Istoria Emigrației românești în America, sec. XIX (extrase din "MISIONARUL", Accent 2017) by constantinalecse

Anii ‘30 în Detroit - Reuniunea Doamnelor, Catedrala Sfântul Gheorghe

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

MISIONARUL CAPITOLUL I

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

„Iisus ne spune mie şi ţie „Vreau să împărtăşesc cu tine ceea ce am obţinut. Vreau să trăiesc în tine.” Cum putem obţine aceasta? Nu putem să o cumpărăm, nu putem să o câştigăm, nici nu putem lucra pentru a o obţine, indiferent cât de mult ne-am strădui. De fapt, cu cât încercăm mai mult, cu atât avem şanse mai mici de a o obţine, pentru că este un dar fără preţ. Noi putem să obţinem asta fără preţ. Obţinem asta prin har, adică prin Iisus Christos care trăieşte în noi”. (Cyril Brooks (1929 – 2001), preot britanic)

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

I.1.- ROMÂNII DIN AMERICA ISTORIA EMIGRAŢIEI ROMÂNEŞTI La începutul anului 1980, împreună cu soţia, preoteasa Elena şi cu cei trei copii (Cristian, Marius şi Gabriela) am emigrat în S.U.A., fiind acceptat de către Arhiepiscopul Valerian, sub jurisdicţia Episcopiei Ortodoxe Române din America, de la „Vatra Românească” din Jackson, Michigan. Din martie 1980, până în septembrie 1982, am slujit la Biserica Ortodoxă Română Sfânta Maria din St. Paul, Minnesota. În acest capitol îmi propun, pentru început, să prezint un scurt istoric al diasporei româneşti din America, evoluţia ortodoxiei româneşti pe târâm american, să creionez portretele personalităţilor care au dat vlagă vieţii spirituale a diasporei, prin valoarea lor şi prin implicarea în organizarea slujirii creştinortodoxe.

A.- INTRAREA ÎN AMBIENTUL AMERICAN (informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”). 1.- PRIMELE CONTACTE ROMÂNO-AMERICANE

Gheorghe Pomuț

În anii războiului de secesiune din S.U.A., publicul din România, ca şi românii din Transilvania, a ajuns într-o anumită măsură a se familiariza chiar cu desfăşurările politice şi militare de peste ocean. Simpatia românilor s-a îndreptat de la început spre cauza nordiştilor, sclavia neagră fiind condamnată şi victoria armatelor Uniunii în 1865 a fost salutată cu entuziasm, ca un succes al cauzei generale

MISIONARUL

a libertăţii, pentru care românii înşişi se pregăteau să lupte, aspirând spre independenţă şi unitate naţională, deplină. Au participat şi unii români la această epopee americană. Se evidenţiază prezenţa voluntară, în armata nordului, a lui Gheorghe Pomuţ, care, datorită meritelor sale, avea să ajungă până la gradul de general în armata americană şi, participarea căpitanului Nicolae Dunga în luptele din valea Shenandoah, căzut eroic în 1862. Astfel se face că Pomuţ şi Dunga se numără printre primii români intraţi în paginile istoriei S.U.A. Românii - americani şi-i revendică, prin urmare, pe drept cuvânt, printre eroii lor, din faptele cărora şi-au inspirat adesea sentimentele. Tot ca voluntar a mai participat şi Eugen Ghica, în timp ce căpitanul Emanoil Boteanu a fost trimis ca observator militar în Statele Unite şi, a asistat la sfârşitul campaniei de pe Potomac, în 1877-1878. După 1865 reapare pavilionul S.U.A., destul de lent şi cu intermitenţe. Slăbiciunea vădită a raporturilor comerciale românoamericane la începuturile lor decurgeau nu numai din schimbătoarele împrejurări generale, ci şi din existenţa unui export de produse americane în România. Vasele americane intrau pe Dunăre fără mărfuri la bord, venind de la Constantinopol în porturile româneşti, doar pentru a găsi aici o încărcătură care să facă profitabil returul din Levant spre Statele Unite. Neputând să găsească la Galaţi sau la Brăila produse ce interesau piaţa americană, vasele, de obicei, încărcau produse cerealiere, care erau apoi vândute prin porturile Mediteranei, înainte de a ajunge în Anglia. În căutarea unui făgaş propriu, aceste legături comerciale incipiente aveau să dobândească doar treptat o nouă consistenţă, abia în cursul deceniilor 7 şi 8 ale secolului al XIX-lea, odată cu organizarea primelor exporturi de produse petroliere americane pe piaţa românească şi cu apariţia la noi a interesului pentru maşinile agricole fabricate în S.U.A. Unele progrese au fost realizate între timp şi în domeniul cunoaşterii reciproce. După 1829, în special cu contribuţia presei din perioada respectivă, informaţiile, privind viaţa social-economică şi instituţiile Statelor Unite, s-au înmulţit simţitor în Principate. Ele răspundeau vederilor şi interesului larg al generaţiei de la 1848. În 1846 are loc un fapt deosebit pentru cunoaşterea istoriei nordamericane, traducerea Declaraţiei de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord. Aceasta a fost tradusă de marele luptător transilvănean pentru libertate şi unitate, Simion Bărnuţiu. Declaraţia a fost întitulată „Declaraţiunea unanimă a celor 13 state

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

din America septentrională, din 4 iulie 1776”, în care sunt arătate cauzele despărţirii de Anglia. De remarcat, de la început, e faptul că numeroşi reprezentanţi ai vieţii politice româneşti au sesizat imediat ponderea economică, militară şi politică, pe care o aveau Statele Unite în război şi cuvântul pe care urma să-l aibă în stabilirea păcii. Astfel politicienii români şi-au îndreptat atenţia spre strângerea relaţiilor cu S.U.A., desfăşurând o acţiune de persuasiune, pentru a lămuri, în Statele Unite, natura şi justeţea poziţiilor româneşti şi, pentru a câştiga sprijinul său în această direcţie. Pentru aceasta se impunea însă, în primul rând, asigurarea unei reprezentări oficiale a României la Washington. Caracteristica cea mai importantă şi persistentă a imigrantului român a fost menţinerea viguroasă a naţionalităţii, în cadrul mozaicului etnic nord-american. Cu excepţia câtorva grupuri compacte din Banat (comunele Arpaşul de Jos şi Șercaia, din Făgăraş, Tomnatec şi Junc, din Zarand şi din Satu Mare), stabilite în oraşele Philadelphia, statul Pennsylvania, South St. Paul, statul Minnesota, Chicago, statul Illinois, Cleveland, statul Ohio şi Trenton, statul New Jersey, organizarea ulterioară a românilor a avut un caracter naţional pronunţat, ilustrat elocvent de denumirile aşezămintelor lor, de asistenţa socială şi cultura naţională, unde cazurile de onomastică locală au fost extrem de rare. Grupaţi în societăţi, românii şi urmaşii lor nu au pus niciodată accentul pe criterii locale sau religioase. Asocierea voluntară a fost de la început naţională şi s-a perfecţionat de-a lungul anilor ca o cale de păstrare a limbii române şi de dezvoltare a unei identităţi culturale, de mobilitate socială şi realizări instituţionale. Generaţii succesive de români-americani au adaptat, de-a lungul vremii, moştenirea culturală originară, la forme sociale şi culturale noi. În consecinţă, grupul actual nu e o rămăşiţă, supravieţuind, a epocii migraţiilor de la început de secol, ci o expresie socială nouă. Departe de a fi dispărut, împreună cu celelalte etnii care formează naţiunea nord-americană, specialişti de peste ocean au apreciat că asimilarea nu a funcţionat, grupul etnic menţinându-se şi manifestându-se prin diferite căi. Aceasta, desigur, nu înseamnă că există pericolul unei „dezintegrări” a conceptului de naţiune americană, fenomenul fiind un factor pozitiv, uşurând pe de o parte abordarea şi înţelegerea mai nuanţată a acestui concept şi, pe de altă parte, permiţând reproiectarea sa în spaţii etno-istorice mult mai vechi şi mai largi.

MISIONARUL

Preotul Samuel Damian, primul emigrant român în America Primul român care a ajuns în America era preot. Românii au început să părăsească "bătrânul continent" pentru "tărâmul făgăduinței" în urmă cu peste 250 de ani. Primul emigrant român în America se numea Samuel Damian. Era preot, însă avea o ocupație ciudata pentru profesia sa...

Benjamin Franklin

Părintele Samuel Damian

Primul contact direct, româno-american, realizat în plan ştiinţific, a fost în anul 1748 între diplomatul şi militantul revoluţionar Benjamin Franklin şi preotul transilvănean Samuel Damian. Clericul transilvănean încerca în acea vreme să întreprindă o călătorie în jurul lumii. Părintele Samuel Damian străbătuse Germania, Franţa, Olanda şi Anglia, cu popasuri mai scurte sau mai lungi, deprinzând cunoştinţe în diferite domenii. În 1748 ajunge la Philadelphia, unde Benjamin îşi manifestă interesul şi simpatia pentru aptitudinile şi proiectul călătorului român, recomandându-l călduros prietenului său, medicul de origine scoţiană John Lining, din Charlestown (Carolina de Sud), care era următoarea destinaţie a călătorului român. Acesta spunea despre Damian că: „Din Anglia a venit în Maryland, de acolo s-a dus în New England şi s-a reîntors, pe uscat în Philadelphia şi Carolina de Nord, spre tine. S-

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

a gândit că i-ar folosi în călătoriile sale să afle ceva despre electricitate. Eu l-am învăţat cum să folosească tubul, cum să încarce butelia de Leyda şi alte câteva experienţe”.

Crucea: George Damian

Imigranți pe vapor

În martie 1755, ilustrul savant, diplomat şi luptător pentru independenţa americană, Benjamin Franklin, relata într-o corespondenţă despre relaţia sa cu Samuel Damian, preot ortodox român din Transilvania şi despre prezenţa acestuia în America colonială: „Mi-a scris din Charlestown că a trăit, pe o distanţă de 800 mile, numai de pe urma electricităţii, care a însemnat pentru el hrană, băutură şi îmbrăcăminte”. A trăit în Carolina de Sud, după 2 frați români, ciobani în America care și-a mutat "tabăra" în Jamaica. Din acel moment, despre părintele Damian nu s-a mai auzit nimic. Această relaţie dintre Benjamin Franklin şi Samuel Damian era legată de un interes reciproc profund, pentru ştiinţă. Acest episod din relaţiile timpurii româno-americane, ilustrează interese şi preocupări similare într-un veac în care „luminile” începuseră să răzbată prin vălul de obscurantism şi prejudecăţi religioase, întins de ambele părţi ale Oceanului.

MISIONARUL

Legătura, realizată între cei doi, fie ea şi trecătoare, a reprezentat un punct de plecare cu valoare de simbol în desfăşurarea viitoarelor relaţii româno-americane. Existau numeroase astfel de emigrări româneşti, răzleţe şi conjuncturale, din spaţiul transilvănean şi unguresc, Visul american - Țăran bucovinean care au fost pornite de revoluţia paşoptistă, emigrări ilustrate prin persoane ca: Gheorghe Pomuţ, Nicolae Dunca, Emanoil Boteanu, Eugen Alcaz, Ilarie Mitrea, Ion Cerghedie şi Ion Munteanu. Anul care consemnează trecerea în anumit număr a românilor în Statele Unite ale Americii, a fost 1881, an, pe care statisticile americane consultate de analişti îl indicau ca început al emigrărilor din România.” 2.- CAUZELE EMIGRĂRII POPULAŢIEI ROMÂNEŞTI, LA SFARȘIT DE VEAC XIX ȘI INCEPUTUL CELUI DE AL XX-LEA La începutul secolului XX, în Statele Unite ale Americii, existau mai multe comunităţi româneşti, stabilite, în principal, în oraşele mari: New York, Chicago, Philadelphia, Cleveland, Youngstown. Majoritatea românilor provenea din Transilvania, Banat şi Bucovina, dar şi din Basarabia şi Vechiul Regat.

Emigrarea din Transilvania către America şi în alte părţi, a fost un fenomen esenţialmente economic. În agricultură, complexul de cauze aflat la originea dislocărilor de populaţie a acoperit, practic, toată sfera vieţii economice, de la relaţiile de proprietate funciară, la politica fiscală rurală a statului şi, de la productivitatea generală redusă a agriculturii, în condiţiile unei economii de piaţă tot mai accentuate,

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

la dereglările dramatice în producţie şi consum, datorate unor ani cu condiţii naturale ostile. • În Transilvania s-a creat surplus de forţă de muncă, întrucât, populaţia română, deşi era majoritară, se ocupa mai mult cu agricultura, dar dispunea de suprafeţe agricole reduse; • Moşierimea din Transilvania şi Banat, era formată din moşierii unguri (grofi) şi saşi, care subjugau populaţia română; • Industrializarea Transilvaniei, se făcea prea lent şi nu putea cuprinde forţa de muncă a românilor; • Lipsa drepturilor politice şi culturale, pentru românii din Transilvania, Banat şi Bucovina; • Mirajul pe care îl oferea spaţiul transatlantic; • Desigur, preferinţa emigranţilor pentru America de Nord era caracterizată şi de faptul că această zona avea un sistem politic mai liberal faţă de cel din Austro-Ungaria; • De asemenea şi trimiterile de bani, către rudele de acasă, şcoli, biserici româneşti, au constituit o cauză pentru emigrarea acestora, stimulând plecarea a noi şi noi emigranţi, astfel, emigranţii întorşi în ţară au impulsionat plecarea peste Ocean a unui număr din ce în ce mai mare de emigranţi. Toate acestea au contribuit la sporirea numărului de români care emigrau în S.U.A. 3.- STATISTICILE EMIGRĂRII • Statisticile oficiale nord-americane înregistrează prima oară abia în 1881, la rubricile consemnând naţionalitatea celor sosiţi, 11 imigranţi din ţinuturile româneşti; • De la 1881, când statisticile din S.U.A consemnează cei dintâi emigranţi din România antebelică, numărul acestora s-a ridicat, până în 1918, la peste 80 de mii de persoane. Majoritatea absolută a celor plecaţi au fost evrei, emigranţi, îndeosebi din nordul Moldovei, cifra românilor atingând numai câteva sute de persoane, plecate cu precădere din Oltenia şi Dobrogea; • După unele date, între anii 1899-1913, au părăsit Transilvania numeroşi ţărani şi meseriaşi, ruinaţi. Majoritatea provenea din judeţele Târnava Mare, Făgăraş, Sibiu, etc. • Şerban Drutzu, arată într-o lucrare publicată imediat după primul război mondial că între anii 1899 şi 1944 au emigrat 119.016 români transilvăneni, bănăţeni, bucovineni şi macedoneni.

MISIONARUL

Citate despre Iisus „Iisus a fost Dumnezeu şi om într-o singură persoană, pentru ca Dumnezeu şi omul să poată fi din nou fericiţi împreună”. (George Whitefield (1714-1770), predicator care a ajutat la redeşteptarea spirituală în coloniile americane) „De mulţi ani am o regulă: să Îl consider pe Iisus Christos ca pe un prieten. El nu este un crez, o simplă doctrină, ci este singurul pe care Îl avem pe deplin”. (D.L. Moody) „Dumnezeu a avut un singur Fiu, care a fost misionar şi medic.” (David Livingstone (1913-1873), medic, misionar protestant şi explorator al Africii Centrale şi de Est) „Iisus nu oferă reţete care ne arată care este calea către Dumnezeu, după cum fac alţi învăţători. El Însuşi este calea”. (Karl Barth (1886-1968), pastor considerat cel mai influent teolog creştin reformat de la Calvin încoace) „Îl urmez pe Iisus: Iisus este Dumnezeul meu, soţul meu, viaţa mea, singura mea iubire, Iisus este totul în tot. Din această cauză nu mă tem niciodată” (Maica Tereza - 1910-1997, călugăriţă catolică, fondatoare a ordinului Misionarii Carităţii şi laureată a premiului Nobel pentru Pace) „Christos este Cuvântul lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu nu se face simţită în anumite texte din Noul Testament, oricât de valoroase ar fi ele, nici în anumite cuvinte spuse de Iisus, ci chiar în persoana întrupată a lui Iisus Christos”. (Phillips Brooks (1835 – 1893), cleric american, episcop în Biserica Episcopală şi autorul textului colindului „O little town of Bethelem”) „Există două întrebări. Prima: a învins cineva moartea? A doua: jertfa acestuia mă ajută? Istoria spune aşa: mormântul lui Confucius: ocupat. Mormântul lui Buddha: ocupat. Mormântul lui Mahomed: ocupat. Mormântul lui Iisus: gol. Ce se mai poate adăuga? Nu are niciun sens să urmezi un perdant”. (G. B. Hardy, cercetător canadian)

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

B.- ROMÂNII ŞI "LUMEA NOUĂ" 1.- CĂLĂTORIA SPRE "LUMEA NOUĂ" Din momentul în care ţăranul român hotăra să plece în America, nimeni şi nimic nu-l mai putea întoarce din drum. Ritualul plecării presupunea, în mod invariabil, pregătirea bagajelor (din care nu lipsea cartea de rugăciuni), a merindei de drum (pâine, slănină afumată, ceapă şi sare), participarea la Sfânta Liturghie (de multe ori încununată cu spovedania şi împărtăşirea), întâlnirea de rămas bun, de după slujbă, în curtea bisericii, unde consătenii îi urau drum bun şi, cu lacrimi în ochi, în timp ce-i strângeau mâna, îl rugau pe norocosul care pleca să le facă degrabă de ştire dacă lucrurile sunt aşa de bune, în America, cum se spune, pentru a i se putea alătura şi, apoi, despărţirea de familie.

Îşi îmbrăca hainele nemţeşti, cumpărate la ultimul târg, peste care încingea cureaua, îmbrăca pieptarul de oaie, în cap îşi punea pălăria sau căciula obişnuită, îşi lua sacul sau desagii cu merinde, îl punea pe umeri şi, după ce dădea ultimele poveţe şi rostea un "Doamne ajută!" lua, cel mai adesea, drumul Vienei. Aici îl aştepta agentul companiei navale, care îl trimitea spre portul de îmbarcare. „Nu este scriitor atât de iscusit - nota Iancu Roman - atât de bun la peană, care să poată descrie amănţit şi durerea bărbatului, care trăbuie să-şi părăsească soţia sa, jalea necuprinsă numai de acela, care e silit a-şi părăsi copilaşii săi mici, necrescuţi, ba alţii chiar în pântecele mamei lor”. Până la izbucnirea războiului mondial, aproape toţi emigranţii români se îndreptau către marile porturi germane Hamburg şi Bremen, unii erau dirijaţi spre cele olandeze,

MISIONARUL

Rotterdam, Antwerpen şi Havre şi, numai puţini se îmbarcau spre America, din porturile austro-ungare, din marea Adriatică, în special din porturile Trieste şi Friuma. Porturile preferate ale româno-macedonenilor erau Pireu, în Grecia şi Napoli, în Italia. La vremea respectivă, costul călătoriei nu depăşea 300 - 500 de coroane, fiindcă românul se mulţumea, ba era chiar bucuros, să treacă Oceanul "pe punte", în calitate de pasager al clasei a III-a.

Condiţiile de pe vapor erau la limita insuportabilului, cel puţin în perioada de început a emigraţiei românilor. Dincolo de „răul de mare” care nu ierta decât rareori pe cei care întotdeauna trăiseră departe de mare, mizeria îndurată, de necrezut, şi dacă nar fi consemnată în documente oficiale descrierea acestor condiţii ar părea ruptă dintr-o scriere a lui Dostoievski. Atâta timp cât dura trecerea Atlanticului, pasagerii clasei a III-a nu vedeau lumina zilei decât prin mici geamuri, în care băteau aproape tot timpul valurile, iar tratamentul la care erau supuşi era foarte puţin diferit de cel al animalelor. La îmbarcare li se dădea o pătură şi serviciul de mâncare, compus din: cană, gamelă, lingură, furculiţă şi cuţit (acestea, la debarcare puteau fi păstrate de emigranţi, dacă doreau). Pe unele vapoare, paturile se aflau suprapuse câte trei. Ele erau alcătuite doar din câteva scânduri. Emigrantul se vedea nevoit să-şi folosească bagajele drept pernă, iar pătura să o folosească, atât ca saltea cât şi pentru a se acoperi cu ea, mai ales iarna când companiile făceau economie la căldură. Femeile, nici chiar cele care călătoreau împreună cu copii, nu erau mai privilegiate, tratamentul lor nefiind cu mult diferit de cel al bărbaţilor. Pe multe vase nu exista vreo altă sală unde călătorii să-şi petreacă cel puţin o parte din zi, ci ei erau nevoiţi să stea tot în dormitoare. La ora mesei se aşezau în linie cu gamela şi cana, pentru a defila prin faţa cazanelor cu mâncare şi cafea, pentru ca apoi să se întoarcă în dormitor, la paturile lor.

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

Spălătoarele erau insuficiente şi, de obicei, nu era apă tocmai dimineaţa, iar peste zi, aici erau spălate vasele şi tacâmurile emigranţilor, adesea cu apa din mare. Bineînţeles că aceste condiţii au evoluat, îmbunătăţindu-se în timp, aceasta şi datorită măsurilor energice ale autorităţilor americane, măsuri luate după primul război mondial. Mai târziu, când datorită politicii americane privind restricţionarea accesului emigranţilor pe teritoriul american, emigraţia s-a înscris pe o pantă descendentă, companiile navale au început a se întrece în atenţie şi îngrijire, scopul lor fiind acela de a-şi păstra un număr ridicat de clienţi, condiţiile fiind singurele care înclinau balanţa spre o companie sau alta. Pe tot parcursul călătoriei, emigrantul trăia însufleţit de speranţa că, odată ce va debarca, mizeria şi umilinţa îndurată va rămâne undeva în urmă, însă, ulterior va constata că speranţele sale erau deşarte.

Visul american: Suntem aproape

Cantina imigranților de la portul Ellis Island din New York

„Iisus Christos nu este apreciat deloc până ce nu este apreciat mai presus decât orice”. (Sfântul Augustin (354-430), autor creştin)

MISIONARUL

Statuia Libertății

Debarcarea

În general, punctul de debarcare a majorităţii emigranţilor români era New York-ul. Aproape 95% dintre emigranţii români din America au trecut prin acest mare port al Statelor Unite. Foarte puţini au fost aceia care au intrat în America prin celelalte porturi mai importante de pe coasta Oceanului Atlantic: Boston, Newport, Baltimore, Philadelphia, în SUA şi Quebec, Halifax, ori St. John, în Canada. Este firesc să ne întrebăm care au fost motivele ce au determinat acest fapt. Şerban Drutzu şi Andrei Popovici identificau două motive principale: marea majoritate a emigranţilor se îndreptau spre SUA, iar New York era cel mai mare port al ţării; vapoarele mari cu care se efectuau cursele transatlantice, acelea care aduceau într-un singur transport 1.000-1.500 de pasageri, se îndreptau direct spre New York, fără a mai acosta în alte porturi. Consecinţa acestui fapt a fost existenţa în portul New York a celei mai mari staţiuni de emigrare din lume, Ellis Island, anticamera spre pământul făgăduinţei, construită de autorităţile americane, pentru a prelua valurile de imigranţi pe care vapoarele le aduceau din Europa, iar apoi, în perioada de care ne ocupăm, cu precădere din ţările est şi sud europene. Ellis Island, situată cam la un kilometru şi jumătate de ţărm, aparţine exclusiv Guvernului Federal, făcând impresia unei insule de formă aproape dreptunghiulara, cu baza de aproximativ 300 m şi, pe care s-ar găsi o cazarmă. Când ceaţa nu e prea deasă, din depărtare, arhitectura clădirilor şi turnurilor ce se ridică deasupra lor, te duce cu gândul la vreuna din vestitele mânăstiri ruseşti. Clădirile formează două grupuri principale. Staţia de emigrare propriu-zisă şi birourile ocupă jumătate din insulă, iar pe cealaltă jumătate se află spitalul, magaziile, etc.

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

Ellis Island a fost principalul centru de primire a emigranţilor din 1892 până în 1943. Insula se află în apele statului New Jersey, dar printr-un tratat, din 1834, ea a fost pusă sub jurisdicţia statului New York. Numele insulei vine de la Samuel Ellis, cel care era proprietarul insulei la începutul secolului al XVIII-lea. Guvernul Statelor Unite a cumpărat insula pentru statul New York şi a folosit-o pe post de fort şi depozit de armament, până în 1892 când s-a deschis aici centrul de emigrare. Acest centru a funcționat până în 1943 când a fost transformat în loc de detenţie pentru cei care urmau să fie deportaţi. In 1965, Ellis Island a devenit parte a Monumentului Naţional Statuia Libertății. Cum ajungeau emigranţii aici? Marile vapoare, de îndată ce ajungeau în raza portului, erau supuse formalităţilor de carantină. Imediat, după terminarea acestora, apăreau funcţionarii vamali şi inspectorii biroului de emigrare. În timp de aproximativ o oră şi jumătate, cât dura până ce vasul acosta, aceştia făceau vama şi controlau documentele de călătorie. Procedurile erau foarte stricte şi îndeplinite întocmai. Pasagerii de la clasa I şi a II-a, după ce erau supuşi acestor formalităţi, debarcau, lor alăturându-se şi unii călători de la clasa a III-a, care erau clasificaţi de autorităţi ca străini, non-emigranţi. Restul pasagerilor erau transbordaţi pe vase mai mici şi transportaţi pe Ellis Island.

De pe vase, emigranţii erau conduşi într-o secţiune a subsolului staţiunii. Aici erau supuşi examenului medical sumar. Cei ce lăsau de dorit din punct de vedere al igienei corporale erau trimişi din nou pe vapor, pentru a fi dezinfectaţi. Examenul medical avea drept scop excluderea emigranţilor care ar suferi de vreo boală contagioasă, a acelora care aveau handicapuri fizice sau mintale şi, în general, a celor care prezentau cauze de pe urma cărora ar putea deveni incapabili să-şi

MISIONARUL

agonisească traiul şi să constituie o povară publică. Cei care prezentau suspiciuni erau însemnaţi şi conduşi în faţa unei comisii medicale, care efectua un consult amănunţit.

Pe cei care treceau de examenul medical îi aşteptau inspectorii biroului de emigrări. Aceştia, cu ajutorul interpreţilor autorizaţi, supuneau pe noii veniţi la un interogatoriu numit, în mod elegant, "interviu". Informaţiile cerute de autorităţile de emigrare au fost consemnate într-o lege federală, specială, lege adoptată la 5 februarie 1917. Aceste informaţii erau: numele, vârsta, sexul, starea civilă, profesia, semne particulare, dacă ştie să citească şi să scrie, naţionalitatea, ţara de origine, rasa, domiciliul permanent anterior, numele şi adresa celei mai apropiate rude din ţara de unde vine, ultima destinaţie în Statele Unite, dacă are deja bilet pentru acea destinaţie, dacă posedă 50$, iar dacă nu, cât anume, dacă merge la o rudă sau la un prieten, numele şi adresa acestuia, dacă vine în urma unei oferte, solicitări, promisiuni sau învoieli exprese sau implicite ca să lucreze în Statele Unite, dacă vine cu intenţia să se înapoieze în ţara de origine, etc. Lunga serie de întrebări avea drept scop culegerea de informaţii care să certifice că respectiva persoană nu aparţine unei categorii a cărei intrare pe teritoriul american era indezirabilă. Cele mai semnificative categorii de acest fel, potrivit legii amintite anterior, erau: epilepticii, alcoolicii sau persoanele suferind de alcoolism cronic, pauperii, cerşetorii şi vagabonzii, tuberculoşii, persoanele care au fost condamnate sau admit că au comis un delict sau o crimă dezonorantă, prostituatele, persoane aşa numite muncitori cu contract, care au fost îndemnate, încurajate sau înduplecate să emigreze spre SUA de ofertele sau făgăduielile de lucru (false sau adevărate), sau în urma învoielilor verbale, scrise sau tipărite, exprese sau implicite, de a îndeplini în această ţară o

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

muncă de orice fel, persoane care ar putea constitui povară publică şi, multe altele. Este necesar să se ştie că nu fiecare emigrant trebuia să răspundă la toate aceste întrebări. Ei răspundeau la atâtea câte erau nevoie până reuşeau să convingă, pozitiv sau negativ, pe inspector. La sfârşit, verdictul era dat de oficialul american. Pentru cei mai puţin norocoși acest verdict însemna sfârşitul unui vis, care încă nu începuse şi ei erau înapoiaţi acasă. Cei mai norocoşi, răsuflau uşuraţi, aşteptând sosirea vasului care făcea legătura cu New York-ul. Pentru ei "aventura" continua sau, poate, abia începea. (Informaţii extrase din Gabriel-Viorel Gârdan, "Episcopia Ortodoxă Română din America - parte a Ortodoxiei Americane", 2007 pp 95-100) 2.- AŞEZAREA ŞI CĂUTAREA UNUI LOC DE MUNCĂ Chiar dacă, la un moment dat, românii au ajuns să fie prezenţi în toate marile centre americane, aria iniţială a stabilirii lor era circumscrisă statelor estice, aşa cum se întâmpla şi cu emigraţia provenită, în general, din estul, sudul şi centrul Europei. Primele aşezări româneşti le întâlnim în regiuni din jurul marilor lacuri: Erie şi Michigan, din statele: Michigan, Illinois, Indiana, Ohio, Pennsylvania, New York, apoi Missouri, West Virginia, unde industrii înfloritoare, de tot felul, atrăgeau braţele viguroase ale primilor emigranţi români şi ale celor de mai târziu. În anul 1926, în ordinea importanței numerice, românii se găseau în următoarele state: Ohio, Pennsylvania, Michigan, Illinois, New Jersey, Indiana, California, Minnesota, North Dakota, Missouri, Massachusetts, Connecticut, în aceste state numărul românilor trecând de peste o mie (în fiecare) apoi Wiscounsin, West Virginia, Montana, Iowa şi aproape în toate celelalte state, dar într-un număr redus. Numele celor mai importante localităţi în care se găseau români, în acelaşi an, sunt: Cleveland, Youngstown, Philadelphia, Homestead, Detroit, Chicago, Trenton, Indianapolis, San Francisco, St. Paul, St. Louis, Bridgeport, New York 121 , Baltimore, Seatle, Denver, Omaha, Portland etc. În ceea ce priveşte situaţia ocupaţiilor îmbrăţişate de români în America, precum şi a felului în care ajungeau să presteze aceste ocupaţii, voi reproduce descrierea preotului loan Podea din lucrarea „Românii în America”. lată ce spune el: „Veseli, plini de nădejde şi de dorul dolarului, pornesc într-o dimineaţă la porţile fabricilor să capete de lucru. Foareman-ul sau boss-ul (mai marii peste muncitori) se ivesc în poartă şi ochesc pe

MISIONARUL

cei pe care îi cred mai apţi pentru lucrul, unde au lipsă de muncitori. Poate că înaintea unei fabrici să fie o sută sau două sute de muncitori, după ce s-au ales câți au fost necesari, apoi porţile se închid şi ceilalţi rămân pentru altă dată. De multe ori se anunţă şi felul lucrului, la care trebuiesc oamenii. Se spune, bunăoară: <E lipsă de oameni la foarfeca de tăiat lespezile de oţel, sau tuburile, la făcut de forme şi la cărat fierul topit. Cine se pricepe, să intre în curte!> Românul nostru a mers acolo să lucreze, să câștige. De teamă ca nu cumva să rămână fără lucru, se anunţă cutare nenea Gheorghe, care în viaţa lui nici n-a văzut măcar fabrică de fier, ci doar a ţinut de coarnele plugului. Urmarea e, că nici nu se aşează bine la lucru şi nu mai are o mână, sau e fript tot. Dar asta mai rar. Mai des e cazul că, trec zile ori săptămâni şi în toată ziua merg numai degeaba la porţile fabricilor, nu capătă de lucru. Atunci, păzesc pe boss-ul şi la ocazie binevenită îi înfundă în palmă 10-20 de dolari, ca să ajungă la un lucru greu şi slab plătit. Dacă nici aşa nu merge, aleargă la un agent şi plătesc, iarăşi câțiva dolari, ca să fie trimişi în cine ştie ce pustietate, la drum de fier sau tramvai, la canaluri, la băi de cărbuni sau de piatră, sau în vreo fabrică, unde poate nu era nimenea. Peste tot, ţăranii noştri, foarte neajutoraţi şi fără pic de răbdare, au parte de lucrul cel mai greu. Munca lor e o muncă de rob şi de câine, care se plăteşte slab şi care, dacă nu-i omoară, stoarce toată vlaga din ei, aşa că, după un an sau doi nu mai sunt buni de nimic. Vorbesc de țăranii noștri cinstiţi... Locul acestora din urmă e în topitoarele de fier (oţelării, n.a.) şi acolo la lucrul cel mai greu, unde, sau se aprind hainele pe ei, sau calcă pe fierul asudat de li se moaie şi măduva din fluierele picioarelor, sau cară pământul de fier (minereul, n.a.) în cazan, ori încarcă fierul în vagoane de li se îndoaie şelele; în fabricile de oţel şi tuburi, unde îi apucă roţile şi-i macină făină, în fabricile de carne şi conserve, unde le îngheaţă genunchii, încât după un an de zile rămân ologi; în fabricile de cement şi piatră, unde în scurtă vreme capătă dureri de ochi şi pept; în fabricile de oleiuri şi forbe (vopsele), unde

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

gazurile le otrăvesc plămânii şi diferitele soluţiuni le argăsesc mâinile; în băile de cărbuni şi de piatră, unde se buhăiesc la faţă şi, adesea, sunt îngropaţi de vii; la căile ferate, unde sunt călcaţi şi schilaviţi de trenuri şi în diferite magazine, unde se încarcă şi descarcă cea mai mare povară. Mai norocoşi sunt poienarii, şi peste tot mărginenii, cari şi acolo duc viaţă de cioban, care diferă mult de cea de la noi. Ciobanul din America, în loc de căciulă, poartă chipiu; în loc de cojoc, un căpuţ comun; în loc de măciucă, pușcă; iar în loc de stână are câte un cort de pânză. Locul de băciţă îl ţine o singură sobă rece de tuci. Oile nu se mulg şi, ce are a face ciobanul este să le pască şi să le păzească de lupi, care sunt foarte mulţi. La o turmă e numai un singur cioban, fie compusă turma, măcar, din câteva mii. De aceea şi viaţa aceasta e o viaţă grea şi amară, lipsită de tot farmecul, căci trec săptămâni şi luni până când un cioban se întâlneşte cu vreun om, ca să schimbe vreo vorbă, două, sau cu un alt cioban, să-şi plângă unul, altuia, dorul şi necazul. Tot ce are bietul cioban acolo e câinele, prietinul lui cel mai credincios şi fluierul, în glasul căruia îşi varsă tot amarul şi toată jalea.[. . .] Greu muncesc şi femeile noastre. Pentru cinci-şase dolari la săptămână, înghit praful din fabricile de tutun, lucră în fabricile de mătasă, de postav şi de hârtie şi, uneori, muncesc alături cu bărbaţii în fabricile de tinichea, de fer sau de carne. În schimbul muncii, câștigul lor e atât de neînsemnat încât astăzi, când şi femeile noastre fac un lux prost, abia le ajunge ca să se îmbrace, iar ca să fie cât mai dichisite, adeseori îşi trag şi de la gură. O soartă mai bună au femeile cu bărbat, care găzduiesc muncitori şi pentru o plată mică, se îngrijesc de curăţenia şi hrana lor, pe când celelalte (fără bărbaţi), după toată munca mai sunt şi marfă şi pradă de ocară şi de batjocură a bărbaţilor stricaţi.‟ Desigur, cele afirmate de Pr. loan Podea, având în vedere faptul că lucrarea sa „Românii din America” a fost premiată în anul 1912 ca fiind cea mai bună lucrare antiemigraţionistă, vizează aspecte negative, accentuându-le, uneori, până la exagerare. Cu toate acestea este adevărat că românilor veniţi la începutul veacului nostru, fără vreo calificare şi necunoscători ai limbii engleze, le-au fost hărăzite muncile cele mai grele: în mine, în furnale, la construcţii de drumuri şi căi ferate, etc. Salariul nu depăşea 10-15 cenți pe oră şi, ziua de lucru era de 10-12 ore şi, asta şase zile pe săptămână. Nu a trebuit mult românilor să îşi dea seama că va trece mult până vor face "mia şi drumul"( adică, când vor face o mie de dolari, se vor întoarce acasă). Spre ilustrare, vom da câteva preţuri din acea vreme: un pound (1/2 kg) de

MISIONARUL

carne de porc costa 18 cenţi; o duzină de ouă, costa 26 de cenţi; un pound de zahar, putea fi cumpărat cu 6 cenţi; unul de cafea costa 30 de cenţi; o pereche de pantofi se vindea între 1,50$ şi 2,50$. Este un fapt general recunoscut că perioada de început era una extrem de dificilă pentru noii emigranţi. Trebuiau să facă faţă la o mulţime de probleme, cum ar fi singurătatea, barierele lingvistice şi, în special, imensa provocare a adaptării la un întreg mod de viaţă, nou. La acestea se adăuga faptul că, noii veniţi nu erau primiţi nicidecum cu bucurie de cei sosiţi mai de demult. Aceştia vedeau în ei concurenţi, gata să lucreze mai greu şi pentru plată mai mică. De aceea noii veniţi erau priviţi cu suspiciune şi ironizaţi pentru modul diferit în care erau îmbrăcaţi, sau modul în care puteau pronunţa în engleză (atunci când puteau face şi atât), iar uneori ostilitatea îmbrăca forma violenţei. Este o caracteristică a istoriei imigraţiei americane că, începând cu imigraţia irlandeză din anii '20 ai veacului al XIX-lea, fiecare grup de nou veniţi a suferit, întro anumită măsură, batjocura şi discriminarea celor „americanizați”. Semnificativă este, în acest sens, mărturia unui pionier al emigrației (Ion Nasea sr., originar din Vlădeni-Făgăraş, care a emigrat în anul 1906): „Am fost numiţi în fel şi chip şi, am fost implicaţi în numeroase lupte cu alte grupuri etnice. Cred că acest fapt s-a datorat incapacităţii diferitelor grupuri etnice de a comunica unele cu altele. A trebuit, mai mult, sau mai puţin, să ne purtăm de grijă şi de aceea călătoream mai mult în grupuri de câte 5-10 persoane. ‟ Dificultăţile barierelor lingvistice sunt evocate de acelaşi personaj: „Limba a fost o barieră. Uneori, dacă eşti singur şi nu te poţi face înţeles, trebuie să folosești pantomima. Pentru a obţine o pernă, trebuie să-ţi pui haina pe podea şi să te așezi cu capul pe ea. Pentru a obţine o pătură, trebuie să te prefaci că te acoperi. Până am învăţat limba, viaţa a fost foarte frustrantă.‟

Este evident că visurile din „sacul de emigrant" s-au spulberat când emigranţii s-au lovit de realitatea americană, ei fiind nevoiţi să traverseze agonizanta perioadă a „împăcării" credinţelor despre America, aduse de acasă, cu realitatea americană pe care au aflat-o. Intr-o formă, care făcea, cel puţin până la un punct, haz de necaz, acest proces de reconciliere conceptuală a fost exprimat în una dintre cele

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

câteva poezii populare româno-americane, ce s-au păstrat până azi: Foaie verde mărgărit,/ Auzit-am, auzit,/ Auzit-am prin Ardeal,/ De şoafală şi vilbar,/ Despre ele auzeam,/ Dar ce sunt habar n-aveam,/ Despre şoafală mi-am zis/ C-o fi vreo masă de scris,/ Despre vestitul vilbar,/ Credeam c-o fi călimar./ Dar aici când am venit/ Văzui că m-am păcălit/ Vilbarul e roaba rea/ Duc feară grele cu ea,/ Iar şoafăla e lopata/ Care-mi încârligă spata. Dacă, la început, majoritatea românilor veniţi în America aveau o imagine vagă asupra noii lor ţări şi asupra oportunităţilor pe care mediul american le oferea şi, forţaţi de împrejurări,au acceptat orice muncă li se oferea şi orice condiţii, treptat ei au început să caute locuri de muncă mai bine plătite şi condiţii mai avantajoase, chiar dacă aceasta presupunea migrarea dintr-o localitate în alta sau chiar dintr-o regiune în alta. Unii mai întreprinzători au început mici afaceri, care ofereau servicii, iniţial numai pentru conaţionali, iar ulterior pentru oricine apela la ele. Principalele domenii de activitate au fost: comerţul (magazine, saloane) şi serviciile (frizerie, cizmărie, boardinghouse, adică pensiuni, plasarea forţei de muncă, agenţii de voiaj, servicii medicale, case de schimb valutar, oficii de trimis bani în ţară etc.) (Informaţii extrase din Gabriel-Viorel Gârdan, ibidem, pp 100-104). 3.- SCURTĂ STATISTICĂ A AŞEZĂRII ROMÂNILOR ÎN AMERICA Conform recensământului populaţiei S.U.A., efectuat de către autorităţile federale, în anul 1920: 39% dintre români s-au stabilit în zona oraşului New York (deoarece aici găseau mai uşor de lucru, fiind, totodată, locul unde cei mai mulţi debarcau din vapoare); 12,7% în Ohio; 10,9% în Pennsylvania; 6,2% în Michigan; 6,1% în North Dakota; 1,6% în Montana; 1,4% în Massachusetts, iar restul, inegal, în alte 36 de state. Deci, principalele cauze ale emigrării erau reprezentate de problemele de ordin social. Acest lucru era cunoscut de opinia

MISIONARUL

publică americană, mai cu seamă datorită articolelor publicate de profesorul George Dorsey. Românii, sosiţi în Statele Unite, se confruntau cu o serie de probleme de adaptare, limba vorbită în America fiind total străină acestora, modul de viaţă total diferit faţă de cel patriarhal, românesc. Impactul lor cu „Lumea Nouă” era mai puternic, comparativ cu cel suferit de cehi, polonezi, slovaci, sârbi, unguri, întrucât românii practicaseră, acasă, în special agricultura, dar ei au fost nevoiţi să se angajeze în oraşe, ca muncitori în fabrici. Marea majoritate a românilor care s-au angajat la uzine, fabrici şi mine de cărbuni, era din muncitori necalificaţi şi, în plus, făcea şi muncile mai grele. Ei lucrau pentru realizarea normelor. După unele surse, 90% dintre românii americani s-au angajat în uzine. (informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”). 4.- LEGĂTURILE ROMÂNILOR DIN AMERICA, CU PLAIURILE NATALE. Presa din Transilvania înfăţişa situaţii din coloniile româneşti de peste ocean. Apoi, unii preoţi, sosiţi din S.U.A., au publicat articole în ziare sau broşuri, înfăţişând modul de viaţă al fraţilor români din Statele Unite. Românii americani nu îi uitau pe cei de acasă. Trimiteau familiilor, rudelor, prietenilor, scrisori, pachete, bani. Ei intenţionau să revină pe meleagurile natale, după ce dobândeau sume mai consistente, care să le permită cumpărarea de pământ, animale, unelte şi maşini agricole. Potrivit raportului întocmit şi înaintat superiorilor la 15 februarie 1905, de consulul american din Viena, numai în 1904 românii americani au trimis în Transilvania, Banat şi Bucovina între 40-45 milioane de dolari. (informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”). 5.- TENDINŢA DE ORGANIZARE A DIASPOREI ROMÂNEŞTI DIN AMERICA Faptul că se puteau purta cocarde tricolore, se putea cânta imnul „Deşteaptă-te Române” la diferite întruniri, evenimente, serbări ale societăţilor, gesturi patriotice, care nu se puteau realiza acasă, datorită autorităţilor maghiare, au demonstrat că românii erau foarte bine organizaţi în lupta lor de sprijinire a înfăptuirii Statului Român Unitar, de protejare a intereselor politice şi economice ale României întregite. Toate acestea demonstrează că

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

românii din S.U.A., în prima jumătate a secolului XX erau conectaţi la aspiraţiile politice, economice şi sociale ale ţării de origine. Marea majoritate a românilor ce s-au angajat la uzine, fabrici şi în mine de cărbuni, era, de obicei, din necalificaţi şi, în plus, făceau şi muncile mai grele, ei lucrând pentru realizarea normelor („overtime”). (informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip, „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”). Citate religie „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. (Luca 9 – 26) "Copilaşilor, nimeni să nu vă amăgească; cel ce-nfăptuieşte dreptatea este drept, aşa cum Acela drept este. Cel ce săvârşeşte păcatul e de la diavolul, pentru că diavolul încă de la-nceput păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu: ca să strice lucrurile diavolului." Citate ortodoxe - Sfântul Ioan Evanghelistul 6 - 110 "Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică." - (Ioan IV/14) "Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui." – (Ioan XIV/ 21) „Religia mea constă într-o umilă admiraţie faţă de spiritul superior nelimitat care se dezvăluie în micile detalii pe care le putem percepe cu minţile noastre fragile şi limitate.” (Albert Einstein) „Avem suficientă religie pentru a ne urâ unii pe alţii, dar nu destulă pentru a ne iubi.” — Jonathan Swift „Știința fără religie este imperfectă, religia fără știință este oarbă.‟ Albert Einstein

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

C.- ASPECTE LEGATE DE ORGANIZAREA ROMÂNILOR DIN AMERICA 1.- MOD DE ORGANIZARE Două instituţii majore au avut rolul de a uşura tranziţia între modul tradiţional de viaţă şi noile cadre: boarding-house (borturile, pensiunile) şi societăţile de ajutor. În cele ce urmează ne vom opri asupra borturilor, urmând a reveni ulterior şi asupra societăţilor de ajutor. Pensiuni colective - Boarding-House

Puţinii români care veniseră cu soţiile şi, care au fost mai întreprinzători şi-au dat repede seama că pot câştiga mai mult, mai sigur şi mai uşor găzduind-i pe conaţionalii lor, decât lucrând în fabrici, la drumuri sau în mine. Ei au deschis case în care să-i găzduiască pe emigranţi (boarding house), pe care românii le-au numit borturi. De regulă, un bort era o clădire modestă de lemn cu un etaj. La parter se găsea o bucătărie mare, care adăpostea şi albii enorme pentru spălat rufe, sală de mese, prânzitorul, care avea o masă lungă şi scaune simple, iar în faţă era un soi de cerdac acoperit, pe care emigranţii l-au numit porci, preluând termenul englezesc porch. La etaj, erau două sau trei încăperi în care erau paturile. În medie, un bort adăpostea între 25 şi 30 de oameni, dar în unele cazuri, e drept mai rare, se ajungea şi la 50 sau 60 de "pensionari". De cele mai multe ori, un pat era folosit de doi oameni care lucrau in ture sau schimburi alternative, ziua şi noaptea. Un aspect care este interesant de remarcat, este faptul că borturile cultivau cu gelozie "patriotismul" local, ele găzduind oameni veniţi din acelaşi sat sau, cu îngăduinţă, din sate vecine, înrudiţi între ei, sau care se cunoşteau bine. A trebuit să treacă destul de mult timp până când au găsit adăpost, sub acoperişul aceluiaşi bort, emigranţi din grupuri etnice diferite. Ceea ce a deosebit borturile româneşti de celelalte boarding-houses, existente la începutul veacului în America, a fost faptul că, ele nu erau simple înjghebări economice ale unor oameni săraci, pentru unii mai săraci. Ele au fost adevărate instituţii sociale, chiar dacă nu cu acest gând fuseseră întocmite.

MISIONARUL

În borturi, emigranţii români au putut să rămână împreuna cu alţi conaţionali, care împărtăşeau aceeaşi experienţă, au putut să rezolve împreună problemele cu care se confruntau, s-au putut ajuta când le-a fost mai greu, au putut să vorbească limba de acasă şi, mai ales, într-un moment decisiv şi critic al existenţei, au putut găsi răgazul care să le permită să-şi păstreze, odată cu obiceiurile şi credinţa, identitatea şi, de aceea, în istoria căilor prin care modelul existenţial românesc a supravieţuit "borturile" au fost un modest, dar emoţionant, exemplu.

Grup de imigranți

Dormitorul

După modul în care se organizau, clienţii bortului erau de două feluri: cu compania (company = "laolaltă") şi fulborderi (full board = "pensiune completă"). Primii plăteau patul de dormit, spălatul rufelor (o dată pe lună) şi gătitul mâncării. Ei îşi cumpărau împreună mâncarea pe care bortăriţa numai le-o gătea. Al doilea grup plătea cam 9-12 $ pe lună şi primeau "serviciu" complet. (Salariul mediul al unui emigrant era în vremea aceea cam 20-25 $ pe lună). Pensionarii unui bort primeau două mese principale pe zi. Micul dejun, care consta din tocană de carne sau ouă cu slănină şi cafea şi, cina, care consta din tocană şi zeamă acră. În plus, ei primeau pentru la lucru o pailă (pail = cutie de dus mâncarea), în care era pâine, două ouă, o bucată de carne friptă sau o bucată de slănină afumată, două mere sau o banană şi o sticluţă cu cafea. Duminica, la micul dejun, li se dădeau scoverzi şi cârnaţi cu hrean, iar la prânz, carne cu găluşte şi, în mod obligatoriu, supă cu tăiţei. Cei care doreau, puteau să cumpere de la bortaş, o porţie de ciorbă de viţel, un pahar mare de bere şi un păhărel de whisky, pentru cinci cenţi, fiecare. În zilele de sărbătoare sau atunci când venea pedia (pay day = ziua de salariu), bortaşul dădea cinstea (făcea cinste) un butoiaș de 30-40 de litri de bere.

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

Un rol special l-au avut bortăriţele, al căror volum de muncă era incredibil. Aceste femei au reuşit să facă tot lucrul şi să crească familii de nădejde şi cu frica de Dumnezeu, rămânând în memoria colectivă a românilor-americani ca modele exemplare. Borturile au fost primele instituţii ale românilor în America şi în prânzitoarele lor au fost gândite şi celelalte instituţii. Aici s-au înjghebat primele asociaţii şi parohii şi, tot aici, s-au săvârşit şi primele servicii religioase. Borturile, ca instituţii, în unele comunităţi au ajuns la minimum, în anii 1940, ele supravieţuind în special datorită emigranţilor solitari, care au ales să rămână în America fără, însă, să se căsătorească vreodată. Este firesc ca, citind aceste rânduri, să ne întrebăm: cum au reuşit românii să se adapteze condiţiilor deosebit de grele de viaţă şi muncă şi, cum au putut să se integreze în nemilosul sistem american? Răspunsul l-am găsit, cel puţin în parte în următoarea afirmaţie a lui Alexandru Nemoianu: „În covârșitoarea lor majoritate, cei emigraţi dintre români, la începutul secolului XX, erau ţărani cu foarte puţină educaţie formală. Dar aceasta era din plin compensată de faptul că ei aveau o foarte clară idee despre identitatea lor, aveau o foarte bogată experienţă de viaţă în structurile unui imperiu cosmopolit (austro-ungar) şi, cunoşteau, fie şi rudimentar, câteva limbi străine. În plus de aceasta, acei oameni posedau calitate psihologică definitorie, care le garanta posibilitatea, dacă nu a succesului, cel puţin a supravieţuirii decente în America de la începutul veacului, conştiinţa de oameni liberi. Ţăranii români emigraţi în America, la începutul veacului XX, erau obişnuiţi să îşi asume riscuri, să suporte consecinţa, bună sau rea, a acţiunilor întreprinse, capacitatea de a învăţa din greşeli şi voinţa tare de a începe de la capăt, din nou şi din nou (s.n.). La toate acestea s-a adăugat si ceea ce românul a adus cu el: limba sa, mâncărurile sale, devotamentul pentru munca grea, dragostea pentru muzică, grija pentru copiii şi familia sa. Toate acestea nu ar fi avut valoare dacă nu ar fi fost dublate sau, mai exact spus, susţinute de o puternică identificare cu credinţa strămoşeasca. Dacă a fi irlandez însemna a fi catolic, a fi român însemna a fi ortodox, pentru cei mai mulţi dintre emigranţii români.” (Informaţii extrase din Gabriel-Viorel Gârdan, ibidem, pp 104-106) „Nu doar că nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu decât prin Iisus Christos; nici nu ne putem cunoaşte pe noi înşine decât prin El”. (Blaise Pascal (1623-1662), matematician şi fizician francez)

MISIONARUL

2.- SOCIETĂŢILE FRATERNALE DE AJUTOR Pentru a rezista noilor condiţii, solii poporului român din America au început să se organizeze.

Societatea "Albina" Societăţile fraternale au oferit emigranţilor sprijinul, sfatul, ajutorul în cazul lipsei de succes sau a unor accidente şi o viaţă socială organizată. Importanţa lor în viaţa comunităţii românilor emigraţi în America a fost determinată de un număr de trăsături specifice emigrantului român de la începutul secolului XX. După cum am văzut deja, majoritatea românilor care veneau în America erau ţărani din Ardeal, Banat şi Bucovina. Ei plănuiau să muncească, atât cât vor putea de mult, pentru a câştiga suficienţi bani, pentru a-şi cumpăra pământ şi alte bunuri, în ţara de origine. Din această cauză, mulţi erau veniţi fără familie şi au fost obligaţi să se obişnuiască cu modul de viaţă din borturile patronate de conaţionali. Într-o majoritate covârşitoare, emigranții s-au transformat, peste noapte, din ţărani în muncitori industriali.

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

Trebuie să amintim că ei erau obişnuiţi cu un mod de existenţă în care comunitatea avea un rol extrem de important.

Societatea Vasile Alecsandri

Societatea Uniunea și Liga

În satul lor, întreaga viaţă le era organizată după nişte modele în care aproape orice aspect era conform unor obiceiuri şi tradiţii imemoriale, fapt care făcea ca existenţa să fie relativ simplă, în sensul că fiecare trebuia numai să se conformeze pe sine cu viaţa comunităţii. Lucrurile stăteau cu totul altfel în ţara nouă. După orele de lucru, fiecare era liber să-şi petreacă timpul cum credea de cuviinţă. Nu existau restricţii şi nici "cenzura" sau moderaţia impusă de influenţele comunităţii. Din acest punct de vedere noii veniţi erau în pericol, ei fiind potenţiale victime ale influenţelor rele. Într-un fel, societăţile fraternale au înlocuit în viaţa emigranţilor rolul vechilor comunităţi săteşti. Ele i-au ajutat să se integreze în lumea nouă şi le-au oferit, de asemenea, o viaţă socială organizată. Societăţile de ajutor, sau fraternale româneşti din America au fost întemeiate din mai multe motive obiective: * La începutul veacului, într-o Americă a capitalismului sălbatic, nu exista nicio formă de protecţie şi asistenţă pentru lucrătorul căzut în nenorocire sau care suferea vreun accident în timpul serviciului. Nu a trebuit să treacă multă vreme pentru ca românii să înţeleagă, pe de o parte că, singuri şi izolaţi nu vor putea să iasă la cale în această lume, total diferită de cea din satul lor, iar pe de altă parte că, revenirea lor acasă nu va avea loc aşa de curând cum plănuiseră iniţial şi, prin urmare, românii au urmat exemplul altor grupuri etnice aşezate în America înaintea lor, care

MISIONARUL

îşi alcătuiseră societăţi fraternale de întrajutorare şi promovare culturală. * La cauzele obiective, s-a adăugat o cauză subiectivă, a cărei importanţă a fost şi mai mare. Instituţiile româno-americane s-au alcătuit mai ales din nevoia membrilor de a-şi controla, cât de cât, mersul vieţii. Aceste societăţi le dădeau un sentiment de apartenenţă sau, în vorbele sociologului Erich Fromm: „Această identitate oferă individului siguranţa. El aparţine, are rădăcini întrun întreg structurat în care locul lui, dreptul lui de a fi parte din acel întreg nu poate fi contestat. Individul poate suferi de foame sau poate să se afle sub asuprire "exterioară", dar el nu se zbate în ghearele celui mai mare rău - totala singurătate şi izolare”. Societăţile fraternale ale românilor-americani s-au întemeiat folosind experienţa adusă de acasă, a societăţilor civile, alternative, românești din Banat, Ardeal şi Bucovina şi, utilizând ca model practic organizaţiile fraternale, religioase ori seculare întemeiate de grupuri etnice ajunse în America înaintea românilor. Astfel, primele două societăţi fraternale româneşti din America au fost înfiinţate în 19o2: "Carpatina" din Cleveland, Ohio (la 2 noiembrie) şi "Vulturul" din Homstead, Pennsylvania. Ele au fost urmate de multe, poate chiar prea multe, altele. Aceste societăţi au avut două scopuri principale: a). Să ajute pe membrii lor în caz de nenorociri şi b). Să promoveze cultura şi viaţa de obşte, româneşti, singurul mod în care identitatea grupului şi coeziunea lui puteau fi păstrate şi promovate. Pentru a înțelege cum funcţionau aceste societăţi şi pentru a înţelege mai bine rostul lor, vom oferi un exemplu concret. Este vorba de experienţa societăţii « Deșteaptă-te Române », din Detroit. La vremea respectivă salariul mediu săptămânal al unui român-american din Detroit era de aproximativ 10 $. Pentru a deveni membru în societate, o persoană plătea o taxă iniţială de 5 $. După aceea, fiecare membru plătea o cotizație lunară de 50 de cenţi. El trebuia să participe la adunarea generală lunară, care oferea dans şi program artistic, pe care o organiza societatea. Biletul de intrare la festivitate şi ce mai trebuia contribuit către societate nu depăşea doi dolari pe lună (inclusiv cotizaţia). Asta reprezenta aproximativ 5% din salariul mediu lunar. Pentru această contribuţie, un membru avea asigurată viaţa socială, apartenenţa la un grup social şi, în plus, primea mai multe beneficii. Pe tot timpul cât ar fi fost bolnav sau ţintuit patului, un membru avea ajutor de 5 dolari pe săptămână. Vizitele medicale, spitalizarea şi medicamentele necesare erau plătite în întregime de

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

către societate. Deci, în terminologia actuală, un membru primea asigurare medicală 100%, plus asistenţa financiară pe timp nelimitat. În momentul de faţă, nici un fel de plan de asigurare medicală, american, nu oferă asemenea beneficii! Femeia care năştea primea un "premiu" de zece dolari. În cazul unei morţi neaşteptate, urmaşii primeau 3oo de dolari (cam 6-7.000 de dolari la valoarea actuală). Toate aceste beneficii reprezentau cu mult mai mult decât oferă poliţele de asigurare de azi, al căror preţ este de circa 10-15% din salariul mediu. Am văzut cum era soluţionată problema întrajutorării. În ceea ce priveşte promovarea culturii, aceste societăţi erau preocupate să pună bazele unor biblioteci şi să organizeze manifestări culturale cât mai numeroase. În acest sens s-a înregistrat o colaborare fructuoasă cu binecunoscuta societate transilvană ASTRA. Numărul acestor societăţi a crescut mereu, prin aceasta viaţa fraternală intrând într-o nouă fază, cea a grupării societăţilor într-o Uniune: Uniunea Societăţilor de Ajutor şi Cultură, din America. Aceasta a luat fiinţă la 4 iulie 1906, la iniţiativa lui Ilie Martin Sălişteanu, din Homstead, Pennsylvania. Scopul ei a fost centralizarea eforturilor societăţilor locale pentru promovarea scopurilor comune şi exemplului bun. În anul 1902 existau două societăţi, în 1911 existau deja 44 de societăţi, pentru ca în 1925 să existe 71 de societăţi membre ale Uniunii, plus altele care au refuzat să adere la ea. Aromânii şi-au organizat propriile lor societăţi: "Fărsătorul" din Bridgeport, Connecticut (1903), "Fraternitatea'' din St. Louis, Missouri şi altele. Înmulţirea excesivă a acestor societăţi este pusă, de loan Iosif Şchiopul, pe seama ambiţiilor personale. „Înfiinţarea prea numeroaselor societăţi - afirma el - se datorează, în parte, şi ambiţiilor personale. Câte un om mai umblat în lume şi cunoscător de carte înfiinţa o nouă societate, numai ca el să poată ajunge preşedintele ei şi să se poată mândri la serbări cu frumoasa eşarfă tricoloră.” Tot el găseşte şi scuza pentru o astfel de situaţie.” Această slăbiciune, de altminteri, este firească la nişte bieţi oameni, care, acasă, erau veşnic nebăgaţi în seamă, iar pe de altă

MISIONARUL

parte e mult mai puţin păgubitoare decât satisfacerea intereselor personale. În 1912, din Uniune s-au desprins o parte dintre societăţi, aşa numite ale "domnilor", adică ale puţinilor intelectuali, care se găseau în coloniile românești, formând Liga Societăților de Ajutor şi Cultură Româno - Americană. După ani lungi de fricţiuni, insulte şi acţiuni contradictorii şi ostile, cele două organizaţii centrale, Uniunea şi Liga, s-au reunit în anul 1929. În acel an societăţile reunite atinseseră numărul de 85. După cum am putut constata, viaţa muncitorilor români, de la început a fost o viaţă de muncă şi de chin, reducându-şi traiul la strictul necesar, spre a putea strânge banul, pentru cei de acasă şi pentru a se întoarce la vatră cât mai repede. Şi mai chinuită, decât traiul de pe o zi pe alta, le-a fost viaţa sufletească. Oameni simpli, fără nici o zestre culturala şi fără conducător, s-au trezit deodată între străini, nu răi, dar neînţelegători, într-un mediu cultural cu totul altul, fără nicio asemănare cu cel din care plecaseră. Şcoala nu prea le-a fost cunoscută nici de acasă. Dar, le lipsea şi biserica, care să le mângâie aleanul. Durerea sfâşietoare de suflet ii copleşea, îndeosebi la sărbători mari, la Crăciun şi la Paşti. Nu era cine să-i spovedească, să-i împărtăşească si să le împartă Sfintele Paşti, de ziua învierii Domnului. Dovada acestui fapt o găsim în relatările pionierilor emigraţiei, despre primele sărbători petrecute în America. Astfel, Nicolae Mihalţian descrie felul în care au sărbătorit românii din Cleveland, Paştile din anul 1900, după cum urmează: „Un număr de români s-au adunat, în dimineaţa Duminicii Învierii, într-un "Bort" de pe Wedel Streat, colţ cu Herman Avenue. Acolo, unii dintre ei, după ce au mâncat prânzul de dimineaţa, se preumblau în sus şi în jos, alţii povesteau despre slujbele de Înviere de "acasă", iar alţii regretau că într-o zi mare ca aceea, ei nu au parte nici măcar de bucuria unei îmbucături de "Paşti". În vecinătatea unde se aflau nu era o biserică ortodoxă, doar una romano-catolică, a cărei limbă şi obiceiuri nu erau cunoscute de românii adunaţi în "Bortul" de care pomeneam. În aceste împrejurări, povestea Nicolae Mihalţian, s-au hotărât ca

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

toţi, în grup, să iasă "afară", să umble la "câmp". Ei au apucat-o spre Nord, în susul străzii West 65, au străbătut un câmp fără clădiri, au trecut drumul de fier şi au ajuns pe ţărmul lacului Erie. Acolo unde s-au oprit era un petec de vie, ale cărei mlădiţe începuseră sa înmugurească.

În 2003 Societatea Fărsărotul și-a sărbătorit Centenarul (100 de ani de existență) Frumuseţea paşnică a locului, viţele înmugurite, al căror simbolism era cunoscut oricărui creştin ortodox, i-au însuflețit pe români şi i-au mişcat ca să poată vedea în jurul lor "semnele lăsate de Dumnezeu în lume". Ei au smuls muguri de viţă şi au muşcat din ei, s-au îmbrăţişat, şi-au dat sărutul păcii şi şi-au unit glasurile în troparul supremei bucurii şi biruinţe: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând...” (Informaţii extrase din Gabriel-Viorel Gârdan, ibidem, pp 106-111) „Oamenii au nevoie de Iisus Christos ca necesitate, nu ca lux. Poate că îţi face plăcere să ai flori, dar ai nevoie de pâine. Iisus nu este un fenomen, El este pâinea. Iisus nu este o curiozitate, El este apa. La fel de sigur cum sunt că omul nu poate trăi fără pâine, noi nu putem trăi pe deplin fără Iisus.” (Joseph Parker (1830-1902), teolog britanic)

MISIONARUL

3.- ATITUDINEA GUVERNELOR ROMÂNIEI • Deoarece majoritatea românilor din Statele Unite, din "perioada de pionierat" (1881-1918), erau cetăţeni austro-ungari, mulţi animaţi de speranţa de a reveni mai târziu în ţară, guvernele României nu au arătat până la război un interes special acestora, fiind preocupate de a evita ostilitatea Vienei şi Budapestei; • În toţi acei ani dinaintea războiului mondial, Societăţii Româno - Americane i-au fost, sistematic, refuzate orice concesii în perimetrele petroliere, proprietate a statului. Totul dezvăluia o continuare a celor afirmate în 1904 de D. A. Sturza, că personal socotea drept o „datorie patriotică” să „urmărească foarte îndeaproape noua Societate Româno - Americană, care, având în spatele ei uriaşele resurse ale lui Standard Oil, menţinea trează îngrijorarea liberalilor”. 4.- ETAPELE PRINCIPALE ALE ISTORIEI GRUPULUI DE ROMANI EMIGRAȚI IN AMERICA Pentru a putea înțelege evoluția istoriei ecleziale a grupului românilor americani consider că este necesar să facem o periodizare a evoluției identitare a acestui grup, întrucât fiecare val de imigranți români a avut trăsături distincte și mentalități proprii, iar acestea au influențat în mod hotărâtor evoluția vieții și a instituțiilor bisericești. Așadar, după cum am văzut deja, istoria românilor-americani a început la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Ea a cunoscut mai multe etape principale (informaţii extrase din lucrarea istoricului Ionel Marius Iosip: „Românii aflaţi în S.U.A., până la primul război mondial”). „Disciplina regulată de a avea o prietenie cu Iisus îi determină pe oameni să devină asemenea Lui”. (Harry Emerson Fosdick (1878 – 1969), pastor baptist american)

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

D.- ETAPELE EMIGRAŢIEI ROMÂNEŞTI, ÎN AMERICA (Informaţii extrase din Gabriel-Viorel Gârdan, ibidem, pp 111-115). 1.- GENERAŢIA "MIA ŞI DRUMUL"(1895-1924).

Mi-e dor de fluier și de turmă

Vreau să părăsesc sărăcia' asta...

Această primă etapă a debutat odată cu emigrările masive spre America de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi s-a întins până după primul război mondial, încheindu-se, practic, odată cu promulgarea legilor Johnson (1921 şi 1924), care puneau capăt intrării şi aşezării libere în Statele Unite, impunând cote de emigrare pentru fiecare naţiune.

Îmi iau desagii, și plec acasă

Păstrarea portului popular și a tradițiilor

MISIONARUL

Principalele caracteristici ale acestei perioade au fost: majoritatea emigranţilor erau ţărani din provinciile româneşti aflate, la acea vreme, sub ocupaţie străina, Ardeal, Banat şi Bucovina, oameni cu puţină educaţie formală, dar având mentalitatea de oameni liberi şi cu dorinţa de a-şi păstra identitatea; acei oameni plănuiau să stea un timp limitat în lumea nouă, suficient să îşi adune o mie de dolari şi costul călătoriei înapoi acasă; caracterul emigraţiei acestei generaţii a fost unul economic, celelalte aspecte fiind subsidiare.

Când au venit în America, românii și-au adus cu ei totul: limba, credința, tradițiile, portul și bunul simț In vremea acestei generaţii s-au alcătuit instituţiile româneşti din America, atât cele fraternale cât şi cele de cult, care au făcut cu putinţă păstrarea identității specifice şi a modelului existenţial românesc. La sfârşitul primului război mondial, un mare număr de români (poate cam 50%) s-au întors "acasă". Unii dintre aceştia au revenit după scurt timp asupra deciziei şi s-au întors în America, hotărâţi să se stabilească definitiv, prefigurând evoluţia ulterioară a grupului. 2.- ETAPA DEVENIRII ÎNTRU ROMÂNI-AMERICANI (1924-1948) Sfârşitul primului război mondial a marcat începutul unei noi etape în evoluţia identitară şi socială a românilor emigraţi peste Ocean, care s-a întins până în ultimii ani ai deceniului al cincilea din secolul XX. Această a doua etapă a avut o importanţă decisivă asupra evoluţiei identitare a grupului.

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

Greutățile începutului se țin lanț..

Lucrători în portul din Chicago

Ne luăm cetățenia

Spălatul geamurilor la blocuri

Imigranți români, lucrători în mină

Duminica, în straie de sărbătoare

„Speranţa este bucuria nestatornică născută din ideea unui lucru viitor sau trecut, de realizarea căruia ne îndoim întrucâtva.‟ (Baruch Spinoza)

MISIONARUL

Agricultori români în Idaho

Cei care au rămas în America, după terminarea războiului şi cei care au revenit la puţin timp din ţară, au devenit oameni ai locului, planul întoarcerii definitive "acasă" fiind, în cel mai bun caz, tot mai mult amânat, devenind în fapt un vis nebulos şi,

mai ales, un suport psihologic. Ei s-au adaptat şi integrat în structurile mentale americane, au învăţat limba, iar "ţara veche" a devenit o realitate nebuloasă, atârnând între lumea reală şi cea de vis. Dovada incontestabilă a acestui fapt este dată de numărul foarte mare de români care au devenit cetăţeni americani, în această perioadă. Tineretul român-american s-a americanizat şi a devenit promotor al modelului de viaţă american, în comunităţile lor. Noua generaţie a stabilit noi contacte şi a obligat comunitatea în ansamblul său să se deschidă, să iasă din carapacea sa şi să se înscrie în tendinţele generale ale societăţii.

O poză de grup în filele istoriei

Viitorul ne zâmbește

„Nimeni altcineva nu are sau a avut locul pe care Îl are Iisus în inima oamenilor. Alţi zei au fost veneraţi, dar nicio altă persoană nu a fost iubită la fel de mult”. (John Knox (1514 – 1572), teolog scoţian care a condus mişcarea de reformă a Bisericii din Scoţia)

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

Enescu la Cleveland

Vine PS Policarp să ne organizeze

Așa dar, din nou, desagii și... spre America

Portul românesc, în România, în America, și oriunde în lume

Instituţiile românilor-americani s-au consolidat mult în această perioadă şi au contribuit decisiv la păstrarea identităţii românilor-americani. Oricum, ceea ce trebuie reţinut este faptul că în acei ani comunitatea româniloramericani s-a consolidat economic, social, cultural şi religios, s-a transformat din punct de vedere al identităţii, chiar dacă fără să conştientizeze întru totul, trecând de la starea de români în America la cea de români-americani. Achiziţiile acestei perioade se vor confirma şi accentua în perioada de după sfârşitul celui de al doilea război mondial. „De mulţi ani am o regulă: să Îl consider pe Iisus Christos ca pe un prieten. El nu este un crez, o simplă doctrină, ci este singurul pe care Îl avem pe deplin”. (D.L. Moody)

MISIONARUL

Reuniunea Doamnelor, Detroit (1930) 3.- ETAPA EXILULUI ANTI-COMUNIST (1948-1989) Această a treia fază, din istoria românilor-americani, a stabilit definitiv şi ireversibil caracterul şi identitatea grupului la nivel de indivizi, instituţii şi comunitate, în întregul ei. Valul emigraţionist care a marcat această etapă a fost cel mai lung, mai complex şi nu a avut prea multe puncte comune cu cele anterioare. Caracteristicile acestei perioade au fost prefigurate încă din 1945, când restructurările majore, teritoriale şi demografice, precum şi implicarea Statelor Unite în rezolvarea problemei internaţionale a persoanelor strămutate (displaced persons) în anii războiului, au creat premisele necesare declanşării acestui nou val de emigranţi. Instaurarea comunismului prin forţă, a transformat România într-o ţară predispusă la un adevărat flux emigraţionist, orientat spre America de Nord, exod motivat de cauze politice. După 1947 au fost acceptaţi în State le Unite, ca „displaced persons”, un număr de aproximativ 15-20.000 de emigranţi români, în majoritatea covârşitoare refugiaţi politic. Până în 1989, lor li s-au adăugat alte câteva zeci de mii de refugiaţi politic din România. Acest val de emigranţi a influenţat serios comunitatea românilor-americani, care a încetat să se mai considere o prelungire, un apendice, dincolo de Ocean, a României, afirmându-şi o identitate ireversibilă. Cei mai mulți dintre românii

ROMÂNII & AROMÂNII DIN AMERICA

nou veniţi proveneau din rândurile intelectualilor şi erau foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional, acest fapt asigurându-le succesul în lumea americană şi facilitându-le integrarea rapidă. Decizia lor de a emigra a fost definitivă, ea fiind motivată în principal politic şi, numai secundar, economic. Concret, decizia lor de a rămâne în afara graniţelor României a fost determinată de sentimente pasionate şi ireversibile anticomuniste. Faptul acesta a făcut ca românii-americani să perceapă starea lor ca exil şi nu ca diaspora. Alexandru Nemoianu consideră că, pentru aceşti oameni, comunismul nu era un "sistem" impersonal, ci unul foarte "personal", care îi alungase de acasă, le chinuia rudele şi prietenii, le pângărea ţara. Din această cauză, ei s-au alăturat cu entuziasm eforturilor americane din cursul "războiului rece" şi au adus servicii importante acestei cauze. În plus, respingând orice fel de idee de colaborare cu comunismul, ei au făcut ca instituţiile româno-americane să se concentreze asupra lor înşiși şi astfel "cordonul ombilical" psihologic cu "ţara veche'' a fost tăiat.

Înainte de 1989, manifestații anticomuniste sunt organizate în marile orașe americane

Anti-comuniştii care s-au aşezat după al II-lea război mondial, în comunitatea româniloramericani, au scos în evidenţă contrastul şi deosebirea de esenţă care exista între sistemul american şi caracterul naţionalcreştin al instituţiilor românoamericane, pe de o parte şi sistemul impus în România prin trupele sovietice, pe de altă parte.

Consecinţa acestor lucruri a fost hotărârea de a dezavua orice element, orice legătură care ar extinde influenţa autorităţilor comuniste din România asupra comunităţii românilor-americani (inclusiv legăturile de ordin spiritual-religios). Partea negativă a acestui aspect, manifestată mai ales de la sfârşitul anilor șaptezeci şi până în 1989, a fost că latura "română" a complexului româno-american a fost minimalizată la limita dispreţului, adesea a fi "român" fiind echivalat cu a fi "comunist". Echilibrul va fi restabilit, în mare măsură, în perioada următoare.

MISIONARUL

4.- ETAPA "CANTITATIVI" (DIN 1990 PÂNĂ AZI) Epoca "exilului" s-a terminat în decembrie 1989, când bolşevismul din România s-a prăbuşit în lada de gunoi a istoriei. Pentru românii-americani acest fapt a însemnat începutul unei noi faze în istoria lor, care reînvie unele caracteristici ale primei etape. După evenimentele din decembrie 1989, emigrarea către America şi Canada s-a transformat într-o adevărată goană către un "Eldorado", care nu mai era cel de altă dată. Emigraţia română de după 1989 a fost una determinată de circumstanţe excepţionale. În ţară, "democraţia originală" nu anunţa nimic bun, iar "mirajul american" părea a fi devenit dintr-odată accesibil oricui. Dar, la început, nu s-au înghesuit să emigreze elitele, atâtea câte mai erau, ci aventurierii, visătorii, cei dornici de îmbogăţire imediată şi, nu în ultimul rând, cei care se simţeau vinovaţi, ajunși indezirabili. Emigranţii români, ajunşi în această perioadă în "lumea nouă", sunt în covârşitoarea lor majoritate, emigranţi economici, ceea ce face ca, în mare măsură, comportamentul noilor veniţi să se apropie de cel al emigranţilor de la începutul emigraţiei în America. Spre deosebire de emigranţii din perioada de început, ei sunt foarte bine pregătiţi profesional şi capabili să comunice în limba engleză. Odată cu aşezarea lor în sânul comunităţii românoamericane, s-au produs câteva modificări în structura şi orientarea comunității. Latura "românească", a componentei românoamericane, a primit un nou şi viguros suflu de viaţă, devenind, dacă nu predominantă, oricum egală în importanţă cu cea americană. Noii emigranţi nu au nici un fel de inhibiţii, sunt conştienţi, că, din punct de vedere profesional sunt, mai întotdeauna, superiori "vechilor" emigranţi, ori destul de superiori pateticilor lor descendenţi şi, în plus, nu sunt "cu spatele la zid", au cale de întoarcere, fapt care întăreşte asemănarea lor cu emigranţii români de la începutul secolului XX. Aceasta ar fi, aşadar, o etapizare sintetică a mai bine de un veac de istorie a românilor-americani. Ea poate fi aplicată cu succes şi la viaţa religioasă a comunităţii, caracteristicile specifice fiecărei etape explicând în bună parte evoluţia din punct de vedere religios-bisericesc a comunităţii românilor-americani. „Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor viața nu este decât o pasăre cu aripi rupte, care nu mai poate să zboare.‟ (Langston Hughes)