Revista DUNĂREA DE JOS nr.192 [februarie 2018]

Sculptură românească

Sergiu Dumitrescu, Arhanghel

Du-te! Îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o - şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului.

Nu am vrut să sculptez pasărea, am vrut să sculptez zborul.

Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul - tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului.

O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea - căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor...

Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.

Arta rămâne o taină şi o credinţă. Iar când se face după vreo teorie, este falsă.

O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal - şi în pământ.

Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le aducem până la acel punct, unde alţii vor înţelege limba lor.

Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.

Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi...

Constantin Brâncuşi 2

Cocoşul

Sculptură românească ...Încerc să mă regăsesc în ceea ce Dumnezeu mi-a dăruit. Caut, caut, găsesc, pierd şi mă apuc să caut din nou. Odată ce ideea pe care o meriţi s-a relevat, începe JOCUL. Marele JOC al tău, cu tine însuţi, în care totul ţi se pare posibil, totul ţi se pare permis. Nuanţele tind să-ţi învăluiască simplitatea exprimării, te lupţi, alergi după ideea primordială, afară plouă, te simţi singur, ce eroare, niciodată nu suntem singuri, CINEVA este cu noi.

Degeaba şerpii îşi caută de lucru, ei au fost deja pedepsiţi, „Îmblânzitorul de păcate” este aproape terminat. Gata, afară plânge.

Sergiu Dumitrescu

Sub cele mai multe statui zace o reputaţie.

Nicolae Iorga

Ai un bloc de marmură: dacă-l foloseşti pentru a-mi face caricatura, în ce vei mai putea sculpta o Minervă?

Titu Maiorescu

Să priveşti o sculptură nu înseamnă doar să priveşti, ci să vezi. Nu înseamnă doar „a o interioriza”, ci şi a te întreba, nu înseamnă doar „a o simţi”, ci şi a o atinge dinăuntru şi toate lucrurile acestea înăuntrul unei absorbţii sintetice totale.

Paul Neagu

O operă de artă, indiferent de stilul ei, fie ea abstractă, fie ea figurativă, este de a comunica sentimentul uman în mod monumental... O sculptură trebuie să fie atât de vie, încât să coboare de pe soclu. Dar eu îi interzic să coboare, pentru că ea este sculptură!

Idel Ianchelevici

Dacă toţi oamenii ar fi creatori şi vrăjiţi de idealurile spiritului, cultura ar risca să devină prea revoluţionară sau să dizolve viaţa. Ar fi ca şi când statuia s-ar lua la întrecere cu sculptorul.

Vasile Băncilă

3

Nicolae BACALBASA , 4

Fragil, delicat, i-a fost dat să trăiască aproape un secol, 96 de ani.

Colonist transilvănean prin părinţi, născut pe pământul Dobrogei, la nouă ani după ce aceasta a de(re)venit teritoriul românesc, legat de sate cu rezonanţă turanică în denumire Casimcea, Biul, Ion Jalea (Nomen est Omen!) a marcat în arta şi sculptura românească paradoxul prolificităţii în lipsa mijloacelor - mânuitorul de daltă şi ciocan avea mâna stângă amputată.

Participase ca voluntar în Primul Război Mondial la luptele de lângă Galaţi, de la Corbu, Măxineni, Nămoloasa. I s-a salvat piciorul stâng, nu şi mâna.

Rănit, a tranzitat prin Galaţi spre Iaşi. S-a bucurat de interesul şi protecţia Reginei Maria şi a generalului Berthelot.

Este pentru mine cel care a realizat placa de bronz la împlinirea a 40 de ani a liceului Mircea cel Bătrân din Constanţa, pe care l-am absolvit. Placa avea în centru pe Arhanghelul Mihail şi inscripţionate numele elevilor săi ce au pierit în război. Nu am văzut placa, era bine ascunsă, după ce am revenit în liceu, care a fost retrocedat din calitatea de liceu al garnizoanei (imense) a armatei sovietice de ocupaţie.

A avut norocul susţinerii financiare a unui stat responsabil, care la sfârşitul secolului XIX a recrutat prin burse elementele capabile pentru şcoala de arte şi meserii. Îşi va plăti datoria morală sculptând, în marmura de Carrara, statuia ministrului Spiru Haret, luminătorul naţiei.

A avut şansa unor oameni de excepţie cu care a venit în contact, Storki şi Paciurea, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, Rodin şi Bourdelle la Paris unde ajunge ciung după război.

A fost un clasic, respectând forma, tentat de mitologie şi fantastic. Cei ce i-a întâlnit l-au marcat.

A practicat o sculptură naţionalistă şi patriotică.

Faptul l-a salvat şi i-a permis să se strecoare prin vremuri, vorba lui Shakespeare, „ieşite din ţâţâni”.

A primit, pentru sângele vărsat, „Coroana României” cu Spade în grad de cavaler, Crucea de război franceză (din mâinile lui Berthelot), la încoronare a devenit comandor al Stelei României, senator regal pentru arte, 1938. În 1941 a devenit director al Artelor din

Ministerul Culturii Naţionale. 1941... Alţii au încurcat-o pentru mult mai puţin. Dar Jalea a avut un înger în ceruri.

Sigur, obţinuse Marele Premiu la expoziţiile din Paris şi Barcelona. În 1941 (tot anul acela!), Premiul Naţional

pentru sculptură în Bucureşti.

Cineva nu l-a trecut pe lista de arestări. L-a trecut pe lista de invers.

Premiul de Stat (1957), Artist al Poporului (1957).

Membru al Academiei Române (1955). Preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici…

A făcut pactul cu diavolul? Nu, a supravieţuit.

Sigur, o parte din statuile sale au plătit tribut vremurilor. Statuia Reginei Elisabeta a României, Carmen Sylva, dezvelită la Constanţa, 1937, a fost demontată şi a primit (la propriu!) un glonţ în spate. A stat ascunsă şi, culmea, a fost reinstalată de abia în 2013. Bustul lui Goga a fost distrus cu ciocanul.

Jalea a marcat memoria morţilor noştri de război.

Monumentul soldaţilor români morţi în prizonieratul german în regiunea Soar (687 de morţi!), ridicat în 1923 în Franţa, Monumentul ostaşilor români de la Viena (1927), reliefurile Mausoleului de la Mărăşeşti. În 1937, la Expoziţia Internaţională de la Paris, omagiază România Mare cu lucrarea „România şi provinciile sale”. Lucrarea obţine marele premiu. În 1923, împreună cu Cornel Medrea, realizează statuia şi astăzi existentă a Eroilor ceferişti din Marele Război de lângă Gara de Nord.

După ce schimbă vremurile, rămâne credincios stilului său.

De altfel, după sincopa antinaţional -

„internaţionalistă”, România revine la o cultivare (dacă nu exaltare, ceea ce nu-i rău) a naţionalului. Apar statuia ecvestră a lui Mircea cel Bătrân la Tulcea (Mircea ce a stăpânit Dobrogea), statuia lui Decebal la Deva, Dragoş Vodă şi Zimbrul la Câmpulung Moldovenesc, reliefurile de pe Obeliscul Unirii la Focşani. Alături de ele, Enescu, Cervantes… Pe malul mării, lângă Cazinoul astăzi distrus

(sub vremi), se află excelenta elipsă a arcaşului încordat în piatră. Şi-a lăsat o mare parte din operă (110 sculpturi, 17 piese de grafică) oraşului Constanţa. Soarta a făcut ca muzeul să fie tot pe malul mării.

Naţional, talentat, dedicat şi eroic în înfruntarea dintre schilod şi materie.

A murit la 101 ani, un om de o carismă intelectuală şi personală cu totul ieşită din comun - Neagu Djuvara.

Nu l-am cunoscut personal, l-am citit cu plăcere.

A avut relaţii cu părinţii mei în Africa, când tată-meu a lucrat un an şi jumătate ca expert FAO la Niamey, în Niger.

Djuvara, consilier al preşedintelui, era un fel de ministru de externe neoficial.

La întoarcere, Djuvara l-a rugat pe tata să înmâneze discret o scrisoare fratelui său, doctor în Bucureşti. Locuia în apropiere de Piaţa Gemeni, o casă cu gard verde. Era pe vremea comunismului. Eram perfect conştient că ce făceam nu era „cuşer”.

Tata m-a rugat să-l însoţesc şi să-l ajut să ajungem. Îşi făcuse studenţia în Bucureşti, dar oraşul se schimbase. Eu lucram pe atunci medic secundar în capitală.

Nu ştiam că urma să fac unul dintre cele mai

riscante lucruri din viaţa mea. De unde dracu’ să ştiu că Djuvara lucrase în serviciile secrete americane, ocupându-se cu paraşutarea de agenţi români peste ţara căzută în robie? (De altfel, toţi am sfârşit-o prost, trădaţi şi manageriaţi de nişte amatori iresponsabili, nu mă refer la Djuvara, ci la şefii săi yankei).

De unde să ştiu că fratele său, doctorul, fusese legionar, în cuibul marelui intelectual român, doctorul Şerban Milcoveanu?

Ne-am dus noaptea, doctorul era şi el speriat (el ştia, noi, nu!) şi abia peste ani am văzut că tocmai păşisem peste o mină ce din întâmplare nu explodase.

Djuvara, un boier de boier, un intelectual de intelectual, un secol de luciditate, cu memorii de la doi ani şi jumătate şi un creier neatins de vârstă până la sfârşit, Dumnezeu să îl odihnească!

5

Desvălirea statuei lui C. Negri * Galaţi, 18 Iunie v.

Cu o deosebită solemnitate s’a săvârşit eri, Duminecă, desvălirea statuei ridicată prin subscripţie publică marelui patriot şi bărbat de stat Costache Negri. La acest act solemn de recunoştinţă au asistat cetăţenii gălăţeni, numeroase delegaţiuni din toate părţile ţării, reprezentantul guvernului, ministrul Neniţescu, reprezentantul Academiei române Duiliu Zamfirescu, delegatul Universităţii din Bucureşti N. Iorga, precum şi representanţii tuturor societăţilor şi instituţiunilor publice.

După oficiarea serviciului divin în Catedrala Galaţilor, s-a format un impozant cortegiu, în frunte cu societăţile, cu drapele, corul episcopal, un tablou în ulei cu chipul lui C. Negri purtat de 2 ţărani, episcopul Dunărei de Jos, corul catedralei, d-nii: ministru Neniţescu, prefectul judeţului, primarul oraşului şi toate delegaţiile. În dreptul statuei s-au depus în juru ei toate coroanele, iar episcopul Dunărei de jos a oficiat un serviciu divin, după care sculptorul Iordanescu a făcut să cadă pânza de pe statue. În acel moment muzicile militare au cântat imnul regal, şi «Hora Unirii», iar episcopul Dunărei de jos a rostit o rugăciune ocazională.

Chipul marelui C. Negri, turnat în mărime naturală, este reprezentat în picioare, în poziţiune de orator. Pe soclu, a cărui înălţime este de 6 m., sunt fixate următoarele inscripţii şi plachete: Pe primul soclu, în faţă, la picioarele bronzului este aşezată o plachetă de bronz cu data de 1812-1876.

Placheta reproduce un fragment din cuvântarea-toast ţinută de Negri la Paris, la 23 Decembrie 1848, în mijlocul Românilor emigraţi: «Suntem milioane de Români resletiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai Unirea. Să trăiască Unirea Românilor!» În partea opusă e o altă plachetă de bronz reproducând un fragment din scrisoarea adresată de el din Tg. Ocna lui Alexandri, când a aflat că este pus în fruntea celor 41 candidaţi pentru Domnie, în 1858: În visurile mele înflorite se arată viitorul României. ...«Sunt de ajuns bărbaţi Moldoveni, mai vrednici de însărcinat cu povara Domniei, cari au şi adevărate drepturi legale, şi cu cari astăzi nu mă pot asemăna, de cât în deopotrivă durere, pentru binele acestui al nostru pământ.»

Pe al doilea soclu se află, în faţă: inscripţia: «Lui C. Negri»; în dreapta o plachetă de bronz reprezentând 6

pe C. Negri în momentul când rosteşte la Paris cuvântarea, din care un fragment este reprodusă în placheta de sus, iar în stânga o altă plachetă reprezentând o adunare intimă la casa lui Negri din Mânjina. Pe această plachetă se disting chipurile lui Kogălniceanu, Alexandri şi celorlalţi mari români, cari vizitau pe Negri la moşia sa din acest judeţ. Întreaga statue costă 28.000 lei, sumă acoperită din subscripţii, donaţiuni, serbări etc.

După desvălirea monumentului s’au rostit mai multe vorbiri, în care s’au preamărit însuşirile rare ale lui Costachi Negri. Reţinem aici următoarele două cuvântări.

Discursul ministrului Neniţescu.

Rând pe rând se toarnă în bronz de cătră patria recunoscătoare chipul celor trei stâlpi ai României moderne, Cuza Vodă, Negri, Cogălniceanu.

Tovarăşi nedespărţiţi în tinereţe şi apoi când Cuza se ridică la domnie, ei devin Sfetnicii lui înţelepţi. Câteşi trei au avut acelaş ideal şi au luptat cu însuşiri deosebite la îndeplinirea lui.

Cuza, domnul Român curajos, Cogălniceanu,

sfetnicul executiv fără şovăire, Negri, apostolul propovăduitor fără preget al marilor idei. Din activitatea sa dela Paris, din neobosita propovăduite dela Mânjina, din activitatea sa ca ministru şi ca vice preşedinte al primei adunări Moldoveneşti, din activitatea sa ca agent diplomatic la Viena şi la Constantinopol şi până ce se reîntoarce iar la Mânjina, vieaţa lui C. Negri ni se arată ca o împletire minunată din credinţă şi iubire de ţară; însuşiri prin care a strălucit şi cu care a încălzit pe oamenii din vremea lui.

Negri a fost un apostol în adevăratul înţeles al cuvântului. Vieaţa lui e iubire de ţară, credinţă în viitorul ei, desinteresare până la uitarea de sine. Iubirea lui de ţară a fost iubirea apostolului convins şi desinteresat, care dă tot şi nu primeşte nimic, şi care tocmai de aceia atrage în jurul ideilor sale discipoli, cari duc apoi mai departe cuvântul propovăduitor. Credinţa lui Negri în viitorul ţărei noastre a fost atât de mare, în cât în tot ce a crezut s’a înplinit. A crezut în unirea ţărilor surori, în secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor şi ele s’au îndeplinit.

A isbutit în toate pentru că era cu desăvârşire desinteresat.

Mărirea nu l-a atras când i s’a oferit domnia, iar popularitatea nu l-a ademenit. Cu adevărat cetăţean, odată opera sa terminată el intră în rândurile acelora pe cari i-a iubit şi pentru care a muncit.

Adresându-se apoi bronzului, d. Neniţescu pronunţă următoarele entuziaste şi însufleţite cuvinte: Şi fiindcă ai crezut mult şi ai iubit mult, amintirea ta Negri va rămânea veşnic trează în noi românii, iar în momentele grele, cu toţii să luăm pildă dela marile tale daruri sufleteşti.

Din discursul d-lui N. Iorga. «...Să ne dăm seamă bine de însemnarea morală a acestui monument. Ridicat tocmai azi, de-asupra egoismului fanatic de sine, a spiritului de facţiune gata să sfâşie şi patria, a oricărui ideal, el înseamnă, nu numai omagiul unei naţiuni adus virtuţii politice fără de pată, ci şi îndatorirea solemnă, din partea tuturor celor buni, de a urma, spre cinstea ţării şi triumful moravurilor bune, acest nemuritor exemplu. Căci o ţară nu se poate clădi nici pe cel mai netăgăduit avânt al unui suflet genial, care urmăreşte cu mândrie sborul aripilor sale puternice şi încă mai puţin pe mărăcinii împleticiţi ai dibăciei politice, ci numai pe nemişcata piatră de temelie a caracterelor ce s-au jertfit pentru ca să creeze o patrie. Şi nu poate fi o mai mare jignire pentru astfel de eroi ai biruinţei asupra patimilor omeneşti, de cât profanarea prin zbuciumul neînfrânat al patimilor, capriciilor şi poftelor, a templului pe care jertfindu-se, l-au ajutat să se ridice.

Prin scris şi prin învăţământul şcolilo sântem datori a face ca România de mâine să fie vrednică în ce priveşte puritatea ideală de începuturile ei. Şi înaintea chipului aceluia, care i-a dat mai mult din fiinţa sa pământească: glorie, bogăţie, fericire, s-o făgăduiască oricine mai are simţul celei mai înalte datorii a unui educator!»

După terminarea discursurilor, persoanele oficiale au semnat actul comemorativ, iar corul societăţii «Dunărea de jos» a intonat Hora lui Negri şi Hora Unirei.

Seara a avut loc o mare serbare la grădina publică. * din Gazeta Transilvaniei, nr. 135, Anul LXXV, Miercuri în 20 Iunie (3 Iulie) 1912, Braşov

7

Desvălirea monumentului lui Mihail Eminescu * Galaţi 16 Oct. v. 1911

Astăzi, Duminecă, s’a desvălit aici cu deosebită solemnitate monumentul lui Mihail Eminescu, monument datorit însufleţirei şi stăruinţei unui număr restrâns de prietini şi admiratori ai nemuritorului nostru poet. În anul 1909, când s’au împlinit 20 de ani dela moartea lui Eminescu, un grup de bărbaţi gălăţeni însufleţiţi au hotărât ridicarea acestui monument.

Apelul lansat n-a răsunat în pustiu. Prin serbări, prin conferinţe, la care şi-au dat obolul toţi Românii de seamă, în frunte cu d-l prof. N. Iorga, prin publicaţiuni şi prin subscripţii publice s’a strâns fondul necesar în suma de 13.000 fr., pentru ca opera aceasta frumoasă să fie săvârşită.

La solemnitatea desvălirei au asistat reprezentanţii Românimei din toate ţările locuite de Români. Au fost de faţă ministrul de instrucţie Arion, membrii comitetului de iniţiativă, membrii societăţei scriitorilor români; reprezentanţii ligei culturale din Bucureşti şi Galaţi; delegaţiuni de studenţi din Bucureşti, Iaşi, Viena şi Bucovina; reprezentanţii ziarelor române din Bucureşti şi Transilvania; autorităţile şi societăţile locale cu drapelele lor; profesorii şi elevii tuturor şcoalelor din localitate, precum şi un mare număr de public.

După oficiarea unui serviciu divin de cătră P. S. Sa episcopul Nifon al Dunării de jos, monumentul a fost încununat cu număroase coroane. Cuvântări s’au ţinut din partea d-lor: Corneliu Botez, preşedintele comitetului de iniţiativă pentru ridicarea monumentului, al cărui discurs îl publicăm la foiletonul numărului de astăzi, dl. T. I. Missir, ajutor de primar, din partea comunei; C. C. Arion, ministrul instrucţiunei; profesor N. Iorga; C. Calmuschi, delegatul comitetului de iniţiativă; Duiliu Zamfirescu, delegatul Academiei Române; D. Anghel, în numele soc. scriitorilor români; I. Brătescu Voineşti din partea revistei «Convorbiri literare»; studenţii Frankel din Bucureşti, Dinescu din Iaşi, Buţula, în numele studenţilor Gălăţeni; ziaristul Dr. H. Petrescu în numele colegilor din Ardeal; Dr. C. Călin în numele Soc. «Junimea» a studenţilor români din Viena, al cărei membru şi întemeietor a fost Eminescu; şi Ioan Bacalbaşa, în numele «Sindicatului ziariştilor» din Bucureşti.

Serbarea s’a sfârşit la ora 1, când corul episcopal a cântat marşul «La arme».

Iată şi actul comemorativ al monumentului: Întru slăvirea poetului Mihail Eminescu, s’a înălţat acest monument, ca să fie deapururi mărturie a admiraţiunii celor de azi şi să transmită viitorimei chipul şi numele genialului cântăreţ al durerii şi pătimirilor omeneşti, al vitejiei străbune şi al aspiraţiunilor poporului român de pretutindeni.

Această operă a fost înfăptuită din iniţiativa şi 8

stăruinţa unui comitet, alcătuit din Constantin Calmuschi, Grigore Conduratu, George D, Drăgănescu, Ioan Drăgănescu, August Frăţilă, Grigore Forţu, Constantin Hamangiu, George G. Orleanu şi Grigore L. Trancu, în frunte cu Cornelia Bottez şi prin entuziasta contribuţiune a gălăţenilor.

Astăzi, 16 Octomvrie 1911, faţă fiind dl.

Constantin C. Arion, ministrul cultelor şi instrucţiunei publice, autorităţile locale şi reprezentanţii aşezămintelor şi publicaţiunilor de cultură naţională din ţară şi ale Românilor de peste hotare, s’a desvălit acest monument în mijlocul rugăciunilor oficiate de P. S. S. Nifon, Episcopul Dunării de jos.

Făcut în două exemplare, din cari unul se va păstra de comună şi celălalt de biblioteca publică „V. A. Urechiă” din Galaţi.

După amiazi a avut loc un festival la Teatrul Papadopol, la care şi-a dat distinsul concurs şi d-na Lucia Cosma, cântând mai multe bucăţi, cu cuvinte de Eminescu. Seara a avut loc un banchet oferit de secţia Galaţi a Ligei Culturale în onoarea oaspeţilor.

Banchetul a fost prezidat de d-nul prof. N. Iorga.

De la desvălirea monumentului lui Mihail Eminescu Cuvântarea d-nului Corneliu Botez, preşedintele comitetului pentru ridicarea unui moment lui M. Eminescu la Galaţi, rostită Duminecă la 16 Octomvrie v. la solemnitatea desvălirei monumentului.

Nu fără adâncă emoţiune iau cel dintâi cuvântul înaintea chipului sculptat în marmură al aceluia care cu drept cuvânt a fost numit luceafărul poesiei române. Îmi face impresia că mă găsesc înlăuntrul unui templu, că îngenunchez înaintea unei icoane: templul e natura în veştmântul trist al toamnei; icoana, la care ne închinăm cu toţii, este figura celui mai mare preot al artei române, neîntrecut apostol al culturii neamului nostru.

Domnilor, Fără să vreau, mi-se duce gândul cu 20 şi mai bine de ani îndărăt la vremile când, copii pe băncile şcolii, petreceam ceasuri întregi sorbind cu nesaţiu şi căutând să desluşim înţelesul unor versuri, gândiri şi imagini, cari prin originalitatea lor, prin urma nouă elegantă, prin limba în care erau exprimate, prin ritmul muzical şi sonor, prin rime de o bogăţie şi de un efect fără seamăn, se deosebeau fundamental de felul de a scrie al poeţilor din acea vreme. Erau versurile lui Eminescu, pe care cei mai înflăcăraţi admiratori ai lui le ştiam pe dinafară.

Stăpâniţi mereu de acelaşi avânt sufletesc şi de acelaşi sentiment de veche admiraţie pentru poet, în

anul 1909 o parte din tineretul de atunci am fost iniţiatorii celei dintâi mari comemorări a poetului, cu prilejul celor 20 de ani împliniţi dela moartea sa.

Prin serbări şi broşuri festive, prin număroase studii şi articole de presă, datorite contimporanilor poetului şi a celor iniţiaţi în tainele operilor lui adânci, s-a pus în lumină deplină toată activitatea desfăşurată de poet, nu numai pe câmpul literilor, ci şi pe acela de cetăţean şi înalt îndrumător al naţiunii române pe calea sfintelor idealuri ce-i încălzeau sufletul.

Din sfărămăturile spuselor tuturor acelor cari l-au cunoscut de aproape, cari l-au iubit şi priceput, cari în diferite prilejuri au colaborat cu dânsul la marea operă de cultură a neamului, s-a reconstituit aproape în întregime personalitatea complexă a acestui mare visător, sublim cuvântător şi povăţuitor al poporului românesc, întocmai cum din nişte sfărâmături răsleţe am fi reconstituit un bloc, năruit de vremuri.

Am rămas uimiţi - şi cu pietate am îngenunchiat înaintea uriaşului, care în lumina vremurilor de astăzi, ne stă înainte şi care pe măsură ce vremile îşi aştern valurile peste dânsul, ni se înfăţişează tot mai măreţ, mai neclintit şi mai de nepătruns.

Domnilor, Eminescu a trăit din viaţa poporului însuşi, dela popor şi-a primit el de-a dreptul inspirările. El a dat deslegări luminoase la cele mai arzătoare probleme ce au frământat timpul său şi urmează să preocupe spiritele şi astăzi. El a evocat în imagini colorite şi măreţe trecutul plin de strălucire şi slavă al neamului trecut, pe care ni l-a dat ca o veşnică pildă şi îndreptare a năzuinţelor noastre în viitor.

El a fost expresiunea cea mai desăvârşită a ideii de cetăţean, conştient de însuşirile ca şi de lipsurile poporului lui, în o vreme şi-o societate, care cu toate prefacerile primite, purta numai o mască de civilizaţie, cum îi zicea dânsul.

Preocuparea de căpetenie a lui Eminescu a fost soarta poporului nostru. Pe aceasta, ori unde ar fi, îl vrea cu un suflet unitar, legat printr-o solidaritate de neînfrânt, prin conştiinţa aceleiaşi origini, aceloraşi credinţe şi datini şi aceleiaşi limbi, pe care nimeni nu le cunoaşte aşa de adânc ca dânsul.

Pentru atingerea acestui ţel, el nu vedea alt chip decât o prefacere radicală a felului de creştere a tinerimii, o îndrumare pur istorică, cu totul naţională.

«Schimbaţi opinia publică, zice Eminescu, daţi o altă direcţie, răscoliţi geniul naţional - spiritul propriu şi caracteristic al poporului - din adâncurile în care doarme, faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţie de idei, în care ideea românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiţi Români, Români şi iar

Români.»

Iată ce gândea şi urmărea marele cetăţean Mihail Eminescu.

I-am ridicat, d-lor, acest monument în Galaţi, la ţărmii Dunării albastre, cântată atât de frumos de dânsul, pentru-că Eminescu, ca personalitate românească, nu e un ce limitat, nici în spaţiu, nici în timp. El este pretutindenea unde e român şi icoana lui trebue să existe ori unde sălăslueşte suflarea românească.

Domnule Primar! În numele comitetului şi ca fiu al Galaţilor, mă simt fericit şi mândru de a vă încredinţa acest monument.

Vă rog a-l păstra şi îngriji cu aceiaşi dragoste şi pietate, cu care Gălăţenii s-au învrednicit să-l înfăptuiască.

Sunt oameni cari încep să trăiască după ce fiinţa lor materială încetează de a mai exista, şi trăesc după moarte, care pune capăt sbuciumului lor, o viaţă măreaţă şi eternă.

Din aceştia face parte Eminescu, iar monumentul ce-i desvălim astăzi nu-i de cât o slabă mărturie a solidarităţii, care ne va lega pururi de opera lui mare şi frumoasă. Şi dacă viaţa lui a fost lipsită de noroc, moştenirea nu i-a fost deşartă: ea va rodi mereu în curgerea veacurilor.

De-a pururea, înaintea chipului tău eternizat în marmură, fraţii tăi din toate ţinuturile româneşti pe care le-ai cutreerat cu atâta drag, veni-vor, pribege visător, tot mai mulţi ca să se prosterne şi să-şi reserve tot ce e nobil, românesc şi bun din curăţia şi belşugul sufletelor lor. În gândul şi cuprinderea noastră sufletească vei creşte şi te vei înălţa din ce în ce mai falnic, iar aci, la ţărmul Dunării bătrâne, ţi-e sorocit să fi pe veci veghe neclintită a aspiraţiunilor neamului, pe care l-ai cântat şi iubit atât de mult. * din Gazeta Transilvaniei, nr. 229, Anul LXXIV, miercuri în 19 Octomvrie (1 Noemvrie) 1911, Braşov

9

* Mijloacele de creaţiune artistică se repartizează la indivizii dotaţi după aptitudini specifice şi temperament.

Unei anumite posibilităţi de exprimare îi corespunde o însuşire respectivă adequată acesteia. Fiecare artist, pentru a putea să reprezinte cu adevărat o personalitate distinctă şi originală, îi trebue pe lângă fundamentalul talent şi un temperament corespunzător. Lipsa de omogenitate între aptitudini şi temperament, lipsa unei corespondenţe intime în structura unui artist se exteriorizează violent şi lasă urme adânci în opera lui.

Istoria artelor ne arată lămurit lipsa de identitate între aptitudini şi temperament la câteva cazuri tipice.

Leonardo da Vinci a fost poate unul, care datorită complexităţii lui, a avut cel mai mult de suferit sub acest raport. În opoziţie cu cazul lui este cazul lui Michel-Angelo, un geniu simplu, în sensul că era compactă identitate între talent şi temperament.

Sculpturei îi sunt consacraţi artişti cu fire meditativă.

Oameni tăcuţi şi retraşi în sine, cu curiozităţi şi aptitudini de cugetători. Picturei, contrar, îi sunt necesari cei lirici şi exuberanţi. Nu însemnează că nu sunt şi excepţii.

Tocmai acestea ne vor confirma însă regula. În aria noastră plastică repartizarea talentelor sub acest raport a dat un rezultat în debitul sculpturei. Avem pictori mulţi, şi tot mulţi din ei cu talent. Sculptura însă şi la noi ca şi aiurea e reprezentată mult mai anemic.

Poate că şi firei românului nu-i corespunde o atitudine de permanentă meditare abstractă sau poate condiţiile politice şi sociale au vina în acest sens. Şi parcă, dintre toate regiunile ţării, Ardealul a fost cel mai vitregit sub acest raport. Ardealul n’are sculptori cari să reprezinte puternic această artă.

O singură figură se ridică, tânără încă, dar plină de speranţe peste acest trist bilanţ. Este d. Romulus Ladea. Cine-l cunoaşte ca om poate să-şi dea seama, în mod deosebit, cât de mult se împerechează şi se complectează la dânsul talentul cu temperamentul.

Meditativ sau poate visător, d. Ladea e un boem romantic şi tăcut. Originar din Banat, lucrează în Cluj, şi-n afară de funcţiunea de profesor de sculptură la Şcoala de Arte-Frumoase din oraşul nostru.

Poate d. R. Ladea este singurul sculptor român care pune în mod indirect problema naţionalismului în artă. Naţionalism luat în sensul caracteristicului etnic al poporului nostru. Sculptura d-lui Ladea are în ea ceva românesc, ceva din arta noastră populară. S’ar putea numi un primitivist, în sensul că cultivă formele primitive, robuste şi simple. Are un fel de a stiliza, care 10

aproprie technica sculpturei lui, de arta noastră populară. E o îmbinare fericită de artă cultă cu artă populară. Cu deosebite însuşiri pentru sculptura monumentală căreia pare-se s’a şi consacrat, d. Ladea lucrează într’un mod îndrăsneţ şi precis. Nu-i lipsit de originalitate nici în concepţie, nici în technică. Este un realist pentru faptul că nu idealizează nimic. Unele exagerări ce par că-l îndepărtează de calea dreaptă a realismului către care se simte puternic mânat nu-i sunt decât simple licenţe, ce şi le permite sub imboldul unei imaginaţii vii. În arta noastră populară se găsesc cu prisosinţă dovezi de însuşiri ale poporului către arta de miniatură.

Aceste aptitudini s’au strecurat perfid şi-n arta d-lui Ladea. Cu toată sculptura monumentală şi cu tot aspectul de stilizare ce-l au lucrărilor sale, strecuară uneori mici detalii cari ne amintesc crestăturile în lemn din arta noastră populară. Nu s’a putut lepăda complect de aceste tendinţe atavice, cari dealtfel nu-i strică, ci

îi dau artei lui un aspect mai autohton.

Sculptura d-lui Ladea e o sculptură de volum şi de suprafaţă. Îi lipseşte partea de interior. Nici nu e dealtfel în domeniul sculpturei monumentale sarcina de a rezolva probleme de psihologie. Cu toate acestea în sculpturile sale se găsesc accente de acest fel. E însă o interpretare psihologică de moment. În busturile lui nu înfăţişează decât clipe răsleţe din viaţa psihologică a modelului. Nu este o condensare de caractere cari se prezinte persoana în timp. D-nuI Ladea nu sintetizează nimic, prezintă doar aspecte izolate, dar bine caracterizate. În bustul lui Eminescu, care se va ridica în Oraviţa, se concretizează mai mult ca’n orice bucată acest fapt.

Ne prezintă un Eminescu aproape nou pentru noi. Îndrăsneţ conceput, ni-l arată dârz, cu capul sus, poate mai sus decât l-a ridicat el vreodată, cu o siguranţă şi o prestanţă în figură cari n’au fost în viaţă decât momente izolate. Eminescu d-lui Ladea n’are nimic din melancolia şi din pesimismul lui caracterizant. În această sculptură el nu este poetul şi gânditorul nostru.

D-nul Ladea ne-a dat un Eminescu luptător dârz şi energic nelăsând mult loc poetului subtil şi delicat.

Singurele caractere de idealizare ni le-a dat printr’un gât fin şi o frunte învolburată ca bolţile unor cupole. În bustul lui Simeon Bărnuţiu, ridicat în faţa liceului cu acelaş nume din Şimleul-Silvaniei, rezolvă mai sintetic persoana luptătorului din 1848. E văzut mai amplu şi cuprinde mai mult decât un singur aspect.

Spre deosebire de Eminescu, care e văzut unilateral, Simeon Bărnuţiu apare sub un aspect dublu, de cărturar şi luptător.

D-nul Ladea lucrează cu predilecţie busturi şi reliefuri. În autoportretul său, un relief, se apropie mult de sculptura noastră populară în lemn. Bustul Regelui Ferdinand e una din lucrările lui cele mai caracteristice.

Ni-l reprezintă impresionant de dinamic. E plin de majestate şi de putere de sugestie. Spre deosebire de celelalte lucrări, aceasta are multă pătrundere psihologică. Prin această sculptură d-nul Ladea ne-a deschis un orizont nou al posibilităţilor proprii.

E un artist sârguincios şi dotat căruia un viitor întreg îi stă înainte. Iar pentru noi rămâne o satisfacţie prin faptul că va făuri încă din piatră şi bronz multe figuri de dascăli şi luptători, cu cari se vor împodobi pieţele oraşelor ardelene şi bănăţene.

D-nul Ladea, pe lângă faptul că e cineva în sculptura noastră, mai este încă şi o speranţă.

V. Beneş * din Gazeta ilustrată, an 1, nr.2, noiembrie 1932

11

* Cugetam că danţul trebue neapărat pus printre celelalte arte - întrucât el crează şi într ’un chip care nu poate fi înlocuit de nici o altă artă - când ne-a venit în minte un grup al sculptorului Han. Spiritul lui Han danţase în piatră.

Era sculptura prin care aflasem de existenţa lui Han şi prin care-l ţin minte. Grupul reprezenta o femeie întinsă cu spatele pe trupul unui bărbat într’o tortură care te îndemna să pipăi piatra de teamă să nu fie moale ca viaţa. Bărbatul, cu faţa halucinată, deşi ţinea deasupra lui femeia era chinuit de imposibilitatea de a cuprinde cu mâna dreaptă, în întregime ceeace inima lui voia - şi această luptă corp la corp, sălbatecă, fără milă arată că sculptorul trecuse de aşa numitele şi crezutele atitudini „frumoase” şi căuta gustul caracteristic, adevărul emoţionant de sub aparenţe. Grupul era „stilizat”, gestul era voit, îmbrăţişarea omului care ţinea deasupra lui femeia avea cu toată tortura lui ceva academic; se ghicea că sculptorul îşi pusese o problemă şi o rezolvase cinstit, în toate amănuntele, încât opera putea constitui o demonstraţie la o teoremă dată. Am reţinut însă problematica sculptorului, tendinţa lui spre eliberarea formelor jugul „atitudinilor” şi întrebuinţarea acestor forme pentru înfăptuirea unui gând.

De-aici până la mânuirea formelor - chiar în afară de legile antropometriei şi ale anatomiei legale - era numai un pas. Sculptorul Han a făcut şi acest pas.

Aşadar Expresionism?...

Da, Expresionism!... Căci Expresionismul nu este - nici în teatru, nici în poezie, nici în sculptură - o şcoală a haosului şi a nebuniei, a viziunilor anormale şi anti-estetice. Ca şi romantismul, sora lui mai mare, ale cărui manifestaţii în toate domeniile artei sunt azi clasice, expresionismul 12

urmăreşte o redare a esenţialului, a comicului, a „patosului mişcării” (cum zice atâta de bine d.

Lucian Blaga). Singura deosebire - şi fundamentală, între cât a schimbat toate mijloacele de expresie - dintre romantism şi expresionism, e că dintre romantism să redea esenţialul, comicul, „patosul mişcării”, prin elementul tipic (elementul comun obiectelor sau fiinţelor) pe când expresionismul urmăreşte acelaşi scop prin elementul particular al unui gest, al unei imagini, al unei fiinţe.

Sculptorul Han are meritul că sculptura sa este ferită de toate exagerările inovatorilor. Gustul sigur şi ponderat l’a păstrat pe tărâmul normal şi accesibil tuturor iubitorilor de artă, şi nu ni se cere un prea mare efort ca să trecem de la sculptura obicinuită la sculptura lui Han. Cine a văzut bustul lui N. Iorga - o frunte încruntată sub care se aprind doi ochi aşteptând şi privind parcă apropierea unei haite de lupi; bustul lui Dante, cu chipul perfect închis în gândul lui ca şi trupul deplin înfăşurat în piatră până la gât: capul „domnişoarei Iulia” sub înfăţişarea Didei Solomon - cap de şarpe, cu şuviţa la mijlocul frunţei ca un gând de nebunie; - sau fluidele înfăţişări ale poetesei Claudia, ca o silfidă întinsă pe o stâncă peste care trec mareele şi spumele mării; a simţit numaidecât gândul neastâmpărat al lui Han. Dar gestul esenţial şi exclusiv făcut piatră, Han ni l’a dat numai în câteva, numai în prea puţine lucrări până azi.

(Sculptorul e la mijlocul vieţei sale). „Sărutul” e construit în două triunghiuri cu înălţimile lipite trupurile spiritualizate - sunt „sărutul” ridicat la emoţia unui gest metafizic.

Grupul în care Han a fost inspirat însă de cea mai mare bucurie a geniului său artistic, e „Isus şi Magdalena”. Sunt convins de acest lucru şi de faptul că valoarea deosebită a lucrării a scăpat intenţiei principale a sculptorului şi puternicul gând sculptoral trăieşte doar ca amănunt al concepţiei generale, în picioare, drept în faţa lui, Magdalena a lăsat fruntea pe pieptul lui Isus care cu un cap de om deasupra capului ei o sărută pe creştet, cu amândouă mâinile pe după mijloc strângând’o la el. Mâinile Magdalenei care au lăsat loc îmbrăţişării lui Isus, întinse, fac din întregul grup văzut din faţă: o cruce. Sculptorul

mărturiseşte că a voit să facă o cruce creştină din Isus şi Magdalena, cele două poluri ale moralei creştine. Dar ceeace impresionează în grup nu e această „cruce”, care trebue descoperită cu oarecare dibăcie, ci atitudinea lui Isus al cărui gât e mai înalt decât prevede anatomia restului oamenilor, ca dela această înălţime, cu ochii închişi, Isus să-şi lase gura pe creştetul femeii pierdute.

Aci, în această anomalie e întreg spiritul creator al lui Han, şi în acelaşi timp tot spiritul creştinismului. (Neînţelegător, sculptorul şi-a reprodus lucrarea văzută din faţă, ca să apară „crucea”, acum doi ani în revista „Gândirea”): Cu astfel de însuşiri, nu e de mirare că O. Han e cel mai bun prieten al scriitorilor. Într’un fel, el este un scriitor. El scrie cu piatra.

Tot atât de bine, vede problema monumentelor publice, în ţara aceasta în care „statuile” sunt atât de „expresioniste” pentru vulgaritatea generală a gustului.

Geniul cu aripi care a scoborât pe soclul poetului Săulescu a venit - precum au bănuit de la început câţiva scriitori - dintr’un vers al poetului. „Ştiam bine că pe Săulescu într’o poezie a lui trebue să’l caut…”, mărturisea Han în faţa monumentului în ghips şi câţiva dintre cei de faţă am rostit în acelaşi timp cu Han: „Un ţipăt a vuit în noapte…” Sculptorul găsise poetul!

I s’a dat de curând însărcinarea să facă o statue pentru Eminescu.

D. Sadoveanu, căruia şi mărturiseam într’o întâlnire întâmplătoare de curând la Iaşi, că mai mult decât pentru statue, comitetul de scriitori trebue felicitat pentru alegerea lui Han, a zis:„…Chiar dacă nu va fi Eminescu, va fi Han, şi tot va fi o operă de artă!...”

Va fi Han, incontestabil, dar credem că va fi în primul rând Eminescu, dacă nu prin trăsăturile feţei - pe care de altfel le poate reproduce orice elev de bele-arte, - prin sufletul lui Eminescu pe care Han îl va găsi şi ni-l va arăta, mâine, în bronz…

la sfârşitul veacului trecut.

Partidele politice s’au adresat în străinătate la sculptori antreprenori de talia unor Romanelli şi Dubois, grandi logvente nulităţi artistice în ţările lor. Astfel ni s’au erijat monumentele-tip, redingote, soldatul şi ţăranca, vulturul şi steagul simboluri gata colecţionate, apelând câteodată şi la Arsenalul armatei cu toate ustensilele, cu care se sorcovesc monumentele publice (vezi monumentul de ghiulele al generalului Florescu) şi tot deodată se trivializează sentimentul naţional.

Cum erea de aşteptat, sculptorii noştri grăbiţi după comenzi au utilizat la rândul lor aceste simboluri-tip cu vulgara lor putere de convingere, astfel că ideea plastică, concepţia de monument, simbolul izvorând dintr’un sentiment creator de artă este standardizat (monumentul Carada) şi comercializat dând generaţiilor viitoare icoana grotescă a vremilor noastre

Monumente publice în România Începuturile sculpturei noastre au fost mai fericite.

Primele monumente publice făcute la noi, precum: Gheorghe Lazăr şi Gh. Asachide de sculptorul Georgescu, statuia lui Miron Costin făcută de Hegel, Monumentul lui Ştefan-cel-Mare de la Iaşi, de artistul francez Frémier, Ovidiu lui Ferraro, aşezat la Constanţa, şi Heliade Rădulescu din Bucureşti sunt opere de seamă şi de reală valoare şi au fost ridicate

Isus şi Magdalena

13

şi creînd pentru viitorii artişti prin exemplul acestor monumente o atmosferă neprielnică unui curent real artistic.

Am fi bucuroşi dacă lipsind pe un artist român de comanda unui monument am fi recompensaţi printr’un monument făcut de un mare artist străin, şi exemple avem în trecut (Ştefan-cel-Mare, Ovidiu, Heliade) care ar folosi educaţiei noastre artistice. Dar în loc să ne adresăm nulităţilor străine e mai bine ca monumentele să fie făcute de artiştii noştri, ca printr’o continuă experienţă să ajungă să creeze monumente originale.

Felul cum se vor da de-aici înainte monumentele, constitue pentru Ministerul Artelor - singura noastră autoritate în problemele de artă - o obligaţie culturală a cărei însemnătate numai vremurile noastre valutare o ignorează. Un semn bun este numirea d-lui Nichifor Crainic ca secretar general al Artelor, personalitate culturală cu o înţelegere superioară a problemelor de artă, spirit entuziast pentru cultura românească.

Aceasta ne îndreptăţeşte să sperăm şi să-i cerem imperios stăvilirea cauzelor urâţirei urbane prin monumente ridicole şi rezolvarea acestor probleme artistice şi naţionale.

Dealtfel d. Nichifor Crainic se angajează prin interviul dat în „Rampa”, interviu ce devine la d-sa un întreg program pentru Ministerul Artelor. În acest interviu care a avut darul să suscite în lumea artistică, un deosebit interes, problemele de artă îşi găsesc o superioară înţelegere.

Curente noi în sculptură Impresionismul lui Rodin dusese sculptura la o înlănţuire de suprafeţe plastice, iar întregul volumului îşi prevedea existenţa în spaţiu.

Diferenţierea de planuri, încărcate de detaliul plastic sclipitor, mişcarea în întretăerea planurilor fărâmiţite distruge expresia întregului, elementul constructiv. În această elaborare pusă pe amănunt, sentimentul, factorul creator dela care purcede orice operă îşi pierde forţa iniţială la artiştii moderni.

Prin afinitatea sufletească şi poate ca o regenerare, personalităţi ca Bourdelle, Mestrovici, Haller, Maillol, Despiau au găsit în stilurile arhaice, cari sprijinite pe alfabetul elementar al sculpturei, sunt arhitectonice, o lămurire a viziunei lor plastice. Sunt departe de a crede că opera acestor artişti este primitivă ca sculptura popoarelor în prima fază de civilizaţie.

Răsboiul, cu deprimarea generală ce a produs în sufletul modern, a creat o voinţă nouă, care în pictură şi sculptură îşi caută expresia, tinzând spre crearea operei în care voinţa apare ca factor determinant.

Realitatea unui curent este opera de artă. Ea 14

determină valoarea unui curent. Este absolut egal în ce curent se integrează o operă de artă. Ea se adresează simţului nostru plastic prin corespondenţa de la forma plastică a operei la simţul nostru de viziune plastică.

Cubismul, cu ismele afiliate sau nu, e în afară de această corespondenţă. Realizarea îi stă cu totul abstract. De altfel formulele acestea în plastică sunt foarte generoase, dispensând artistul de ucenicia necesară meseriei. Plutind în abstract (sculptura e o realitate în spaţiu) avem şi noi sculptori de gângăniiformule; iar ştiinţa sculpturei se dispreţuieşte, pentrucă artistul, ignorând realităţi plastice, are iluzii de superioritate artistică!

Sculptura românească Reprezentanţi caracteristici, după mine, ai sculpturei româneşti sunt: Sculptorul I. Georgescu, autorul statuei Gheorge Lazăr şi al statuei G. Asachi din Iaşi. Sculptura din timpul lui era pusă în serviciul antreprizei de pompe funebre.

Opera lui Georgescu e impregnată de un spirit constructiv, cu o rară forţă de abstractizare plastică.

Georgescu e primul nostru sculptor de valoare artistică.

Brâncuş, în ciuda preocupărilor lui multiple şi încărcate de tendinţele mai multor stiluri arhaice, rămâne tot realistul din prima fază de realizare.

Paciurea, dotat cu un mare sentiment pentru plasticitatea formelor. Gigantul în piatră, din parcul Carol, este o lucrare de dimensiune cu concepţie largă şi unitară. D. Paciurea este un nedreptăţit al timpului nostru. Nu i s’a dat nici un prilej să realizeze opere în măsura talentului său şi la care avea tot dreptul.

Fr. Storck, o conştiinţă severă pentru ceace constitue meşteşugul sculpturei.

Medrea, cu simţ al volumului şi fluiditate ritmică.

Cine e urmaşul acestora sau cine va izbuti să realizeze mai amplu şi mai original pentru vremea noastră spiritul sculptural - iată enigma pe care numai viitorul o va dezlega!

Domnul O. Han se exprimă greu. Ar fi voit să lucreze toate acestea, ca lutul, cu mâinile lui… Nu e oare şi ideia o materie plastică în care trebue să ne sculptăm personalitatea?...

F. Aderca * din Universul literar, 27 iunie 1926

*

Ştefan Ionescu - Valbudea cu soţia

Nu era rîndul sculpturei în seria notiţelor mele critice, dar trei cuvinte mă fac să vorbesc astăzi de Valbudea şi de operele lui: 1. varietatea, 2. faptul artistic că «Revista nouă», intrînd în al doilea an, s’a hotărît să reproducă în cel dintîi număr al său una din operile artistului, - 3. poate că este mai drept să separăm pe Valbudea de cei-l’alţi sculptori deoarece temperamentul lui artistic l-a ridicat atăt de sus în comparaţie cu cei-l’alţi.

Pe Valbudea nu’l cunosc. L’am văzut. Este un tînăr brun, c’o peliţă arămie, c’o barbă deasă şi neagră; c’o privire liniştită şi concentrată. Voinic, artist în toată puterea cuvîntului şi, după cum mi s’a părut mie, d’o modestie de copii nevinovat. Eacă o speţă rară: o extraordinară luptă interioară, fapt care ne dovedeşte prin operile sale de un curaj nepomenit la noi, ascunsă sub o linişte exterioară admirabilă, liniştea artistului mare, puternic şi sigur.

Sculptura lui este putere şi anatomie; mişcare şi revolta forţei contra odihnei anemice Aci avem a face cu visiunile eroice, cu epopea marilor dureri, marilor revolte. Nu căutaţi în Valbudea bustul meschin, potretul în marmură, căci chiar cănd veţi găsi un bust, cum

este al D-nei E. F., acest bust este o dramă, o acţiune pe care o poţi uşor continua. Priviţi mult la bustul D-ei E. F. şi dupe frumoasa măndrie cu care’şi ţine capul, după privirea care desfide, după întreaga pornire a atitudinei, poţi să’i dai un corp puternic, o prestanţă demnă şi nobilă, o mănă care ordonă şi impune. De sigur acest bust este începutul unei opere dramatice, unui real dramatism, unei opere de artă, iar nu un bust ordinar, ca toate busturile obicinuite la noi.

Eacă o dovadă de un temperament puternic: în faţa unui frumos bust el, fără să vrea, poate face o adevărată dramă închisă în liniile unui contur real. Şi iacă de ce acest artist mare, cănd este liber d’aşi mlădia în pământ visiunile sale, devine un sculptor dramatic, d’o forţă extraordinară. În Mihai Nebunul, artistul, prin privirea adâncă şi fixă, prin muşchii revoltaţi şi prin dureroasa sgărcire a degetelor, pe care le’a creat în nefericitul său subiect te emoţionează, te înspăimîntă de cătă durere poate să dea gipsului nesimţitor.

Nu mai vorbim de proporţiile acestui nefericit: ele sunt perfecte. Unde artistul este cu adevărat mare,

Mihai Nebunul

15

nu e în perfecţiunea anatomică, ci în sufletul acestui om care suferă, să revoltă şi izbuteşte să’şi rupă funia care’i legase braţele viguroase. Şi dacă după ce priveşti pe Mihai Nebunul te duci şi priveşti pe Învingătorul crud, la ale cărui picioare stă capul învinsului, rămăi convins pe deplin că anatomia umană, în toate formele ei, sunt puse în serviciul unui talent exuberant. Ba mai mult, aci anatomia este poate prea împinsă la extreme.

Dacă unui asemenea temperament viguros nu i să dă să lucreze o scenă cu o mulţime de inşi, el îşi răsbună pe un singur individ. Puterea lui în anatomie să concentră asupra unuia şi’şi varsă toată vigoarea asupra aceluiaşi erou.

Dar cănd treci la Copilul dormind te surprinde somnul omului viu, somnul care diferă de moarte prin lipsa de rigiditate.

Acei ochi închişi se pot deschide; «trecător umblă încet»; acest somn este divin; e păcat să’l întrerupi; nu vezi că măinele cad moi şi dulci pe pământ; aceste măni se pot mişca de la încheieturi, în aceşti muşchi delicaţi, ca şi în ai tăi, se poate deştepta viaţa; şi în acest corp de gips sîngele poate circula, atăt de natural şi de viu este creat acest copil al lui Valbudea. Eacă un copil care n’a costat pe nimeni durerile facerei.

Cât pentru artist îţi vine să crezi ce zicea Michel Angelo, a dat la o parte gipsul care era de prisos, lipit în prejurul unui copil care dormea. Cât a lucrat pentru acest cap-d’operă în sculptura noastră? Nu ştim, dar impresia care’ţi lasă opera e că a început-o într’o clipă şi a isprăvit-o într’alta.

Mi s’a spus că această minune artistică este vândută cu vreo căteva sute de lei. N’am nimic de zis, dar’mi-aduc aminte că, în renaştere, s’au văzut opere de geniu date în schimbul cătorva saci de făină. Astăzi acei saci de făină fac milioane.

Este trist. Dar artiştii cei mari în ţările în care arta abia începe se aseamănă cu pelicanul lui Alfred de Musset: el îşi dă inima pentru ca să i-o sfâşie publicul indiferent. În statuia Industriei, destinată pentru o firidă de la Banca Naţională, industria este representată printr’un Vulcan modern. Capul acestui vulcan este de o espresie extraordinară. Vulcanul a încetat din muncă; să odihneşte; o mănă să reazimă de marele ciocan, iar în cealaltă ţine o daltă. Dar tocmai fiindcă să odihneşte, această mănă în care ţine dalta n’ar trebui să stea în aer.

Nu e natural. Nu vei vedea niciodată un om care să odihneşte, mai ales după o muncă grea, care să-şi ţie mâna în aer, dacă nu se reazămă de ceva. Mai 16

observăm acestei opere de mare valoare că par’că n’ar fi proporţie între mărimea picioarelor şi restul trupului; picioarele (mai ales cel pe care să sprijină) par cam mici în lungime. Dacă artistul să convinge de aceste observaţii, micile defecte pot dispare cănd îl va lucra în marmură.

Dar şi în acest Vulcan, Valbudea a dovedit căt de adănc înţelege natura umană: Vulcanul se odihneşte, dar munca se vede încă nedispărută de pe faţa acestui erou al muncei. Aşa e. Când încetezi de a lucra, imediat trupul intră în odihnă, numai în figură rămân cât-va semnele zbuciumului.

Valbudea este din pasta artiştilor mari. Şi calea pe care a apucat el este calea adevăratelor talente, calea gloriei sărace. Nu ştiu care scriitor a zis: un artist extraordinar trebue să aibă în trecutele lui generaţii crime de espiat, pentru ca să’şi consume viaţa lui în opere mari pentru oamenii mici. În sfârşit Valbudea a sosit. Sculptura începe în ţara românească.

Barbu Ştefănescu Delavrancea * din România literară, An VIII, ianuarie 1889

Agricultura

* în piatră nu poate fi decât o piatră Se spune că în ziua a şeasa cu chip de om. Înţelese dar că Dumnezeu a desăvârşit creaţia, forma lutului nu este decât o simplă făcând pe „om” după chipul şi chestie de interpretare spirituală şi asemănarea sa şi că în ziua a şeaptea s’a odihnit... că Dumnezeu făcând pe om după Probabil însă că Dumnezeu, în chipul şi asemănarea sa, nu-i modelase numai trupul vremelnic, cele şease zile de lucru, obosise aşa dar îi dăruise ceva şi din eternitatea de mult, că de-atunci şi până astăzi, propriului său suflet, fiindcă sufletul n’a mai făcut nimic şi continuă să se odihnească. singur poate desăvârşi o creaţie.

Dar iată că după câteva mii de Şi iată cum, treptat, treptat, ani, un om cu numele de Constantin opera unui om începu să Brâncuşi şi cu chipul aidoma ca al depăşească, cu voinţă şi conştiinţă, marelui creator - un ţăran din cadrul creaţiei artistice profane, judeţul Gorj - se hotăra să îndrepte pentru a se confunda cu creaţia rânduiala creaţiei divine, pe care exemplarelor unice, sau mai bine zis maeştrii atâtor veacuri de înflorire cu primele entităţi viabile care artistică o copiaseră cu atâta constitue opera creaţiei divine.

Danaïde îndemânare că aproape o stricaseră Mă feresc să spun că sculptorul cu desăvârşire.

Constantin Brâncuşi este un artist. Poate că e ceva Privind pietrile din fundul apelor străvezii şi coama mai mult. Dar ce anume este, rămâne să hotărască munţilor din vecinătatea cerului, unde primul creator sensibilitatea omenirei de mâine şi nu concepţia artistică se refugiase pentru a nu mai da semne de viaţă, de azi.

Constantin Brâncuşi îşi dădu seama că un „om” cioplit Deşi începe şi sfârşeşte cu aceiaşi primă literă a alfabetului, „ARTA” nu începe niciodată de la un punct fix şi nu sfârşeşte niciodată de unde a început.

Dumnezeu n’a fost un artist, ci numai un extraordinar furnisor de elemente artistice. Un peisaj de Cezanne e mult mai aproape de artă ca părticica de natură care i-a servit de model.

Un artist, de altfel, trebue să fie totdeauna elevul cuiva. Este o fatalitate de care nu ne putem descătuşa.

Orice copil trebue să aibă un tată. În artă însă, există şi „copii din flori” sau dacă această formulă juridicopopulară vă pare prea trivială, există afinităţi spirituale cu anume înaintaşi, de opera cărora însă, nu te poţi simţi legat, după cum numele tău personal nu are nici o legătură cu numele unui tată necunoscut.

La noi mai ales, opera unui artist se judecă prin comparaţii, prin deducţii şi prin reproduceri din Enciclopediile streine. Eşti bun fiindcă descinzi - adică sameni cu cutare mare artist şi eşti prost fiindcă nu sameni cu nimeni sau nu prea se vede cu cine anume ai putea semăna. Marelui public mai ales, trebue să-i explici totdeauna că pâinea albă se face din făina de grâu şi mămăliga din mălai de porumb.

Opera lui Constantin Brâncuşi exclude însă până şi cea mai minuţioasă cercetare de ascendenţă artistică. Constantin Brâncuşi nu este copilul nimănui Atelierul lui Brâncuşi

17

sau dacă vreţi, el este „copilul din flori” al primului creator. Opera lui nu se aseamănă, nu se confundă şi nu se întregeşte cu nici una din formulele frumosului controlat, decretat şi etichetat în rafturile tradiţiei artistice. Noutatea operei lui Constantin Brâncuşi nu este forma lutului, ci entitatea viabilă pe care o dă realizărilor sale plastice. Iată pe „Eva”. Dar Eva era cu adevărat o femee la fel cu cele din zilele noastre?...

Cine poate afirma lucrul acesta?

Ceeace se ştie cu siguranţă este numai că Eva a avut o „gură” cu care a muşcat din fructul oprit şi un „sex” cu care a trebuit să-şi ispăşească păcatul. Or „Eva” lui Constantin Brâncuşi are exact numai cea ce se poate şti cu precisiune despre prima femee.

Narcis era aşa de frumos că nu se mai putea sătura admirându-se în luciul lacului. Şi din chipul lui „Narcis” al lui Brâncuşi, n’a mai rămas decât doi ochi enormi şi oribili, care aveau să-i grăbească desnodământul fatal. „Lebăda” şi mai ales „Cocoşul” se identifică singuri.

Prima se întregeşte parcă cu pământul rotund ca şi ea, iar al doilea se desprinde de pe soclul vieţei provizorii, ridicându-se spre soare, în ritmul elocvent al primului „Cut-cu-ri-gu!..” Din „Pasărea măiastră” pe care o cunoşteam într’o primă variantă, n’a mai remas decât imperativul categoric al unui pântec de sburătoare, care se înalţă la infinit pentru a se confunda cu însuşi infinitul.

Portretele lui de femei nu au nevoe să fie confruntate cu modelul. De la cel mai pe înţelesul tuturor şi până la cel care a fost comparat cu un „Phalus”, Brâncuşi n’a văzut în chipul unei femei decât posibilitatea de a interpreta, într’o formă plastică nouă, însăşi raţiunea sexului femenin.

Constantin Brâncuşi exclude din opera lui acordul frumosului cu utilul. Sculptura lui îţi place sau nu-ţi place. Şi atâta tot...

Pentru ce ?... Pentru că în artă inclinaţiunile sufleteşti au ceva din fatalitatea cu care te apropii de o anume femee, pe care nu ştii niciodată de ce o preferi altora. Ochii, gura, nasul, statura, vorba sau mersul nu sunt de cât simplele puncte de contact cu sensibilitatea noastră, pe care subconştientul din noi clădeşte edificiul convingerilor individuale sau colective. Preferinţa pentru o femee sau o lucrare de artă nu se poate explica, fiindcă „a simţi” nu înseamnă a „demonstra” şi în artă mai ales, algebra devine inutilă când demonstraţia n’a evoluat simultan cu simţul artistic.

Femeea şi lucrările de artă exclud interogatoriul conştiinţei critice şi noţiunile de „bun” şi „rău” nu se aventurează niciodată pe treptele turnului special în care s’a refugiat simţul cu care se percepe frumosul.

Să nu facem dar confuzie între „bunul simţ” cotidian şi anumitul „simţ” special - singurul prin care se poate 18

lua contact cu sculptura lui Constantin Brâncuşi. Şi totuşi, opera lui Constantin Brâncuşi este o simplă şi firească îndeletnicire spirituală a unui ţăran român din judeţul Gorj.

Ion Minulescu * din Integral - revistă de sinteză modernă, aprilie 1925

Eva

* Într’un atelier ca un şantier am găsit pe meşterul Brâncuş la Paris.

Un expeditor trebuia să-i împacheteze pasărea maestră pentru o expoziţie la Amsterdam şi abea trimisese dincolo de ocean o întreagă serie de lucrări noi. Sculptorii n’au „manageri” şi preparativele acestor expoziţii răpesc mult timp.

De atâta vreme râvneşte Brâncuşi puţină linişte; se plânge că nu mai poate lucra tocmai din causă că prea se ocupă mult lumea de ceeace face.

- N’am făcut nimic pentru vâlvă - pentru sgomot.

Din contră, am înăbuşit cu încăpăţânare pe cât mi-a fost cu putinţă orice spectacol. ...Primesc scrisori în cari mă invită Contesa X la un ceai fiindcă vrea să mă cunoască. Refuz de două ori...

- Să te fereşti de lumea care vrea să te afle. Când mă duceam vreodată, silit, făceam câte o boroboaţă de mă întorceam la lucru liniştit pentru multă vreme.

- La început toată lumea vroia să ştie ce e „taille directe”. S’a făcut multă gălăgie, nu s’a priceput nimic, fiindcă în totul sculptura de azi e încă pătrunsă de ceva străin. Se face sculptură eroică aşa cum făcea Michelangelo.

- Fiecare vrea să se arate mai tare, fiecare vrea să fie mai sus. Lumea e rea, fiecare pândeşte locul celuilalt. Lumea e o piramidă.

- Aici e tot păcatul. Fiecare trebue să fie la locul său rege sau valet. E acelaşi lucru. Fiecare la locul său fără ură...

- Când creezi trebue să te confunzi cu universul, cu elementele. Pentru ca să realisezi nu trebue să nu fii tu, ci să te distrugi. Trebue să cauţi să scapi de maeştri. Nu ajunge să ai idei.

Spiritualitatea formei, equilibrul precis matematic, arhitectura trebue să le preţuim tot atât cât şi materialele. Hedonismul materialelor e ultima mea preocupare şi puţini o înţeleg.

Apoi meşterul îmi povesteşte din începuturile sale, despre Apollinaire, Picasso, Leger şi naşterea mişcărei moderne la Paris şi mai ales despre Satie în care a perdut pe unul din cei mai buni prieteni ai săi.

Individualist, nu vrea elevi cari „vulgarisează”. Vezi expoziţia de arte decorative în care n’au lucrat decât elevii elevilor.

Ne trebue un singur Braque, un singur Apollinaire.

Părăsind atelierul ne promite o visită în ţară, poate chiar o expoziţie, fie chiar numai pentru cei câţiva prieteni dela Contimporanul şi Ion Minulescu.

Marcel Iancu * din ziarul Contimporanul, martie 1926 19

* Numai un popor vânjos şi sensual putea da lumei pe Brâncuş.

Desinteresat de reclamă, dânsul nu figurează încă în fruntea creatorilor artei noi lângă Picasso, Bracque, a profeţilor. Totuşi, după Rodin impresionismul sculptural era imposibil. Brâncuş a fost acela care şi-a întors gândul în adâncurile simţirei pentru a găsi adevărul nou. El trebue să fi strigat lumei măreţia şi ştiinţa artei negre.

Pe când alţii ca Bourdell Mayol, Nadler, Haller, Fiori s-au pierdut în cercetări de stilisare, Brâncuş a fost singurul care a priceput sensaţia de a plăsmui cu darurile lui Dumnezeu.

O profundă înţelepciune pentru simplificarea formei o vastă sensibilitate pentru plasticitatea materiei l-au condus dintr-un început în căutarea expresiunei directe (fără intermediul intelectului) din artele primitive şi i-au luminat o dragoste neţărmurită pentru mrejele şi legile naturei.

Opera lui Brâncuş sgudue pe cel ce vine în faţa ei curat şi credincios ca în faţa naturei.

Cine însă n-a iubit natura decât prin chipul redus amorf şi stupid al apusurilor cromolitografiate din cărţile poştale acela nu posedă psihul, emotivitatea nouă şi nu vede decât goliciune.

Brâncuş iubeşte viaţa şi natura cu o înţelepciune

Pasărea Maiastră

Lui C. Brâncuşi

Duhul e în minţi - şi pe pământ umbră Ochii noştri trag stelele în gări Miresmele au spălat zgomotele Cu vieţi ne pipăie câmpii Mătasea mării paşilor se dăruie Vântuie vremea în ramuri greu încărcate Veştile simte-le coapte cad pretutindeni în noapte Sorii mâinilor talere l-am întins Pe mormintele nedeschise împinşi Ne purtăm fântânile de sânge Să-nălţăm vrem iar turnul lui Babel Din năzuinţi cuib cuvântului dela început să boltim Ca în faţa unui cântec mare Pasărea setii fulg de flacără Răstignească-şi ivirea măiastră Amăgitor de sfânt pe catapeteasmă.

20

I. Vinea, 1920

virilă. Dragostea sa nu este extatică pasivă, romantică.

Dimpotrivă: Atelierul lui este o urmare a laboratorului natural. În mijlocul ei, ca un uriaş, stă vrăjitorul.

Toate materialele, toate esenţele, toate instrumentaţiile, ştiinţa întreagă îl serveşte. Când crede să urmeze numai să asculte numai legile cosmice el le pussează şi compune deseori altele mai subtile mai organice mai drepte.

Ca un magician el a pătruns cele mai iscusite vrăji filtrând sufletului acea emoţie simplă senină care te cuprinde la vederea minunei.

Totuşi isbânda lui nu e întemeiată pe vreo dexteritate. Munca lui este a sihastrului credincios care şi-a închinat gândirea elementelor fiindcă ştie ce mistue puterea creaţiei. În ciuda civilizaţiei şi a culturii sterpe, el este singurul sculptor care a realizat cioplitura evaloioasă într’un trunchi de arbore, cilindrul spiritualizat, minune de aur sau bronz, sfera de marmură materie vecinic-vie alimentată de lumină. Întrevăd mărimea lui Brâncuş acolo unde a eliberat instincte noi, emoţii moderne şi a refăcut meşteşuguri nemaiîntâlnite de multe secole în plastică.

Marcel Iancu

Brâncuş Suntem departe de atelierul lui Brâncuş unde operile lui strălucesc lumina lor misterioasă.

E în acel Paris al cărui ritm l-a înţeles, nu ca cei ce l-au îmblânzit sau l-au întrebuinţat pentru a-i fi privighetoarea care cântă numai pentru sine. El, Brâncuş, a ştiut doar să-şi deschidă larg tânăra şi extraordinara lui sensibilitate şi a face să răsune în ritm cu cetatea ciocanul său de pietrar.

S’a pătruns de urbanismul contemporan; şi această hydră splendidă şi multicoloră care e Oraşul i s’a ivit ca unic stimulent de forţe creatoare.

Să fii al timpului tău, iată singura raţiune de a fi zicea Oscar Wilde.

De aci groaza lui Brâncuş de odihna fără de sfârşit şi de meditaţia în faţa naturii aşa cum o înţelegeau romanticii. De aci şi concepţia sa despre călătorie. Se

vorbia despre mecanicul aplicat viului ca de un lucru ostil vieţii, - aci viul se ridică şi se mecanizează din propriul său instinct, pentru a câştiga o nouă experienţă a lumii.

Nu vă aşteptaţi din parte-i, odată întors din călătorii depărtate, să vă vorbească despre vreo mişcare artistică sau alta sau despre vreun eveniment de ordin estetic.

Privirile lui de copil flămând de viaţă purcesc în larguri, descoperă alte izvoare decât acele ale artei şi în aceasta constă marea taină a veşniciei sale reînnoiri.

Nici succesul şi nici gloria n’au reuşit să înăsprească pe acest om care printre noi rămâne ca una din cele mai proaspete imagini ale vieţii.

Miliţa Petraşcu

Constantin Brâncuş Opera lui Constantin Brâncuşi e expresia unei concepţii cosmogonice. Ca şi sculptorii evului mediu cari puneau în artă meditaţia lor, rugăciunea lor şi toată nădejdea vieţii lor, Brâncuşi pune în sculptura lui sistemul filosofic al unui monist modern şi spiritul vechii filosofii a lui Thao. Arta lui absoarbe întregul lui intelect. Pentru Brâncuşi arta nu există de sine stătătoare. Dela începuturile şi pânăla concepţiile ei moderne arta a fost un instrument pentru propagarea unei idei metafizice. Artistul a fost fanaticul care a ştiut cum să materializeze viziunea credinţei sale. Cele mai mari capodopere ale trecutului sincronizează cu perioadele celor mai mari exaltări religioase. Odată trecută, exaltării îi urmează decadenţa invariabil manifestată prin imitaţia realului. Alteori credinţa fu aceea care a creat, din necesitate, arta. Astăzi însă Arta este accea care îşi creiază credinţa ce ne e necesară, căci n-a sosit încă ziua în care omul conştient de frumuseţea universală nu mai are nevoie de artă ca să-şi satisfacă necesităţile estetice, ziua în care liber de orice convenţii şi prejudecăţi va şti să dea dea dreptul din natură ceeace nu poate să iea astăzi decât prin artă.

Cu mult înainte religia dădea omului o concepţie despre forţele antropomorfice, creatorii, tuturor şi oamenii revelau prin artă personificarea acestor divinităţi. Astăzi filosofia ne face să pricepem un act generativ unic, o lege universală impersonală, nedefinită din care emană tot ce există. Este această lege universală pe care trebue să o manifesteze arta,

conformându-şi principiile, principiilor acestei legi, rupându-se de convenţii, astăzi inutile şi dezorientante.

Să dai senzaţiile realităţii aşa cum ni le procură natura, fără a reproduce sau imita, este astăzi cea mai mare problemă a artei. A creia un obiect care îţi dă prin 21

propriul său organism ceeace natura face prin eterna ei minune este ceeace arta doreşte. Şi a realiza aceasta înseamnă a intra în spiritul universal al lucrurilor şi a nu te limita la înălţarea imaginei lor. O operă de artă astfel concepută tinde către echilibrul absolut, şi echilibrul absolut este perfecta expresie a frumosului. În trecut, credinţa clădia forme adecvate sentimentului religios. Astăzi arta creiază conştient forme care exprimă principiile legilor universale. Noi totuş nu apreciem calităţile sculpturale ale naturii.

Frumosul în natură rămâne încă închis cunoaşterii noastre. Singură arta ne poate da cheia priceperii frumosului.

Dela formele microcosmosului către cele ale macrocosmosului, varietatea naturii, în concepţie sculpturală, e infinită. Dar în infinitul formelor natura urmează o lege constantă şi invariabilă. Fiecare din formele ei e o creaţie vie, un individ cu viaţă independentă, şi cu caracter inevitabil personal. Dacă arta trebue să comunice cu natura şi să-i exprime principiile trebue să-i urmeze principiile şi exemplul ei. Materia trebue să-şi continuie viaţa ei naturală chiar modificată de mâna sculptorului. Rolul plastic pe care îl realizează natural trebue descoperit şi păstrat. Să dai materiei alt rol decât acela pe care-l vrea natura este a o nimici. Lemnul, de pildă, e întotdeauna sculptural. Nu trebue distrus, nu trebue încercat să i se dea o asemănare obiectivă cu ceva din natură.

Lemnul are formele lui proprii, caracterul lui individual, expresia lui firească. A dori să-i transformi calităţile înseamnă a-l anula şi a-l face steril. Acelaş lucru se întâmplă cu alte materiale ca piatra, marmora şi metalele. Ele toate trebue să-şi continuie viaţa lor proprie când din sculpturile lor naturale se transformă în sculpturi artificiale sub inspiraţia omului. Materia nu trebue să fie întrebuinţată ca să urmeze scopul artistului, nu trebue să fie supusă unei idei şi unei forme preconcepute.

Materia singură să determine subiectul şi forma, amândouă să revie cuprinzând şi nu trebuesc forţate. În general sculptorii procedeasă cu materia prin adaus, când ar trebui să lucreze cu dânsa prin substracţie. A întrebuinţa un material moale şi a crea adăugându-i până capeţi forma preconcepută şi să-i adaugi apoi un material tare şi permanent e o crimă de les-materie. Oricare material are întrânsul sculptura pe care omul o vrea: trebue să muncească şi să o scoată dintr’însa eliminând tot materialul superflu care o acoperă. Sculptura este o expresie umană a acţiunii naturii. Artistul trebue să ştie, cum să ştie, cum să descopere fiinţa care este în material şi să fie 22

instrumentul care să aducă esenţa cosmică a materiei într’o existenţă actual vizibilă. Antropomorfismul a făcut pe om să se producă să exprime naturalul şi supra-naturalul plin de sine însuşi; omul a neglijat viaţa materiei. În primele timpuri ale artei creştine, artistul a priceput posibilităţile plastice ale pietrei. Sculpturile lui cele mai mari, catedralele au fost culturi abstracte, nereprezentative, dar cu un sens definit şi concret.

Reprezentaţia apărea în catedrale în forma umană animalică şi de floră, dar acestea au fost adaptate pietrei, au fost detalii ale unei mari unităţi şi unui mare echilibru al ansamblului. Aceşti fanatici exaltaţi vizionari doreau să redea vizibil armonia universului, monumentele lor abstracte includeau ilustraţia ritului lor pentru o mai bună înţelegere, dar piatra era aceea care comanda forma acelor ilustraţii. Când fanatismul dispăru şi arta religioasă deveni „oglinda naturii”, imitaţia aduse arta spre decrepitudine. Şi sălbatecii negrii africani au ştiut să păstreze viaţa materiei în sculpturile lor. Ei au lucrat în lemn. Nu l-au rănit; au ştiut cum să elimineze părţile inutile pentru a a face sculptura fetişă. Şi sculptura lemnului african rămâne vie şi expresivă sub forma dată de simţul omului.

Primitivii creştini şi sălbaticii negrii au procedat numai din credinţă şi instinct. Artistul modern procedează prin instinct controlat de raţiune. Arta a fost culmea divinităţii mistice. Se putea citi pe intrările monumentelor religioase: voi, care intraţi aci, încredinţaţi-vă sufletul lucrurilor cereşti. Astăzi arta deschide poarta, ca să pătrunzi principiile creatoare, frumosul absolut al legii universale.

Cei care au păstrat într’înşii armonia care există în toate vietăţile, propria lor natură, vor pricepe, fără greş arta nouă. Vor vibra simţind aproape legile naturii.

Nimic n’a făcut mai mult rău artei noui decât avalanşa pseudo-artiştilor cari neavând ce spune au vorbit o limbă peste priceperea lor. Să nu confundăm arta nouă cu artiştii noui.

Acestea sunt ideile lui Brâncuş. Aceasta este filosofia ce-l ţine la lucru muncind cum munceşte la opera pentru care trăieşte.

Cel dintâi om ce trebuie să scrie un tratat al eternelor principii şi acţiuni a fost bătrânul Taoist despre care ştiu atât numai că: „iubea obscuritatea mai mult decât orice şi că a şters orice urmă despre dânsul cu bună ştiinţă.” Brâncuş e primul om care a pus în sculptura lui ideea monistă a acestui mare filosof. * din Contimporanul - no.52, anul IV, ianuarie 1925

* Sculptura românească este, poate, arta cea mai pipernicită pentrucă n’a avut condiţiunile prielnice de desvoltare. Şi totuş, sculptura noastră va lua, în curând, o proporţie uriaşă: de plantă tropicală. Începuturile plăpânde ale acestei arte dăinuesc încă, la o bună parte din sculptorii noştri. Nu aducem nici o învinuire: constatăm doar un fapt riguros exact.

Nu mai încape vorbă că prea puţini din aceşti sculptori au trecut peste acest început cu succes, cu isbândă vădită chiar.

Unul din aceşti înaintaţi artişti - o înaintare bine echilibrată - este Spiridon Georgescu.

Adăpat la isvoarele pururi sănătoase şi pururi înălţătoare ale artei italiene - în urma unor strălucite studii academice de patru ani în Italia, lucrând în ore libere şi cu maeştri cei mai de seamă - acest sculptor, întors în ţară, munceşte muncă neostoită şi neprecupeţită.

Atelierul lui este de o eloquenţă extraordinară.

Machete peste machete, lucrări concepute şi sfârşite - una mai frumoasă şi mai bună decât alta. E locul să remarcăm aici macheta Monumentului Unirii - o lucrare de o mărăţie plină de înaltă inspiraţiune. Sus: Ştefan cel Mare şi Sfânt într’o poziţie de leatitudine negrăit de frumoasă. De o parte şi de alta: intrarea triumfală a armatelor româneşti în Ardeal în 1916 şi a doua oară, în 1919, în Budapesta.

La colţuri: cele patru provincii cu marca lor - fiice venite la sânul sfânt şi dulce al Maicii - toate învederând felurile de producţiune a pământului fiecăreia şi ocupaţiunile mai de seamă ale locuitorilor.

E o lucrare preţioasă ce pusă în valoare, adică: lucrată, nu rămasă în stare de machetă, ar ridica cu mult prestigiul sculpturii româneşti. E păcat - desigur - că astfel de lucrări nu se traduc în fapt. E păcat - şi pentru artist, dar mare e păcatul pentru Artă - pentru Arta noastră!

O altă operă - aceasta este în lucru, aproape pe sfârşite - este monumentul ridicat în cinstea armei Geniului.

Păcat, iarăşi, că şi aceasta, odată sfârşită, va fi prea regională - ca să întrebuinţăm un cuvânt curent.

E destinată să fie aşezată în curtea regimentului respectiv. De ce nu pe o piaţă mare şi frumoasă? Cum, de pildă, în squarul ce se plănueşte a se deschide în dosul Vamei Poştei… Or în altă parte, ori şi unde dar, nu atâta dosire! Educaţiunea oştenilor nu se face numai în regiment. Şi, nu trebue să se facă numai la regiment! În orice caz, credem că e dureros să se închidă o lucrare monumentală în cartea unui regiment - fie el de geniu! Ori poate, o lucrare de - geniu trebue să stea numai decât în cartea unui regiment de geniu?

Spaţiul restrâns nu ne dă voie să pomenim - chiar numai în treacăt - nici măcar de câteva din lucrările terminate, ne mai vorbind de machetele cari au rămas

machete.

O parte, însă, care iarăş prezintă mult interes la sculptorul Spiridon Georgescu este portretistica.

O serie de portrete de scriitori şi publicişti se arată tot mai bogată şi tot mai interesantă. Portretul este o lucrare destul de grea având să redai, să exteriorizezi, lăuntrul sufletesc al cutărui om, cu atât mai complex, cu cât face parte din sufletele de gânditori, de scriitori, de poeţi. Bustul scriitorului Cridim, făcut de sculptorul cu prilejul împlinirii confratelui nostru a 35 de ani de activitate literară şi, totodată, cu ocaziunea numirii sale ca profesor de Economie politică şi drept la Şcoala Superioară de Arte şi Meserii din Bucureşti - bustul poetului Cridim, făcut din dragoste dezinteresată, este de o neobişnuită asemănare şi de o artă nebănuită! O exteriorizare aşa de caracteristică a sufletului acestui mistic încadrat într’o ironie uşoară şi fină...

Tot aşa cu celelalte busturi, ca ale d-lor I. Greculescu, subtilul poet şi viguros romancier; Dr. Sigmund, directorul revistei „Sănătatea”, ş.c.l.dovedesc la acest sculptor un talent bine definit şi robust.

Spiridon Georgescu este un muncitor fără pereche în arta plastică românească. În definitiv: el este de o execuţiune întemeiată pe muncă şi studii serioase.

Hrisanth * din ziarul Cultura poporului, 22 ianuarie 1928

Monumentul Eroilor din Arma Geniului

23

* (1) Cerem genii şi talente, dar cu ce ne justificăm? Ce facem pentru desvoltarea lor? Cu ce asigurăm posibilităţile lor de creaţie?

Placheta D-lui O. Han, fost elev şi în urmă coleg al lui Paciurea la catedra de sculptură a Academiei de Arte Frumoase, este un studiu obiectiv al personalităţii sculptorului dispărut, o icoană a mediului plastic în care a vieţuit şi un potrivit răspuns ce s’ar putea da capriciilor estetice ale societăţii noastre.

De ce ne-am ascunde şi n’am mărturisi că, dacă Grigorescu n’ar fi părăsit piscul aspiraţiunilor sale şi nu s’ar fi coborît la nivelul de înţelegere al mediului în care trăia, făcând vădite concesiuni, printr’un lirism excesiv în dauna exigenţelor plastice, cu siguranţă că marele nostru pictor s’ar fi resemnat, ca şi Paciurea, la o lume fantastică a «Himerelor». «În trecutul istoric al poporului român nu găsim sculptură», scrie O. Han; sculptura a apărut mai târziu, când poporul român a fost deşteptat la viaţa de Stat modern; de aceea greu va fi sculptorului Georgescu să impună contemporanilor statuia lui Lazăr, cu atât mai greu va găsi înţelegere şi încurajare Paciurea, care la vârsta de 30 de ani, apare ca un meteor, creând «Gigantul». Şi dacă tineretul, în frunte cu Han, nu ar fi afirmat cu stăruinţă că Bourdelle, care sculptase bustul unui mecenate român, era un mare şi excepţional artist, sculptorul francez ar fi riscat să-şi vadă lucrarea refuzată, deoarece amatorul nostru avea o afecţiune particulară pentru un bust de marmoră confecţionat în ţară, ce-l reprezenta rotund la faţă, fără sbârcituri şi cu mustăcioară răsucită.

Han scrie despre Paciurea omul, «cu sentimentul stânjenit pe care-l ai când scrii unui prieten şi cineva te priveşte peste umăr», arată piedicile şi dificultăţile ce le-a întâlnit Paciurea la concursul pentru catedra dela Şcoala de Belle Arte, descrie împrejurările şi atmosfera în care i s’a decernat marele premiu naţional de sculptură, evocă viaţa artistului, lipsa de orice îndemn şi încurajare care face ca artistul să ajungă «un suflet care nu-şi mai află niciun reazem în jurul său».

«Izolarea şi nedreptăţile vieţii îi creaseră în artă sentimentul din care au ieşit himerele, iar în viaţă, convingerea că nimic n’are 24

importanţă». În capitolul privitor la arta lui Paciurea, d-l O. Han descrie starea de dezorientare în care se găsea sculptura la apariţia artistului, prin 1905, cum executarea monumentelor şi busturilor de cimitir limita cercul preocupărilor artiştilor sculptori, când «ceea ce călăuzea pe artist ca sentiment plastic era respectarea sentimentelor de duioşie domestică a moştenitorilor faţă de mortul lor».

«Paciurea deschide drumul sensibilităţilor plastice la noi, iar cu primele sale lucrări se plasează în idealul sever al sculpturii». Şi pentru o lărgire a idealului sculptural, O. Han face o frumoasă evocare a trecutului, începând cu arta poporului grec, la care sculptura era o perfecţiune de formă şi de seninătate sufletească, ideal ce străbate şi arta creştina şi care ni se impune şi nouă astăzi. În renaştere, Donatello şi Michel Angelo nu se depărtează dela imperiul artei elene şi cu tot temperamentul romantic al lui Michel Angelo, «Lorenzo de Medici este parcă statuia unui zeu olimpic ce, coborît într ’o biserică creştină, se aşează sprijinindu-şi capul în mână spre a medita».

Gigantul lui Paciurea din Parcul Carol «este o operă de viziune în care concepţia este realizată unitar.

Respiraţia largă a formei o face să se ofere dintr’odată şi să te prindă prin întregul ei, în ritmul sentimentului plastic în care e realizat cu simplitatea formelor definitive».

Este cea mai frumoasă şi mai inspirată creaţie ce s’a zămislit pe aceste meleaguri.

Marchează o maturitate artistică, fiind o operă susţinută şi realizată cu severe mijloace tehnice şi cu mari resurse de creator.

Dacă rândurile de mai sus sunt un frumos omagiu pe care fostul elev şi coleg îl aduce sculptorului Paciurea, ele întrunesc în acelaşi timp şi elementele unui înalt crez plastic, din care s’au împărtăşit împreună, şi astfel omagiul ia proporţia unei solidarităţi, pe care cel rămas în viaţă o susţine mai departe, justificând-o prin propriile sale creaţii.

Gigantul (1906), Dimitrie Paciurea

Notă: 1) O. Han, Paciurea, Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II», Biblioteca artistică, Bucureşti, 1935

Sculptura lui Medrea e senină.

Un simţ înnăscut al volumelor mai mult decât al planurilor dă artei sale o coloare blondă sensuală.

Un admirabil simţ tactil îl ajută în modelajul suprafeţelor, cari păstrează căldura vieţii şi captează lumini.

Medrea e cu preferinţă un modeleur, decât un vizionar şi un

Bustul pictorului Teodorescu, Cornel Medrea

Cuminţenia pământului, Brâncuşi

Brâncuşi a trecut şi el prin inevitabilul impresionism sculptural, ca orice artist al generaţiei sale, a plătit şi el tributul în admiraţia lui Rodin.

Bustul pictorului Dărăscu şi câteva portrete de copii se impun prin sentimentul lor formal şi prin subtilităţi de modelaj.

Urmărind evoluţia sculptorului spre un sintetism care în ultima sa fază devine schematic, constatam că artistul alunecă într’un simplism uneori ovoid, alteori liniar, ce sugerează sensaţia unui primitiv în geneza formelor.

Ne întrebăm dacă sintetismul nu l-ar fi putut servi pe artist, mai fecund şi mai inteligibil, pe calea unei arte umane, căci ultima ipostază a lui Brâncuşi n’are ecou decât într’o lume lipsită de tradiţia unei arte plastice sau în cercuri suprarealiste avide de sensaţii desagregate, cari au putut imagina că muzeele trebuiesc incendiate şi monumentele de artă distruse, pentru a reîncepe tot avatarul artei, bălbăind ca omul cavernelor.

Noi credem că în momentele sale de reculegere, Brâncuşi se îndoeşte de valabilitatea tezei zelatorilor săi, că fără contemplaţia artei egiptene şi elene nu s’ar fi putut purifica şi înălţa viziunea artistului, care ne-a dat acele frumoase capete de copii în piatră, Coapsa (marmoră), Rugăciune (piatra funerară din Buzău), Cuminţenia pământului (piatră), Muza adormită (bronz), Pasărea Phoenix (bronz) etc.

Lucrările ultimei sale perioade: Portretul Principesei X, Pasărea măiastră, Portretul D-rei Pogany etc. vor trece drept curiozităţi ale unei epoci sguduite de şovăitoare abstracţiuni.

Brâncuşi rămâne un mare talent, un intuitiv cu sclipiri de iniţiat.

panteism seducător şerpueşte în opera sa. Torsul (bronz din colecţia Z), Nudul (1943), Maternitate, câteva basoreliefuri sunt opere pline de un farmec ce rezultă din succesiunea temperată a planurilor şi rotunjimea formelor.

Bustul lui Teodorescu-Sion (bronz), cel în marmoră al D-nei Serova, chipul în bronz al lui Marius Bunescu sunt remarcabile lucrări, iar figura în piatră a lui Delavrancea nu e lipsită de un dinamism expresiv.

Proiectul monumentului aviatorilor, monumentul Lucaci, proiectul pentru un monument al Infanteriei rămân frumoase zămisliri în arta noastră statuară. * K. H. Zambaccian - Pagini de artă, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943

25

* „Eu nu lucrez pasări, ci zboruri”. A lucra zboruri. A aspira la zboruri. A vedea zboruri. A realiza plastic „Zborul”. Pasărea nu este o materialitate biologică tradusă plastic. Este o realitate plastică a unei idei elaborate cu tenacitate. În propriul său zbor. Pasărea nu este nimic fără propriul ei zbor. Aceasta este Măiastra, Pasărea minunată. Pasăre în spaţiu. Zbor pur, concentrat în propria-i mişcare. Fără aripi şi fără compasurile perceptibile ale mişcării înseşi, comprimare magică a Mişcării.

Este o gravă eroare a vedea, în această idee, preocupările tipice ale unei morfologii a culturii. Eroare gravă şi învechită preocupare. S-ar reveni la vechile concepte: Urform, Urphänomen, Urkultur. Nici Zborul, nici Începutul lumii nu ne duc acolo. Forma ovoidală, această formă originară a lumii lui Brâncuşi, este, de asemenea, o formă care conduce la zbor. Aşa vedea Pound lucrurile, în timp ce, în jurul său, morfologia culturii îşi ridica noile catedrale gotice. Le vedea aşa cum le vedem acum: „forma pură”, liberă de orice gravitaţie terestră. Formă liberă în însăşi viaţa sa, precum formele geometriilor analitice. Dar această înaltă, pură, geometrie este forma a ceva ce este mereu dispus să întreprindă zborul. Cuminţenia pămîntului şi-a pierdut uimirea infantilă, consternanta diformitate

Cuminţenia pământului

26

telurică. Forţele pămîntului i-au iniţiat zborul. Au întreprins aventura infinitului. Peştele, oul, sărutul, pasărea însăşi acced la destinul ultim al Coloanei, în simpla geometrie a unui spaţiu fără limite.

Dar Cuminţenia pămîntului este mereu alertă în privirea penetrantă, ironică, a artistului care contemplă lumea. „Cînd nu mai sîntem copii, am murit de mult.” Întoarcere permanentă la ora primordială, la momentul aurorei. A fi mereu copil. A trăi în permanentă uimire, în permanentă inocenţă. A nu uita niciodată sensul originar al diformităţii telurice şi scopul său final, iar dincolo de aceasta, constantul efort uman, în artă, în viaţă. Lupta tenace cu materia. „Lucrînd în piatră, descoperi spiritul materiei, măsura propriei sale fiinţe; mîna gîndeşte urmînd gîndirea materiei”. Mîna gîndeşte. Gîndeşte la unison cu materia. Gîndirea mîinii. Mişcarea mîinii. Gîndirea materiei. Lecţie de înaltă semnificaţie, pentru o epocă în care materialismul plat atinsese maximul său triumf.

Mîna artistului urmăreşte direcţia pe care o marchează spiritul pentru a spiritualiza materia. Nu materia este cea care comandă. Şi nici spiritul nu se menţine într-o atitudine distantă, olimpică, clasică. Apropierea de materie este un efort profund, o înfruntare definitivă.

Artistul nu se limitează să schiţeze „idei” plastice în neterminate întîlniri „materiale” cu piatra, bronzul, lemnul, fierul. Există, la el, o încercare de căutare a esenţialului din materie. Căutarea esenţelor sale pure, lăcaş al spiritului care-şi revarsă sensul în intenţionalitatea artistului şi se transformă, astfel, în elaborare unică. Practic, Brâncuşi nu oferă nici un exemplu de operă „schiţată” pur şi simplu într-o primă încercare, precum unele frize ale lui Fidias, precum o mulţime de opere extraordinar de sugestive ale lui Michelangelo, sau chiar ale lui Rodin, maestrul prin intermediul căruia se operează ruptura cu vechiul. Prin aceasta, prin caracterul său simbolic excepţional, Cuminţenia pămîntului ni se oferă ca o platformă şi un etalon al propriei dimensiuni plastice brâncuşiene. * George Uscătescu - Brâncuşi şi arta secolului, Editura Meridiane, 1985, Bucureşti

Municipiul Galaţi este printre primele localităţi din ţară unde s-a desfăşurat o tabără de creaţie organizată de Uniunea Artiştilor Plastici, cu ajutorul autorităţilor locale. Pentru realizarea lucrărilor de sculptură Piramida soarelui

dintre fondatorii Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi, fiind şi consilier ştiinţific al acestei instituţii între anii 1967-1971. El a dăruit Galaţiului două importante lucrări de artă monumentală: Septenarius, lucrare realizată în 1976, la prima ediţie a Taberei naţionale de sculptură în metal, amplasată pe Faleza inferioară a Dunării, şi Piramida soarelui, creată la ediţia din 1991 a taberei, poziţionată pe Faleza Superioară. Despre Septenarius, artistul a spus că „Este cea mai serioasă lucrare a mea, de aici din România. Ea este punctul meu de plecare, de fapt.”

Prima sculptură în metal a lui Ingo Glass este Autoportretul său din 1965. monumentală a fost ales fierul, probabil datorită existenţei la Galaţi a celor doi giganţi industriali: Combinatul Siderurgic şi Şantierul Naval.

Prima ediţie a Taberei de sculptură în metal a fost în anul 1976, fiind urmată de alte şase ediţii, ultima în anul 2016.

Printre artiştii care au participat la aceste tabere de creaţie se numără şi Ingo Glass, sculptor şi scriitor de limbă germană, şvab originar din Banat. Este considerat un reprezentant al artei concrete şi avangardist printre transavangardişti. Ingo Glass este unul

Septenarius

27

Constantin Arămescu,- Treapta

Corneliu STOICA

ARĂMESCU, Constantin (Ticu) Emil (n. 6 mai 1914, Galaţi - m. 19 aprilie 1966, Florida, Miami, SUA). S-a afirmat în Statele Unite ale Americii. A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, obţinând diploma de Doctor în Ştiinţele Juridice (1938). A urmat şi cursuri la Academia de Înalte Studii Comerciale. În perioada 1939-1947 a lucrat ca jurisconsult al Şantierelor Navale Galaţi, cu sediul la Bucureşti. În 1948 îşi urmează sora în America, pictoriţa Georgeta Arămescu Anderson, căsătorită cu inginerul Pierson Anthony Anderson.

Practică mai întâi arta fotografică şi a filmului documentar, ca mai apoi să obţină diploma de licenţă în arte cu teza „Elemente persuasive ale televiziunii” şi diploma de absolvire a cursurilor practice „Comunicaţiile de radio şi televiziune”. În 1958 se stabileşte definitiv în Miami (Florida). Simte imboldul către artă şi începe să lucreze o serie de sculpturi pe care le va numi „electronice”, deoarece erau construite din piese ale aparatelor de televiziune şi ale maşinilor de tăiat iarbă. Ulterior,

descoperind lemnul plajelor Floridei, lemn pietrificat, rămăşiţe ale unor corăbii avariate aduse de valuri, uneori străpunse de fiare ruginite, creează seria „obiectelor găsite”, amintind de pop-art, serie pe care Petru Comarnescu a numit-o abstractsimbolică. Creează de asemenea lucrări cu tematică şi stilistică românească precum şi „sculpto28

construcţii” din metal. Opera sa însumează 175 de sculpturi, rod al unei activităţi desfăşurată pe parcursul a numai şapte ani. Graţie donaţiilor succesive ale surorii sale, creaţia sculptorului Arămescu se află astăzi în cea mai mare parte în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi şi este integrată în circuitul artei româneşti contemporane, aşa cum de altfel şi-au dorit cei doi artişti în timpul vieţii (70 de lucrări). În sculpturile „electronice”, fantezia se îmbină cu umorul, dar şi cu o vădită notă tragică, modul de asamblare al diferitelor piese sugerând parcă dinamica barocului („Gândacul”, „Pisica”, „Boul Apis”, „Salomeea”, „Dansator spaniol”, „Domnişoara Tanganika”, „Între patru ochi” etc.). În „Columb pe corabia Sfânta Maria”, „Napoleon”, „Iosefina”, „Mama şi copilul”, „Corabie solară”, „Olaf şi Ingeborg”, „Hiroşima”, „Totemul toporului pierdut”, „Lira”, „Avionul Zulu” etc. lemnul şi metalul îşi dau mâna într-o fericită logodnă, arhaicul trăieşte alături de modern, materia se spiritualizează.

Alte sculpturi ca „Piticul”, „Contrabasistul şi instrumentul său”, „Treapta”, „Confruntare”, „Strigătul”, „Aripa” fac trecerea spre lucrările legate de spiritualitatea şi stilistica populară românească.

Sculpturile de inspiraţie românească sunt îndeosebi coloane cioplite în stilul artei noastre populare, al stâlpilor de pridvor şi al porţilor transilvănene („Domniţa”, „Coloană moldovenească”, „Coloană românească”, „Troiţa”, „Familia Omului”, „Biserică românească”, „Sfântul”, „Coloană dacică”, „Nobleţe”, „Coloana strămoşilor”, „Voievodul şi Doamna”).

Ornamentica sculpturii ţărăneşti, ritmica, geometrismul, motivul decorativ al torsadelor se regăsesc în aceste lucrări în forme moderne, la care artistul, ca şi Brâncuşi, a ajuns prin simplificare şi esenţializare.

CATARGIU, Silviu (n. 8 ianuarie 1939, Capul Codrului, judeţul Suceava - m. 17 ianuarie 2016, Galaţi). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secţia sculptură, clasa prof. Romulus Ladea (1965). Din acelaşi an s-a stabilit la Galaţi şi a participat la toate expoziţiile Filialei Galaţi a UAP, la manifestările interjudeţene şi naţionale. Până la pensionare a funcţionat ca profesor la mai multe şcoli. Membru al UAP din 1968 şi preşedinte al Filialei din Galaţi între anii 1974-1990. Lucrări de artă monumentală: „Bachus”, piatră, Focşani (1967) „Aurora” , piatră, Măgura Buzăului (1972), „Pasărea apelor”, metal, Faleza Dunării, Galaţi (1976), „Chemarea zborului”, metal, Faleza Dunării, Galaţi (1977), „Vasile Alecsandri”, bust monumental, piatră, satul Vasile Alecsandri, comuna Braniştea, judeţul Galaţi (1980), „Icar”, inox Muzeul de Artă Vizuală,

Silviu Catargiu - Bustul domnitorului Petru Rareş

Galaţi (1988), „Reculegere”, piatră, Luncaviţa, judeţul Tulcea (1988), „In memoriam”, metal - strada Brăilei, în faţa firmei „Trei Star”, Galaţi (1991), „Rugăciune”, piatră, Brăila (1992), „Petru Rareş”, bust monumental, bronz - comuna Cuca, judeţul Galaţi (1998). Lucrări în colecţii de stat şi particulare din ţară (Galaţi, Brăila, Buzău, Tecuci, Focşani, Iaşi, Cluj, Bucureşti) şi din străinătate (Polonia, Grecia, Franţa, Germania, Belgia, Canada, SUA). Distincţii: Premiul „Hyperion” pentru proiectul de monument „In memoriam” (1991); Medalia Meritul Cultural, clasa I, Categoria C - „Artele plastice” (2004). Sculptura sa a evoluat organic de-a lungul anilor, rămânând în zonele unui lirism de foarte bună substanţă. Nu s-a lansat în experimente sterile, a pătruns creaţia marilor maeştri ai artei româneşti, şi-a însuşit vocabularul sculpturii moderne, promovând o estetică în deplină consonanţă cu materialul şi ceea ce se poate obţine din acesta. A dat viaţă unor teme permanente ale artei („germinaţia”, „zborul”, „geneza”, „devenirea” ş.a.), dar şi a altora ce ţin de realitatea noastră istorică sau socială. Lucrările lui sunt simboluri ale unor proiecţii mentale de natură să semnifice originea şi rostul nostru pe aceste meleaguri, destinul omului în univers, aspiraţia spre apollinic, desprinderea de teluric, celebrarea perenităţii frumosului. Într-o serie de sculpturi în lemn, Silviu Catargiu recurge la stilizarea de factură populară. Şi în lucrările de artă monumentală artistul cultivă metafore plastice sugestive, capabile să exprime idei profunde, originale, într-o tratare sculpturală ce-l individualizează. Materialele în care sunt realizate aceste sculpturi, deşi sunt diferite (fier, inox, bronz, piatră, marmură), se dovedesc credincioase temperamentului liric al artistului, mai bine zis el ştie să le înnobileze, să le facă purtătoarele unui mesaj pornit din adâncul forumului său lăuntric.

DIMOFTE, Constantin (n. 2 aprilie 1934, Bârlad - m. 23 octombrie 1999, Galaţi). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în 1960, an când s-a stabilit la Galaţi, unde alături de activitatea la catedră, ca profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, a participat la manifestările colective şi de grup ale Filialei locale a UAP, a trimis lucrări la expoziţii interjudeţene şi naţionale, şi-a organizat peste zece expoziţii personale în ţară şi peste hotare. Membru al UAP din 1967. Opere ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din Cehoslovacia, Polonia, Egipt, Israel, Franţa etc. A realizat lucrări de artă monumentală pentru oraşele Galaţi (Complexul Stadionului „Dunărea”, în colaborare), Tecuci, Focşani şi Brăila. În sculptură a continuat pe cont propriu lecţia maeştrilor săi, cultivând o creaţie bazată pe o viziune realistă. Lucrările sale se disting printr-o tratare simplificată, volumele şi formele sunt epurate de detalii, reduse la elementele esenţiale. Fie în piatră sau lemn, în bronz sau marmură, în ceramică sau fier, el a realizat o suită de lucrări de interior în care a dovedit o bună înţelegere a materialelor, investindu-le cu sensuri majore, conferindu-le atributele artei autentice. Uneori se inspiră din arta populară, apelează la geometrizare, metaforă şi simbol. Este suficient să privim rondebosse-uri sau compoziţii precum „Spicul”, „Floricica”, „Motiv folcloric”, „Întrepătrundere”, „Gura lumii”, „Înaripare”, „Stol”, „Cocoşul”, „Familie”,

Constantin Dimofte - Maternitate

„Solidaritate”, „Zbor”, multe portrete sau nuduri pentru ca să înţelegem că arta lui Constantin Dimofte este a unui sculptor cu un timbru propriu, preocupat în permanenţă de perfecţionarea limbajului plastic, de exprimarea ideilor în forme cât mai sintetice.

DUMITRESCU, Sergiu (n. 23 decembrie 1954, Galaţi - m. 1 februarie 2016, Galaţi). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură (1981), unde a studiat cu profesorii Vladimir Predescu şi Marin Iliescu. Membru al UAP din 1991. Din 1979 a început să expună în cadrul manifestărilor colective ale Filialei Galaţi a UAP 29

Sergiu Dumitrescu - Veghe

Membru fondator al grupului „Axa”. Expoziţii personale: Galaţi (1986, 1987, 1989, 1993, 1995, 1998, 2001, 2015); Cuneo, Italia (1995). Lucrări de artă monumentală în Galaţi: „Veşmânt”, metal, str. Brăilei, în faţa Blocului R 2 (1991); „Veghe”, metal, Parcul Cloşca (1995); „Trecerea în lumină”, metal, Parcul Cloşca (1997). Lucrări de sculptură ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din străinătate: Anglia, Franţa, Italia, Germania, Grecia, Belgia, SUA, Australia. Distincţii: Premiul III la expoziţia concurs de la Cissone, Italia (1995); Premiul pentru talent şi ofensivă în arta plastică gălăţeană, acordat de ziarul „Viaţa liberă” (1995); Premiul Municipiului Galaţi (2012); Premiul Direcţiei Judeţene Galaţi pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional (2015); Titlul „Cetăţean de Onoare al Municipiului Galaţi” post mortem (2016).

Spirit interiorizat, înclinat mai mult spre meditaţie şi pătrunderea temeinică a semnificaţiilor filozofice ale unor adevăruri şi taine ale fiinţei umane şi Universului, Sergiu Dumitrescu a abordat în creaţia sa teme majore, strâns legate de existenţa pământeană a omului şi relaţia lui cu Divinitatea, eliberarea acestuia din răul care domneşte în propria fiinţă şi în societate. S-a inspirat în acelaşi timp din mitologie, din Biblie, din simbolistica astrologică şi creştină, a dat curs fanteziei sale găsind echivalenţe plastice sugestive pentru exprimarea unor idei şi motive cu conotaţii adânci în istoria civilizaţiei omenirii şi a culturii popoarelor. A fost inventiv, deschis înnoirilor de limbaj şi cât a trăit nu s-a grăbit niciodată să expună mult sau să lucreze cu materiale perisabile, şi-a realizat fiecare lucrare cu 30

o meticulozitate demnă de invidiat, a şlefuit-o până la perfecţiune, i-a imprimat acele însemne ale purităţii, rigurozităţii şi ale perenităţii creaţiei care să învingă timpul şi să rămână. A cioplit în piatră, marmură, în lemn (esenţe rare de mahon, păr african, paltin), a modelat fierul în forme şi volume monumentale, înnobilându-l cu atributele artei autentice. Sculpturile lui Sergiu Dumitrescu sunt admirabile metafore plastice ale condiţiei şi existenţei omului în univers, simboluri ale unor idei şi adevăruri etern umane. Se disting prin eleganţa ritmurilor, armonia proporţiilor şi tehnica execuţiei. Ca şi alţi confraţi, artistul preferă formele şi volumele simplificate, esenţializate, rigoarea geometrică, jocul subtil al luminilor şi umbrelor, al plinurilor şi golurilor. Linia sculpturilor sale este fluidă, imaginile sunt materializate printr-un superior dialog cu spaţiul, într-o ordonare armonioasă a suprafeţelor.

Deşi destinate interioarelor, lucrărilor sale nu le lipseşte monumentalitatea, putând fi transpuse la mari dimensiuni şi amplasate în spaţii de for public.

GROSU, Marcel (n. 29 august 1929, Galaţi - m.

1 mai 1996, Galaţi). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură, clasa profesorului Corneliu Medrea (1959).

A fost membru al UAP din 1961. A funcţionat ca profesor de desen în învăţământul liceal din Galaţi.

Din 1959 a participat la expoziţiile colective ale Cenaclului Artiştilor Plastici Galaţi-Brăila şi apoi ale Filialei Galaţi a UAP organizate în localitate, ca şi la Focşani, Tecuci, Brăila, Bacău, Iaşi, Bucureşti, Constanţa, Ploieşti, Buzău, Suceava, Timişoara, ca şi la manifestări cu caracter naţional. După 1990 a fost pentru o perioadă preşedinte al Filialei Galaţi a UAP. S-a afirmat şi a evoluat în spiritul sculpturii realiste. A cultivat îndeosebi portretul, dovedindu-se a fi un bun observator şi fin pătrunzător al psihologiei umane.

Galeria sa de portrete cuprinde chipuri de muncitori şi ţărani, de constructori navali, de tineri şi copii. Unele trimit direct la modele existente în viaţă, altele exprimă anumite idei şi sentimente sau anumite însuşiri ale fiinţei umane („Tinereţe”, „Adolescenţă”, „Portret de Marcel Grosu - Maternitate

fată”, „Studentă”). A abordat şi tema istorică („Mihai Viteazul”, „Eroul”, „Doftana”), ca şi pe cea a maternităţii. Lucrările sale se caracterizează printr-o armonioasă ordonare a volumelor şi suprafeţelor, printr-un modelaj clar şi sensibil, prin reliefarea unor trăsături şi atitudini importante ale chipurilor celor evocaţi. „Sculptorul Marcel Grosu este un meşteşugar liric şi visător, notează Valentin Ciucă. Prin precizia execuţiei mimează starea unui calculat constructor, dar tandreţea cu care ciopleşte materia grea aminteşte gesturile unui plămăditor în lut. Lucrări frumoase şi tensionate, însumând în ele şi spasmul şi liniştea”.

ONUŢ, Vasile (n. 2 octombrie 1932, Iaşi - m. 24 iulie 1994, Galaţi). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură, clasa profesorului Constantin Baraschi (1963). După terminarea facultăţii, se stabileşte la Galaţi, unde în paralel cu activitatea de director al Muzeului de Artă, profesor de desen la mai multe şcoli,director al Şcolii Populare de Artă, participă la toate expoziţiile colective ale Filialei Galaţi a UAP, la manifestări similare din Vasile Onuţ - Stăpâna apelor

tumultuos, neliniştit, predispus spre reflexie.

VEDEŞ, Vasile (n. 5 ianuarie 1915, Gvăzdăuţi, judeţul Hotin - m. 21 noiembrie 1998, Galaţi). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură, promoţia 1950. A fost membru al UAP din 1965. A funcţionat ca profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galaţi. Din 1948 a participat la numeroase expoziţii regionale, judeţene, interjudeţene şi naţionale. A participat, de asemenea, la manifestări ale Cenaclului Artiştilor Plastici din Galaţi şi apoi ale Filialei Galaţi a UAP organizate la Brăila, Focşani, Iaşi, Piteşti, Constanţa etc. A realizat busturile monumentale ale lui Spiridon Vrânceanu şi Spiru Plăcintaru, amplasate în Galaţi, ca şi ale lui Nicolae Mantu, Mihail Sadoveanu şi Ionel Jora, aflate în colecţia Muzeului de Artă Vizuală Galaţi. Împreună cu sculptorii Constantin Dimofte şi Justin Năstase (Bucureşti) a realizat în 1962 basorelieful în piatră artificială „Sportul”, aflat în incinta Complexului sportiv „Dunărea”, Galaţi. Bun cunoscător al artei bisericeşti, a lucrat iconostase, jilţuri arhiereşti şi strane pentru Catedrala Episcopală din Galaţi, Catedrala Episcopală din Constanţa, Bisericile „Sf. Trei Ierarhi” şi „Sf. Vasile”, ambele din Galaţi, şi Biserica din comuna Voluntari (Bucureşti). Atât în statuara de interior cât şi în cea destinată spaţiilor de for public, Vasile Vedeş a manifestat o grijă deosebită pentru formă. Călăuzit de tradiţia clasică a sculpturii româneşti, rămânând credincios stilului realist, el a realizat lucrări în care a folosit un modelaj generos, expresiv.

ţară şi din străinătate, îşi organizează mai multe expoziţii personale, ultima fiind cea din 1992, de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Din 1967 a fost membru definitiv al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Deşi a absolvit secţia de sculptură, încă din primii ani ai activităţii sale, Vasile Onuţ a abordat şi pictura, şi grafica, ajungând la realizări remarcabile. În sculptură, corpul feminin, conceput cu braţele sub forma unei furci moldoveneşti, apare în mai toate lucrările, de la „Generaţii”, „Meşterul Manole”, „Toamna”, „Val”, datate din primii zece ani ai activităţii sale, până la cele intitulate „Dor stelar”, „Melancolie”, „Rugăciune”, „Stăpâna apelor”, „Naiadă adormită”, „Luceafărul”, „Înger”, „Repaos”, „Pegas” ş.a., rămase la stadiul de gips, artistul nereuşind să le transpună în material definitiv. Ceea ce şochează la acestea din urmă este prezenţa liniilor curbe în masa volumelor, a sferei, a jumătăţii de sferă, elemente care vin să vorbească despre frământările artistului, despre spiritul său Vasile Vedeş - Portret de femeie

31

Sculptura românească, racordată la valorile artei mondiale

Domeniu important al artei plastice, sculptura spaţială figurativă a apărut mai târziu în ţara noastră, în secolul al XIX-lea, aceasta pentru că, aşa cum susţin specialiştii, a persistat exagerat de mult concepţia religioasă medievală potrivit căreia rolul sculpturii era limitat la cel de ornament al arhitecturii şi pietrelor tombale. Doar basorelieful era utilizat pentru reprezentarea figurii umane şi a unor animale sau păsări. Adevărata revoluţie avea să se producă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când sculptura ronde-bosse a început să fie folosită pe scară largă, fenomen ce trebuie pus în legătură cu dezvoltarea societăţii româneşti, cu ideile şi idealurile Revoluţiei de la 1848, ale Unirii Principatelor din 1859, ale Războiului de Independenţă din 1877-1878 şi bineînţeles cu studiile făcute de tinerii români în universităţile din Franţa, Germania sau Italia. Glorificarea acestor mari evenimente istorice, a unor eroi şi personalităţi ale vieţii politice şi culturale aveau nevoie de monumente, de statui, de busturi comemorative, de opere care să populeze spaţiile publice şi să ţină trează în conştiinţa contemporanilor amintirea momentelor de înălţător patriotism şi a celor care s-au identificat cu idealurile şi aspiraţiile neamului. Încercând o etapizare a sculpturii româneşti, privită

32

Karl Storck - Domniţa Bălaşa

Ion Georgescu - Izvorul

în evoluţia ei istorică, Mircea Deac, în cartea sa „Sculptura în România - Secolele XIX-XX” (Editura „Medro”, Bucureşti, 2005), deosebeşte mai multe generaţii. Prima ar fi alcătuită din sculptorii Karl Storck şi Ion Georgescu, ambii profesori la Şcoala Naţională de Arte Frumoase întemeiată în 1864. În a doua generaţie îi include pe fraţii Carol şi Frederic Storck, Wladimir Hegel, Ştefan Ionescu Valbulea, Ion Mateescu, Filip Marin şi Dino Pavelescu. A treia generaţie îi are în frunte pe cei doi giganţi ai sculpturii româneşti, Dimitrie Paciurea şi Constantin Brâncuşi, cărora le asociază „prin participarea la mişcarea avangardistă şi expansiunea spre modernism” pe Miliţa Petraşcu, Irina Codreanu, Mattis Teutsch, Cornel Medrea, Mac Constantinescu, Etienne Hajdu. A patra generaţie este formată din elevii lui Wladimir Hegel şi Dimitrie Paciurea: Ion Jalea, Oscar Han, Oscar Spaethe, Romul Ladea, Constantin Baraschi, Ion Irimescu, Boris Caragea, Bargo Prund, Iosif Fekete, Vasiliu Falti, Ion Vlasiu etc. Este o generaţie foarte numeroasă, prin care sculptura românească atinge cote valorice înalte, dar care înregistrează şi unele compromisuri după instaurarea puterii comuniste, prin promovarea unor lucrări aparţinând realismului socialist. În deceniile 7-8 ale secolului XX apare o nouă generaţie, dornică de schimbare, care, învăţând din magistrala lecţie a lui Paciurea, Brâncuşi şi a artei populare româneşti, reînnoadă firul cu arta interbelică şi „creează premizele sculpturii contemporane a secolului XXI”. Aici se încadrează George Apostu, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Ovidiu Maitec, Marcel Guguianu, Constantin Lucaci, Emil Mereanu, Pavel Bucur, Mihai Buculei, Vasile Gorduz, Grigore Minea, Nicăpetre, Grigore Patriche-Smulţi, Silvia Radu, Mircea Spătaru, Napoleon Tiron, Aurel Vlad etc.

Revenind la începuturi, trebuie să spunem că sculptorul Karl Storck (1826-1887), originar din Germania, cu studii la Munchen, s-a stabilit în Ţara Românească în 1849 şi a fost primul profesor la catedra de sculptură de la Şcoala Naţională de Arte Frumoase.

Wladimir Hegel Bustul lui Mihail Kogalniceanu

S-a remarcat prin portrete (Theodor Aman, Al. I. Cuza, C. A. Rosetti, fraţii Goleşti), monumente (Domniţa Bălaşa, Spătarul Mihail Cantacuzino, Ana Davila) realizate în stil neoclasic, ca şi prin lucrări monumental-decorative, cum este, de pildă, Fântâna George Em. Lahovary (marmură şi bronz, Bucureşti).

Ion Georgescu (1856-1898), şcolit la Bucureşti şi Paris, a avut o carieră strălucită, realizând lucrări în spiritul artei realiste. Sunt cunoscute busturile reprezentându-i pe actorul Mihai Pascaly, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Lupu, I. C. Brătianu, statuile dedicate lui Gheorghe Lazăr (Piaţa Universităţii din Bucureşti) şi Gheorghe Asachi (Iaşi), monumentul funerar al generalului Alexandru Cernat sau statuile alegorice Justiţia şi Agricultura de pe faţada clădirii Băncii Naţionale din Bucureşti. Wladimir Hegel (1839-1918), sculptor de origine poloneză, adus în ţară de V. A. Urechia, autor al Statuii lui Miron Costin de la Iaşi, al Statuii lui C. A. Rosetti, al Monumentului Pompierilor din Dealul Spirii, ambele în Bucureşti, dar şi al portretelor lui Dinicu Golescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu (un bust din bronz al acestuia din urmă a fost donat de V. A. Urechia oraşului Galaţi şi dezvelit în 1893 în Parcul Municipal, astăzi aflat în faţa Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Politice de pe strada Domnească), a fost şi el adeptul stilului neoclasic, continuat şi de fraţii Carol Storck (1854-1926) şi Frederic Storck (1872-1942), prezent şi la Galaţi prin Statuia lui Mihai Eminescu din Parcul ce poartă numele poetului, şi a celor două statui alegorice Industria şi Agricultura de pe faţada Palatului Administrativ, astăzi sediul Prefecturii. În schimb,

Ştefan Ionescu Valbulea (1856-1918) a practicat o sculptură opusă stilului acestora, eliberată de convenţii, punând accent pe latura dramatică a existenţei umane şi pe analiza psihologică a personajelor (Mihai Nebunul, Speriatul, Învingătorul, Ionescu-Gion, Poetul Eugeniu Voinescu, Frica de apă, Vulcan şi Mercur). Lucrările lui anunţă evoluţia sculpturii româneşti spre expresionism şi baroc. Cei care au adus o orientare cu totul nouă în sculptura românească şi marchează modernizarea acesteia sunt Dimitrie Paciurea (1873-1932) şi Constantin Brâncuşi (18761957). Primul, deşi la începutul carierei sale a creat opere de factură tradiţională şi sub influenţa artei bizantine, s-a înscris mai apoi pe linia baroc-romanticexpresionism. Înzestrat cu un deosebit har al monumentalului şi modelajului, a surprins cu o excepţională pătrundere tipologia personajelor, complexitatea unor personalităţi ca Shakespeare, Ibsen, Lev Tolstoi, Beethoven, a actorilor Constantin Nottara, Iancu Brezianu sau pictorilor Ştefan Luchian şi Gheorghe Petraşcu. În Himerele lui sunt germenii mişcării de avangardă, din care, în perioada 1924-1934 făceau parte Brâncuşi, Miliţa Petraşcu, Mattis Teutsch, Irina Codreanu. Petru Comarnescu subliniază că „deşi pornite din imaginaţia lui, din contactul cu basmele populare, unele Himere ar putea fi revendicate de suprarealişti, după cum altele cu plinuri şi goluri ca Himera văzduhului (1927) anticipează pe englezul Henry Moore”. Cu Brâncuşi sculptura atinge profunzimi de proporţii. La Paris, artistul a venit în contact cu expresionismul, cubismul, arta neagră, suprarealismul, constructivismul şi abstracţionismul. Le-a cunoscut pe toate, a fost

Frederic Storck Statuia lui Eminescu

33

Dimitrie Paciurea - Gigantul

influenţat, dar nu s-a integrat niciunuia din ele. Nu a preluat nimic din creaţia sculptorilor de prestigiu, ci contactul cu aceste curente moderne, confruntarea cu ele, l-a determinat să se orienteze către spiritul folclorului românesc şi spre unele modalităţi de expresie, îndeosebi stilizarea, specifică artei noastre populare. Brâncuşi a ştiut să rămână el, să dea viaţă într-o formă personală unor mituri privitoare la geneză, dragoste şi fertilitate, somn, moarte, zbor, infinit, cosmos. Elementele novatoare din creaţia sa sunt impresionante şi au marcat spiritul modern al artei mondiale a secolului al XX-lea. Mircea Deac le consideră pe următoarele: „reducerea formei la simplu şi general, căutarea acelor forme prin care realizează geometric ritmul şi echilibrul perfect, tendinţa spre puritatea expresivă a formei, esenţializarea la unison a ideii personale şi a experienţei colective, trecerea de la real la simbol, atingerea unei semnificaţii umane de valoare universală” (op. cit). În paralel cu tendinţele de modernizare a sculpturii, arta realistă a continuat să existe şi ea, a fost cultivată de sculptori care sunt adevărate coloane şi repere ale statuarei româneşti: Miliţa Petraşcu, Gheorghe D. Anghel, Corneliu Medrea, Oscar Han, Oscar Spaethe, Ion Lucian Murnu, Ion Jalea, Constantin Baraschi, Boris Caragea, Ion Irimescu, Ion Vlasiu, Romul Ladea, Vida Geza, Ion Dumitriu-Bârlad etc. Elevă a lui Brâncuşi în atelierul acestuia de la Paris, Miliţa Petraşcu (1892-1975), deşi s-a format în spiritul mişcării de avangardă din primele decenii ale sec. XX, a păstrat întotdeauna un deosebit respect pentru valorile autentice ale artei clasice, pe care a asimilat-o temeinic şi a dezvoltat-o în creaţia sa. A fost atrasă de temele 34

de extracţie folclorică, pe care le-a materializat în imagini sintetice, iar ca exploratoare a psihologiei umane a creat o întreagă galerie de portrete reprezentând personalităţi din istoria patriei, din arta, ştiinţa şi cultura românească: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Victor Babeş, Panait Istrati, Octav Onicescu, Tudor Vianu, Ion Vinea, George Bacovia, Constantin Brâncuşi, Octavian Goga, N. D. Cocea, Liviu Rebreanu, Matei Caragiale etc. Ţinând ca portretele să fie foarte asemănătoare cu modelele, dincolo de trăsăturile fizice, ea a urmărit să redea în expresia exterioară a chipului viaţa interioară a acestora.

Portretele artistei sunt adevărate studii psihologice, au claritate, expresivitate, echilibru, rigoare. Gheorghe D. Anghel (1904-1968), un alt mare sculptor român, cel care a creat inegalabila Statuie a lui Eminescu din faţa Ateneului Român din Capitală, ne-a lăsat o operă excepţională, ale cărei caracteristici sunt lirismul, echilibrul clasic şi năzuinţa spre sinteză. El reuşeşte să transmită fiorul vieţii în sensibilitatea modelajului şi în formele şi volumele de o expresivitate maximă.

Portretelor şi statuilor sale, fie că reprezintă personalităţi precum George Enescu, Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Ion Andreescu, Dumitru Ghiaţă, Maria Tănase, Nicolae Bălcescu, Valentin Gheorghiu, Irinel Liciu, Camelian Demetrescu sau sunt compoziţii cu sensuri simbolice (Cărturar, Maternitate, Victorie, Rugăciune), sculptorul le conferă, aşa cum sublinia Petru Comarnescu, „o vădită tensiune interioară, acel lirism învăluitor, care dă viaţă

Miliţa Petraşcu Călăreţul

şi chiar mişcare staticului şi conduc armoniile clasice la transfigurare şi simbol”. Şi tot Comarnescu menţionează că în sculptura românească, Anghel „a adus un stil şi o viziune cu totul proprii, ce răsfrâng măiestria la care a ajuns printr-o exemplară rigoare şi o mare exigenţă faţă de sine. Profund legat de tradiţia luminoasă, lirică, plină de vitalitate a artei noastre, precum şi de unele procedee familiare ei - cum este stilizarea, practicată însă cu moderaţie -, Anghel a valorificat nu numai însuşirile specifice culturii noastre, ci însăşi năzuinţa de căpetenie a sculpturii, adică expresivitatea în funcţie de sentimentele şi ideile majore, universal valabile” („Gh. D. Anghel”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966). Un puternic sentiment al vieţii şi o mare forţă emoţională întâlnim şi în portretistica lui Constantin Baraschi (1902-1966), de la care au rămas peste 250 de portrete, între care cele care îi reprezintă pe Constantin Nottara, Petre Antonescu, Radu Rosetti, Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Mihail Sadoveanu, George NiculescuBasu, G. Călinescu, G. Enescu, N. Bălcescu, Iannis Ritsos etc., modelate într-o transpunere riguroasă, fermă, care reuşeşte să definească universul uman al celui portretizat. Dar Baraschi a celebrat şi eternul feminin, realizând numeroase nuduri, dintre care unul poate fi văzut şi la Galaţi (strada Domnească) în cadrul compoziţiei statuare Femeia pe valuri, întruchipare a graţiei, de un evident lirism de esenţă decorativă, cu volume şi linii simplificate. Un mare novator al formelor şi volumelor în sculptură s-a dovedit a fi şi Ion Irimescu (1893-2005). Făuritor al unei opere monumentale, diverse, el a fost un spirit pătrunzător, iscoditor, în opera căruia clasicul convieţuieşte alături de romantic şi modern, iar omul trăieşte cu gândurile, cu frământările şi aspiraţiile sale. Teme de inspiraţie mitologică sau istorică, altele general-umane („maternitatea”, „tinereţea”, „munca”, „muzica” etc.) au fost obiectivate în creaţia sa în forme în care linia simplificată, epurată, redusă la esenţial, se armonizează cu modelajul sensibil, luminos, înscris în spaţiu dinamic, într-o arhitectură când viguroasă, când suplă, graţioasă, mergând chiar până la sugerarea sunetelor.

Trecând peste alţi câţiva artişti din perioada interbelică, pe care deja i-am amintit şi care au avut o contribuţie substanţială la dezvoltarea statuarei româneşti, se ştie că după instalarea la putere a regimului comunist, sculptura, ca şi celelalte arte au cunoscut o perioadă de stagnare, datorită noii metode a realismului socialist, impusă după modelul sovietic.

Ea a fost depăşită însă în deceniile 6-7 ale secolului trecut, când un grup de tineri, menţionaţi mai sus, au început să gândească altfel sculptura, să abordeze teme profunde şi să găsească noi expresii ale limbajului sculptural, direcţionând astfel sculptura pe un drum nou, în consonanţă cu cel al valorilor artei europene şi

George Apostu - Portrete

mondiale. Aceşti artişti au renunţat şi la modelajul impus de învăţământul academic, adoptând tăietura directă („la taille directe”), cucerind prin seriozitatea profesională, originalitatea discursului plastic şi stăruinţa cu care caută mijloace de limbaj care să le individualizeze creaţia şi să le exprime cât mai fidel crezul artistic. S-a restabilit libertatea de creaţie a artiştilor, au apărut viziuni artistice noi, genuri, materiale şi tehnici noi, este folosit fierul, inoxul şi, mai recent, cortenul (aliaj obţinut din cupru, crom, nichel şi fosfor).

De asemenea, cum remarcă istoricul şi criticul de artă Mircea Grozdea în volumul „Sculptori români contemporani” (Editura „Meridiane”, Bucureşti, 1984), „se constituie şi la noi plastica mică, de mare noutate atât ca expresie, cât şi ca material, veritabil mic univers tridimensional, în care se naşte şi evoluează un curent expresionist modelat conform trăsăturilor noastre latine, echilibrat, în limitele unei lirici niciodată exagerată”. Organizarea din şi după 1970, continuată şi în zilele noastre, a unor Simpozioane Naţionale de Sculptură la Măgura Buzăului (sculptură în piatră), Medgidia şi Sibiu (sculptură ceramică), Arcuş Covasna şi Săliştea Sibiului (sculptură în lemn), Galaţi (sculptură în metal), Oarba de Mureş (piatră), Sângiorz Băi (marmură), Craiova (marmură de Ruşchiţa) etc. a stimulat dezvoltarea sculpturii contemporane, diversitatea stilistică, creându-se adevărate muzee în aer liber, tot atâtea puncte de atracţie pentru iubitorii de artă şi turiştii din ţară şi din străinătate. Creaţia sculptorilor români se bucură de înalte aprecieri nu numai în ţară, ci şi peste hotare, prin expoziţiile colective şi personale organizate, prin comenzi de monumente şi lucrări de artă monumentală, prin participarea la Simpozioanele Internaţionale de Creaţie. Putem spune că, deşi sculptura ronde-bosse a apărut mai târziu la noi, ea s-a dezvoltat de-a lungul timpului, au fost arse etape, astfel că în prezent ea este deplin racordată şi în consonanţă cu valorile artei mondiale.

Corneliu STOICA 35

* Puţine de tot sunt numele româneşti care se bucură azi de celebritatea lui Brâncuşi. Şi celebritate în cazul acesta e prea puţin. Acest mare sculptor este literalmente idolatrizat. I se dedică poeme, i se închină în străinătate numere speciale de revistă.

E considerat de către germani şi englezi mai ales drept creatorul sculpturii moderniste.

La noi, Brâncuşi e foarte puţin cunoscut. Dacă în cercurile artistice e preţuit cum se cuvine, marele public nu cunoaşte mai nimic din opera acestui celebru sculptor.

La asta contribue poate şi opera lui de atâtea ori stranie. Brâncuşi e un fanatic, un iluminat interior.

Nici o convenţie nu există pentru el, nici o prejudecată decât visul lui de artă.

Căci opera lui Brâncuşi are o puritate absolută de vis. Un tors al lui e dematerializat şi real în acelaş timp; un sbor de pasăre e tradus în forma lui cea mai desbrăcată de orice vestmânt de prisos, dar şi de conţinut.

Puţini oameni au urmărit idea în sensul ei absolut cu atâta înverşunare ca el.

Alături de atâtea nume de mare valoare, cari au fost înfăţişate publicului nostru la aceasta rubrică, Brâncuşi înseamnă un nou aspect al acestui suflet românesc, nesfârşit mai complicat de cât o coaje de ou vopsită sau de cât o mobilă pirogravată, suflet cu zeci de rădăcini şi cu nesfârşite posibilităţi. Şi poate că dacă ar fi să definim „specificul românesc” aşa cum s’a încercat de către unii scriitori nu de mult, noi l-am defini tocmai prin această realitate profundă, tocmai prin aceste infinite posibilităţi ale lui.

Camil Petrescu

Paul Morand, cunoscut scriitor francez, scrie despre Brâncuşi următoarele: Atelierul unui sculptor este - cum şi-l închipuie publicul - un „campo santo” împănat cu dramatice statui din marmoră de Carrara, albastre şi vinete ca moartea, înveselit ici-colo de divanuri, bibelouri, luene, vederi şi amintiri din călătorie.

Rodin însuşi, căruia îi plăcea să audă că este o forţă a naturii, a continuat această tradiţie. Îmi amintesc că am rătăcit adeseori, în copilărie, prin atelierul lui din rue de l’Université. Îmi amintesc unele din piesele lui, ca Porte de l’Enfer, făcute anume pentru a uimi mulţimea întreagă de technicieni, de doamne elegante şi de elevi ce-l înconjurau cum desigur va fi fost înconjurat oricare maestru al Renaşterii. În acest respect, Rodin era la rând cu Şcoala, cu Institutul.

Brâncuşi, dimpotrivă, este modernul, sculptorul zilei de mâine. Să intrăm în atelierul lui. Atelier? Această carieră de piatră? Unde sunt grandioasele subiecte declamatorii aşteptând numai să fie instalate într’un forum oarecare? Unde este lutul pitoresc? Nimic din toate acestea. Aci doar blocuri mari de piatră de construcţie, bârne, trunchiuri de copaci, pietre şi stânci şi ici-colo strălucirea bronzului lustruit. Una din aceste forme princiare se desface de celelalte şi vine către noi - masivă. E Brâncuşi. O bărbie cenuşie amintindu-l pe Walt Withtman: ochiul limpede al latinului, înfăţişarea prietenoasă, îndrăsnieaţă sigură - astfel ne apare Brâncuşi.

Brâncuşi este născut meşter. El nu ştie ce sunt elevii, ajutoarele, cioplitorii, lustruitorii, tăietorii. Îşi face singur totul. Materialele i-au fost întotdeauna credincioase. S’a apropiat de ele din toate privinţele.

A lucrat în toate meşteşugurile. Brâncuşi, o ştim, este român din vechea clasă de ţărani ai acestei ţări frumoase, aş zice că mânat de diavolul sculpturii şi

36

venit pe jos la Paris. Şcoala de Beaux-arts însăşi n’a putut să-i supună natura de neîmblânzit. Calm şi fără teamă, Brâncuş lucrează. Lucrează fără profesori sau elevi, fără gălăgie, fără să linguşească criticii de artă.

Libertatea extremă a Parisului i-a îngăduit să rămână cel mai puţin parizian dintre artişti şi - mai rar încă cel mai puţin parizian dintre români. Publicul care îl cunoaşte şi îl iubeşte pe Brâncuşi este acela care a descoperit şi apreciat pe „Vameşul” Rousseau, pe Deraia sau Matisse cu mult înainte de a fi fost celebri.

Brâncuşi al nostru lucrează fără grabă. Numai prin aceasta nu aparţine vremii noastre, într’o epoca în care totul se risipeşte, el a înţeles că singurul lux este să nu se grăbească. El colaborează cu timpul. Preferinţa sa pentru singurătate, conştiinţa, respectul său pentru material, bucuria de a trăi şi crea, răbdarea temperamentului său pasionat, violenţa sa nu sunt niciodată exprimate la suprafaţă; această suprafaţa rămâne atât de dură şi de lustruită cum numai el o poate face.

Brâncuşi nu se repetă niciodată. Niciodată fără motiv nu traduce o temă pentru un material în altul.

Respectând individualitatea materialului, el transpune. Ceeace atâţia alţii nu ştiu, el o ştie: un lucru gândit în lemn sau piatră nu poate fi executat fără schimbare în bronz. Brâncuşi se cufundă în viaţa primitivă, se mişcă în ea fără a pierde nimic din forţa vitală, din puterea genetică, din facultăţi creatoare.

Orice lucru înrudit cu natura îl inspiră. În această privinţă se înrudeşte cu poezia cea mai modernă. Peştii lui alunecă în meteorii. Păsările cântă şi sboară în spaţiu. Lemnul vorbeşte de fericirea vieţii lui nouă.

Socrates al său ne impresionează ca un post de T. F. F. care emite. Graţia figurilor femeilor sale ne încântă ca o muzică subtilă. „Priveşte această operă a lui Brâncuşi. Dacă ar fi fost desgropată dintre ruine, s’ar fi recunoscut în ea o minune”, a remarcat odată Jacques Doncet despre „Muza adormită”, pe care Brâncuşi a ştiut cum să o aşeze pe ţărână, ca un cap pe o pernă sau un ou de struţ în nisip.

Să luăm operele cele mai abstracte ale lui Brâncuşi sau mai bine zis cele mai realiste căci, după el, ceeace este real nu este forma externă, ci esenţa lucrurilor.

Plecând dela acest adevăr, nimeni nu va putea exprima ceva cu adevărat real, imitându-i suprafaţa exterioară.

Formele ovoide, cilindrii lustruiţi, geometria plastică incorporată în coloana lui fără sfârşit trebuiesc admirate deşi - cum ni se întâmplă adeseori - nu îl putem înţelege pe deplin.

Mâinile noastre au întârziat prea mult pe Bronzurile Renaşterii italiene, pe medalioanele din Syracuza, pe Kora Acropolei şi chipurile lui Budha. E vremea să căutăm contacte mai directe, plăceri mai complexe.

Cu Brâncuşi suntem la limita extremă a purităţii.

Mulţumirea pe care o încercăm înaintea artei sale este de o esenţă atât de materială, încât deşi o datorim

simţurilor, laudele le aducem spiritului.

Paul Morand Dintr’un album dedicat lui Brâncuşi în care semnează păreri critice şi versuri închinate marelui sculptor o mulţime de scriitori, pictori şi sculptori, extragem câteva pasagii: - Mie Brâncuşi îmi apare tot atât de pur artist ca Bach şi Poussin. Şi dacă mi se cere să precizez care sunt calităţile pe care le socot esenţiale acestui sculptor, voi răspunde: un uimitor de sigur simţ al raporturilor şi cea mai delicată simţire.

Cleve Bell - Vogue - Deoparte stă Brâncuşi, unul care poate sa meargă acum pe drumul lui, căruia îi zace în sânge o intensitate sculpturală care poate îndrăsni orice şi care într’o lungă viaţă de sculptor a îndrăsnit câteva lucruri frumoase.

Paul Wertheim - Das Kunstblatt - De ani de zile, el păstra în ochii lui o răsucitură de stejar, ceeace ştia dintr-o casă dărâmată, sau vreo stâncă prăbuşită în râu, trăind cu ele. El se simţi în stare să se apropie de ele fără sa le profaneze frumuseţea lor naturală, care trebuia împământenită în lucrul lui.

Walter Pach - The Masterss of Modern Art * din Universul literar, an XLIV, nr.17, 22 aprilie 1928

atelierul lui Brâncuşi

37

* Hotărât: amatorii de „specific românesc” în artă (pe cale să se constituiască într’o ligă activă sub preşedenţia domnilor G. Murnu şi Brumărescu) - vor ezita să pătrundă în expoziţia, soţilor Medrea sau dacă’i vor păşi pragul - vor ieşi de acolo deconcertaţi, cu mutre lungite de dezamăgire şi, în ochi, cu o nelinişte vagă de oiţe nesatisfăcute - la târlă.

Abonaţii la almanachurile „nudurilor academice” (luate pe viu la „Liric” şi „Venus”... pentru uzul domnilor, cu dantura de cauciuc şi a liceenilor cu cozorocul provocator? - vor părăsi şi ei expoziţia aceasta, cu aceiaşi foame neîndestulată şi aceiaşi privire jilavă de nemulţumire. În schimb, doamnele fanate şi pudice - (toate femeile fanate îşi iau aere de misionare) - vor face jalbă la Patriarhie că soţii Medrea pervertesc tineretul de ambele sexe prin sesualismul sculpturii lor, iar pe Doamna Medrea, în special, patrioţii vor pârî-o la Siguranţa Statului că popularizează - prea simpatic tipurile durdulii şi bălane din stepele Rusiei sovietice.

Criticii vor găsi că nici Domnul, nici Doamna Medrea nu dau destulă luare aminte principiilor constructiviste, care te obligă să pleci dela o anumită formă geometrică şi să clădeşti sculptural, echilibrând în aşa fel masele de piatră sau de lut, încât ansamblul să fie realmente închegarea unei arhitecturi compacte - iar nu o risipire de forme şi linii.

Totuşi, în ciuda atâtor diverse considerente, sulptura soţilor Medrea trăeşte şi va trăi cu o vigoare deosebită, fiindcă e o manifestare liberă, vioaie, inteligentă a unor temperamente foarte diferenţiate de cele îndeobşte cunoscute la noi.

Ceiace caracterizează în primul rând această sculptură este o sensualitate puternică şi curată aproape mistică.

Un misticism al cărnii.

Dar nu al cărnii torturată de ascetism, păstrămită şi ulcerată; ci al cărnii pline, vii, ample - de o feciorelnică puritate.

Corneliu şi Serova Medrea au aici singurul punct de atingere vizionară.

Restul îi deosebeşte - şi temperamentele lor se bifurcă cu o mare evidenţă.

Obsedat de armoniile ritmurilor înalte, Corneliu Medrea izbuteşte, prin procedee de o rafinată simplicitate, să trezească în piatră un cântec nou, cu mlădieri leneşe, calde şi sugestive, ca ritmul melodic al nudelor mediteranee.

De aceia d-sa atacă de preferinţă nudul feminin, care-i oferă planuri largi şi molatice, care-i îngădue să urmărească, fără întreruperi bruscate, fără accidente anatomice şi fără violenţe, întreaga sonoritate lineară, tot plinul mângâietor al suprafeţelor, toată rotunjimea de fruct pârguit şi aromat al femeei - care se înalţă astfel până la treptele simbolului.

38

Dar arta d-lui Corneliu Medrea nu se mărgineşte numai la aceste transpuneri, quasi muzicale, ale unor viziuni de o neprihănită lascivitate, ci se scoboară şi la temele, pământeşti - cum de pildă portretele, pe cari le interpretează cu o rigurozitate clasică şi cu un rar simţ al caracterizării definitive.

Sunt în actuala expoziţie a d-lui Medrea câteva portrete contemporane, bunăoară acela al maestrului Demetriad, de o aşa de dramatică concentrare - dar mai ales acela al pictorului Marius Bunescu, susţinut cu o surprinzătoare închegare plastică, viguroasă, adâncă şi limpede.

Dacă n’ar fi să trecem la răbojul acestei cronici, din numeroasele exemplare portretistice expuse acum la Ateneu, decât piesele mai sus pomenite, d. Medrea s’ar plasa încă printre primii portretişti ai noştri, dotat cu o deosebită înţelegere a genului acestuia pe cât de dificil, pe atât de delicat. Însă despre această specială şi neaşteptată îndemânare a d-lui Medrea, vom căuta să ne ocupăm altă dată, mai amănunţit şi mai cu temei - când vom încerca să stabilim şi marile calităţi pentru sculptura monumentală, cu cari artistul nostru este înzestrat într’o excepţională măsură.

Până atunci să aruncăm o privire asupra lucrărilor tovarăşii de viaţă şi de muncă a d-lui Medrea, asupra acelor laolaltă îndrăzneţe şi gingaşe siluete, cari resfrâng nedomolit nostalgia patriei nenorocite de dincolo de Nistru.

D-na Serova Medrea a rămas cu sufletul nealterat de mediul românesc, ceia ce pentru un artist, dar mai ales pentru iubitorul de Frumos, este un nepreţuit avantagiu.

Prospeţimea de viziune, delicateţea particulară a grupărilor, zvonul lăuntric al materiei pe care o utilizează, ingeniozitatea descriptivă şi nu ştim ce amestec de ortodoxism, păgânătate, de indecenţă şi nevinovăţie, imprimă statuetelor Doamnei Serova o vrajă nouă, până mai eri nebănuită în plastica românească.

Expoziţia de anul acesta a soţilor Medrea este, pentru amatorii fini, prilejul unei rare sărbători sufleteşti - şi o scrâşnitoate dezamăgire pentru cârtitorii cu înţelegerea şi sensibilitatea beteagă.

N. N. Tonitza * din Universul literar, 17 aprilie 1927

Ghitã , NAZARE

CRONICÃ

Noul număr al Revistei „Tecuciul literarartistic”, 47/ decembrie 2017 - revistă de cultură, opinie şi informare -, care apare sub egida Asociaţiei Societatea Culturală „Ştefan Petică2007”, se înscrie pe linia ascendenţei valorice privind conţinutul şi tematica materialelor publicate, revistă care poate oricând concura cu cele mai prestigioase surate de la nivel naţional.

Este un număr bogat şi diversificat tematic, în care semnează peste 50 de autori, tecuceni, gălăţeni şi români de pretutindeni, din Basarabia şi până în Statele Unite ale Americii.

Revista cuprinde un număr semnificativ de pagini (150) acordate poeziei (45), lansărilor de carte, cronicilor literare şi notelor de lector (22), eseului (20), prozei scurte (12), Salonului de literatură universală „C.D. Zeletin” (12), interviului (8) etc.

Editorialele semnate de Dan Movileanu („Soarta scriitorului român din provincie”) şi Eleonora Stamate („11 ani de cultură, drum spre nemurire”) abordează două teme de maximă importanţă şi actualitate, situaţia scriitorilor din provincie, consideraţi „o armată de cruciaţi” şi programul redacţiei revistei: „reactivarea valorilor creative condamnate la uitare”, „resuscitarea câmpului de exprimare în spaţial cultural”, „redescoperirea spiritualităţii şi redeschiderea lăzii de zestre a neamului”, „redeşteptarea sentimentului naţional” etc. În cele 150 de pagini ale revistei se regăsesc semnăturile unor cunoscute personalităţi ale culturii româneşti contemporane: Adrian Dinu Rachieru, Petre Isachi, Angela Baciu, George Asztalos, Vintilă Horia, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Dabija, Teodor Parapiru, Ion Manea, Eleonora Stamate, A. G. Secară, Ştefan Andronache şi alţii.

Adrian Dinu Rachieru, într-un emoţionant omagiu post-mortem, care deschide rubrica „eseu”, ne-o readuce în memorie pe „femeiatribun”, pe redutabila româncă de peste Prut, Leonida Lari, „un nume simbol al rezistenţei basarabene”.

Revista acordă un spaţiu generos, aşa cum precizam mai sus, poeziei. Regăsim numele unor cunoscuţi poeţi contemporani: George Asztalos, Eleonora Stamate, Vintilă Horia, Angela Baciu, Olimpia Sava etc.

Un capitol consistent este rezervat lansărilor de carte, cronicilor literare şi notelor de lector. Criticul literar A.G. Secară are cuvinte elogioase la adresa cărţii Eleonorei Stamate, „Metamorfozele sinelui”. La aceeaşi carte, pe care Valeriu Valegvi o consideră „o întreprindere pe cât de spectaculoasă pe atât de dificilă”, semnează Note de lector, prof. Mariana Constantin apreciază că volumul „Cronici optimiste”, de Gh. Nazare, apărut recent la Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos” reprezintă „o sinteză a culturii gălăţene actuale”, iar tecuceanul Vasile Sevastre Ghican despre volumul învăţătorului gălăţean Stan M. Andrei, „Cartea cu dascăli”, apărută la Editura „Olimpias”, Galaţi, 2017.

Proza scurtă este reprezentată de câţiva maeştri ai genului: Adrian Alui Gheorghe („Tu Ernest”), Teodor Parapiru („Existenţă de unică folosinţă”, Ion Manea („Nemaipomenita înflorire a unui fost portar” şi „O mămăligă istorică”), Nicolae Mihai („…Şi statuile pot lăcrima”) şi Carmen Huzum („Damme Elly”).

De asemenea, sunt remarcabile continuitatea colaborării marelui scriitor şi jurnalist Nicolae Dabija, prezent în acest număr cu cel de-al XXV-lea episod al serialului „Aşchii de cer”, însemnările lui Nicolae Scurtu despre marele filosof tecucean Ion Petrovici şi contemporanii săi şi ale lui Daniel Mazilu cu privire la rolul educaţiei în lumea contemporană. Merită toată atenţia şi cele câteva pagini de istorie, semnate de profesorul tecucean Mihai Pohrib („Generalul Alexandru Averesu, 1859-1938, o personalitate a României moderne”), de Aurel Balaban (Din ciclul „Povestirile judecătorului Balaban”) şi Gheorghe Popa, care semnează grupajul „Implicarea tecucenilor în realizarea manifestărilor omagiale din trei judeţe”, manifestări dedicate „împlinirii a 100 de ani de la trecerea la cele veşnice a preotului-poet Alexei Mateevici”.

O temă deosebit de interesantă, „Lumea colindelor, fereastră spre sufletul românesc” este abordată de Horia Ion Groza. Studiul său, deosebit de documentat este, din păcate, de prea mare întindere pentru cerinţele unei reviste (11 pagini A4). În concluzie, „Tecuciul literar-artistic” poate fi considerată o revistă de referinţă la nivel naţional, care abordează o tematică majoră, bogată şi diversificată, beneficiază de colaboratori de prim rang în domeniu, din localitate, din ţară şi din rândul românilor de pretutindeni. Este, fără îndoială, meritul membrilor Redacţiei, a redactorului şef şi a redactorului şef adjunct, Eleonora Stamate şi Dan Movileanu.

39

Ion MANEA

O perspectivă asupra scrisului gălăţean contemporan *

40

Noua carte a profesorului Ghiţă Nazare oferă expresia împlinirii unei alte dimensiuni a personalităţii sale scriitoriceşti, aceea care a izvorât din preocuparea sa constantă şi foarte bine structurată de a observa, în chiar desfăşurarea ei vie şi imprevizibilă, viaţa literară autentică, cea petrecută cu prioritate în perimetrul nostru zonal, completată fericit cu descinderi îndrăzneţe şi fructuoase în spaţii foarte îndepărtate, dar cu certe tradiţii în domeniu, şi în plus, cu binecunoscute afinităţi spre lumea scrisului de la Dunărea de Jos. Ca să înţelegem însă consistenţa, valoarea şi oportunitatea unui astfel de demers, va trebui să reiterăm esenţialmente profilul cultural al autorului, citând din Dicţionarul Scriitorilor Gălăţeni al lui Zanfir Ilie: „Profesor de istorie şi director al Casei Corpului Didactic Galaţi între 1990 şi 2008. Între 20092011 a fost inspector şcolar. A fost redactor şef şi director al mai multor publicaţii: Şcoala gălăţeană, Didactica Nova XXI, Educaţie pentru fiecare. A înfiinţat cunoscuta editură Şcoala gălăţeană. În prezent este director al revistei Şcoala gălăţeană şi, am adăuga noi, al noului trimestrial Armonii de toamnă, o reuşită publicaţie închinată vârstei a treia.

Sunt schiţe ale unei implicări culturale de primă importanţă, dar Ghiţă Nazare a fost este şi va fi cu mult mai mult decât atât. S-a putut proba notorietatea autorului şi cu ocazia recentei lansări a cărţii în sediul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, când sala de la mansardă a fost arhiplină şi onorată de prezenţa unor colegi, prieteni şi oameni de cultură dintre cei mai aleşi. Într-adevăr, autorul Cronicilor optimiste reprezintă la modul cel mai convingător tipul profesorului care, onorându-şi la cel mai înalt nivel catedra, se angajează convingător şi semnificativ în viaţa culturală de ansamblu prin desfăşurarea consecventă a unor strategii proprii de implicare, scrisul, în multitudinea manifestărilor sale, fiind o prioritate absolută. Dar mai înainte de scris, care va veni doar ca o consecinţă şi o

încununare, trebuie remarcată prezenţa sau, mai bine zis omniprezenţa profesorului de istorie în urbe, în miezul evenimentelor sale importante, acolo unde asistă, face interpelări remarcabile, pune întrebări.

Dimensiunea interogativă a demersurilor sale s-a conturat cel mai bine în volumele succesive de interviuri cu personalităţi culturale de excepţie din judeţ şi din ţară, pe care le-a publicat în ultimii ani şi prin care intra deja în lumea bună a literaturii române contemporane şi aceasta pentru că mulţi dintre intervievaţii săi erau scriitori de valoare din Galaţi, Brăila, Focşani, Huşi, Iaşi, Bucureşti şi aşa mai departe.

Scriitori la ale căror lansări de cărţi a participat, pe care i-a citit din copertă în copertă, i-a prezentat în multele reviste cu care colaborează şi pe care, iată, prin această carte, ni-i prezintă în paradigma cunoscută a cronicii literare clasice, chiar dacă, pe alocuri, aveam de-a face doar cu recenzii, semnale editoriale sau scurte prezentări la apariţii.

Această prezenţă activă în societate îl caracterizează cel mai bine pe scriitorul Ghiţă Nazare, pentru că, după cum foarte mulţi dintre confraţii săi au remarcat, el este acel condeier care refuză să scrie din Turnul de fildeş departe de tumultul vieţii reale, pentru a-şi trimite apoi impersonal şi rece producţiile spre cetate, optând ferm pentru ieşirea în acea cetate, pentru interogarea ei şi punerea umărului la mersul hărăzit, şi numai după aceea pentru a-i surprinde esenţele în scrieri deschise, calde, pline de optimism. Este o certitudine faptul că Ghiţă Nazare cunoaşte foarte bine viaţa literară a Galaţilor, după cum el însuşi este cunoscut în perimetrul ei ca unul dintre cei mai activi promotori, căci nu vine la un eveniment cultural, oricare ar fi el, ca simplu spectator, el vine cu alura unui actor important şi, în plus, cu responsabilitatea de martor şi de cronicar. De aici, numeroasele sale prezentări de carte apărute de-a lungul celor aproape trei decenii postdecembriste în noua presă culturală a Galaţilor, cu „Dunărea de Jos”, „Axis Libri” printre revistele favorite.

A strânge toate aceste contribuţii critice într-un volum care să ofere o perspectivă diacronică şi sincronică a scrisului gălăţean în primul rând, dar şi a

CRONICÃ celui naţional, cum spuneam, prin frecventarea unor scriitori de pretutindeni, prieteni ai Galaţiului în cea mai mare parte, înseamnă a asuma la cel mai înalt nivel responsabilitatea de cronicar în sensul clasic al cuvântului, dată fiind permanenţa cărţii care rămâne pentru totdeauna în raft, ca o mărturie şi ca un punct de vedere, spre deosebire de articolul dintr-un colţ de ziar sufocat şi uitat aproape imediat de trecerea rapidă a timpului. Dumnealui însuşi surprins de multitudinea şi varietatea intervenţiilor sale de presă, Ghiţă Nazare s-a văzut nevoit să-şi sistematizeze cât mai convingător materia critică acumulată, recurgând de la început la o secţionare a ei pe patru capitole importante: Beletristică, Carte ştiinţifică, Carte pedagogică şi Reviste. Literatura propriu-zisă cuprinde însemnări critice de diverse dimensiunii asupra operelor unor scriitori importanţi ai Galaţiului, precum Theodor Parapiru, Viorel Dinescu, Zanfir Ilie, Katia Nanu, Ion Manea, Coriolan Păunescu, Violeta Ionescu, Nicolae Bacalbaşa, Vasile V. Popa, Aurel Stancu, ai Tecuciului, Ionel Necula, Vasile Ghica, ai Iaşilor, Theodor Codreanu, Lina Codreanu (aceştia trăind la Huşi), Cassian Maria Spiridon, Livia Ciupercă, ai Brăilei, Viorel Coman, ai Bucureştiului, Gheorghe Bacalbaşa etc.

Preocupările de istoric, interesul constant pentru cercetare şi noutate informaţională, multiplele contacte cu lumea universitară românească din principalele centre l-au determinat pe directorul Şcolii gălăţene să abordeze cu interes cartea ştiinţifică, orientându-se, desigur, spre acele noutăţi semnificative în planul progresului, dar şi cu posibile resurse de aplicaţii imediate şi mai ales la nivelul ţinuturilor natale.

L-a urmărit pe Gheorghe Felea, „răpit” de minister direct din şcolile Galaţilor, cu principalele sale apariţii editoriale, a scris despre tratate de istorie apărute la Galaţi, la Iaşi sau la Bucureşti, a prezentat culegeri de teme şi teste pentru concursurile şcolare de admitere în trepte superioare, n-a uitat nici de Dicţionarul Enciclopedic de Expresii Celebre al lui Theodor Parapiru sau de cărţile preotului Eugen Drăgoi, a urmărit şi semnalat cu entuziasm volumele pe teme de specialitate publicate de colegii săi de la principalele colegii şi licee din Galaţi, a dovedit un interes deosebit pentru lucrările „gălăţeanului” Constantin Gh. Marinescu, cunoscut profesor universitar ieşean şi, nu în ultimul rând, a căutat valori şi semnificaţii în monografiile de comune sau de unităţi şcolare de vârf, publicate de-a lungul timpului la Galaţi, majoritatea semnate de dascăli mai mult sau mai puţin cunoscuţi.

Cu toate că putea fi cuprinsă fără nicio problemă în Cartea ştiinţifică, autorul a ţinut să ofere Cărţii pedagogice un statut aparte, şi este de înţeles această

preferinţă de vreme ce, ca dascăl şi mai ales ca îndrumător de dascăli, la Casa Corpului Didactic (despre care el însuşi a editat o valoroasă monografie) şi la Inspectotatul Şcolar, a fost permanent conectat la noutăţile în acest domeniu esenţial pentru continua reformă a învăţământului românesc. Ca fondator al unei reviste unice în România, Şcoala gălăţeană, cu apariţie neîntreruptă din 1990 încoace şi de care se ocupă în continuare, Ghiţă Nazare nu putea lăsa să se piardă în mulţimea de întreprinderi editoriale de după 1990 o zonă adesea neglijată, dar de o mare însemnătate, cel puţin din perspectiva viitorului, aceea a revistelor şcolare. Iată de ce, după ce scrie analitic (adesea cu pertinente sugestii) despre principalele reviste culturale ale Galaţiului, poposeşte, parcă animat de un sentiment de solidaritate şi simpatie, spre acele licee şi colegii ale Galaţilor care editează reviste şcolare, multe dintre ele deja împuternicite de o oarecare tradiţie şi cu şanse mari la continuitate şi perfecţionare. A urmări scrisul gazetăresc în chiar mediul în care se pregătesc acum tocmai viitorii reprezentanţi ai lui este o responsabilitate, dar şi un merit, pe care autorul şi le asumă, fără nicio ezitare sau modestie.

Ni se oferă, aşadar, o perspectivă amplă, în care profesorul, jurnalistul, scriitorul şi omul de cultură Ghiţă Nazare îşi fixează repere largi, generoase, care-i permit să se mişte într-un spaţiu editorial în plin dinamism şi în care, printr-un spirit de observaţie foarte bine educat, prin calităţile certe de critic şi analist de o rară pertinenţă, fără pretenţii de atentare la statusurile de vârf ale domeniului, semnalează idei, valori şi perspective, fie într-o revistă şcolară abia apărută, fie într-o monografie a unui sat îndepărtat, fie într-un studiu ştiinţific de înalt nivel academic, fie într-un roman gălăţean de actualitate şi impact. Toate acestea, diferite în aparenţă ca structură şi finalitate, capătă dintr-o dată un drept comun de unică apartenenţă, un „paşaport” de intrare în cetate şi, în plus, o coerenţă necesară, căci revista literară sau cea şcolară, cartea de ştiinţă, de pedagogie, cea de proză, poezie, eseu, umor sau teatru, oricare alt act editorial de luat în seamă, puse una lângă alta, aşa cum a gândit Ghiţă Nazare în noua sa apariţie editorială de marcă, ne oferă o imagine de ansamblu a scrisului gălăţean (şi nu numai) contemporan, ceea ce va face cu siguranţă ca volumul scos la lumină de Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos” să-şi facă loc, încă de pe acum, în bibliotecile tuturor celor care iubesc cu adevărat noua literatură ce se afirmă aici şi acum. * Ghiţă Nazare, Cronici optimiste, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2017 41

Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în anul 1918 în cuprinsul aceluiaşi stat naţional, România. Etape preliminare au fost Mica Unire din 1859 a Ţării Moldovei cu Ţara Românească şi dobândirea independenţei în urma războiului din 1877-1878, pe fondul renaşterii naţionale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea. Unirea Basarabiei, a Bucovinei şi, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României (aşa-zisul Vechi Regat) a dus la constituirea României Mari. Ea a fost scopul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei şi a fost favorizată de mai mulţi factori istorici: acţiunea politică decisivă a elitelor din Regatul României şi din Austro-Ungaria în conjunctura favorabilă de la sfârşitul Primului Război Mondial; prăbuşirea Imperiului AustroUngar şi a Imperiului Rus; afirmarea principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor pe plan internaţional, în contextul prezenţei pe scară largă a sentimentului naţional în rândul populaţiei româneşti.

Marea Unirea este legată inexorabil de personalităţile regelui Ferdinand, reginei Maria şi omului de stat Ionel I.C. Brătianu. Încheiată de facto la 1 decembrie 1918 odată cu unirea Transilvaniei, recunoaşterea diplomatică a solicitat eforturi pe parcursul următorilor ani. În ciuda constituirii ei într-un scop esenţial al politicii externe în următoarele două decenii, recunoaşterea din partea Uniunii Sovietice nu a venit niciodată, iar dinspre ea avea să vină în 1940 ultimatumul care a pus în acţiune dezmembrarea României Mari în favoarea Uniunii Sovietice, Bulgariei şi Ungariei. Din câştigurile teritoriale ale anului 1918, doar Transilvania a rămas României după cel de-Al Doilea Război Mondial. Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei au fost încorporate URSS, iar Cadrilaterul a rămas Bulgariei. Ideea unirii Moldovei cu România, deşi neasumată de niciunul dintre cele două state, a rămas prezentă în discursul public din România şi Republica Moldova. Aniversarea Centenarului Marii Uniri din 1918 potenţează întreaga spiritualitate românească de dincoace şi de dincolo de fruntariile României - specialişti, oameni de cultură, instituţii, organizaţii, societăţi - să-şi aducă prinosul de gândire, spirit şi recunoştinţă pentru toţi cei care au contribuit la împlinirea marii cauze a tuturor românilor, unitatea naţională. Poporul a trăit „momente cruciale din lupta românilor pentru independenţă şi unitate naţională”, care se constituie într-un adevărat suport pentru reconsiderarea conştiinţei noastre de neam şi ţară, pentru manifestarea sentimentului patriotic românesc.

Totul în lumina relaţiei indisolubile dintre naţional şi internaţional, dintre naţional şi universal. O istorie a luptei purtate de poporul român pentru realizarea 42

unităţii şi independenţei naţional-statale, de la „domnitorii de sine stătători” la strigătul celor 40.000 de români adunaţi în mai 1848 pe Câmpia Blajului, „Noi vrem să ne unim cu ţara”, la „Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova” de a înfăptui „cheia de boltă” a edificiului naţional, Unirea, la entuziasmul declanşat de discursul lui Mihail Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor din 9 Mai 1877, când a declarat „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. În acest sens, iau fiinţă organizaţii şi societăţi ştiinţifice, literare, culturale, patriotice. Sigur, trebuie pusă în evidenţă contribuţia Societăţii „Carpaţi”, drept „promotor al mişcării unioniste”, Ligii Culturale „în susţinerea mişcării memorandiste a românilor din Transilvania”, rolul regelui Carol I în apărarea şi eliberarea memorandiştilor, exprimând „reacţia fermă a românilor din vechiul regat împotriva măsurilor represive, antiromâneşti şi antimemorandiste”. Poporul a înţeles atunci mesajul ilustrei generaţii paşoptiste, care îşi făcuse un ţel din formarea opiniei publice pentru constituirea unei „Dacii Mari”. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, mişcarea naţională capătă noi dimensiuni culturale, politice şi de conştiinţă. Cursurile iniţiate de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, Liga „Deşteptarea”, intensificarea activităţii diplomatice în capitalele europene şi în Statele Unite ale Americii contribuie la dezvoltarea conştiinţei naţionale, stimulează solidaritatea opiniei publice europene şi americane pentru cauza românească. Nu putem să nu menţionăm eroismul armatei române în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din anul 1917, ecoul internaţional al acestuia, rolului diplomaţiei României în susţinerea intereselor naţionale la Conferinţa de Pace de la Paris. Totul ca o confirmare peste timp a spuselor celui care a fost unul dintre făuritorii actului istoric din 1918, Ion I. C. Brătianu: „Unirea din 1918 se întemeiază pe fiinţa însăşi a neamului românesc, care, de aproape două mii de ani, în mijlocul tuturor vitregiilor vremii, a ştiut să-şi păstreze neatins caracterul de conştiinţă naţională… Ea e voită de nevoile neamului românesc, care nu poate trăi despărţit şi care, numai prin unirea laolaltă a fiilor lui, îşi poate îndeplini, cu folos pentru omenire şi cu strălucire pentru el, misiunea civilizatoare în această parte a lumii”. Spusele de atunci, valabile şi acum, pot fi chiar un imbold în redesăvârşirea unităţii noastre naţionale. Sunt destule voci ce au propus proiecte fără precedent la 100 de ani de la Marea Unire pentru că momentul nu este doar unul festivist, cu defilări şi discursuri. Poate şi pentru că momentan lipseşte un adevărat proiect European al României. Reafirmarea unor legături istorice cu susţinătorii noştri (Franţa, Anglia, Italia), regăsirea dimensiunii europene a actului

Marii Uniri (care a schimbat statutul geopolitic al ţării) şi, în acelaşi timp, sublinierea angajamentului nostru cu privire la inviolabilitatea frontierelor (vitală, în contextul schimbărilor regionale) mi se par nişte obiective de bun-simţ. Cu efect substanţial asupra climatului public, transformând aniversarea Marii Uniri dintr-o celebrare a trecutului, într-o investiţie în viitor.

Liga Culturală pentru Românii de Pretutindeni, prin Departamentul Moldova, al cărui vicepreşedinte sunt, crede în necesitatea recuperării adevărului istoric prin restaurarea caselor memoriale ale artizanilor Marii Uniri, înfiinţarea unor noi asemenea lăcaşuri acolo unde este cazul şi amplasarea de plăcuţe pe case şi clădiri în care s-au luat decizii legate de actul de la Alba Iulia, inaugurarea de monumente dedicate acestor personalităţi, începând cu o mare statuie ecvestră a Regelui Ferdinand, lansarea unei serii de monografii şi cercetări istorice novatoare, care să restabilească adevărurile deformate în perioada comunistă. Acest proiect, în mare măsură memorial şi ştiinţific, trebuie corelat, însă, cu un al doilea proiect, de această dată dedicat direct societăţii şi culturii române vii. O autostradă culturală trebuie să lege, prin manifestări înrudite, capitalele Marii Uniri (Bucureşti, Alba-Iulia, Chişinău, Cernăuţi). De această autostradă vor fi legate şi alte localităţi româneşti (Timişoara, Lugoj, Blaj, Arad, Sibiu, Iaşi, Craiova, Constanţa), al căror rol istoric în pregătirea şi desfăşurarea actului de la 1 Decembrie 1918 este cunoscut. Autostrada ar trebui să genereze activităţi nemijlocite de cultură vie: vernisarea de expoziţii istorice şi artistice, simpozioane ştiinţifice, festivaluri, concerte de muzică clasică şi populară, ateliere de creaţie artistică pentru tineri.

Revistele care au contribuit, într-un fel sau altul, la pregătirea acestui act istoric, trebuie vizate de al treilea pilon al aniversării Marii Uniri. Reviste de la Dacia literară la Sămănătorul şi de la Tribuna la Unirea au susţinut, literar şi politic, timp de mai multe decenii, idealul unităţii naţionale. Unele dintre ele sunt în viaţă şi astăzi, altele merită să fie evocate. Un proiect cultural de cercetare şi punere în valoare, prin ediţii anastatice şi critice, colocvii şi simpozioane locale şi naţionale, a publicaţiilor culturale care au pregătit Marea Unire poate releva aspecte noi ale acestui eveniment istoric şi poate releva potenţialul cultural excepţional al presei literare româneşti. Transformarea Muzeului Unirii din Alba Iulia într-un Centru Naţional de Cercetare a Marii Uniri mi se pare absolut necesară. Acesta trebuie să aibă două componente: muzeală şi de cercetare ştiinţifică pluri-disciplinară a acestui eveniment istoric. Această transformare este necesară deoarece, la 100 de ani de la Marea Unire, este nevoie ca acest act să nu mai fie înţeles exclusiv în componenta sa istorică. Marea Unire a avut consecinţe în politica europeană, în legislaţia internaţională a drepturilor minorităţilor, în economia şi finanţele regiunii, şi a reconfigurat decisiv întregul

spaţiu al Europei Centrale şi de Est. O cercetare pluri şi inter-disciplinară a consecinţelor Marii Uniri ar fi extrem de utilă României de azi, ajutându-ne să înţelegem mai bine contextul intern şi internaţional în care ne aflăm. Construirea unui Panteon al României ar face ca actul de la 1918 să aibă semnificaţia reală.

Panteonul României va conţine amintirea simbolică a personalităţilor care au marcat istoria naţională. Cum Marea Unire reprezintă apogeul unei istorii milenare, prin intrarea României în concernul marilor naţiuni europene moderne, centenarul acestui eveniment trebuie să aducă şi o conştientizare a eforturilor, sacrificiilor şi talentului pus la temelia construcţiei naţionale, de către cetăţeni români de toate etniile, care au ilustrat cultura şi spiritualitatea naţională. Panteonul României va avea darul de a sublinia şi unitatea culturală românească, peste frontierele politice existente în prezent, aducând un omagiu sobru devotamentului pentru cultura naţională şi constituind un spaţiu al educaţiei culturale şi civice. Acesta ar fi un prim proiect real post-aderare, care să sintetizeze obiectivele şi aspiraţiile României europene. Oricât de mult ne-am flata că aderarea este un succes (este, categoric), că am crescut rata absorbţiei fondurilor europene şi am redus corupţia în acest domeniu (şi aceste reuşite sunt reale), vocea noastră încă nu este auzită aşa cum se cuvine în concertul european, deşi nu suntem o ţară mică şi nici nu suferim de vreun handicap cultural. În 2008, o aniversare fundamentală a culturii române - 500 de ani de la apariţia tiparului pe teritoriul nostru - a rămas complet neobservată. În afara unei manifestări ştiinţifice cu circuit închis, la Academie, nimeni nu a marcat o jumătate de mileniu de cuvânt tipărit pe pământ românesc. Nici măcar cei câţiva tipografi de succes, care câştigă sume considerabile de pe seama acestei invenţii, nu s-au simţit datori să consemneze faptul că n-am fost printre ultimii, în lumea civilizată, care să utilizeze tiparul pentru a răspândi Cuvântul. Acum e cazul să fie altceva. Cu atât mai mult cu cât aspectele politice ale Secolului Marii Uniri sunt ceva mai delicate, dat fiind că România de astăzi nu mai este cea rezultată din actul de la 1 Decembrie. Suntem un popor de aproape 34 de milioane de români câţi existăm în lume, dintre care aproape 12 milioane se află răspândiţi absolut pe toate meridianele globului, ceea ce înseamnă că încă o jumătate din populaţia de astăzi a ţării trăieşte şi contribuie valoric la dezvoltarea civilizaţiei lumii. Sensul marii aniversări nu este cel de a fi o elegie a trecutului, ci de a stimula viitorul. Să nu ne uităm menirea şi să nu uităm niciodată cine suntem.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Prof. univ. asoc. Pompiliu COMŞA, preşedintele Filialei jud. Galaţi, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni 43

Octavian MIHALCEA

CRONICÃ

44

Volumul de versuri al Mariei Dinu, Noaptea părului liber (Aius, Craiova, 2017), etalează în prologul său puneri în scenă dintr-un misterios joc (nu numai) al copilăriei, cu simboluri ce camuflează profunde accepţiuni sub forme minimaliste. Printr-o subită comprimare spaţiotemporală suntem proiectaţi printre detaliile unei desfăşurări intime accesând atât de generosul filon suprareal. Intervin călduroase fluidităţi, acte cromatizate care au certe potenţialităţi întru dematerializare.

Feminităţii, de multe ori aspectată înspre oglindire, îi sunt conferite accepţiuni ideatice apropiate straturilor ancestrale. Glisări semnificative animă eul poetic, marcat profund de legile unor vise meandrice. Este recognoscibilă tentaţia iniţiatică a explorării abisurilor. Poeziile acestui remarcabil debut în volum poartă patina evaziunii din realitate, oricând pasibilă de a exterioriza entităţi metaforice tuşante. Şaradele şi dedublările fecunde accentuează complexitatea cărţii.

Punctual, intervin accepţiuni panteiste ce conturează substanţiale nuanţe imaginative.

Nocturnul, acvaticul şi selenarul, în fond consubstanţiale, dau la iveală un sincretism al valorilor subtile: „Noaptea era târziu/ târziu pentru podul necunoscut/ pentru apele Senei./ Silvia nu se gândise la asta./ În camera alăturată/ astupa ferestrele/ şi crăpăturile uşii./ Dar era târziu orice făceam./ Ea ştia că apele nu se rup în bucăţi/ chiar dacă lucesc ca o lună./ După hainele strâmte o altă femeie/ prindea glas. Odată cu ea/ simţeam din toţi ochii./ Femeia era cât o amuletă/ şi-o durea pieptul de la apele Senei.” Multiple faţete senzuale, inscriptibile registrului transfigurator, redimensionează constant substanţa versurilor pe care ni le propune Maria Dinu. Diverse obiecte (o mănuşă neagră, de exemplu) sunt investite cu neobişnuite virtuţi

fluidizante, care au darul de a ne transporta în peisaje atipice, cu accentuat magnetism. Corporalizările revelatorii sunt încărcate de accepţiuni ce creează adeseori himerofile conexiuni. Multe versuri se disting prin parfumul lor iluzoriu, respirând în medii evanescente. Efluviile Orientului marchează anumite pasaje. Stabilitatea corporalităţii şi mutabilul celor interioare determină universuri interşanjabile. Abisul va fi mereu în proximitatea distoniilor fiinţei: „Pe marginea ceştii/ rămăşiţele buzelor./ Alături agonia animalului./ În locul zidului membrana creşte/ ca o lipitoare pusă la supt./ Prin transparenţa ei se simte/ cântecul de leagăn al circarului./ E liturghia întoarsă/ a capului de var născut din fiinţa lui./ Te întrebi ce s-a-ntâmplat/ cu respiraţia aceea./ Cuvintele se rup de la mijloc/ sau poate chiar din rădăcină./ Înainte să-ţi deschizi gura/ lipseşte bâlbâiala existenţială./ Tot mai des liftul opreşte/ în parcările subterane.” Suplicierile amintesc de fiorul decadent al artelor funebre: „Pe unde se scurge sângele/ pătrunde şi fierul./ Emailul răsună precis/ între limbi despicate.”

Totul este ataşat unui particular cerc vizionar. Pe alocuri ne întâmpină scurte şi penetrante structuri lirice de un exotism semnificativ. Epidermicul şi transteluricul sunt situate uneori sub jurisdicţia ocultării, pentru a ivi noi şi noi aspectări. Nu pot fi neglijate nici unele certe ecouri proprii esteticii black, fluid subteran în plin avânt, parcă desprins dintr-o pânză fin de siécle: „Luna creştea. Ar fi dat-o la câini/ s-o mănânce, dar femeile lor/ aveau la ferestre draperii negre.// Prin crăpături coridorul mirosea/ a fluturi de noapte. Eu îţi vorbeam/ în gând, îţi mulţumeam.// Pentru fiecare cuvânt de-al tău/ găseam unul şi-ncă unul/ în expresii proteice.// Fierul se-nvârtea cu graţia/ unui spârnel. Şi mortul acela/ fictiv ne ştia oboseala de după.// În cărţi privirile se-nmulţeau./ Ultima duminică iluminată/ îşi găsea corespondent/ în găoacea lunară.// Rămânea să-mi astup ochii/ ca să te pot privi în faţă./ După draperii ascundeam/ naşterea corpului.” Toamna lui

REFORME LA MUZEUL MUZELOR

Viaţa şi literatura

Viaţa tropăie şi gâlgâie pe planetă şi în oameni.

De la Silicon Valley la Galapagos sau în judeţul Vaslui; de la Bruxelles şi din birouri europene reformiste până la genunchiul broaştei bulgăreşti sau româneşti; de la sărbătorile creştineşti tot mai numeroase la zilele şi nopţile internaţionale - peste tot şi peste toate, numai vorbe şi fiţe, de la nesimţiri milionare la suferinţe şi deprimări fomiste, toate asortate cu speranţe cu sau fără căpătâi, cu dragoste de aproapele care se depărtează din ce în ce, cu vise care trag la somnul de veci al ipocriziei şi al ambiţiilor de tot felul. În acest context, apare normal că unora li se pare că timpul se contractă, că schimbările sufleteşti şi materiale se produc ce mai bine oral şi că goana după căpătuială ţine esenţial de scopul existenţei.

Aşa se face că literatura a ajuns cenuşăreasă, cu sau fără voia ei. Pe terenul ei, prejudecăţile se înfruntă lejer cu tendinţele înnoitoare, şi unele, şi altele plasate sub greutatea strivitoare a indiferenţei.

S-ar zice că iluzia „rezistenţă prin cultură” (atâta cât a fost în comunism!) s-a convertit sub presiunea libertăţii şi a democraţiei, în „rezistenţă la cultură”, dolofană, stridentă, neruşinată, ignorantă.

Ca produs, literatura - ca fenomen cultural pierde vizibil meciul cu viaţa, în formarea unor arte care exhibă efectele, acordând atenţiei redusă cauzelor. De exemplu, la suprafaţa artei cinematografice contează dinamismul şi spectaculozitatea faptelor şi prea puţin cauzele ce le generează. Preocuparea pentru science-fiction şi pentru fenomenele paranormale nu atinge nici pe departe derularea unor înfruntări de maşinării şi de muşchi. Între lecturi de Jonathan Swift, Jules Verne, H.G. Wells şi pelicule de tipul „Războiului stelelor” competiţia este câştigată covârşitor de cea de-a doua categorie de atracţii culturale, dominate de infantilism şi ignoranţă, mult mai grave pentru omul nou (global sau nu) decât poezia expirată, înţepenită în prozodie, sau decât romanele dezlânate ale unor autori contemporani mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dar încremeniţi în proiecte. „Calea de mijloc - cea de aur” ar fi să alegem şi să gândim în consecinţă.

Elena PARAPIRU

noiembrie e înfăţişată spectral. Irumperile visului au darul de a (re)pune totul în discuţie, incandescenţa alchimizărilor marcând profund versurile din Noaptea părului liber. Pluralitatea ipostazierilor intersectează detaliile cromatice cu nervul situărilor iluzorii. Asistăm la o veritabilă estetică a „mersului pe întuneric”.

Câteva pasaje estetizante amintesc de reprezentările art nouveau: „Eşti casantă, rochia ascunde bucăţi de porţelan. La margine cineva te-a pictat cu flori şi păsări exotice. Au uitat să mai zboare. Au sângele lent. Dar să-ţi continui mersul. O să daţi din aripi unde aerul pe care-l aştepţi se revarsă dintr-o cochilie.” Peste tot persistă impresiile dintr-un „interior cu soare apus”, aflat în proximitatea subteranei. Agonia grădinilor comportă certe conotaţii retro, amplu flagelante. Act regresiv saturnian, „În gând sau în alte părţi îţi aştepţi/ din nou lecţia animalului/ strecurat printre pietre.”

Ineditele detalieri în registru epidermic resimt toată abisalitatea fluidă. Amintind de poezia pură, intervin situări „printre ierburi de vară şi depuneri aluviale.”

Se căutate esenţele unor zone eterate, cu valenţele multiplicităţii. „Părul liber” ia valoarea modelului.

Uneori, suntem conduşi către mai mult sau mai puţin sistematice dereglări cu o pregnantă nuanţă lubrică: „În loc de cuvinte, din tavan, - un cer dezvelit -/ bucăţi de calcar se desprind/ după câteva ore febrile./ Le regăseam depuse pe coapsele tale/ în ochiuri de apă în care dacă priveam/ mă vedeam descompusă în fragmente mărite./ Uneori o fâlfâire de aripi tulbura luciul,/ dar nu se întâmpla nimic,/ numai gura mea lua formă/ printre mărgele de sticlă.” Câteodată se ivesc simboluri greu decriptabile, ceea ce oferă extinse potenţialităţi hermeneutice. Avem şi un (auto)portret al profunzimilor tremurătoare: „În intimitatea pierdută sunt,/ eu, fiinţa mea/ carnivoră, florală, din cârpe-mpletite.” Un soi de jetatură diafană din mijlocul naturii: „În jur sunt flori multe, ierburi unduitoare./ Un câmp e argint în mişcare”. Expansiunea intuiţiilor se află în consonanţă cu hipertrofierile sufleteşti. Regimul transfigurator vibrează noptatic, câteodată cu accente doar sugerate, alteori marcat de un concupiscent prerafaelitism. Remarcăm caracterul eclectic al următoarelor versuri: „bucăţi de mozaic/ o fereastră/ păsările care zboară prin păr/ îmi aduc o veste/ glezna de foc/ o suflare/ din nou teama privirii mai vechi/ printre stropi de ploaie şi trupul/ mi-l ofer în fiole mici de esenţe/ o să te cuprind în fâşii transparente,/ taci când îi spui/ o să te îngrop până când/ din degete îmi cresc rădăcini volatile/ ca rotunjimea pură a femeilor/ care se văd în oglinda/ de la-nceput după/ un echinox amoros”. Astfel, am reliefat doar unele dintre diversele grile interpretative care pot fi acordate cu acest important debut poetic al Mariei Dinu, Noaptea părului liber.

45

S-a născut la data de 18 septembrie 1994 în Galaţi, România. Are pseudonimul Ava Igor. Este membru în cenaclul literar online „Noduri şi Semne”, dar şi a cenaclurilor „Sunetul muzicii” şi „QPoem” (on line). Colaborator şi voluntar la Casa de Cultură a Sindicatelor Galaţi. Membru în Societatea Scriitorilor „C. Negri” Galaţi. A absolvit Facultatea de Litere, secţia Franceză-Română în cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi. Studentă la Master în cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, la Facultatea de litere, secţia IIMLRE. A urmat cursurile unui Atelier de Scriere Creativa la CCSG organizat de poeta Angela Baciu. Publică în anul 2013 un caiet-plachetă de versuri „Cuvinte pentru un străin” la Editura „Sinteze” Galaţi.

2017: Debutează editorial cu volumul „Ochi de culoare bacoviană” publicat la Editura „Junimea” în Colecţia „Numele Poetului”, având o prefaţa semnată de Ioan Holban.

Colaborări în antologii: „Primăvara metaforelor”, Editura „Info Rap Art”, „Lyrics et prosa”, Editura „Naţiunea”, „Uni-Versuri” Editura „Axis Libri”. În decembrie 2017 primeşte Diploma de Merit din partea Societăţii Scriitorilor „C. Negri” pentru publicarea volumului „Ochi de culoare bacoviană”. Cartea de poezie „Ochi de culoare bacoviană” a fost lansată la Târgul de Carte „Gaudeamus” (2017) fiind prezentată de Lucian Vasiliu, Ioan Holban şi Angela Baciu.

2018: Cartea de poezie „Ochi de culoare bacoviană” se va lansa şi la Galaţi în data de 22 februarie 2018, ora 12.00, la Centrul Cultural „Dunarea de Jos”, dar şi în alte oraşe din ţară. În pregătire: o nouă carte de poezie & blog de poezie **** citisem un roman. acum câţiva ani. „o mână de oase”. ce clişeu. cam aşa eram şi eu. o mână de oase. fetele la 17 ani ar trebui să aducă din ce în ce mai mult a femei. eu tindeam spre înfăţişarea merelor crude.

Stephen King credea că poeţii intră într-un soi de transă. moartea inspiraţiei. spun băieţaşii de pe scara blocului. cum şi-ar mai înfige ei dinţii în carnea mea nu prea scoasă în lume. **** nebunii privesc fix. ca pisicile. saturnaliile-n încâlceala părului lui. cărările albe-şi caută sensul prin mâna de cărbune. un copil cu o torţă nu mai vrea să crească. nemilos. naiv. pândeşte neobosit spre înainte. **** îşi plimba ochii pe pulpele mele prea albe. tremuratul timid al gleznelor îi stârnea pofta.

46

cunoşteam zvâcnetul muşchilor la câinii de vânătoare. **** ce-ar mai putea însemna poezia dacă nu un act incestuos? o alăturare bolnavă a propriului sânge cu sângele lui. şi ce dacă zbârcita coajă de portocală nu mai are aceeaşi aromă atunci când pielea mi se freacă de piele? gustul rămâne neschimbat. numai saliva. chiar, ce face saliva lui? se enervează. verdele irisului se dilată până la galben. galbenul care anunţă leşinul. e greu să fii însărcinată. greţurile de dimineaţă. ameţelile care apar totdeauna neinvitate. tocmai când eşti pe culmile jubilării. da, e greu să fii grea de tine şi coaja de portocală şi pielea şi aşa mai departe. **** numele meu a mai pierdut o vocală. a înghiţit-o şi a ascuns-o într-un picior de câine. într-un muşchi pulsând. palpitând. de vină-s consoanele numelui său.

PASTILA LU’ JUPÂNU’ **** în ochiul negru de ţigancă o palmă de copil cât o unghie de bărbat chiuretează globul ocular. vinişoarele se agită. se-ncalecă. se apără. chinul soarbe lent dintr-o ceaşcă murdară. un amestec năclăit de apă stătută şi urină de câine. „dacă n-ai cu ce să conştientizezi durerea nici nu-i durere” zice Nora. **** azi de ziua ta eşti neconvingător. o să amestesc în paginile romanului tău preferat. o să le dezgolesc până la măduva amăruie a tot ce n-ai avut timp să-mi spui. să-mi negi. să-mi legi. cu vârfurile degetelor degerate. în martie e încă frig. gerul miroase a naftalină stătută în palma unui om ce nu mai suflă. **** tell me o bazaconie, Sam! cum că luna ar râde pe înfundate în gulerul unei cămăşi Denim. cum că strângerea ta de mână ar fi mai autentică decât a lu’ tata. şi noaptea asta nu o să se mai trezească în zi. nici mâine. **** m-a întrebat dacă am ochi verzi şi şerpi în păr. galant străinul. l-am întâlnit în întuneric. mi-a dăruit două cărţi. cu reţete de frumuseţe. oricum eşti. mă încuraja. bărbaţii se nasc galantoni. În 1852. seara. femeile-şi ascundeau obrajii în dantele. poalele rochiilor aveau rafturi de cărţi. **** pe pervazul văduvelor fericite haite de lupi se-ncaieră.

13 braţe de zbârcite se-ntind molatic printre gene. mi-am vopsit părul după ploaie. văd că mi-a intrat pământ sub unghii.

Cavalerul milenar Privind în luciul de oglindă al lacului fermecat, cavalerul îşi simţi sufletul încărcat de linişte aşa cum se simţea de fiecare dată când ajungea aici. Numai că încercând să-şi aducă aminte când fusese ultima oară, nu reuşi… când oare? Înainte de împlinirea menirii de a găsi Sf. Graal sau după? Era greu să-şi aducă aminte… Mai degrabă îşi aducea aminte ce pereche de pantofi purtase ieri sau care ceas îl purtase cu o săptămână înainte. Făcând palmele căuş, împrăştie pe faţa-i obosită apa rece a lacului fermecat. Atât de rece… atât de liniştitoare. Probabil că tot ei îi datora şi lungimea nefirească a vieţii. Cel puţin asta îşi amintea bine… Căutările pocalului sfânt îl plimbaseră secole de-a rândul peste nisipurile deşertului, peste valurile oceanului, peste drumurile prăfuite ale unei lumi în continuă zbatere fără nici un rost. Se simţea norocos, asistase în ultimii două sute de ani la lucruri miraculoase, pe care, dacă nu ar fi înţeles că sunt născocite de mintea omului, le-ar fi atribuit lui Belzebuth şi întunericului… Îşi amintea că la un moment dat se plictisise să se mai mire şi numai jurământul lui de credinţă îl făcuse să meargă înainte…

Până aici… până pe malul lacului tainic unde, într-o peşteră ascunsă privirii, aflase locul unde se odihnea Sf. Graal… un singur lucru nu-şi amintea… Când şi unde începuse căutarea lui şi de unde ştia că mai fusese pe malul lacului… Simţind că oboseala îl ajunsese, îngenunche, scufundă Potirul Sfânt în apă şi umplându-l îl duse către gură spre a-şi umezi buzele crăpate de sete şi de soarele nemilos…

Liniştea îl cuprinse ca de fiecare dată şi simţi cum spiritul coboară asupra lui pătrunzând în fiecare ungher al fiinţei lui… Trăgând aer în piept şi simţindu-se înviorat, ridică ochii spre cerul înstelat al deşertului…

Era timpul să pornească în căutarea Sf. Graal, prima şi cea de pe urmă misiune a oricărui cavaler apărător al oraşului sfânt Ierusalim… Îşi aţinti privirea către răsărit, convins fiind că oricât de mult ar dura şi oriunde l-ar purta paşii, va găsi în cele din urmă Potirul Sfânt…

La marginea drumului, maşina opri spre a lăsa pe unul dintre pasageri să bea o gură de apă proaspătă scoasă cu ciutura din fântână… şi când dădu să ridice cana observă o pereche de pantofi scumpi şi un ceas de aur aşezate pe băncuţa din stânga fântânii. Împrejur, cât vedeai cu ochii, nu se zărea nimeni, iar praful din marginea drumului spunea că nimeni altcineva nu mai oprise lângă fântână de foarte, foarte mult timp.

Jupânul 47

POEZIE

Ape Alergăm după lumină şi după aer curat Apa se suie la cer, picătură cu picătură Nimic nu iei cu tine, ai numai de lăsat Un cer fără stele zăresc, la tine în gură.

Joc Ea se menţine, în jocul crud, cu lumea şi cu sine O vlăguire abulică priveşti adesea, şi în ochii ei Tu ai descoperit lumea întreagă, nu însă şi pe tine Urechile ei sunt înţepate, de cei mai faini cercei.

Între lume şi sine te vezi ades, sfâşiat Şi,tu te cutremuri, de sacralitatea apei În realitate, poţi să fii vânător şi vânat Filosofia, poate deschide ochii plebei.

Să scoţi adevărul la iveală, nimic nu este de prisos Din impas, te va scoate, o resursă de consolare Totodată, poţi fi şi în Eden şi să suferi chiar dureros Şi, chiar multe scene din vis au o estetică valoare.

Lângă ea, te cuprinde, o sete adâncă Cei ce formează gloata, sunt culegători Există multe lucruri, care ne mănâncă Un drum al reculegerii, e pentru arbori.

Râsul este purificator şi uneori e profund serios Tu dai ades la o parte, oceanul acela de alteritate La albine îţi place mierea, nu însă şi acul veninos Ea caută fin, în alcătuirea unui înţeles cu greutate.

Peste pomii înfloriţi a nins, în luna mai E mai mult, decât ceea ce numim mister Există întâmplări, ce te lasă şi fără grai Picătură cu picătură, se ridică apa la cer.

Neputinţa de a iubi, se găseşte numaidecât în Iad Şi oamenii, pot deveni lucruri dormind în mausoleu Tu tranzitezi prin spaţii terestre, precum un nomad Lumea e uimită, privind atitudinea ta, de jalnic ateu.

Postscriptum Tu îţi duci sacul, cu zilele rămase, în spinare Sunt multe de înscris pe scoarţa cerebrală Sătul fiind şi tu, de tot mai multă aşteptare Ştacheta eleganţei, tu o păstrezi integrală.

Life Cu multe întâmplări, zilele noastre sunt pline Tu lupţi, cu multe gânduri risipite şi cu păcate Câinele tău, nu stă numaidecât acolo, lângă tine În lada de gunoi a istoriei, unii caută nestemate.

După ton, rangul celui ce scrie, îl ghiceşti Şi tu ai rămas robit, realului din imaginar Fiinţa ta e colonizată, cu mirosuri lumeşti Copilul din tine aleargă, cum un ştrengar.

În frigul aşteptărilor, picioarele tale îngheaţă Adesea, tu priveşti subiecţi, lipsiţi de fermitate Numele tău este rostit, de puţine ori în viaţă O oboseală de cocoaşă, tu porţi ades, în spate.

Cu iluzii, visele te-au populat foarte bine Drept călăuză în viaţă, tu posezi un totem Pata de sânge simte moartea, când vine Fără minte, tu vei simţi momentul suprem.

Tu asculţi poveşti, pe muzica suavă a clipelor Miroşi a iad şi a păcat, chiar spălat foarte bine Pe chei, la Dunăre, asculţi ţipătul pescăruşilor Nimicul bate adeseori,chiar şi în inimă la tine.

Te urmăresc veşti, ce ţin de logica umană Instinctele ei sunt numaidecât, de felină Şi, mai sunt cei ce răsucesc cuţitul în rană Şi ea este fragilă, precum o aripă de albină.

Raiul terestru are adesea, nevoie, de un pat Omul remarcabil are multă vizibilitate şi parale De un teribil impuls de frondă, tu eşti animat În aur ai vrea, să îmbraci toate amintirile tale.

48

Radu MOTOC ,

(1893-1973) După mai bine de 90 de ani de la înfăptuirea idealului naţional, România Mare, Unirea Basarabiei cu ţara-mamă face parte din evenimentele istorice cele mai interesante ale poporului român.

Un martor, chiar participant activ al acestui mare eveniment, este şi basarabeanul SBEREA CHIRIL. (Foto 1) Aceste însemnări se doresc o completare a efortului depus de Iurie Colesnic de a aduna mărturii referitoare la personalităţile care au marcat viaţa culturală şi politică a Basarabiei.

Sberea Chiril se trage dintr-o veche familie de răzeşi moldoveni din sudul Basarabiei. Tatăl lui, Stelian Ioan Sberea, născut la 1860, a fost preot în satul Colibaşi, jud.Cahul, căsătorit în 1891 cu Ana Dimitrieva Iambulov, din Bolgrad. Preotul Stelian Sberea moştenise de la părinţi săi o frumoasă proprietate de pământ arabil în zona Colibaşi, la locul numit Vadul lui Isac. Sunt documente care atestă, încă din 18891, faptul că această moşie era arendată de Stelian Sberea până în anul 1910, când decedează. 2 După această dată, moşia a fost cultivată sub îngrijirea Anei D. Sberea până în anul 1912, când se îmbolnăveşte şi este nevoită să o arendeze, la rândul ei, preotului Sofroneanu din Colibaşi ca procurator. Documentele indică valoarea de arendare la acea perioadă de 7 ruble/disetina, iar preţul de vânzare era de 65 ruble/disetina.3,4 Soţia preotului, mama lui Chiril, supravieţuieşte încă 5 ani de la moartea soţului, decedând şi ea în anul 1915, la 20 septembrie, în vârstă de numai 41 ani, după o căsnicie de 24 ani.5 Din această căsnicie se va naşte, la 14 ianuarie 1893, singurul fiu, cu numele de Chiril Sberea. Studiile primare, Chiril şi le face la şcoala eparhială din satul Colibaşi, urmează gimnaziul „Împăratul Alexandru III” din Bolgrad şi obţine diploma de absolvire în anul 1913. (Foto 2) Notele cele mai mari le primeşte la limba latină, religie şi istorie.6 În perioada 1913-1914, urmează cursurile Şcolii de Agricultură din Petrograd7, în dorinţa familiei de a deveni un specialist în exploatarea terenului agricol. Intervine mobilizarea de război şi este obligat să se înroleze în armata ţaristă, efectuând, ca subofiţer, războiul până la începutul anului 1917, când

izbucneşte revoluţia. În acea perioadă, România nu fusese înfrântă de germani, ea ţinuse piept bărbăteşte, dar era înconjurată acum din toate părţile de duşmani. Revoluţia şi defecţiunea rusească aruncaseră şi mai mult România la picioarele adversarului. La 18 februarie 1917, în palatul Ştirbei de la Buftea, începeau tratativele între Averescu şi Mackensen, ca la 5 martie 1917, să se Foto 1 semneze pacea preliminară.

Răpită printr-un act de silnicie, străină ca compoziţie etnografică, ca suflet şi ca trecut istoric, provincia dintre Prut şi Nistru împarte din 1812 soarta provinciilor ne-ruse din imperiul rus. Cu o populaţie de 129 mil. de locuitori, Rusia, conform statisticilor oficiale din 1897, numără numai 43.3% ruşi, restul erau 107 popoare care vorbeau 147 de limbi şi dialecte.8 După 1812, autorităţile ruseşti şi-au stabilit ca obiectiv pe termen lung, integrarea provinciei în structura administrativă generală a imperiului.

Perioada de „autonomie”, când au fost păstrate instituţiile şi legile moldovene, a luat sfârşit în 1828.

Această administraţie de după 1828, bazată pe modele ruseşti, nu a luat în seamă tradiţiile autohtone. Rezistenţa românească faţă de dominaţia rusească a fost sporadică şi ineficientă. Pe măsură ce se consolida stăpânirea rusească, proprietatea pământurilor se destrăma şi acestea erau oferite străinilor care erau înnobilaţi.

Astfel, în 1911, din 468 de familii nobiliare din Basarabia, doar 138 mai erau româneşti.9 Anexarea Basarabiei a afectat profund şi compoziţia populaţiei.

Potrivit recensământului din 1817, 86% din locuitori erau români, iar în 1897, numai 56% erau români, 18,9% erau ucraineni şi ruşi, iar 11,7% evrei.10 Timp de un secol, Biserica din Basarabia a fost supusă unei neîncetate centralizări şi rusificări, care a dominat şi politica în domeniul învăţământului şi culturii. În mijlocul anilor 1860, în Foto 2

49

Basarabia funcţionau în parohiile rurale circa 400 şcoli, cu 7000 elevi, dar în 1880, mai rămăseseră doar 23 de şcoli, principala cauză a fost, se pare, insistenţa autorităţilor bisericeşti ca predarea să se facă în limba rusă, în condiţiile în care nici preoţi şi nici elevi nu ştiau ruseşte11. În aceste condiţii, era firesc ca literatura română din provincie să stagneze. La început, intelectualii din Basarabia menţineau contacte regulate cu oraşul Iaşi şi Bucureşti.

Trebuie să amintim câteva personalităţi basarabene din acea perioadă: Alexandru Haşdeu (1811-1872), un spirit enciclopedic; Constantin Stamate (1786-1869), poet şi traducător; Teodor Vârnav (1801-1860), care a scris o încântătoare autobiografie „Istoria vieţii mele” etc.12 O mişcare politică naţională românească nu a existat în această provincie înainte de 1905, când Moderaţii conduşi de către Pavel Dicescu, mare moşier, doctor în filozofie de la Universitatea din Heidelberg, au înfiinţat „Societatea pentru Cultură Naţională”. Aceştia au pledat pentru introducerea limbii române ca limbă de predare în Învăţământ. 13 În 1906, apare revista „Basarabia”, sub conducerea lui Constantin Stere (n.b.1), care revine la Chişinău pentru a sprijini mişcarea reformatoare împotriva ţarismului. Organizarea editării la Chişinău a primului ziar în limba română a impus lui C. Stere procurarea unei tipografii cu litere chirilice şi care edita numai titlul cu litere latine. În mijlocul haosului din Rusia anului 1917, şi a războiului mondial, procesul despărţirii popoarelor subjugate de Rusia s-a desfăşurat firesc şi destul de rapid.

Finlanda se eliberează în aprilie 1918, Estonia, la 28 noiembrie 1917, îşi manifestă suveranitatea, Lituania ocupată de Germania îşi pronunţă independenţa la 18 martie 1917, Belorusia, de asemenea, îşi proclamă independenţa la 17 decembrie 1917, Ucraina, la 17 noiembrie 1917, se proclamă Republică Autonomă, izolând Basarabia de Rusia ţaristă. Acelaşi proces de eliberare îl parcurg şi alte popoare din componenţa Rusiei: tătarii din Crimeea, armenii, georgienii, azerbaidjenii etc.

Dacă un popor ca Beloruşii (ruşii albi), legat prin tradiţie istorică cu ruşii, înrudit cu ei prin limbă, îşi reclamă dreptul la o viaţă liberă, putea oare poporul român din Basarabia, cu însuşiri etnice şi o cultură atât de deosebită, să rămână nepăsătoare faţă de aceste evenimente din Rusia?

Poporul românesc din Basarabia şi-a păstrat în sufletul său comoara nepreţuită de obiceiuri şi datini vechi, de amintiri istorice, şi-a păstrat limba, obârşia, şi-a păstrat instinctul de rasă, el întotdeauna s-a simţit străin în mediul rusesc, ne spune un basarabean cultivat cum este Ştefan Ciobanu14 (n.b.2).

Moldovenii, care au fost mobilizaţi în proporţie de 12% din întreaga populaţie, s-au întors acasă cu alte mentalităţi şi alte sentimente după război, văzând descompunerea armatei, răscoale militare, greve şi revolte agrare, mitinguri.

Cu mult înainte de Primul Război Mondial, nucleul

50

luptei pentru ideea naţională l-a constituit cei ce s-au adunat în jurul lui Em. Gavriliţă şi au format „Grupul Naţional Democrat Moldovenesc” (1905).15 Acest grup se va transforma ulterior în Partidul Naţional Moldovenesc, avându-i în frunte pe Pan Halippa (n.b.3), Ion Pelivan (n.b.4).

La 14 ianuarie 1907 apare „Moldoveanul” (până la 15 oct. 1908), gazetă în limba română, iar la 22 aprilie 1907, „Viaţa Basarabiei”, prima gazetă cu litere latine, sub conducerea lui A. Nour. Revista „Viaţa Românească”, fondată la Iaşi tot de C. Stere împreună cu G. Ibrăileanu, avea încă din 1906 o rubrică specială, „Scrisori din Basarabia”, alături de cele din Bucovina.

Din luna iulie 1913, la Chişinău apare, timp de 4 ani, revista literară bilunară „Cuvânt Moldovenesc”, condusă de N.N. Alexandri (n.b.5). Redacţia acestei reviste este preluată, în 1914, de către S.G. Mutafa, care publică pentru prima dată poezia lui Alexei Mateevici, „Limba noastră”. În data de 5 martie 1917, soseşte la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd prin care se anunţă că Basarabia nu mai este sub imperiu şi faptul că de acum înainte se poate bucura de libertate. Reacţia apare abia la 10 martie când se improvizează şi la Chişinău prima manifestare de stradă, cu steaguri roşii, muzică, nelipsita Marsilieză, discursuri. Manifestau soldaţi, funcţionari, dar şi autorităţile guberniei.16 Cei peste 300.000 de soldaţi şi ofiţeri moldoveni aflaţi sub arme la acea dată alcătuiau majoritatea populaţiei active a românilor din Basarabia. În Chişinău, la 22 martie 1917, se constituie Sovietul soldaţilor şi ofiţerilor. Cum trupele cele mai numeroase care conţineau elemente moldoveneşti erau la Odesa, Statul major al ţinutului militar Odesa al teatrului de acţiune militară, la data de 24 martie 1917, adresează un ordin, cu nr. 2684, sublocotenentului Sberea Chiril, de numire în regimentul de infanterie român nr.48 al oraşului Odesa, cu obligaţia de a se deplasa imediat la primirea acestui ordin (Foto 3). Semnează Comandantul Statului major şi Şeful Operaţiunilor Militare .17 Dacă asupra altor revendicări, soluţiile politice, agrare, administrative, justiţie, armată, existau soluţii

Foto 3

diferite, asupra necesităţii şcolilor moldoveneşti nu exista nici o divergenţă, toate forţele erau de acord.

La 3 aprilie 1917, se constituie la Chişinău Partidul Naţional Moldovenesc, care prin cele 10 puncte consfinţeşte: limba română în şcoli, biserică şi administraţie, autonomia bisericească, oprirea colonizării, drepturi egale pentru moldovenii de peste Nistru etc.

Trebuie amintit şi faptul că în Basarabia veniseră în refugiu şi o pleiadă de intelectuali ardeleni, printre care Onisifor Ghibu (n.b.6) şi Octavian Goga. Încă de la sosire, în data de 12 martie 1917, Onisifor Ghibu se implică cu trup şi suflet la mişcarea naţională din Basarabia. La evenimentul de înfiinţare a Partidului Naţional Moldovenesc, îl găsim alături de Pavel Gore preşedinte, Vasile Stroiescu (n.b.7) - preşedinte de onoare, Vl. Herţa - secretar general, P. Halippa, generalul Donici, părintele Gurie Grosu (n.b.8), S. Murafa, I. Pelivan şi avocatul Moţoc (din Cetatea Albă).18 Vasile Stroiescu, ales preşedinte de onoare în absenţă, expediază celebra telegramă cu această ocazie: „Eu sunt la dispoziţia Ţării mele, cu mintea atât cât mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima şi cu toată averea”.19 Şi, într-adevăr, acest mecena pentru întreg spaţiu românesc finanţează imediat un vagon de hârtie pentru propagandă în revistele naţionale din Basarabia.

La primul Congres al învăţătorilor, din 10 aprilie, şi cel de al doilea, din 28 mai 1917, vocile lui P. Halippa, S. Murafa, P. Gore şi A. Mateevici au entuziasmat sufletele celor peste 350 învăţători moldoveni. Ion Buzdugan (n.b.9) propune ca învăţământul să se facă cu litere latine, iar doamna dr. Elena Alistar (n.b.10) propune să se aducă cărţi de peste Prut. În perioada 19-25 aprilie 1917, are loc la Chişinău Congresul preoţilor basarabeni care reuneşte peste 250 de preoţi şi laici care reclamă convocarea Sfatului Ţării.20 Pavel Gore, printr-o simţită cuvântare care a emoţionat până la lacrimi pe sensibilii preoţi, a culminat cu recitarea versurilor din G. Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim”, cât şi chemarea profetică a lui Andrei Mureşan de la 1848; „Preoţi, cu crucea-n frunte!/ Căci oastea e creştină...”.21 Tot în această perioadă, au loc Congresele cooperatorilor, la 6 aprilie şi 9 mai 1917, şi a studenţilor din 20 mai 1917. În sate, autorităţile sunt gonite şi înlocuite cu comitete.

La Chişinău, începând cu data de 20 mai 1917, se deschide primul Congres al ţăranilor din Basarabia, dar pentru că majoritatea delegaţilor erau bulgari şi ruteni, moldovenii au decis să facă un congres aparte.22 Al doilea Congres va avea loc în 27 august 1917, tot la Chişinău, şi stabileşte să se desfiinţeze proprietatea pe pământ, distribuirea şi administrarea lui să se facă de către comitete, fără răscumpărare.

Marea Adunare Naţională de la Odesa din 18 aprilie 1917 a fost un adevărat triumf. După congres, toată suflarea românească din Odesa, estimată la peste 10.000, în principal soldaţi şi ofiţeri din garnizoană, dar şi studenţimea, preoţi, profesori, şi proprietari au defilat

cu steaguri naţionale prin faţa hotelului Londra, unde era bolnav V. Stroiescu, preşedintele de onoare al Partidului Naţional Moldovenesc.23 La acest miting au participat Pan Halippa, Ion Pelivan şi S. Murafa.

Numărul soldaţilor români ardeleni şi bucovineni refugiaţi în ţară se estima la 15.000, iar al prizonierilor din Rusia trecea de 100.000.24 Începând cu luna iunie 1917, ardelenii prizonieri au renunţat al cetăţenia austroungară şi s-au înrolat voluntari în armata română, pentru a-şi elibera ţinuturile natale.

Note: . Documentul nr. 1228, din 17 august 1889.

2 . Actul de deces nr. 29, din 1910.

3 . Documentul nr. 84 al Comisiei Judeţene de Expropriere şi Împroprietărire Cahul, din 5 martie 1921.

4 . Documentul nr.5652, din 5 martie 1916.

5 . Actul de deces nr. 342, din 1915.

6 . Certificat de absolvire al gimnaziului „Împăratul Alexandru III” din Bolgrad, cu nr. 544, din 17 mai 1914.

7 . Document eliberat de Comitetul Cursurilor de Agricultură din Petrograd, cu nr. 7148/27/1925.

8 . Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, Chişinău, 1992, pag. 35.

9 . Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Ediţia a II-a, 1998, pag 242.

10 . Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Ediţia a II-a, 1998, pag. 243.

11 . Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Ediţia a II-a, 1998, pag.247.

12 . Gh. Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, Chişinău, 1992, pag. 137, 141, 147.

13 . Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, Chişinău, 1993, pag. 212.

14 . Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Chişinău, 1993, pag. 32.

15 . Alexandru Bobeică, Sfatul Ţării, Chişinău, 1993, pag. 8.

16 . Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, Chişinău, 1993, pag. 237.

17 . Ştefan Holban, Evenimentele premergătoare congresului ostaşilor moldoveni 1917, Memorii, Patrimoniu nr. 1, Chişinău, 1991, pag. 9.

18 . Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii, Chişinău, 1992, pag. 111.

19 . Gh. Bezviconi, Profiluri de ieri şi de azi, Chişinău, 1992, pag. 205.

- Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii, Chişinău, 1992, pag. 91.

20 . Antony Babel, La Bassarabie, Paris, 1926, pag. 246.

21 . Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii, Chişinău, 1992, pag. 139.

22 . Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, Chişinău, 1992, pag. 250.

23 . C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru Întregirea României, vol II, Bucureşti, 1989, pag. 201.

24 . Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii, Chişinău, 1992, pag. 171.

1

(va urma)

51

Revista Dunãrea de Jos

EDITOR: CONSILIUL JUDEŢEAN GALAŢI Preşedinte: COSTEL FOTEA CENTRUL CULTURAL „DUNĂREA DE JOS” Manager: Florina ZAHARIA florinazaarina@yahoo.com

DTP: Ina Diana PANAMARCIUC Culegere şi corectură: Laura DUMITRACHE, Ina Diana PANAMARCIUC Coperta I - Detaliu de sculptură tradiţională românească Coperta IV - Ion Mândrescu, Însingurare

Str. Domnească, nr. 61, Galaţi, cod. 800008 tel.: 0236 418400, fax: 415590, e-mail: office@ccdj.ro ISSN: 1583 - 0225 Tematici: Martie 2018 - Europoezia Aprilie 2018 - Paradoxul Din sumar: Învingătorul, Neagu Djuvara, Nicolae Bacalbaşa - p. 4, Desvălirea statuei lui C. Negri - p. 6, Desvălirea monumentului lui Mihai Eminescu - p. 8, Sculptorul Romulus Ladea - p. 10, De vorbă cu sculptorul Han - p. 12, Şt. Valbudea - p. 15, Constantin Brâncuşi - p. 17, La Brâncuş- p. 19, Brâncuşi, Pasărea măiastră, Constantin Brâncuşi - p. 20, Spiridon Georgescu - p. 23, Sculptorul Paciurea - p. 24, Note despre sculptorii Brâncuşi şi Medrea - p. 25, A lucra zboruri - p. 26, Ingo Glass p. 27, Sculptori gălăţeni care au fost, Corneliu Stoica - p. 28, Sculptura românească, racordată la valorile artei mondiale - p. 32, Sculptorul Constantin Brâncuşi, C. Brâncuşi şi străinătatea - p. 36, Corneliu şi Serova Medrea- p. 38, Tecuciul literarartistic, Ghiţă Nazare - p. 39, O perspectivă asupra scrisului gălăţean contemporan, Ion Manea - p. 40, Aniversarea unui secol de la Marea Unire- p. 42, Magnetismul evaziunilor transfiguratoare - p. 44, Viaţa şi literatura, Elena Parapiru - p. 45, Poezie: Alina-Simona Dragomir - p. 46, Cavalerul milenar, Jupânul - p. 47, Poezie: Ilie Matei - p. 48, Chiril Sberea, Radu Moţoc - p. 49

Responsabilitatea pentru grafie, conţinutul opiniilor, argumentelor sau părerilor aparţine, în exclusivitate, autorilor.

Materialele primite, publicate sau nepublicate, nu se înapoiază. Redacţia revistei nu împărtăşeşte întotdeauna ideile conţinute în textele publicate.

Alte detalii despre activitatea Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi pot fi aflate pe pagina web a instituţiei (www.ccdj.ro) sau pe pagina de facebook Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati. Arhiva parţială a revistei se găseşte pe site-ul instituţiei.

Revista Dunărea de Jos este membră APLER (Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România).