Revista filosofica "AGORA"

Nr. 2, Decembrie, 2011 www.agorasophie.blogspot.com e-mail: agora@scientist.com Agorisme

‘‘Încerc cu toată fiinţa să trăiesc prezentul, însă propria-mi natură se împotriveşte...’’

Cristian CONDREA

‘‘Filosofia lipsită de prejudecăţi este o cale

spre a deveni aborigen.’’

Ovidiu

‘‘Eu creez absolutul, nu el ma creează pe mine.’’

Dumitru

Problema morţii în filosofie Şedinţa nr. 21

Agora pe tărâmul morţilor. Aceasta a fost locaţia în care s-a desfăşurat prima şedinţa din cel de-al IV-lea sezon de activitate a clubului, sau a 21-a în general.

Freud recomanda pacienţilor săi, să meargă în cimitir şi să reflecteze asupra unor probleme din viaţa lor, căci acolo omul se întâlneşte cu moartea şi cu non-fiinţa, iar aceasta îl replasează într-o nouă sferă, din perspectiva căreea priveşte viaţa din alt punct de vedere. Modul de a gândi asupra unui obiect, este determinat de contextul în care este gândit obiectul dat.

Aşa cum tema şedinţeii fiind «problema morţii în filosofie», cel mai eficient spaţiu de desfăşurare a şedinţei constitue cimitirul. Nu poţi vorbi adecvat asupra problemei morţii, stând pe canapea cu o ceaşcă de cafea, într-o ambianţă confortabilă, înconjurat de fiinţe vii: de pisici şi căţeluşi. Cimitirul ca tărâm al nefiinţei, te plasează oarecum în faţa morţii, iar atmosfera muribundă predispune la o altă formă de discuţie. Aici nu doar se vorbeşte despre moarte, aici se simte moartea… Dar în acelaşi timp nu simţi doar moartea, ci şi neantul. Neantul provoacă starea de angoasă, iar prin angoasă ajungi la existenţa autentică... Sau doar prin contrast cu moartea, simţi că exişti...

FILOSOFIA ŞTIINŢEI //

Omul în paradigma transdisciplinară

Pe parcusul istoriei, umanoidul, numit în mod convenţional om, a fost obsedat de patologia definirii, clasificării şi categorizării a tot ceea ce pătrunde în cutia neagră a conştiinţei sale.

Astfel că s-a băgat pe sine în anumite tipare rigide, bătîndu-şi singur cuiul sicriului său, numindu-se homo sapiens, homo ludicus, homo economicus, homo politicus, homo googlis şi mai nou, recunoscându-şi prostia, se autonumeste homo stupidicus... a pag.4

DIALOGURI FILOSOFICE //

Interviu cu Alex COSMESCU În felul în care eu văd lucrurile, filosofia este un mod de a trece dincolo de prejudecăţile tale, şi dincolo de prejudecăţile societăţii din care faci parte, şi asta pentru a te apropia de o viziune a lucrurilor aşa cum sînt ele... A fi capabil să vezi, să înţelegi, să creezi un sistem conceptual, care după aceea să-ţi permită să te integrezi mai bine în sistemul lumii pe care-l vezi, şi să ştii să răspunzi adecvat fiecărei situaţii cu care te confrunţi... a pag. 6

INTERSECŢII HERMENEUTICE//

Conceptul de Fiinţă la Parmenides şi Heidegger

Existenţa printre existenţe se diminuează, îsi pierde din contur, pierzi simţul existenţei, căci nu poţi percepe sau delimita culoarea albă scrisă pe un fon alb.

Existenţa prinde contur doar fiind plasată în faţa morţii; prin contrast cu moartea poţi înţelege sfera ei.

Problema morţii reprezintă una din problemele centrale în filosofie. Cioran menţionează că filosofia în afară de problema morţii, nu are despre ce discuta.

Albert Camus afirma că scopul filosofiei este de a elucida daca viaţa merită sau nu a fi trăită. Filosofii discutând problema morţii, oarecum se apropie de moarte, şi astfel sunt mai pregătiţi pentru a întimpina acest fenomen, (dupa expresia lui Platon).

Discuţia din cadrul şedinţei a încercat să perforeze în conceptul de moarte, generând astfel o serie de idei, unele fiind apodictice, altele contraversate.

Moartea ca neant reprezintă în primul rând graniţele vieţii, viaţa fiind un segment în care fiinţa umană este integrată într-o realitate ontică socio-umană. În ea întâlneşti oameni, evenimente, situaţii, iar meditaţia asupra acestui segment şi graniţele acestuia predispune la modul în care trăim acest segment, adică spre o trăire calitativă. În acest context rolul morţii în viaţa noastră este unul considerabil, dacă este integrată în planul gândirii. Simţul morţii este simţul limitei, iar limita te constrânge în a trăi viaţa intensiv şi calitativ. Statistica generală arată că oamenii care s-au aflat în pragul morţii, întorcându-se la viaţă au început să privească altfel realitatea, ei realizează un restart şi elaborează un nou proiect de trăire calitativă. c pag. 2

În cadrul ontologiei tradiţionale occidentale contemporane, problema fiinţei ca obiect de cercetare era deja în plin proces de putrefacţie.

Wittgeinstein bătea ultimul cui al oricărăei probleme metafizice sau ontologice cu ciocanul pozitivismului. Aceasta avea ca consecinţă sterilizarea umanismului din om şi dizolvarea acestuia printre simple lucruri... a pag. 8

CURENTE ŞI ŞCOLI FILOSOFICE //

Revolta prin Nietzsche Nietzsche - mi se asociază cu o maşină de spălat rufele., singur nu înţeleg de ce?

Probabil pentru efectul curativ la care sunt supus atunci cînd stau în pat, sau în fotoliu cu un text de-al său încercînd să-l absorb. Forţa stilului său: sincopat, pe alocuri neclar, brut şi în acelaşi timp limpede şi pătrunzător, te face în scurt timp dependent. Înţeleg foarte bine că o carte bună te modifică,devii altfel... a pag. 10

Conştientizarea morţii este un act reflexiv asupra propriei vieţi, prin care se măsoară gradul de trăire autentică şi valorică, în funcţie de aceasta omul îşi reprogramează viaţa. În lipsa acestei conştiinţe omul se pierde în cotidian, punând accente pe diverse banalităţi, pe chestii efemere şi mediocre, uitând de propria sa existenţă şi trăirea autentică în sensul heideggerian.

Un alt moment favorabil al morţii, pentru care am putea aduce şi recunoştinţe, este faptul însuşi de a muri. Sunt binecunoscute insomniile îndelungate ale lui Cioran, care afirma că nu poate fi nimic mai tragic decât a fi conştient 24/24 în lipsă de somn. Una din ideile menţionate în această discuţie este faptul că moartea este aceeaşi necesitate psihică a omului ca şi somnul, doar că la o scară mai mare. În lipsa morţii viaţa la un moment dat poate deveni un calvar sau iadul însuşi, după cum menţiona şi Petrea Ţuţea, ‘‘pentru faptul că murim la timp este o dovadă a milei lui Dumnezeu faţă de oameni’’. În societate s-a obişnuit să se opereze

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

cu conceptul de moarte doar în sens restrâns ca moarte fizică. În scurt timp s-a considerat că este necesar de a lărgi semnificaţia morţii, unde moartea este un echivalent cu lipsa de activitate, sau cu activitatea ciclică pe tot parcusul vieţii, fără înţelegerea sensului şi semnificaţiei celor realizate. Poţi fi mort fiind viu, a nu simţi că trăeşti sau lipsa de participare reală la viaţă. A avea o activitate ciclică presupune existenţa unui proiect bine stabilit în viaţă. Anumite etape precise pe care le reiai zilnic, dar care totuşi se simte confortabil (ex: dejun, serviciu, prânz, serviciu, cină, TV, liuliu). Prin aceste proiecte, omul pierde foarte mult, pierde sincopa şi plăcerea vieţii sau întâlnirea cu necunoscutul, unde tocmai acest necunoscut îi intensifică simţul şi plăcerea vieţii.

Unul din paradoxurile menţionate a fost ideea precum că în realitate, omului nu-i este frică de moarte, frică de neant, dar frică de viaţă sau de existenţa însăşi.

Pornind de la ideea ca omul trăieşte în aceste proiecte de natură ciclică, el este mort fiind viu, înţelegem ideea că omul

alege inconştient moartea, căci moartea, fiind de natură pasivă, este mult mai confortabilă. Viaţa ca atare este un proces mult mai dinamic şi dramatic, unde se cere efortul coştiinţei. Se întâmplă că cei care şi-au intensificat în mod artificial dasein-ul (conştiinţa propriei existenţe), au avut frica nu de neant, pe care îl simţeau la marginea conştiinţei, dar frica de propria lor existenţă. E vorba de existenţa autentică care este altceva decât simpla existenţă a oamenilor care se desfăsoară în cotidian. În final s-a ajuns la faptul că totuşi modul de percepere a morţii este un fenomen cultural care se educă, fie că este vorba despre moartea în sine, fie că este vorba de frica morţii, fie ca este vorba de atitudinea omului care o are faţă de moarte etc., sunt atitudini care se cultivă în om de societatea în care trăeşte. Moartea în sine este un noumen, ce nu poate fi cunoscut, cert este faptul obiectiv, indiferent de cultura societăţii, că toţi vom muri sub aspect fizic.

Ştefan POPOV

Nevoile umane şi lupta împotriva sinelui

Satisfacerea nevoilor umane impune ideea unei treceri de la vis la acţiune. Aceasta presupune de asemenea o luptă împotriva sinelui în încercarea noastră de a satisface anumite nevoi în detrimentul altora.

Aflîndu-ne într-o lume în continuă dezvoltare, cu interacţiuni sociale tot mai complicate şi ale căror sensuri nu încercăm să le mai descoperim, necesitatea de schimbare individuală apare ca prerogativă. Fie că ne adaptăm sau nu schimbărilor, omul rămîne a fi unitatea distinctă ce operează cum ştie el mai bine pe seama acestora. El este centrul de atenţie. El decide care poate fi conţinutul acţiunilor sale, fiind mai mult sau mai puţin conştient de acestea.Tot el este cel care se complică, caută cu lumînarea cum se zice, conflicte şi situaţii penibile (în mod inconştient alese) în care să se poziţioneze. Tot mai mulţi teoreticieni sociali analizează sursele noastre de nemulţumire, cauzele şi factorii ce le amplifică.

Binecunoscuta teorie a lui Maslow susţine ideea că toate acţiunile umane sunt orientate spre satisfacerea unor nevoi, 5 la număr, structurate piramidal. Astfel încît, satisfacerea primară a nevoilor asigură îndeplinirea celor din vîrful piramidei- care este nevoia de respect şi cea de autorealizare. Întrebarea logică apare imediat: Cum omul să ajungă să capete respect de la ceilalţi dacă el singur nu se respectă. Sau mai mult, cum acesta să fie împăcat cu sine atunci cînd nevoile elementare sau cele de securitate inidividuală nu şi le poate realiza. Nevoile elemenatre sau cele biologice, precum ar fi: hrana, îmbrăcămintea sau adăpostul sunt în strînsă legătură cu cele de securitate individuală; cele din urmă se sprijină pe stabilitatea unui loc de muncă şi pe asigurarea unor resurse materiale necesare existenţei- salariul, spre exemplu. Extrapolînd aceste nevoi agitaţiei cotidiene şi nesiguranţei de la tot pasul, individul este tot mai incert cu sine însuşi, dar şi cu cei cel înconjoară. Relaţiile sociale sunt tot mai singularizate, unilaterale. Sensul revers al acestora devine convenţional: dacă îţi dau asta, care este folosul meu în schimb? În fapt, indivizii sunt preocupaţi de satisfacerea- trebuinţelor de nivelul I, numite astfel de filosoful Harry Frankfurt, sau îndeplinirea nevoilor imediate ale omului, cele care exclud încă de la bun

Biruinţa şi vidul

Suntem călătorii unei lumi metodice; actorii unui teatru sumbru; visătorii unor câmpuri despădurite.

Suntem aici şi acum ca să urmăm voluntar sau involuntar regulile unor cărţi enorme scrise de mâini nevăzute care au tot presurat cuvinte şi sensuri… Iar drumul nostru e haotic şi existenţa ni-i stearpă de goliciunea noastră, şi radiem la biruinţe demult semnate de alţii. Ataraxie spontană ni se înfăţişează ca victorie just meritată şi dacă nu, căutăm să facem să pară aşa. Astfel, nu biruinţa noastră e frumoasă, ci calea prin care am ajuns la ea. Şi-s numeroase căile pe care tot rătăcim a nimănui, şi tot alergăm să facem cinste victoriilor care ne-au dat statut şi apreciere.

Trăiesc o viaţă fără biruinţe, care-mi

2

început proiectele noastre de dezvoltare personală de lungă durată.

Acelaşi filosof susţine că nevoile de ordinul I şi cele din urmă- de ordinul II se află în conflict permanent.

Nu este vorba de incapacitatea omului de a-şi organiza planuri şi proiecte de lungă durată, pentru că fiecare poate descoperi aceste calităţi.

Problema este că, deşi oamenii visează şi îşi construiesc vizual, mintal proiecte majore de satisfacere a nevoilor, acestea rămîn la nivel de vis, fără a face sau întreprinde ceva anume. Astfel, ceilalţi devin vinovaţii insuccesului, nefericirii, nemulţumirii proprii. E de vină sistemul, lumea, grupul social din care facem parte, chiar şi familia şi nu eu ca entitate distinctă şi unică.

Evident unele din părerile imediate vor fi cele care vor susţine punctul de vedere sus numit şi pot fi aduse un şir întreg de argumente convingătoare. De ce aş recunoaşte că sunt incpabil, avînd în vedere că este mult mai simplu şi mult mai uşor să împărtăşesc şi să adopt o atitudine univoc acceptată: ceilalţi sunt de vină! Ceea ce ne îndeamnă însă, teoreticienii şi practicienii domeniului este să ne alegem priorităţile. Un lucru binecunoscut de către noi toţi, dar căruia nu îi acordăm suficientă atenţie. Relevîndu-ne un şir de priorităţi s-ar putea să ne fie mai uşor să ne îndeplinim nevoile, iar cele imediate sau elementare nu vor necesita o preocupare atît de deosebită cum se întîmplă de cele mai multe ori.

Vera ERHAN

năruie speranţa unei stabilităţi, pe care o doresc profund. Simt cum biruinţele îmi detronează liniştea şi haosul, care-mi mână apele-n neant. Simt cum m-ar îndepărta de mine şi aş alerga ca o zăludă prin labirintul vieţii, acest labirint prin care obişnuiesc să-l pătrund studiindu-i fiece frunzuliţă şi pietricică.

Trăiesc o viaţă cu drumul biruinţei, fără s-o vreau şi fără să mă vrea, până când paradoxul îmi va naşte căi de izbândă şi lumină. Iar când o să prind biruinţa din urmă – să-mi pună lauri Vidul, că-n el primeşte şi pe prinţi, şi pe cerşetori. Îmi apare acum în faţă chipul mării învolburate în care Bătrânul îşi scaldă undiţa şi sufletul. Şi-l văd fără dorinţa biruinţei, ci cu biruinţa deja în ochi … Şi biruinţa lui a fost seacă, doar sufletul mai împovărat şi mai bogat, că Marea lui s-a scăldat în el şi el în ea.

De ce să nu-l primească Vidul, împreună cu Marea şi Biruinţa sa ?

Doina LEPĂDATU

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

Restart pentru profesori şi nu numai Studentul – un tărîm al aşteptărilor sociale.

A fi student semnifică nu doar o anumită întindere spaţio-temporală în instituţiile universitare sau post-universitare, ci şi un dialog cu societatea însăşi. În acest contex avem diverse percepţii şi reprezentări sociale, care identifică într-un anumit sens fiinţarea socială a subiecţilor ce poartă ecusonul de „student”. De exemplu: -Părinţii - adevăraţi sponsori, care consideră că odrasla lor este chinuită de profesori prin cerinţe extrem de mari şi hiper-complexe. Sistemul universitar îl face pe fiică/fecior să nopteze prin biblioteci, flămînzi, fără să-şi împlinească norma necesară de somn şi culmea – îi evaluează cu nişte note joase şi nejustificate. Studenţii sunt nişte adevăraţi martiri!

-A «boss-ilor» de firme - cărora li-i plăcut să nu plătească un salariu deplin. Studenţii sunt o forţă de muncă ieftină, fără pretenţii, cu o energie şi creativitate enormă, cu o dare de sine la 100 % pentru doar nişte bombonele sau cuvinte măgulitoare.

-A firmelor economice de tip „Student travel”, sau „Student adventure” - pe fundamentul cărora, chipurile, studenţii „se odihnesc”, „se îmbogăţesc” socio-cultural, „se civilizaţionează” prin oraşele americane cunoscînd adevăratele valori democratice şi liberale, dar defapt...

-A partidelor politice – viitoare cadre ideologice, speranţa societăţii, viitorului umanităţii, „adevărate spirite” ale voinţei, adevărului şi luptei pentru viitor – căci al lor este. Studentul este un perfect ostaş al drapelelor uni– sau multi-colore:, uşor influenţabil, idealist, rebel şi nonconformist, sincer pînă la sacrificare. În timpul crizelor, instituţiile sociale au tendinţa de a-şi pierde din imagine, ele devin în sfera reprezentărilor sociale non-funcţionale: poliţia, băncile, justiţia, partidele politice, administrarea publică, primăria chiar şi instituţia familiei. În această sferă de idei instituţiile de învăţămînt nicidecum nu rămîn în urmă.

Universitatea este în prezent discreditată şi subestimată nu doar de politica de stat, cît şi de cadrele din interiorul său, nemavorbind de studenţi.

Universitatea, nu mai este aceeaşi de altă dată: s-au modificat principiile, dinamica relaţiei profesor-student, valorile şi idealurile educaţionale, apar noi modele de desfăşurare a procesului predare-învăţare.

Această realitate este ‘‘puţin observată’’ de către profesorii cu experienţă şi în acelaşi timp oferă nişte modele obosite pentru tînăra generaţie de profesori. De aceea, consider că e necesar ca profesorii, cu diferitele „torbe” de experienţă, să revină inteligent, nu doar apelînd la autoritatea sa, ci şi la alte forţe, să-şi facă eficient meseria.

Ceea ce va urma mai departe, ar fi nişte recomandări mai mult subiective, pe care le puteţi sau nu să le utilizaţi. Pe de altă parte, aş solicita ajutorul studenţilor de a „mobiliza” şi „interesa” profesorii: -voi veţi putea să interveniţi pe parcursul lecţiilor cu diverse propuneri sau întrebări, reieşind din mini-strategia de mai jos.

1. Studentul de azi nu este un personaj leneş, cum afirmă unii lectori, pur şi simplu el nu este motivat. Cauza? – Este lipsită legătura dintre informaţia predată la ore şi aplicabilitatea sa concretă. Nu mai sunt valabile strategiile vechi: se învaţă de dragul învăţării, de frică sau din datorie. Omul contemporan este mult mai pragmatic şi mai materialist, prea sunt departe ideile de tip: „pace pe întreg pămînt” sau „nu vrem război”, aceste timpuri au rămîas undeva în istorie. Idealurile adolescenţilor şi tinerilor sunt mult mai palpabile: „O maşină bună”, „un loc de serviciu bine plătit”, „timp şi posibilitatea de a te destinde şi relaxa”, „să poţi procura ceea ce-ţi doreşti”. Ei au plătit contractul la universitate anume pentru asta şi nu pentru „iubiţi oamenii” (profesorii bunii ţin cont şi de dimensiunea

valorică pro-umană, dar aceasta educţie o fac mai catifelat, inteligent şi non-directiv).

Recomandări: - La începutul unei teme să se evidenţieze – ce anume vor putea să facă, pentru a apropia visurile sale de o „viaţă frumoasă”. Dacă profesorul, în caz de este întrebat: „Ce îmi aduce nou şi util tema dată?” nu este capabil să-ţi ofere un răspuns acceptabil, atunci sau nu vede legătura teoria cu practica (este vina lui), sau problema este în tine (nu eşti acolo unde doreşti să fii).

- Să se facă legătura dialectică între tema precedentă, prezentă şi viitoare, căci orice disciplină îşi are logica sa: de la suprafaţă în profunzime, sau de la simplu la compus.

- Dragi profesori, demonstraţi vă rog aplicabilitatea cunoştinţelor predate la prelegere, arătaţi modele a unor oameni care şi-au cumpărat maşină bună, atunci cînd au ţinut cont de informaţia dată la oră.

2.Datorită faptului că societatea contemporană este într-o dinamică destul de mare: debitul de informaţie este extrem de fluent, profesorii sunt solicitaţi de a fi mult mai selectivi şi atenţi la conţinuturile pe care le oferă studenţilor. Condiţiile unui conţinut de prelegere eficientă: - Un profesor bun „ţine pulsul” noutăţii, el ţine cont de ultimele descoperiri, proiecte, probleme socio-culturale, chiar şi zvonurile sau bîrfele pot fi în vizorul critic al său.

- Nu se folosesc multe cuvinte întru redarea conţinutului, cît mai laconic, structurat, chiar tabelar. Studiosul de azi, lejer poate să obţină o monografie, o informaţie faţă de omul, fenomenul, problema X, pe cînd scopul profesorului e mai mult de orientare şi ghidare, şi mai puţin de redare. Pentru asta se cuvine să se indice, la fiecare obiectiv din curriculă, o suită de cărţi de diversă complexitate şi accesibilitate.

- Conţinutul ar trebui să fie redat într-o formă, care să implice mai multe sisteme de percepţie: vizuală (se poate de folosit tabele, fotografii, scheme, panouri etc.), auditivă (în caz de solicitare şi un fragment muzical, o convorbire, un recital sau o explicare), tactil (să palpeze obiecte). Cea mai eficientă strategie este de a combina canalul vizual, auditiv, tactil şi cât mai mult aplicative.

3. Seminarele vin să continuie prelegerea, nicidecum să fie o oglindă inversă a explicării profesorilor. Să se realizeze un seminar, din punct de vedere tehnic, e cu mult mai dificil decît să predai o prelegere (dar şi prelegerea nu se cuvine să se desfăşoare într-un monolog continuu: se solicită părerile studenţilor, se negociază asupra unei idei sau explicaţii etc.). Totuşi, de ce este mai dificil să faci un seminar? – Deoarece are o doză ridicată de imprevizibilitate şi nu se ştie cu certitudine unde va coti discuţia, pe un tărîm academic

sau non-academic, într-o dilemă sau într-un conflict. Aceste manevre, ad libitum, cer de la profesor o mai mare rezervă de cunoştinţe, explicaţii alternative, monografii şi articole, analize şi comparaţii neacademice, abilităţi de comunicare, negociere a unor judecăţi de valoare sau de acţiune etc. Cu alte cuvinte un seminar este o - terra incognita, pe cît de interesant, pe atît de extenuant.

- Una din greşelile profesorului la seminar constă în transformarea seminarului într-o prelegere. Dacă totuşi vocea de bază la prelegere o deţine profesorul, atunci în timpul seminarului el trebuie să poată dirija cu „solo”-urile studenţilor – lăsaţi-i pe studenţi să vorbească!!! şi nu aşteptaţi să vă dubleze ceea ce aţi predat! – trezeşte rapid un plictis de moarte.

- Organizaţi seminarul, însă lăsaţi un spaţiu şi pentru improvizare. Nu e cazul să se repete un acelaşi scenariu seminaristic la fiecare oră. Sunt destul de multe metode, tehnici dinamice care pot să îl intereseze pe student.

- Operaţi cu „lucrul individual”: o analiză de carte, un studiu de caz, diverse proiecte, deschidere către materiale scrise în limbi stăine etc., studentul nu este leneş pur şi simplu el nu-şi iroseşte energia în van.

Desigur că fiecare profesor îşi are maniera sa distinctivă, unicală şi personală de a realiza o prelegere şi/sau seminar; fiecare poate să vină cu alte recomandări extrem de utile la capitolul didacticii universitare; fiecare profesor îşi are ritmul său, abilitatea sa de a motiva studenţii pentru o prestanţă bună.

Sunt invitaţi toţi profesorii, sau cei care doresc în curînd să devină, la o disuţie pe forum: http://agorasophie.forummo.com

Un P.S. filosofic: Individul uman inclus în procesul de predare-învăţare, care de altfel e şi aruncat într-un „canibalism” de interrelaţionare: oferă servicii, profită de resurse etc., poate fi privit nu doar ca un conglomerat de obligaţii şi normative, ci ca o formă de fiinţare – Fiinţa-întru-student: o formă specială de sensibilitate vis-a-vis de lumea înconjurătoare, o dimensiune existenţială inedită cu problemele, trăirile şi dinamicile sale. Problema universităţii constă în faptul că se limitează nemijlocit la aspectele măsurabile: obţinerea calificativelor pozitive, realizarea lucrurui individual, operarea cu sistemul noţional, măsurarea abilităţilor profesionale. Pe cînd „viaţa de student” e mult mai multă, mai specifică şi mai interesantă. Cu timpul, puţini îşi aduc aminte de obiectivele sau conţinuturile curriculare, ci ţin minte cu lux de amănunte prima fugă de la ore, ziua studentului din piaţa mări adunări naţionale, dragostea studenţească, plăcutele „nebunii” de la ore etc. - şi asta trebuie să ştie un bun profesor.

Sorin SCUTELNIC

3

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

Omul în paradigma transdisciplinară Homo stupidicus Pe parcusul istoriei, umanoidul, numit în mod convenţional om, a fost obsedat de patologia definirii, clasificării şi categorizării a tot ceea ce pătrunde în cutia neagră a conştiinţei sale. Astfel că s-a băgat pe sine în anumite tipare rigide, bătîndu-şi singur ‘‘cuiul sicriului’’ său, numindu-se homo sapiens, homo ludicus, homo economicus, homo politicus, homo googlis, şi mai nou, recunoscându-şi prostia, se autonumeste ca homo stupidicus. Iar ultimul tipar se pare a fi cel mai relevant. Perspectiva transdisciplinară este incompatibilă cu ideea de a defini omul prin anumite forme fixe, adică, pe lângă homo stupidicus mai poate fi în acelaşi timp şi un homo deus.

A fost necesar de mai bine de două milenii ca occidentul să conşteintizeze prin existenţialism, şi apoi prin viziunea transdisciplinară că încercarea de definire a omului este mai curând o prostie banală. Însăşi această intenţie de a-i fixa omului o etichetă imperativă a reprezentat cea mai gravă eroare în istorie, responsabilă de moartea a milioanelor de oameni, la baza cărora se afla un anumit tip de om, definit printr-o anumită matrice ideologică, culturală sau religioasă, care au dus la crearea unor curente extremiste şi agresive.

Problema a fost profund alimentată de raţionalismul occidental, care căuta un mathesis universalis, al cunoaşteri ideale, sistematice, deductive, conceptuale şi riguroase. Se forţează stabilirea unor ‘‘legi universale’’, pentru descrierea universului, sau mai corect- al realităţii. Prin Leibniz şi Newton acest mathesis universalis, avea să devină o scientia universalis, adică stabilirea unor legi ştiinţifice universale şi absolute.

Rezultatele acestei isprăvi au avut efecte catastrofale, cel puţin naşterea celor două sisteme totalitare nazismul şi comunismul.

subiectul cunoaşterii de obiectul realităţii, acesta din urmă fiind presupus absolut independent de subiectul care îl observă.

Tot aici se instituie şi posibilitatea cunoaşterii obiective a realităţii, prin garantarea în existenţa unor legi universale absolute. Cunoaşterea subiectivă în acest caz era spânzurată, strangulată, arsă pe rug, condamnată în lumea lui Hades.

Stabilirea unor legi universale cu caracter matematic, fundamentate pe mecanica clasică newtoniana, avea drept consecinţă formularea unui univers cu un singur nivel de realitate, iar divinitatea nu mai avea nici o funcţie. Aceste legi, având caracter de universalitate, presupuneau şi aplicarea lor asupra oricărei fiinţe sau lucru din univers, fără nici o diferenţiere specifică.

Prin urmare nici omul nu se sustrage de sub incidenţa acestor legi. Astfel că omul se transformă el însuşi în obiect. Însă a converti omul în obiect presupune în acelaşi timp atribuirea unei definiţii concrete a ceea ce este omul, în funcţie de legile universale. Din momentul acesta, omul devine o jucărie, o minge de fotbal, o maşină cu resorturile moarte, cum le numea Eminescu; o bucată de lemn care poate fi modelată în funcţie de o ideologie sau alta. Este acea străduinţă a liberalismului, a fascismului, sau a socialismului ştiinţific de creare a omului nou, sau mai recent, de crearea supra-omului în postumanism – omul cyborg. Istoria a demonstrat de fiecare dată eşecul acestor încercări, şi tragediile sângeroase pe care le-a provocat, în numele a ce? Homo liberalis se autodistruge sub privirele noastre, făcând loc supra-omul cyborg, care va muri înainte de a se naşte, dar nu înainte de retezarea câtorva miliarde de capete umane şi transformând un ocean în sânge.

Principiile transdisciplinarităţii Paradigma transdisciplinară asupra lumii, (foarte puţin cunoscută mediilor academice din ţară sau practic deloc, cu excepţia termenului îngust utilizat în ştiinţele ale educaţiei) reprezintă una din paradigmele contemporanietăţii. Fizicianul şi filosoful roamân Basarab Nicolescu, este unul dintre fondatorii şi promotorii acestei paradigme care fondează în 1987 Centrul Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare (CIRET) cu sediul la Paris.

Principiile şi fundamentele transdisciplinarităţii îşi găsesc sursa în descoperirile şi revoluţiile create de mecanica cuantică, care dizolva credinţa în existenţa unor legi mecanice universale, acestea reducândule doar la cazuri limită, ce pot fi aplicate asupra unei planete, asupra unui topor, sau asupra unei căruţe etc.

Mecanica cuantică descoperă un alt nivel de realitate, realitatea nivelului subatomic, dominat de existenţa altor legi fizice. Aceste legi sfidează logica clasică şi cere implementarea unei noi logicilogica cuantică cu implicarea terţului inclus ( T este în acelaşi timp A şi non-A, conform principiului complementarităţii corpuscular-ondulatorii a materiei). În baza acestor descoperiri, mecanica cuantică postulează existenţa a mai multor nivele de realitate în univers. În acelaşi timp, noua mecanică înţelege că universul nu poate fi redus la un mecanism de ceas, adică la o natură mecanică, fiindcă această natură este una extrem de complexă şi dinamică.

Astfel că se formuleaza cei trei piloni ai transdisciplinarităţii: recunoaşterea mai multor niveluri de realitate, logica terţului inclus şi complexitatea universului.

Termenul de transdiciplinaritatate implică rădăcina cuvântului sanscrit ‘‘trans’’ adică trei, ceea ce vizează abolirea dualităţii sau depăşirea dualismului, adică depăşirea impărţiiri lumii în obiect şi subiect. În acelaşi timp ‘‘trans’’ se referă şi la ceea ce se află între, înăuntru şi dincolo de discpline (sensul iniţial). Tocmai acest ‘‘dincolo’’, este accentul transdisciplinarităţii, dincolo de dualism, iar ‘‘dincolo de dualism’’ reprezintă unitatea deschisă a acestor două, realizată de un al treilea teremen implicat al sacralităţii. În cele din urmă, prin prisma transdisciplinarităţii, omul şi societatea recapată o nouă formă dimensională, căci recunoaşterea multiplelor niveluri de realitate şi reunificarea obiectului cu subiectul, modifică atitudinea faţă de om şi de comportamentul acestuia, omul este reaşezat într-o nouă lume. El nu mai este un obiect încadrat într-un sistem mecanic reglabil după bunul plac al unor ideologii, a unor credinţe, a unor filosofii etc.

Divorţul dintre om şi natură

Este important să ne amintim că în contextul gândirii mitice, nu exista o discrepanţă sau o distincţie între subiect şi obiect, adică nu exista o diferenţiere între eu şi natură, dar există o unitate deschisă, o continuitate, unde aceste două aspecte reprezintă două feţe a unei realităţi unice.

Levy Bruhl menţiona în acest context despre o ‘‘lege a participaţiei’’, unde omul se indentifică cu natura, unde un membru al tribului Baroro se indentifică cu papagalul Arara. În acelaşi timp, omul arhaic recunoştea existenţa unor mai multor niveluri de realitate, realităţi bântuite de zei, de fiinţe intermediare între oameni şi zei, sau alte genuri de forţe spirituale, care fiecare având lumile lor, cu legile şi ordinile specifice. Natura, omul şi zeul, obiectul, subiectul şi sacrul reprezentau o unitate deschisă, al căror componenţe sunt într-o absolută interdependenţă.

Mai târziu în epoca modernă, omul avea să se instituie ca un diavol, care, prin această scientia universalis, separă şi rupe categoric

4

Foto by Anna Gulko

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

Consecinţele teoriei existenţei unui singur nivel de realitate impunea şi o logică extremistă: nu poate fi ziua şi noapte în acelaşi timp, ori este zi, ori este noapte; nu poate ca tractorul să fie şi o pisică în acelaşi timp, ori este tractor, ori este pisică; nu poate ca ceva să fie alb şi negru în acelaşi timp, ori este alb, ori este negru. Totul era divizat în sistemul binar 0 şi 1. Nimic nu poate fi ceva între 0 şi 1. Această logică este justă, dar numai la nivelul macrocosmic, nefiind valabilă microcosmusului şi societăţilor umane. Această logică eşuază, dar nu înante de a spânzura o masă de oameni care nu se conformează acestei logici, ori eşti român, ori eşti o animală; ori eşti creştin, ori eşti slujnicul lui satan, fie că eşti hindus sau musulman. Ori tocmai un alt nivel de realitate cum este cea cuantică depăşeşte această logică extremistă, şi formulează noua logică bivalentă a terţului inclus - şi/şi, sau există ceva între 0 şi 1.

Aceasta impune recunoaşterea ambelor valori de adevăr a doi subiecţi contrarii.

Homo sui transcedentalis

În transdisciplinaritate omului îi este recunoscută importanţa subiectivităţii şi a individualităţii şi este repus într-o unitate cu obiectul, precum şi cu zona sacră a realităţii care realizează aceasta unitate.

Acestea fiind cele trei faţete ale unei

Realităţi unice. Astfel Realitatea capată o nouă formă de percepere. Ea nu mai este un obiect independent de subiect, dar ea este în mod absolut interdependentă de subiect şi realitatea interioară al acestuia.

Omul nu mai este un obiect definit rigid şi plasat în matricea unei ideologii, dar este o fiinţă unică şi flexibilă, liberă şi creatoare, sub propria pulsiune interioară a subiectivităţii, prin determinarea sacralităţii. Basarab Nicolescu afirmă: ‘‘Realitatea redusă la Subiect a născut societăţile tradiţionale, care au fost înlăturate de modernitate. Realitatea redusă la Obiect a dus la sisteme totalitare.

Realitatea redusă la sacru a dus la fanatisme şi integrisme religioase. O societate viabilă nu poate fi decât acea în care cele trei faţete ale Realităţii sunt reunite în mod echilibrat.’’

Transdisciplinaritatea nu recunoaşte reducera fiinţei umane la o anumita definiţie sau la o anumită structură formală, nici plasarea acesteia în cadrul unei ideologii de masă, aceasta din urmă, îi mutilează şi-i perverteşte interioritatea şi subiectivitatea.

Ideologiile tocmai vizeaza omul ca obiect.

Mai mult ca atât, aceste ideologii au o natură închisă şi egocentristă, nerecunoscând subiectivitatea şi idividualitatea altor subiecţi umani; iar aceasta reprezintă prima sursă a conflictelor de orice gen.

Homo sui transcedentalis nu este “omul

Filosofia eroticii

Ce este iubirea? Ştiu că această întrebare provoacă unora efectul scârţâitului unghiilor pe tablă. Din motiv că această dilema comportă un caracter cvasiexaustiv sau chiar „deloc-exaustiv”, voi risca o tentativă de penetrare a acestei membrane misterioase. Această tematică a fost, este şi va fi probabil în continuare sursa principală de creaţie, muza cea mai fidelă a diferitelor opere de artă, cum ar fi piese de teatru, simfonii, picturi şi, de ce nu filme. Omenirea plesneşte de indigestia şi obezitatea pe care o suferă din pricina suprasaturării cu acest polen roz, însă nimeni încă nu cunoaşte cu siguranţă ce reprezintă. Paradoxal, majoritatea au simţit-o şi o recunosc de fiecare dată, dar dacă s-ar face un sondaj, bag mâna în foc ca nu se ajunge la un numitor comun.

Acest concept este într-atât de abstract încât nu se ştie dacă există vreun corelant cu „înfăţişare materială” pentru el. Unii spun că iubirea este atunci când ai fluturi în stomac, alţii spun că e atunci când te gândeşti 25 de ore din 24 la acea persoană.

Am mai auzit şi ceva de genul că iubirea este atunci, când doreşti să-ţi petreci tot weekend-ul împreună. Însă aceste definiţii nu se potrivesc cu rangul titlului de EROSOFIE. O interpretare mai profundă şi o privire mai detaliată asupra acestei tematici ar merita efortul pentru a stimula motoraşele prăfuite din cutiuţele noastre cerebrale.

Astfel, vom aduce la suprafaţa diverse perspective. O primă latură care se prezintă ca o posibila interpretare a conceptului de iubire, şi care pe cât de originară, pe atât şi de îndrazneaţă pare, este aşa-zisa interpretare „darwinistă” (remarcă!!! Nu are a face cu

nou” ci omul ce se naşte din nou, după cum menţionează acelaşi Basarabescu. Omul readus la starea naturală a fiinţei umane, starea genului omului arhaic. În acelaşi timp acest homo sui transcedentalis pretinde a fi un om transcultural, transreligios, transnaţional, transistoric şi transpolitic.

Aceasta va aduce la o schimbare a perspectivelor şi atitudinilor între indivizi neomogeni. Ce presupune concret acest lucru? Presupune posbilitatea ca la aceeaşi masă să discute despre iepuraşi şi fluturaşi - un creştin cu un satanist, un burghez cu un comunist, un metalist cu un manelist, un sudanez cu un chinez etc. Dar această manifestare nu este indentică cu toleranţa.

Toleranţa presupune suportarea sau răbdarea unor fapte nepermise, cu faptele ce cazi în dezacord, prin toleranţă se ajunge înapoi la ură. Căci toleranţa nu presupune momentul comprehensiunii a altor subiecţi contrari, a recunoaşterii propriilor lor subiectivităţi şi individualităţi, căci ea priveşte individul ca pe un obiect separat. În cazul transdisciplinarităţii fiecare individ recunoaşte valoarea de adevăr al fiecărui subiect, indiferent dacă acesta îi contravine convingerilor sale proprii. Astfel între un creştin şi un satanist, există o recunoaştere intersubiectivă a individualităţii, este realitatea fiecaruia ce o traieste. Căci, în ansamblu, suntem aceeaşi realitate unică.

Ştefan POPOV

Iubirea

spusele lui Ch. Darwin). Se subînţelege deja că această idee se sprijină pe teoria evoluţiei. Însă în ce fel? Foarte simplu!

Batrâna şi buna mamă natură se îngrijeşte de noi. Ea se foloseşte de acest subterfugiu deghizat în „iubire”, plus instinctul de repoducere pentru a-şi asigura perpetuarea speciei umane. Mai simplu spus, iubirea nu este decât un şiretlic al naturii. În acest fel ea se asigură că nu se lipseşte de o aşa operă de artă complexă şi miraculoasă, precum e omul. O privire destul de pesimistă asupra problemei, însă destul de interesantă dacă i se oferă dreptul la existenţă.

O altă interpretare ar putea fi analogică celei dintâi, şi anume perspectiva chimicobiologică. Aici totul este simplu şi străveziu.

Iubirea se prezintă ca un rezultat al acelor poţiuni magice din corp – hormonii şi diversele reacţii chimice. În aşa fel, din această perspectivă totul este clar – femeia şi barbatul se cunosc, hormonii îşi fac treaba ... se stinge lumina şi ... happy end.

Nimic romantic şi poetic.

O a treia latură ar fi cea psihologicoreducţionistă. O astfel de abordare presupune ideea că natura umană în sine este egoistă, şi face totul doar în limitele ego-ului său. Mai simplu spus: „Eu te iubesc, dar oricum o fac pentru mine”.

Suntem cu un picior pe prima şi cu altul pe a treia treaptă a piramidei lui Maslow.

Din perspectiva acestei panorame vedem că iubirea este rezultatul manifestării necesităţilor umane, adică sexul (ca necesitate fiziologică) şi afecţiunea (ca nevoie de dragoste şi apartenenţă).

Aşadar, nici aici nimic roz. Întrucât suntem preocupaţi de filosofie, acesta este teritoriul unde ne simţim ca

acasă. Deci, aici ne este staţia terminus.

Marele gânditor clasic german Hegel a menţionat în una din scrierile sale: Iubirea este uitarea sinelui în celălalt, sau ceva asemănător. În sfârşit o interpretare pe cât de filosofică pe atât de metaforică și stilizată. Această idee m-a pus pe gânduri după ce am depăşit o altă „criză emoţională”. Atunci am pătruns şi m-am regăsit în spusele lui Hegel. Am ajuns să conştientizez că pe tot parcursul perioadei în care am simţit că iubesc uitasem de mine. Însuşi sinele se scufunda într-un univers amnezic, de parcă eul meu era acoperit de acest văl al propriei mele pasiunii.

De fiecare data aveam impresia că toată lumea înconjurătoare se compresează şi se reduce la un simplu „ea”. Nu în zadar se spune: când iubeşti îţi pierzi minţile!!!

Până la urma tot prostul e fericit. Prost să fii şi să iubeşti. Nimic complicat.

Uitarea de sine este totuşi puternică şi profundă, încât se impune impresia că această conexiune dintre două ego-uri iniţial separate crează un al treilea martor, invizibil, care acţioneaza ca o entitate separată şi care dispare odată cu ruperea completă a legăturii. Miroase a SF. Însă tendinţa de contopire cu alte persoane este atât de mare încât te miri ce ne mai ţine uniţi: emoţii, ataşament, energia sau fantome invizibile care plutesc deasupra şi ne ţin de mânuţe. Şi totuşi ce este iubirea? Rezultatul unei abstracţii logice sau ceva mai mult?

Dacă într-un final nu putem ajunge la o concluzie concretă, poate că ea merită doar traită, şi nu teoretizată?

Cristian CONDREA

5

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

Interviu cu Alex COSMESCU

Un filosof ce emană înţelegere şi empatie. Omul mereu deschis spre dialogul “buberian” şi cunoaşterea profundă. Un cercetător ştiinţific prin destin şi un magistru în filosofie cu cele mai multe carnete de notiţe.

-Ce semnifică filosofia pentru Dvs. ?

-În felul în care eu văd lucrurile, filosofia este un mod de a trece dincolo de prejudecăţile tale, şi dincolo de prejudecăţile societăţii din care faci parte, şi asta pentru a te apropia de o viziune a lucrurilor aşa cum sînt ele... A fi capabil să vezi, să înţelegi, să creezi un sistem conceptual, care după aceea să-ţi permită să te integrezi mai bine în sistemul lumii pe care-l vezi, şi să ştii să răspunzi adecvat fiecărei situaţii cu care te confrunţi.

Or, un răspuns adecvat este posibil numai ca rezultat al înţelegerii, iar filosofia furnizează tocmai mecanismele necesare pentru înţelegerea lucrurilor, înţelegerea oamenilor, a evenimentelor...

-Care a fost drumul Dvs. spre filosofie? În ce direcţie mergeţi acum?

-Am mers prin tot felul de cotituri, prin tot felul de ocolişuri... Prima carte serioasă de filosofie care a influenţat practic tot ceea ce fac acum a fost Martin Buber- „Eu şi tu”, pe care am cumpărat-o în clasa a unsprezecea...

Am intrat absolut întîmplător într-o librărie, am ales ceva, şi am început să citesc... Mi-a plăcut foarte tare, m-a influenţat foarte tare.

De-atunci, practic tot ceea ce fac, în ceea ce ţine de cercetări sau activitate teoretică, se învîrte în jurul unei tematici unice- cea a dialogului, cea a întîlnirii reale între doi sau mai mulţi oameni; care să treacă dincolo de faţadele noastre, şi de felul în care ne raportăm unul la altul ca la nişte obiecte; să fie posibilă o întîlnire reală, bazată pe reciprocitate, înţelegere şi empatie... La fel, în ultimul timp ceea ce fac eu, şi interesele mele de cercetare se învîrt şi în jurul fenomenologiei, fenomenologia înţeleasă nu neapărat în sensul husserlian sau heideggerian, ci ca atenţie foarte specifică faţă de experienţa trăită la nivel cotidian.

-Ce înseamnă să devii un filosof?

-Asta înseamnă, în primul rînd, foarte multă lectură şi discuţii cu oamenii... Pentru că filosofia de fapt s-a născut în climatul dialogului, în momentele în care Socrate începea să pună oamenilor întrebări referitor la anumite chestii, pe care ei le luau drept de la sine înţelese, şi încerca să-i ducă dincolo de acest domeniu al „de la sine înţelesului”, spre o conceptualizare un pic mai profundă, care să treacă dincolo de ceea ce am primit „de-a gata” de la alţii... Cred că astea sunt ingredientele esenţiale pentru formarea ca filosof- să ai lecturi bune şi foarte largi, vaste, nu neapărat doar de nişă (deşi şi asta e necesar), şi din diferite domenii... Şi anume cunoaşterea acestor domenii variate este cea care îţi permite să stabileşti legături între fenomenele pe care le vezi. Pentru că, în fond, orice activitate

6

filosofică porneşte de la o situaţie concretă, şi după aceea se caută anumite metode de a interpreta situaţia asta, de a-i oferi un sens, şi de a găsi un concept sub care să o încadrezi. Cred ca este nevoie, în primul rînd, de o lectură foarte serioasă în istoria filosofiei- de la Platon şi Aristotel, pînă la Levinas şi Derrida... dar în acelaşi timp şi de un mediu în care să raportezi ideile tale la ideile altora. Iar o a treia dimensiune pe care aş adăuga-o eu, este dimensiunea lecturilor din alte domenii decît cele filosofice. Cred că astea ar fi ingredientele esenţiale pentru formarea ca filosof. După cum vedeţi, nu am spus nici un cuvînt despre universitate...

Căci nu universitatea neapărat este cea care te face filosof. Creatorul filosofiei moderne, Descartes, nu a avut nici o legătura cu universitatea, şi nu a predat niciodată acolo; Spinoza nu a predat niciodată la universitate, şi atunci cînd i s-a propus să devină şeful unei catedre de filosofie- a refuzat. A spus că asta ar însemna sa-şi pună gîndirea în anumite limite- în limitele politicii universitare, în limitele politicii statului în care este universitatea asta...

Adică este nevoie de o comunitate nu neaparat academică, dar o comunitate care să-ţi permită să te exprimi, şi să înţelegi ceea ce citeşti cu ajutorul viziunii altuia, pentru că anume punînd cap la cap viziunile celor cu care suntem, putem să ne apropiem mult mai tare de înţelegerea profundă pe care o căutăm.

-Care sunt cărţile Dvs. preferate de filosofie?

-Sunt tare-tare multe! În ultimul timp, ultima mea descoperire mare„Fenomenologia Spiritului” lui Hegel.

Asta-i ceea ce încerc eu să citesc foarte atent în ultimele cîteva luni. Şi sigur, ca

să-l înţeleg mai bine pe Hegel, încerc să fac un studiu al contextului în care a apărut el, şi a continuatorilor lui. Dar desigur rămîn şi lucrurile care-mi plac foarte tare, descoperite mai demult: „Eu şi tu” (Martin Buber), „Totalitate şi infinit” (Emanuel Levinas), „Comunitatea absentă” (Jean Luc Nancy), şi o carte foarte frumoasă, care se află la intersecţia mai multor domenii, atît teorie literară, filosofie, cît şi psihanaliză- „Conversaţia infinită” de Maurice Blanchot.

-Dar cum să citeşti eficient filosofie?

-În fiecare text trebuie să cauţi ceva care să-ţi deschidă anumite perspective asupra ceea ce ţi se întîmplă deja...

Adică mereu să stabileşti legătura dintre textul pe care îl citeşti şi situaţia concretă în care eşti tu acuma... Să nu gîndeşti că filosoful X scrie despre o chestie foarte abstractă şi departe de mine, ci să încerci să stabileşti legătura cu ceea ce eşti tu aici şi acum... Pentru că orice text filosofic are dimensiunea asta a raportării la viaţa cotidiană, şi la tine- subiect care citeşti şi încerci să înţelegi. Asta este un aspect- adică să nu crezi că filosofii scriu despre altceva decît despre tine şi viaţa ta. Iar un al doilea aspect e ca atunci cînd ţi se pare că nu înţelegi- să continui să citeşti, şi după aceea să reciteşti. În afară de asta, un ingredient esenţial pentru lectura filosofică este scrierea filosofică... Pentru că orice încercare de a face filosofie este o recreare în mijloace proprii a tot ceea ce ai primit din lecturile tale filosofice, şi poţi să înţelegi mult mai bine ceea ce ai recreat tu, ceea ce ai încercat tu să reconstitui.

-Cum poate fi aplicată filosofia?

-Nu cred că există o reţetă, sau un program care să ghideze- „iata aşa trebuie aplicată filosofia”... Filosofia este aplicată de fiecare persoană care citeşte/face filosofie- întrun mod absolut specific şi unic. Pentru că fiecare găseşte într-un text filosofic ceva care i se pare relevant anume pentru viaţa lui şi pentru situaţiile prin care trece...

Filosofia poate fi aplicată anume prin găsirea acestor legături, şi prin posibilitatea unei gîndiri extinse pe care o oferă ea... O gîndire care să nu se limiteze la propriile tale preconcepţii, dar care să-ţi permită să vezi lucrurile din perspectiva altcuiva.

Or, asta e ceea ce ne învaţă filosofia. Iar o persoană cu gîndirea extinsă poate face foarte multe lucruri. Nu neapărat să scrie texte filosofice, sau să vorbească despre filosofie, dar să se ghideze de lucrurile pe care le-a înţeles şi de această deschidere pe care a obţinut-o pentru realizarea oricăror scopuri pe care le vrea.

-Care sunt problemele actuale ale filosofiei?

-Cred că-s aceleaşi probleme care au fost mereu, dar care au un pic altă formă. Întrebarea din care s-a născut filosofia este- „Cum să am o viaţă bună”? , şi asta e o întrebare foarte-foarte personală, la care nimeni altcineva nu poate răspunde în locul tău... Şi întrebarea asta a rămas validă şi valabilă şi acum...

- Care este boala profesională a filosofului?

-Încercarea de a căuta explicaţii pentru orice... Şi de foarte multe ori această încercare de a căuta explicaţii blochează

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

tocmai înţelegerea fenomenului aşa cum este el, blochează tocmai deschiderea pentru ceea ce este... asta e atunci cînd încerci să vezi cum poate fi justificat ceea ce este, fără a fi capabil şi deschis să vezi ceea ce este de fapt...

-Care ar fi agenda unei zile de lucru a lui Alex Cosmescu?

-Cum mi-aş dori să fie e foarte diferit de cum este. J Eu mi-aş dori să stau noaptea (aşa cum stau noaptea acum, dar lucrez la chestii care nu neapărat îmi plac), şi să citesc şi să scriu lucrurile pe care vreau să le citesc şi să le scriu. Iar în fiecare zi, cînd o să mă trezesc, pe la douăsprezece sau unu, să pot ieşi cu doi-trei oameni foarte-foarte apropiaţi cu care să discutăm... Şi după aceea noaptea pe la douăsprezece-unudouă să ajung acasă, să citesc şi să scriu, să dorm, să mă trezesc, şi să discut... Asta ar fi ideal! J Dar viaţa mea e destul de departe de lucrurile astea, date fiind constrîngerile pe care le am ca şi angajat în cîteva locuri, ca şi persoană care încearcă să supravieţuiască în condiţiile noastre... Şi ceea ce-mi rămîne, e să încerc să mă gîndesc cum ar fi asta, şi să încerc să-mi construiesc o viaţă care să-mi permită să fac lucrurile astea pe care le vreau...

-Ce se poate găsi în geanta unui filosof?

-Hai să vedem! J - Un caiet cu notiţe vechi de vreo trei ani; un caiet cu notiţe pe care le fac acuma; o carte a lui Jean Luc Nancy- „Comunitatea absentă”; un articol pe care l-am scris şi urmează să fie publicat într-o revistă; o revistă de filosofie, sociologie şi ştiinţe politice; maximele lui La Rochefoucauld; o comunicare la o conferinţă; un articol; prezervative; trei carduri bancare de la trei locuri diferite în care lucrez; un reportofon; un flash; o foaie cu notiţe foarte vechi, şi o baterie pentru reportofon.

-Vă mulţumim pentru interviul acordat şi vă urăm baftă în fiece activitate începută.

Anna GULKO

Mai temperaţi-vă intelectualilor!

Inteligenţa deseori e arogantă. E un mustang care, neîmblânzit, sălbatic rămâne.

Îmi amintesc cum în multe cazuri mă consideram mai bun ca alții, făceam baia în amorul propriu și mă băteam pe umăr spunându-mi ”Ce bravo ești!”.

Desigur că nu e un păcat de moarte să te autoapreciezi, uneori chiar un pic mai sus de nivelul real. Autosugestia își are atuurile sale. Însă intervine o problemă: uneori poți să capeți o alergie zdravănă chiar de la cele mai obișnuite alimente, spre exemplu mere, desigur dacă înfuleci lighean după lighean, iar pe urmă te mai și cațări în copac. Aluzia e clară. După cum spuneau elenii - ”Totul cu măsură”.

Indubitabil e o regulă de aur. Ar trebui să fie valabilă și pentru autoapreciere. Omul adoră să audă cuvinte de laudă despre propria persoană și astfel se bucură când altul e înjosit. Și când liftul respectului de sine anunță ultimul etaj ... dzin-dzin: ieși dragă și urcă cu propriile picioare pe acoperiș, iar de acolo închipuie-ți că ești Batman, și fă o încercare. Poate așa-ți vei da seama că tot ce urcă mai și coboară. În ce mod? De obicei forțat și mortal.

După cum se știe, filosoful – om cu cărți în loc de cap, își mai iese el uneori din modestie și dă frâu liber propriului ego, doar are cu ce. Ego-naripat.

Motto: inteligența trebuie înhămată ...

NU! Mai bine puneți-i botniță, că are deseori năravul să hămăie și să facă mai multă gălăgie decât să producă mirare filosofică. Atenție!!! Poate să muște!!! Și desigur suferă cei care nu prea sunt

prieteni cu câinii, sau nu pot să-și permită să întrețină un dulău ori măcar un chihuahua. Ei complexează, iar posesorii se plimbă fuduli și fac paradă: la care odrasla-i mai mare și care are echibană în loc de coafură mai extravagantă, iar cel lipsit stă timid într-un colț și este impus să se mulțumească cu ceea ce ... nu are. Filosoful cu dihaniile lui nu e în stare să tolereze piticania de alături. Și dulăul latră, urlă, se smulge din zgardă și ia la fugărit biata ființă microscopică încât ea se vede constrânsă să nu mai facă niciodată prestații publice, și chiar de le face, le face cu spaima că acuș-acuș unul mai mare sare la chelfăneală. Rabie nu alta. Și stăpânul n-are ce face, doar potaia celuilalt e mai cu mușchi. Așa oamenii devin cinofobi. Teama patologică de câini e o problemă actuală, iar filosofii și oameni ”cu scaun la cap” contribuie la aceasta în cea mai mare masură.

Filosoful este doar un model, doar unul din mulții cu javrele mari. Oamenii, scăldându-se în lucirea propriului praf tind să uite că tot ce suntem, suntem prin comparație, iar superlativul este cu necesitate suprimat de un superlativ cu plus. Fiți mai modești, mai toleranți, dragi intelectuali, pentru că se preapoate ca chihuahua celui de-alături într-o zi să crească doberman, și atunci umilința îți va pune garduri aroganței.

Cristian CONDREA

7

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

Conceptul de Fiinţă la Parmenides şi Heidegger: coleziuni fenomenologice În cadrul ontologiei tradiţionale occidentale contemporane, problema fiinţei ca obiect de cercetare era demult în plin proces de putrefacţie. Wittgeinstein bătea ultimul cui al oricărei probleme metafizice sau ontologice, cu ciocanul pozitivismului.

Aceasta avea ca o consecinţă sterilizarea umanismului din om şi dizolvarea acestuia printre simple lucruri. Printrun reacţionism al acestei situaţii de criză se naşte fenomenologia lui Husserl, iar Heidegger simte necesitatea reluării transcendentului în proiectarea ontologică, prin metoda fenomenologică.

Dar de această dată, o abordare ontologică din perspectiva existenţei umane, numind-o “ontologia fundamentală”. Din aceste motive Heidegger consideră necesitatea reluării problemeii fiinţei, pentru soluţionarea crizei provocate de pozitivism; oferirea unui sens al existenţei umane şi reabilitarea umanismului.

Noua sa ontologie nu se poate edifica pe ontologia tradiţională, care consideră că de la fundamentele sale din Grecia Antică a evoluat pe un făgaş naiv şi speculativ metafizic. Din aceste motive Heidegger realizează o deconstrucţie ontologică până la rădicinele sale, pentru a curăţa noul teren de edificare a unei noi ontologii fundamentale şi abordarea fiinţei din perspectiva celui ce se intreabă asupra fiinţei.

Orice deconstrucţie ca proces ajunge la un fundament originar, fundament ce nu mai poate fi deconstruit, însă un fundament în baza caruia se pot construi diverse sensuri şi forme. Acest fundament originar al ontologiei tradiţionale îl indentificăm la Parmenides, care este considerat ca adevăratul iniţiator al ontologismului, şi care a pus bazele unei teorii a Fiinţei.

Cu toate că Heidegger se întoarce la Parmenides, totuşi este practic imposibil ca în concepţiile acestora să se întâlnească careva similititudini, cu excepţia problemei fiinţei.

Totuşi am putea indentifica, prin mici procedee reducţioniste şi hermeneutice, careva trăsături paralele şi, de ce nu, o fenomenologie parmenides-iana în ceea ce priveşte problema fiinţei.

Atât Parmenides, cât şi Heidegger nu sînt preocupaţi de faptul cum întemeiază Fiinţa (problema care îl obseda pe Aristotel sau Hegel), dar cum gândim Fiinţa şi care este modalitatea de inteligibilitate a acesteea, sau

de posibilitatea institurii ontologice a Fiinţei.

Deosebirea fundamentala dintre acesti doi se referă la modul cum este înţeleasă Fiinţa.

Dacă pentru Parmenides Fiinţa este unică, nenăscuta, eternă, absolută, este o entitate, o esenţă etc., iar multiplicitatea existenţei fiind o iluzie provocată de cunoaşterea senzorială şi a opiniei, atunci pentru Heidegger Fiinţa universală, este de fiecare dată Fiinţa unei fiinţări. Ea nu este nici entitate (un substantiv), nici o esenţă; ea este o existenţă ca proces. Omul care este o fiinţare privilegiată, adică ‘‘Dasein’’; îşi construeste o Fiinţă a sa proprie, sau prin gândire plăsmuieşte Fiinţa. În poemul “Despre Natură”, Parmenides trăieste o experienţă mistică, având o revelaţie de la o zeiţă, care îi arată două adevăruri fundamentale: “E tot una a gândi şi a fi” şi “ Fiinţa este şi nefiinţa nu este”. În această abordare ne interesează în mod special doar prima afirmaţie. Ea sugerează faptul că nu există Fiinţă fără gândire, dar nici gândire fără Fiinţă. Acest moment ne trimite la Heidegger, atunci cînd afirmă că doar Dasein-ul poate gândi Fiinţa; adică în lipsă de Dasein Fiinţa nu are sens, în celaşi timp Fiinţa se institue ca fiinţare umană în Dasein, iar aceasta presupune că în lipsă de Fiinţă, Dasein nu poate fi, căci Dasein din germană prseupune “aici-fiinţa” sau conştiinţa de sine, sau conştiiţa ce se gândeşte pe sine ca exisenţă. Deci, cum ar putea să se institue un Dasein, fără Fiinţă?

Omul este unicul dintre fiinduri care este conştient de existenţa sa, care gândeşte, se interoghează, şi se deschide spre Fiinţă.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul lui Parmenides, unde doar omul deţine facultatea de a gândi, iar prin aceasta poate cuprinde Fiinţa. În ambele cazuri, pentru instituirea ontologică a Fiinţei este necesară parcurgerea unui traseu printr-un act al gândirii. Căci în cazul lui Parmenides gândirea, care este una cu Fiinţa, nu este simplul fapt de a gândi; nu este simpla gândire, căci şi simplii muritorii gândesc, dar gândirea lor este una naivă şi înşelătoare; ele sunt simple opinii în baza Foto by Anna Gulko

simţurilor; aceasta gândire nu poate institui sau cuprinde Fiinţa, deci nu poate fi una cu Fiinţa, (de exemplu gândind că nefiinţa este, aceasta ar presupune că Fiinţa este nefiinţă).

Genul de gândire la care se referă Parmenides este nous-ul (gândirea speculativă), unicul gen de gândire ce călăuzeşte calea spre adevăr. Nous-ul sau speculaţiunea presupune meditaţia şi revelaţia asupra transcendenţei, asupra totalităţilor şi procesualităţilor ce depăşesc dincolo de limitele cunoaşterii empirice.

Or, numai prin gândirea speculativă poţi gândi şi cuprinde Fiinţa, adică instituirea ei ontologică. Schelling numea acest gen de gândire intuiţie intelectuală, care este un mijloc cert, unic şi necesar pentru posibilitatea gândirii transcedentale. În cadrul intuiţiei intelectuale, subiectul intuitiv se află în identitate cu obiectul intuit, producându-se astfel indentitatea dintre subiect şi obiect (conform filosofiei indentităţii). Deci prin acest tip de gândire are loc absorbţia obiectului (Fiinţa) în subiect (gândirea), explicându-se asftel posibilitatea identităţii a Fiinţei cu gândirea (nous-ul). O altă posibilitate de deschidere spre Fiinţă sau de instituire a acesteia, printr-un alt gen de cunoaştere (sensibilă) este inadmisibilă, doar acest nous este o cunoaştere pur inteligibilă, nemijlocită, nediscursivă, neconceptualizată şi sigură pe calea convingerii spre adevăr.

Aici am putea să indentificăm o similaritate relativă între această intuiţie intelectuală şi metoda fenomenologică husserliană a intuiţiei eidetice, diferenţa aş constata-o doar în obiectul cercetat, la Parmenides - Fiinţa, iar la Husserl eidos-ul (esenţa). Intuiţia eidetică sau intuiţia directă, reprezintă un travaliu al gândirii în zona transcedentală, care merge până la instituirea „ultimelor origini” cognitive, la elucidarea esenţei lucrurilor. Acelaşi travaliu transcendental îl efectuează şi intuiţia intelectuală sau gândirea speculativă a lui Parmenides, doar că ea nu institute esenţa lucrurilor, dar Fiinţa lucrurilor, care la Parmenides este una, iar la Heidegger este multiplă.

Cu toate că Husserl prin fenomenologie încearcă să ajungă la esenţe (eidos), Tudor Ghideanu afirmă în lucrarea ‘‘Percepţia şi morala în fenomenologia franceză’’ că «fenomenologia este fenomenologie pentru că studiază apariţia fiinţei la conştiinţă». Conştiinţa este indespensabilă gândirii, iar după Parmenides gândirea este una cu Fiinţa.

Tocmai aici se realizează interesecţia între Parmenides, Heidegger şi fenomenologie.

Am putea afirma că în cazul lui Parmenides a existat o fenomenologie existenţială într-o formă îngustă, într-o formă nedeterminată în terminologia hegeliană.

Ştefan POPOV

8

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

Măştile personalităţii

Fiinţa umană este amplasată prezumţial în găoacea de a încerca cu toată dezdădejdea de a-şi fundamenta şi echilibra poziţia sa favorabilă în raport cu ceilalţi, atribuindu-şi în maximalitate dorinţa de a deveni o personaliate. Actele ce le realizează crispează adevărata sa identitate, pictată cu o falsitate deosebită, îşi imprimă eronat ceea ce se numeşte actul patriotic al ajutorului ce îl oferă aproapelui, croindu-şi astfel impresia pozitivă în privirea exteriorului. Banala amăgire de care se profită cu o crudă luciditate vine în întâmpinarea cererilor celor ce cer milă, plângându-se de bestialitatea unei existenţe dezastruoase ce a produs ruperea, în conceperea unor subiecţi, a tot ceea ce era frumos într-un trecut paradisiac; prostii - gustul amar al unei clipe fericite este amăgirea cu care dansăm în formă melancolică dincolo de orice formă de realitate, supunând cu tot dinadinsul abisul unei meschine iluzii răzbunătoare: am să demonstrez că sunt în stare… -mmm adică vei îmbrăca masca cu care vei inunda ruptura interiorului propriu, având iluzia că vei obţine laurii succesului atrâgând

Descompunere

atenţia asupra propriei “personalităţi” în curs de formare-greşeală! Forma amăgită a demonstrării complace propria identificare, maschezi comportamentul pentru a înfiripa impresia în ochii celorlaţi că viaţa ta e super că eşti pe culmele fericirii, astfel personalitatea pe care ţi-ai creat-o devine doar o mască, păşind într-un alt cadru nu faci decât să schimbi măştile pentru a da impresie bună şi graţioasă, în majoritatea cazurilor individul acţionează în modul dat pentru un manifest reuşit.

Dar astfel se perindă uitarea că trebuie să mai scoţi masca din când în când, ca nu cumva să devină o adevărată identitate.

Poate unii consideră aceasta o aberaţie dar, la sigur, pentru a face o deosebită impresie îşi îmbracă masca corectitudinii şi solidităţii, privind ironic la cei ce dansează la cumpăna realităţii, se dau de gol atunci când trăiesc o situaţie neplăcută, un stres cauzat de identitatea lor parcă solidă, dar de o falsitate şi mai încrezută, aici poziţa lor nobilă devine gradual negativă circulând haios în universul realităţii crude.

Când reuşeşti să scoţi această mască, apare teama că vei descoperi o imagine

perfidă şi stângace, din momentul dat respigerea este soluţia dar şi demascarea ce o săvârşeşte falsa personalitate. Frica de a răspunde la sentimente este scăparea de a te inhiba cumplit în subtextul ficţiunii, oferind motive întemeiate dar absurde ivindu-se o crispare că totul e anapoda, cutreieri această lume fără sens şi când ajungi într-un punct să găseşti sensul, oboseşti şi te traspui leger după o formă manipulatorie a interiorului amăgit şi dezolant. Punctul culminat vine atunci, când nu mai doreşti să porţi aceste măşti, doreşti să devii o personalitate ce se conduce în totalitate de principile morale, dar nici nu-ţi dai seama că este o mască evidentă că vrei să devii ceea ce nu eşti cu adevăratpentru a te simţi bine trebuie să fii tu însuţitu şi propriul interior - restul sunt doar ocazii ce se ivesc doar ca să-ţi pună la încercare puritatea şi naivitatea identităţii tale.

Trăim într-o realitate meschină unde totul este condiţionat de un scop bine definit, unde orice acţiune este dictată de satisfacerea propriilor nevoi. Se spune că individul realizează un act moral fiind condus de instinctul ‘‘iubeşte-ţi aproapele’’, e o aberaţie, fiind de fapt o aparenţă înşelătoare, toate acţiunile sunt condiţionate şi determinate sub faţeda cărora se ascunde mult râvnita dorinţă de a obţine un anumit şi deosebit scop.

Moralitatea este masca bine persuadată a egocentrismului şi altruismului, marea inovaţie a moralităţii este presupusul act moral care râvneşte cucerirea superiorităţii în raport cu celălalt, falsa compătimire demonstreză că eşti superior deoarece nu eşti în locul lui. Astfel, toate acţiunile sunt izbucnire a obosirii de a trăi într-o realitate monotonă şi decizi de a ieşi pentru a demonstra că deţii o anumită identitate.

Viaţa e o scenă de teatru unde indivizii deţin o multitudine de măşti de exemplu: masca de a respecta, iubi, a plânge de milă pentrua vedea cine te comătimeşte mai tare, de-a te oferi voluntar la cererea de ajutor a unui prieten, dar după toate acestea se ascunde o diversitate de scopuri pe care, ajungând să le realizezi, te simţi satisfăcut şi fericit ca ai jucat maiestuos masca aparenţei, dar nu faci decît să demonstrezi propriului interior că de fapt aceasta eşti cu adevărat. Existenţa umană pendulează între conştient şi inconştient, pentru a fundamenta o scuză măreaţă exclami ca o fost o acţiune inconştientă, dar de fapt ai săvârşit acţiunea dată într-o luciditate perfectă, părerea exteriorului e zero, deoarece el asemenea poartă masca de a te identifica, astfel doar punerea măştii te mai poate salva de la pieirea propriei identităţi.

Tatiana SORONCEAN

Uneori, mă simt atât de multă, încât cred că explodez în mici fărâme de senzaţie, care sunt toate atât de diferite, dar atât de asemănătoare când vrei să le priveşti, să le simţi, să le auzi. Aş vrea atât de mult să pot cânta, neîncetat şi îndurerat, încât să pot să cuprind toate colinele, pădurile şi întunericul. Da, întunericul. Să ridic iadul color şi să cobor în raiul rece cu vocea şi fiinţa mea. Să strig după păsări şi să adun toate meduzele ca să-mi aline descompunerea. Să cânt iubind şi să iubesc cântând şi să nu vreau decât să fiu iubită de Tine.

Dar sunt mută şi nu pot decât să-mi trimit iscoadele în lume ca să-mi caute nefericirea, ca mai apoi să-mi îngrădească neliniştea.

De dragul tău, eu privesc munţii.

Doina LEPĂDATU

9

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

Revolta prin Nietzsche M-a muşcat Nitezsche, azi, de faţă Şi lumea mi s-a dus de-a dura ...

Nietzsche - mi se asociază cu o maşină de spălat rufele., singur nu înţeleg de ce?

Probabil pentru efectul curativ la care sunt supus atunci cînd stau în pat, sau în fotoliu cu un text de-al său, încercînd să-l defrişez. Forţa stilului său - sincopat, pe alocuri neclar, brut, şi în acelaşi timp limpede şi pătrunzător, te face în scurt timp dependent. Înţeleg foarte bine că o carte bună te modifică, devii altfel, după ce o laşi din mîini, însă Nietzsche este un caz aparte, el îţi schimbă polaritatea felului de a gîndi: albul cu negru, sus-ul cu jos-ul, tragedia cu fericirea ş.a.m.d.

Apropierea de Nietzsche nu poate fi identică cu cea kantiană sau hegeliană - ei construiesc ample sisteme filosofice; ci se aseamănă mai mult cu stilul lui Montaigne, Pascal şi Rochefoucauld - moralişti care mai întîi îşi diseacă inima, şi doar mai apoi, prin intermediul logicii - va să găsească sens.

Dificultatea de a-l percepe, vine din faptul că el nu se simte comod în conjunctura filosofilor academicieni; el cere o altă apropiere. El este ca un „punk” cu toată atributica sa: jachetă din piele, piercing, cercei în urechi, coafură ridicată în sus, de culoare roşu-aprins, cu mult fixativ, prezent la un banchet în cinstea reginei Victoria de la palatul regal din Notinghem. Profesia sa se numeşte – împotriva la toţi; chiar să devii duşman pentru tine însuţi, îndeosebi atunci cînd stai în faţa TV-ului şi apatic apeşi pe butonul Next Chanel.

Fenomenal, însă după „spălarea” sa, înţeleg că am plămîni, dar nu ştiu cum să respir cu ei – mult de tot respirăm cu un alt aer, în alt ritm, adesea prea diferit de dorinţa noastră.

Nietzsche este o şcoală, unde te învăţă cum să respiri în mod independent, fără filtre sau adaosuri de micro-elemente „necesare”, şi impuse de societate.

Lui Nietzche i se recunoaşte statutul de fondator al omului contemporan, alături de Marx şi Freud. El cere, în stilul iluminiştilor din secolul XVIII, o revalorificare a valorilor umane, ceea ce de fapt reprezintă o revoluţie faţă de condiţia omului „clasic”, percepută în filosofia germană ca fiind raţional; cel care-şi planifică existenţa sa; cel care-şi îngrijeşte ziua de azi pentru a făuri ziua de mîine; cel care se armonizează

10

cu societatea şi caută adevărul „adevărat”.

Nu! – strigă Nietzsche – aşa ceva distruge omul, aşa ceva nu oferă realitate, aşa ceva nu oferă „viaţă”! Esenţa omului este de a trăi din plin! Problema omului „mic” constă în faptul că el nu are voinţa sau puterea de a trăi cu forţă, ceea ce presupune: nu evitarea situaţiilor conflictuale şi stresante, jenante şi neplăcute pentru confortul psihologic al omului, ci recunoaşterea la rang metafizic a necesităţii lor, a faptului că nu poţi trăi fără ele, dacă voieşti să lupţi pentru tine. În comparaţie cu Schopenhauer, care şi el punea voinţa ca o forţă primară în existenţa şi manifestarea fenomenelor, voinţa lui Nietzsche este una dinamică, una ofensivă. Dacă la Schopnehauer voinţa de a exista este una reactivă, mai mult de conservare a materiei, ceea ce se poate înţelege prin caracterul său pesimist şi pasiv al sensului vieţii umane, atunci la Nietzsche voinţa de putere poate fi înţeleasă prin capacitatea omului de a-şi afirma şi satisface impulsurile şi instinctele sale – omul trebuie să lupte pentru viaţa sa, pentru visurile nepotrivite, şi adesea „tîmpite” (etalonate astfel de aşa-zisa raţiune a „bunului simţ” - ca fiind imposibile şi irealizabile), însă atît de corecte şi sincere în viziunea lui Nietzsche.

Revoluţionarul Nietzsche distinge două tipuri de forţe prin care se poate manifesta omul: în primul rînd forţa activă, care face viaţa să fie ascendentă, cu sens şi existenţă; pe de altă parte forţa reactivă, decadentă a vieţii – în această condiţie viaţa oboseşte, se plictiseşte şi nu mai poate oferi stări emoţionale destul de puternice care să energizeze, să-i dea omului o pulsaţie vitală. Decadenţa apare atunci cînd fiinţarea omului este suprimată de valorile şi normele sociale: ce trebuie să faci – ce nu trebuie, ce-i bine – ce-i rău, ce este frumos – ce este urît, cum e bine să te comporţi într-o situaţie anumită ş.a.m.d.

Această manieră de a trăi „corect” presupune să asculţi fanfara (cum îi plăcea lui Kant să asculte) şi cîntecele patriotice (necesare pentru statul ideal platonic), să fii conectat la emisiunile de analiză socială, politică sau economică. Ce facem atunci cînd mie îmi place „Beatles”, „Queen”, „Maschina Vremeni”, „DDT” sau „Cuibul”? Sau preferatele emisiuni sunt cele de distracţii şi destindere? – nu e bine!!! spune raţiunea clasică, cum rămîne cu patriotismul? cu participarea la viaţa socio-politică? atît de necesară pentru armonia socilă? – Aceste sunt nişte valori sterile, susţine Nietzsche.

Ele nu aduc cu sine viaţă. „Statul” (în el se include lumea politică; instituţiile sociale, printre care şi universitatea; sistemele valorice şi normative; biserica, şi chiar familia) are nevoie de combustibil: participare, încredere, sacrificare, interesare cu alte cuvinte el are nevoie de „viaţă”.

Această energie vitală este absorbită din om prin anumite metode şi tehnici de implicare,

formînd, în cele din urmă, o societate de sclavi.

Omul puternic luptă pentru libertatea sa, el înţelege că realitatea este în permanentă curgere, transformare, modificare şi revalorificare, şi de aceea nu poţi să te încrezi decît în propria voinţă, să realizezi ceea ce-ţi place cu adevărat: muzică, filme, ocupaţii, şi puţin să-ţi pese de ce o să zică societatea că oare vei obţine doar nişte note pozitive? Vei avea anumite conflicte cu realitatea socială?

Nu vei putea să obţii o leafă mare ş.a.m.d.

Modul de existenţă nietzschean este incompatibil cu al multor persoane care vor lectura acest articol. În esenţa sa pare destul de ororos, anarhic şi anti-social! Cu siguranţă va apărea întrebarea: dacă toţi se vor comporta în maniera revoluţionară, ce rămîne cu funcţionalitatea socială – oare nu va fi un haos total? - Nu pot să nu fiu de acord cu ei, dar cîte o dată aşa-mi vine să pun o „bombă atomică” la temelia vieţii mele şi să arunc totul în aer ... şi ce fac? - mă aşez în fotoliu şi îl citesc pe Nietzsche.

EJIK

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

Cultul personalităţii – un politeism contemporan

şi ei look-ul, dacă Madona se va călugări, atunci toţi madoniştii se vor călugări şi ei.

Aici functionează perfect această lepădare de sine şi urmarea unei anumite zeităţi.

Dacă Eminem strigă ‘‘Rain Man’’, toţi martorii lui Eminem vor striga ‘‘Rain Man’’, indiferent ce simbolizează acest termen. Şi dacă pentru aceste cuvinte voi fi atacat de un emenist, atunci voi fi învinuit de un fel de blasfemie în adresa acestui zeu. Evident, căci Eminem deja poartă şi o conotaţie sacramentală.

Homo religiosus

Spiritualitatea Greciei Antice am putea s-o numim o spiritualitate destul de monoteistă şi echilibrată, unde fiecare cetate îşi are un zeu suprem şi alţii mai periferici, în raport cu societatea contemporană, în care culturile şi subculturile sunt invadate cu zeci de panteonuri de zeităţi; unde se formează un amalgam de oferte, la care fiecare aderă într-un fel sau altul.

Societatea contemporană pare a fi considerată o societate monoteistă, iar cea postcontemporană în genere una ateistă.

Dar, în fond, ea pastrează aceeaşi structură politeistă. Pentru că omul nu poate exista, fără să adere la o instanţă superioară religioasă, cum menţiona şi Eliade; ‘‘religiozitatea face parte din structura umanului’’. Este adevărat că societatea abandonează treptat religiozitatea, dar mai curând ea o metamorfizează în alte structuri, unde panteonul său de zei şi sfinţi cereşti este înlocuit cu zeităţile pământene, pe care îi vedem zilnic în mass-media.

Cultul personalităţii ca patologie psiho-socială

Sfîntul Stalin şi cultul madonist

Cultul religios este înlocuit cu cultul personalităţii. Iniţial, cultul personalităţii se referea doar la o personalitate politică, conducător a unui stat totalitar, astfel că avem, de exemplu cultul Lenin, sfântul Stalin, zeul Hitler etc. Astăzi, cultura de masă şi de consum impune ca această noţiune să fie extinsă şi asupra altor personalităţi- în special din sfera show-biz. Astfel că Hollywood-ul reprezintă o imensă uzină de producere a zeilor în masă, unde fiecare are ceva să-ţi garanteze: zeul Eminem - zeul oamenilor de stradă, zeul Rihana - protectorul oamenilor de ploile torenţiale, zeul Terminator – zeul tehnologiilor informaţionale, zeul Vandame -protectorul oamenilor (faţă) de terorişti etc. Indivizii sunt obsedaţi de o anumită personalitate, încît sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru zeitatea acestora; se îmbracă ca ea, manâncă ca ea, face sex ca ea, se căsătoreşte ca ea şi doresc să moară

ca ea, sau odata cu ea. Câte sinucideri s-au înregistrat dupa moartea lui Michael Jackson ?

Este suficient să ieşi în stradă, şi poţi observa, urmărind indivizii, în baza costumaţiei- care şi din ce cult fac parte. Nici zeităţile antice nu s-au bucurat de atâta atenţie şi loialitate din partea enoriaşilor sau credincioşilor, cât se bucură starurile mondiale.

Hristos a zis ucenicilor săi : ‘‘Dacă voieşte cineva să vină dupa Mine, să se lepede de sine, să-si ea crucea şi să mă urmeze’’.

Acum dacă Shakira îşi schimbă look-ul, toţi membri cultului Shakira, îsi vor schimba

Aceşti idoli sunt defapt mentorii, maeştrii spirituali, guru, un fel de preoţi, iluminatori sau, clasă sacerdotală a societăţii contemporane. Templul este mass-media, iar altarul este, fie televizorul, fie internetul, fie pieţile publice, unde enoriaşii se adună şi aduc cinste şi laudă zeităţilor lor.

Această tendinţă a societăţii reprezintă semnele unor grave patologii psihice, atât la nivel individual, cât şi la cel social; este vorba de criza unor valori interne şi personale. Omul încearcă să fie cineva, să tindă către ceva, dar simte o interioritatea goală; îi lipseşte o axă de valori proprii, şi atunci cel mai simplu e să-ţi umpli acest vacuum interior, urmând cultura de masă, cultura bazată pe cele mai perverse şi josnice instincte umane, pe cultura ieftină, obscenă, mediocră şi vulgară, şi toate acestea neapărat împînzite cu tematica sexuală. Prin ce poţi converti un individ la o idee, dacă nu-i faci o legătură între idee şi sex. Aceşti idoli, sunt tocmai idolii preferaţi de masă, acei care le satisfac poftele lubrice, şi în acelaşi timp le oferă o anumită cultură.

Oamenii greci aveau mereu tendinţa de a zeifica eroii pământeni, sau cel puţin să-i transforme în semizei. Heracles de exemplu a fost numit ca fiul lui Zeus şi al Alcmenei; astăzi, un grec antic l-ar numi pe Schwarzenegger ca fiu al zeiţei Thetys şi al muritorului Peleus. Esenţa rămâne exact aceeaşi.

Dar tu încă nu ai un zeu ?

RIGEL166

Orarul şedinţelor Agora Toate şedinţele sunt în zile de vineri, orele 16.00

Şedinţele cu tematică generală Biblioteca publică “Onisifor Ghibu”

Data

Tema

9 - XII

Relaţiile sociale ca teatru social

20 - I

Filosofia feministă

23 - XII Mass-Media şi noua realitate culturală 3 - II

17 - II

2 - III

16 -III

Binele ca rău şi răul ca bine

Filosofia vinului - dimensiunea dionisică a existenţei Natura umană a priori Normal VS Anormal

Şedinţele cu tematică restrânsă Locaţie: variabilă

Data

Tema

2 - XII

Fukuyama - Moartea istoriei şi ultimul om

27 - I

Logica transcedentală

16 - XII

Conceptul de Fiinţă în Grecia Antică

10 - II

Hegel - Fenomenologia spiritlui

9 - III

Wittgeinstein - Filosofia limbajului

24 - II

23 -III

Conceptul de sorge (grijă) la Heiddeger Şcoala de la Frankfurt

11

Colţul memoriei

Revista filosofică Agora - Nr.2, decembrie 2011

„Stai, călătorule şi uită de problemele mărunte. În această zi, cîndva, demult, au apărut/dispărut minţi care au fondat existenţa tărîmului de azi a Agorei” (Iluminator) 9 decembrie 1292 a murit Muslah-Al-Din Saadi, a fost un poet, prozaic şi filosof persan. Orientarea gîndurilor sale sunt direcţionate către capacitatea omului de a supraveţui în complexitatea şi incorectitudinea vieţii. Saadi, conştientizează că nu toţi oamenii pot să trăiască în meditaţie şi recomandă să se adopte o filosofie a recunoaşterii că: tot ce ai poţi în orice clipă să pierzi. „Cel care nu are răbdare, nu are nici filosofie”. (n. 1203-1210) 10 decembrie 1950 a murit Frank Semion Lyudvigovich. Gînditor religios, psiholog şi un eminent filosof. Eu-l omului nu este doar o insulă singuratică pierdută în ocean, ci el descoperă în profunzimile sale atît un Tu, cît şi un Noi. O cunoaştere veridică se realizează atunci cînd există unitate şi comunicare între oameni. Un Eu, Tu şi Noi crează un „continent” imens – obiect al sensului uman. (n. 28 ianuarie 1877)

Ce e veşnic...

Eu exist doar atunci

Din veac în veacuri totu-ajunge-n moarte Nu e nimica veşnic pe pământ Doar literele ce sunt scrise-n carte Nu se vor duce ne citite-n vânt.

Eu exist doar atunci Când simt că exist Când plouă din suflet pe creştet Eu exist doar atunci...

Dar nu e moarte fără înviere Căci totul moare pentru a se naşte Nu-i bucurie fără o durere Şi totul în curând se va renaşte.

Eu exist doar atunci Când respir cu emoţii Când corpul nu-mi simt Eu exist doar atunci...

Şi munţi înalţi ce se ridică-n nori Se vor preface în câmpii cândva Căci totul seamănă, cu nişte culori Şi totul în curând va dispărea.

Căci când un pom de vreme se despică În jurul lui pădure se înalţă, Pădure verde-n ceruri se ridică Cu alte ramuri şi cu altă faţă.

Ion Sorocean

18 decembrie 1803 a murit Herder Johann Gottfried, filosof, teolog şi poet german care a influenţat clasicismul german şi romantismul. Teoretician al mișcării «Sturm und Drang», a fost considerat cel mai de seamă «animator din istoria mișcărilor de idei germane». În filosofia sa el abordează o varietate de teme: relaţiile dintre fenomenele lingvistice şi natura umană, arată importanţa literaturii naţionale pentru dezvoltarea culturală a unui popor, face şi o analiză vastă a filosofiei lui Immanuel Kant. (n. 25 august 1744)

Statistică:

40 membri înregistraţi 168 subiecte 800 comentarii

www.agorasophie.forummo.com

Ştefan Rotari

TIC Tace

Scriu despre mine, Despre tine, Despre noi şi voi Înfăşuraţi în trupuri noi, Scriu despre-o turmă de eroi.

25 decembrie 1925 se naşte celebrul Castaneda Carlos. Antropolog, culturolog şi filosof îl cunoşatem prin lucrările sale de mare succes - „Învăţăturile lui Don Juan”. În timpul studiilor de teren face legătură cu celebra figură Juan Matus vrăjitor, care îl iniţiază în practicile şamanice ale indienilor yaqui. (m. 27

Noile subiecte de discuţii online lÎn căutarea fenomenologiei lCondiţia post-modernă a limbajului lAlfred Jules Ayer l Ontologia suicidului l Demonii din interiorul nostru l Miguel de Unamuno l Singurătatea l Revolta împotriva blugilor l Frica de a exista l Azi simt...

Eu exist doar atunci Când există şi ea Când vouă vă spun: Că exist doar atunci...

Eu tac! Şi-n tăcere scriu În verde-azuriu, Despre un drac Sau despre un copil Cu inimă de fiu.

Scriu despre-o tăcere Ce zace-n trupul viu.

21 decembrie 1942 a murit Boas Franz. Fondatorul antropologiei moderne, care a putut să-i ofere antropologiei un statut ştiinţific. După el se consideră că toate grupurile umane au evoluat în mod egal, însă în feluri diferite. Factorii genetici nu sunt dominanţi pentru dezvoltarea unei societăţi, ci mai degrabă condiţiile cultural-istorici oferă acele posibilităţi pozitive, prin intermediul cărora oamenii au posibilitatea să se realizeze. (n. 9 iulie 1858)

Forum Agora

Eu exist doar atunci Când sunt un moment Când «aici» şi «acum» Eu exist doar atunci...

Max Ernst - Ubu

JJJ Studentul a învăţat toate biletele la filosofie, dar nu s-a dus la examene, pentru că viaţa n-are sens, şi toţi oamenii în ea sunt nişte marionete.

JJJ

Decanul Facultăţii de Fizică, în şedinţa de Consiliu: - M-am săturat de voi, tot timpul cereţi bani, bani şi iar bani - pentru aparatură şi experimente, care de care mai scumpe!

De ce nu puteţi fi ca cei de la Matematică?care nu cer bani decât pentru hârtie, creioane şi coşuri pentru aruncat hârtie?

Sau, şi mai bine, ca cei de la Filosofie? care cer bani doar pentru hârtie şi creioane?!

Scriu tot despre nimic, Şi nimicul despre-amindoi, Sunt dependent de voi Dar totuşi tac furat de linişte, Şi fac!

O mînă de gunoi.

Mihai Poloboc

Sincere mulţumiri pentru contribuirea la realizarea proiectului Agora!

LUPUŞOR Alexandru - master în filosofie, lector universitar BEREGOI Oleg - Preşedinte A. O. Predă Deştept Biblioteca Publică ‘‘Onisifor Ghibu’’ VULPE Elena, director; LESSAN Ana, bibliotecar SCUTELNIC Sorin - d-ant filosofie, master psihologie clinică, lector univ. USEM, USM GULKO Anna - Studentă Fac. de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, USM CONDREA Cristian - Student Fac. Istorie şi Filosofie, USM POPOV Ştefan

Intemeietor Agora, student Fac. Istorie şi Filosofie, USM

‘‘Agora’’, revista Clubului Filosofic AGORA, Echipa redacţională: Ştefan POPOV, Sorin SCUTELNIC, Vera ERHAN, Anna GULKO, Cristian CONDREA, Tatiana SORONCEAN, Doina LEPĂDATU, Mihai POLOBOC, Ion SOROCEAN, Ştefan ROTARI, ILUMINATOR, EJIK, RIGEL166 şi toţi membrii activi AGORA. Adresa electronică: www.agorasophie.blogspot.com Forum AGORA: www.agorasophie.forummo.com e-mail: agora@scientist.com

12