PENTRU PĂRINŢI
ÎN GALOP
De la părinte la părinte CU… Mirela Horumbă, mămică şi psiholog
i Copiii ş lor ii n e t prie i ntător â v u c e n
, e l i i \ i d a r T
cel mai simplu mod de a suda familia
L, U R O Z I V E L E T e cu bun şi rele
Tradiţiile sudează
FAMILIA V[ mai aduce\i aminte în copil[rie când toat[ familia ajuta la împodobirea bradului de Cr[ciun? Sau când duminica mergea\i la cin[ la bunici pentru a nu rata faimoasa pl[cint[ cu mere a bunicii? Acele momente erau o modalitate de a petrece timp cu familia, de a crea amintiri =i tradi\ii de familie, pe care s[ le transmitem apoi mai departe copiilor no=tri.
O familie s[n[toas[ este cea care are tradi\ii
„În ultima vreme, tradiţiile culturale încep să se piardă, existând pierderi şi la nivel mai mic, la nivelul familiei, e vorba de importanţa şi soliditatea familiei. Pentru mulţi, casa e doar un spaţiu de locuit şi de tranzit. «Căminul» nu mai e acel punct de sprijin, de întoarcere şi de rădăcină”, este de părere Lidia Cotoşman, psiholog, trainer şi psihoterapeut. Această realitate este o consecinţă a secolului vitezei în care trăim, a faptului că nu e suficient timp să rezolvăm toate lucrurile pe care ni le propunem. Dar familia
trebuie să fie pe primul plan, iar vestea bună este că putem schimba situaţia dacă ne dorim. „O familie sănătoasă este aceea care are tradiţii, pentru că ele dau sentimentul de siguranţă şi de continuitate atât copiilor cât şi părinţilor. O familie care are tradiţii are un pachet de valori bine definit, între care primează valoarea «familie». Copiii crescuţi în astfel de familii simt mai puternic sentimentul de apartenenţă, una din nevoile superioare ale omului, şi sentimentul de origine – cine sunt, clădindu-se pe o istorie personală solidă”, explică Lidia Cotoşman.
Nu este Momente de calitate
Putem crea momente speciale în relaţia cu copilul în fiecare zi, săptămânal sau în vacanţă, nu numai de sărbători, cu condiţia să nu exagerăm şi totul să devină plictisitor. Micuţii pot fi obişnuiţi încă din copilăria timpurie cu evenimente comune care plac tuturor, adaptate apoi în funcţie de vârstă, astfel încât toată familia să se simtă bine şi tradiţia să dureze. „Este important să fie un timp calitativ, nu cantitativ,
Pas cu pas
Pentru început, facem o listă cu activităţi ❅ care ar face plăcere familiei. Le putem lega de vârsta copiilor, de evenimente ale familiei – zile de naştere sau onomastice sau evenimente care ar putea fi transformate în evenimente ale familiei: prima zi de primăvară, prima ninsoare etc. Sau observăm ce acţiune care este făcută de întreaga familie a creat plăcere tuturor şi propunem repetarea acesteia. Cerem însă întâi acordul întregii familii, inclusiv al copiilor. După ce această activitate a fost repetată de câteva ori, ea devine obişnuinţă – un eveniment fără de care nu se poate merge mai departe. Imortalizăm momente din timpul acţiunii (poze, film) în care au fost implicaţi toţi membrii familiei. Creăm amintiri ale acestor acţiuni, un fel de ancore pentru actualizarea sentimentului de bine din timpul acţiunii respective. Astfel, nimeni nu se va mai opune repetării acesteia.
❅ ❅ ❅
Voi ce e tradiţii interesant tră? as vo a aveţi în famili astre vo e el pl Trimiteţi-ne exem i no şi o .r la editor@msz e ut sc le vom face cuno şi altor părinţi pe www.msz.ro
Idei u=or de pus în practic[
o masă de aniversare pentru fiecare zi ❅Preparaţi de naştere sărbătorită în familie; membrii familiei prepară tortul pentru ❅Toţi ziua de naştere a unui membru; ocazia aniversărilor, se cântă un cântec ❅Cuspecial, inventat de familie; Sâmbăta, toată lumea pregăteşte ❅micul dejun; Alcătuiţi un album pentru fiecare vacanţă a ❅familiei; erviţi cina împreună şi discutaţi despre ziua ❅ Sfiecăruia; tema de discuţie de la cină este aleasă pe rând de fiecare membru; realizările fiecărui membru al ❅Sărbătoriţi familiei; aceţi muncă de voluntariat la un cămin ❅ Fpentru oameni fără adăpost de Paşte sau Crăciun; Paşte, vopsiţi ouă ❅Deîmpreună; elegant la masa ❅Îmbrăcaţi-vă de Crăciun sau de Paşte; olecţionaţi sau realizaţi ornamente în fiecare ❅ Canîmpreună de Crăciun; împodobiţi bradul de Crăciun cu familia; Cântaţi colinde de Crăciun sau mergeţi la ❅colindat; cu toţii la curăţenia ❅Participaţi săptămânală; o zi din săptămână pentru plimbare ❅Stabiliţi în parc sau pentru sporturi.
greu s[ cre[m propriile tradi\ii
de exemplu, zece minute înainte de culcare poate fi suficient pentru a sta de vorbă despre a doua zi sau a citi poveşti celor mici. Pot merge săptămânal la teatru sau la film. Sau prepararea prăjiturilor în casă la fiecare aniversare, diverse activităţi sportive etc. Toate acestea transmit copiilor sentimentul de securitate, de stabilitate şi de apartenenţă”, este de părere şi Veronica Ştefana, psiholog şcolar, psihoterapeut specializat în psihoterapie cognitiv-comportamentală.
De unde începem
Nu e deloc greu să creăm propriile tradiţii. Ca punct de plecare, putem cere tuturor membrilor familiei să se gândească, să scrie fiecare ideile sale, pentru ca apoi acestea să fie discutate şi stabilite de comun acord. Partea atractivă a tradiţiilor de familie este că ele ne aparţin, putem face orice ne dorim atâta timp cât ne reprezintă.
Tradiţiile se transmit din generaţie în generaţie. „Unele se întâmplă de la sine. Altele vin din familiile de unde provenim. Ar fi ideal însă ca familia să realizeze propriile tradiţii, pentru a da valoare şi unitate membrilor săi”, spune psihologul Lidia Cotoşman. Cel mai important lucru în transmiterea tradiţiilor este acela de a rămâne constant. Este important să facem un lucru de mai multe ori pentru a deveni o tradiţie de familie.
Dacă acţiunile nu sunt pe placul tuturor membrilor familiei, aceştia vor sabota repetarea lor. De aceea toate ideile trebuie discutate împreună. „Dă importanţă părerilor copiilor şi implică-i. Ai grijă ca acţiunea să nu fie marcată de sentimente neplăcute (ceartă, tristeţe...). Fiecare moment trebuie să aibă o încărcătură emoţională bună (veselie, încredere, deschidere, uniune etc.)”, spune Lidia Cotoşman.
Copiii şi prietenii lor
necuv]nt[tori
copil şi multă bucurie în viaţa unui uc ad ie an mp co de le ale Anim contribuie A avea grijă de un animal multe recompense afective. să aibă ciale ale copilului. Învăţând la dezvoltarea abilităţilor so facă acelaşi animal învaţă, de fapt, să un de ă faţ re da răb şi jă gri său. lucru cu oamenii din jur ul
A
nimalele pot fi în preajma copilului de la cele mai fragede vârste, dacă părinţii reuşesc să gestioneze cu succes partea de igienă şi securitate. Sunt animale precum câinii, pisicile, hamsterii… care pot face parte deja din familie la venirea copilului şi astfel relaţia părinţilor cu animalul să fie deja
Alege\i animalul în func\ie de nevoile familiei
Părinţii sunt cei de la care copilul poate să înveţe să aibă o relaţie sănătoasă cu un animal de companie. Dacă ei sunt deschişi faţă de animale şi le primesc în viaţa lor, acelaşi lucru îl vor face şi copiii. Poate fi o decizie importantă să alegi să ai un animal de companie şi care să fie acela. Sunt persoane care sunt foarte ataşate de pisici, altele de câini, de cai, de peşti sau păsări, dar şi de porcuşori de Guineea sau de alte animăluţe. Fiecare familie are nevoi specifice şi este important să îşi găsească animalul potrivit. Părinţii
reglementată. Sau animalele pot apare pe parcurs, atunci când părinţii consideră necesar.
De ce un animal de companie? Pentru că acesta ajută foarte mult la dezvoltarea copilului. O relaţie sănătoasă cu un animal contribuie la dezvoltarea
ar trebui să fie atenţi să nu aducă în familie animale agresive sau să se gândească înainte dacă într-adevăr pot avea grijă de animalele exotice care au nevoie de multă atenţie.
Rodica Obancea Este psiholog psihoterapeut din 2004. După terminarea Facultăţii de Psihologie a continuat dezvoltarea sa în domeniu în cadrul mai multor şcoli psihoterapeutice experienţiale – psihodrama, terapia ericksoniană, NLP, analiza tranzacţională şi coaching. Lucrează atât cu clienţi individuali, cât şi cu grupuri. Începând din 2007 este şi coach, fiind şi fondator al companiei Success Coaching.
Animalul nu este doar responsabilitatea copilului
stimei şi încrederii de sine pentru un copil, dar şi la dezvoltarea abilităţilor de responsabilitate şi încredere. Animalele pot fi „prieteni de încredere” pentru copii şi le pot da acestora foarte bune lecţii despre viaţă; despre afecţiune, îngrijire, empatie, curaj, boală, accidente sau moarte. Animalele realizează şi o conexiune cu natura, dar pot facilita şi conexiunea cu ceilalţi. În plus, îi pot învăţa pe copii respectul faţă de celelalte fiinţe şi faţă de ceilalţi oameni.
Copiii cu vârsta între 3 şi 4 ani nu au dezvoltate încă toate abilităţile de relaţionare şi pot fi uneori agresivi cu animalele, iar aici este foarte important ca părinţii să fie prezenţi şi să poată superviza relaţia copilului cu animalul. Copiii până în 10 ani nu sunt încă suficient de maturi ca să aibă singuri grijă de un animal şi au nevoie ca părinţii să se implice pentru a stabili un echilibru în această relaţie. De exemplu, am întâlnit părinţi care au adus în casă o pisică sau un câine cu condiţia ca fiul sau fiica lor să crească animalul. Această acţiune îi responsabilizează foarte bine pe copii, însă pot fi şi momente în care pentru un copil este mai important să fie cu prietenii lui decât să perie animalul
Ce învaţă un copil de la animalul de companie • să aibă grijă şi răbdare faţă de animale, dar şi faţă de oameni • să fie vesel şi afectuos • să fie sociabil, empatic şi curajos • ce sunt boala, accidentele şi moartea • respectul faţă de alte persoane
sau să îl scoată la plimbare. Poate fi de ajutor ca părinţii să stabilească reguli simple şi uşoare pentru copil şi animal, dar şi responsabilităţile fiecăruia din familie, care să fie echilibrate – nu doar responsabilitatea copilului sau nu doar responsabilitatea părinţilor. Nu uitaţi însă! Comportamentul părinţilor cu animalele este modelul pe care copilul îl va învăţa şi aplica la rândul său. Copiii învaţă să aibă un comportament responsabil cu alte fiinţe din jurul lor văzând acest comportament la părinţi.
e t n i r [ p a l e t n i r [ p De la
Înţelepciunea părinţilor:
mit sau realitate? În ultima perioadă, sunt din ce în ce mai atentă la părinţii cu care mă întâlnesc în activitatea şi viaţa mea şi, ţinând cont de ipoteza normalităţii (adică exclud din start cazurile de patologie în care părinţii suferă de vreo tulburare mentală sau psihică), observ că întotdeauna părinţii au cele mai bune intenţii în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copilului sau copiilor lor.
D
upă o aşteptare de nouă luni, după nenumăratele întrebări despre felul în care va arăta, iată că acum îl ţin în braţe pe acest bebeluş delicat şi minunat… Ce poate fi mai minunat decât să fii părinte? Nu mă mai satur să-l privesc şi să-mi pun întrebări… „oare cum să mă port cu el…”, „cum să fac faţă noului meu statut…”, „voi fi o bună mamă…” şi întrebările parcă nu se mai sfârşesc. Obosită şi
cu gândul la bebeluşul ce abia a venit pe lume mă decid: „ce au făcut atâtea mame până acum voi face şi eu, că doar nu sunt eu prima mamă din lume, au fost multe altele înaintea mea”.
Ştiinţa dezvoltării copilului dărâmă mentalităţi Părerea mea este că nu ne mai putem permite o astfel de abordare nepotrivită: să aştept să se întâmple criza şi apoi eu să reacţionez cum mă voi pricepe şi eu mai bine. Ultimele cercetări şi studii în domeniu arată că ştiinţa dezvoltării copilului trece printr-o perioadă de restructurare, de descoperire a unor lucruri uimitoare, care niciodată până acum nu au fost văzute din această perspectivă. Acel coeficient de inteligenţă academică, IQ, despre care cred că am auzit cu toţii, a început să fie luat în consideraţie doar în corelaţie cu factorul de inteligenţă emoţională, EQ. S-a ajuns la concluzia că inteligenţa nu este un dat al naturii, ci ea se dezvoltă constant pe parcursul vieţii cu o intervenţie educativă corectă. Multe dintre aspectele pe care le
Mirela Horumbă, mămică şi psiholog Este psiholog, consilier autonom şi psihoterapeut sub supervizare acreditat de Colegiul Psihologilor din România. Este licenţiată în psihologie, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Bucureşti şi absolventă a programului masteral de psihodiagnostic, psihoterapie experienţial unificatoare şi dezvoltare personală. Are stagii de formare în art-terapie, inteligenţă emoţională şi rezistenţă la schimbare, dramaterapie, hipnoză, managementul stresului, în psihodiagnostic şi psihoterapie experienţial unificatoare, analiză tranzacţională, programare neurolingvistică, terapie sistemică de familie, cuplu şi copil, tehnici de eliberare emoţională. Mai multe informaţii despre experienţa sa găsiţi pe www.mirelahorumba.ro
considerăm nişte constante în ceea ce priveşte educarea copiilor sunt puse sub semnul întrebării în aceste timpuri. În timp ce scriu aceste rânduri îmi trece prin minte ideea instinctului matern. În concepţia tradiţională despre educaţie, s-a spus că este înnăscut. Oare chiar aşa să fie? Odată cu naşterea bebeluşului, vine aşa, la pachet, şi cunoaşterea despre ce înseamnă a îngriji şi a educa un copil? Părerea mea este că nu. Dacă pentru dezvoltarea fizică avem ca sprijin medicul pediatru, cum facem faţă cu dezvoltarea psihologică sau emoţională a copilului?
A fi părinte se învaţă în timp Avem credinţe despre ce înseamnă a fi părinte, avem modele parentale personale şi, mai presus de toate, avem propria experienţă de viaţă despre ce înseamnă a fi copil şi despre ce înseamnă a face educaţie. Toate acestea formează modelul meu despre rolul de educator direct al copilului meu. Nimeni nu ne învaţă să fim părinţi. Profesorii noştri sunt copiii noştri, însă adesea credem invers. Educaţia este un proces continuu în care şi părintele şi copilul devin educatori unul pentru celălalt, pe rând. Şi, pentru a înţelege pe deplin acest lucru, e nevoie să avem un contact minimal cu psihologia dezvoltării copilului şi, mai ales, cu propriul nostru interior. Acest lucru presupune să ne asumăm etape de învăţare: aşa cum pentru a deveni profesor, medic, inginer, economist trebuie să parcurgi 16, 18 ani de şcoală – şi nici atunci nu ştii dacă vei fi un bun profesionist – tot aşa, a deveni un părinte bun presupune asimilarea de noţiuni, abilităţi, mentalităţi specifice. „Meseria” de a fi părinte Ne dorim o lume mai bună, oameni mai buni. Haideţi să începem cu noi, apoi cu copiii noştri şi apoi cu ceilalţi. Înţelegerea şi responsabilizarea oamenilor faţă de „meseria” de părinte este primul pas către o societate mai bună, în care copiii să se dezvolte în adulţii pe care îi dorim. Trăim într-o lume în care avem impresia ca lucrurile de valoare parcă nu mai contează. Totuşi, oricum ar fi ea, copiii noştri ne urmează: de noi depinde cum!
Spaţiul de lucru al părintelui – nr. 2
Săptămâna a 5-a: Care sunt instituţiile unde am învăţat să fiu părinte? ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… Săptămâna a 6-a: Care sunt activităţile îndeplinite în rolul de mamă? ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… Săptămâna a 7-a: Dar cele în rolul de tată? ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… Săptămâna a 8-a: De ce credeţi că este important rolul tatălui în procesul educativ, în raport cu copilul? ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ……………………… ……………………………………………………… ………………………
Televizorul face parte din viaţa cotidiană a copiilor noştri – sunt în magazine, în săli de aşteptare, în cabinetele medicilor. Din moment ce este atât de prezent în viaţa lor, devine tot mai necesar să monitorizăm şi să supraveghem îndeaproape programul TV pe care îl urmăresc. Are privitul la televizorul şi părţi bune sau este, pur şi simplu, nociv pentru dezvoltarea copilului?
TELEVIZORUL, cu bune şi rele P
artea bună a programelor TV este că îi oferă copilului acces la informaţii într-o formă vizuală uşor de reţinut. Partea mai puţin bună este că, din cauza privitului în exces sau a accesului uşor la programe neadecvate vârstei şi capacităţi lui de înţelegere, copilul poate deveni pasiv, nu vrea să mai facă lucruri specifice vârstei lui, devine foarte agitat sau anxios. „Privitul în exces la televizor este un factor principal în inducerea hiperactivităţii, copiii devenind tot mai impulsivi, incapabili să se concentreze, cu motivaţie scăzută pentru învăţare, adaptându-se tot mai greu cerinţelor şcolare”, spune Veronica Ştefana, psiholog şcolar, psihoterapeut specializat în psihoterapie cognitiv-comportamentală.
Să testăm gradul de dependenţă Un test bun pentru a determina dacă copilul se uită prea mult la televizor este acela de a ţine aparatul închis pentru 24 de ore. Dacă copiii dvs. nu ştiu ce să facă cu timpul lor,
este posibil ca ei să fie dependenţi de televizor. Bineînţeles, multora dintre noi, părinţii, acest test li se pare mai dificil decât copiilor. Când adulţii se bazează pe televizor pentru distracţie, ei îşi învaţă copiii să facă acelaşi lucru. „Vizionarea emisiunilor televizate face parte din rutina zilnică a unei familii obişnuite, însă expunerea îndelungată, mai ales în cazul copiilor, are efecte deosebit de puternice asupra structurii şi funcţiilor cerebrale, dar şi asupra comportamentelor. Academia Americană de Pediatrie recomandă excluderea televizorului din viaţa copilului până la vârsta de 2 ani, limitarea vizionării la o oră, între 2 şi 7 ani, şi la două ore pe zi, după 7 ani”, explică Veronica Ştefana. Dacă picăm testul de 24 de ore, următorul pas este să încercăm să eliminăm televizorul puţin câte puţin în fiecare zi din săptămână până la zero. Putem înlocui timpul petrecut la televizor cu activităţi mai puţin sedentare pe care să le facem împreună cu copiii – plimbări în parc, mers cu bicicleta, diverse jocuri.
F[r[ televizor în camera copilului
Pentru a supraveghea mai uşor ce programe TV urmăreşte, televizorul trebuie amplasat în camera de zi, unde permanent are acces un adult, şi nu în dormitorul copilului. În felul acesta evităm o altă problemă – adormitul cu televizorul deschis. Dacă acest obicei deja se întâmplă, putem dezvăţa copilul înlocuind privitul televizorul seara cu altceva: să asculte muzică, să citească o carte etc. Orele de vizionare trebuie planificate împreună cu copilul, fiind suficiente câteva ore pe săptămână.
Cum alegem programele potrivite Există multe căi prin care putem afla dacă un program TV este sau nu o pierdere de timp – putem consulta un rezumat al programului sau evaluări ale telespectatorilor, să căutăm informaţii pe site-ul canalului TV, să discutăm cu profesorii sau cu alţi părinţi despre acesta. Cel mai simplu e să urmărim programul înaintea copilului. Violenţa excesivă, imaginile sugestive, limbajul vulgar şi lipsa de valori sunt indicatorii care trebuie luaţi în calcul atunci când apreciem valoarea unui program. Trebuie evitate şi programele care au ca ţintă copiii, dar au teme, concepte şi limbaj pentru adulţi. „Selectarea programelor se adaptează în funcţie de vârsta şi personalitatea copilului, stabilindu-se reguli acceptate şi respectate de toţi membrii familiei, fiind indicat ca unul dintre părinţi să discute cu copilul despre ceea ce vede la televizor”, recomandă Veronica Ştefana.