CONFESIUNI ONLINE – ONLINE CONFESSIONS – VOLUMUL 2 - VOLUME 2 Felix Rian Constantinescu 2017 MOTTOS SCATTERED THROUGH TEXT.. 31 decembrie 2016 la 03:04 UTC+02 SEXDRIVE 31 decembrie 2016 la 02:59 UTC+02 The question is not Do you believe in God? The question is Do you love me? 31 decembrie 2016 la 02:15 UTC+02 Poetry & Love I have read a haiku about Love And thought Man changes Nature - with Love not Man But the Poet if Poet is All We are - and what true God Can be - tears bring wisdom That is a verse of God & Love is Pain not Pleasure. 30 decembrie 2016 la 23:43 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Andrzej Balbus. 30 decembrie 2016 la 23:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 23:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 23:22 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Barbara Suen. 30 decembrie 2016 la 23:19 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 23:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Alicia Keys. 30 decembrie 2016 la 23:05 UTC+02 My friends, -guys -, are afraid of me just how they are fearful of their girls, I m becoming too smart. And I feel like Mr. Frank Slade. 30 decembrie 2016 la 23:02 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mango Music. 30 decembrie 2016 la 23:00 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 30 decembrie 2016 la 22:54 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Simona Paula. 30 decembrie 2016 la 22:48 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 30 decembrie 2016 la 22:44 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 30 decembrie 2016 la 22:43 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de PTSD Support And Recovery. 30 decembrie 2016 la 21:08 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Pearl S. Buck. 30 decembrie 2016 la 21:05 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Humanitas Fiction.
30 decembrie 2016 la 19:47 UTC+02 Computers When computers started, in Romania, at least, people said there was no use no feelings in them, that they are just a parallel world and madness, but as we can see, people were wrong. 30 decembrie 2016 la 19:29 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/btn_4851350506/ 30 decembrie 2016 la 19:26 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 19:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 19:23 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 19:14 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 18:41 UTC+02 Meaning There is a Sensibility of Impotence in Man. After genesis - intimate silence - Girl broken World becoming science-fiction - hermit 'S sad friend despaired - deserving to be Will give her her body as a beautiful crutch Would let herself crucified for the Saint But oh She just have to sing in the broken Monastery and be - be - Pu Yi's second Best - somewhere in t/ Greenwhich Moon. 30 decembrie 2016 la 18:10 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=VdQY7BusJNU Parliament should believe in the English poet. Because on earth what is other than Parliament? 30 decembrie 2016 la 17:53 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 17:09 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13053050-Masturbation-by-FRConstantinescu 30 decembrie 2016 la 16:54 UTC+02 Masturbation God in solitude - the woman god - beyond Recollection - life of defeats beauty She Sings - chirrups - an enemy - think - But what an angelic one - coming for truth In the evening - the soul who plays and Sings - obsessed with you - until death And true is in heaven there is no place For secrets or relief & angels love not. 30 decembrie 2016 la 15:58 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13052996-Walk-with-van-God-by-FRConstantinescu 30 decembrie 2016 la 15:47 UTC+02 Walk with van God The day is cold - seems an Arctic summer Sun everlasting dead in the sky on the Tractor roads I carry the Letters I - and Thought that machine - stone - angel Nevertheless - but dead van Gogh was None - I look at the book unread - and Believe - in man and letters - I walk With van God again and ask for reasons. 30 decembrie 2016 la 15:38 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13052972-The-Scorched-Tree-by-FRConstantinescu 30 decembrie 2016 la 15:23 UTC+02 The Scorched Tree Stands in the fenced field - a big Nut-tree - no priestess comes to Pray and sing the hymns of love And nature - dead - dark - and Meaningless - alone - untrue - Nobody will base a world Religion on it - he is ignored As nobody can pick and eat. 30 decembrie 2016 la 14:26 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link.
30 decembrie 2016 la 14:23 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/btn_4841951236/ 30 decembrie 2016 la 14:20 UTC+02 http://qpoem.com/the-demagogue/ 30 decembrie 2016 la 14:18 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 14:14 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 14:12 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 13:52 UTC+02 http://qpoem.com/the-demagogue/ 30 decembrie 2016 la 13:52 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu ĂŽi place un link. 30 decembrie 2016 la 13:49 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 13:46 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13052850-The-Feminine-Man-by-FRConstantinescu 30 decembrie 2016 la 13:27 UTC+02 The Feminine Man The feminine man is made - not Born - prayed not bore - He is Made by disjointing in the cradle By interested parties So legs would grow tender and Graceful - the beauty boygirl & by mad incessant prayer of Orphan Mother. 30 decembrie 2016 la 13:22 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/slm_4840472642/ 30 decembrie 2016 la 13:19 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 13:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 13:04 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/btn_4840092376/ 30 decembrie 2016 la 13:02 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/py_4840026682/ 30 decembrie 2016 la 12:59 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/btn_4839963789/ 30 decembrie 2016 la 12:56 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/slm_4839888417/ 30 decembrie 2016 la 12:52 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/btn_4839834733/ 30 decembrie 2016 la 12:51 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/btn_4839793962/ 30 decembrie 2016 la 12:47 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/slm_4839725318/ 30 decembrie 2016 la 12:44 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 12:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 12:38 UTC+02
https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/btn_4839514304/ 30 decembrie 2016 la 12:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 decembrie 2016 la 12:20 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13052777-Psychopats-by-FRConstantinescu 30 decembrie 2016 la 12:05 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13052767-Asperger-Dogmas-by-FRConstantinescu 30 decembrie 2016 la 11:45 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13052752-The-Singer-by-FRConstantinescu 30 decembrie 2016 la 11:41 UTC+02 https://allpoetry.com/FRConstantinescu 30 decembrie 2016 la 11:24 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=EX8tFvInN3Y 30 decembrie 2016 la 11:03 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=9b4F_ppjnKU 29 decembrie 2016 la 23:45 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mircea Cartarescu. Can t tell the difference between Cărtărescu and a rock... 29 decembrie 2016 la 23:20 UTC+02 The Demagogue Elections passed - red - propaganda resurected Is he bought? - college teacher - a man of the 80s Easy money - speaks at the radio again with wife After Christmas t/ unemployed of Italy & t/ wall Of Mexico - the sinistre face of democracy - and The poor life - and I think - another one goes back Like t/ zombies of our past - t/ eightiers are purple And now they are ready for their own Revolution. 29 decembrie 2016 la 22:12 UTC+02 Critic Arad: Excelență, sunt onorat a vă întâlni. Trebuie să recunosc faptul că a vă cunoaște este una din surprizele foarte plăcute ale pe care le-am avut în ultimul timp. Dar întrebarea de început este, invariabil, aceeași: Cine sunteți, domnule ambasador? Povestiți-ne puțin despre dumneavoastră. Ambasadorul Xu: O dată cu apropierea sărbătorilor Crăciunui și Anului Nou, doresc să urez prin intermediul Jurnalului Arădean, sărbători fericite tuturor cititorilor și prietenilor români! 29 decembrie 2016 la 22:04 UTC+02 Critic Arad: Donald Trump a fost recent ales ca Președinte al Statelor Unite ale Americii. Considerați că acest lucru va influența în vreun fel relațiile internaționale, în special relațiile China-America? Ambasadorul Xu: După alegerea lui Donald Trump ca Președintele SUA, Președintele chinez Xi Jinping i-a transmit un mesaj de felicitare. Cele două țări reprezintă cea mai mare țară în curs de dezvoltare și cea mai dezvoltată țară, fiind primele două economii globale. Cele două state promovează dezvoltarea prosperă mondială și poartă o responsabilitate importantă în apărarea pacii și stabilității globale, împărtășind numeroase interese comune. Dezvoltarea unor relații sănătoase și de lungă durată între China și Statele Unite, în concordanță cu interesele fundamentale ale celor două popoare, este și dorința fundamentală a comunității internaționale. Partea chineză acordă o importanță deosebită relațiilor chino-americane, dorind să lucreze împreună, fără conflict și antagonism, cu respect reciproc, pe principiul cooperării mutual-benefică, extinzând cooperarea pe toate domeniile la nivel bilateral, regional și global, pentru a controla divergențele într-o metodă constructivă, promovând neîncetat noile relații între cele două mari puteri. Critic Arad: Ce impresie v-a lăsat orașul Arad? Ce părere aveți de dezvoltarea relațiilor de comerț, cultură și educație ale
Aradului cu China ? Ambasadorul Xu: În luna noiembrie a acestui an am vizitat pentru prima oara Aradul și am avut parte de o primire extrem de călduroasă din partea autorităților provinciale și municipale, filialei Casei Româno-Chineze, structurilor economice și educaționale locale, și bineînțeles, din partea cetățenilor orașului. Aradul mi-a lăsat o frumoasă impresie de neuitat, m-a marcat în mod special cooperarea pragmatică și bogată în conținut cu China, având un enorm potențial. Provincia Hainan din China a stabilit relații de înfrățire cu județul Arad acum 26 de ani, cele două părți având legături foarte strânse. O întreprindere privată din provincia Zhejiang a investit 40 milioane de Euro pentru a construi o instalație fotovoltaică de 25 megawați în Arad. În luna iunie, reprezentantul din Arad a fost la orașul Tangshan din provincia Hebei pentru a participa la cea de-a treia Reuniune a liderilor locali din China și Europa Centrală și de Est. În octombrie, reprezentanții județului Arad și provinciei Henan s-au întâlnit în municipiul Zhengzhou la un forum economic. Două universități din Arad deja oferă cursuri de limba chineză. În noiembrie, am vizitat filiala Arad a Casei Româno-Chineze cu ocazia Forumului despre cultura și civilizația Chinei și pentru a întâlni câteva întreprinzătorii și oamenii culturali locali pentru a discuta propuneri constructive de cooperare bilaterală. În prezent, Ambasada Republicii Populare Chineze are două proiecte în curs de desfășurare. Primul este sprijinirea compilării unei cărți cu discursurile susținute de reprezentanții culturali de la forum sus-menționat. Al doilea este finalizarea sortării propunerilor de cooperare a reprezentanților întreprinderilor din Arad, pentru a putea acorda întreprinderilor chinezi recomandări de noi proiecte. Am încrederea că eforturile comune ale ambelor părți în cooperare vor aduce roade și mai bogate în toate domeniile. 29 decembrie 2016 la 22:01 UTC+02 „Socialismul cu caracteristici chinezești.” - Ambasadorul Xu. 29 decembrie 2016 la 21:59 UTC+02 I m not a sinner, I m honest... 29 decembrie 2016 la 21:55 UTC+02 Critic Arad: Cum vi se pare România acum? Ambasadorul Xu: În perioada cât am ocupat postul de director general adjunct în cadrul Departamentului Europa al MAE chinez, am vizitat România de trei ori cu ocazia vizitelor conducerii Chinei sau a ministerului. Acest loc mi-a lăsat o adâncă impresie prin frumoasele sale peisaje, oamenii ospitalieri și în special prietenia de lungă durată dintre cele două țări. Mă simt aproape ca acasă în mandatul de Ambasador, dar am simțiti și unele presiuni. Pe de-o parte, chinezii din generația mea au crescut uitându-se la filme românești, ascultând muzică românească, prețuind sentimentul special de prietenie din acest loc. În perioada anilor ‘70 - ‘80, teneșii, creoianele și multe alte produse chinezești erau foarte la modă în România. Cele două țări sunt prieteni buni, parteneri buni, adeseori sprinijindu-se și oferindu-și ajutor recriproc. Prietenia dintre cele două popoare este o fundație extrem de solidă. Dar pe de-altă parte, înțelegerea reciprocă a noilor generații nu este comparabilă cu cea a generației trecute. De exemplu, tinerii chinezi nu au ascultat niciodată Hora românească, iar tinerii români nu au cunoștințe despre China modernă. Ca ambasador, am încurajat încontinuu întărirea schimburilor dintre tineri, pentru a continua prietenia celor două țări de la generație la generație. Anul acesta, partea chineză a sprijinit difuzarea seriei documentare ‘’China, gust și savoare’’ pe postul TVR și a participat ca invitat de onoare la Târgul de Carte Gaudeamus, iar partea română a organizat expoziția ‘’Comorile României’’ în China, cu principalul scop de a promova întelegerea reciprocă bilaterală, consolidând prietenia tradițională. Anul viitor este anul schimburilor media dintre China și statele Europei Centrale și de Est, ambele părți putând profita de această
oportunitate pentru a promova schimburile culturale. Organizațiile mass-media din cele două țări de asemenea pot întări colaborarea reciprocă, întemeind un pod pentru comunicare și cooperare mutual-benefică. 29 decembrie 2016 la 20:37 UTC+02 Pentru mine ultimul an a fost o intensă - dar descrescândă - stare maniacală. We ll see what happens... 29 decembrie 2016 la 20:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Stefan Ghinescu Jr. My hero.. 29 decembrie 2016 la 19:57 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13051600-I-want-to-get-married-by-FRConstantinescu 29 decembrie 2016 la 19:42 UTC+02 O poetă de pe AllPoetry mi-a scris un comentariu răspuns în care mi-a spus că sunt Man of the Day. 29 decembrie 2016 la 19:37 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=6UD0c58nNCQ 29 decembrie 2016 la 19:09 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=d9nlthcKGnI 29 decembrie 2016 la 19:02 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13051535-Pornography.-A-Sermon-by-Bolovanisipiet 29 decembrie 2016 la 19:02 UTC+02 https://allpoetry.com/Bolovanisipiet 29 decembrie 2016 la 18:46 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13051504-Me-and-the-Witches--by-Bolovanisipiet 29 decembrie 2016 la 18:33 UTC+02 Pornography. A Sermon I lastly believe in the machine - for now We can see - the sickess in our faces And the need - for help - not self - but Other - human - warm - wo/man help A bridge of kisses and births in the Sad family - it is good to see ourself Like in the pornography of gargoyles & masons - b/ man - man is not machine. 29 decembrie 2016 la 18:16 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13051456-Seeds-of-grass.-A-prophecy-by-Bolovanisipiet 29 decembrie 2016 la 17:57 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13051430-The-rape-by-Bolovanisipiet 29 decembrie 2016 la 17:46 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13051411-Enlightenment-by-Bolovanisipiet 29 decembrie 2016 la 17:25 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13051389-Dopamin-by-Bolovanisipiet 29 decembrie 2016 la 17:19 UTC+02 https://allpoetry.com/poem/13051384-The-House-at-the-Crossroad-by-Bolovanisipiet 29 decembrie 2016 la 17:18 UTC+02 https://allpoetry.com 29 decembrie 2016 la 15:55 UTC+02 Am devenit critic pe Poetry.com 29 decembrie 2016 la 15:18 UTC+02 Am cumpărat o antologie de poezie engleză pentru școlari și are abțibilde Turbo în ea. BMW și Porsche... 29 decembrie 2016 la 14:34 UTC+02
The poet Brain is a shell - empty or Pregnant - what creature is he - the Poet - beyond its sex a hegelian Concept - pure as a bird In space - in his hour - and then The light closes - and the raft Is Dark - a humpback in the Ocean - prophet prayed and preyed. 29 decembrie 2016 la 14:10 UTC+02 http://qpoem.com/fantasies/ 29 decembrie 2016 la 14:07 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 29 decembrie 2016 la 14:01 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Instinct Primitif by Intidhar Kammarti Benmiloud. 29 decembrie 2016 la 13:48 UTC+02 Dopamin Broken circuits - the music of the eyes When it gets cloudy you have true Take your raincoat - if you have One - or stay home - but upside Sun is invincible - brain transmuted in Tears - why people drink and dance and Love - the mad Earth and the lost Years - everybody's having fun but me. 29 decembrie 2016 la 13:19 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=dyihQtBes1I 29 decembrie 2016 la 12:45 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Ruxandra Cesereanu. 29 decembrie 2016 la 12:25 UTC+02 Poezia mi-a fost respinsă. 29 decembrie 2016 la 00:31 UTC+02 My life is an antithesys to Basic Instinct. 28 decembrie 2016 la 22:39 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de PTSD Support And Recovery. 28 decembrie 2016 la 22:37 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 decembrie 2016 la 22:36 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Sri Vishva Fletcher Kristian. 28 decembrie 2016 la 22:11 UTC+02 I want to get married I want to get married - with a Girl - the one that I love - shall I wait her? - stay pure and Simple - can this be? - tell me Sincere - honest - can you? Are you pure - is your religion True - is love to be? - is love A truth? - I want to marry. 28 decembrie 2016 la 21:11 UTC+02 Churches are like young irresponsible men who leave... 28 decembrie 2016 la 21:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de PTSD Support And Recovery. 28 decembrie 2016 la 21:06 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Lady Gaga. 28 decembrie 2016 la 21:00 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Adina Livia Chirila. 28 decembrie 2016 la 20:54 UTC+02 Femeia păcătoasă Bătrânii au devenit ucenici. Hristos a plecat în Cana Galileii. Ziua următoare bătrânii au prins-o iar pe femeia păcătoasă în timp ce făptuia preacurvia și au luat-o de păr și au ucis-o cu toate pietrele care le-au găsit. Și au ucis păcatul din sânul lor vestind cu putere Evanghelia. 28 decembrie 2016 la 20:45 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 28 decembrie 2016 la 20:10 UTC+02 Me and the Witches Every now and again witches spell me Defiant and lost - wishing me bad luck And omens - I try to resist the charm But the witches enthrall me - If only I could ever let them go - banish Them - kill them dead in my heart and World - the witches are rulers of dark - and I unwillingly came from the dark. 28 decembrie 2016 la 18:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 28 decembrie 2016 la 18:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de O pagina haioasa. 28 decembrie 2016 la 18:37 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Tineri Și Neliniștiți. 28 decembrie 2016 la 18:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 decembrie 2016 la 18:26 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Saint Thérèse. 28 decembrie 2016 la 18:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 decembrie 2016 la 18:21 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Nobel Prize. 28 decembrie 2016 la 18:19 UTC+02 Cumintenia pamantului nu are prieteni, nu a avut niciodata... 28 decembrie 2016 la 18:15 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Yoo Han-Yeong. 28 decembrie 2016 la 18:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Ian Wilcox. 28 decembrie 2016 la 18:05 UTC+02 Condamnat. 28 decembrie 2016 la 18:00 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mango Music. 28 decembrie 2016 la 18:00 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 28 decembrie 2016 la 17:58 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Amr Soliman. 28 decembrie 2016 la 17:54 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 decembrie 2016 la 17:54 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 decembrie 2016 la 17:50 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 decembrie 2016 la 17:48 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 decembrie 2016 la 17:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de MMotivation. 28 decembrie 2016 la 17:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Hashem Al-Ghaili. 28 decembrie 2016 la 17:15 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 28 decembrie 2016 la 16:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Sudhir Kumar Mishra. 28 decembrie 2016 la 16:02 UTC+02 French origins Noble - from the Medieval Loire of fortressess And visions - a world devoted to the Immaculate Conception - defeated warriors of d'Arc - exiled In all the Orbus - the old Polignacs - Romantic Birds of centuries - with the mind & superlogic Brain inscribed in castle towers - in the faith Of France - artists of war and grammar - losers French origins - undying braindead & heartful. 28 decembrie 2016 la 14:39 UTC+02 Azi noapte am visat o carte în care era o carte cu desene și litere pe pagini de aur. 28 decembrie 2016 la 14:08 UTC+02 Azi am făcut injecția la spitalul de neuropsihiatrie de „copii” din Păclișa. Am făcut-o la ora mesei și un băiat Doinel plângea acoperind tot spitalul. 28 decembrie 2016 la 12:58 UTC+02 http://qpoem.com/the-poster-portrait-of-an-artist/ 28 decembrie 2016 la 01:38 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 decembrie 2016 la 01:28 UTC+02 Wed December 2016, 2016 Dearest Kitty, I can tell you what happened. I have looked today in my highschool album and at Irreplaceable s page there is no photo, no writ, only her printed name. And I realized that her name spells something, it s "Me and you is to get cloudy". And from Bucuresti to the villages of Retezat, and Man Note A. That means that she wasn t let to her life love... 28 decembrie 2016 la 01:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Raul Constantinescu. 28 decembrie 2016 la 00:04 UTC+02 The Poster. Portrait of an Artist Sits in his room barefoot w/ the lamp And personal computer - looks a/ t/ Keyboards with hallowness - with Regret - he will never make them Sing - he just copy/pastes videos And meaningful scenes and universal Art - he is an artist of posting - and He knows it - like Beethoven/Nightingale. 27 decembrie 2016 la 23:43 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Star Wars. 27 decembrie 2016 la 23:35 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=S2mzcU8l1ok 27 decembrie 2016 la 22:38 UTC+02 A new art has emerged, a new musical piano has appeared, melodic, rythmic, harmonic and poetic. 27 decembrie 2016 la 22:16 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=9CVbe00lK9I 27 decembrie 2016 la 21:23 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 27 decembrie 2016 la 21:16 UTC+02 The rape End of highschool. I accompanied a girl To colleges - to see the student market A dear one - a dear one - and there I Took the drinks -vodka - and I made my Move - I kissed her holding her - and - And what I did - one of my sexual assaults Was a psyche rape to Her now: friendless I don't ask forgiveness some don't I just cry.
27 decembrie 2016 la 20:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Nobel Prize. 27 decembrie 2016 la 20:23 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=0GN2kpBoFs4 27 decembrie 2016 la 20:19 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=t2QvuZpxmeo 27 decembrie 2016 la 20:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Sun Gazing. 27 decembrie 2016 la 19:51 UTC+02 You see if you confess and think sometimes you even solve your complexes. 27 decembrie 2016 la 19:44 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Dheer Singh Verma. A sense of belonging... 27 decembrie 2016 la 19:24 UTC+02 I have a message... 27 decembrie 2016 la 19:21 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat starea. 27 decembrie 2016 la 19:16 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 27 decembrie 2016 la 18:56 UTC+02 The rape End of highschool. I accompanied a girl To colleges - to see the student market A dear one - a dear one - and there I Gave her to drink vodka and I made my Move - I kissed her - she kept her honour And what I did - one of my sexual assaults Was a psyche rape to Her - now: friendless I don't ask forgiveness some don't I just cry. 27 decembrie 2016 la 18:37 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Dn8-4tjPxD8 27 decembrie 2016 la 18:20 UTC+02 I m very tired. Tommorow is shot day. 27 decembrie 2016 la 18:13 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=mrZRURcb1cM 27 decembrie 2016 la 18:07 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 27 decembrie 2016 la 17:52 UTC+02 Oil filtre I found it on the side of the road While coming home on foot and I took it as a knickknack - metal Instead of porcelain - in the window Black dirty filled with grinded pebbles Filled with olive salt - A symbol of the Industrial man - to me - the walker T/ bum - t/ primitive - t/ biblical Child. 27 decembrie 2016 la 17:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 17:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 17:14 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 17:00 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 16:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link.
27 decembrie 2016 la 16:52 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 16:49 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 16:45 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 16:39 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 16:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 16:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 16:16 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Ramzi M. Sultan Jamrawy. 27 decembrie 2016 la 15:26 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:58 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:52 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Moz5fzpky6Q 27 decembrie 2016 la 14:39 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/slm_4746187621/ 27 decembrie 2016 la 14:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:18 UTC+02 Acum îmi dau seama puțin ce imagini conține cuvântul Fleetwood 27 decembrie 2016 la 14:16 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:08 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 14:01 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 13:54 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 13:47 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 13:40 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Steven Sassmann. 27 decembrie 2016 la 13:34 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 13:26 UTC+02 SONY & FEMININE POETRY Motto „Imagine all the things to cope I close my eyes that gives me hope It pures the silence” Stevie Nicks, Every Day 27 decembrie 2016 la 13:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 13:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 13:08 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 13:05 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 13:01 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:50 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:47 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:44 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:41 UTC+02 https://ro.nametests.com/test/result/constantinescu/anm_4744628283/ 27 decembrie 2016 la 12:39 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:36 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:34 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:23 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place nametests.com român. 27 decembrie 2016 la 12:22 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:18 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 decembrie 2016 la 12:01 UTC+02 Every video - a note - on the keyboard... 27 decembrie 2016 la 11:52 UTC+02
Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 27 decembrie 2016 la 11:45 UTC+02 http://qpoem.com/alzheimer/ 27 decembrie 2016 la 11:43 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 27 decembrie 2016 la 11:32 UTC+02 Fantasies Visions - memories and fantasms - recicling & feeling lost - superpleasure - a try for Beauty - negation of loneliness - Joy of Life And oh - brokeness mended - for now If we are still human and sin is not here Faith hope love written by the prophet And our life - to love a person - to love Just to love - in sin and secrets - to love. 27 decembrie 2016 la 00:38 UTC+02 Alzheimer I wonder on the meaning of diseases Alzheimer for instance - what Does it mean what is life trying To say - to teach the old and man To forget-the past? - grudges - instincts On top - what is to forget and why Is needed - the Holocaust - and what About the millions of years and slaves? Or is it a signal - to remember? - to try - The Mothers - the dead - the lovers Or Saints - sorrow and sin - just to Remember - like the Mississippi time. 27 decembrie 2016 la 00:32 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=MoNGCSgWQEQ 26 decembrie 2016 la 23:29 UTC+02 Ioan 21 1. După aceea Isus S-a mai arătat ucenicilor Săi la Marea Tiberiadei. Iată cum S-a arătat: 2. Simon Petru, Toma, zis Geamăn, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedei și alți doi din ucenicii lui Isus erau împreună. 3. Simon Petru le-a zis: "Mă duc să prind pește." "Mergem și noi cu tine", i-au zis ei. Au ieșit și au intrat într-o corabie; și n-au prins nimic în noaptea aceea. 4. Dimineața, Isus stătea pe țărm; dar ucenicii nu știau că este Isus. 5. "Copii", le-a zis Isus, "aveți ceva de mâncare?" Ei I-au răspuns: "Nu". 6. El le-a zis: "Aruncați mreaja în partea dreaptă a corăbiei și veți găsi." Au aruncat-o deci și n-o mai puteau trage de mulțimea peștilor. 7. Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus a zis lui Petru: "Este Domnul!" Când a auzit Simon Petru că este Domnul, și-a pus haina pe el și s-a încins, căci era dezbrăcat, și s-a aruncat în mare. 8. Ceilalți ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu pești, pentru că nu erau departe de țărm decât cam la două sute de coți. 9. Când s-au coborât pe țărm, au văzut acolo jăratic de cărbuni, pește pus deasupra și pâine. 10. Isus le-a zis: "Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum." 11. Simon Petru s-a suit în corăbioară și a tras mreaja la țărm, plină cu o sută cincizeci și trei de pești mari; și, măcar că erau atâția, nu s-a rupt mreaja. 12. "Veniți de prânziți", le-a zis Isus. Și niciunul din ucenici nu cuteza să-L întrebe: "Cine ești?", căci știau că este Domnul. 13. Isus S-a apropiat, a luat pâinea și le-a dat; tot așa a făcut și cu peștele. 14. Aceasta era a treia oară când Se arăta Isus ucenicilor Săi, după ce înviase din morți. 15. După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?" "Da, Doamne", I-a răspuns Petru, "știi că Te iubesc." Isus i-a zis: "Paște mielușeii Mei." 16. I-a zis a doua oară: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?" "Da, Doamne", I-a răspuns Petru, "știi că Te iubesc." Isus i-a zis: "Paște oițele Mele." 17. A treia oară i-a zis Isus: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?" Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: "Mă iubești?" și I-a răspuns: "Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc." Isus i-a zis: "Paște oile Mele! 18. Adevărat, adevărat îți spun că atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile, și altul te va încinge și te va duce unde nu vei voi." 19. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Și, după ce a vorbit astfel, i-a zis: "Vino după Mine." 20. Petru s-a întors și a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care la Cină se rezemase pe
pieptul lui Isus și zisese: "Doamne, cine este cel ce Te vinde?" 21. Petru s-a uitat la el și a zis lui Isus: "Doamne, dar cu acesta ce va fi?" 22. Isus i-a răspuns: "Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!" 23. Din pricina aceasta a ieșit zvonul printre frați că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: "Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție?" 24. Ucenicul acesta este cel ce adeverește aceste lucruri și care le-a scris. Și știm că mărturia lui este adevărată. 25. Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărțile care s-ar fi scris. Amin. - Noul Testament 26 decembrie 2016 la 22:48 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=7e2Z8fXjD1M 26 decembrie 2016 la 22:39 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 26 decembrie 2016 la 22:37 UTC+02 http://qpoem.com/to-a-christmas-exit-concursul-6/ 26 decembrie 2016 la 22:37 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 26 decembrie 2016 la 22:05 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Dn8-4tjPxD8 Lindsey Buckingham was Stevie Nicks and rejected himself. 26 decembrie 2016 la 21:50 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 26 decembrie 2016 la 21:41 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 26 decembrie 2016 la 21:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 26 decembrie 2016 la 21:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 26 decembrie 2016 la 21:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Ask A Catholic Nun. 26 decembrie 2016 la 21:05 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Ask A Catholic Nun. 26 decembrie 2016 la 20:13 UTC+02 To a Christmas Death Singer - young man - one hears people Die - but never _sees_ it - never grasps A concept death is not - and yes - you Were gone with the Christmas carols Who entered for you - Marley? - Jesus? Answers are there but unspokable - In death on Christmas there is a light Like the wise sadness of Child forever. 26 decembrie 2016 la 19:48 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a adăugat 2 fotografii noi. Love & friendship... 26 decembrie 2016 la 18:44 UTC+02 Seeds of grass. A prophecy In the night of George Michael's exit I dreamt a dream coming to me Timely - I was sucking me again Wasn't very nice though - and There were seeds of grass in My dreamely uncircumcision - I Was taking them out w/ my tongue Revelations come and go - but This brainia strange and moving. 26 decembrie 2016 la 18:13 UTC+02
LITTLE POEM BOOK Madonna Mother of God and trouble - 17 - Sits enthroned in the television Sorceress - adolescent - lover Young - the deer of the cosmos Born for birth and love - woman Adored by human history - antichrist & teacher - bowed down in earth Nameless & abandoned - Mother. Elegy for George Candle in dark - silenced By death and psyche - dead & Brainless - just a man - w/ echo & Surround - schizoid eyes - self-abuse Infamous fame - abbey awaits Warm and full of worms - holy & thackerayian - dead prince Alone - str8 - robbed of George. Social barriers Love obstructed by wealth - family Aborted by racisms & epithets - what Will she do when Daddy returns From prison - who marries the sick Girl - the God of the gay and insane - Law and piety - enciclica of fraternity - stalker boy - bad girl - the no goods T/ multitudes - friendless kids on welfare. The psychopath Redemption in a Girl - pedophilia Demon - murder rape suicide A prince's madness - and all The vices and gods - the Parcae Drunk at the Infant's head - a killer In every war in Europe - a shouter Twister - snake - a deadman - devil A Child - alone too much happy/sad. Seeds of grass. A prophecy In the night of George Michael's exit I dreamt a dream coming to me Timely - I was sucking me again Wasn't very nice though - and There were seeds of grass in My dreamely uncircumcision - I Was taking them out w/ my tongue Revelations come and go - but This brainia strange and moving. watch?v=UhIMV3lu6Qg 26 decembrie 2016 la 18:03 UTC+02 Aș mai ieși și eu la o tură dar problema e că nu mai împărtășesc interese comune nici cu prietenii mei, vreau să spun împărtășim... Țin la ei dar e ca și cum aș fi prieten cu niște copii. 26 decembrie 2016 la 17:50 UTC+02 The psychopath Redemption in a Girl - pedophilia Demon - murder rape suicide A prince's madness - and all The vices and gods - the Parcae Drunk at the Infant's head - a killer In every war in Europe - a shouter Twister - snake - a deadman - devil A Child - alone too much happy/sad. 26 decembrie 2016 la 17:02 UTC+02 Social barriers Love obstructed by wealth - family Aborted by racisms & epithets - what Will she do when Daddy returns From prison - who marries the sick Girl - the God of the gay and insane - Law and piety - enciclica of fraternity - stalker boy - bad girl - the no goods T/ multitudes - friendless kids on welfare. 26 decembrie 2016 la 15:51 UTC+02 Coptul tortelor de E. V. Milner Azi avem Coptul tortelor. Ieri Am avut Salate simple. Și de mâine peste două săptămâni Vom avea Cum să garnisești cotlete de cod. Dar azi Azi avem Coptul tortelor. Spectatorii Își flirtează ecranele într-o rafală de emoție mută, Pentru că azi avem Coptul tortelor. Acesta este gemul de căpșuni care este extras curat Cu o împunsătură blândă a lingurei. Și vă rog să nu văd Pe vreunul lingându-și degetele. Este cu totul ușor Dacă ai cât de puțin gem în vas. Spectatorii Sunt tăcuți și nemișcați, niciunul nelăsând să vadă pe Vreunul din ei cum își linge degetele. Și aceasta pe care o vedeți e untura. Scopul acesteia E să prevină patiseriile de a se lipi. Putem să o ungem. Rapid înapoi și înainte: numim asta A freca tigaia. Și rapid înapoi și în- ainte Spectatorii dibuie după biscuiți și își varsă cafeaua: O numesc stricarea covorului. O numesc stricarea covorului. Este cu totul ușor Dacă mintea ta încearcă să-i facă față expertului bucătar În timp ce mâinile tale sunt prinse în jonglarea cu farfurioare și platouri Și încercând în vreme să obțină o parte rezonabilă Din brânza rasă, pe care în cazul nostru nu o avem; Pentru azi avem Coptul tortelor. 26 decembrie 2016 la 15:44 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman.
26 decembrie 2016 la 15:42 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 26 decembrie 2016 la 15:36 UTC+02 Felix: Tată, cine crezi că o să ia premiul Nobel la anu? Tata: Nimeni!... 26 decembrie 2016 la 14:30 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=JtqEy9DW91U 26 decembrie 2016 la 13:49 UTC+02 Elegy for George Candle in dark - silenced By death and psyche - dead & Brainless - just a man - w/ echo & Surround - schizoid eyes - self-abuse Infamous fame - abbey awaits Warm and full of worms - holy & thackerayian - dead prince Alone - str8 - robbed of George. 26 decembrie 2016 la 12:58 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Sylwia Urban. 26 decembrie 2016 la 11:32 UTC+02 Madonna Mother of God and trouble - 17 - Sits enthroned in the television Sorceress adolescent - lover Young - the deer of the cosmos Born for birth and love - woman Adored by human history - antichrist & teacher - bowed down in earth Nameless & abandoned Mother. 26 decembrie 2016 la 10:09 UTC+02 http://qpoem.com/the-outsider/ 26 decembrie 2016 la 10:08 UTC+02 http://qpoem.com/bunica-mea-de-elizabeth-jennings/ 26 decembrie 2016 la 10:04 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 26 decembrie 2016 la 10:04 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 26 decembrie 2016 la 00:33 UTC+02 The Outsider Lives outside the poor village Far from the wet cemetery and The old dome and new house church He is alone there - only with a black Cat and mad Daughter - a Maria Bolkonskaia - true - not dismissing God - he is a God - an old migrated Shaman & Judge of Gd & good Is The peasants revere the man and /mock Him - exclusion - like of a Master Of painting or sorcery - he mutters Unfaith - and nobody visits t/ table. 26 decembrie 2016 la 00:26 UTC+02 i VE MADE MY MIND. i M GOING. 26 decembrie 2016 la 00:26 UTC+02 i VE MADE MY MIND. i M GOING. 25 decembrie 2016 la 23:42 UTC+02 LITTLE POEM BOOK 25 decembrie 2016 la 22:47 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=3JWTaaS7LdU 25 decembrie 2016 la 22:18 UTC+02 The otter In childhood I had found an Otter - I took it home and said To Father - Let's not eat him But let me play with it Until spring - spring came & Daddy died - and I prepared For a hard journey - I Looked again at both & - left. 25 decembrie 2016 la 22:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 25 decembrie 2016 la 21:52 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link.
25 decembrie 2016 la 21:27 UTC+02 Prayer After a long day of poetry in t/ amfora Of heavy head pottery nothing remains But prayer a gesture aword like a Piece of cloth in the swollen mouth Choking it time of beautiful words Has gone/come and in the rough Nerves the wait like in an official Room or a mental institution crowded & alone. 25 decembrie 2016 la 21:10 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=9b4F_ppjnKU Dacă voi reuși să-l scriu romanul se va numi 7 Wonders și acțiunea va dura 3 minute și 37 secunde fiind de fapt acțiunea videoclipului Seven Wonders - Fleetwood Mac. 25 decembrie 2016 la 20:30 UTC+02 Nu știu ce poezie să aleg la noapte... 25 decembrie 2016 la 20:19 UTC+02 Melancholy. A dor National virtue - self-deprivations - superlove Feeling storms - unrequitted tears - brain pain - silence together - and alone - lost in books And collected memories ancestors friends With spiders and volves - the taming of the Aspid in the communion glass sadness & Virtue - a life lived with brief embrace and Replay - girls with rocky eyes & lovemyths. 25 decembrie 2016 la 20:00 UTC+02 The house at the crossroad Always the same - in light or Dark - full of books and Silence - the cry of dead Mother and the mourning Of the other - the house Of the crossroads is barren And the road to the castle Blocked with a Communist Fence - generations of builders - And died - I'm getting old - Walking to the big cemetery - one day - here spirits visit - and demons wait - but more Than that - a hermitage - a place To find your mind - when You lose it faraway in the world. 25 decembrie 2016 la 19:39 UTC+02 http://www.povesti-pentru-copii.com/hans-christian-andersen/ratusca-cea-urata.html 25 decembrie 2016 la 19:39 UTC+02 http://www.povesti-pentru-copii.com/hans-christian-andersen/ratusca-cea-urata.html 25 decembrie 2016 la 19:39 UTC+02 http://www.povesti-pentru-copii.com/hans-christian-andersen/ratusca-cea-urata.html 25 decembrie 2016 la 19:20 UTC+02 Bunica mea de Elizabeth Jennings Ținea un târg de antichități - sau o ținea. Printre linguri Apostol și sticlărie de Bristol, Mătăsuri ofilite, mobila grea, Își privea reflexia în alămuri Tipsii și vase de argint, ca să dovedească că Șlefuirea e totul, nu iubirea. Și îmi amintesc cum odată am refuzat Să ies cu ea, fiindcă mi-era frică. Era poate o dorință da a nu fi utilizată Ca obiectele antice. Deși nu a spus Că a fost rănită, încă pot simți vina Acelui refuz, ghicindu-i sentimentele. Mai târziu, prea fragilă să mai țină un târg, Și-a pus toate lucrurile într-o cameră îngustă. Locul mirosea vechi, toate lucrurile ținute închise, Mirosul absențelor erau umbre coborâte Ce nu pot fi șlefuite. Nu mai era nimic atunci Să-i întoarcă reflecția iar. Și când muri nu am simțit jale deloc, Doar vina a ceea ce odată am refuzat. Am intrat în camera ei printre înaltele Noptiere și mese de ceai - lucruri niciodată folosite Dar dorite și nu erau urme de degete acolo, Doar praful nou căzând prin aer. 25 decembrie 2016 la 19:08 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=hKyTu1sAKOY 25 decembrie 2016 la 18:43 UTC+02
The white dress Every girl's dream - a pure Glowing on her vowed body Baptized w/ God & offspring Seamed in times of loneliness In secret - like guilty masturbation - she wants t/ dress - she _needs_ It - ant the stone church - and walk o/t/ aisle - alight and white - Virgin. 25 decembrie 2016 la 18:23 UTC+02 Banii dumneavoastră au ajuns la s[raci de Crăciun. Au mai rămas 35 RON de care vreau să iau cartofi cuiva după sărbători când mă mai pun pe picioare... Vă... mulțumim... 25 decembrie 2016 la 18:18 UTC+02 Leaving home I put Johnny B. Goode in the Mp3/player tk w/m Poesii Maiorescu And my medication and walk out The door of miracle - to poetry Ready - a bit feeble but good - And just walk somewheres - like Huck Finn Davy Oliver Matia Romain Kalbris Linda Maria Baros writing. 25 decembrie 2016 la 17:54 UTC+02 Three musicians Three musicians - playing the harp Some oriental far-eastern never heard Instruments - Buddhist and Ancient One is the star of the group - other The apprentice between them is the Spirit - the spirit of Tokyo - an older Lady - Japanese - who's grain of being Cries cosmic - I want to live - leave me Alone - sounds from the heart and logic - Born in the War - like the morning-sun You can see me - but you cannot touch Me - I have no logical truth to give. 25 decembrie 2016 la 17:41 UTC+02 25 decembrie 2016 la 17:32 UTC+02 Fleetwood Mac a fost poate prima formație de instrumentiști cu vocaliste, deși a fost mult mai mult... 25 decembrie 2016 la 17:30 UTC+02 The Painting - somehow upright harmony eludes i... 25 decembrie 2016 la 17:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mati Alin Florin. 25 decembrie 2016 la 17:18 UTC+02 Complexity Some are just beautiful - others Write well - or dance divine Make the best mouse-traps - others cry and preach and do Comedy - man comes in various Shapes and sizes - in w/man sts In tragedy/drama or smiling girls Sentimental for the romantic boys. 25 decembrie 2016 la 16:51 UTC+02 The Rat Runs in the shop squeaking Afraid - I could squash it Black and funny - useless Without meaning - or friends Here - hiding from the neighbor's Little tiger - a rat - arrived From the damp ploughed field - I close the door - and walk away. 25 decembrie 2016 la 16:18 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Romanticism 25 decembrie 2016 la 15:59 UTC+02 The Painting Jesus replaced Apollo - can be seen in heads The idol of lightgiving - Jesus A solar figure - sun's Replacement - bigger than the sun Funny though - if one thinks He being a man - tired And crying and preaching about going To the bathroom -- Apollo _was_ a god. 25 decembrie 2016 la 15:44 UTC+02 The madness of witchcraft. An allegory Leaves of bookplants - researched by the Disturbed for life or death - sole salvation Biochemical miracles and social respect A family line of mental illnesses and Glory - in crime or pure moments In religion or war - the lifeless brain Rule of the neverkissed - except one Time - the psychopath heroes - & poetry. 25 decembrie 2016 la 13:53 UTC+02 Seven Wonders People often think artists do it for the money, but truth is that art is just art.
25 decembrie 2016 la 13:38 UTC+02 SONY & FEMININE POETRY Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... THE LETTERS OF THE UNPERSON Felix Rian Constantinescu 2016 – A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. ON RELIGION x I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A MICROSCOPE + Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. Selbstmörderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a mythical figure could stand to excuse the absence of God. ENDURANCE Pray you keep my number Listen to the words flowing by I would teach you something About love - I am an ignorant one I try to tell you something you don't know But I don't so I cananot tell you anything new Nothing to tear from the magazine and put On your fridge I can't tell you anything except - Maybe don't be so tense don't be so stressed Relax unwind keep your mind
in the stars There's no other truth except that prayers Remain unanswered and you have to endure. Working We could build a monument a colossus a family Make our apprenticeships learn the masonry and geometry We would buy land and rise huge walls on them We would buy the bricks from the poor people And pay huge wages to the skilled masons We would put it plainly in the papers that we erect a wall More than an arch of triomph or a old tower buried in rust Our children would go at night with their cars and scribble Profanities about our beliefs the very core of our ideals Of modern purity - We would divide the ovum of the world In two the left side or the right side or the right side and the left And in the night we will be unseen at watch as the calm tigers We would protect our ideal - if only we would start today working. GIRL IN NATURE + The girl wait sun depart from her soul The earth is raped and robbed far away She is alone like the lake alone water Moon A cosmos and time are before her her life The unknown of her life her nameless love The orchard is neutral with no fruits or flowers Mother awaits her dead in the cemetery And the sun is now away and she rises up. THE EMPTY TRAIN The train rides empty on the side of the river Inhabited only by a few commuters and robbers After crossing the steel bridge it sings like a whale Draging itself on the ground like an electric snake Up the hill is the old dungeon destroyed by the peasants And the forest of oak and bullfrogs and blueberries People die of sickenesses in the huts near the villas And the community events are football and drinking The railway-station is blocked with rust brown commodies And the train is now a memory of the other life lived right here Like the memories of an embrion heartbeating inside the woman The train is no longer part of the village - has its own way alone Another life the good one though we not know not even now What was so particularily good about it maybe the stolen beer The stolen meat and the kindness of the train official letting you go Inside only a game of cards is played and a woman reads the Time The card-players are the workers, the last workers - working But they still have time to laugh eat pig-lard and muse at the Colored drawings of the cards with servants, knights, women, And Kings and the woman is just a woman going to her cousin. SIGH IN A CEMETERY Abandonment to the genii as to lovers A life in self-denial abort in tunes The sense of losing once again the life And tiredsome walk to the ruins and spirits There is none there no man nor demon Just stars unborn prisoners in frescoes And the beds of the dead in anonymous grin & poetry with tender lips and eyes too old. TO A GAY FRIEND x Sweet friend of youth I remember you And your dear friendship me you bore Now we are grown no more stagg deer Al'most no more glee in our hearts of minds Then all our life was pain and sufferring Ununderstood and all the much desired A puzzle of the hearts in brain's cold toy And now we're dead forgotten in the world If there's a meaning in man's wretched life Then we should know for none had been More inquisitive then in all life's ornaments But life has no purpose and so not we – So die my friend and to God go as you please You were not born of your will nor of mine And me aswell and when you will arrive to the - Banker of secrets - what will you say - loved me? TO AN EMIGRANT You want to leave the revolute world Go in another and I won't implore you You have your little suitcase and your Money and a fresh will to start anew Like the wine - let's not think what - Or when - lets live the moment - and Die and let die - so to the west my sad Traveler - and leave behind the tomb Of your Mother and your Father's vine And go where none can find you please But pray for what you leave behind. TO THE TOMB OF ROMANIA Arise Dead in the skeletons broken Urn Live again make eyes from ice & stones In shadow and in dark and cold you lay With rotten hearts and vanished brains Wake up to Reason and Eternity and live Make Ye abode in Heaven and Tabor In the dark - scheme yor escape to Freedom And make it - or die simple & just go to Hell. ROUMANIE MON AMOUR O dearest love you special one How can I love you
what love give What do you need in your dark C Cat hungry only for my heart Well time has come to say goodbye So fare you well my love and do not Cry - I hope - I hope you have food And warmth & love & all your needs You Kitty beautiful and heartless But I will not miss you do confesss. REFLECTION ON A YOUTH WALL There is something in youth - the ignorance of evil The few seconds when you have all your life Right there unlived before you - and you hope - in Nothing In your own smile reflected on a thousand screens Yes there is something in the youth years The age of not knowing anything and Innocence And may be that Time is but a Lie to Tell That Soul Changes Heart and there is no Hope. The Hitchhiker & the Road The trees sleep in permafrost Winter has come like december fish The street new every house newly painted Stars do not exist nor people Just cars soul-less mechanisms watches And the Hitchhiker a worm in the Road The day is cold like a bottle of wine And just the cars pass-by automatic In the robot city robot cars robot hitchhiker. Humbleness All life I longed for lamb's timidity Hard thing to get since I have claws And all this cat teeth and a hunger For meat. I am not a lamb nor can be But what I am what beast or deity That I inspire world all this catharsis What beauty is in me and what squalor Beyond t/ humble - angel-like & demon? WHEN DEATH VISITS Death the Almighty King knocks and enters He is well dressed and polite and asks for money Your wait is finished lastly and you are anxious For the journey - He woos you and wants you In his bed - will you go? - to the New World To the lilies and butterflies - hungry for you - Will you give him your lips and heart to eat Will you regret when you will be dead & away ? Death comes like a pretender - not to be refused Dressd in his suit and dead eyes and the black limo And all the regret of the world and home's farewell Death visits and you not know if you are asked by Doctor Mengele or Virgin Mary - and you go crying Like the bride - O Death your Love is everlasting Like the love of a Sequoia or the sleep in snow & you offer precious rubies and emeralds to t/ Earth. TO ANGER I've watched the old gray masters who tamed anger Love of God lead them to perfection I do now know I know'n my head's computer That use brings the calamity of feeling Man is a hurt robot made of sand and death W/ no power over himself or man A rotten puppet marching to the Ocean Of Mind and Introspection - knowing Hope lies in hoplesness & everyday rejection The mind of man broken in thought and image Inside mankind arising like the tears of termites. TITANIC ASYLUM The halls are damp with moss and unteared tears And old and mad infants and fighting rodents The woman with no leg the Child with no Mother The crematorium breathes bodies to heaven Over the village - peasants walk blind and eager for Night - by the morgue a big dog sits hungry for life. MAN OF STUDY Books - prints - old writings of the wise Ancient experiences that shaped the world So reach out and touch God and write Find the hidden meaning of the cosmos And go to the dead wiser and let them know This is what you want so waste no time Go into your cell rewrite the universe And drop a dime f/ the ones you leave in Hell. PROCLAMATION I believe in traveling - from Hell To Paradise - to walk like the Pilgrims To Jerusalem - to wander like the sick Knight - I believe in traveling and Love I believe that man should walk far and Broad - to linger at the Causeways alone Or in love - to look in the Lake and Sky To die on the Road - and not be Forgiven. TO GOD. A COMPLEX RESOLVED Come with us to the great Waltz The blue Music of the Moon and Stars Come & stay with us & Prey on our Souls You are the Saviour & the Tormentor; The Saviour again - Tormentor of our unseen Souls - Left Alone in the absence of You - And your Dreams - betrayers and betrayed; You are the God we wish Not kill anymore. THE INSENSIBLE POET Inside the oceanic shell of his bones awaits For revelation of the words and poetic pleasure Lives for posterity and eternity alone Silenced by the roses of his dreams Sees not the meaning of the world And writes unceasingly like the apostles There is no pain in him or in creation And blue
is just another twilight word. TO LOVE GENIUS I deplore you Genius of the World Sad atavism of the Lost Garden What's in your Heart I do not Know One two five six or Pardon You - tired Engine of the Spirit Always killed by the Simpleton & Weak Love Genius are why Arts exist You only my Loneliness comes Seek. TO A SYMBOLIC EXIT On young poet Hai Zi's death. Death must be a metaphor A bag a Bible a book of stories A Romantic novel and the Kon-Tiki Raft. Dead - chopped-off by the Procust Train - The butchered brain of China And something that evades. MOON THINKING In the Night - I am not alone Although I do not know the modus I am with Someone - with the god of Night Looking at me with his empty eyes Inside books people wonder if not Live - inside books - I live: Inside the Night as we all - I walk On Clouds and Wait the time to Fall. IN THE MIND OF GOD The Star moves in the Mind of God Relentless & frozen lost in Logic & equations. Just a brain of Meat and Soul - - Heart In the Morning the Errand to the Market And the few Money in the Sock Childhood and Angels and old Age And the Angelus. ON FRIENDSHIP. TO A WHITE POET Discovery of Man and of the World Friends are few they saw - 4 or 5 at best But isn't Intoxicating this perpetual Orgasm? Always with the right People Never a Bum or a Hobo a Negro a Homeless A Loser - Friendship enwings us to the Peak - Like Vultures and prototype Zeppelines The last Illusion of our Times. R S THOMAS We look a/ life's Wound Prophetic As to a Libellula quadrimaculata Or R. S. Thomas alone in a Book Or City – with living Uncertain Eyes - What's more to Get? What's more to Live for? - Except Those Cat eyes & the Nothingness o/ Alone Unselfunderstood Spirit. HEART FAILURE. TO A GIRL The brain was dead Reversed polaris of anima And heart was perculating As an electric water-pump The disarticulate movements The silence of the street And the cry Mama! Mama! COMPLEMENTARISM .To China I am just a cheese doughnot But something makes me special Don't know what - I'm a lamb grower Maybe your radiosongs There's a complementarism in our friendship I eat all my cabbage with meat and think You work & as my Mom wish help - I can work & you can learn. A CHRISTMAS TREE IN CHINA + In China There is a big tree An evergreen The tree walks What is wrong with you Tree? Say the mountains of ice But the Christmas tree waits Xmas. WORDS FROM T/ GIRL I love you tells you the unconscious girl Walks w/ you on t/ paths & asian bridges Inside brain – the darkness of darkness Like the interior of bee-hives or tombs You - light – burn for the machine or life - You god of t/ patron truths of heaven & hell The one t/ never die or lie – sacred oblivion - Burn your secrets in t/ abbey of 86 bn cells. AT THE PSYCHOLOGIST + The telephone is useless - uniting Two dead planets – Moon and human Dreams -- nobody existing -- the reality Of the era – and no one deserving to be The library too – a treasure of corpses O – man – o – woman – what is in Thee? – in me – my embraced trees of rot and Soul – Half heartbeat and half sacred... Cemetery of books dead in my broken eyes River without spring – please – the origin Of logic – be gentle with these Children Failing w/ centuries f/ homework or Death. Recollecting Sylvia Plath The pause on the road blank and Alone - the moment when one isolates And thinks the modern thoughts and Puts them in practice - this is t/ worst Failure success sex/ love suicide - all Leading to theology and waste When - a Dog howls in Agora - will The mad twentieth century end? LAKE DISTRICT + A destination - like the Westminster Abbey A place to rest on the excuse on good books With all the lakes and angelic soft stones With Wordsworth & Coleridge in t/ West Wind the undying instinct - of life unvanquished or losing the decision to live at any cost - to live adamant like the hermits and rodents & a/ night to enter back in t/ crematorium. Mother. A Lullaby Mother is a Romantic word Carved under a fortress Or in solidified eternal salt - & dead Mother stainless; Where a/ you? asks t/ orphan None reply except t/ stone of tears my postwar Mommy - did galaxies Took form? - One? Cosmos? ANGER TO GOD BIRD God Bird
are you kind - can let life live Or are you Death - Moses to the Earth Who are you Bird - take Me to the otherside But leave the crippled and the lone Give them a day of rest up on the world To make up their minds and try to go Like the leaves of stars falling from the sky When Death awaits you should miracle us. She & van Gogh She sits on t/ stone of his body - mad Cassandra & says with void heart - Nikelike - Never, never, on t/ god of nevereverland Steal t/ sun from man - from t/ son of man She sits inside his alabaster forehead A daemon in the temple - symbol of Freud Or Gustav Jung - the Gemini constellation - A visionary & a schizophrenic - telling Of life & death - for instance the blessed Martyrs - the living - ever living - perpetually And the dead - the freaks - zombies - pun-ished - Killers - so God is good & he is left tormented. YELIZAVETA YEVGENYEVNA. A CAROL + Beautiful - a bit manly - with a decided spirit Probably a painter or a pianist with cinema Lips and big dark Child eyes - sits like a poet A poet maybe - t/ love of A. I. Solzhenitsyn? Could be - who knows now? - they are all dead In the dark book of their life - and her smile & Look on British paper - who are you Yelizaveta Yevgenyevna: a lover?: a victim in love exile? I look at you now on the holy day and think I prefer to think that you did not waste your Life & feelings – that you loved – Solzhenitsyn Stalin: whoever – a dog – b/ n/ sit Saturn sad. TO AN OLD PHOTOGRAPH + A mannequin - not of t/ surface b/ of t/ soul Of surface too - delicate and high-time A woman from day H - infernal little girl Witch with a tuned soul – unloved An old woman walking alone on the road Childless or barren or bereft - crazy With words and silences & dead friends - A portrait of youth and pleasure years. PSYCHOPATHS The common sadbrain rot like In bark of trees & t/ fish heads Ext. life and own existence seen On the blackscreen of the need To kill - to kill - just to kill randomly Without explication - just to provoke Undesired death - despondents left Alive - A Godplay - mad luciferic I's. EMILY'S GAY CHILD “Shall I hide from Abraham what I am about to do?“ Genesis A gay man - n/ wishing to be thus Just existing - like the water pot Like Perpetua & - mauve Saturn A martyr? - Of what? - who can Agree/ - George Michael - greek The preacher singer & bluesman An adored excluded - the year of Youth & abuse - hm/btf Jesus Mother sick with self-torture - lone Endures permanent sense of loss And religion - unsatisfied omens Gossiping friends & severe society Mistaken dreams - She doesn't Live - _Her_ Child is a homosexual Why? - She blames the abortion And lives for nothing - hurt pride. SOUL. A STREAM Stream of soul - men and women Girls and boys - unconscious Proteus Spirits' communion from one to another Through time - life breathing by posterity The unseen spending the _being_ - every Man an eye - a space built with art/ When life will not be - will be An a x i o m a - doubted and cornellian. ENLIGHTEMENT Satanic brain - reproved to the core Light burning itself in t/ carved pumpkin Books - not books - handmade dictionaries The art of article - and word lapidarium Pictures of great men & courageous w/n Prodigal Childs and Novgorodian icons Life lived in the writing cell - @ t/ notebook T/ ones - sacrificing t/selves 4 t/ poor. GROUP BEHAVIOR The church - the school - the army - social Truths – legal mafias - pass-by gms: success & Torture - & all the laughs of t/ cool people - meaningful occupations - hobbies – science The paria condition of the solitary – kids – never Remain in books & dreams – alone unperson Beauty - Moses rule in reverse everywhere & Beat hearts praying f/ ending – Death Redentor. SONY + Tape Walkman – innerworld & autism – C 15/97 Cliff Burton Bach Duke Ellington & Louis Armstrong & Solitude & Ich ◌ dich – said to the wall – Sony Angst Dire Straits thrash rap guitars Angst P/Floyd Swing pop flower-power San Francisco '80s T/ J.H. Experience concertos Teofil Phoenix & Pittiș – double-bass & kigo. HEAD MUSIC Meditations bypass - piano Electric - sadness of the lobes - head Music overdose - music, just music Instead of everything: orgasm or play Memories forgotten downtown - key change And the
silence - like a cell - monastery or Prison - love after love like Cluny Stone - meaningless life & redemption. A LIFELONG QUARELL Angry words and beats - self-destruction Everyday loss a furious God – 1 more family Hidden to wall of meek howls and silence Furious-youth Father & Punk Child – echec Dead Mother - eloped relatives - bitter - a Name with no future - the despise/rejection Of Xtians and stable spirits of society – art - battle & anarchy - & no answers but WWII. ANSWERING THE PHONE Wait: if you would answer now I'd Say that there are many people Around - workers poets business -women - and they all deserve a Destiny you'd probably say they Do not quest it - and there is a Lack of logic in our love, I would Think; you do not answer, I n/call. TO THE FRAGILE POET. A SKYLARK + for Eliza She speaks - about beautiful moods Alone in the pulpit - preaching the Unseen - atheist religion of smile & silence - She is beautiful – not Like the wind or a morn of May Melodic lips - true and everything Contained in sound not letter - She Sings - a skylark - finds my soul. THE BAD PARENT + Looks down the road - kept Alone thinking of the dead & Broken - self-accusations - regrets Like egrets falling upon him in One majestic kiss - the embrace of His young years he _was_ young - When e/thing was possible & at hand - waits death coming w/ t/ groceries. Thinking of Robin A Child's friend - actor and teacher Of enlightened years - of worlds and Meanings - a dead brain - dead serious - dead man - no - a suicided urchin Walking from one indigo blackboard To another - like Peter Pan running From death to never - a madman Puck on anything killing my C/hood. A blackbird beak În the Prunus armeniaca the blackbird black With intimations - with her red painted beak - looks at me friendly - She knows - I am a Blackbird aswell - a poet of villages and time Blackbirds show only in early winter like The circus - giving to Children glee & The Mothers sand - but they do not Sing - only look for crumbs & carmine fellowship. The beauty & the dead She loves him - a dead boy - sweet Once - a puppet/Joe Doe somewhere - anonymous friendless - pastless - lifeless - corpus - a shell of 1 time meaning and thought - but can he still _love her_ - gossip the old church ladies And the young Mothers - and mean city - a Mystery - a secret of the depths - dead. The Outsider + Lives outside the poor village Far from the wet cemetery and The old and new house church He is alone there - only with a Cat and mad Daughter - a Maria Bolkonskaia true - not dismissing God - he is a God - an old migrated Shaman & Judge of G-d & good Is The peasants revere the man and /mock Him - exclusion - like of a Master Of painting or sorcery - he mutters Unfaith - and nobody visits t/ table. The rape. A Hellenic ballad O goodness I was torn - see me Eye-bleed - but 't is no matter One day mind you I will go and Hold his marble hand - You call me foolish!! - I not care My madness gives me heart I love this god of ruthlessness My heart will give _him_ heart. Love is a British Movie + Love is a British movie Life a French one - Coproductions useless Movies about language And one kiss under sky In tweed and requiteness Natural born gentleman Natural born Lady. Tear We come in sleep to the Beautiful gates - warriors In dream - and someone Speaks in our burning brain A demon maybe or an angel We do not know life's Answers - and on Christmas Night we miss someone alone. Asperger dogmas + World is stupid. 6 is evil. Brain is blind. Love is fake. Death is now. God is me. Satan is I. World is I. Man is bestia. Jesus is lamb. The singer (+) Alone at the microphone - long dress Dancing and praying in the sphere Auditorium - with the bass-player And organ - and four thousand Hearts - she sings about felt And the magic world - a place to be A place to dissappear in happiness or Not/ness - t/ Bermuda of love & now. Roads I always think of concepts & roads Which is strange today I never Travel remember long travels In the night to Blakmen monastery Or the hurried pace at the crossroad Where demons wait & easy-picking Pebbles in the road like the mindless Birds - I have forgot t/ reason of walk. Unkindness + Hitler was very bad - very _Unkind_ - the way of
refusing Love or business - Hitler Is the demon of we all – And so - reasonless - we plan Holocausts in our steerless lives We burn ourselves or others At the stake - Joan, Anna, Ana We _are_ unkind - every king can Say - so there is no use pretending There is no final solution to soulgeld But accepted tears and endurance. 25 decembrie 2016 la 13:00 UTC+02 Unkindness Hitler was very bad - very _Unkind_ - the way of refusing Love or business - Hitler Is the demon of we all - And so - reasonless - we plan Holocausts in our steerless lives We burn ourselves or others At the stake - Joan, Anna, Ana We _are_ unkind - every king can Say - so there is no use pretending There is no final solution to soulgeld But accepted tears and endurance. 25 decembrie 2016 la 12:44 UTC+02 Roads I always think of concepts & roads Which is strange today I never Travel - remember long travels In the night to Blakmen monastery Or the hurried pace at the crossroad Where demons wait & easy-picking Pebbles in the road like the mindless Birds - I have forgot t/ reason of walk. 25 decembrie 2016 la 12:36 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=MmyDosjjP5U 25 decembrie 2016 la 12:29 UTC+02 The singer Alone at the microphone - long dress Dancing and praying in the sphere Auditorium - with the bass-player And organ - and four thousand Hearts - she sings about love And the magic world - a place to be A place to dissappear in happiness or Not/ness - t/ Bermuda of music & now. 25 decembrie 2016 la 12:08 UTC+02 http://qpoem.com/love-is-a-british-movie/ 25 decembrie 2016 la 12:08 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 25 decembrie 2016 la 02:26 UTC+02 Asperger dogmas World is stupid. 6 is evil. Brain is blind. Love is fake. Death is now. God is me. Satan is I. World is I. Man is bestia. Jesus is lamb. 25 decembrie 2016 la 01:47 UTC+02 Tear We come in sleep to the Beautiful gates - warriors In dream - and someone Speaks in our burning brain A demon maybe or an angel We do not know life's Answers - and on Christmas Night - we miss someone alone. 25 decembrie 2016 la 01:03 UTC+02 https://www.youtube.com/ 25 decembrie 2016 la 00:29 UTC+02 My Formation. Prose 7 years old - Mark Twain 9 years old - CUORE 10 years old - Charles Dickens 11 years old - Jules Verne (The true Verne novel - Castelul din Carpați) 13 years old Franz Kafka 16 - Thomas Hardy (Tess) 16-17 years old - Feodor Mikhailovich Dostoyevsky 1923 - Jerome David Salinger 24-29 - Gabriel Garcia Marquez 30-now (34) - Aleksandr Isaievich Solzhenitsyn. 34 - Wuthering Heights Notable names, Lewis Caroll, Robert Louis Stevenson, Gustave Flaubert, Balzac, YASUNARI KAWABATA, van Gogh (Letters), Julien Green (Diary), Kazuo Ishiguro, William Saroyan, Anne Frank, Vladimir Bukovsky... 25 decembrie 2016 la 00:12 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 25 decembrie 2016 la 00:01 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=n3fN_-rupwo
24 decembrie 2016 la 23:44 UTC+02 Lyrical method 10 (more or less) poems a day 1 year only 100 poems elected. 24 decembrie 2016 la 22:10 UTC+02 Love is a British Movie Love is a British movie Life a French one - Coproductions useless Movies about language And one kiss under sky In tweed and requiteness Natural born gentleman Natural born Lady. 24 decembrie 2016 la 21:47 UTC+02 Pentru că mama și tata trebuiau să-și facă autocritica în societate și familie eu pot să-mi critic cât de cât acceptabil operele. Cu Yin, la care am lucrat patru oameni, între care și She, am creat o carte și un concept, aprofundat acum cu SONY & FEMININE POEMS. Înclin să cred că e o carte care va fi o primă cărămindă către sensibilitatea a lui the feminine Man of the future, gunless, angerless, prideless. 24 decembrie 2016 la 20:39 UTC+02 The rape. A Hellenic ballad O goodness I was torn - see me Eye-bleed - but 't is no matter One day mind you I will go and Hold his marble hand - You call me foolish!! - I not care My madness gives me heart I love this god of ruthlessness My heart will give _him_ heart. 24 decembrie 2016 la 20:03 UTC+02 I(i)sus Hristos Eu sunt un om al regretelor. Dar după ce am devenit mai conștient, cu ani în urmă, nu am mai avut ce reproșuri să-i fac lui Isus. Credințele sunt interschimbabile, dar lui Isus nu am avut că să îi regret din partea sa, cu mine, ce pot eu mărturisi e că a fost un genleman through and through și sunt mândru să îi pot oferi toată viața mea ca serviciu. Și bineînțeles și am fost și sper că mai sunt un ucenic al lui Isus. În legătură cu Isus chiar și viața mea devine complexă, chiar și viața mea nu mai contează, nici măcar pentru mine, și ca să vorbesc ca Bertrand Russel the Worldy-Wise, Isus este singura scuză a lui Dumnezeu, pentru că știu că dacă Isus nu ar fi existat nu l-aș fi acceptat pe Dumnezeu. I(i)sus Hristos? Da... 24 decembrie 2016 la 20:02 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Bistrian Nicuța Și Sorin. 24 decembrie 2016 la 19:33 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 24 decembrie 2016 la 19:30 UTC+02 Success. The Vlogger Films him/her-self - blind camera dumb mic - speaks & thinks for IT new arts emerging - bluerock beat And classical mind - the Chris Stevens- like thinking outloud with the community And One Hundred Years of Solitude - the Beethovenian - ability - to contain Earth & Life in one's PC - chess - selfight. 24 decembrie 2016 la 18:20 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=4N_8iRmM4JM 24 decembrie 2016 la 17:39 UTC+02 The Outsider Lives outside the poor village Far from the wet cemetery and The old and new house church He is alone there - only with a Cat and mad Daughter - a Maria Bolkonskaia true - not dismissing God - he is a God - an old migrated Shaman & Judge of G-d & good Is The peasants revere the man and /mock Him - exclusion - like of a Master Of painting or sorcery - he mutters Unfaith - and nobody visits t/ table. 24 decembrie 2016 la 17:28 UTC+02 Candle Angst Inside my esmerald spirit - I am Afraid - of turning out the gaslight Of keeping the wood fire - of Smoking - I dream nuclear blasts Over the city where I am 3 super- heroes still afraid - lowminded Afraid - of fire and dogs and strange & known people - I am afraid of y/ fire.
24 decembrie 2016 la 16:54 UTC+02 The beauty & the dead She loves him - a dead boy - sweet Once - a puppet/Joe Doe somewhere - anonymous friendless - pastless - lifeless - corpus - a shell of 1 time meaning and thought - but can he still _love her_ - gossip the old church ladies And the young Mothers - and mean city - a Mystery - a secret of the depths - dead. 24 decembrie 2016 la 16:22 UTC+02 SONY & FEMININE POETRY Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... THE LETTERS OF THE UNPERSON Felix Rian Constantinescu 2016 – A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. ON RELIGION x I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. Selbstmörderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a
mythical figure could stand to excuse the absence of God. ENDURANCE Pray you keep my number Listen to the words flowing by I would teach you something About love - I am an ignorant one I try to tell you something you don't know But I don't so I cananot tell you anything new Nothing to tear from the magazine and put On your fridge I can't tell you anything except - Maybe don't be so tense don't be so stressed Relax unwind keep your mind in the stars There's no other truth except that prayers Remain unanswered and you have to endure. Working We could build a monument a colossus a family Make our apprenticeships learn the masonry and geometry We would buy land and rise huge walls on them We would buy the bricks from the poor people And pay huge wages to the skilled masons We would put it plainly in the papers that we erect a wall More than an arch of triomph or a old tower buried in rust Our children would go at night with their cars and scribble Profanities about our beliefs the very core of our ideals Of modern purity - We would divide the ovum of the world In two the left side or the right side or the right side and the left And in the night we will be unseen at watch as the calm tigers We would protect our ideal - if only we would start today working. GIRL IN NATURE The girl wait sun depart from her soul The earth is raped and robbed far away She is alone like the lake alone water Moon A cosmos and time are before her her life The unknown of her life her nameless love The orchard is neutral with no fruits or flowers Mother awaits her dead in the cemetery And the sun is now away and she rises up. THE EMPTY TRAIN The train rides empty on the side of the river Inhabited only by a few commuters and robbers After crossing the steel bridge it sings like a whale Draging itself on the ground like an electric snake Up the hill is the old dungeon destroyed by the peasants And the forest of oak and bullfrogs and blueberries People die of sickenesses in the huts near the villas And the community events are football and drinking The railway-station is blocked with rust brown commodies And the train is now a memory of the other life lived right here Like the memories of an embrion heartbeating inside the woman The train is no longer part of the village - has its own way alone Another life the good one though we not know not even now What was so particularily good about it maybe the stolen beer The stolen meat and the kindness of the train official letting you go Inside only a game of cards is played and a woman reads the Time The card-players are the workers, the last workers - working But they still have time to laugh eat pig-lard and muse at the Colored drawings of the cards with servants, knights, women, And Kings and the woman is just a woman going to her cousin. SIGH IN A CEMETERY Abandonment to the genii as to lovers A life in self-denial abort in tunes The sense of losing once again the life And tiredsome walk to the ruins and spirits There is none there no man nor demon Just stars unborn prisoners in frescoes And the beds of the dead in anonymous grin & poetry with tender lips and eyes too old. TO A GAY FRIEND x Sweet friend of youth I remember you And your dear friendship me you bore Now we are grown no more stagg deer Al'most no more glee in our hearts of minds Then all our life was pain and sufferring Ununderstood and all the much desired A puzzle of the hearts in brain's cold toy And now we're dead forgotten in the world If there's a meaning in man's wretched life Then we should know for none had been More inquisitive then in all life's ornaments But life has no purpose and so not we – So die my friend and to God go as you please You were not born of your will nor of mine And me aswell and when you will arrive to the - Banker of secrets - what will you say - loved me? TO AN EMIGRANT You want to leave the revolute world Go in another and I won't implore you You have your little suitcase and your Money and a fresh will to start anew Like the wine - let's not think what - Or when - lets live the moment - and Die and let die - so to the west my sad Traveler - and leave behind the tomb Of your Mother and your Father's vine And go where none can find you please But pray for
what you leave behind. TO THE TOMB OF ROMANIA Arise Dead in the skeletons broken Urn Live again make eyes from ice & stones In shadow and in dark and cold you lay With rotten hearts and vanished brains Wake up to Reason and Eternity and live Make Ye abode in Heaven and Tabor In the dark - scheme yor escape to Freedom And make it - or die simple & just go to Hell. ROUMANIE MON AMOUR O dearest love you special one How can I love you what love give What do you need in your dark C Cat hungry only for my heart Well time has come to say goodbye So fare you well my love and do not Cry - I hope - I hope you have food And warmth & love & all your needs You Kitty beautiful and heartless But I will not miss you do confesss. REFLECTION ON A YOUTH WALL There is something in youth - the ignorance of evil The few seconds when you have all your life Right there unlived before you - and you hope - in Nothing In your own smile reflected on a thousand screens Yes there is something in the youth years The age of not knowing anything and Innocence And may be that Time is but a Lie to Tell That Soul Changes Heart and there is no Hope. The Hitchhiker & the Road The trees sleep in permafrost Winter has come like december fish The street new every house newly painted Stars do not exist nor people Just cars soul-less mechanisms watches And the Hitchhiker a worm in the Road The day is cold like a bottle of wine And just the cars pass-by automatic In the robot city robot cars robot hitchhiker. Humbleness All life I longed for lamb's timidity Hard thing to get since I have claws And all this cat teeth and a hunger For meat. I am not a lamb nor can be But what I am what beast or deity That I inspire world all this catharsis What beauty is in me and what squalor Beyond t/ humble - angel-like & demon? WHEN DEATH VISITS Death the Almighty King knocks and enters He is well dressed and polite and asks for money Your wait is finished lastly and you are anxious For the journey - He woos you and wants you In his bed - will you go? - to the New World To the lilies and butterflies - hungry for you - Will you give him your lips and heart to eat Will you regret when you will be dead & away ? Death comes like a pretender - not to be refused Dressd in his suit and dead eyes and the black limo And all the regret of the world and home's farewell Death visits and you not know if you are asked by Doctor Mengele or Virgin Mary - and you go crying Like the bride - O Death your Love is everlasting Like the love of a Sequoia or the sleep in snow & you offer precious rubies and emeralds to t/ Earth. TO ANGER I've watched the old gray masters who tamed anger Love of God lead them to perfection I do now know I know'n my head's computer That use brings the calamity of feeling Man is a hurt robot made of sand and death W/ no power over himself or man A rotten puppet marching to the Ocean Of Mind and Introspection - knowing Hope lies in hoplesness & everyday rejection The mind of man broken in thought and image Inside mankind arising like the tears of termites. TITANIC ASYLUM The halls are damp with moss and unteared tears And old and mad infants and fighting rodents The woman with no leg the Child with no Mother The crematorium breathes bodies to heaven Over the village - peasants walk blind and eager for Night - by the morgue a big dog sits hungry for life. MAN OF STUDY Books - prints - old writings of the wise Ancient experiences that shaped the world So reach out and touch God and write Find the hidden meaning of the cosmos And go to the dead wiser and let them know This is what you want so waste no time Go into your cell rewrite the universe And drop a dime f/ the ones you leave in Hell. PROCLAMATION I believe in traveling - from Hell To Paradise - to walk like the Pilgrims To Jerusalem - to wander like the sick Knight - I believe in traveling and Love I believe that man should walk far and Broad - to linger at the Causeways alone Or in love - to look in the Lake and Sky To die on the Road - and not be Forgiven. TO GOD. A COMPLEX RESOLVED Come with us to the great Waltz The blue Music of the Moon and Stars Come & stay with us & Prey on our Souls You are the Saviour & the Tormentor; The Saviour again - Tormentor of
our unseen Souls - Left Alone in the absence of You - And your Dreams - betrayers and betrayed; You are the God we wish Not kill anymore. THE INSENSIBLE POET Inside the oceanic shell of his bones awaits For revelation of the words and poetic pleasure Lives for posterity and eternity alone Silenced by the roses of his dreams Sees not the meaning of the world And writes unceasingly like the apostles There is no pain in him or in creation And blue is just another twilight word. TO LOVE GENIUS I deplore you Genius of the World Sad atavism of the Lost Garden What's in your Heart I do not Know One two five six or Pardon You - tired Engine of the Spirit Always killed by the Simpleton & Weak Love Genius are why Arts exist You only my Loneliness comes Seek. TO A SYMBOLIC EXIT On young poet Hai Zi's death. Death must be a metaphor A bag a Bible a book of stories A Romantic novel and the Kon-Tiki Raft. Dead - chopped-off by the Procust Train - The butchered brain of China And something that evades. MOON THINKING In the Night - I am not alone Although I do not know the modus I am with Someone - with the god of Night Looking at me with his empty eyes Inside books people wonder if not Live - inside books - I live: Inside the Night as we all - I walk On Clouds and Wait the time to Fall. IN THE MIND OF GOD The Star moves in the Mind of God Relentless & frozen lost in Logic & equations. Just a brain of Meat and Soul - - Heart In the Morning the Errand to the Market And the few Money in the Sock Childhood and Angels and old Age And the Angelus. ON FRIENDSHIP. TO A WHITE POET Discovery of Man and of the World Friends are few they saw - 4 or 5 at best But isn't Intoxicating this perpetual Orgasm? Always with the right People Never a Bum or a Hobo a Negro a Homeless A Loser - Friendship enwings us to the Peak - Like Vultures and prototype Zeppelines The last Illusion of our Times. R S THOMAS We look a/ life's Wound Prophetic As to a Libellula quadrimaculata Or R. S. Thomas alone in a Book Or City – with living Uncertain Eyes - What's more to Get? What's more to Live for? - Except Those Cat eyes & the Nothingness o/ Alone Unselfunderstood Spirit. HEART FAILURE. TO A GIRL The brain was dead Reversed polaris of anima And heart was perculating As an electric water-pump The disarticulate movements The silence of the street And the cry Mama! Mama! COMPLEMENTARISM .To China I am just a cheese doughnot But something makes me special Don't know what - I'm a lamb grower Maybe your radiosongs There's a complementarism in our friendship I eat all my cabbage with meat and think You work & as my Mom wish help - I can work & you can learn. A CHRISTMAS TREE IN CHINA In China There is a big tree An evergreen The tree walks What is wrong with you Tree? Say the mountains of ice But the Christmas tree waits Xmas. WORDS FROM T/ GIRL I love you tells you the unconscious girl Walks w/ you on t/ paths & asian bridges Inside brain – the darkness of darkness Like the interior of bee-hives or tombs You - light – burn for the machine or life - You god of t/ patron truths of heaven & hell The one t/ never die or lie – sacred oblivion - Burn your secrets in t/ abbey of 86 bn cells. AT THE PSYCHOLOGIST The telephone is useless - uniting Two dead planets – Moon and human Dreams -- nobody existing -- the reality Of the era – and no one deserving to be The library too – a treasure of corpses O – man – o – woman – what is in Thee? – in me – my embraced trees of rot and Soul – Half heartbeat and half sacred... Cemetery of books dead in my broken eyes River without spring – please – the origin Of logic – be gentle with these Children Failing w/ centuries f/ homework or Death. Recollecting Sylvia Plath The pause on the road blank and Alone - the moment when one isolates And thinks the modern thoughts and Puts them in practice - this is t/ worst Failure success sex/ love suicide - all Leading to theology and waste When - a Dog howls in Agora - will The mad twentieth century end? LAKE DISTRICT A destination - like the Westminster Abbey A place to rest on the excuse on good books With all the lakes and angelic soft stones With Wordsworth & Coleridge in t/ West Wind the
undying instinct - of life unvanquished or losing the decision to live at any cost - to live adamant like the hermits and rodents & a/ night to enter back in t/ crematorium. Mother. A Lullaby Mother is a Romantic word Carved under a fortress Or in solidified eternal salt - & dead Mother stainless; Where a/ you? asks t/ orphan None reply except t/ stone of tears my postwar Mommy - did galaxies Took form? - One? Cosmos? ANGER TO GOD BIRD God Bird are you kind - can let life live Or are you Death - Moses to the Earth Who are you Bird - take Me to the otherside But leave the crippled and the lone Give them a day of rest up on the world To make up their minds and try to go Like the leaves of stars falling from the sky When Death awaits you should miracle us. She & van Gogh She sits on t/ stone of his body - mad Cassandra & says with void heart - Nikelike - Never, never, on t/ god of nevereverland Steal t/ sun from man - from t/ son of man She sits inside his alabaster forehead A daemon in the temple - symbol of Freud Or Gustav Jung - the Gemini constellation - A visionary & a schizophrenic - telling Of life & death - for instance the blessed Martyrs - the living - ever living - perpetually And the dead - the freaks - zombies - pun-ished - Killers - so God is good & he is left tormented. YELIZAVETA YEVGENYEVNA. A CAROL Beautiful - a bit manly - with a decided spirit Probably a painter or a pianist with cinema Lips and big dark Child eyes - sits like a poet A poet maybe - t/ love of A. I. Solzhenitsyn? Could be - who knows now? - they are all dead In the dark book of their life - and her smile & Look on British paper - who are you Yelizaveta Yevgenyevna: a lover?: a victim in love exile? I look at you now on the holy day and think I prefer to think that you did not waste your Life & feelings – that you loved – Solzhenitsyn Stalin: whoever – a dog – b/ n/ sit Saturn sad. TO AN OLD PHOTOGRAPH A mannequin - not of t/ surface b/ of t/ soul Of surface too - delicate and high-time A woman from day H - infernal little girl Witch with a tuned soul – unloved An old woman walking alone on the road Childless or barren or bereft - crazy With words and silences & dead friends - A portrait of youth and pleasure years. PSYCHOPATHS The common sadbrain rot like In bark of trees & t/ fish heads Ext. life and own existence seen On the blackscreen of the need To kill - to kill - just to kill randomly Without explication - just to provoke Undesired death - despondents left Alive - A Godplay - mad luciferic I's. EMILY'S GAY CHILD “Shall I hide from Abraham what I am about to do?“ Genesis A gay man - n/ wishing to be thus Just existing - like the water pot Like Perpetua & - mauve Saturn A martyr? - Of what? - who can Agree/ - George Michael - greek The preacher singer & bluesman An adored excluded - the year of Youth & abuse - hm/btf Jesus Mother sick with self-torture - lone Endures permanent sense of loss And religion - unsatisfied omens Gossiping friends & severe society Mistaken dreams - She doesn't Live - _Her_ Child is a homosexual Why? - She blames the abortion And lives for nothing - hurt pride. SOUL. A STREAM Stream of soul - men and women Girls and boys - unconscious Proteus Spirits' communion from one to another Through time - life breathing by posterity The unseen spending the _being_ - every Man an eye - a space built with art/ When life will not be - will be An a x i o m a - doubted and cornellian. ENLIGHTEMENT Satanic brain - reproved to the core Light burning itself in t/ carved pumpkin Books - not books - handmade dictionaries The art of article - and word lapidarium Pictures of great men & courageous w/n Prodigal Childs and Novgorodian icons Life lived in the writing cell - @ t/ notebook T/ ones - sacrificing t/selves 4 t/ poor. GROUP BEHAVIOR The church - the school - the army - social Truths – legal mafias - pass-by gms: success & Torture - & all the laughs of t/ cool people - meaningful occupations - hobbies – science The paria condition of the solitary – kids – never Remain in books & dreams – alone unperson Beauty - Moses rule in reverse everywhere & Beat hearts praying f/ ending – Death Redentor. SONY Tape Walkman – innerworld & autism – C 15/97 Cliff Burton Bach Duke
Ellington & Louis Armstrong & Solitude & Ich ◌ dich – said to the wall – Sony Angst Dire Straits thrash rap guitars Angst P/Floyd Swing pop flower-power San Francisco '80s T/ J.H. Experience concertos Teofil Phoenix & Pittiș – double-bass & kigo. HEAD MUSIC Meditations bypass - piano Electric - sadness of the lobes - head Music overdose - music, just music Instead of everything: orgasm or play Memories forgotten downtown - key change And the silence - like a cell - monastery or Prison - love after love like Cluny Stone - meaningless life & redemption. A LIFELONG QUARELL Angry words and beats - self-destruction Everyday loss a furious God – 1 more family Hidden to wall of meek howls and silence Furious-youth Father & Punk Child – echec Dead Mother - eloped relatives - bitter - a Name with no future - the despise/rejection Of Xtians and stable spirits of society – art - battle & anarchy - & no answers but WWII. ANSWERING THE PHONE Wait: if you would answer now I'd Say that there are many people Around - workers poets business -women - and they all deserve a Destiny you'd probably say they Do not quest it - and there is a Lack of logic in our love, I would Think; you do not answer, I n/call. TO THE FRAGILE POET. A SKYLARK for Eliza She speaks - about beautiful moods Alone in the pulpit - preaching the Unseen - atheist religion of smile & silence - She is beautiful – not Like the wind or a morn of May Melodic lips - true and everything Contained in sound not letter - She Sings - a skylark - finds my soul. THE BAD PARENT Looks down the road - kept Alone thinking of the dead & Broken - self-accusations regrets Like egrets falling upon him in One majestic kiss - the embrace of His young years - he _was_ young - When e/thing was possible & at hand - waits Death coming w/ t/ groceries. Thinking of Robin A Child's friend - actor and teacher Of enlightened years - of worlds and Meanings - a dead brain - dead serious - dead man - no - a suicided urchin Walking from one indigo blackboard To another - like Peter Pan running From death to never - a madman Puck on anything killing my C/hood. A blackbird beak În the Prunus armeniaca the blackbird black With intimations - with her red painted beak - looks at me friendly - She knows - I am a Blackbird aswell - a poet of villages and time Blackbirds show only in early winter like The circus - giving to Children glee & The Mothers sand - but they do not Sing - only look for crumbs & carmine fellowship. Angst Inside my esmerald spirit - I am Afraid - of turning out the gaslight Of keeping the wood fire - of Smoking - I dream nuclear blasts Over the city where I am 3 super- heroes - still afraid - lowminded Afraid - of fire and dogs and strange & known people - I am afraid of y/ fire. 24 decembrie 2016 la 16:02 UTC+02 Angst Inside my esmerald spirit - I am Afraid - of turning out the gaslight Of keeping the wood fire - of Smoking - I dream nuclear blasts Over the city where I am 3 super- heroes - still afraid - lowminded Afraid - of fire and dogs and strange & known people - I am afraid of y/ fire. 24 decembrie 2016 la 15:18 UTC+02 A blackbird beak În the Prunus armeniaca the blackbird - black With intimations - with her red painted beak - looks at me friendly - She knows - I am a Blackbird aswell - a poet of villages and time Blackbirds show only in early winter like The circus - giving to Children glee & The Mothers sand - but they do not Sing - only look for crumbs & carmine fellowship. 24 decembrie 2016 la 14:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Romanian Service, China Radio International. 24 decembrie 2016 la 14:33 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Romanian Service, China Radio International. 24 decembrie 2016 la 14:13 UTC+02
Thinking of Robin A Child's friend - actor and teacher Of enlightened years - of worlds and Meanings - a dead brain - dead serious - dead man - no - a suicided urchin Walking from one indigo blackboard To another - like Peter Pan running From death to never - a madman Puck on anything killing my C/hood. 24 decembrie 2016 la 13:38 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a adăugat 2 fotografii noi. 24 decembrie 2016 la 13:11 UTC+02 http://qproza.com/1st-reflection-of-laura-palmer-diarynovel-thursday-december-22th-2016/ 24 decembrie 2016 la 13:10 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 24 decembrie 2016 la 13:10 UTC+02 http://qproza.com/autoportrt-in-7-defecte/ 24 decembrie 2016 la 13:07 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 24 decembrie 2016 la 13:04 UTC+02 http://qpoem.com/yelizaveta-yevgenyevna-a-carol/#comment-3798 24 decembrie 2016 la 13:00 UTC+02 THE BAD PARENT Looks down the road - kept Alone thinking of the dead & Broken - selfaccusations - regrets Like egrets falling upon him in One majestic kiss - the embrace of His young years - he _was_ young - When e/thing was possible & at hand - waits Death coming w/ t/ groceries. 24 decembrie 2016 la 12:43 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=e5HkuhSEnPQ 24 decembrie 2016 la 03:14 UTC+02 TO THE FRAGILE POET. A SKYLARK for Eliza She speaks - about beautiful moods Alone in the pulpit - preaching the Unseen - atheist religion of smile & silence - She is beautiful - not Like the wind or a morn of May Melodic lips - true - and everything Contained in sound not letter - She Sings - a skylark - finds my soul. 24 decembrie 2016 la 00:43 UTC+02 YELIZAVETA YEVGENYEVNA. A CAROL Beautiful - a bit manly - with a decided spirit Probably a painter or a pianist with cinema Lips and big dark Child eyes - sits like a poet A poet maybe t/ love of A. I. Solzhenitsyn? Could be - who knows now? - they are all dead In the dark book of their life - and her smile & Look on British paper - who are you Yelizaveta Yevgenyevna: a lover?: a victim in love exile? I look at you now on the holy day and think I prefer to think that you did not waste your Life & feelings – that you loved – Solzhenitsin Stalin: whoever – a dog – b/ n/ sit Saturn sad. 24 decembrie 2016 la 00:33 UTC+02 A LIFELONG QUARELL Angry words and beats - self-destruction Everyday loss - a furious God – 1 more family Hidden after a wall of howls and silence Furious-youth Father & Punk Child – echec Dead Mother - eloped relatives - bitter - a Name with no future - the despise/rejection Of Xtians and stable spirits of society – art - battle & anarchy - & no answers but WWII. 23 decembrie 2016 la 22:37 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mircea Cartarescu. 23 decembrie 2016 la 19:50 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=uOd9cu4KNho 23 decembrie 2016 la 19:17 UTC+02
ANSWERING THE PHONE Wait: if you would answer now I'd Say that there are many people Around - workers poets business -women - and they all deserve a Destiny you'd probably say they Do not quest it - and there is a Lack of logic in our love, I would Think; you do not answer, I n/call. 23 decembrie 2016 la 18:34 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=1urWLNVgWnc 23 decembrie 2016 la 14:21 UTC+02 http://qpoem.com/sony/ 23 decembrie 2016 la 14:21 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 23 decembrie 2016 la 13:52 UTC+02 Prayer I remain with my people. The West will have to understand that if the civilised World brings a nuclear cataclism on my sheperds and peasants vatra, like the Armenians in 1915, like the Ashkenazi and German Jews in the '40s, the Nipon cities stamped to nothing, like the common fate of tutsi and hutu in 1994, I, their genius, the West's and of this land, will die too. A gentleman would walk, but never run... And I want to storytell to the live or dead. 22 decembrie 2016 la 23:59 UTC+02 SONY Tape Walkman – innerworld & autism – C 15/97 Cliff Burton Bach Duke Ellington & Louis Armstrong & Solitude & Ich ◌ dich – said to the wall – Sony Angst Dire Straits thrash rap guitars Angst P/Floyd Swing pop flower-power San Francisco '80s T/ J.H. Experience concertos Teofil Phoenix & Pittiș – double-bass & kigo. 22 decembrie 2016 la 22:24 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=eKx81wrTASg 22 decembrie 2016 la 22:14 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=7mJ0HSLMba0 22 decembrie 2016 la 21:07 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=wapCTd5fS2Y 22 decembrie 2016 la 20:55 UTC+02 A POET CONFUCIUS Before the peak - poet becomes bird - a moral teacher - enlightened thought A truthgiver like the butcher for the Vultures - pondering the unseen - insane Wisdom - sermons about love and death and life - a philosophy unrequitted dug Out of cosmic genocides - a freudian Denial of murder & debasive act - a chi. 22 decembrie 2016 la 20:39 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=uTIB10eQnA0 22 decembrie 2016 la 20:08 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Ruxandra Cesereanu. Asta e aleea care duce la Catedra de Teatru. 22 decembrie 2016 la 20:03 UTC+02 Poeziile Lindei Maria Baros au apărut în peste 28 de țări : Franța, Anglia, Irlanda, SUA, Spania, Olanda, Belgia, Italia, Germania, Elveția, Luxemburg, Maroc, Serbia, Macedonia, Slovenia, Bulgaria, Albania, Croația, Letonia, Ucraina, Turcia, Canada, Bangladeș, Iran, Japonia, Finlanda, Mexic, China etc. Versurile sale au fost proiectate pe fațadele unor clădiri, imprimate pe pungi, cutii, rochii, umbrele, poncho, încălțăminte de lux sau gravate pe scaune din oțel inoxidabil – așa cum apar în opera sculptorului Michel Goulet comandată de Muzeul Arthur Rimbaud din Franța[13][14] A participat la 64 de festivaluri internaționale de poezie si la peste 500 de întâlniri cu publicul. - Wikipedia. 22 decembrie 2016 la 19:06 UTC+02
1st REFLECTION OF LAURA PALMER Thursday December 22th, 2016 Dearest Kitty, now I feel the need to tell you all about me. I lived in our town all my life except some trips and going in Bujac in Arad to my Ica until forteen wen I went away, succesfull and sad. I wanted to learn English and translate poems and arriving there I was waiting to fall in love. I had two friends there before, and one looked like Laura Palmer if you understand who she is. And I did fall in love soon, as I arrived, and my love was stone-carved. There was there a gentle girl. Her name was Irreplaceable and school became heaven. We were classmates. I was studying English grammar and literature and I was in love. Then, for a brief moment in my life I was happy. For the first time in my life I felt that someone could love me. I believe I have always felt unlovable. It is useless to say that she was very beautiful and smart and funny and good. But she had a way, of not allowing second mistakes and maybe I was ruined from birth. But then, by failing to love my _Cuore_ died just as my life otherwise. I remained only with an unfulfilled everlasting love transformed into regret, but requitted. What can I say to you is that love can transform into regret and remain love. And maybe my telling all this meories is a mistake BUt by it I am only letting my guard down for the first time so thoroughly and before a lay woman not a priest or abbot, and letting you see what is inside. Talk soon. 22 decembrie 2016 la 17:39 UTC+02 A LIFELONG QUARELL Angry words and beats - self-destruction Everyday pain - a furious God - family Hidden after a wall of howl and silence Furious-youth Father & Punk Child - echec Dead Mother - eloped brothers - bitter - a Family with no future - the despise/rejection Of Xtians and stable minds of society - family battle & anarchy - & no answers but WWII. 22 decembrie 2016 la 16:48 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Alexandru Vakulovski. 22 decembrie 2016 la 16:46 UTC+02 Poezia FP am încercat să o mai scriu o dată și a devenit To An Old Photograph. Trebuie să fie pură ca o plăcintă. Nu știu dacă pot scrie așa ceva. 22 decembrie 2016 la 16:45 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Jerry Seinfeld. 22 decembrie 2016 la 16:38 UTC+02 Merge greu pusul diacriticelor. Eu nu pot să-mi recitesc textele. Asta înseamnă copism. 22 decembrie 2016 la 16:17 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=2D_zITtVJGA 22 decembrie 2016 la 15:24 UTC+02 SONY "In 1979 the Walkman brand was introduced, in the form of the world's first portable music player using the compact cassette format." Sony, Wikipedia Tape Walkman innerworld & autism - C 15/97 Cliff Burton Bach Duke Ellington & Louis Armstrong & Solitude & Ich ◌ dich - said to the wall - Sony Angst Dire Straits thrash rap guitars Angst P/Floyd Swing pop flower-power San Francisco '80s T/ J.H. Experience concertos Teofil Phoenix & Pittiș double-bass & dolphins. 22 decembrie 2016 la 14:53 UTC+02 FEMININE POETRY 22 decembrie 2016 la 14:52 UTC+02 HEAD MUSIC Meditations - bypass - piano Electric - sadness of the lobes - head Music overdose - music, just music Instead of everything: orgasm or play Memories forgotten downtown - key change And the silence - like a cell - monastery or Prison - love after love like Cluny Stone - meaningless life - & redemption. 22 decembrie 2016 la 14:33 UTC+02
FEELING 22 decembrie 2016 la 13:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 22 decembrie 2016 la 13:47 UTC+02 She s gonna be a rodeo star... 22 decembrie 2016 la 13:32 UTC+02 SONY & FEMININE POETRY Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... THE LETTERS OF THE UNPERSON Felix Rian Constantinescu 2016 – A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. ON RELIGION x I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. Selbstmörderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a
mythical figure could stand to excuse the absence of God. ENDURANCE Pray you keep my number Listen to the words flowing by I would teach you something About love - I am an ignorant one I try to tell you something you don't know But I don't so I cananot tell you anything new Nothing to tear from the magazine and put On your fridge I can't tell you anything except - Maybe don't be so tense don't be so stressed Relax unwind keep your mind in the stars There's no other truth except that prayers Remain unanswered and you have to endure. Working We could build a monument a colossus a family Make our apprenticeships learn the masonry and geometry We would buy land and rise huge walls on them We would buy the bricks from the poor people And pay huge wages to the skilled masons We would put it plainly in the papers that we erect a wall More than an arch of triomph or a old tower buried in rust Our children would go at night with their cars and scribble Profanities about our beliefs the very core of our ideals Of modern purity - We would divide the ovum of the world In two the left side or the right side or the right side and the left And in the night we will be unseen at watch as the calm tigers We would protect our ideal - if only we would start today working. GIRL IN NATURE x The girl wait sun depart from her soul The earth is raped and robbed far away She is alone like the lake alone water Moon A cosmos and time are before her her life The unknown of her life her nameless love The orchard is neutral with no fruits or flowers Mother awaits her dead in the cemetery And the sun is now away and she rises up. THE EMPTY TRAIN The train rides empty on the side of the river Inhabited only by a few commuters and robbers After crossing the steel bridge it sings like a whale Draging itself on the ground like an electric snake Up the hill is the old dungeon destroyed by the peasants And the forest of oak and bullfrogs and blueberries People die of sickenesses in the huts near the villas And the community events are football and drinking The railway-station is blocked with rust brown commodies And the train is now a memory of the other life lived right here Like the memories of an embrion heartbeating inside the woman The train is no longer part of the village - has its own way alone Another life the good one though we not know not even now What was so particularily good about it maybe the stolen beer The stolen meat and the kindness of the train official letting you go Inside only a game of cards is played and a woman reads the Time The card-players are the workers, the last workers - working But they still have time to laugh eat pig-lard and muse at the Colored drawings of the cards with servants, knights, women, And Kings and the woman is just a woman going to her cousin. SIGH IN A CEMETERY Abandonment to the genii as to lovers A life in self-denial abort in tunes The sense of losing once again the life And tiredsome walk to the ruins and spirits There is none there no man nor demon Just stars unborn prisoners in frescoes And the beds of the dead in anonymous grin & poetry with tender lips and eyes too old. TO A GAY FRIEND x Sweet friend of youth I remember you And your dear friendship me you bore Now we are grown no more stagg deer Al'most no more glee in our hearts of minds Then all our life was pain and sufferring Ununderstood and all the much desired A puzzle of the hearts in brain's cold toy And now we're dead forgotten in the world If there's a meaning in man's wretched life Then we should know for none had been More inquisitive then in all life's ornaments But life has no purpose and so not we – So die my friend and to God go as you please You were not born of your will nor of mine And me aswell and when you will arrive to the - Banker of secrets - what will you say - loved me? TO AN EMIGRANT You want to leave the revolute world Go in another and I won't implore you You have your little suitcase and your Money and a fresh will to start anew Like the wine - let's not think what - Or when - lets live the moment - and Die and let die - so to the west my sad Traveler - and leave behind the tomb Of your Mother and your Father's vine And go where none can find you please But pray for
what you leave behind. TO THE TOMB OF ROMANIA Arise Dead in the skeletons broken Urn Live again make eyes from ice & stones In shadow and in dark and cold you lay With rotten hearts and vanished brains Wake up to Reason and Eternity and live Make Ye abode in Heaven and Tabor In the dark - scheme yor escape to Freedom And make it - or die simple & just go to Hell. ROUMANIE MON AMOUR O dearest love you special one How can I love you what love give What do you need in your dark C Cat hungry only for my heart Well time has come to say goodbye So fare you well my love and do not Cry - I hope - I hope you have food And warmth & love & all your needs You Kitty beautiful and heartless But I will not miss you do confesss. REFLECTION ON A YOUTH WALL There is something in youth - the ignorance of evil The few seconds when you have all your life Right there unlived before you - and you hope - in Nothing In your own smile reflected on a thousand screens Yes there is something in the youth years The age of not knowing anything and Innocence And may be that Time is but a Lie to Tell That Soul Changes Heart and there is no Hope. The Hitchhiker & the Road The trees sleep in permafrost Winter has come like december fish The street new every house newly painted Stars do not exist nor people Just cars soul-less mechanisms watches And the Hitchhiker a worm in the Road The day is cold like a bottle of wine And just the cars pass-by automatic In the robot city robot cars robot hitchhiker. Humbleness All life I longed for lamb's timidity Hard thing to get since I have claws And all this cat teeth and a hunger For meat. I am not a lamb nor can be But what I am what beast or deity That I inspire world all this catharsis What beauty is in me and what squalor Beyond t/ humble - angel-like & demon? WHEN DEATH VISITS Death the Almighty King knocks and enters He is well dressed and polite and asks for money Your wait is finished lastly and you are anxious For the journey - He woos you and wants you In his bed - will you go? - to the New World To the lilies and butterflies - hungry for you - Will you give him your lips and heart to eat Will you regret when you will be dead & away ? Death comes like a pretender - not to be refused Dressd in his suit and dead eyes and the black limo And all the regret of the world and home's farewell Death visits and you not know if you are asked by Doctor Mengele or Virgin Mary - and you go crying Like the bride - O Death your Love is everlasting Like the love of a Sequoia or the sleep in snow & you offer precious rubies and emeralds to t/ Earth. TO ANGER I've watched the old gray masters who tamed anger Love of God lead them to perfection I do now know I know'n my head's computer That use brings the calamity of feeling Man is a hurt robot made of sand and death W/ no power over himself or man A rotten puppet marching to the Ocean Of Mind and Introspection - knowing Hope lies in hoplesness & everyday rejection The mind of man broken in thought and image Inside mankind arising like the tears of termites. TITANIC ASYLUM The halls are damp with moss and unteared tears And old and mad infants and fighting rodents The woman with no leg the Child with no Mother The crematorium breathes bodies to heaven Over the village - peasants walk blind and eager for Night - by the morgue a big dog sits hungry for life. MAN OF STUDY Books - prints - old writings of the wise Ancient experiences that shaped the world So reach out and touch God and write Find the hidden meaning of the cosmos And go to the dead wiser and let them know This is what you want so waste no time Go into your cell rewrite the universe And drop a dime f/ the ones you leave in Hell. PROCLAMATION I believe in traveling - from Hell To Paradise - to walk like the Pilgrims To Jerusalem - to wander like the sick Knight - I believe in traveling and Love I believe that man should walk far and Broad - to linger at the Causeways alone Or in love - to look in the Lake and Sky To die on the Road - and not be Forgiven. TO GOD. A COMPLEX RESOLVED Come with us to the great Waltz The blue Music of the Moon and Stars Come & stay with us & Prey on our Souls You are the Saviour & the Tormentor; The Saviour again - Tormentor of
our unseen Souls - Left Alone in the absence of You - And your Dreams - betrayers and betrayed; You are the God we wish Not kill anymore. THE INSENSIBLE POET Inside the oceanic shell of his bones awaits For revelation of the words and poetic pleasure Lives for posterity and eternity alone Silenced by the roses of his dreams Sees not the meaning of the world And writes unceasingly like the apostles There is no pain in him or in creation And blue is just another twilight word. TO LOVE GENIUS I deplore you Genius of the World Sad atavism of the Lost Garden What's in your Heart I do not Know One two five six or Pardon You - tired Engine of the Spirit Always killed by the Simpleton & Weak Love Genius are why Arts exist You only my Loneliness comes Seek. TO A SYMBOLIC EXIT On young poet Hai Zi's death. Death must be a metaphor A bag a Bible a book of stories A Romantic novel and the Kon-Tiki Raft. Dead - chopped-off by the Procust Train - The butchered brain of China And something that evades. MOON THINKING In the Night - I am not alone Although I do not know the modus I am with Someone - with the god of Night Looking at me with his empty eyes Inside books people wonder if not Live - inside books - I live: Inside the Night as we all - I walk On Clouds and Wait the time to Fall. IN THE MIND OF GOD The Star moves in the Mind of God Relentless & frozen lost in Logic & equations. Just a brain of Meat and Soul - - Heart In the Morning the Errand to the Market And the few Money in the Sock Childhood and Angels and old Age And the Angelus. ON FRIENDSHIP. TO A WHITE POET Discovery of Man and of the World Friends are few they saw - 4 or 5 at best But isn't Intoxicating this perpetual Orgasm? Always with the right People Never a Bum or a Hobo a Negro a Homeless A Loser - Friendship enwings us to the Peak - Like Vultures and prototype Zeppelines The last Illusion of our Times. R S THOMAS We look a/ life's Wound Prophetic As to a Libellula quadrimaculata Or R. S. Thomas alone in a Book Or City – with living Uncertain Eyes - What's more to Get? What's more to Live for? - Except Those Cat eyes & the Nothingness o/ Alone Unselfunderstood Spirit. HEART FAILURE. TO A GIRL The brain was dead Reversed polaris of anima And heart was perculating As an electric water-pump The disarticulate movements The silence of the street And the cry Mama! Mama! COMPLEMENTARISM .To China I am just a cheese doughnot But something makes me special Don't know what - I'm a lamb grower Maybe your radiosongs There's a complementarism in our friendship I eat all my cabbage with meat and think You work & as my Mom wish help - I can work & you can learn. A CHRISTMAS TREE IN CHINA In China There is a big tree An evergreen The tree walks What is wrong with you Tree? Say the mountains of ice But the Christmas tree waits Xmas. WORDS FROM T/ GIRL I love you tells you the unconscious girl Walks w/ you on t/ paths & asian bridges Inside brain – the darkness of darkness Like the interior of bee-hives or tombs You - light – burn for the machine or life - You god of t/ patron truths of heaven & hell The one t/ never die or lie – sacred oblivion - Burn your secrets in t/ abbey of 86 bn cells. AT THE PSYCHOLOGIST The telephone is useless - uniting Two dead planets – Moon and human Dreams -- nobody existing -- the reality Of the era – and no one deserving to be The library too – a treasure of corpses O – man – o – woman – what is in Thee? – in me – my embraced trees of rot and Soul – Half heartbeat and half sacred... Cemetery of books dead in my broken eyes River without spring – please – the origin Of logic – be gentle with these Children Failing w/ centuries f/ homework or Death. Recollecting Sylvia Plath The pause on the road blank and Alone - the moment when one isolates And thinks the modern thoughts and Puts them in practice - this is t/ worst Failure success sex/ love suicide - all Leading to theology and waste When - a Dog howls in Agora - will The mad twentieth century end? LAKE DISTRICT A destination - like the Westminster Abbey A place to rest on the excuse on good books With all the lakes and angelic soft stones With Wordsworth & Coleridge in t/ West Wind the
undying instinct - of life unvanquished or losing the decision to live at any cost - to live adamant like the hermits and rodents & a/ night to enter back in t/ crematorium. Mother. A Lullaby Mother is a Romantic word Carved under a fortress Or in solidified eternal salt - & dead Mother stainless; Where a/ you? asks t/ orphan None reply except t/ stone of tears my postwar Mommy - did galaxies Took form? - One? Cosmos? ANGER TO GOD BIRD God Bird are you kind - can let life live Or are you Death - Moses to the Earth Who are you Bird - take Me to the otherside But leave the crippled and the lone Give them a day of rest up on the world To make up their minds and try to go Like the leaves of stars falling from the sky When Death awaits you should miracle us. She & van Gogh She sits on t/ stone of his body - mad Cassandra & says with void heart - Nikelike - Never, never, on t/ god of nevereverland Steal t/ sun from man - from t/ son of man She sits inside his alabaster forehead A daemon in the temple - symbol of Freud Or Gustav Jung - the Gemini constellation - A visionary & a schizophrenic - telling Of life & death - for instance the blessed Martyrs - the living - ever living - perpetually And the dead - the freaks - zombies - pun-ished - Killers - so God is good & he is left tormented. YELIZAVETA YEVGENYEVNA ANICHOVA Beautiful - a bit manly - with a decided spirit Probably a painter or a pianist with cinema Lips and big dark Child eyes - sits like a poet A poet maybe - t/ love of A. I. Solzhenitsyn? Could be - who knows now? - they are all dead In the ,red, book of their life - and her smile & Look on British paper - who are you Yelizaveta Yevgenyevna: a lover?: a victim in ,oblivion? TO AN OLD PHOTOGRAPH A mannequin - not of t/ surface b/ of t/ soul Of surface too - delicate and high-time A woman from day H - infernal little girl Witch with a tuned soul – unloved An old woman walking alone on the road Childless or barren or bereft - crazy With words and silences & dead friends - A portrait of youth and pleasure years. PSYCHOPATHS The common sadbrain rot like In bark of trees & t/ fish heads Ext. life and own existence seen On the blackscreen of the need To kill - to kill - just to kill randomly Without explication - just to provoke Undesired death - despondents left Alive - A Godplay - mad luciferic I's. EMILY'S GAY CHILD “Shall I hide from Abraham what I am about to do?“ Genesis A gay man - n/ wishing to be thus Just existing - like the water pot Like Perpetua & - mauve Saturn A martyr? - Of what? - who can Agree/ - George Michael - greek The preacher singer & bluesman An adored excluded - the year of Youth & abuse - hm/btf Jesus Mother sick with self-torture - lone Endures permanent sense of loss And religion - unsatisfied omens Gossiping friends & severe society Mistaken dreams - She doesn't Live - _Her_ Child is a homosexual Why? - She blames the abortion And lives for nothing - hurt pride. SOUL. A STREAM Stream of soul - men and women Girls and boys - unconscious Proteus Spirits' communion from one to another Through time - life breathing by posterity The unseen spending the _being_ - every Man an eye - a space built with art/ When life will not be - will be An a x i o m a - doubted and cornellian. ENLIGHTEMENT Satanic brain - reproved to the core Light burning itself in t/ carved pumpkin Books - not books - handmade dictionaries The art of article - and word lapidarium Pictures of great men & courageous w/n Prodigal Childs and Novgorodian icons Life lived in the writing cell - @ t/ notebook T/ ones - sacrificing t/selves 4 t/ poor. GROUP BEHAVIOR The church - the school - the army - social Truths – legal mafias - pass-by gms: success & Torture - & all the laughs of t/ cool people - meaningful occupations - hobbies – science The paria condition of the solitary – kids – never Remain in books & dreams – alone unperson Beauty - Moses rule in reverse everywhere & Beat hearts praying f/ ending – Death Redentor. SONY "In 1979 the Walkman brand was introduced, in the form of the world's first portable music player using the compact cassette format." Sony, Wikipedia Tape Walkman innerworld & autism 16 Cliff Burton Bach Duke Ellington & Louis Armstrong & Solitude & Ich
liebe dich - said to the wall - Sony Dire Thrash rap Angst Manson Pink Floyd Swing pop flower-power San Francisco '80s T/ Jimi Hendrix Experience concertos Phoenix & Pittiș psychedelic & dolphins. 22 decembrie 2016 la 12:58 UTC+02 Ana Blandiana 15 ore · După felul în care alunecă luna Simt că te-apropii întotdeauna După zăpăceala mestecenilor Care-ncep să se-agite Și să foșnească-n neștire, După felul nesigur În care alunecă luna, Tu ești atât de înalt și de subțire Și ți-e atât de frig. Cu-o mână peste ochi Și tremurând desferici Păduri fără frunze, Sate fără biserici Întoarce-te, Întoarce-te mai repede, Spune zilelor să te lepede, Apelor să te lunece, Stelelor să te-ntunece, Închide ochii, florile Pe care le privești se sting. Păsările pe care le privești apun, Apele se fac mai mici. Nu e vina ta că nu ești de aici. Închide ochii, Nu e vina ta, limpedele meu mire, Tu ești atât de înalt și de subțire ... 22 decembrie 2016 la 12:42 UTC+02 Thrash rap guitar Angst Pink Floyd Swing pop flower-power San Francisco '80s T/ Jimi Hendrix Experience concertos Phoenix Pittiș double-bass dolphins. 22 decembrie 2016 la 12:28 UTC+02 http://qpoem.com/group-behavior/ 22 decembrie 2016 la 12:27 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 22 decembrie 2016 la 01:12 UTC+02 SONY "In 1979 the Walkman brand was introduced, in the form of the world's first portable music player using the compact cassette format." Sony, Wikipedia Tape Walkman innerworld & autism 16 Cliff Burton Bach Duke Ellington & Louis Armstrong & Solitude & Ich liebe dich - said to the wall - Sony Dire Thrash rap Angst Manson Pink Floyd Swing pop flower-power San Francisco '80s T/ Jimi Hendrix Experience concertos Phoenix & Pittiș psychedelic & dolphins. 22 decembrie 2016 la 01:05 UTC+02 FEMININE POETRY Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... THE LETTERS OF THE UNPERSON Felix Rian Constantinescu 2016 – A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. ON RELIGION x I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope
made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. Selbstmörderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a mythical figure could stand to excuse the absence of God. ENDURANCE Pray you keep my number Listen to the words flowing by I would teach you something About love - I am an ignorant one I try to tell you something you don't know But I don't so I cananot tell you anything new Nothing to tear from the magazine and put On your fridge I can't tell you anything except - Maybe don't be so tense don't be so stressed Relax unwind keep your mind in the stars There's no other truth except that prayers Remain unanswered and you have to endure. Working We could build a monument a colossus a family Make our apprenticeships learn the masonry and geometry We would buy land and rise huge walls on them We would buy the bricks from the poor people And pay huge wages to the skilled masons We would put it plainly in the papers that we erect a wall More than an arch of triomph or a old tower buried in rust Our children would go at night with their cars and scribble Profanities about our beliefs the very core of our ideals Of modern purity - We would divide the ovum of the world In two the left side or the right side or the right side and the left And in the night we will be unseen at watch as the calm tigers We would protect our ideal - if only we would start today working. GIRL IN NATURE x The girl wait sun depart from her soul The earth is raped and robbed far away She is alone like the lake alone water Moon A cosmos and time are before her her life The unknown of her life her nameless love The orchard is neutral with no fruits or flowers Mother awaits her dead in the cemetery And the sun is now away and she rises up. THE EMPTY TRAIN The train rides empty on the side of the river Inhabited only by a few commuters and robbers After crossing the steel bridge it sings like a whale Draging itself on the ground like an electric snake Up the hill is the old dungeon destroyed by the peasants And the forest of oak and bullfrogs and blueberries People die of sickenesses in the huts near the villas And the community events are football and drinking The railway-station is blocked with rust brown commodies And the train is now a memory of the other life lived right here Like the memories of an embrion heartbeating inside the woman The train is no longer part of the village - has its own way alone Another life the good one though we not know not even now What was so particularily
good about it maybe the stolen beer The stolen meat and the kindness of the train official letting you go Inside only a game of cards is played and a woman reads the Time The cardplayers are the workers, the last workers - working But they still have time to laugh eat piglard and muse at the Colored drawings of the cards with servants, knights, women, And Kings and the woman is just a woman going to her cousin. SIGH IN A CEMETERY Abandonment to the genii as to lovers A life in self-denial abort in tunes The sense of losing once again the life And tiredsome walk to the ruins and spirits There is none there no man nor demon Just stars unborn prisoners in frescoes And the beds of the dead in anonymous grin & poetry with tender lips and eyes too old. TO A GAY FRIEND x Sweet friend of youth I remember you And your dear friendship me you bore Now we are grown no more stagg deer Al'most no more glee in our hearts of minds Then all our life was pain and sufferring Ununderstood and all the much desired A puzzle of the hearts in brain's cold toy And now we're dead forgotten in the world If there's a meaning in man's wretched life Then we should know for none had been More inquisitive then in all life's ornaments But life has no purpose and so not we – So die my friend and to God go as you please You were not born of your will nor of mine And me aswell and when you will arrive to the - Banker of secrets - what will you say - loved me? TO AN EMIGRANT You want to leave the revolute world Go in another and I won't implore you You have your little suitcase and your Money - and a fresh will to start anew Like the wine let's not think what - Or when - lets live the moment - and Die and let die - so to the west my sad Traveler - and leave behind the tomb Of your Mother and your Father's vine And go where none can find you please But pray for what you leave behind. TO THE TOMB OF ROMANIA Arise Dead in the skeletons broken Urn Live again make eyes from ice & stones In shadow and in dark and cold you lay With rotten hearts and vanished brains Wake up to Reason and Eternity and live Make Ye abode in Heaven and Tabor In the dark - scheme yor escape to Freedom And make it - or die simple & just go to Hell. ROUMANIE MON AMOUR O dearest love you special one How can I love you what love give What do you need in your dark C Cat hungry only for my heart Well time has come to say goodbye So fare you well my love and do not Cry - I hope - I hope you have food And warmth & love & all your needs You Kitty beautiful and heartless But I will not miss you - do confesss. REFLECTION ON A YOUTH WALL There is something in youth - the ignorance of evil The few seconds when you have all your life Right there unlived before you - and you hope - in Nothing In your own smile reflected on a thousand screens Yes there is something in the youth years The age of not knowing anything and Innocence And may be that Time is but a Lie to Tell That Soul Changes Heart and there is no Hope. The Hitchhiker & the Road The trees sleep in permafrost Winter has come like december fish The street new every house newly painted Stars do not exist nor people Just cars soul-less mechanisms watches And the Hitchhiker a worm in the Road The day is cold like a bottle of wine And just the cars pass-by automatic In the robot city robot cars robot hitchhiker. Humbleness All life I longed for lamb's timidity Hard thing to get since I have claws And all this cat teeth and a hunger For meat. I am not a lamb nor can be But what I am what beast or deity That I inspire world all this catharsis What beauty is in me and what squalor Beyond t/ humble - angel-like & demon? WHEN DEATH VISITS Death the Almighty King knocks and enters He is well dressed and polite and asks for money Your wait is finished lastly and you are anxious For the journey - He woos you and wants you In his bed - will you go? - to the New World To the lilies and butterflies - hungry for you - Will you give him your lips and heart to eat Will you regret when you will be dead & away ? Death comes like a pretender - not to be refused Dressd in his suit and dead eyes and the black limo And all the regret of the world and home's farewell Death visits and you not know if you are asked by
Doctor Mengele or Virgin Mary - and you go crying Like the bride - O Death your Love is everlasting Like the love of a Sequoia or the sleep in snow & you offer precious rubies and emeralds to t/ Earth. TO ANGER I've watched the old gray masters who tamed anger Love of God lead them to perfection I do now know I know'n my head's computer That use brings the calamity of feeling Man is a hurt robot made of sand and death W/ no power over himself or man A rotten puppet marching to the Ocean Of Mind and Introspection - knowing Hope lies in hoplesness & everyday rejection The mind of man broken in thought and image Inside mankind arising like the tears of termites. TITANIC ASYLUM The halls are damp with moss and unteared tears And old and mad infants and fighting rodents The woman with no leg the Child with no Mother The crematorium breathes bodies to heaven Over the village peasants walk blind and eager for Night - by the morgue a big dog sits hungry for life. MAN OF STUDY Books - prints - old writings of the wise Ancient experiences that shaped the world So reach out and touch God and write Find the hidden meaning of the cosmos And go to the dead wiser and let them know This is what you want so waste no time Go into your cell rewrite the universe And drop a dime f/ the ones you leave in Hell. PROCLAMATION I believe in traveling - from Hell To Paradise - to walk like the Pilgrims To Jerusalem - to wander like the sick Knight - I believe in traveling and Love I believe that man should walk far and Broad - to linger at the Causeways alone Or in love - to look in the Lake and Sky To die on the Road - and not be Forgiven. TO GOD. A COMPLEX RESOLVED Come with us to the great Waltz The blue Music of the Moon and Stars Come & stay with us & Prey on our Souls You are the Saviour & the Tormentor; The Saviour again - Tormentor of our unseen Souls - Left Alone in the absence of You - And your Dreams - betrayers and betrayed; You are the God we wish Not kill anymore. THE INSENSIBLE POET Inside the oceanic shell of his bones awaits For revelation of the words and poetic pleasure Lives for posterity and eternity alone Silenced by the roses of his dreams Sees not the meaning of the world And writes unceasingly like the apostles There is no pain in him or in creation And blue is just another twilight word. TO LOVE GENIUS I deplore you Genius of the World Sad atavism of the Lost Garden What's in your Heart I do not Know One two five six or Pardon You - tired Engine of the Spirit Always killed by the Simpleton & Weak Love Genius are why Arts exist You only my Loneliness comes Seek. TO A SYMBOLIC EXIT On young poet Hai Zi's death. Death must be a metaphor A bag a Bible a book of stories A Romantic novel and the Kon-Tiki Raft. Dead - chopped-off by the Procust Train - The butchered brain of China And something that evades. MOON THINKING In the Night - I am not alone Although I do not know the modus I am with Someone - with the god of Night Looking at me with his empty eyes Inside books people wonder if not Live - inside books - I live: Inside the Night as we all - I walk On Clouds and Wait the time to Fall. IN THE MIND OF GOD The Star moves in the Mind of God Relentless & frozen lost in Logic & equations. Just a brain of Meat and Soul - - Heart In the Morning the Errand to the Market And the few Money in the Sock Childhood and Angels and old Age And the Angelus. ON FRIENDSHIP. TO A WHITE POET Discovery of Man and of the World Friends are few they saw 4 or 5 at best But isn't Intoxicating this perpetual Orgasm? - Always with the right People Never a Bum or a Hobo a Negro a Homeless A Loser - Friendship enwings us to the Peak Like Vultures and prototype Zeppelines The last Illusion of our Times. R S THOMAS We look a/ life's Wound Prophetic As to a Libellula quadrimaculata Or R. S. Thomas alone in a Book Or City – with living Uncertain Eyes - What's more to Get? What's more to Live for? - Except Those Cat eyes & the Nothingness o/ Alone Unselfunderstood Spirit. HEART FAILURE. TO A GIRL The brain was dead Reversed polaris of anima And heart was perculating As an electric water-pump The disarticulate movements The silence of the street And the cry Mama!
Mama! COMPLEMENTARISM .To China I am just a cheese doughnot But something makes me special Don't know what - I'm a lamb grower Maybe your radiosongs There's a complementarism in our friendship I eat all my cabbage with meat and think You work & as my Mom wish help - I can work & you can learn. A CHRISTMAS TREE IN CHINA In China There is a big tree An evergreen The tree walks What is wrong with you Tree? Say the mountains of ice But the Christmas tree waits Xmas. WORDS FROM T/ GIRL I love you tells you the unconscious girl Walks w/ you on t/ paths & asian bridges Inside brain – the darkness of darkness Like the interior of bee-hives or tombs You - light – burn for the machine or life You god of t/ patron truths of heaven & hell The one t/ never die or lie – sacred oblivion Burn your secrets in t/ abbey of 86 bn cells. AT THE PSYCHOLOGIST The telephone is useless uniting Two dead planets – Moon and human Dreams -- nobody existing -- the reality Of the era – and no one deserving to be The library too – a treasure of corpses O – man – o – woman – what is in Thee? – in me – my embraced trees of rot and Soul – Half heartbeat and half sacred... Cemetery of books dead in my broken eyes River without spring – please – the origin Of logic – be gentle with these Children Failing w/ centuries f/ homework or Death. Recollecting Sylvia Plath The pause on the road blank and Alone - the moment when one isolates And thinks the modern thoughts and Puts them in practice - this is t/ worst Failure success sex/ love suicide - all Leading to theology and waste When - a Dog howls in Agora will The mad twentieth century end? LAKE DISTRICT A destination - like the Westminster Abbey A place to rest on the excuse on good books With all the lakes and angelic soft stones With Wordsworth & Coleridge in t/ West Wind the undying instinct - of life unvanquished or losing the decision to live at any cost - to live - adamant like the hermits and rodents & a/ night to enter back in t/ crematorium. Mother. A Lullaby Mother is a Romantic word Carved under a fortress Or in solidified eternal salt - & dead Mother stainless; Where a/ you? asks t/ orphan None reply except t/ stone of tears my postwar Mommy - did galaxies Took form? One? Cosmos? ANGER TO GOD BIRD God Bird are you kind - can let life live Or are you Death - Moses to the Earth Who are you Bird - take Me to the otherside But leave the crippled and the lone Give them a day of rest up on the world To make up their minds and try to go Like the leaves of stars falling from the sky When Death awaits you should miracle us. She & van Gogh She sits on t/ stone of his body - mad Cassandra & says with void heart - Nikelike Never, never, on t/ god of nevereverland Steal t/ sun from man - from t/ son of man She sits inside his alabaster forehead A daemon in the temple - symbol of Freud Or Gustav Jung - the Gemini constellation - A visionary & a schizophrenic - telling Of life & death - for instance the blessed Martyrs - the living - ever living - perpetually And the dead - the freaks - zombies pun-ished - Killers - so God is good & he is left tormented. YELIZAVETA YEVGENYEVNA ANICHOVA Beautiful - a bit manly - with a decided spirit Probably a painter or a pianist with cinema Lips and big dark Child eyes - sits like a poet A poet maybe - t/ love of A. I. Solzhenitsyn? Could be - who knows now? - they are all dead In the ,red, book of their life and her smile & Look on British paper - who are you Yelizaveta Yevgenyevna: a lover?: a victim in ,oblivion? TO AN OLD PHOTOGRAPH A mannequin - not of t/ surface b/ of t/ soul Of surface too - delicate and high-time A woman - from day H - infernal little girl Witch with a tuned soul – unloved An old woman walking alone on the road Childless or barren or bereft crazy With words and silences & dead friends - A portrait of youth and pleasure years. PSYCHOPATHS The common sadbrain rot - like In bark of trees & t/ fish heads Ext. life and own existence seen On the blackscreen of the need To kill - to kill - just to kill randomly Without explication - just to provoke Undesired death - despondents left Alive - A Godplay mad luciferic I's. EMILY'S GAY CHILD “Shall I hide from Abraham what I am about to do?“
Genesis A gay man - n/ wishing to be thus Just existing - like the water pot Like Perpetua & mauve Saturn A martyr? - Of what? - who can Agree/ - George Michael - greek The preacher singer & bluesman An adored excluded - the year of Youth & abuse - hm/btf Jesus Mother sick with self-torture - lone Endures - permanent sense of loss And religion - unsatisfied omens Gossiping friends & severe society Mistaken dreams - She doesn't Live - _Her_ Child is a homosexual Why? - She blames the abortion And lives for nothing - hurt pride. SOUL. A STREAM Stream of soul - men and women Girls and boys - unconscious Proteus Spirits' communion from one to another Through time - life breathing by posterity The unseen spending the _being_ - every Man an eye - a space built with art/ When life will not be - will be An a x i o m a - doubted and cornellian. ENLIGHTEMENT Satanic brain - reproved to the core Light burning itself in t/ carved pumpkin Books - not books - handmade dictionaries The art of article - and word lapidarium Pictures of great men & courageous w/n Prodigal Childs and Novgorodian icons Life lived in the writing cell - @ t/ notebook T/ ones - sacrificing t/selves 4 t/ poor. GROUP BEHAVIOR The church - the school - the army - social Truths – legal mafias - pass-by gms: success & Torture - & all the laughs of t/ cool people - meaningful occupations - hobbies – science The paria condition of the solitary – kids – never Remain in books & dreams – alone - unperson Beauty - Moses rule in reverse everywhere & Beat hearts praying f/ ending – Death Redentor. 22 decembrie 2016 la 00:54 UTC+02 Scrisoare în numele copiilor din România Mă numesc Felix, am cinci ani și nu vreau să știu nimic despre ce vreți să mă învățați sau să îmi arătați până nu voi împlini 18 ani, 21 sau până nu voi alege eu, când nu voi mai fi copil. Nu vreau să ajung un captiv în copilărie pentru întreaga viață. (semnat) Felix. 22 decembrie 2016 la 00:11 UTC+02 Copii orbi. Joi, 24. Profesorul este bolnav si îl înlocuieste cel dintr-a IV-a, care a fost la institutul de copii orbi. Profesorul acesta este cel mai batrân dintre toti: are parul alb ca lâna; iar glasul, ca un vers duios si foarte placut. Ce de lucruri stie! Abia a intrat în clasa si vazând pe un baiat legat la ochi, se apropie de banca si-l întreba ce are. - Pastreaza-ti ochii, copile! îi zise. Derossi îl întreba: - Adevarat, domnule, ca ati fost profesor la scoala copiilor orbi? - Da, si în curs de mai multi ani! raspunse el. Derossi îl ruga foarte mult, sa ne povesteasca ceva despre copiii orbi. Profesorul se întoarse la catedra. Coretti întreba: - Institutul orbilor nu e în strada Nizza? - Voi, spuneti orbilor, zise profesorul, asa cum ati zice bolnavilor sau saracilor. Dar pricepeti voi bine întelesul acestui groaznic cuvânt? Ia gânditi-va putin. Orb! Sa nu vezi niciodata nimic! Sa nu deosebesti ziua de noapte, sa nu vezi nici cerul, nici soarele, nici pe parintii tai, nimic din tot ce ne înconjoara si pe ce punem mâna! Sa fii necontenit cufundat într-un întuneric vesnic si ca îngropat în fundul pamântului! Ia încercati sa închideti ochii si gânditi-va ce ar fi daca v-ar osândi cineva sa ramâneti tot asa! Ati fi îndata cuprinsi de spaima si vi s-ar parea cu neputinta sa rabdati aceasta stare! Ati începe sa strigati crezând ca înnebuniti sau muriti. si cu toate acestea... bietii copiii! Când intri pentru prima oara în Institutul orbilor, în timpul recreatiei, si îi auzi cântând din vioara, din flaut, vorbind tare si râzând; când îi vezi urcând si coborând scarile sprinteni si tot fuga, ocolind dormitoarele singuri si fara a fi calauziti, n-ai crede niciodata ca acei nenorociti nu vad. Trebuie sa-i observi bine. Sunt printre ei tineri de saisprezece, chiar de optsprezece ani, voinici si veseli, care rabda orbia cu oarecare usurinta, ba chiar si cu semetie. Dar se întelege din expresia severa si mândra a chipurilor lor, cât au suferit înainte de a se fi deprins cu o atare nenorocire. Sunt altii cu chipurile palide si blânde în care se vede o rabdare foarte mâhnita, si se înte lege ca trebuie sa plânga foarte mult în taina. Ah! Gânditi-va ca poate multi din ei si-au pierdut
vederea în câteva zile; ca altii au pierdut-o dupa multi ani de suferinte, dupa multe operatii chirurgicale foarte dureroase; ca multi s-au nascut asa, într-o noapte care n-a avut niciodata zori de zi, ca au intrat în lume ca într-o prapastie nemarginita si ca nu stiu nici macar cum este chipul omenesc! Gânditi-va la ceea ce trebuie sa fi suferit comparându-se cu aceea care vad, întrebându-se pe ei însusi: - N-avem nici o vina, de ce oare atâta deosebire între noi? Eu, care am stat mai multi ani printre ei, când îmi aduc aminte de acea clasa, de toti acei ochi închisi pentru totdeauna, de toate acele lumini stinse, fara privire si fara viata... si ma uit apoi la voi, îmi pare cu neputinta sa nu va credeti fericiti. Gânditi-va, sunt aproape douazeci si sase de mii de orbi în Italia. Douazeci si sase de mii de oameni, care nu vad lumina zilei: Întelegeti? O armata careia i-ar trebui patru ceasuri ca sa treaca pe sub ferestrele noastre! Profesorul emotionat, tacu. Nu se auzea nici o suflare în toata clasa. Derossi întreba daca este adevarat ca orbii au pipait mai fin, mai simtitor decât noi. Profesorul raspunse: - Da, asa e! Toate celelalte simturi se desavârsesc la ei, tocmai pentru ca, fiind siliti sa înlocuiasca simtul vederii, celelalte sunt mai mult si mai bine dezvoltate decât simturile acelora care vad. Dimineata, prin dormitoare, unul întreaba pe celalalt: - A rasarit soarele? si cel ce este mai sprinten, alearga iute si îsi ridica mâinile în sus, ca sa simta daca razele soarelui încalzesc aerul si alearga îndata, ca sa aduca vesela stire ca: A rasarit soarele! Ei îsi închipuiesc statura unui om dupa sunetul glasului. Noi judecam despre inima cuiva dupa privire; ei, dupa glas. Îsi amintesc vocea unui om dupa multi ani. Ei pricep ca se afla mai multi într-o odaie, chiar când vorbeste numai unul. Cu pipaitul, ei înteleg daca o lingura este de tot curata, sau nu prea. Fetele deosebesc lâna vopsita de cea nevopsita. Trecând pe ulita, ei cunosc mai toate pravaliile dupa miros, chiar pe cele unde noua ni s-ar parea ca nu este un miros. Ei arunca sfârleaza si dupa vâjâit se duc drept la ea, ca s-o ridice, fara sa greseasca. Alearga dupa cercuri, se joaca si cu popice, sau pe frânghie, ca si copiii care vad. Culeg chiar micsunele, fac rogojini si cosulete, împletind paie de diferite culori foarte iute si bine, atât de fin este pipaitul lor. Pipaitul este vazul lor; cea mai mare placere a lor este sa ghiceasca faptura lucrurilor dupa pipait. Oricine se simte miscat, când îi vede la muzeul industrial; acolo li se permite sa puna mâna pe orice. Cu ce placere apuca ei în mâna corpurile ca sa vada din ce sunt facute! Ei numesc pipaitul vedere. Garffi întrerupse pe profesor, ca sa-l întrebe daca este adevarat ca bietii orbi învata sa socoteasca mai lesne decât ceilalti. Profesorul raspunse: - Da, asa e: ei învata sa socoteasca si sa citeasca. Au carti facute în scopul acesta cu litere scoase în relief. Ei le pipaie, le cunosc si ajung sa citeasca destul de iute. E curios lucru, sa-i vezi cum se rosesc când fac câte o greseala. Învata chiar sa scrie, dar scriu fara cerneala, pe o hârtie groasa si tare cu o mica sula, cu care fac întepaturi adânci, mai mult sau mai putin gramadite, dupa un alfabet deosebit, al lor. Acele întepaturi cu vârful sulei ies în relief pe partea cealalta, asa ca, întorcând foaia si trecând usor degetele peste acele vârfuri, ei pot sa citeasca ce au scris si chiar cele ce scriu altii. În acest chip, ei îsi fac compozitiile si îsi scriu scrisori. Tot asa scriu si numele; ei socotesc în gând lesne si repede caci nu sunt distrati ca noi prin vederea lucrurilor ce ne înconjoara. Nu puteti sa va închipuiti cât le place sa asculte când le citeste cineva; cum baga de seama si cum îsi amintesc de toate; cum discuta între ei, chiar cei mici, chestiuni de istorie si de limba; stau câte patru sau cinci în aceeasi banca, si fara sa se întoarca unul catre altul, cel dintâi vorbeste cu al treilea, al doilea cu al patrulea, tare si toti deodata, fara ca sa piarda un singur cuvânt, asa este de subtil auzul lor. Ei dau examenelor mai multa importanta decât voi, va asigur, si iubesc pe profesorii lor mult mai mult decât voi. Recunosc pe profesor dupa pas. Înteleg daca este vesel sau mânios, sanatos sau bolnav, numai din auzul unui singur cuvânt. Ei tin foarte mult ca profesorul sa le dea mâna, când îi lauda, ca sa poata si ei, la rândul lor sa-i arate recunostinta, strângându-i mâna. Se iubesc
între ei si sunt buni camarazi. În timpul recreatiei se strâng în grupuri, totdeauna aceiasi. În scoala de fete, grupele se formeaza mai ales din acelea care învata acelasi instrument, adica pianistele, vioristele, stau între ele si nu se despart niciodata. Orbii sunt foarte statornici în iubirea lor. Pentru ei, prietenia este o mare mângâiere. Se judeca între ei cu multa dreptate, caci au o adânca pricepere despre rau si bine, si nimeni nu se simte mai miscat decât ei, când li se povesteste vreun fapt generos si maret. - Le place muzica? Cânta bine? întreba Votini. Muzica le place cu deosebire si au mult talent, raspunse profesorul. Muzica este bucuria, viata lor. Copilasii orbi, care intra în institut, sunt în stare sa stea nemiscati în picioare ceasuri întregi, ca sa asculte la muzica. O învata foarte lesne si cânta cu patima. Când un profesor zice unuia dintre ei, ca n-are aptitudini pentru muzica, acela se simte umilit si totusi se pune pe o învatatura strasnica. Daca ati auzit voi, ce muzica frumoasa se face la ei! Daca ati vedea cum cânta cu fruntea ridicata, cu zâmbetul pe buze, aprinsi la fata, tremurând de emotie, uimiti la auzul acelei armonii, care lumineaza întunericul ce-i înconjoara: ati întelege ca muzica este o dulce mângâiere, o mângâiere cereasca pentru ei. Ce bucurie pe ei, saracii, când le zice profesorul: - Tu ai sa te faci un artist! Acela dintre ei, care are mai mult talent pentru muzica, care este cel dintâi la clavir sau la vioara, este privit de ceilalti ca un rege si toti au pentru el un fel de respect. Când se iveste vreo neîntelegere între doi, se duc la el, ca sa-i judece. Când doi prieteni se cearta, el îi împaca. Cei mai mici, carora el le da lectii de muzica, îl privesc ca pe un tata. Înainte de a se culca, toti se duc sa-i ureze noapte buna. Cea mai mare placere a lor este sa vorbeasca despre muzica. Chiar în pat, târziu, cât de somnorosi ar fi, ei tot mai vorbesc: de orchestre, de opere, de aparitii. Nici o pedeapsa nu poate sa fie mai aspra pentru ei decât aceea de a-i opri de la citire sau de la lectia de muzica; aceasta pedeapsa îi mâhneste asa de adânc, încât nimeni n-are cruzimea sa le-o impuna; putem sa zicem ca muzica este pentru inima lor, ceea ce lumina zilei este pentru ochii nostri. - Are voie sa mearga cineva, sa-i vada? întreba Derossi, pe profesor. - Da, are, raspunse profesorul; însa nu va povatuiesc sa mergeti acum la ei; mai târziu, când veti fi mai mari, când veti fi în stare sa pricepeti grozava lor nenorocire si sa simtiti toata compatimirea ce ei merita! Este o priveliste foarte trista! Închipuiti-vâ niste copii, care stau cu fata nemiscata la o fereastra deschisa, ca sa se bucure de aerul curat, ca si cum ar privi livezile verzi si frumoase, muntii albastri pe care îi vedeti voi... si când te gândesti ca nu vad nimic! Ca nu vor vedea niciodata acea nespusa frumusete, ti se strânge inima! Cel putin, orbii din nastere, care n-au vazut niciodata lumea, aceia n-au nici o parere de rau, caci nu-si pot închipui lucrurile cum sunt; de aceea nu ai asa mare mila. Dar sunt si copii orbi de curând, care-si amintesc înca totul, care înteleg bine tot ce au pierdut, si acestia au îndoita durere de a simti ca li se întuneca în minte, încetul cu încetul, pe zi ce trece imaginile cele mai scumpe, de a simti ca pier în amintirea lor fiintele cele mai dragi! Unul din copiii acestia îmi spunea într-o zi cu o nespusa tristete: "As dori sa capat numai un minut vazul de odinioara, ca sa mai vad o data chipul mamei pe care nu mi-l mai amintesc!" si când mamele lor se duc sa-i vada, ei le pipaie obrazul cu mâinile, le pipaie bine pe frunte, pe barbie, pe urechi, ca sa-si închipuie cum sunt; le striga pe nume de mai multe ori, ca si cum le-ar ruga sa li se arate înca o data. De acolo ies plângând chiar si oamenii haini la suflet. Când iesim de acolo, ni se pare ca suntem o exceptie, si vazând casele, cerul si lumea, ne folosim de o favoare nemeritata! Sunt încredintt ca oricare dintre voi, iesind de acolo ar da bucuros o mica raza din lumina ochilor sai, ca sa straluceasca în ochii acelor sarmani copii, pentru care soarele nu are lumina si mama lor nu are chip. - CUORE, Edmondo de Amicis. 21 decembrie 2016 la 22:58 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=w5srnNrICJo
21 decembrie 2016 la 21:18 UTC+02 Când predica devine păcat Pentru că se apropie Crăciunul o să las bluesul și rockul și o să vă povestesc un pic despre un beteșug al predicatorilor. Odată aveam problemele tinereții și mam dus la un păstor și i-am spus și din vorbă în vorbă i-am spus amintiri din copilăria mea. Numele lui este Adi Condrea. Numele păstorilor sau ale oamenilor importanți din biserici se diminutivează sau la tineri se folosesc apelative informale, cu cât e mai sus situat respectivul. Dacă e mai modest e de ajuns să i se spună pe numele de familie. La următoarea predică mam auzit pomenit, nu cu numele, ci „un tânăr care vine la biserica noastră” legat de dificila problema a pornografiei voluntare și involuntare. Cam așa ceva. Mai voiam să vă narez și o istorie veche auzită la o biserică de bătrâni dar nu vreau să provoc un infarct unui prieten. Totuși voi spune de un caz când biserica a luat o adolescentă dată afară din casă pentru că s-a pocăit și a ținut-o în liceu și facultate în era comunistă. Nemulțumirea mea a fost că domnul păstor, un om respectabil, un om atât de sensibil față de propria familie a povestit cu puțină satisfacție cum fata a fost luată de la părinți full-time. În cazul acesta chiar și biserica devine păcat. Ce nu înțeleg toți sfinții aceștia pocăiți cu care ne vorbim de rău părinții e că și noi oamenii răi avem familii. Sunt ale noastre, noi le-am întemeiat. 21 decembrie 2016 la 18:56 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 21 decembrie 2016 la 18:40 UTC+02 TIRANUL ȘI POETUL Negru pământul e o stea stinsă De plâns cu gheare de stârv cuprinsă Nimeni nu mișcă nimeni se roagă Pe cei din Adâncuri nimeni să-i vadă Thomas More în rugă în Turn Londra-i în spate nu mă înturn Visează o lume în care-Adevărul E sclav în biserici și spală cu părul. 21 decembrie 2016 la 17:57 UTC+02 Mi-au respins Strigătul... 21 decembrie 2016 la 16:08 UTC+02 http://curierlocal.ro/3126/ce-spune-presa-turco-tatara-despre-constanteanca-sevilshhaideh-propunerea-de-premier-psd/ 21 decembrie 2016 la 15:49 UTC+02 GROUP BEHAVIOR The church - the school - the army - social Truths - the Mafia - pass-by games - Orgasm & Torture - & all the laughs of t/ cool people - meaningful occupations hobbies - science The paria condition of the solitary - never Remain in books & dreams unperson beauty - Moses rule in reverse everywhere & Beat people praying Death to come & ease. 21 decembrie 2016 la 15:40 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=NJRAqNtTClQ 21 decembrie 2016 la 15:33 UTC+02 Încerc să public Cry/Strigătul la Qproză. 21 decembrie 2016 la 15:13 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=eXvBjCO19QY 21 decembrie 2016 la 15:01 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=w5srnNrICJo 21 decembrie 2016 la 14:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Ana Blandiana. 21 decembrie 2016 la 14:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Saint Thérèse. 21 decembrie 2016 la 14:24 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 21 decembrie 2016 la 14:15 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 21 decembrie 2016 la 14:14 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 21 decembrie 2016 la 14:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 21 decembrie 2016 la 11:00 UTC+02 ENLIGHTEMENT Satanic brain - reproved to the core Light burning itself in t/ carved pumpkin Books - not books - handmade dictionaries The art of article - and word lapidarium Pictures of great men & courageous w/n Prodigal Childs and Novgorodian icons Life lived in the writing cell - @ t/ notebook T/ ones - sacrificing t/selves 4 t/ poor. 21 decembrie 2016 la 10:39 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 21 decembrie 2016 la 10:37 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 21 decembrie 2016 la 10:27 UTC+02 http://qpoem.com/singuratate-de-margaret-taylor-traducerea-a-doua/ 21 decembrie 2016 la 10:27 UTC+02 http://qpoem.com/emilys-gay-child/ 21 decembrie 2016 la 10:25 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 21 decembrie 2016 la 10:22 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 21 decembrie 2016 la 02:28 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=hTruskhlaYs 21 decembrie 2016 la 02:07 UTC+02 SOUL. A STREAM Stream of soul - men and women Girls and boys - unconscious Proteus Spirits' communion from one to another Through time - life breathing by posterity The unseen spending the _being_ - every Man an eye - a space built with art/ When life will not be - will be An a x i o m a - doubted and cornellian. 21 decembrie 2016 la 00:04 UTC+02 https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Jebeleanu 21 decembrie 2016 la 00:02 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu urmărește pe Tudor Jebeleanu. 20 decembrie 2016 la 23:35 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ulhoKujT2G8 20 decembrie 2016 la 23:15 UTC+02 EMILY'S GAY CHILD “Shall I hide from Abraham what I am about to do?“ Genesis A gay man n/ wishing to be thus Just existing - like the water pot Like Perpetua & - mauve Saturn A martyr? - Of what? - who can Agree/ - George Michael - greek The preacher singer & bluesman An adored excluded - the year of Youth & abuse - hm/btf Jesus Mother sick with self-torture - lone Endures - permanent sense of loss And religion - unsatisfied omens Gossiping friends & severe society Mistaken dreams - She doesn't Live - _Her_ Child is a homosexual Why? - She blames the abortion And lives for nothing - hurt pride. 20 decembrie 2016 la 22:45 UTC+02
YELIZAVETA YEVGENYEVNA ANICHOVA Beautiful - a bit manly - with a decided spirit Probably a painter or a pianist with cinema Lips and big dark Child eyes - sits like a poet A poet maybe - t/ love of A. I. Solzhenitsyn? Could be - who knows now? - they are all dead In the red book of their life - and her smile & Look on British paper - who are you Yelizaveta Yevgenyevna: a lover?: a victim in oblivion? 20 decembrie 2016 la 21:43 UTC+02 http://qproza.com/felix-si-gandacul/ 20 decembrie 2016 la 21:42 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 20 decembrie 2016 la 21:16 UTC+02 PSYCHOPATHS The common sadbrain rot - like In bark of trees & t/ fish heads Ext. life and own existence seen On the blackscreen of the need To kill - to kill - just to kill randomly Without explication - just to provoke Undesired death - despondents left Alive - A Godplay mad luciferic I's. 20 decembrie 2016 la 20:10 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 20:03 UTC+02 Not too good... 20 decembrie 2016 la 20:00 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=SIFUUhN3TVo 20 decembrie 2016 la 19:58 UTC+02 Am pus diacritice cam la jumătate din ce mai era din 3. 20 decembrie 2016 la 18:29 UTC+02 FELIX ȘI GÂNDACUL Vreau să vă povestesc copii cum m-am împrietenit cu un gândac. Știu că pare că a fost doar un vis, dar s-a întâmplat cu adevărat. Sunt multe vise atât de vii, că stai în ele ca la cinematograf și nu te-ai mai trezi niciodată, să vezi ce se mai întâmplă. Sunt reale. Dar cum spuneam acesta nu a fost un vis, deși a fost atât de frumos încât _părea_ un vis. Era pe vremea când stăteam la bloc, eu acum stau la casă cu tata, dar asta era pe vremea când stăteam la bloc. Oamenii se mută fără să știe de ce, iar și iar, pentru că toți știm că nu e un loc mai bun ca altul. În blocul meu era o cameră unde putea intra oricine. Cam toate blocurile respectabile au o asemenea cameră. Eu mergeam acolo nu să îmi pun rufele la uscat ci să mă rog, neauzit de nimeni. Și odată a intrat un băiat și mi-a spus: -Noi toți ți-am auzit rugăciunile și eu am hotărât să vin și să-ți fiu prieten! și: -Eu sunt un gândac! a mai spus. Așa vorbea el, cu semne de exclamare pentru că era mic. Dar în acea cameră, camera miracolelor, și eu care sunt foarte mare, cât un uriaș, și el care e cât măzărichea unui ac cu gămălie, eram de aceeași statură, deși eu îl întreceam cu o freză. Și am ieșit afară în fața blocului să ne jucăm și m-a dus la el acasă, în cartierul său de blocuri de la marginea orașului. -Aici peste tot au fost case! spunea. -Noi suntem săraci! a mai spus. Ne jucam cu prietenii și frații lui gândacii, copiii gândacilor și era foarte frumos pentru că toți erau prietenoși și deschiși și nici nu se gândeau să-și bată joc unul de altul sau să îl facă pe alt copil să plângă. Eu mă tot rătăceam pe străduțele cu bordeie de lângă blocuri unde mergeam cum tot mergeam când eram copil cu Dragoș, un băiat care a murit, și prietenul meu când ne reîntâlneam îmi spunea: -Dacă te pierdeai! Ce te făceai când nu m-ai mai fi găsit?! La marginea orașului pe o stradă piezișă copilul gândac care stătea în casa de sus a făcut un grafitti pe care scria: „HAI LA SKI” Și de atunci mă tot întreb ce face aceste făpturi, mici de altfel, atât de prietenoase și n-am aflat. Poate pentru că sunt mici și să fie oare adevărat că copiii sunt mai înțelepți decât oamenii? 20 decembrie 2016 la 18:27 UTC+02
YELIZAVETA YEVGENYEVNA ANICHOVA Beautiful - a bit manly - with a decided spirit Probably a painter or a pianist with cinema Lips and big dark Child eyes - sits like a poet A poet maybe - t/ love of Alexandr Solzhenitsyn Could be - who knows now - they are all dead In the red book of their life - and her smile & Look on British paper - who are you Yelizaveta Yevgenyevna: a victim?: a secret of oblivion? 20 decembrie 2016 la 17:39 UTC+02 THE DESPISED SCHOOL-MATE Alone - in class or his room Living for yesterday - sad childhood Rejected enigma - a tortured seal Kierkegaard - daily lessons and the Cool - words of the double - feelings Well dressed souls - sadness again An orgasm of torture - forever years A name helplessly written in neverending pergaments - adolescence. 20 decembrie 2016 la 16:49 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:44 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:41 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:38 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:33 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:22 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:19 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:14 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:12 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:10 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:07 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 16:03 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:54 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:51 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:48 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:46 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:43 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:36 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:34 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 decembrie 2016 la 15:21 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 20 decembrie 2016 la 15:20 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Alexandru Vakulovski. 20 decembrie 2016 la 15:13 UTC+02 http://qpoem.com/to-an-old-photograph/ 20 decembrie 2016 la 15:13 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 20 decembrie 2016 la 15:09 UTC+02 http://qpoem.com/singuratate-de-margaret-taylor/?nid=7252#comment-3718 20 decembrie 2016 la 15:08 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 20 decembrie 2016 la 01:45 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Vitalie Zâgrea. 20 decembrie 2016 la 01:38 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. Kramer is my Father... 20 decembrie 2016 la 01:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Danielle Ate the Sandwich. 20 decembrie 2016 la 01:12 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/mosmonii-i-m-panayatopoulos 20 decembrie 2016 la 01:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 20 decembrie 2016 la 00:56 UTC+02 Hai să vă arăt și eu un film. Cine mai știe azi de Mickey Rourke? 20 decembrie 2016 la 00:12 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 20 decembrie 2016 la 00:10 UTC+02 TO AN OLD PHOTOGRAPH A mannequin - not of t/ surface b/ of t/ soul Of surface too delicate and high-time A woman - from day H - infernal little girl Witch with a tuned soul –
unloved An old woman walking alone on the road Childless or barren or bereft - crazy With words and silences & dead friends - A portrait of youth and pleasure years. 19 decembrie 2016 la 23:56 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 23:39 UTC+02 http://qproza.com/crucificarea-din-camera-3-deva-1996-1998/ 19 decembrie 2016 la 23:07 UTC+02 http://watchseries.cr/series/seinfeld/season/4/episode/11 19 decembrie 2016 la 22:07 UTC+02 http://trolio.to/filme-seriale-online-subtitrate/seinfeld-episodul-6-the-statue 19 decembrie 2016 la 21:28 UTC+02 Poetry is mind yoga. 19 decembrie 2016 la 19:56 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=As6sKLOoeYY 19 decembrie 2016 la 19:40 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=eOIGv9aEiWM 19 decembrie 2016 la 18:33 UTC+02 FEMININE POETRY A mannequin - not of t/ surface b/ of t/ soul Of surface too - delicate and high-time A woman - from day H - infernal little girl Witch with a queer soul - unloved An old woman walking alone on the road Childless or barren or bereft - crazy With words and silences & dead friends - A portrait of youth and pleasure years. 19 decembrie 2016 la 17:07 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_poetry_anthologies 19 decembrie 2016 la 16:52 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 16:51 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 16:11 UTC+02 Muslims are doing a cultural revolution. 19 decembrie 2016 la 15:48 UTC+02 Arhipelagul gulag nu e o carte ortodoxă. Pare scrisă de un profesor de educație tehnologică, dar de fapt e un roman. O carte insidioasă, îți acaparează mintea, Lenin devine personaj, mărunt și bolkonskian. 19 decembrie 2016 la 15:28 UTC+02 Tranzit rapid de Barbara Harr La o milă depărtare, metrourile urcă în lumină, se mișcă printre treptele înclinate ale blocurilor aproape de o ceartă într-o casă, copiii la cină, iubiri obosite adormiți înapoia unei umbre rupte. Te-am chemat într-o seară, peste o stație de metrou. Tu nu puteai auzi, și ai dat din umeri lângă ultimele mele cuvinte din noapte. Drăguțo, ne-am născut să murim, să dormim să visăm o vreme, să călătorim unde oameni orbi izbesc cupe de tinichea pe șiruri cu sonuri de iubire și moarte, să fugim, strivite în mulțimi unde nebunii ne ating coapsele ori ușile ni se închid pe degete, să căpătăm un transfer acasă sus pe scările cu banere nesupravegheate, singure. 19 decembrie 2016 la 15:05 UTC+02 http://qproza.com/pata-de-lumina-ii/ 19 decembrie 2016 la 15:04 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 14:38 UTC+02
YELIZAVETA YEVGENYEVNA ANICHOVA Beautiful - a bit manly - with a decided spirit Probably a painter or a pianist with cinema Lips and big dark Child eyes - sits like a poet A poet maybe - t/ love of Alexandr Solzhenitsyn Could be - who knows now - they are all dead In the red book of their life - and her smile & Look on British paper - who are you Yelizaveta Love's beauty or a victim: secret of oblivion? 19 decembrie 2016 la 14:37 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Danielle Ate the Sandwich. 19 decembrie 2016 la 14:08 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 14:00 UTC+02 Escrocii ăia de la Cluj trag de timp și nu-i mai publică odată cartea de folclor tatei, Dumnezeu știe de ce. 19 decembrie 2016 la 13:16 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 13:15 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 13:14 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 13:13 UTC+02 http://qpoem.com/lake-district/#comment-3687 19 decembrie 2016 la 13:10 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 13:09 UTC+02 http://qproza.com/pata-de-lumina-schita-in-doua-parti/ 19 decembrie 2016 la 13:08 UTC+02 http://qproza.com/irina-roman-in-doua-parti/ 19 decembrie 2016 la 13:01 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 decembrie 2016 la 04:02 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Alexandru Vakulovski. 19 decembrie 2016 la 03:51 UTC+02 PATA DE LUMINĂ (schițe naturaliste) Felix Rian Constantinescu 2004-2016 Motto „Yasushi Inoue (în japoneză 井上靖 Inoue Yasushi, n. 6 mai 1907, Asahikawa, Hokkaidō, d. 29 ianuarie 1991) a fost un romancier, eseist și poet japonez. Tema principală a romanelor lui Yasushi Inoue este singurătatea, înfățișată ca o stare fundamentală a ființei umane, ba chiar ca o negare a vieții, având ca singură consolare frumusețea naturii.” Wikipedia RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 Felix Rian Constantinescu I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă - Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să
înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și să-l îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintr-un rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi
va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei dupămasa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilele treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto - deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având
amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră? Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă. Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori
bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa pe zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun, pictor), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că există două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai Eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc. PĂCATUL MAMELOR NOASTRE Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți. Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre. Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare. Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează. Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-
o, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ. Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți. TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN 2016 Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există. M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat. Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană. Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine. LET HER GO Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat. Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe, o enigmă. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive. Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare. Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, întradevăr bunătatea e un handicap. Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc
uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele. Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur. Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. IRINA (Roman în două părți) Prolog I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una. Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, church and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. A. DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN 1 Maternitate sadică Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion. Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios. Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat. Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om. Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese: -Arată ca Isus! Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru. Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică: -Arată ca Isus!! Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei. -A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26
de ani, la reanimare. -Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit. Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea. Epilog Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul. B. Pedofilie și vitralii Motto: "Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too." We're No Angels, 1989 I Giton Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn. Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, nea spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet: -Hai să fugim. Eu nu am fugit. Prietenul meu sa oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiinduși gura de a mea, de fața mea: -Dă-mi o pupă. Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștii-banană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal. Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes. Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru. Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis. -Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat? Ca Oedip simțeam impulsul de ami înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc. Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris. Azi nu știu dacă voi iubi vreodată vreo femeie. PATA DE LUMINĂ (Schiță în două părți) Felix Rian Constantinescu I Silică stătea de trei ore în bufetul gării, bând bere cu vodcă și neputându-se hotărî să se ridice și să plece. Își privea chipul în berea galbenă din halbă, îndreptându-și din când în când șira spinării și
încercând să dea dovadă de puțin curaj față de el însuși și măcar să-și spună că „asta e ultima bere”, iar după ce berea va fi gata, va pleca „lăsând vodca la jumătate”. Știa că din momentul în care își va părăsi restul de vodcă în paharul acela mic de sticlă transparentă care acum se afla în fața lui și va merge la tejgheaua barului să-și plătească berea și „suta de vodcă”, atunci Dumnezeu nu va mai fi cu el. Deși se considera un om păcătos, Silică nu mai simțise niciodată așa ceva în cei patruzeci și opt de ani pe care îi trăise. Își aminti ce văzuse în oglinda băii în care intrase să-și privească masca mortuară cu zece minute în urmă: fața buhăită a unui om gras cu ochii încruntați de băutură. Simțind mângâierea morții pe creștet încercă să-și reamintească ceva semnificativ din toate cele câte trăise, cu gândul că una din cele trei Norne, cea din urmă luase firul vieții sale și i-l pusese în mână. Ceva ce să poată duce cu el dincolo, cărându-l în suflet. Nu putea să-și adune gândurile. Uitându-se în jur, observă la o masă care se afla foarte aproape de el un țigan beat care avea în fața lui un pahar cu vodcă ieftină asemănătoare cu a lui și îl auzi cum îi spune unei țigănci care își ținea amândouă mâinile pe masă -Ascultă, Margareto, chiloții ăia murdari în care m-am c... când am venit amândoi de la cheful ăla de vinerea trecută, te rog să mi-i speli. Mi-i speli? Lui Silică îi veni săși vâre degetele în urechi și astfel să nu-l mai audă vorbind pe individul de la masa vecină. El care făcuse o facultate și care citise în adolescență romane valoroase, era silit acum datorită sărăciei să bea acum aproape exclusiv în „localuri de categoria a III-a” și ca să nu stea singur să bea cu alcoolici ordinari, oameni care se îmbătau de la prima sută de vodcă băută, oameni scofâlciți cu fețele înnegrite. De altfel, și el era numit alcoolic și disprețuit de foștii săi prieteni, oameni cu slujbe și cu bani destui încât să își permită „o băutură serioasă” în baruri din centru, cu lumânărele parfumate pe mese. Nu voia să-și amintească trecutul, mai ales din ultimii ani, din perioada de după patruzeci și cinci. Doar frustrări refulate și o extenuare care nu îl părăsea decât la sfârșit de săptămână. Încercase odată să se dea pe brazdă, renunțase să mai bea și mergea la adunări de ale pocăiților. Dar foștii săi prieteni - cei care acum îl numeau „alcoolic” - fuseseră care tot insistaseră, rugându-l să bea „doar un pahar”, iar apoi „încă unul”, până când nu se mai putu opri și începu să cutreiere orașul după băutură la prețuri cât mai ieftine. De fapt, ajunsese aici în urmă cu doi ani, iar acum venise din cu totul alte motive. Viața nu-l mai mulțumea. Acasă nu mai avea liniște cu nevasta, copiii îl disprețuiau deși nu avea alte probleme în afară de cea a băuturii, care îl făcea să lipsească nopțile și să îl găsească uneori dormind pe preșul din fața ușii apartamentului, dimineața când duceau gunoiul la ghena din fața blocului. Cealaltă problemă era faptul că nu mai lucra, însă în rest nu le greșise cu nimic, fiind un om liniștit. Chiar și băutura nu făcea decât să-l liniștească și mai mult. Maică-sa îi scrisese odată să n-o mai viziteze, fiindcă o face de râs în sat. Doar taică-său îi scria din când în când o scrisoare, cu litere de tipar, iar Silică aprecia mult lucrul ăsta, știind ce greu îi fusese bătrânului să o scrie, neavând decât școala primară și uitând aproape totul în cele patru decenii cât fusese cioban al CAP-ului. Privind cu suspiciune în jur încercă să-și stăpânească un val de lacrimi. „Nici nu știu ce mă apucă”, își spunea izbindu-și pachetul de țigări de tăblia mesei. Simțea în mijlocul frunții o durere de parcă acolo era izvorul lacrimilor care îi sărau ochii pe dinăuntru. Plângea doar uneori când stătea sprijinit de balustrada de pe malul râului ce traversa orașul, un loc în care nu se aflau decât pescari, vagabonzi și tineri care beau vodcă stând cățărați pe băncile de pe micul maidan de lângă râu, devastau pubelele de gunoi și primeau amenzi pentru „consum de băuturi alcoolice în locuri publice” de la gardieni publici sau de la jandarmi îmbrăcați în negru sau albastru. Stătea cu fața la râul murdar plângând și ștergându-se la ochi cu o batistă cenușie pătată cu cerneală ce o ceruse de la unul din copiii lui, pretextând că e răcit. Spera să nu intre nici unul dintre cunoscuții săi înainte ca el să plece. Mai ales Marin, Cristinel, Victor sau Petrican. Viața
lui se terminase. Nu mai avea nevoie de ei. „Oricum îs niște bețâci scrântiți. Petrican și acuma umblă cu un chipiu militar care îl are de pe vremea R.S.R.” După ce-și termină berea își aprinse o țigară și își bău vodca încet, până la jumătatea paharului, în timp ce o fumă. Apoi se ridică privindu-l pe țiganul care scotocea ceva într-o plasă mijlocie de rafie, aplecat aproape cu totul sub masă. Îi trecu prin minte că lasă vodca de pomană pentru el însuși, „dacă o fi să ia țiganul paharul și să-l bea”. Merse la bar, plăti lăsând patru mii de lei bacșiș barmanului care îi mulțumi și apoi continuă să se uite la ecranul suspendat deasupra tejghelei care transmitea un serial TV. Chiar la ieșire se întâlni cu Petrican și îl salută încurcat. -Ce faci, mă? îi răspunse acesta cu un damf de bitter. Pleci? Ești nebun? Stai mă cu mine, să bem. -Nu pot, nea Petricane, spuse Silică privindu-i chipiul verde. Trebuie să mă duc undeva. Acum, înaintea morții - căci era sigur că va muri - Silică simțea că și-a recâștigat rangul, datorită indescifrabilei renunțări care îi era imprimată pe chip. -Cum, mă, mă lași singur? rosti Petrican punându-i mâna în piept. Hai, mă! mai spuse încercând să-l întoarcă înăuntrul barului. După o oarecare ciondăneală, Silică reuși să părăsească barul sub ochii uimiți ai lui Petrican. Niciodată Silică nu mai făcuse asta, să îi refuze pe vreunul din tovarășii de băutură. Nici măcar când era deja prea beat ca să mai poată bea ceva. După câteva secunde, timp în care se dezmeticise, Petrican deschise ușa de lemn a barului și ieșind pe jumătate afară îi strigă lui Silică: -Ne vedem deseară la șepte! Să vii că îi ziua lu' Cristinel! Silică îl auzi însă nu se întoarse, prefăcându-se că importantul mesaj nu ajunsese până la el. Odată ieși din „birt”, nu mai avea nici un chef să se mai întoarcă, nici măcar dacă i-ar fi dat vreunul de băut. După ce mai merse câțiva pași și auzi trântindu-se ușa barului observă că o luase în direcția greșită. Mergea spre clădirea gării, iar el voia să ajungă la liniile de cale ferată, departe de peroane. Totuși merse înainte spre ușa cu geamuri mari e sticlă a gării, deschisă și înțepenită cu o piatră cubică luată din pavaj și, în timp ce intra, privi cu atenție în jur. Vreo douăzeci de tineri îmbrăcați în haine de munte stăteau pe rucsaci ținându-și câte o mână rezemată de schiurile proptite de perete. Chiar lângă ușă o bătrână își cumpăra o plăcintă cu varză de la taraba amenajată acolo, iar la ghișeurile închise erau câteva cozi mici: muncitori îmbrăcați în negru, studenți, un bătrân cu decorație pe palton și cu o adeverință de veteran în mână, trei angajate CFR în uniforme albastre și două tinere îmbrăcate în haine pentru sporturi de iarnă care probabil luau bilete pentru tot grupul. Traversă holul gării și ieși pe ușa care dădea spre liniile ferate. Voia să meargă la tabla mare cu sosirea trenurilor în gară, însă văzând prea mulți oameni acolo merse la coada de la bancomat. Când îi veni rândul, în spatele său era altă coadă. Scoase cincizeci de mii de lei, nici el nu știa pentru ce. Mai avea vreo șaptezeci de mii împrăștiați prin buzunare. Portofelul îl vânduse într-o noapte când nu avusese bani nici măcar de-o bere. După ce luă chitanța și mototolind-o o băgă în buzunar, văzând că sub lista mare a „sosirilor” se adunau mereu alți călători se duse la ghișeul de Informații. Privind înăuntru nu văzu pe nimeni, iar în rama geamului era înfipt un bilet pe care scria „REVIN ÎN 15 MINUTE”. Stătu lângă ghișeu privind oamenii de pe peron. Chiar vizavi de el, peste prima linie, pe o bancă se afla bătrâna care cumpărase plăcinta cu varză, din care arunca unor vrăbii care țopăiau pe asfalt. Auzind un zgomot dinspre difuzorul ghișeului se întoarse și vorbi în microfonul fixat în geam: -Îmi spuneți, vă rog, ce trenuri vin la Cluj în următoarea jumătate de oră? Aștept un tren și nu mai știu la ce linie vine. La ghișeu se afla o femeie cu părul rar și cu o umbră de mustață. Următorul tren era peste două minute, însă venea dinspre partea opusă a podului, de unde peste șase minute urma să apară primul tren. Trebuia să se grăbească, se gândi. Îi mulțumi funcționarei și începu să meargă înspre podul care se afla cam la o jumătate de kilometru depărtare. Plecă din gară, trecu pe lângă ușa din spate a barului din care tocmai ieșise și lăsă peroanele în urmă. Trecea pe cărarea înghețată de lângă șine, văzând vagoanele
albastre, care erau trase pe linii auxiliare de ani de zile. Clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua. Doar pe unul singur scria „1”, însă acela era pe jumătate înnegrit de un incendiu ce avusese loc cu doi ani în urmă. În rest mai erau câteva vagoane cărămizii de marfă și o locomotivă Diesel, veche. Cădeau fulgi rari care se opreau pe cărarea în noroiul căreia se cimentaseră urme de pași și pe ghetele negre ale lui Silică, ca niște mici puncte albe, lângă care - înainte să se topească - apăreau altele. Silică mergea privindu-și ghetele și ascultând foșnetul mânecilor canadianei hotărât să se sinucidă, datorită unor motive care i se estompaseră în memorie odată ce îl convinseseră. Cauzele proiectării propriului sfârșit deja intraseră în ființa lui, amestecându-se unele cu altele până ce deveniseră o motivație, hibridă, confuză, cam ca aceea ce împinge un suflet la propria-i naștere. Mergând pe cărare văzu pe strada paralelă cu liniile ferate, însă la un nivel inferior, ca și cum s-ar fi aflat sub o faleză, o țigancă cu un copil mic în brațe. Coborî pe o cărare ce trecea printre niște brazi pitici până ajunse în drum și îi dădu femeii bancnota de cincizeci de mii pe care o scoase de la bancomat. -Să vă deie Dumnezău sănătate, Dumnezău să vă binecuvânteze, Dumnezău și cu Domnul Isus, spuse femeia. Merse mai departe și urcă iarăși pe cărarea de lângă liniile ferate, pe o scară de beton - după ce făcu o sută de pași pe trotuarul străzii. Chiar când reajunse sus văzu trenul tocmai trecând pe pod și îndreptându-se spre gară. Privi ultimul vagon acoperit de mâzgăleli fără Dumnezeu al trenului care se îndepărta și se gândi că îl pierduse. Amintindu-și că un altul sosea aproape peste o jumătate de oră, merse spre podul îngust de cale ferată și sprijinindu-se de balustrada metalică, începu să aștepte aprinzându-și un Carpați. Aici voia să moară. II Se afla în pavilionul A de ceva vreme atunci când soția sa reuși să obțină două zile libere de la serviciu, să se urce într-un autocar și să vină să-l vadă. În prima zi în care s-au reîntâlnit, Vintilă Nandra nu părea să mai fie chiar el însuși, i se plânse că este prea multă liniște pe coridoare, unde obișnuia să se plimbe de la un capăt la altul și să citească reclamele la medicamente de pe pereți. Singura lui distracție din ziua de sfârșit de ianuarie în care fusese internat până în iunie a fost de a face câte o plimbare pe zi pe aleile acoperite cu pietriș dintre pavilioane și să privească pe fereastra înaltă de la capătul coridorului cum lumina imanentă a zăpezii este înlocuită cu strălucirea mai întâi slabă a primăverii și apoi cu globul categoric al soarelui. Asta îi spuse Vintilă Nandra soției sale în luna iulie, vorbind în receptorul telefonului din sala de tratament. În timpul care trecu până la sosirea soției sale, Vintilă Nandra - după o săptămână de singurătate petrecută în salon stătu după-amiezele pe treptele care urcau la etaj, în clădirea în care era internat, alături de o parte din ceilalți bolnavi care își povesteau visele stând pe pături împăturite pe care le luau de pe paturi și care mergeau din când în când să fumeze în fața ferestrei deschise a băii. Însă doar rareori vorbea cu ceilalți deși stătea în tovărășia lor, și cel mai adesea privea în jos cu o expresie tristă, care, datorită trăsăturilor faciale ușor mongoloide, îl făcea să semene cu o mască japoneză. Pe măsură ce trecea timpul, ceilalți pacienți se împrieteneau, necazurile și locul comun în care fuseseră aruncați apropiindu-i, aproape ajungând astfel să poată ghici din ce motive se aflau ceilalți aici, asta dacă nu le-o spuneau ei înșiși. Deși n-o spuneau niciodată se gândeau: Dobrin e aici pentru că a băut prea mult, copilul ăsta, Aiftimiei, s-a drogat, Incău s-a îmbolnăvit pur și simplu, probabil. Dintre pacienții care stăteau după-masa pe repte, doar despre Vintilă Nandra nu știa nimeni aproape nimic. Uneori, în acele seri de început de vară când stătea pe treptele intrării în pavilion unde se mutase locul de pierdere a timpului, începea să plângă, udându-și obrajii împietriți cu lacrimi ce curgeau din ochii săi oblici, tulburi datorită unei conjunctivite cronice. La cantină mânca singur, într-un colț al meselor puse cap la cap. Era printre primii din cei ce luau gamela cu supă și farfuria cu felul doi de la oficiu și printre ultimii care terminau de mâncat. Stătea aplecat asupra farfuriei, însă privind pe
peretele acoperit cu faianță niște foi A4 trase la imprimantă cu titlul „Carta Drepturilor Pacientului”. Negândindu-se la nimic privea minute în șir foile, acoperite cu litere mult prea mici pentru a putea fi citite. Acum, la aproape cinci luni de la internare reușea să mănânce toată mâncarea inodoră ce i se punea în farfurie, mai mult datorită înfometării la care ajunse decât pentru că ar fi început să se vindece. Cu banii pe care i-i trimitea Ileana, soția sa, nu făcea decât să cumpere din când în când câte o ciocolată pe care o mânca după prânz, în sala de mese. Spre deosebire de majoritatea celorlalți pacienți care își cumpărau ziare de la un chioșc aflat vizavi de poarta spitalului,aveau radiouri și ascultau cu interes programele de știri, iar cei mai tineri și rubricile despre viața vedetelor, Vintilă Nandra - deși fusese până în urmă un microbist pasionat - își pierduse interesul pentru orice în afara complexelor sale și a suferinței sufletești care îl îndepărta de cele din jur. Devenise apatic și îi venea tot mai greu să se ridice din pat dimineața la timp, pentru a putea primi „vizita” de la ora zece. Pe noptiera de metal cu trei sertare de lângă pat avea un exemplar al Bibliei în limba maghiară pe care i-l trimisese mama sa prin Ileana. Pe Biblie ținea o fotografie făcută la țară, cu el, soția, copiii și părinții săi. În week-end-uri stătea singur în salonul cu patru paturi, căci singurul coleg de cameră pleca la niște rude, într-un oraș învecinat. Vintilă nu ieșise niciodată din curtea spitalului și de când fusese internat nu purtase decât pijamale și bluze de trening. Stătea săptămâni după săptămâni în salonul cu tavan înalt sperând să se recupereze psihic și să părăsească spitalul odată pentru totdeauna. Voia să scape de obsesia amintirii bețivului, după cum aflase mai târziu, care se aruncase în fața locomotivei pe care o conducea, chiar în fața unui pod din orașul în care stătea acum ca pacient diagnosticat cu traume psihice severe în urma unui accident. Doctorul răspunsese că Vintilă mai trebuia să stea internat cel puțin șase luni, după care - dacă totul merge bine - să i se întrerupă treptat tratamentul, la întrebările Ilenei care pentru că nu își putea permite să îi telefoneze soțului ei decât o dată la două săptămâni, îi scria scrisori ce se întindeau pe multe coli ministeriale îndoite în care totodată îl încuraja și i se plângea pentru dificultățile pe care începuse să le aibă după internarea lui, ascunzându-i totuși lucrurile cele mai grele, conflictele ce le avea cu Ionuț, băiatul mijlociu și faptul că cel mai mare trebuise să se angajeze și pentru că la fast-food-ul unde găsise un loc de muncă trebuia să stea toată ziua nu mai putea să meargă la facultate. Însă Vintilă Nandra rareori reușea să citească mai mult de o pagină, mintea golindu-se conținând parcă un vacuum, iar el nu mai făcea decât să privească în gol. Când devenea iarăși conștient punea plicul într-un sertar al noptierei unde strânsese deja un teanc destul de gros de scrisori, tot plănuind să le citească mai târziu. Într-una din ultimele zile ale lunii iunie, Vintilă Nandra stinse becul și se puse în pat la ora zece seara. Colegul său de salon se culcase cu douăzeci de minute mai înainte, cu lumina aprinsă. Vintilă stătea în pat privind pata de lumină care intra prin fereastră de la spălătoria spitalului ale căror neoane nu se opreau decât la ora douăzeci și patru, marțea, miercurea și joia. Se gândea la tot felul de lucruri sărind de la unul la altul. Cum, în a doua zi de stat în spital, un pacient de la lat salon îi spusese la cantină să se plimbe prin curte în fiecare după-masă ca să mai fugă gărgăunii. Se întoarse cu fața în pernă și începu să plângă înăbușit când își aminti cum încercase înjurând să oprească trenul când îl văzu pe individul acela că se așază pe linie întorcându-se cu spatele la locomotivă. După vreo câteva minute stătu cu ochii deschiși în întuneric fără să se gândească la nimic, cu buzele deschise și cu colțul gurii udat de salivă. Chiar când să adoarmă începură să-l doară toți dinții de pe partea dreaptă, fapt care - inexplicabil, - îl făcu să-și aducă aminte de criza nervoasă ce o avusese în cabinetul doctorului cu două zile înainte. Își amintea că în timp ce silabisea calm cele mai oribile invective mototolind și rupând cu dinții acte medicale ale doctorului Sânjoan, care îl privea impasibil, nespunând nimic, nechemând
pe nimeni și probabil așteptând ca Vintilă să termine. După ce Vintilă se liniști și se reașeză sprijindindu-se de speteaza scaunului, doctorul Sânjoan îi spusese că, date fiind necazurile pe care le avusese, îl înțelege, dar că din păcate nervii îi erau la pământ și că trebuia să-i dubleze tratamentul cu picături și să îi administreze două injecții în loc de una, ce sunt leac nu o pedeapsă. Toate astea însemnau oare că înnebunise, gândi Vintilă, amintindu-și viața sa din ultimele șase luni, a căror monotonie oscila între plimbarea de după „vizită”, partidele de șah cu un pacient de la pavilionul vecin, statul pe trepte la o țigară sau caleidoscopul de amintiri și gânduri care i se rotea strălucitor în conștiință înainte de a adormi. Și somnul, în care parcă reajungea la ceea ce fusese odată, regăsindu-se pe el însuși neîntinat de furie, complexe de vinovăție și remușcările celui rămas în viață pentru a fi condus locomotiva acceleratului 1..8, care în luna ianuarie a acelui an luase viața unui sinucigaș. HAȚEG, 2005 PARTERUL (Schiță) Felix Rian Constantinescu Motto: „Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...” Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?” "malicious hooligan, engaged in antiSoviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS) Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști. Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte. Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii. A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu se cunoaște motivul. Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred
de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj. Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!... Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică. Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști. Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern. Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter. Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea. 11 decembrie 2016 MORGA Vizavi de camera mea este o clădire de marimea unei barăci de tablă depozit de țevi instalații electrice, ridicată pe locul porții acum zidite al vechiului parc Pogany și blocata de însăși acest altar misterios, abominabil, a cărei funcție am aflat-o la douăzeci de ani dupa ce am cumpărat casa; este morga spitalului de copii cu boli psihice. O cladire lipsită de orice fereastră, indicator pe care să scrie MORGA, și neluminată decât de felinarul din livada mea, ca o lumânare înfiptă în pietrișul nisipos de Dumnezeu pentru copiii morți. Nu este loc pentru nici un altar sau lumină. Când moare un copil ceilalți vin să-l petreacă pe aleea nobiliară blocată de gardul comunist, în felul lor, nesimțind trecerea timpului, de la o moarte la alta, moartea care îi va elibera din conditia de nonpersoane, ca și pe mine. Trecătorii grăbiți urinează pe morgă și pleacă închizându-se aferat la pantaloni din mers. 19 decembrie 2016 la 03:46 UTC+02 ro.wikipedia.org/wiki/Yasushi_Inoue 19 decembrie 2016 la 03:45 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Yasushi Inoue. 19 decembrie 2016 la 03:38 UTC+02
M-am tratat greșit. Am luat pastila de dimineață, Stimuloton. Cred că datorită poeziei pe care am scris-o. 19 decembrie 2016 la 02:47 UTC+02 http://trolio.to/filme-seriale-online-subtitrate/seinfeld-episodul-13-the-subway This (Kramer) is how I see my work. 19 decembrie 2016 la 01:51 UTC+02 She & van Gogh She sits on t/ stone of his body - mad Cassandra & says with void heart Nikelike - Never, never, on t/ god of nevereverland Steal t/ sun from man - from t/ son of man She sits inside his alabaster forehead A daemon in the temple - symbol of Freud Or Gustav Jung - the Gemini constellation - A visionary & a schizophrenic - telling Of life & death - for instance the blessed Martyrs - the living - ever living - perpetually And the dead - the freaks zombies - pun-ished - Killers - so God is good & he is left tormented. 19 decembrie 2016 la 01:43 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=P1uXzX_CFjY 19 decembrie 2016 la 01:40 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ii1meJy3FpQ 19 decembrie 2016 la 01:33 UTC+02 Aștept de trei zile să mi se aprobe două texte pe qproză. 19 decembrie 2016 la 01:07 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=IzAO9A9GjgI Un artist mare e cel care oferă cât mai puține producții personale în încercarea de a oferi UNIVERSALUL. Noi nu contăm. Suntem paiațe. 19 decembrie 2016 la 00:59 UTC+02 Acum, cu ajutorul echipei Q, văd că un poet trebuie să distingă în opera sa între personal și u n i v e r s a l. 19 decembrie 2016 la 00:50 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=mg6RfLi0k3g 19 decembrie 2016 la 00:39 UTC+02 ANGER TO GOD BIRD God Bird are you kind - can let life live Or are you Death - Moses to the Earth Who are you Bird - take Me to the otherside But leave the crippled and the lone Give them a day of rest up on the world To make up their minds and try to go Like the leaves of stars falling from the sky When Death awaits you should miracle us. 18 decembrie 2016 la 22:55 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=gUuWv36OCzM 18 decembrie 2016 la 21:59 UTC+02 Mother. A Lullaby Mother is a Romantic word Carved under a fortress Or in solidified eternal salt - & dead Mother stainless; Where a/ you? asks t/ orphan None reply except t/ stone of tears my postwar Mommy - did galaxies Took form? - One? Cosmos? 18 decembrie 2016 la 21:51 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=iDUIThlOMs8&feature=youtu.be 18 decembrie 2016 la 19:40 UTC+02 LAKE DISTRICT A destination - like the Westminster Abbey A place to rest on the excuse on good books With all the lakes and angelic soft stones With Wordsworth & Coleridge in t/ West Wind the undying instinct - of life unvanquished or losing the decision to live at any cost - to live - adamant like the hermits and rodents & a/ night to enter back in t/ crematorium. 18 decembrie 2016 la 19:02 UTC+02
https://www.youtube.com/watch?v=Ckom3gf57Yw 18 decembrie 2016 la 18:20 UTC+02 http://qpoem.com/taticule-de-sylvia-plath/ 18 decembrie 2016 la 18:19 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 18 decembrie 2016 la 17:23 UTC+02 Tăticule de Sylvia Plath Nu mai mergi, nu mai mergi De-acum pantof negru În care am trăit ca un picior Treizeci de ani, sărac și alb, Abia îndrăznind să respir ori Hapciu. Tăticule, ar fi trebuit să te ucid. Ai murit înainte să am timp - Greutatea marmurei, o pungă plină de Dumnezeu, Statuie cadaverică cu un degețel cenușiu Mare ca o focă Frisco Ș un cap în ciudatul Atlantic Unde curge mazăre verde peste albastru În apele dincolo de frumosul Nauset. Obișnuiam să mă rog să îți revii. Ach, du. In limba Germană, în târgul Polon Sfâșiat la pământ de șenilele Războaielor, războaielor, războaielor. Dar numele târgului e comun. Prietenul meu Leș Spune că sunt vreo duzină sau două. Așa că niciodată nu am putut să-ți spun unde Îți pui piciorul, rădăcina. Niciodată nu ți-am putut vorbi. Limba mi se lipea în falcă. Se înțepenea într-o capcană cu sârmă ghimpată. Ich, ich, ich, ich, Abia puteam vorbi. Credeam că orice Neamț erai tu. Și limbajul obscen Un motor, un motor Greblându-mă ca pe un evreu. Un evreu spre Dachau, Auschwitz, Belsen. Am început să vorbesc ca o evreică. Cred că aș putea foarte bine fi o evreică. Zăpezile Tirolului, berea limpede vieneză Nu sunt foarte pure ori adevărate. Cu strămoașa mea țigancă și norocul meu ciudat Și pachetul de Taroc și pachetul de Taroc Pot fi un pic de evreică. Întotdeauna mi-a fost frică de tine, Cu a ta Luftwaffe, bolboroseala ta. Și mustața tușinată Și ochiul arian, albastru scânteietor. Panzerman, panzer-man, O Tu - Fără alt Dumnezeu decât o svastică Atât de neagră nici un cer nu ar putea chițăi prin ea. Fiecare femeie adoră un fascist, Cizma în față, bruta Inima brută a unei brute ca tine. Stai la tablă, tăticule, În poza pe care o am cu tine, O despicătură în bărbie în loc de picior Dar nu un diavol mai puțin pentru asta, nu nu Mai puțin omul negru care Mi-a mușcat inima mea drăguță roșie în două. Aveam zece când te-au îngropat. La douăzeci am încercat să mor Și să mă întorc, întorc, întorc la tine. Am crezut că oasele ar fi mers. Dar m-au scos din sac, Și m-au lipit cu aracet. Și apoi am știut ce să fac. Un model al tău Un om în negru cu un look Meinkampf Și o iubire pentru muncă și șurub. Și am spus Da, Da. Deci tăticule, În sfârșit am terminat. Telefonul negru e tăiat la rădăcină, Vocile nu pot viermui. De am ucis un om, am ucis doi - Vampirul care a spus că ești tu Și mi-a băut sângele un an, Șapte ani dacă vrei să știi. Tăticule, poți să te întinzi înapoi acum. E un rug în inima ta grasă și neagră Și sătenii niciodată nu te-au plăcut. Joacă și calcă pe tine. Întotdeauna au știut c-ai fost tu. Tăticule, tăticule, ticălosule, am terminat. 18 decembrie 2016 la 14:31 UTC+02 Daddy BY SYLVIA PLATH You do not do, you do not do Any more, black shoe In which I have lived like a foot For thirty years, poor and white, Barely daring to breathe or Achoo. Tăticule de Sylvia Plath Nu mai mergi, nu mai mergi De-acum pantof negru În care am trăit ca un picior Treizeci de ani, sărac și alb, Abia îndrăznind să respir ori Hapciu. Daddy, I have had to kill you. You died before I had time—— Marble-heavy, a bag full of God, Ghastly statue with one gray toe Big as a Frisco seal Tăticule, ar fi trebuit să te ucid. Ai murit înainte să am timp Greutatea marmurei, o pungă plină de Dumnezeu, Statuie cadaverică cu un degețel cenușiu Mare ca o focă Frisco And a head in the freakish Atlantic Where it pours bean green over blue In the waters off beautiful Nauset. I used to pray to recover you. Ach, du. Ș un cap în ciudatul Atlantic Unde curge mazăre verde peste albastru În apele dincolo de frumosul Nauset. Obișnuiam să mă rog să îți revii. Ach, du. In the German tongue, in the Polish town
Scraped flat by the roller Of wars, wars, wars. But the name of the town is common. My Polack friend In limba Germană, în târgul Polon Sfâșiat la pământ de șenilele Războiaelor, războaielor, războaielor. Dar numele târgului e comun. Prietenul meu Leș Says there are a dozen or two. So I never could tell where you Put your foot, your root, I never could talk to you. The tongue stuck in my jaw. Spune că sunt vreo duzină sau două. Așa că niciodată nu am putut să-ți spun unde Îți pui piciorul, rădăcina. Niciodată nu ți-am putut vorbi. Limba mi se lipea în falcă. It stuck in a barb wire snare. Ich, ich, ich, ich, I could hardly speak. I thought every German was you. And the language obscene Se înțepenea într-o capcană cu sârmă ghimpată. Ich, ich, ich, ich, Abia puteam vorbi. Credeam că orice Neamț erai tu. Și limbajul obscen An engine, an engine Chuffing me off like a Jew. A Jew to Dachau, Auschwitz, Belsen. I began to talk like a Jew. I think I may well be a Jew. Un motor, un motor Greblându-mă ca pe un evreu. Un evreu spre Dachau, Auschwitz, Belsen. Am început să vorbesc ca o evreică. Cred că aș putea foarte bine fi o evreică. The snows of the Tyrol, the clear beer of Vienna Are not very pure or true. With my gipsy ancestress and my weird luck And my Taroc pack and my Taroc pack I may be a bit of a Jew. Zăpezile Tirolului, berea limpede vieneză Nu sunt foarte pure ori adevărate. Cu strămoașa mea țigancă și norocul meu ciudat Și pachetul de Taroc și pachetul de Taroc Pot fi un pic de evreică. I have always been scared of you, With your Luftwaffe, your gobbledygoo. And your neat mustache And your Aryan eye, bright blue. Panzer-man, panzer-man, O You—— Întotdeauna mi-a fost frică de tine, Cu a ta Luftwaffe, bolboroseala ta. Și mustața tușinată Și ochiul arian, albastru scânteietor. Panzer-man, panzerman, O Tu - Not God but a swastika So black no sky could squeak through. Every woman adores a Fascist, The boot in the face, the brute Brute heart of a brute like you. Fără alt Dumnezeu decât o svastică Atât de neagră nici un cer nu ar putea chițăi prin ea. Fiecare femeie adoră un fascist, Cizma în față, bruta Inima brută a unei brute ca tine. You stand at the blackboard, daddy, In the picture I have of you, A cleft in your chin instead of your foot But no less a devil for that, no not Any less the black man who Stai la tablă, tăticule, În poza pe care o am cu tine, O despicătură în bărbie în loc de picior Dar nu un diavol mai puțin pentru asta, nu nu Mai puțin omul negru care Bit my pretty red heart in two. I was ten when they buried you. At twenty I tried to die And get back, back, back to you. I thought even the bones would do. Mi-a mușcat inima mea drăguță roșie în două. Aveam zece când te-au îngropat. La douăzeci am încercat să mor Și să mă întorc, întorc, întorc la tine. Am crezut că oasele ar fi merge. But they pulled me out of the sack, And they stuck me together with glue. And then I knew what to do. I made a model of you, A man in black with a Meinkampf look Dar m-au scos din sac, Și m-au lipit cu aracet. Și apoi am știut ce să fac. Un model al tău Un om în negru cu un look Meinkampf And a love of the rack and the screw. And I said I do, I do. So daddy, I’m finally through. The black telephone’s off at the root, The voices just can’t worm through. Și o iubire pentru muncă și șurub. Și am spus Da, Da. Deci tăticule, În sfârșit am terminat. Telefonul negru e tăiat la rădăcină, Vocile nu pot viermui. If I’ve killed one man, I’ve killed two —— The vampire who said he was you And drank my blood for a year, Seven years, if you want to know. Daddy, you can lie back now. De am ucis un om, am ucis doi - Vampirul care a spus că ești tu Și mi-a băut sângele un an, Șapte ani dacă vrei să știi. Tăticule, poți să te întinzi înapoi acum. There’s a stake in your fat black heart And the villagers never liked you. They are dancing and stamping on you. They always knew it was you. Daddy, daddy, you bastard, I’m through. E un rug în inima ta grasă și neagră Și sătenii niciodată nu te-au plăcut. Joacă și calcă pe tine. Întotdeauna au știut c-ai fost tu. Tăticule, tăticule, ticălosule, am terminat. 18 decembrie 2016 la 14:30 UTC+02 https://www.poetryfoundation.org/poems-and-poets/poems/detail/48999
18 decembrie 2016 la 13:58 UTC+02 http://qpoem.com/recollecting-sylvia-plath/ 18 decembrie 2016 la 13:57 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 18 decembrie 2016 la 01:32 UTC+02 Recollecting Sylvia Plath The pause on the road blank and Alone - the moment when one isolates And thinks the modern thoughts and Puts them in practice - this is t/ worst Failure success sex/ love suicide - all Leading to theology and waste When - a Dog howls in Agora will The mad twentieth century end? 18 decembrie 2016 la 01:23 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Chr2Hg5qNl4 18 decembrie 2016 la 01:14 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=TR3Vdo5etCQ 18 decembrie 2016 la 00:17 UTC+02 I think i need to go to Church. 17 decembrie 2016 la 21:32 UTC+02 http://qpoem.com/frica-2/ 17 decembrie 2016 la 20:47 UTC+02 MAL DE SIECLE The pause on the road blank and Alone - the moment when one isolates And thinks the damnest thoughts and Puts them in practice - this is t/ worst Failure success sex suicide - all Leading to theology and waste When - a Dog howls in Agora - will The mad twentieth century end? 17 decembrie 2016 la 20:24 UTC+02 https://www.poetryfoundation.org/poems-and-poets/poems/detail/48999 17 decembrie 2016 la 20:16 UTC+02 Un tînăr de 16 ani mi-a zis într-o zi: „N-am pe nimeni pe lume!" „Nu vorbi asemenea prostii! îl ai pe tatăl tău!" îi -86- răspund eu. „A, babacul" a răspuns el. „El vine acasă la ora cinci după-amiază, înjură un pic, mănîncă ceva și apoi pleacă iarăși*. Jar mama ta?" „Ah, ea are de lucru pînă peste cap, și n-are timp de mine!" „Dar colegii tăi de lu¬cru?" „Aceștia sînt colegi, nimic mai mult! Nu, n-am pe ni¬meni căruia să mă pot descărca!" Asta mi-o spunea un bă¬iat de 16 ani! Dar singurătatea aceasta nu se întîlnește numai la tineri. Soțiile trăiesc adesea singure lingă soțul lor, și in¬vers. Bărbatul nici nu bănuiește ce gînduri o frămîntă pe soția lui, și invers. Și asta se numește căsătorie! Astfel, sfîr-șim toți prin a trăi ca niște singuratici! - Wilhelm Busch, Isus destinul nostru. 17 decembrie 2016 la 18:36 UTC+02 MORGA Vizavi de camera mea este o clădire de marimea unei barăci de tablă depozit de țevi instalații electrice, ridicată pe locul porții acum zidite al vechiului parc Pogany și blocata de însăși acest altar misterios, abominabil, a cărei funcție am aflat-o la douăzeci de ani dupa ce am cumpărat casa; este morga spitalului de copii cu boli psihice. O cladire lipsită de orice fereastră, indicator pe care să scrie MORGA, și neluminată decât de felinarul din livada mea, ca o lumânare înfiptă în pietrișul nisipos de Dumnezeu pentru copiii morți. Nu este loc pentru nici un altar sau lumină. Când moare un copil ceilalți vin să-l petreacă pe aleea nobiliară blocată de gardul comunist, în felul lor, nesimțind trecerea timpului, de la o moarte la alta, moartea care îi va elibera din conditia de nonpersoane, ca și pe mine. Trecătorii grăbiți urinează pe morgă și pleacă închizându-se aferat la pantaloni din mers. 17 decembrie 2016 la 17:16 UTC+02
CALEIDOSCOPUL DE AMINTIRI (povestiri naturaliste) Felix Rian Constantinescu 2004-2016 Motto Povestiri. Suferința poporului meu mă recheamă către povestire. Povestirile pe care nu vrei să le citești, CALEIDOSCOPUL DE AMINTIRI (povestiri naturaliste), și trebuie să fac un roman din Parterul. Autorul RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 Felix Rian Constantinescu I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă - Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și săl îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el - în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintrun rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și
nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” - „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei după-masa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilelel treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a
drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră? Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă. Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i
mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa pe zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun, pictor), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că există două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai Eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai
merse deloc. PĂCATUL MAMELOR NOASTRE Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți. Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre. Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare. Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează. Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-o, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ. Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți. TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN 2016 Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există. M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat. Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană. Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine. LET HER GO Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat. Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe, o enigmă. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi
împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive. Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare. Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, întradevăr bunătatea e un handicap. Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele. Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur. Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. COMEDIA CREȘTINĂ Acum la ani distanță văd că dacă unul din foștii mei guru înșelat de Iblis și de bani trăiește o tragedie, viața unui altuia, mai mult intuită și auzită de la exploratori pe meridiane și venituri îndepărtate, a devenit o comedie full-time, o viață în starea de haiku, și nu în ultimul rând, creștină. Aceasta nu înseamnă că părintele e un personaj comic, ci doar omul timpurilor sale. Ca în cântecele vechi, Smokey, Everything But The Girl, Atb, am fost din întâmplare pe strada lui pe care nu o mai caut de ani buni. Nici nu prea mi-aș fi amintit de bunul meu prieten, Filip, dacă o vecină de a lui nu m-ar fi salutat pe stradă plină de bucurie. Acest Filip, mai mare cu zece ani decât mine era un băiat foarte bun care își făcea mulți prieteni. Și mereu era lefter. Avea prieteni dar nu avea bani cum spunea Marty. Și noi am fost prieteni la cataramă, încât un frate de la biserică a spus că odată poate voi fi confundat cu el de soția lui. Iar vecinii lui îi urau să-l aștepte trei mașini la scară, poliția, pompierii și salvarea. Nici acestuia nu-i voi povesti viața. Și nici nu mă mai interesează viața lui. Voi spune doar că acum e producător de miere autorizat, și nu mai are nici prieteni, nici biserici. În prezent nimeni, nici prietenii lui nu mai știu de el, doar oamenii cu bani. Viața este învățătoarea Artei, aducând lucruri în realitatea observabilă pe care nici mintea briliantă sau scelerată nu le poate visa. IRINA (Roman în două părți) Prolog I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una. Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre
puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, Curch and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. A. DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN 1 Maternitate sadică Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion. Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios. Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat. Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om. Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese: -Arată ca Isus! Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru. Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică: -Arată ca Isus!! Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei. -A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare. -Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit. Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea. Epilog Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul. B. Pedofilie și vitralii Motto: "Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too." We're No Angels, 1989 I Giton Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn. Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, ne-
a spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet: -Hai să fugim. Eu nu am fugit. Prietenul meu sa oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiinduși gura de a mea, de fața mea: -Dă-mi o pupă. Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștii-banană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal. Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes. Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru. Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis. -Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat? Ca Oedip simțeam impulsul de ami înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc. Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris. Azi nu știu dacă voi iubi vreodată vreo femeie. CALEIDOSCOPUL DE AMINTIRI (Schiță în două părți) Felix Rian Constantinescu I DRUMUL SPRE POD Silică stătea de trei ore în bufetul gării, bând bere cu vodcă și neputânduse hotărî să se ridice și să plece. Își privea chipul în berea galbenă din halbă, îndreptându-și din când în când șira spinării și încercând să dea dovadă de puțin curaj față de el însuși și măcar să-și spună că „asta e ultima bere”, iar după ce berea va fi gata, va pleca „lăsând vodca la jumătate”. Știa că din momentul în care își va părăsi restul de vodcă în paharul acela mic de sticlă transparentă care acum se afla în fața lui și va merge la tejgheaua barului să-și plătească berea și „suta de vodcă”, atunci Dumnezeu nu va mai fi cu el. Deși se considera un om păcătos, Silică nu mai simțise niciodată așa ceva în cei patruzeci și opt de ani pe care îi trăise. Își aminti ce văzuse în oglinda băii în care intrase să-și privească masca mortuară cu zece minute în urmă: fața buhăită a unui om gras cu ochii încruntați de băutură. Simțind mângâierea morții pe creștet încercă să-și reamintească ceva semnificativ din toate cele câte trăise, cu gândul că una din cele trei Norne, cea din urmă luase firul vieții sale și i-l pusese în mână. Ceva ce să poată duce cu el dincolo, cărându-l în suflet. Nu putea să-și adune gândurile. Uitându-se în jur, observă la o masă care se afla foarte aproape de el un țigan beat care avea în fața lui un pahar cu vodcă ieftină asemănătoare cu a lui și îl auzi cum îi spune unei țigănci care își ținea amândouă mâinile pe masă -Ascultă, Margareto, chiloții ăia murdari în care m-am c... când am venit amândoi de la cheful ăla de vinerea trecută, te rog să mi-i speli. Mi-i speli? Lui Silică îi veni să-și vâre degetele în urechi și astfel să nu-l mai audă vorbind pe individul de la masa vecină. El care făcuse o facultate și care citise în adolescență romane
valoroase, era silit acum datorită sărăciei să bea acum aproape exclusiv în „localuri de categoria a III-a” și ca să nu stea singur să bea cu alcoolici ordinari, oameni care se îmbătau de la prima sută de vodcă băută, oameni scofâlciți cu fețele înnegrite. De altfel, și el era numit alcoolic și disprețuit de foștii săi prieteni, oameni cu slujbe și cu bani destui încât să își permită „o băutură serioasă” în baruri din centru, cu lumânărele parfumate pe mese. Nu voia să-și amintească trecutul, mai ales din ultimii ani, din perioada de după patruzeci și cinci. Doar frustrări refulate și o extenuare care nu îl părăsea decât la sfârșit de săptămână. Încercase odată să se dea pe brazdă, renunțase să mai bea și mergea la adunări de ale pocăiților. Dar foștii săi prieteni - cei care acum îl numeau „alcoolic” - fuseseră care tot insistaseră, rugându-l să bea „doar un pahar”, iar apoi „încă unul”, până când nu se mai putu opri și începu să cutreiere orașul după băutură la prețuri cât mai ieftine. De fapt, ajunsese aici în urmă cu doi ani, iar acum venise din cu totul alte motive. Viața nu-l mai mulțumea. Acasă nu mai avea liniște cu nevasta, copiii îl disprețuiau deși nu avea alte probleme în afară de cea a băuturii, care îl făcea să lipsească nopțile și să îl găsească uneori dormind pe preșul din fața ușii apartamentului, dimineața când duceau gunoiul la ghena din fața blocului. Cealaltă problemă era faptul că nu mai lucra, însă în rest nu le greșise cu nimic, fiind un om liniștit. Chiar și băutura nu făcea decât să-l liniștească și mai mult. Maică-sa îi scrisese odată să n-o mai viziteze, fiindcă o face de râs în sat. Doar taică-său îi scria din când în când o scrisoare, cu litere de tipar, iar Silică aprecia mult lucrul ăsta, știind ce greu îi fusese bătrânului să o scrie, neavând decât școala primară și uitând aproape totul în cele patru decenii cât fusese cioban al CAP-ului. Privind cu suspiciune în jur încercă să-și stăpânească un val de lacrimi. „Nici nu știu ce mă apucă”, își spunea izbindu-și pachetul de țigări de tăblia mesei. Simțea în mijlocul frunții o durere de parcă acolo era izvorul lacrimilor care îi sărau ochii pe dinăuntru. Plângea doar uneori când stătea sprijinit de balustrada de pe malul râului ce traversa orașul, un loc în care nu se aflau decât pescari, vagabonzi și tineri care beau vodcă stând cățărați pe băncile de pe micul maidan de lângă râu, devastau pubelele de gunoi și primeau amenzi pentru „consum de băuturi alcoolice în locuri publice” de la gardieni publici sau de la jandarmi îmbrăcați în negru sau albastru. Stătea cu fața la râul murdar plângând și ștergându-se la ochi cu o batistă cenușie pătată cu cerneală ce o ceruse de la unul din copiii lui, pretextând că e răcit. Spera să nu intre nici unul dintre cunoscuții săi înainte ca el să plece. Mai ales Marin, Cristinel, Victor sau Petrican. Viața lui se terminase. Nu mai avea nevoie de ei. „Oricum îs niște bețâci scrântiți. Petrican și acuma umblă cu un chipiu militar care îl are de pe vremea R.S.R.” După ce-și termină berea își aprinse o țigară și își bău vodca încet, până la jumătatea paharului, în timp ce o fumă. Apoi se ridică privindu-l pe țiganul care scotocea ceva într-o plasă mijlocie de rafie, aplecat aproape cu totul sub masă. Îi trecu prin minte că lasă vodca de pomană pentru el însuși, „dacă o fi să ia țiganul paharul și să-l bea”. Merse la bar, plăti lăsând patru mii de lei bacșiș barmanului care îi mulțumi și apoi continuă să se uite la ecranul suspendat deasupra tejghelei care transmitea un serial TV. Chiar la ieșire se întâlni cu Petrican și îl salută încurcat. -Ce faci, mă? îi răspunse acesta cu un damf de bitter. Pleci? Ești nebun? Stai mă cu mine, să bem. -Nu pot, nea Petricane, spuse Silică privindu-i chipiul verde. Trebuie să mă duc undeva. Acum, înaintea morții - căci era sigur că va muri Silică simțea că și-a recâștigat rangul, datorită indescifrabilei renunțări care îi era imprimată pe chip. -Cum, mă, mă lași singur? rosti Petrican punându-i mâna în piept. Hai, mă! mai spuse încercând să-l întoarcă înăuntrul barului. După o oarecare ciondăneală, Silică reuși să părăsească barul sub ochii uimiți ai lui Petrican. Niciodată Silică nu mai făcuse asta, să îi refuze pe vreunul din tovarășii de băutură. Nici măcar când era deja prea beat ca să mai poată bea ceva. După câteva secunde, timp în care se dezmeticise, Petrican deschise ușa de
lemn a barului și ieșind pe jumătate afară îi strigă lui Silică: -Ne vedem deseară la șepte! Să vii că îi ziua lu' Cristinel! Silică îl auzi însă nu se întoarse, prefăcându-se că importantul mesaj nu ajunsese până la el. Odată ieși din „birt”, nu mai avea nici un chef să se mai întoarcă, nici măcar dacă i-ar fi dat vreunul de băut. După ce mai merse câțiva pași și auzi trântindu-se ușa barului observă că o luase în direcția greșită. Mergea spre clădirea gării, iar el voia să ajungă la liniile de cale ferată, departe de peroane. Totuși merse înainte spre ușa cu geamuri mari e sticlă a gării, deschisă și înțepenită cu o piatră cubică luată din pavaj și, în timp ce intra, privi cu atenție în jur. Vreo douăzeci de tineri îmbrăcați în haine de munte stăteau pe rucsaci ținându-și câte o mână rezemată de schiurile proptite de perete. Chiar lângă ușă o bătrână își cumpăra o plăcintă cu varză de la taraba amenajată acolo, iar la ghișeurile închise erau câteva cozi mici: muncitori îmbrăcați în negru, studenți, un bătrân cu decorație pe palton și cu o adeverință de veteran în mână, trei angajate CFR în uniforme albastre și două tinere îmbrăcate în haine pentru sporturi de iarnă care probabil luau bilete pentru tot grupul. Traversă holul gării și ieși pe ușa care dădea spre liniile ferate. Voia să meargă la tabla mare cu sosirea trenurilor în gară, însă văzând prea mulți oameni acolo merse la coada de la bancomat. Când îi veni rândul, în spatele său era altă coadă. Scoase cincizeci de mii de lei, nici el nu știa pentru ce. Mai avea vreo șaptezeci de mii împrăștiați prin buzunare. Portofelul îl vânduse într-o noapte când nu avusese bani nici măcar de-o bere. După ce luă chitanța și mototolind-o o băgă în buzunar, văzând că sub lista mare a „sosirilor” se adunau mereu alți călători se duse la ghișeul de Informații. Privind înăuntru nu văzu pe nimeni, iar în rama geamului era înfipt un bilet pe care scria „REVIN ÎN 15 MINUTE”. Stătu lângă ghișeu privind oamenii de pe peron. Chiar vizavi de el, peste prima linie, pe o bancă se afla bătrâna care cumpărase plăcinta cu varză, din care arunca unor vrăbii care țopăiau pe asfalt. Auzind un zgomot dinspre difuzorul ghișeului se întoarse și vorbi în microfonul fixat în geam: -Îmi spuneți, vă rog, ce trenuri vin la Cluj în următoarea jumătate de oră? Aștept un tren și nu mai știu la ce linie vine. La ghișeu se afla o femeie cu părul rar și cu o umbră de mustață. Următorul tren era peste două minute, însă venea dinspre partea opusă a podului, de unde peste șase minute urma să apară primul tren. Trebuia să se grăbească, se gândi. Îi mulțumi funcționarei și începu să meargă înspre podul care se afla cam la o jumătate de kilometru depărtare. Plecă din gară, trecu pe lângă ușa din spate a barului din care tocmai ieșise și lăsă peroanele în urmă. Trecea pe cărarea înghețată de lângă șine, văzând vagoanele albastre, care erau trase pe linii auxiliare de ani de zile. Clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua. Doar pe unul singur scria „1”, însă acela era pe jumătate înnegrit de un incendiu ce avusese loc cu doi ani în urmă. În rest mai erau câteva vagoane cărămizii de marfă și o locomotivă Diesel, veche. Cădeau fulgi rari care se opreau pe cărarea în noroiul căreia se cimentaseră urme de pași și pe ghetele negre ale lui Silică, ca niște mici puncte albe, lângă care - înainte să se topească - apăreau altele. Silică mergea privindu-și ghetele și ascultând foșnetul mânecilor canadianei hotărât să se sinucidă, datorită unor motive care i se estompaseră în memorie odată ce îl convinseseră. Cauzele proiectării propriului sfârșit deja intraseră în ființa lui, amestecându-se unele cu altele până ce deveniseră o motivație, hibridă, confuză, cam ca aceea ce împinge un suflet la propria-i naștere. Mergând pe cărare văzu pe strada paralelă cu liniile ferate, însă la un nivel inferior, ca și cum s-ar fi aflat sub o faleză, o țigancă cu un copil mic în brațe. Coborî pe o cărare ce trecea printre niște brazi pitici până ajunse în drum și îi dădu femeii bancnota de cincizeci de mii pe care o scoase de la bancomat. -Să vă deie Dumnezău sănătate, Dumnezău să vă binecuvânteze, Dumnezău și cu Domnul Isus, spuse femeia. Merse mai departe și urcă iarăși pe cărarea de lângă liniile ferate, pe o scară de beton - după ce făcu o sută de pași pe trotuarul străzii. Chiar când reajunse sus
văzu trenul tocmai trecând pe pod și îndreptându-se spre gară. Privi ultimul vagon acoperit de mâzgăleli fără Dumnezeu al trenului care se îndepărta și se gândi că îl pierduse. Amintindu-și că un altul sosea aproape peste o jumătate de oră, merse spre podul îngust de cale ferată și sprijinindu-se de balustrada metalică, începu să aștepte aprinzându-și un Carpați. Aici voia să moară. II PATA DE LUMINĂ Se afla în pavilionul A de ceva vreme atunci când soția sa reuși să obțină două zile libere de la serviciu, să se urce într-un autocar și să vină să-l vadă. În prima zi în care s-au reîntâlnit, Vintilă Nandra nu părea să mai fie chiar el însuși, i se plânse că este prea multă liniște pe coridoare, unde obișnuia să se plimbe de la un capăt la altul și să citească reclamele la medicamente de pe pereți. Singura lui distracție din ziua de sfârșit de ianuarie în care fusese internat până în iunie a fost de a face câte o plimbare pe zi pe aleile acoperite cu pietriș dintre pavilioane și să privească pe fereastra înaltă de la capătul coridorului cum lumina imanentă a zăpezii este înlocuită cu strălucirea mai întâi slabă a primăverii și apoi cu globul categoric al soarelui. Asta îi spuse Vintilă Nandra soției sale în luna iulie, vorbind în receptorul telefonului din sala de tratament. În timpul care trecu până la sosirea soției sale, Vintilă Nandra - după o săptămână de singurătate petrecută în salon - stătu după-amiezele pe treptele care urcau la etaj, în clădirea în care era internat, alături de o parte din ceilalți bolnavi care își povesteau visele stând pe pături împăturite pe care le luau de pe paturi și care mergeau din când în când să fumeze în fața ferestrei deschise a băii. Însă doar rareori vorbea cu ceilalți deși stătea în tovărășia lor, și cel mai adesea privea în jos cu o expresie tristă, care, datorită trăsăturilor faciale ușor mongoloide, îl făcea să semene cu o mască japoneză. Pe măsură ce trecea timpul, ceilalți pacienți se împrieteneau, necazurile și locul comun în care fuseseră aruncați apropiindu-i, aproape ajungând astfel să poată ghici din ce motive se aflau ceilalți aici, asta dacă nu le-o spuneau ei înșiși. Deși n-o spuneau niciodată se gândeau: Dobrin e aici pentru că a băut prea mult, copilul ăsta, Aiftimiei, s-a drogat, Incău s-a îmbolnăvit pur și simplu, probabil. Dintre pacienții care stăteau după-masa pe repte, doar despre Vintilă Nandra nu știa nimeni aproape nimic. Uneori, în acele seri de început de vară când stătea pe treptele intrării în pavilion unde se mutase locul de pierdere a timpului, începea să plângă, udându-și obrajii împietriți cu lacrimi ce curgeau din ochii săi oblici, tulburi datorită unei conjunctivite cronice. La cantină mânca singur, întrun colț al meselor puse cap la cap. Era printre primii din cei ce luau gamela cu supă și farfuria cu felul doi de la oficiu și printre ultimii care terminau de mâncat. Stătea aplecat asupra farfuriei, însă privind pe peretele acoperit cu faianță niște foi A4 trase la imprimantă cu titlul „Carta Drepturilor Pacientului”. Negândindu-se la nimic privea minute în șir foile, acoperite cu litere mult prea mici pentru a putea fi citite. Acum, la aproape cinci luni de la internare reușea să mănânce toată mâncarea inodoră ce i se punea în farfurie, mai mult datorită înfometării la care ajunse decât pentru că ar fi început să se vindece. Cu banii pe care i-i trimitea Ileana, soția sa, nu făcea decât să cumpere din când în când câte o ciocolată pe care o mânca după prânz, în sala de mese. Spre deosebire de majoritatea celorlalți pacienți care își cumpărau ziare de la un chioșc aflat vizavi de poarta spitalului,aveau radiouri și ascultau cu interes programele de știri, iar cei mai tineri și rubricile despre viața vedetelor, Vintilă Nandra - deși fusese până în urmă un microbist pasionat - își pierduse interesul pentru orice în afara complexelor sale și a suferinței sufletești care îl îndepărta de cele din jur. Devenise apatic și îi venea tot mai greu să se ridice din pat dimineața la timp, pentru a putea primi „vizita” de la ora zece. Pe noptiera de metal cu trei sertare de lângă pat avea un exemplar al Bibliei în limba maghiară pe care i-l trimisese mama sa prin Ileana. Pe Biblie ținea o fotografie făcută la țară, cu el, soția, copiii și părinții săi. În week-end-uri stătea singur în salonul cu patru paturi, căci singurul coleg de cameră pleca la niște rude, într-un oraș învecinat. Vintilă nu ieșise
niciodată din curtea spitalului și de când fusese internat nu purtase decât pijamale și bluze de trening. Stătea săptămâni după săptămâni în salonul cu tavan înalt sperând să se recupereze psihic și să părăsească spitalul odată pentru totdeauna. Voia să scape de obsesia amintirii bețivului, după cum aflase mai târziu, care se aruncase în fața locomotivei pe care o conducea, chiar în fața unui pod din orașul în care stătea acum ca pacient diagnosticat cu traume psihice severe în urma unui accident. Doctorul răspunsese că Vintilă mai trebuia să stea internat cel puțin șase luni, după care - dacă totul merge bine - să i se întrerupă treptat tratamentul, la întrebările Ilenei care pentru că nu își putea permite să îi telefoneze soțului ei decât o dată la două săptămâni, îi scria scrisori ce se întindeau pe multe coli ministeriale îndoite în care totodată îl încuraja și i se plângea pentru dificultățile pe care începuse să le aibă după internarea lui, ascunzându-i totuși lucrurile cele mai grele, conflictele ce le avea cu Ionuț, băiatul mijlociu și faptul că cel mai mare trebuise să se angajeze și pentru că la fastfood-ul unde găsise un loc de muncă trebuia să stea toată ziua nu mai putea să meargă la facultate. Însă Vintilă Nandra rareori reușea să citească mai mult de o pagină, mintea golindu-se conținând parcă un vacuum, iar el nu mai făcea decât să privească în gol. Când devenea iarăși conștient punea plicul într-un sertar al noptierei unde strânsese deja un teanc destul de gros de scrisori, tot plănuind să le citească mai târziu. Într-una din ultimele zile ale lunii iunie, Vintilă Nandra stinse becul și se puse în pat la ora zece seara. Colegul său de salon se culcase cu douăzeci de minute mai înainte, cu lumina aprinsă. Vintilă stătea în pat privind pata de lumină care intra prin fereastră de la spălătoria spitalului ale căror neoane nu se opreau decât la ora douăzeci și patru, marțea, miercurea și joia. Se gândea la tot felul de lucruri sărind de la unul la altul. Cum, în a doua zi de stat în spital, un pacient de la lat salon îi spusese la cantină să se plimbe prin curte în fiecare după-masă ca să mai fugă gărgăunii. Se întoarse cu fața în pernă și începu să plângă înăbușit când își aminti cum încercase înjurând să oprească trenul când îl văzu pe individul acela că se așază pe linie întorcându-se cu spatele la locomotivă. După vreo câteva minute stătu cu ochii deschiși în întuneric fără să se gândească la nimic, cu buzele deschise și cu colțul gurii udat de salivă. Chiar când să adoarmă începură să-l doară toți dinții de pe partea dreaptă, fapt care - inexplicabil, - îl făcu să-și aducă aminte de criza nervoasă ce o avusese în cabinetul doctorului cu două zile înainte. Își amintea că în timp ce silabisea calm cele mai oribile invective mototolind și rupând cu dinții acte medicale ale doctorului Sânjoan, care îl privea impasibil, nespunând nimic, nechemând pe nimeni și probabil așteptând ca Vintilă să termine. După ce Vintilă se liniști și se reașeză sprijindindu-se de speteaza scaunului, doctorul Sânjoan îi spusese că, date fiind necazurile pe care le avusese, îl înțelege, dar că din păcate nervii îi erau la pământ și că trebuia să-i dubleze tratamentul cu picături și să îi administreze două injecții în loc de una, ce sunt leac nu o pedeapsă. Toate astea însemnau oare că înnebunise, gândi Vintilă, amintindu-și viața sa din ultimele șase luni, a căror monotonie oscila între plimbarea de după „vizită”, partidele de șah cu un pacient de la pavilionul vecin, statul pe trepte la o țigară sau caleidoscopul de amintiri și gânduri care i se rotea strălucitor în conștiință înainte de a adormi. Și somnul, în care parcă reajungea la ceea ce fusese odată, regăsindu-se pe el însuși neîntinat de furie, complexe de vinovăție și remușcările celui rămas în viață pentru a fi condus locomotiva acceleratului 1..8, care în luna ianuarie a acelui an luase viața unui sinucigaș. HAȚEG, 2005 PARTERUL (Schiță) Felix Rian Constantinescu Motto: „Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...” Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea
lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?” "malicious hooligan, engaged in antiSoviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS) Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști. Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte. Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii. A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu se cunoaște motivul. Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj. Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!... Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame
toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică. Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști. Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern. Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter. Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea. 11 decembrie 2016 MORGA Vizavi de camera mea este o clădire de marimea unei barăci de tablă depozit de țevi instalații electrice, ridicată pe locul porții acum zidite al vechiului parc Pogany și blocata de însăși acest altar misterios, abominabil, a cărei funcție am aflat-o la douăzeci de ani dupa ce am cumpărat casa; este morga spitalului de copii cu boli psihice. O cladire lipsită de orice fereastră, indicator pe care să scrie MORGA, și neluminată decât de felinarul din livada mea, ca o lumânare înfiptă în pietrișul nisipos de Dumnezeu pentru copiii morți. Nu este loc pentru nici un altar sau lumină. Când moare un copil ceilalți vin să-l petreacă pe aleea nobiliară blocată de gardul comunist, în felul lor, nesimțind trecerea timpului, de la o moarte la alta, moartea care îi va elibera din conditia de nonpersoane, ca și pe mine. Trecătorii grăbiți urinează pe morgă și pleacă închizându-se aferat la pantaloni din mers. 17 decembrie 2016 la 15:50 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Editura Minerva. 17 decembrie 2016 la 15:43 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 17 decembrie 2016 la 15:26 UTC+02 Nu s-a îndurat nimeni să meargă cu alimente la Bălan și cred că nici nu se va îndura, așa că dau la alții, cui pot și eu. 17 decembrie 2016 la 03:31 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=lyOZtUXH2Aw 17 decembrie 2016 la 03:29 UTC+02 II PATA DE LUMINĂ Se afla în pavilionul A de ceva vreme atunci când soția sa reuși să obțină două zile libere de la serviciu, să se urce într-un autocar și să vină să-l vadă. În prima zi în care s-au reîntâlnit, Vintilă Nandra nu părea să mai fie chiar el însuși, i se plânse că este prea multă liniște pe coridoare, unde obișnuia să se plimbe de la un capăt la altul și să citească reclamele la medicamente de pe pereți. Singura lui distracție din ziua de sfârșit de ianuarie în care fusese internat până în iunie a fost de a face câte o plimbare pe zi pe aleile acoperite cu pietriș dintre pavilioane și să privească pe fereastra înaltă de la capătul coridorului cum lumina imanentă a zăpezii este înlocuită cu strălucirea mai întâi slabă a primăverii și apoi cu globul categoric al soarelui. Asta îi spuse Vintilă Nandra soției sale în luna iulie, vorbind în receptorul telefonului din sala de tratament. În timpul care trecu până la sosirea soției sale, Vintilă Nandra - după o săptămână de singurătate petrecută în salon - stătu după-amiezele pe treptele care urcau la etaj, în clădirea în care era internat, alături de o parte din ceilalți
bolnavi care își povesteau visele stând pe pături împăturite pe care le luau de pe paturi și care mergeau din când în când să fumeze în fața ferestrei deschise a băii. Însă doar rareori vorbea cu ceilalți deși stătea în tovărășia lor, și cel mai adesea privea în jos cu o expresie tristă, care, datorită trăsăturilor faciale ușor mongoloide, îl făcea să semene cu o mască japoneză. Pe măsură ce trecea timpul, ceilalți pacienți se împrieteneau, necazurile și locul comun în care fuseseră aruncați apropiindu-i, aproape ajungând astfel să poată ghici din ce motive se aflau ceilalți aici, asta dacă nu le-o spuneau ei înșiși. Deși n-o spuneau niciodată se gândeau: Dobrin e aici pentru că a băut prea mult, copilul ăsta, Aiftimiei, s-a drogat, Incău s-a îmbolnăvit pur și simplu, probabil. Dintre pacienții care stăteau după-masa pe repte, doar despre Vintilă Nandra nu știa nimeni aproape nimic. Uneori, în acele seri de început de vară când stătea pe treptele intrării în pavilion unde se mutase locul de pierdere a timpului, începea să plângă, udându-și obrajii împietriți cu lacrimi ce curgeau din ochii săi oblici, tulburi datorită unei conjunctivite cronice. La cantină mânca singur, într-un colț al meselor puse cap la cap. Era printre primii din cei ce luau gamela cu supă și farfuria cu felul doi de la oficiu și printre ultimii care terminau de mâncat. Stătea aplecat asupra farfuriei, însă privind pe peretele acoperit cu faianță niște foi A4 trase la imprimantă cu titlul „Carta Drepturilor Pacientului”. Negândindu-se la nimic privea minute în șir foile, acoperite cu litere mult prea mici pentru a putea fi citite. Acum, la aproape cinci luni de la internare reușea să mănânce toată mâncarea inodoră ce i se punea în farfurie, mai mult datorită înfometării la care ajunse decât pentru că ar fi început să se vindece. Cu banii pe care i-i trimitea Ileana, soția sa, nu făcea decât să cumpere din când în când câte o ciocolată pe care o mânca după prânz, în sala de mese. Spre deosebire de majoritatea celorlalți pacienți care își cumpărau ziare de la un chioșc aflat vizavi de poarta spitalului,aveau radiouri și ascultau cu interes programele de știri, iar cei mai tineri și rubricile despre viața vedetelor, Vintilă Nandra - deși fusese până în urmă un microbist pasionat - își pierduse interesul pentru orice în afara complexelor sale și a suferinței sufletești care îl îndepărta de cele din jur. Devenise apatic și îi venea tot mai greu să se ridice din pat dimineața la timp, pentru a putea primi „vizita” de la ora zece. Pe noptiera de metal cu trei sertare de lângă pat avea un exemplar al Bibliei în limba maghiară pe care i-l trimisese mama sa prin Ileana. Pe Biblie ținea o fotografie făcută la țară, cu el, soția, copiii și părinții săi. În week-end-uri stătea singur în salonul cu patru paturi, căci singurul coleg de cameră pleca la niște rude, într-un oraș învecinat. Vintilă nu ieșise niciodată din curtea spitalului și de când fusese internat nu purtase decât pijamale și bluze de trening. Stătea săptămâni după săptămâni în salonul cu tavan înalt sperând să se recupereze psihic și să părăsească spitalul odată pentru totdeauna. Voia să scape de obsesia amintirii bețivului, după cum aflase mai târziu, care se aruncase în fața locomotivei pe care o conducea, chiar în fața unui pod din orașul în care stătea acum ca pacient diagnosticat cu traume psihice severe în urma unui accident. Doctorul răspunsese că Vintilă mai trebuia să stea internat cel puțin șase luni, după care - dacă totul merge bine - să i se întrerupă treptat tratamentul, la întrebările Ilenei care pentru că nu își putea permite să îi telefoneze soțului ei decât o dată la două săptămâni, îi scria scrisori ce se întindeau pe multe coli ministeriale îndoite în care totodată îl încuraja și i se plângea pentru dificultățile pe care începuse să le aibă după internarea lui, ascunzându-i totuși lucrurile cele mai grele, conflictele ce le avea cu Ionuț, băiatul mijlociu și faptul că cel mai mare trebuise să se angajeze și pentru că la fast-food-ul unde găsise un loc de muncă trebuia să stea toată ziua nu mai putea să meargă la facultate. Însă Vintilă Nandra rareori reușea să citească mai mult de o pagină, mintea golindu-se conținând parcă un vacuum, iar el nu mai făcea decât să privească în gol. Când devenea iarăși conștient punea plicul într-un sertar al noptierei unde strânsese deja un teanc destul de gros
de scrisori, tot plănuind să le citească mai târziu. Într-una din ultimele zile ale lunii iunie, Vintilă Nandra stinse becul și se puse în pat la ora zece seara. Colegul său de salon se culcase cu douăzeci de minute mai înainte, cu lumina aprinsă. Vintilă stătea în pat privind pata de lumină care intra prin fereastră de la spălătoria spitalului ale căror neoane nu se opreau decât la ora douăzeci și patru, marțea, miercurea și joia. Se gândea la tot felul de lucruri sărind de la unul la altul. Cum, în a doua zi de stat în spital, un pacient de la lat salon îi spusese la cantină să se plimbe prin curte în fiecare după-masă ca să mai fugă gărgăunii. Se întoarse cu fața în pernă și începu să plângă înăbușit când își aminti cum încercase înjurând să oprească trenul când îl văzu pe individul acela că se așază pe linie întorcându-se cu spatele la locomotivă. După vreo câteva minute stătu cu ochii deschiși în întuneric fără să se gândească la nimic, cu buzele deschise și cu colțul gurii udat de salivă. Chiar când să adoarmă începură să-l doară toți dinții de pe partea dreaptă, fapt care - inexplicabil, - îl făcu să-și aducă aminte de criza nervoasă ce o avusese în cabinetul doctorului cu două zile înainte. Își amintea că în timp ce silabisea calm cele mai oribile invective mototolind și rupând cu dinții acte medicale ale doctorului Sânjoan, care îl privea impasibil, nespunând nimic, nechemând pe nimeni și probabil așteptând ca Vintilă să termine. După ce Vintilă se liniști și se reașeză sprijindindu-se de speteaza scaunului, doctorul Sânjoan îi spusese că, date fiind necazurile pe care le avusese, îl înțelege, dar că din păcate nervii îi erau la pământ și că trebuia să-i dubleze tratamentul cu picături și să îi administreze două injecții în loc de una, ce sunt leac nu o pedeapsă. Toate astea însemnau oare că înnebunise, gândi Vintilă, amintindu-și viața sa din ultimele șase luni, a căror monotonie oscila între plimbarea de după „vizită”, partidele de șah cu un pacient de la pavilionul vecin, statul pe trepte la o țigară sau caleidoscopul de amintiri și gânduri care i se rotea strălucitor în conștiință înainte de a adormi. Și somnul, în care parcă reajungea la ceea ce fusese odată, regăsindu-se pe el însuși neîntinat de furie, complexe de vinovăție și remușcările celui rămas în viață pentru a fi condus locomotiva acceleratului 1..8, care în luna ianuarie a acelui an luase viața unui sinucigaș. HAȚEG, 2005 17 decembrie 2016 la 03:26 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Mo4cmTaEDIk 17 decembrie 2016 la 01:58 UTC+02 http://qpoem.com/at-the-psychologist/ 17 decembrie 2016 la 01:56 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 17 decembrie 2016 la 00:11 UTC+02 AT THE PSYCHOLOGIST The telephone is useless - uniting Two dead planets – Moon and human Dreams -- nobody existing -- the reality Of the era – and no one deserving to be The library too – a treasure of corpses O – man – o – woman – what is in Thee? – in me – my embraced trees of rot and Soul – Half heartbeat and half sacred... Cemetery of books dead in my broken eyes River without spring – please – the origin Of logic – be gentle with these Children Failing w/ centuries f/ homework or Death. 16 decembrie 2016 la 23:53 UTC+02 Îmi place să lipesc abțibildurile bananelor pe care mi le cumpără tata pe una din biblioteci pe două văd. De vreo zece ani fac asta. În filmul King of the Hill 1993 A își lipea abțibilduri de trabuce pe șapcă. Era Marea Criză... 16 decembrie 2016 la 23:27 UTC+02 http://trolio.to/filme-seriale-online-subtitrate/seinfeld-episodul-11-the-alternate-side 16 decembrie 2016 la 22:04 UTC+02
AT THE PSYCHOLOGIST The telephone is useless - uniting Two dead planets - Moon and human Dreams -- Nobody existing - the reality Of the era - and no one deserving to be The library too - a treasure of corpses O - man - o - woman - what is in you? - in me - my embraced trees of rot and Soul - Half heartbeat and half sacred... Cemetery of books dead in my broken eyes River without spring – please – the origin Of logic – be gentle with these Children Failing for homework or Death. 16 decembrie 2016 la 21:53 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 16 decembrie 2016 la 21:28 UTC+02 http://trolio.to/filme-seriale-online-subtitrate/seinfeld-episodul-3-the-serenity-now 16 decembrie 2016 la 21:23 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=_icHvI8z6Co 16 decembrie 2016 la 21:07 UTC+02 WORDS FROM T/ GIRL I love you tells you the unconscious girl Walks w/ you on t/ paths & asian bridges Inside brain – the darkness of darkness Like the interior of bee-hives or tombs You – light – burn inside for machine or life – You god of t/ patron truths of heaven & hell The one t/ never die or lie – sacred oblivion – Burn your secrets in t/ abbey of 86 bn cells. 16 decembrie 2016 la 20:43 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=6iB5MLmmgyE 16 decembrie 2016 la 18:57 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Scientific American MIND. 16 decembrie 2016 la 18:16 UTC+02 PARTERUL ȘI MORGA (povestiri naturaliste) Felix Rian Constantinescu 2004-2016 Motto Povestiri. Suferința poporului meu mă recheamă către povestire. Povestirile pe care nu vrei să le citești, Parterul și morga (povestiri naturaliste), și trebuie să fac un roman din Parterul. Autorul RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 Felix Rian Constantinescu I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă - Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și săl îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe
care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el - în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintrun rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” - „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei după-masa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și
umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilelel treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe
degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră? Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă. Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa pe zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și
Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun, pictor), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că există două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai Eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc. PĂCATUL MAMELOR NOASTRE Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți. Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre. Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare. Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează. Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-o, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ. Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți. TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN 2016 Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar
cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există. M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat. Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană. Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine. LET HER GO Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat. Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe, o enigmă. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive. Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare. Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, întradevăr bunătatea e un handicap. Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele. Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur. Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. COMEDIA CREȘTINĂ Acum la ani distanță văd că dacă unul din foștii mei guru înșelat de Iblis și de bani trăiește o tragedie, viața unui altuia, mai mult intuită și auzită de la exploratori pe meridiane și venituri îndepărtate, a devenit o comedie full-time, o viață în starea de haiku, și nu în ultimul rând, creștină. Aceasta nu înseamnă că părintele e un personaj comic, ci doar omul timpurilor sale. Ca în cântecele vechi, Smokey, Everything But The Girl, Atb, am fost din întâmplare pe strada
lui pe care nu o mai caut de ani buni. Nici nu prea mi-aș fi amintit de bunul meu prieten, Filip, dacă o vecină de a lui nu m-ar fi salutat pe stradă plină de bucurie. Acest Filip, mai mare cu zece ani decât mine era un băiat foarte bun care își făcea mulți prieteni. Și mereu era lefter. Avea prieteni dar nu avea bani cum spunea Marty. Și noi am fost prieteni la cataramă, încât un frate de la biserică a spus că odată poate voi fi confundat cu el de soția lui. Iar vecinii lui îi urau să-l aștepte trei mașini la scară, poliția, pompierii și salvarea. Nici acestuia nu-i voi povesti viața. Și nici nu mă mai interesează viața lui. Voi spune doar că acum e producător de miere autorizat, și nu mai are nici prieteni, nici biserici. În prezent nimeni, nici prietenii lui nu mai știu de el, doar oamenii cu bani. Viața este învățătoarea Artei, aducând lucruri în realitatea observabilă pe care nici mintea briliantă sau scelerată nu le poate visa. IRINA (Roman în două părți) Prolog I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una. Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, Curch and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. A. DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN 1 Maternitate sadică Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion. Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios. Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat. Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om. Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese: -Arată ca Isus! Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru. Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică: -Arată ca Isus!! Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate
sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei. -A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare. -Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit. Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea. Epilog Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul. B. Pedofilie și vitralii Motto: "Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too." We're No Angels, 1989 I Giton Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn. Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, nea spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet: -Hai să fugim. Eu nu am fugit. Prietenul meu sa oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiinduși gura de a mea, de fața mea: -Dă-mi o pupă. Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștii-banană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal. Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes. Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru. Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis. -Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat? Ca Oedip simțeam impulsul de ami înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și
capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc. Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris. Azi nu știu dacă voi iubi vreodată vreo femeie. PATA DE LUMINĂ (Schiță în două părți) 2004 Felix Rian Constantinescu I Silică stătea de trei ore în bufetul gării, bând bere cu vodcă și neputându-se hotărî să se ridice și să plece. Își privea chipul în berea galbenă din halbă, îndreptându-și din când în când șira spinării și încercând să dea dovadă de puțin curaj față de el însuși și măcar să-și spună că „asta e ultima bere”, iar după ce berea va fi gata, va pleca „lăsând vodca la jumătate”. Știa că din momentul în care își va părăsi restul de vodcă în paharul acela mic de sticlă transparentă care acum se afla în fața lui și va merge la tejgheaua barului să-și plătească berea și „suta de vodcă”, atunci Dumnezeu nu va mai fi cu el. Deși se considera un om păcătos, Silică nu mai simțise niciodată așa ceva în cei patruzeci și opt de ani pe care îi trăise. Își aminti ce văzuse în oglinda băii în care intrase să-și privească masca mortuară cu zece minute în urmă: fața buhăită a unui om gras cu ochii încruntați de băutură. Simțind mângâierea morții pe creștet încercă să-și reamintească ceva semnificativ din toate cele câte trăise, cu gândul că una din cele trei Norne, cea din urmă luase firul vieții sale și i-l pusese în mână. Ceva ce să poată duce cu el dincolo, cărându-l în suflet. Nu putea să-și adune gândurile. Uitându-se în jur, observă la o masă care se afla foarte aproape de el un țigan beat care avea în fața lui un pahar cu vodcă ieftină asemănătoare cu a lui și îl auzi cum îi spune unei țigănci care își ținea amândouă mâinile pe masă -Ascultă, Margareto, chiloții ăia murdari în care m-am c... când am venit amândoi de la cheful ăla de vinerea trecută, te rog să mi-i speli. Mi-i speli? Lui Silică îi veni să-și vâre degetele în urechi și astfel să nu-l mai audă vorbind pe individul de la masa vecină. El care făcuse o facultate și care citise în adolescență romane valoroase, era silita acum datorită sărăciei să bea acum aproape exclusiv în „localuri de categoria a III-a” și ca să nu stea singur să bea cu alcoolici ordinari, oameni care se îmbătau de la prima sută de vodcă băută, oameni scofâlciți cu fețele înnegrite. De altfel, și el era numit alcoolic și disprețuit de foștii săi prieteni, oameni cu slujbe și cu bani destui încât să își permită „o băutură serioasă” în baruri din centru, cu lumânărele parfumate pe mese. Nu voia să-și amintească trecutul, mai ales din ultimii ani, din perioada de după patruzeci și cinci. Doar frustrări refulate și o extenuare care nu îl părăsea decât la sfârșit de săptămână. Încercase odată să se dea pe brazdă, renunțase să mai bea și mergea la adunări de ale pocăiților. Dar foștii săi prieteni - cei care acum îl numeau „alcoolic” - fuseseră care tot insistaseră, rugându-l să bea „doar un pahar”, iar apoi „încă unul”, până când nu se mai putu opri și începu să cutreiere orașul după băutură la prețuri cât mai ieftine. De fapt, ajunsese aici în urmă cu doi ani, iar acum venise din cu totul alte motive. Viața nu-l mai mulțumea. Acasă nu mai avea liniște cu nevasta, copiii îl disprețuiau deși nu avea alte probleme în afară de cea a băuturii, care îl făcea să lipsească nopțile și să îl găsească uneori dormind pe preșul din fața ușii apartamentului, dimineața când duceau gunoiul la ghena din fața blocului. Cealaltă problemă era faptul că nu mai lucra, însă în rest nu le greșise cu nimic, fiind un om liniștit. Chiar și băutura nu făcea decât să-l liniștească și mai mult. Maică-sa îi scrisese odată să n-o mai viziteze, fiindcă o face de râs în sat. Doar taică-său îi scria din când în când o scrisoare, cu litere de tipar, iar Silică aprecia mult lucrul ăsta, știind ce greu îi fusese bătrânului să o scrie, neavând decât școala primară și uitând aproape totul în cele patru decenii cât fusese cioban al CAP-ului. Privind cu suspiciune în jur încercă să-și stăpânească un val de lacrimi. „Nici nu știu ce mă apucă”, își spunea izbindu-și pachetul de țigări de tăblia mesei. Simțea în mijlocul frunții o durere de parcă acolo era izvorul lacrimilor care îi sărau ochii pe dinăuntru. Plângea doar uneori când stătea sprijinit de balustrada de pe malul râului ce traversa orașul, un loc în care nu se aflau decât pescari, vagabonzi și tineri care beau vodcă stând cățărați pe băncile de pe micul maidan de
lângă râu, devastau pubelele de gunoi și primeau amenzi pentru „consum de băuturi alcoolice în locuri publice” de la gardieni publici sau de la jandarmi îmbrăcați în negru sau albastru. Stătea cu fața la râul murdar plângând și ștergându-se la ochi cu o batistă cenușie pătată cu cerneală ce o ceruse de la unul din copiii lui, pretextând că e răcit. Spera să nu intre nici unul dintre cunoscuții săi înainte ca el să plece. Mai ales Marin, Cristinel, Victor sau Petrican. Viața lui se terminase. Nu mai avea nevoie de ei. „Oricum îs niște bețâci scrântiți. Petrican și acuma umblă cu un chipiu militar care îl are de pe vremea R.S.R.” După ce-și termină berea își aprinse o țigară și își bău vodca încet, până la jumătatea paharului, în timp ce o fumă. Apoi se ridică privindu-l pe țiganul care scotocea ceva într-o plasă mijlocie de rafie, aplecat aproape cu totul sub masă. Îi trecu prin minte că lasă vodca de pomană pentru el însuși, „dacă o fi să ia țiganul paharul și să-l bea”. Merse la bar, plăti lăsând patru mii de lei bacșiș barmanului care îi mulțumi și apoi continuă să se uite la ecranul suspendat deasupra tejghelei care transmitea un serial TV. Chiar la ieșire se întâlni cu Petrican și îl salută încurcat. -Ce faci, mă? îi răspunse acesta cu un damf de bitter. Pleci? ești nebun? Stai mă cu mine, să bem. -Nu pot, nea Petricane, spuse Silică privindu-i chipiul verde. Trebuie să mă duc undeva. Acum, înaintea morții - căci era sigur că va muri - Silică simțea că și-a recâștigat rangul, datorită indescifrabilei renunțări care îi era imprimată pe chip. -Cum, mă, mă lași singur? rosti Petrican punându-i mâna în piept. Hai, mă! mai spuse încercând să-l întoarcă înăuntrul barului. După o oarecare ciondăneală, Silică reuși să părăsească barul sub ochii uimiți ai lui Petrican. Niciodată Silică nu mai făcuse asta, să îi refuze pe vreunul din tovarășii de băutură. Nici măcar când era deja prea beat ca să mai poată bea ceva. După câteva secunde, timp în care se dezmeticise, Petrican deschise ușa de lemn a barului și ieșind pe jumătate afară îi strigă lui Silică: -Ne vedem deseară la șepte! Să vii că îi ziua lu' Cristinel! Silică îl auzi însă nu se întoarse, prefăcându-se că importantul mesaj nu ajunsese până la el. Odată ieși din „birt”, nu mai avea nici un chef să se mai întoarcă, nici măcar dacă i-ar fi dat vreunul de băut. După ce mai merse câțiva pași și auzi trântindu-se ușa barului observă că o luase în direcția greșită. Mergea spre clădirea gării, iar el voia să ajungă la liniile de cale ferată, departe de peroane. Totuși merse înainte spre ușa cu geamuri mari e sticlă a gării, deschisă și înțepenită cu o piatră cubică luată din pavaj și, în timp ce intra, privi cu atenție în jur. Vreo douăzeci de tineri îmbrăcați în haine de munte stăteau pe rucsaci ținându-și câte o mână rezemată de schiurile proptite de perete. Chiar lângă ușă o bătrână își cumpăra o plăcintă cu varză de la taraba amenajată acolo, iar la ghișeurile închise erau câteva cozi mici: muncitori îmbrăcați în negru, studenți, un bătrân cu decorație pe palton și cu o adeverință de veteran în mână, trei angajate CFR în uniforme albastre și două tinere îmbrăcate în haine pentru sporturi de iarnă care probabil luau bilete pentru tot grupul. Traversă holul gării și ieși pe ușa care dădea spre liniile ferate. Voia să meargă la tabla mare cu sosirea trenurilor în gară, însă văzând prea mulți oameni acolo merse la coada de la bancomat. Când îi veni rândul, în spatele său era altă coadă. Scoase cincizeci de mii de lei, nici el nu știa pentru ce. Mai avea vreo șaptezeci de mii împrăștiați prin buzunare. Portofelul îl vânduse într-o noapte când nu avusese bani nici măcar de-o bere. După ce luă chitanța și mototolind-o o băgă în buzunar, văzând că sub lista mare a „sosirilor” se adunau mereu alți călători se duse la ghișeul de Informații. Privind înăuntru nu văzu pe nimeni, iar în rama geamului era înfipt un bilet pe care scria „REVIN ÎN 15 MINUTE”. Stătu lângă ghișeu privind oamenii de pe peron. Chiar vizavi de el, peste prima linie, pe o bancă se afla bătrâna care cumpărase plăcinta cu varză, din care arunca unor vrăbii care țopăiau pe asfalt. Auzind un zgomot dinspre difuzorul ghișeului se întoarse și vorbi în microfonul fixat în geam: -Îmi spuneți, vă rog, ce trenuri vin la Cluj în următoarea jumătate de oră? Aștept un tren și nu mai știu la ce linie vine. La ghișeu se afla o femeie cu părul rar și cu
o umbră de mustață. Următorul tren era peste două minute, însă venea dinspre partea opusă a podului, de unde peste șase minute urma să apară primul tren. Trebuia să se grăbească, se gândi. Îi mulțumi funcționarei și începu să meargă înspre podul care se afla cam la o jumătate de kilometru depărtare. Plecă din gară, trecu pe lângă ușa din spate a barului din care tocmai ieșise și lăsă peroanele în urmă. Trecea pe cărarea înghețată de lângă șine, văzând vagoanele albastre, care erau trase pe linii auxiliare de ani de zile. Clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua. Doar pe unul singur scria „1”, însă acela era pe jumătate înnegrit de un incendiu ce avusese loc cu doi ani în urmă. În rest mai erau câteva vagoane cărămizii de marfă și o locomotivă Diesel, veche. Cădeau fulgi rari care se opreau pe cărarea în noroiul căreia se cimentaseră urme de pași și pe ghetele negre ale lui Silică, ca niște mici puncte albe, lângă care - înainte să se topească - apăreau altele. Silică mergea privindu-și ghetele și ascultând foșnetul mânecilor canadianei hotărât să se sinucidă, datorită unor motive care i se estompaseră în memorie odată ce îl convinseseră. Cauzele proiectării propriului sfârșit deja intraseră în ființa lui, amestecându-se unele cu altele până ce deveniseră o motivație, hibridă, confuză, cam ca aceea ce împinge un suflet la propria-i naștere. Mergând pe cărare văzu pe strada paralelă cu liniile ferate, însă la un nivel inferior, ca și cum s-ar fi aflat sub o faleză, o țigancă cu un copil mic în brațe. Coborî pe o cărare ce trecea printre niște brazi pitici până ajunse în drum și îi dădu femeii bancnota de cincizeci de mii pe care o scoase de la bancomat. -Să vă deie Dumnezău sănătate, Dumnezău să vă binecuvânteze, Dumnezău și cu Domnul Isus, spuse femeia. Merse mai departe și urcă iarăși pe cărarea de lângă liniile ferate, pe o scară de beton - după ce făcu o sută de pași pe trotuarul străzii. Chiar când reajunse sus văzu trenul tocmai trecând pe pod și îndreptându-se spre gară. Privi ultimul vagon acoperit de mâzgăleli fără Dumnezeu al trenului care se îndepărta și se gândi că îl pierduse. Amintindu-și că un altul sosea aproape peste o jumătate de oră, merse spre podul îngust de cale ferată și sprijinindu-se de balustrada metalică, începu să aștepte aprinzându-și un Carpați. Aici voia să moară. PARTERUL (Schiță) Felix Rian Constantinescu Motto: „Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...” Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?” "malicious hooligan, engaged in anti-Soviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS) Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști. Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte. Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul
familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii. A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu se cunoaște motivul. Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj. Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!... Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică. Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști. Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern. Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter. Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea. 11 decembrie 2016 MORGA Vizavi de camera mea este o cladire de marimea unei baraci de tabla depozit de tevi instalatii electrice, ridicata pe locul portii acum zidite al
vechiului parc Pogany si blocata de insasi acest altar misterios, abominabil, a carei functie am aflat-o la douazeci de ani dupa ce am cumparat casa; este morga spitalului de copii cu boli psihice. O cladire lipsita de orice fereastra, indicator pe care sa scriu MORGA, si neluminata decat de felinarul din livada mea, ca o lumanare infipta in pietrisul nisipos de Dumnezeu pentru copiii morti. Cand moare un copil ceilalti vin sa-l petreaca pe aleea nobiliara blocata de gardul comunist, in felul lor, nesimtind trecerea timpului, de la o moarte la alta, moartea care ii va elibera din conditia de nonpersoane, ca si pe mine. 16 decembrie 2016 la 18:10 UTC+02 IRINA (Roman în două părți) Felix Rian Constantinescu Prolog I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una. Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, Curch and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. A. DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN 1 Maternitate sadică Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion. Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este săși spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios. Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat. Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om. Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese: -Arată ca Isus! Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru. Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică: -Arată ca Isus!! Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la
maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei. -A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare. -Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit. Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea. Epilog Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul. B. Pedofilie și vitralii Motto: "Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too." We're No Angels, 1989 I Giton Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn. Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, ne-a spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet: -Hai să fugim. Eu nu am fugit. Prietenul meu s-a oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiindu-și gura de a mea, de fața mea: -Dă-mi o pupă. Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștiibanană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal. Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes. Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru. Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis. -Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat? Ca Oedip simțeam impulsul de a-mi înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe
un melc. Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris. Azi nu știu dacă voi iubi vreodată vreo femeie. 16 decembrie 2016 la 17:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Guitle Elman. 16 decembrie 2016 la 17:21 UTC+02 MORGA Vizavi de camera mea este o cladire de marimea unei baraci de tabla depozit de tevi instalatii electrice, ridicata pe locul portii acum zidite al vechiului parc Pogany si blocata de insasi acest altar misterios, abominabil, a carei functie am aflat-o la douazeci de ani dupa ce am cumparat casa; este morga spitalului de copii cu boli psihice. O cladire lipsita de orice fereastra, indicator pe care sa scriu MORGA, si neluminata decat de felinarul din livada mea, ca o lumanare infipta in pietrisul nisipos de Dumnezeu pentru copiii morti. Cand moare un copil ceilalti vin sa-l petreaca pe aleea nobiliara blocata de gardul comunist, in felul lor, nesimtind trecerea timpului, de la o moarte la alta, moartea care ii va elibera din conditia de nonpersoane, ca si pe mine. 16 decembrie 2016 la 16:11 UTC+02 PARTERUL SI MORGA (povestiri naturaliste) Felix Rian Constantinescu 2004-2016 Motto Povestiri. Suferința poporului meu mă recheamă către povestire. Povestirile pe care nu vrei să le citești, Parterul si morga (povestiri naturaliste), și trebuie să fac un roman din Parterul. Autorul RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 Felix Rian Constantinescu I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă - Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și săl îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el - în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui.
Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintrun rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” - „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei după-masa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilelel treceau și ei
mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră? Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi
decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă. Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa pe zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun, pictor), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine
de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că există două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai Eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc. PĂCATUL MAMELOR NOASTRE Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți. Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre. Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare. Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează. Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-o, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ. Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți. TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN 2016 Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există. M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță,
care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat. Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană. Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine. LET HER GO Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat. Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe, o enigmă. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive. Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare. Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, întradevăr bunătatea e un handicap. Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele. Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur. Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. COMEDIA CREȘTINĂ Acum la ani distanță văd că dacă unul din foștii mei guru înșelat de Iblis și de bani trăiește o tragedie, viața unui altuia, mai mult intuită și auzită de la exploratori pe meridiane și venituri îndepărtate, a devenit o comedie full-time, o viață în starea de haiku, și nu în ultimul rând, creștină. Aceasta nu înseamnă că părintele e un personaj comic, ci doar omul timpurilor sale. Ca în cântecele vechi, Smokey, Everything But The Girl, Atb, am fost din întâmplare pe strada lui pe care nu o mai caut de ani buni. Nici nu prea mi-aș fi amintit de bunul meu prieten, Filip, dacă o vecină de a lui nu m-ar fi salutat pe stradă plină de bucurie. Acest Filip, mai mare cu zece ani decât mine era un băiat foarte bun care își făcea mulți prieteni. Și mereu era lefter. Avea prieteni dar nu avea bani cum spunea Marty. Și noi am fost prieteni la cataramă, încât un frate de la biserică a spus că odată poate voi fi confundat cu el de soția lui. Iar vecinii lui îi urau să-l aștepte trei mașini la scară, poliția, pompierii și salvarea. Nici acestuia nu-i voi povesti viața. Și nici nu mă mai interesează viața lui. Voi spune doar că acum e producător de
miere autorizat, și nu mai are nici prieteni, nici biserici. În prezent nimeni, nici prietenii lui nu mai știu de el, doar oamenii cu bani. Viața este învățătoarea Artei, aducând lucruri în realitatea observabilă pe care nici mintea briliantă sau scelerată nu le poate visa. I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una. Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, Curch and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. PATA DE LUMINĂ (Schiță în două părți) 2004 Felix Rian Constantinescu I Silică stătea de trei ore în bufetul gării, bând bere cu vodcă și neputându-se hotărî să se ridice și să plece. Își privea chipul în berea galbenă din halbă, îndreptându-și din când în când șira spinării și încercând să dea dovadă de puțin curaj față de el însuși și măcar să-și spună că „asta e ultima bere”, iar după ce berea va fi gata, va pleca „lăsând vodca la jumătate”. Știa că din momentul în care își va părăsi restul de vodcă în paharul acela mic de sticlă transparentă care acum se afla în fața lui și va merge la tejgheaua barului să-și plătească berea și „suta de vodcă”, atunci Dumnezeu nu va mai fi cu el. Deși se considera un om păcătos, Silică nu mai simțise niciodată așa ceva în cei patruzeci și opt de ani pe care îi trăise. Își aminti ce văzuse în oglinda băii în care intrase să-și privească masca mortuară cu zece minute în urmă: fața buhăită a unui om gras cu ochii încruntați de băutură. Simțind mângâierea morții pe creștet încercă să-și reamintească ceva semnificativ din toate cele câte trăise, cu gândul că una din cele trei Norne, cea din urmă luase firul vieții sale și i-l pusese în mână. Ceva ce să poată duce cu el dincolo, cărându-l în suflet. Nu putea să-și adune gândurile. Uitându-se în jur, observă la o masă care se afla foarte aproape de el un țigan beat care avea în fața lui un pahar cu vodcă ieftină asemănătoare cu a lui și îl auzi cum îi spune unei țigănci care își ținea amândouă mâinile pe masă -Ascultă, Margareto, chiloții ăia murdari în care m-am c... când am venit amândoi de la cheful ăla de vinerea trecută, te rog să mi-i speli. Mi-i speli? Lui Silică îi veni săși vâre degetele în urechi și astfel să nu-l mai audă vorbind pe individul de la masa vecină. El care făcuse o facultate și care citise în adolescență romane valoroase, era silita acum datorită sărăciei să bea acum aproape exclusiv în „localuri de categoria a III-a” și ca să nu stea singur să bea cu alcoolici ordinari, oameni care se îmbătau de la prima sută de vodcă băută, oameni scofâlciți cu fețele înnegrite. De altfel, și el era numit alcoolic și disprețuit de foștii săi prieteni, oameni cu slujbe și cu bani destui încât să își permită „o băutură serioasă” în baruri din centru, cu lumânărele parfumate pe mese. Nu voia să-și amintească trecutul, mai ales din ultimii ani, din perioada de după patruzeci și cinci. Doar frustrări refulate și o extenuare care
nu îl părăsea decât la sfârșit de săptămână. Încercase odată să se dea pe brazdă, renunțase să mai bea și mergea la adunări de ale pocăiților. Dar foștii săi prieteni - cei care acum îl numeau „alcoolic” - fuseseră care tot insistaseră, rugându-l să bea „doar un pahar”, iar apoi „încă unul”, până când nu se mai putu opri și începu să cutreiere orașul după băutură la prețuri cât mai ieftine. De fapt, ajunsese aici în urmă cu doi ani, iar acum venise din cu totul alte motive. Viața nu-l mai mulțumea. Acasă nu mai avea liniște cu nevasta, copiii îl disprețuiau deși nu avea alte probleme în afară de cea a băuturii, care îl făcea să lipsească nopțile și să îl găsească uneori dormind pe preșul din fața ușii apartamentului, dimineața când duceau gunoiul la ghena din fața blocului. Cealaltă problemă era faptul că nu mai lucra, însă în rest nu le greșise cu nimic, fiind un om liniștit. Chiar și băutura nu făcea decât să-l liniștească și mai mult. Maică-sa îi scrisese odată să n-o mai viziteze, fiindcă o face de râs în sat. Doar taică-său îi scria din când în când o scrisoare, cu litere de tipar, iar Silică aprecia mult lucrul ăsta, știind ce greu îi fusese bătrânului să o scrie, neavând decât școala primară și uitând aproape totul în cele patru decenii cât fusese cioban al CAP-ului. Privind cu suspiciune în jur încercă să-și stăpânească un val de lacrimi. „Nici nu știu ce mă apucă”, își spunea izbindu-și pachetul de țigări de tăblia mesei. Simțea în mijlocul frunții o durere de parcă acolo era izvorul lacrimilor care îi sărau ochii pe dinăuntru. Plângea doar uneori când stătea sprijinit de balustrada de pe malul râului ce traversa orașul, un loc în care nu se aflau decât pescari, vagabonzi și tineri care beau vodcă stând cățărați pe băncile de pe micul maidan de lângă râu, devastau pubelele de gunoi și primeau amenzi pentru „consum de băuturi alcoolice în locuri publice” de la gardieni publici sau de la jandarmi îmbrăcați în negru sau albastru. Stătea cu fața la râul murdar plângând și ștergându-se la ochi cu o batistă cenușie pătată cu cerneală ce o ceruse de la unul din copiii lui, pretextând că e răcit. Spera să nu intre nici unul dintre cunoscuții săi înainte ca el să plece. Mai ales Marin, Cristinel, Victor sau Petrican. Viața lui se terminase. Nu mai avea nevoie de ei. „Oricum îs niște bețâci scrântiți. Petrican și acuma umblă cu un chipiu militar care îl are de pe vremea R.S.R.” După ce-și termină berea își aprinse o țigară și își bău vodca încet, până la jumătatea paharului, în timp ce o fumă. Apoi se ridică privindu-l pe țiganul care scotocea ceva într-o plasă mijlocie de rafie, aplecat aproape cu totul sub masă. Îi trecu prin minte că lasă vodca de pomană pentru el însuși, „dacă o fi să ia țiganul paharul și să-l bea”. Merse la bar, plăti lăsând patru mii de lei bacșiș barmanului care îi mulțumi și apoi continuă să se uite la ecranul suspendat deasupra tejghelei care transmitea un serial TV. Chiar la ieșire se întâlni cu Petrican și îl salută încurcat. -Ce faci, mă? îi răspunse acesta cu un damf de bitter. Pleci? ești nebun? Stai mă cu mine, să bem. -Nu pot, nea Petricane, spuse Silică privindu-i chipiul verde. Trebuie să mă duc undeva. Acum, înaintea morții - căci era sigur că va muri - Silică simțea că și-a recâștigat rangul, datorită indescifrabilei renunțări care îi era imprimată pe chip. -Cum, mă, mă lași singur? rosti Petrican punându-i mâna în piept. Hai, mă! mai spuse încercând să-l întoarcă înăuntrul barului. După o oarecare ciondăneală, Silică reuși să părăsească barul sub ochii uimiți ai lui Petrican. Niciodată Silică nu mai făcuse asta, să îi refuze pe vreunul din tovarășii de băutură. Nici măcar când era deja prea beat ca să mai poată bea ceva. După câteva secunde, timp în care se dezmeticise, Petrican deschise ușa de lemn a barului și ieșind pe jumătate afară îi strigă lui Silică: -Ne vedem deseară la șepte! Să vii că îi ziua lu' Cristinel! Silică îl auzi însă nu se întoarse, prefăcându-se că importantul mesaj nu ajunsese până la el. Odată ieși din „birt”, nu mai avea nici un chef să se mai întoarcă, nici măcar dacă i-ar fi dat vreunul de băut. După ce mai merse câțiva pași și auzi trântindu-se ușa barului observă că o luase în direcția greșită. Mergea spre clădirea gării, iar el voia să ajungă la liniile de cale ferată, departe de peroane. Totuși merse înainte spre ușa cu geamuri mari e sticlă a gării, deschisă și înțepenită cu o
piatră cubică luată din pavaj și, în timp ce intra, privi cu atenție în jur. Vreo douăzeci de tineri îmbrăcați în haine de munte stăteau pe rucsaci ținându-și câte o mână rezemată de schiurile proptite de perete. Chiar lângă ușă o bătrână își cumpăra o plăcintă cu varză de la taraba amenajată acolo, iar la ghișeurile închise erau câteva cozi mici: muncitori îmbrăcați în negru, studenți, un bătrân cu decorație pe palton și cu o adeverință de veteran în mână, trei angajate CFR în uniforme albastre și două tinere îmbrăcate în haine pentru sporturi de iarnă care probabil luau bilete pentru tot grupul. Traversă holul gării și ieși pe ușa care dădea spre liniile ferate. Voia să meargă la tabla mare cu sosirea trenurilor în gară, însă văzând prea mulți oameni acolo merse la coada de la bancomat. Când îi veni rândul, în spatele său era altă coadă. Scoase cincizeci de mii de lei, nici el nu știa pentru ce. Mai avea vreo șaptezeci de mii împrăștiați prin buzunare. Portofelul îl vânduse într-o noapte când nu avusese bani nici măcar de-o bere. După ce luă chitanța și mototolind-o o băgă în buzunar, văzând că sub lista mare a „sosirilor” se adunau mereu alți călători se duse la ghișeul de Informații. Privind înăuntru nu văzu pe nimeni, iar în rama geamului era înfipt un bilet pe care scria „REVIN ÎN 15 MINUTE”. Stătu lângă ghișeu privind oamenii de pe peron. Chiar vizavi de el, peste prima linie, pe o bancă se afla bătrâna care cumpărase plăcinta cu varză, din care arunca unor vrăbii care țopăiau pe asfalt. Auzind un zgomot dinspre difuzorul ghișeului se întoarse și vorbi în microfonul fixat în geam: -Îmi spuneți, vă rog, ce trenuri vin la Cluj în următoarea jumătate de oră? Aștept un tren și nu mai știu la ce linie vine. La ghișeu se afla o femeie cu părul rar și cu o umbră de mustață. Următorul tren era peste două minute, însă venea dinspre partea opusă a podului, de unde peste șase minute urma să apară primul tren. Trebuia să se grăbească, se gândi. Îi mulțumi funcționarei și începu să meargă înspre podul care se afla cam la o jumătate de kilometru depărtare. Plecă din gară, trecu pe lângă ușa din spate a barului din care tocmai ieșise și lăsă peroanele în urmă. Trecea pe cărarea înghețată de lângă șine, văzând vagoanele albastre, care erau trase pe linii auxiliare de ani de zile. Clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua. Doar pe unul singur scria „1”, însă acela era pe jumătate înnegrit de un incendiu ce avusese loc cu doi ani în urmă. În rest mai erau câteva vagoane cărămizii de marfă și o locomotivă Diesel, veche. Cădeau fulgi rari care se opreau pe cărarea în noroiul căreia se cimentaseră urme de pași și pe ghetele negre ale lui Silică, ca niște mici puncte albe, lângă care - înainte să se topească - apăreau altele. Silică mergea privindu-și ghetele și ascultând foșnetul mânecilor canadianei hotărât să se sinucidă, datorită unor motive care i se estompaseră în memorie odată ce îl convinseseră. Cauzele proiectării propriului sfârșit deja intraseră în ființa lui, amestecându-se unele cu altele până ce deveniseră o motivație, hibridă, confuză, cam ca aceea ce împinge un suflet la propria-i naștere. Mergând pe cărare văzu pe strada paralelă cu liniile ferate, însă la un nivel inferior, ca și cum s-ar fi aflat sub o faleză, o țigancă cu un copil mic în brațe. Coborî pe o cărare ce trecea printre niște brazi pitici până ajunse în drum și îi dădu femeii bancnota de cincizeci de mii pe care o scoase de la bancomat. -Să vă deie Dumnezău sănătate, Dumnezău să vă binecuvânteze, Dumnezău și cu Domnul Isus, spuse femeia. Merse mai departe și urcă iarăși pe cărarea de lângă liniile ferate, pe o scară de beton - după ce făcu o sută de pași pe trotuarul străzii. Chiar când reajunse sus văzu trenul tocmai trecând pe pod și îndreptându-se spre gară. Privi ultimul vagon acoperit de mâzgăleli fără Dumnezeu al trenului care se îndepărta și se gândi că îl pierduse. Amintindu-și că un altul sosea aproape peste o jumătate de oră, merse spre podul îngust de cale ferată și sprijinindu-se de balustrada metalică, începu să aștepte aprinzându-și un Carpați. Aici voia să moară. PARTERUL (Schiță) Felix Rian Constantinescu Motto: „Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...” Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă
amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?” "malicious hooligan, engaged in anti-Soviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS) Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști. Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte. Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii. A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu se cunoaște motivul. Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj. Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!... Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o
bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică. Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști. Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern. Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter. Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea. 11 decembrie 2016 16 decembrie 2016 la 13:36 UTC+02 PATA DE LUMINĂ (Schiță în două părți) 2004 Felix Rian Constantinescu I Silică stătea de trei ore în bufetul gării, bând bere cu vodcă și neputându-se hotărî să se ridice și să plece. Își privea chipul în berea galbenă din halbă, îndreptându-și din când în când șira spinării și încercând să dea dovadă de puțin curaj față de el însuși și măcar să-și spună că „asta e ultima bere”, iar după ce berea va fi gata, va pleca „lăsând vodca la jumătate”. Știa că din momentul în care își va părăsi restul de vodcă în paharul acela mic de sticlă transparentă care acum se afla în fața lui și va merge la tejgheaua barului să-și plătească berea și „suta de vodcă”, atunci Dumnezeu nu va mai fi cu el. Deși se considera un om păcătos, Silică nu mai simțise niciodată așa ceva în cei patruzeci și opt de ani pe care îi trăise. Își aminti ce văzuse în oglinda băii în care intrase să-și privească masca mortuară cu zece minute în urmă: fața buhăită a unui om gras cu ochii încruntați de băutură. Simțind mângâierea morții pe creștet încercă să-și reamintească ceva semnificativ din toate cele câte trăise, cu gândul că una din cele trei Norne, cea din urmă luase firul vieții sale și i-l pusese în mână. Ceva ce să poată duce cu el dincolo, cărându-l în suflet. Nu putea să-și adune gândurile. Uitându-se în jur, observă la o masă care se afla foarte aproape de el un țigan beat care avea în fața lui un pahar cu vodcă ieftină asemănătoare cu a lui și îl auzi cum îi spune unei țigănci care își ținea amândouă mâinile pe masă -Ascultă, Margareto, chiloții ăia murdari în care m-am c... când am venit amândoi de la cheful ăla de vinerea trecută, te rog să mi-i speli. Mi-i speli? Lui Silică îi veni săși vâre degetele în urechi și astfel să nu-l mai audă vorbind pe individul de la masa vecină. El care făcuse o facultate și care citise în adolescență romane valoroase, era silita acum datorită sărăciei să bea acum aproape exclusiv în „localuri de categoria a III-a” și ca să nu stea singur să bea cu alcoolici ordinari, oameni care se îmbătau de la prima sută de vodcă băută, oameni scofâlciți cu fețele înnegrite. De altfel, și el era numit alcoolic și disprețuit de foștii săi prieteni, oameni cu slujbe și cu bani destui încât să își permită „o băutură serioasă” în baruri din centru, cu lumânărele parfumate pe mese. Nu voia să-și amintească trecutul, mai ales din ultimii ani, din perioada de după patruzeci și cinci. Doar frustrări refulate și o extenuare care nu îl părăsea decât la sfârșit de săptămână. Încercase odată să se dea pe brazdă, renunțase să mai bea și mergea la adunări de ale pocăiților. Dar foștii săi prieteni - cei care acum îl numeau
„alcoolic” - fuseseră care tot insistaseră, rugându-l să bea „doar un pahar”, iar apoi „încă unul”, până când nu se mai putu opri și începu să cutreiere orașul după băutură la prețuri cât mai ieftine. De fapt, ajunsese aici în urmă cu doi ani, iar acum venise din cu totul alte motive. Viața nu-l mai mulțumea. Acasă nu mai avea liniște cu nevasta, copiii îl disprețuiau deși nu avea alte probleme în afară de cea a băuturii, care îl făcea să lipsească nopțile și să îl găsească uneori dormind pe preșul din fața ușii apartamentului, dimineața când duceau gunoiul la ghena din fața blocului. Cealaltă problemă era faptul că nu mai lucra, însă în rest nu le greșise cu nimic, fiind un om liniștit. Chiar și băutura nu făcea decât să-l liniștească și mai mult. Maică-sa îi scrisese odată să n-o mai viziteze, fiindcă o face de râs în sat. Doar taică-său îi scria din când în când o scrisoare, cu litere de tipar, iar Silică aprecia mult lucrul ăsta, știind ce greu îi fusese bătrânului să o scrie, neavând decât școala primară și uitând aproape totul în cele patru decenii cât fusese cioban al CAP-ului. Privind cu suspiciune în jur încercă să-și stăpânească un val de lacrimi. „Nici nu știu ce mă apucă”, își spunea izbindu-și pachetul de țigări de tăblia mesei. Simțea în mijlocul frunții o durere de parcă acolo era izvorul lacrimilor care îi sărau ochii pe dinăuntru. Plângea doar uneori când stătea sprijinit de balustrada de pe malul râului ce traversa orașul, un loc în care nu se aflau decât pescari, vagabonzi și tineri care beau vodcă stând cățărați pe băncile de pe micul maidan de lângă râu, devastau pubelele de gunoi și primeau amenzi pentru „consum de băuturi alcoolice în locuri publice” de la gardieni publici sau de la jandarmi îmbrăcați în negru sau albastru. Stătea cu fața la râul murdar plângând și ștergându-se la ochi cu o batistă cenușie pătată cu cerneală ce o ceruse de la unul din copiii lui, pretextând că e răcit. Spera să nu intre nici unul dintre cunoscuții săi înainte ca el să plece. Mai ales Marin, Cristinel, Victor sau Petrican. Viața lui se terminase. Nu mai avea nevoie de ei. „Oricum îs niște bețâci scrântiți. Petrican și acuma umblă cu un chipiu militar care îl are de pe vremea R.S.R.” După ce-și termină berea își aprinse o țigară și își bău vodca încet, până la jumătatea paharului, în timp ce o fumă. Apoi se ridică privindu-l pe țiganul care scotocea ceva într-o plasă mijlocie de rafie, aplecat aproape cu totul sub masă. Îi trecu prin minte că lasă vodca de pomană pentru el însuși, „dacă o fi să ia țiganul paharul și să-l bea”. Merse la bar, plăti lăsând patru mii de lei bacșiș barmanului care îi mulțumi și apoi continuă să se uite la ecranul suspendat deasupra tejghelei care transmitea un serial TV. Chiar la ieșire se întâlni cu Petrican și îl salută încurcat. -Ce faci, mă? îi răspunse acesta cu un damf de bitter. Pleci? ești nebun? Stai mă cu mine, să bem. -Nu pot, nea Petricane, spuse Silică privindu-i chipiul verde. Trebuie să mă duc undeva. Acum, înaintea morții - căci era sigur că va muri - Silică simțea că și-a recâștigat rangul, datorită indescifrabilei renunțări care îi era imprimată pe chip. -Cum, mă, mă lași singur? rosti Petrican punându-i mâna în piept. Hai, mă! mai spuse încercând să-l întoarcă înăuntrul barului. După o oarecare ciondăneală, Silică reuși să părăsească barul sub ochii uimiți ai lui Petrican. Niciodată Silică nu mai făcuse asta, să îi refuze pe vreunul din tovarășii de băutură. Nici măcar când era deja prea beat ca să mai poată bea ceva. După câteva secunde, timp în care se dezmeticise, Petrican deschise ușa de lemn a barului și ieșind pe jumătate afară îi strigă lui Silică: -Ne vedem deseară la șepte! Să vii că îi ziua lu' Cristinel! Silică îl auzi însă nu se întoarse, prefăcându-se că importantul mesaj nu ajunsese până la el. Odată ieși din „birt”, nu mai avea nici un chef să se mai întoarcă, nici măcar dacă i-ar fi dat vreunul de băut. După ce mai merse câțiva pași și auzi trântindu-se ușa barului observă că o luase în direcția greșită. Mergea spre clădirea gării, iar el voia să ajungă la liniile de cale ferată, departe de peroane. Totuși merse înainte spre ușa cu geamuri mari e sticlă a gării, deschisă și înțepenită cu o piatră cubică luată din pavaj și, în timp ce intra, privi cu atenție în jur. Vreo douăzeci de tineri îmbrăcați în haine de munte stăteau pe rucsaci ținându-și câte o mână rezemată de schiurile
proptite de perete. Chiar lângă ușă o bătrână își cumpăra o plăcintă cu varză de la taraba amenajată acolo, iar la ghișeurile închise erau câteva cozi mici: muncitori îmbrăcați în negru, studenți, un bătrân cu decorație pe palton și cu o adeverință de veteran în mână, trei angajate CFR în uniforme albastre și două tinere îmbrăcate în haine pentru sporturi de iarnă care probabil luau bilete pentru tot grupul. Traversă holul gării și ieși pe ușa care dădea spre liniile ferate. Voia să meargă la tabla mare cu sosirea trenurilor în gară, însă văzând prea mulți oameni acolo merse la coada de la bancomat. Când îi veni rândul, în spatele său era altă coadă. Scoase cincizeci de mii de lei, nici el nu știa pentru ce. Mai avea vreo șaptezeci de mii împrăștiați prin buzunare. Portofelul îl vânduse într-o noapte când nu avusese bani nici măcar de-o bere. După ce luă chitanța și mototolind-o o băgă în buzunar, văzând că sub lista mare a „sosirilor” se adunau mereu alți călători se duse la ghișeul de Informații. Privind înăuntru nu văzu pe nimeni, iar în rama geamului era înfipt un bilet pe care scria „REVIN ÎN 15 MINUTE”. Stătu lângă ghișeu privind oamenii de pe peron. Chiar vizavi de el, peste prima linie, pe o bancă se afla bătrâna care cumpărase plăcinta cu varză, din care arunca unor vrăbii care țopăiau pe asfalt. Auzind un zgomot dinspre difuzorul ghișeului se întoarse și vorbi în microfonul fixat în geam: -Îmi spuneți, vă rog, ce trenuri vin la Cluj în următoarea jumătate de oră? Aștept un tren și nu mai știu la ce linie vine. La ghișeu se afla o femeie cu părul rar și cu o umbră de mustață. Următorul tren era peste două minute, însă venea dinspre partea opusă a podului, de unde peste șase minute urma să apară primul tren. Trebuia să se grăbească, se gândi. Îi mulțumi funcționarei și începu să meargă înspre podul care se afla cam la o jumătate de kilometru depărtare. Plecă din gară, trecu pe lângă ușa din spate a barului din care tocmai ieșise și lăsă peroanele în urmă. Trecea pe cărarea înghețată de lângă șine, văzând vagoanele albastre, care erau trase pe linii auxiliare de ani de zile. Clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua. Doar pe unul singur scria „1”, însă acela era pe jumătate înnegrit de un incendiu ce avusese loc cu doi ani în urmă. În rest mai erau câteva vagoane cărămizii de marfă și o locomotivă Diesel, veche. Cădeau fulgi rari care se opreau pe cărarea în noroiul căreia se cimentaseră urme de pași și pe ghetele negre ale lui Silică, ca niște mici puncte albe, lângă care - înainte să se topească - apăreau altele. Silică mergea privindu-și ghetele și ascultând foșnetul mânecilor canadianei hotărât să se sinucidă, datorită unor motive care i se estompaseră în memorie odată ce îl convinseseră. Cauzele proiectării propriului sfârșit deja intraseră în ființa lui, amestecându-se unele cu altele până ce deveniseră o motivație, hibridă, confuză, cam ca aceea ce împinge un suflet la propria-i naștere. Mergând pe cărare văzu pe strada paralelă cu liniile ferate, însă la un nivel inferior, ca și cum s-ar fi aflat sub o faleză, o țigancă cu un copil mic în brațe. Coborî pe o cărare ce trecea printre niște brazi pitici până ajunse în drum și îi dădu femeii bancnota de cincizeci de mii pe care o scoase de la bancomat. -Să vă deie Dumnezău sănătate, Dumnezău să vă binecuvânteze, Dumnezău și cu Domnul Isus, spuse femeia. Merse mai departe și urcă iarăși pe cărarea de lângă liniile ferate, pe o scară de beton - după ce făcu o sută de pași pe trotuarul străzii. Chiar când reajunse sus văzu trenul tocmai trecând pe pod și îndreptându-se spre gară. Privi ultimul vagon acoperit de mâzgăleli fără Dumnezeu al trenului care se îndepărta și se gândi că îl pierduse. Amintindu-și că un altul sosea aproape peste o jumătate de oră, merse spre podul îngust de cale ferată și sprijinindu-se de balustrada metalică, începu să aștepte aprinzându-și un Carpați. Aici voia să moară. 16 decembrie 2016 la 02:21 UTC+02 See ya... 16 decembrie 2016 la 02:18 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link.
16 decembrie 2016 la 02:15 UTC+02 http://qproza.com/let-her-go/ 16 decembrie 2016 la 02:12 UTC+02 http://qpoem.com/r-s-thomas/ 16 decembrie 2016 la 02:12 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 16 decembrie 2016 la 01:41 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/carte_de_rug__ciuni_-_2016_-_felix_ 16 decembrie 2016 la 01:18 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 16 decembrie 2016 la 01:12 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=_icHvI8z6Co 16 decembrie 2016 la 00:45 UTC+02 AVRAM IANCU NEBUN Domnului profesor de fizică Badiu Iancu, nepot de soră de al lui Avram Iancu. Lung îi drumul moților Dar mai lung al morților Transilvanie ruptă roată Tu bătăi Bată-i să-i bată. 16 decembrie 2016 la 00:30 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=FzbOAR7N5WU 16 decembrie 2016 la 00:27 UTC+02 Au început Saturnalele astronomice... Glee! 16 decembrie 2016 la 00:14 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 15 decembrie 2016 la 23:51 UTC+02 R S THOMAS We look a/ life's Wound Prophetic As to a Libellula quadrimaculata Or R. S. Thomas alone in a Book Or City – with living Uncertain Eyes - What's more to Get? What's more to Live for? - Except Those Cat eyes & the Nothingness o/ Alone Unselfunderstood Spirit. 15 decembrie 2016 la 23:41 UTC+02 LETTER FROM THE UNCONSCIOUS The mountain ways are always damp - Like the paths & narrow streets & bridges Inside brain - the darkness of darkness Like the interior of dark and holy tombs O light burn inside our blind eyes You god of the patron truths The one that never lie or die The hospice of 86 billion cells. 15 decembrie 2016 la 23:20 UTC+02 Un jazz pe patternul Sandra - ca ritm - e mai soothing pentru creier decât jazz so far. 15 decembrie 2016 la 22:59 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=l1DIV8V_zwQ 15 decembrie 2016 la 21:52 UTC+02 http://trolio.to/filme-seriale-online-subtitrate/seinfeld-episodul-13-the-subway 15 decembrie 2016 la 21:49 UTC+02 R S THOMAS We - look at the Wound of Life As to a Libellula quadrimaculata Or R. S. Thomas alone in a Book Or City - with wild life uncertain Eyes - What's more to Get? What's more to Live for? - Except Those Cat eyes & the Nothingness o/ Alone Unselfunderstood Spirit. 15 decembrie 2016 la 21:44 UTC+02 La noapte o să trimit R S THOMAS. 15 decembrie 2016 la 21:40 UTC+02 http://qproza.com/tragedia-unui-fost-prieten/ 15 decembrie 2016 la 21:37 UTC+02
Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 15 decembrie 2016 la 21:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 15 decembrie 2016 la 20:42 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ykGcOOkvERc 15 decembrie 2016 la 16:19 UTC+02 http://poezia.usriasi.ro/?p=2563 15 decembrie 2016 la 15:26 UTC+02 CARTE DE RUGĂCIUNI Felix Rian Constantinescu 2016 MOTTO „Acești bieți supuși români, care sunt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns (...). Nu mă mir că pământurile lor sunt rău lucrate, căci doar cum ar putea fi altfel când omul de la o zi la alta nu e sigur de posesiunea sa și trebuie să fie zi de zi și poate în fiecare ceas la lucrul domnului său. Altfel, națiunea are într-adevăr spirit; neașezarea ei vine desigur din nenorocirea ei.” Împăratul Iosif al II-lea, Austria. „Fericite auguste împărate! (...) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (...) Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (...) Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (...) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (...)” Supplex Libellus Valachorum „„Înaintarea literaturii române și cultura poporului român în deosebitele ramuri prin studii, elaborare și editare de opuri, prin premii și stipendii pentru diferitele specialități de ltiință și arte și alte asemenea. Asociația va avea un președinte, un vicepreședinte, un secretar-prim, un secretar, un bibliotecar, și arhivar, un casier, un controlor - toți aleși pe trei
ani.” ASTRA, Sibiu. *** Voi Mă chemați la templu Eu vă chem la sat. Pâinea eroilor La Cluj îmi plăcea să stau în Cimitirul Eroilor Singur Printre crucile soldaților români, maghiari, nemți, ruși Crucile Revoluției Eram la cimitirul român din Primul sau Al Doilea Război Mondial Când un om m-a oprit Mi-a spus Nu vă supărați Poate vreți să primiți aceasta Și mi-a dat pâine, pateu și mi se pare roșii Nu aveam ce mânca la cămin Am mai trăit o zi Cu pâinea eroilor. COPIII FAC CUNOSTINTA CU GULAGUL Doamna a plecat puțin și ne-a spus să o asteptăm pe hol Ne-am spus să deschidem ușa Dietei Cavalerilor ne izbeam cu umarul în usă și apoi ne-a chemat doamna directoare și ne-a pus diafilm cu Păcală care trăgea ușa după el. COPIII MERG SA INTALNEASCA IUBIREA noi Copiii din grupa doamnei Ronai mergem cu doamna La sala mare să îi vedem pe Lizuca și pe Toto La teatrul pentru copii. COPIII FAC CUNOSTINTA CU IEPURII Era cam toamna anului 1987 Copiii au mers la doamna Ronai Acasă să vadă iepurii albi și gri negri și roșii frații pisicilor închiși în zăbrele cât niște sicrie pentru iepuri. COPIII FAC CUNOSTINTA CU MOARTEA Era poate Primavara lui 1988 De Înviere noi Copiii din grupa mare am fost duși încolonați de doamna Ronai la cimitir să vedem păpădiile mari și galbene și fluturii albi. PLANSUL REGINEI Viata se petrece pe o tabla de sah. Lumea e un portulan Spun marii geografi Sunt patru targuri si-un ciolan Si banii olografi Un targ mai mare unul mic Un Iad si-un Paradis Cu elefanti razboiul punic In drum catre abis Era o fata doua fete Si-o Vergina Regina Fata dintai porni sa certe Cea buna sa se-nvina Veni in calea lui Tocila In calea lui veni Si pentru el si Sarsaila Pentru ei muri Acum statuie-i fata-n targ Tocila e plecat Dama de vita s-a-nnegrit Regina plange-n sat. OCHII LUI ZAMOLXE Spitalului de la Zam. Zalmoxis inseamna urs in zale, adica melc. Ochii lui Zamolxe sunt doi melci Morti in pestera Zalmoxis e un tau cosmic Degetele ii scot ochi de bour Genunchii ii sunt pietre sparte Cade in noapte Zamolxe Cu inima lumina. Parul, barba, vorba ii sunt ciorchini de struguri albastri Chipul, omul din nuci. Ganduri la Veghea lui Zalmoxis de Raul Constantinescu trebuie sa ma intorc la origini la pacea mintii unita cu pacea inimii la muntele din psihic la chihlimbarul din ochi la tacere supunere si castitate. TRIBUNUL DE PE MUNTI Lumea icoana Urlet dorul Mort amorul Viata vama Cu Dumnezeu Sade pe munte Stance carunte La sfatul sau Poporul dor Pentru pamant Pentru cuvant Moartea omor. SONETE I Vegheaza plopii an de an Marie Peste castel negru de-orfani Stapana Cobor orfani pamant inghit Marie Tristae est Terra Harzoc Latina Te rog divina saraca Regina Cobori peste spitalul mort Marie Adu balsam in iad o tu Marie Si ai mila de Nebun si de Cadana Dar mana ta ramane intre stele De ce nu poti sa vii tu sa ne mantui Cand vietile ne sunt moarte in rele? Noapte de noapte negre trepte bantui Balante trag virtuti cu pietre grele Noi te rugam Marie sa ne bantui. II Un cantec vechi din ceruri vin Marie Coboar' din munti plini de orand Marie Din ingeri mii din stele vii Marie Si imi vorbesti ma lecuiesti Marie O viata stau la templul tau Marie Si plang cu plans de cerb in rau Marie Si mult te caut in campul vechi Marie Cand te gasesc ma mantuiesc Marie Esti mai frumoasa ca o ia Marie Mai buna esti ca mama mea Marie Iar te astept tu sa ma chemi Marie Si sa ma duci peste genuni Marie Cu gura os cu piept pamant Marie Iarasi te chem din necuvant Marie. ARDEALULUI Ardealule, Ardealule Multi iti manca malurile Transilvanie plaiu ros Geaba intalnesti pe Mos Giocurit si giocuros Mancarea ti-e doar un os Plangi Ardele blestemat De ciocoi esti blestemat. POETUL RĂZVRĂTIT ȘI POETUL NEBUN Noi si voi Ne incercuiti ca un zid Voi ati facut lumea Voi sunteti Romani Ardeleanu nu are suflet Sa munceasca pe roata o mie de ani Sa moara in Romania inca o mie Veniti in pamanturile si satele noastre Va invata dascalii si tribunii Si apoi daca se ridica Un suflet ardelean Poet razvratit poet nebun Pus la index de Parlament si intelectuali Sa moara sa moara Si haitele de oameni sa urle. Vezi Mamă m-am spânzurat Felix Rian Vezi Mamă m-am spânzurat Uite Tată am plecat Inima din piept mi-am dat Păsările m-or mâncat Dumnezo m-o blestemat Fată
mult eu n-am mai fost Că m-o luat Moartea la rost Eu Copilul cel mai prost Care râde-n zi de post Și când spune Tatăl nost Moartea mult de m-ar ierta Că n-am fost pe voia Sa Și cine s-o mai speria Să i se sperie inima De toată durerea mea Am murit și m-am tot dus Tata de spatei adus Mama are părul fus Frate-mio plânge că nu-s Unde-i fata? Unde-s? Nu-s... CRUCEA DE CETINĂ Felix Rian Constantinescu 2016 În memoria Masacrului sovietic de la Fântâna Albă din ziua de 1 aprilie 1941. Drum printre mitraliere Pelerini prin câmp Mergem spre moarte Diavolul sfânt Ne-ngroapă în carte Iară murim Dalbi ghiocei În roșu tărâm Iată-ne miei. Tortura Sabia îmi spintecă ochii Sabia îmi spintecă pieptul Crește plânsul mamei Dochii Mi-am pierdut în lume dreptu Și de-o fiu să fiu pământ Nu-s pământ de roșu vis Voi să știți bietu-mi cuvânt Ci-s pământ negru ucis. Luminii Tu lumină luminată Ochi de zeu palmă stelată Spunemi mie cin’ ți-i tată Odată sau Niciodată? Că de când nu te-am văzut Și de când nu te-am privit Mama s-o făcut năut Bucovina o murit. 75 000 Am plecat în lumea mare Bucovina-i țara mea Ca pasărea călătoare România nu-i a mea 75 000 au fost Crucii de cetini arzând Morți prin lume fără rost În ochii mei de pământ. Simplegeist Ah tu mamă ah tu tată Ce mă feți și mă răsfeți Unde-i mintea fermecată De copil vechi minteleț Voi muri și eu o dată Dară nu voi fi uitat Îngeri vor veghea în vatră În pământul neiertat? Oameni de la sat Oameni de la sat am fost În ogoru ce-am arat Când murit-a neamul prost Acolo ne-o aruncat Dară cine o uitat Viața-i un mormânt făcut La ce bun o treierat Pentru poporul vândut. Profesorul de sat Taci troiene că ești prost Cartea știu eu pe derost Taci tu câne că ești prost Cartea știu eu pe derost Despre suferința ta Nu scrie în cartea mea Nice despre moartea ta Nu scrie în cartea mea. Dispreț Vin din veacul de dispreț Mult am îndurat măi frate Veacul porcului mistreț Moartea le-o-ntrecut pe toate Viața ne-o murit în câmp Peste mine au scuipat N-am avut nice mormânt Orașul m-o și uitat. Crucea de cetină Aici crucea a -nflorit Aici țara a murit Cap de bour cap de bou Eu îs Moldova Singur Eu În frunte clocesc un ou M-am bătut cu Dumnezeu. Paradis in sat Uite tata Ceru parca-i de icoana Salta frunza ramura Plopii-s linii Soarele e alb De gheata. GRAMATICĂ PENTRU GRAMATICA VIEȚII În sfântul Vas Creierul Ceas Lumină Divină Moarte Stăpână. Lucian Blaga la Lancrăm 1 LUCIAN BLAGA, Idee, idee! Stea de pământ, tristă idee, mamă mormânt. MORMÂNTUL, Ascultă cuvântul, când vine vântul, moare pământul, trezește sfântul. SPIRITUL, Tăcuta harpă, neagra marcă, lumina parcă, tăcuta țarcă. LUCIAN BLAGA, Tu vină, lumină, moartă stăpână, mă ține de mână. MORMÂNTUL, Copilă, copilă, în milă e milă, caută lumină, în noaptea stăpână. SPIRITUL, Ah, cât te-am căutat, al meu păcat, mormânt preacurat, mormânt luminat. LUCIAN BLAGA, În moarte e moarte, în pământuri parte, în litere carte, în creștinism moarte. MORMÂNTUL, Copile-ai venit, la mama-i venit, iubirea e mit, mormântu-i trăit. Dialogul SPIRITULUI cu MORMÂNTUL 2 SPIRITUL, Mormânt e lumea Și lumea un mormânt Mormânt e Biblia Cuvânt în Mormânt. SPIRITUL, Cădem în moarte Cosmic nihil O arsă carte Eram copil. MORMÂNTUL, În mușchi cuvântul Șoptește mormântul Mort e pământul După Isus smântul. SPIRITUL, Fără de viață Ultima ceață În dimineață Tristă paiață. MORMÂNTUL, Te chem în moarte Să mă ai parte Te scriu în carte Fără de moarte. SPIRITUL, Nu, eu sunt fiară Mormântul să piară Sânge în sară Ura în vară. MORMÂNTUL, Te chem în moarte Să mă ai parte Te chem în viață În noua ceață. 3 Căderea NEGURII NEGURA, O, tu străine Vino la mine În munții ruine Din urâciune. NEGURA, Ascultă, ascultă Bezna e multă Munte murit Bord nesfințit. NEGURA, E timpul luminii Din nopțile vinii Să vină străinii În sufletul vinii. 4 Lucian Blaga ridicându-se din Mormânt MORMÂNTUL, Te du în lume La lume spune Cei fără nume Copile nebune. (LUCIAN BLAGA tace) Cortina. Aiudul si Auschwitzul Si Krisna i-a spus karma. Mai Aiudo groapa rece Cine-n lume te intrece? Auschwitz cu cuptoarela Roma cu duioarele? Auschwitz tu fratele mieu Ce stii tu de Dumnezeu? Ce stii tu de al meu dor? Ca iou vreu dor ca sa mor. Turnul
Turnul de os Boltit frumos Turnul de lemn Tacut indemn Turnul de stei Salas de miei Turnul de dor In care mor. Unei Biblii germane Din Dacia sfanta cu sacri plopi Cerul un tub de culoare Un sah o carte si o Biblie incalcita Logica ocean. MOGOȘ ȘI MAZILU Mor copiii Cad uciși Pleacă fiii -n păltiniș Taie brazii Toți călăii Curge sânge Sar dulăii Gropi comune Sus în munți Ochi închiși În sfinte nunți. Luna și Mama Lumină din vină Fată preacurată Lună stăpână Mamă-nmiresmată Dumnezău-o muritu Marii s-or rugare Ceru prăbușitu În ochi de Fecioare. AVRAM IANCU NEBUN Domnului profesor de fizică Badiu Iancu, nepot de soră de al lui Avram Iancu. Lung îi drumul moților Dar mai lung al morților Transilvanie ruptă roată Tu bătăi Bată-i să-i bată. VOIEVODUL DE ALBA IULIA Mihai Creștinul Se numea odată Copilul trist Fără de tată Fără popor Fără solie Doar Dumnezeu Privire vie. COL ULP TRA AUG DAC SARM ROMANORUM SUMUS AETERNA CIVITATE ANIMA UT HUMUS FLORIS LATINITATE SACRUM CHRESTUS AMOR MORS LIBERTATIS MOXIS SILVAE MOR VINUM LACRIMA PANIS. GRI NEUTRU În biserica turn de pază Îngeri cu aripi gri veghează Pictorul e-n piața lumii Chemat n-apoi de plânsul Mumii. Moisei +++++++++ ++++ +++ ++++++ ++++++... CIMITIRUL POEME SCRISE-N PIATRA DUHURI VORBIND IN VANT OASE CENUSA-N VATRA TACERE LA MORMANT ADUC COPII LUMINI MAMA E IN PAMANT SINGURI CA NISTE CANI – FURTUNA SI AVANT. TRAGEREA PE ROATA Roata hora romaneasca roata crunta ungureasca roata graului s-a painii strapunsa biserica mainii fost de roate Ardealu plin sangele ne e venin noi facutum drumuri ziduri si muritum rupti pe griduri. PAMANT SCHINGIUIT Ardealul tras pe roata Cu Romania toata Zdrobit sub plug de sange Mintit in carti de plangeri Grau omorat in vatra Porumbngropat in piatra Inflorit cu duhul vechi van Gogh mancand curechi. ICOANĂ PE STICLĂ Cavalerul trac străpunsă Bălaurul dac Leule zeule Îngeri să dăsfac Calului alb Cerbule verbule. MESTERUL Ciopleste lacrimi in lemn inzeite patimi in semn Si fluiere si linguri si cant si rabdare de sfant. RUGACIUNE Creierul bolta Inima-nalta Cerul uitat Ochiu bărbat Tacere mare Ghioc de soare Ger timpuriu Iarasi inviu. VOTUL ROMAN Arunc cu votul Grec ce sunt Pentru istorie Pentru pamant Merg prin zapada Prin ocari Ceru ma vada Umblu pe mari. AUTOPORTRET INTERIOR In mine-i intuneric de iad Inaltimi de orga in mine Acvile ce urla vrabii ce cad Dincolo de rau si bine In mine e tacere si moarte si urlet de fiara Mintea mi-e deschisa carte Si plansul de ceara. DESTEAPTA-TE FELIX Stau privind peretele domol Cu crestetu-ntr-o rana ametit Bistrian de ganduri imi trec prin ochi Si vad vrun ce fara sa stiu ce vad Ochi mi se zvanta sub palma grea Imi sunt doua nuci pline de miez Sunt un bun copil cu viata rea Stau iar privind in gol - visez. ZARCA In zarca m-am pocait In zarca m-am spovedit Si in zarca am sa mor Numarandu-mi dor cu dor Cat ii lumea asta roata Toata ii numa o zarca Si in zarca nu-i lumina Decat inima stapana. EUROPA Candva Europa era o padure De la mari la mari Fara orase fara Moloh Doar o mare padure Un loc al pacii si intelepciunii Bucuria gasita in poieni Scanteile din foc devenind stele Si noi parintii nostri si ei parintii lor. RUSINEA Domnului Profesor Radu Vancu. Rusinea este dor si cant Lumea de razbati In inima ta tacand plangand De tot mai singur cati Stai intr-un loc si-ti amintesti Prieteni mii trecand Mintea ti-e magic Ipotesti Si toti se sting in gand Ramai si tu-n rusinea ta De Chrestus rusinat De cruce ca el stai flamand Martir fii pentru sat In satul vechi vorbesti rugand Si singur stai ades Sezi rusinat si sangerand Si te uiti in eres. LAZAR SAINEANU Telal de basme l-am vazut vorbind frumos ca-n carte Batran si tanar nevazut viu si fara moarte. LIMBA CLOPOTULUI O data la o mie de ani limba clopotului ne suna in frunte adormiti in ger ca in legendele negre sufletele ne sunt biserici naruite cu Dumnezeu pribeag intrand la vecernie. MUIEREA E-o muiere ca oricare o muiere-n lumea mare si barbatu ii muri si se si imbolnavi cine-o creste fiii mei fii mei ca niste miei pe preut nu il lasa se ruga la Precesta Si spunea m-am vindecat Plans-am plans-am rau curat O-ntrebau, Te-ai vindecat? Zicea greu, Nu m-am lasat. Dmitri
Shostakovich - Waltz No. 2 Vii valsuri sub Kremlinul rubiniu. FATA DECAPITATA. LEGENDA PENTICOSTALA Demult demult in alti ani rai cine mai stie sortii sai era-ntr-un sat o momarlana pe care o strigau tu Ana. cu Domnul se dragosti Ana innebuni In sat lumea-se vorbi ca Ana innebuni popa o-nfiera cu crucea mosu tuica bea cu butea. Ana innebuni cu Domnul se dragosti Fata mea sa nu te duci ca ne faci de ras la curci fata merse si veni taica capul ii tai'. Cu Domnul se dragosti Ana innebuni. Plange taica fata-i moarta Mergi la Lainici de te iarta Fata me sa pocai Pocaieste-te si tu. Ana innebuni Cu Domnul se dragosti Cu Domnul se drăgosti Ana înnebuni. NOUA DREAPTA Tu vino cu noi la lupta dar de nu crezi ca noi te batem - suntem hitleri pentru maine Ducele cu buza rupta Noi zidim violenta noii ere RUSIA Jele Rusia sufletul lumii tarina zavorata la sanul mumii Maica - in deochi vorbeste-mi Cu ochi in isop - ceteste-mi. Obsesie si dementa deceniului 1944-1964 Sunt veacuri repetitive vise urate reflectandu-se in oglinda generatiilor uraste-ti prietenii si vinde-ti fratii obsedante decenii recurente rusinea unui popor blestemul unei istorii homo homini lupus si negustorii cinstiti urla sa moara sa moara sa moara. HONTERUS. LEGENDA Vigilate et orate orice ardelean un frate Turnul Roman piatra neagra Biserica Romana Neagra Avva cu par negru pana. Aurel Cazu steaua pe benedinctini lumina din cer si din batrani Dalb mesteacan rasarit vechi brad sacru mortflorit. LUCIAN BLAGA LA CLUJ Melc in cochilia albastra plange lebada maiastra moartea are chip de om sub al boltii sfinte dom totul are inteles iubirea e un eres Cluj rosu in soarele aztec Sfantul Lucian deveni metec. Inviere Zalmoxis vine din mormant Romanul cade in pamant Copiii au aripi si plete Norii au inceput sa fete. BISERICA ȘI CIMITIRUL Biserica cimitir Cad stăpânii fir cu fir Cimitirul templu mare Îngerii să tăbărare Morții vii și vii morți Margarete rupte-n sorți. CRIȘAN ÎN TEMNIȚĂ ÎN TEMNICIOARĂ CRIȘAN AMĂGIT GATA SĂ MOARĂ ȘEDE MINȚIT MÂNI M-OR LUA PE ROATĂ M-OR DA CORBI M-OR MÂNCA MUMA O VEDEA TOT CE-A MAI AVUT TOT CE I S-A DAT CU FIRU ȚESUT S-A SPÂNZURAT. RAGNAROK Am sezut intre meri in uda trista livada de devenii mar Pleiade ma vada cine va pune securea la radacina mea cine din pamantul meu ma va alunga si cand voi ajunge-n cer pe ce drum voi plange drum de piatre si fier drum de dor si sange? CU PUTREDĂ MÂNĂ Cât fui închis uitai liturghia mă afurisi și împărăția dar am o credință de craniu-n tărână îl caut pe Cristos cu putredă mână. PRICEASNA MAMEI Sta mama-n odaie si plange ades n-ar vrea ca sa planga dar doru-i da ghes toti au uitat-o barbatu-i murii fata-i pleca si se pustini unde esti mama unde esti fata unde esti fata unde esti mama? HEATHCLIFF In lumea lui tacere in lumea lor fiere a mers tot pamantul cristosul si sfantul. SONETUL III Ma rog sa-mi vii Marie Doamna mea Carte-ti trimit din temnita de piatra Sfanta coboara pe frunte-mi mana ta In sala de tortura cerul latra Doamne ma uita frange-aceasta vioara Alunga-ma din rai dar schimba-mi viata Veti ramane doar tu si dimineata Cazut in pamant piatra de moara Tu vezi Marie dorul greu de moarte Pe care l-ai cerut mama sub cruce Noi doua priviri scrisentr-o carte In drum spre cer sonetul trist ma cruce Vazand cum cerul mi-e pulberi de sate Cruce de fier de lemn de piatra duce. 15 decembrie 2016 la 13:28 UTC+02 Chitara n-o sosit și chitara mea e destul de bună. La patru coarde sună perfect. 15 decembrie 2016 la 12:45 UTC+02 voiam să scriu o carte, dar cred că cea mai bună ar fi o compilație. Mă gândesc la cititor... 15 decembrie 2016 la 12:41 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Sylwia Urban. 15 decembrie 2016 la 12:30 UTC+02 http://qproza.com/recunostinta-proza-in-doua-parti/ 15 decembrie 2016 la 12:29 UTC+02
Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 15 decembrie 2016 la 12:26 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 15 decembrie 2016 la 12:25 UTC+02 http://qpoem.com/a-christmas-tree-in-china-2/ 15 decembrie 2016 la 01:11 UTC+02 http://romanian.cri.cn/381/2013/05/10/1s136849.htm 15 decembrie 2016 la 01:10 UTC+02 http://romanian.cri.cn/341/2016/08/05/1s171988.htm 15 decembrie 2016 la 00:40 UTC+02 http://romanian.cri.cn/381/2013/05/10/1s136852.htm 15 decembrie 2016 la 00:35 UTC+02 http://romanian.cri.cn/161/2013/05/09/Zt1s136810.htm 14 decembrie 2016 la 23:57 UTC+02 A CHRISTMAS TREE IN CHINA In China There is a big tree An evergreen The tree walks What is wrong with you Tree? Say the mountains of ice But the Christmas tree waits Xmas. 14 decembrie 2016 la 23:35 UTC+02 COMPLEMENTARISM .To China I am just a cheese doughnot But something makes me special Don't know what - I'm a lamb grower Maybe your radiosongs There's a complementarism in our friendship I eat all my cabbage with meat and think You work & as my Mom wish help - I can work & you can learn. 14 decembrie 2016 la 23:15 UTC+02 http://romanian.cri.cn/341/2016/06/23/1s170942.htm 14 decembrie 2016 la 23:13 UTC+02 http://romanian.cri.cn/341/2016/07/22/1s171651.htm 14 decembrie 2016 la 22:43 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Down_to_the_Countryside_Movement 14 decembrie 2016 la 22:41 UTC+02 Mesajul meu de sustinere morala si psihica, pentru toti cei care aleg sa lupte si sa traiasca, fiind diagnosticati cu cancer. Nimic nu e mai dureros decât să vezi o persoană schimbându-se din cauza cancerului, încercând să arate bine, să se mențină ferm și să își păstreze credința că totul va fi bine. După chimioterapie si radiații, persoanele se schimbă fizic și sunt în stare de șoc. Știu că mulți vor ignora acest mesaj, deoarece cancerul nu i-a afectat îndeaproape.� Nu știți cum este să vezi o ființă dragă purtând o luptă cu aceasta boală. Le cer tuturor contactelor mele de pe facebook o mică favoare și știu că doar unii o vor face...Dacă cunoașteți pe cineva care a luptat contra cancerului, care inca luptă sau care a trecut prin această boală teribilă, vă rog postați acest mesaj pe profilul dumneavoastră timp de o oră, ca un mic suport pentru toți cei care astăzi se zbat pentru a ramane in viață, în semn de respect pentru cei vii si cu un omagiu pertru cei adormiți. Dacă decideți să o faceți vă rog nu etichetați si nu distribuiți...Trebuie doar să copiați acest mesaj și să îl postați in profilul dumneavoastră pentru a-i sustine pe fiecare dintre ei. Va multumesc! 14 decembrie 2016 la 22:38 UTC+02 Trebuie să copiez la computer partea a doua din povestirea Recunoștință. Încep într-o zi de dimineață. Și mai am povestiri, trebuie să mă uit dacă mai găsesc ceva. Am îmbătrânit, pe vremuri noaptea le scriam. 14 decembrie 2016 la 22:26 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ZnM6zHUEeSs
14 decembrie 2016 la 22:24 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Vietnam_War 14 decembrie 2016 la 22:23 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Great_Leap_Forward 14 decembrie 2016 la 22:21 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/AfricanAmerican_Civil_Rights_Movement_(1954%E2%80%9368) 14 decembrie 2016 la 22:20 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Cultural_Revolution 14 decembrie 2016 la 22:11 UTC+02 联系 Trad. 聯繫 lián xì connection contact relation to get in touch with to integrate to link to touch Show Strokes 联系 Trad. 聯係 lián xì variant of 聯繫|联系[lian2 xi4] Show Strokes 希 望 xī wàng to wish for to desire hope CL:個|个[ge4] Show Strokes Are you Studying Chinese? Become fluent in Chinese by watching Chinese videos in a video player designed for language learners. Try Yabla Now Find out more 信息 xìn xī information news message Show Strokes 系 xì system department faculty Show Strokes 系 Trad. 繫 xì to connect to arrest to worry Show Strokes 系 Trad. 係 xì to connect to relate to to tie up to bind to be (literary) Show Strokes 系 统 Trad. 系 統 xì tǒng system CL: 個 | 个 [ge4] Show Strokes 消 息 xiāo xi news information CL:條|条[tiao2] Show Strokes 分析 fēn xī to analyze analysis CL:個|个[ge4] 详细 Trad. 詳細 xiáng xì detailed in detail minute 西 Xī the West abbr. for Spain 西班牙[Xi1 ban1 ya2] Spanish 关系 Trad. 關系 guān xì variant of 關係|关系[guān xì] Show Strokes 关系 Trad. 關係 guān xì relation relationship to concern to affect to have to do with guanxi CL:個|个[gè] Show Strokes 西 xī west 喜欢 Trad. 喜歡 xǐ huan to like to be fond of Show Strokes 联系方式 Trad. 聯繫方式 lián xì fāng shì contact details Show Strokes 学习 Trad. 學習 xué xí to learn to study Show Strokes 系列 xì liè series set 东西 Trad. 東西 dōng xi thing stuff person CL:個|个 [ge4],件[jian4] 东西 Trad. 東西 dōng xī east and west 游戏 Trad. 遊戲 yóu xì game CL:場|场 [chang3] to play 解析 jiě xī to analyze to resolve (math.) analysis analytic 一系列 yī xì liè a series of a string of 吸引 xī yǐn to attract (interest, investment etc) CL:個|个[ge4] 细 Trad. 細 xì thin or slender finely particulate thin and soft fine delicate trifling (of a sound) quiet frugal Show Strokes 体系 Trad. 體系 tǐ xì system setup CL:個|个[ge4] Show Strokes 仔细 Trad. 仔細 zǐ xì careful attentive cautious Show Strokes 信 息 技 术 Trad. 信 息 技 術 xìn xī jì shù information technology IT Show Strokes 昔 xī former times the past Taiwan pr. [xi2] 昔 Xī surname Xi 喜 xǐ to be fond of to like to enjoy to be happy to feel pleased happiness delight glad Show Strokes 习惯 Trad. 習慣 xí guàn habit custom usual practice to be used to CL:個| 个[ge4] Show Strokes 操作系统 Trad. 操作系統 cāo zuò xì tǒng operating system 信息化 xìn xī huà informatization (the Information Age analog of industrialization) Show Strokes 分析师 Trad. 分析師 fēn xī shī analyst commentator 洗 xǐ to wash to bathe to develop (photo) Show Strokes 网络游戏 Trad. 網絡遊戲 wǎng luò yóu xì online game abbr. to 網遊|网游 细数 Trad. 細數 xì shǔ count-down breakdown to list to enumerate to run through Show Strokes 山西 Shān xī Shanxi province (Shansi) in north China between Hebei and Shaanxi, abbr. 晋 capital Taiyuan 太原 西安 Xī ān Xi'an, sub-provincial city and capital of Shaanxi 陝西省|陕西 省[Shan3 xi1 Sheng3] in northwest China see 西安區|西安区[Xi1 an1 qu1] 陕西 Trad. 陝西 Shǎn xī Shaanxi province (Shensi) in northwest China, abbr. 陝|陕[Shan3], capital Xi’an 西安 市[Xi1 an1 Shi4] 江西 Jiāng xī Jiangxi province (Kiangsi) in southeast China, abbr. 赣, capital Nanchang 南昌 西部 xī bù western part 休息 xiū xi rest to rest Show Strokes 吸 xī to breathe to suck in to absorb to inhale 出席 chū xí to attend to participate present 熟悉 shú xī to be
familiar with to know well 细节 Trad. 細節 xì jié details particulars Show Strokes 清晰 qīng xī clear distinct Showing first 50 results. Show all results Browse Dictionary 14 decembrie 2016 la 22:08 UTC+02 În afară de acestea prioritatea majoră este acordată învățatului. Primul cuvânt din opera Lunyu fiind „învață“: Original Pinyin traducere 「学而时习之， 不亦悅乎？ Xue er shi xi zhi, bu yi yue hu? Învață și din timp în timp repetă, nu-i așa că-ți produce bucurie? 有朋自远方 来， 不亦乐乎？ You peng zi yuan fang lai, bu yi le hu? Când un prieten de departe sosește, nu-ți produce la fel bucurie? 人不知而不愠， 不亦君子乎？」 Ren bu zhi er bu yun, bu yi junzi hu? Să nu fii recunoscut de lume, cu toate acestea să nu fii întristat, nu este aceasta o purtare nobilă? - Wikipedia, Confucius. 14 decembrie 2016 la 21:53 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=TU3b1qyEGsE 14 decembrie 2016 la 21:40 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=dSCPWIsGGVI 14 decembrie 2016 la 21:31 UTC+02 HEART FAILURE. TO A GIRL The brain was dead Reversed polaris of anima And heart was perculating As an electric water-pump The disarticulate movements The silence of the street And the cry Mama! Mama! 14 decembrie 2016 la 21:24 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=cW4AHmTzyMo 14 decembrie 2016 la 21:20 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Alexandru Vakulovski. 14 decembrie 2016 la 21:10 UTC+02 MAMA MOARTĂ Ninge-n ogradă Ninge curat Eu în zăpadă Te-am așteptat Mamă plecată Și adorată Mamă iubită Mamă murită Mă uit la Lună Privesc la stele Clopoței sună - Care din ele? 14 decembrie 2016 la 20:00 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=qRZmdzCGLYw 14 decembrie 2016 la 19:57 UTC+02 Trebuie să găsesc o editură pentru CDR... 14 decembrie 2016 la 19:49 UTC+02 ACCOUNTABILITY I walk but that is a lie I sit I lay down I weigh I weigh life and man Like t/ electronic scales What is good what is bad What is in between - neutral I weigh the payed & marked Or lost with the lost ones. 14 decembrie 2016 la 18:47 UTC+02 R S THOMAS We look at the Wound of Life As to a Libellula diamantine Or R. S. Thomas alone in a Book Or City - with poetic uncertain Eyes - What's more to Get? What's more to Live for? - Except Those Cat eyes & the Nothingness o/ Alone Unselfunderstood Spirit. 14 decembrie 2016 la 18:37 UTC+02 ON FRIENDSHIP. TO A WHITE POET Discovery of Man and of the World Friends are few they saw - 4 or 5 at best But isn't Intoxicating this perpetual Orgasm? - Always with the right People Never a Bum or a Hobo a Negro a Homeless A Loser - Friendship enwings us to the Peak - Like Vultures and prototype Zeppelines The last Illusion of our Times. 14 decembrie 2016 la 17:42 UTC+02 Am observat ceva în viața mea în lumea asta. Bogații dau daruri de fițe la cei bogați, dar nu împrumută nici măcar cu cinci lei pe cei săraci. 14 decembrie 2016 la 17:30 UTC+02
IN THE MIND OF GOD The Star moves in the Mind of God Relentless & frozen lost in Logic & equations. Just a brain of Meat and Soul - - Heart In the Morning the Errand to the Market And the few Money in the Sock Childhood and Angels and old Age And the Angelus. 14 decembrie 2016 la 17:20 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 14 decembrie 2016 la 17:07 UTC+02 Upright guitar. 14 decembrie 2016 la 15:02 UTC+02 CARTE DE RUGĂCIUNI PENTRU EVLAVIA OMULUI CREȘTIN Felix Rian Constantinescu 2016 MOTTO „Acești bieți supuși români, care sunt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns (...). Nu mă mir că pământurile lor sunt rău lucrate, căci doar cum ar putea fi altfel când omul de la o zi la alta nu e sigur de posesiunea sa și trebuie să fie zi de zi și poate în fiecare ceas la lucrul domnului său. Altfel, națiunea are într-adevăr spirit; neașezarea ei vine desigur din nenorocirea ei.” Împăratul Iosif al II-lea, Austria. „Fericite auguste împărate! (...) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (...) Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (...) Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (...) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IXlea. (...)” Supplex Libellus Valachorum „„Înaintarea literaturii române și cultura poporului român în deosebitele ramuri prin studii, elaborare și editare de opuri, prin premii și stipendii pentru diferitele specialități de ltiință și arte și alte asemenea. Asociația va avea un președinte, un vicepreședinte, un secretar-prim, un secretar, un bibliotecar, și arhivar, un
casier, un controlor - toți aleși pe trei ani.” ASTRA, Sibiu. Autobiografie În primul rând trebuie să spun că nu am putut citi nici măcar primul volum din Cel mai iubit dintre pământeni. Altceva nu știu ce aș putea spune. Cred că trebuia să mă nasc undeva pe un munte și să judec stelele și oile. Aș vrea să fiu opusul androginului. Oamenii mă plictisesc. Inconștient nu îi consider astfel. Nu am nevoie de nimic. Nu am nevoie de nimeni. Sunt piatra de mormânt a mamei mele, superbă. Sunt pasărea de foc și vreau să rămân astfel. Disprețuiesc oamenii. Da, am păcate. Pâinea eroilor La Cluj îmi plăcea să stau în Cimitirul Eroilor Singur Printre crucile soldaților români, maghiari, nemți, ruși Crucile Revoluției Eram la cimitirul român din Primul sau Al Doilea Război Mondial Când un om m-a oprit Mi-a spus Nu vă supărați Poate vreți să primiți aceasta Și mi-a dat pâine, pateu și mi se pare roșii Nu aveam ce mânca la cămin Am mai trăit o zi Cu pâinea eroilor. COPIII FAC CUNOSTINTA CU GULAGUL Doamna a plecat puțin și ne-a spus să o asteptăm pe hol Ne-am spus să deschidem ușa Dietei Cavalerilor ne izbeam cu umarul în usă și apoi ne-a chemat doamna directoare și ne-a pus diafilm cu Păcală care trăgea ușa după el. COPIII MERG SA INTALNEASCA IUBIREA noi Copiii din grupa doamnei Ronai mergem cu doamna La sala mare să îi vedem pe Lizuca și pe Toto La teatrul pentru copii. COPIII FAC CUNOSTINTA CU IEPURII Era cam toamna anului 1987 Copiii au mers la doamna Ronai Acasă să vadă iepurii albi și gri negri și roșii frații pisicilor închiși în zăbrele cât niște sicrie pentru iepuri. COPIII FAC CUNOSTINTA CU MOARTEA Era poate Primavara lui 1988 De Înviere noi Copiii din grupa mare am fost duși încolonați de doamna Ronai la cimitir să vedem păpădiile mari și galbene și fluturii albi. PLANSUL REGINEI Viata se petrece pe o tabla de sah. Lumea e un portulan Spun marii geografi Sunt patru targuri si-un ciolan Si banii olografi Un targ mai mare unul mic Un Iad si-un Paradis Cu elefanti razboiul punic In drum catre abis Era o fata doua fete Si-o Vergina Regina Fata dintai porni sa certe Cea buna sa senvina Veni in calea lui Tocila In calea lui veni Si pentru el si Sarsaila Pentru ei muri Acum statuie-i fata-n targ Tocila e plecat Dama de vita s-a-nnegrit Regina plange-n sat. OCHII LUI ZAMOLXE Spitalului de la Zam. Zalmoxis inseamna urs in zale, adica melc. Ochii lui Zamolxe sunt doi melci Morti in pestera Zalmoxis e un tau cosmic Degetele ii scot ochi de bour Genunchii ii sunt pietre sparte Cade in noapte Zamolxe Cu inima lumina. Parul, barba, vorba ii sunt ciorchini de struguri albastri Chipul, omul din nuci. Ganduri la Veghea lui Zalmoxis de Raul Constantinescu trebuie sa ma intorc la origini la pacea mintii unita cu pacea inimii la muntele din psihic la chihlimbarul din ochi la tacere supunere si castitate. TRIBUNUL DE PE MUNTI Lui PI, care mi-a dat tribuna. Lumea icoana Urlet dorul Mort amorul Viata vama Cu Dumnezeu Sade pe munte Stance carunte La sfatul sau Poporul dor Pentru pamant Pentru cuvant Moartea omor. SONETE I Vegheaza plopii an de an Marie Peste castel negru de-orfani Stapana Cobor orfani pamant inghit Marie Tristae est Terra Harzoc Latina Te rog divina saraca Regina Cobori peste spitalul mort Marie Adu balsam in iad o tu Marie Si ai mila de Nebun si de Cadana Dar mana ta ramane intre stele De ce nu poti sa vii tu sa ne mantui Cand vietile ne sunt moarte in rele? Noapte de noapte negre trepte bantui Balante trag virtuti cu pietre grele Noi te rugam Marie sa ne bantui. II Un cantec vechi din ceruri vin Marie Coboar' din munti plini de orand Marie Din ingeri mii din stele vii Marie Si imi vorbesti ma lecuiesti Marie O viata stau la templul tau Marie Si plang cu plans de cerb in rau Marie Si mult te caut in campul vechi Marie Cand te gasesc ma mantuiesc Marie Esti mai frumoasa ca o ia Marie Mai buna esti ca mama mea Marie Iar te astept tu sa ma chemi Marie Si sa ma duci peste genuni Marie Cu gura os cu piept pamant Marie Iarasi te chem din necuvant Marie. ARDEALULUI Ardealule, Ardealule Multi iti manca malurile Transilvanie plaiu ros Geaba intalnesti pe Mos Giocurit si giocuros Mancarea ti-e doar un os Plangi Ardele blestemat De ciocoi esti blestemat. POETUL RĂZVRĂTIT ȘI POETUL NEBUN Noi si voi Ne incercuiti ca un zid Voi ati
facut lumea Voi sunteti Romani Ardeleanu nu are suflet Sa munceasca pe roata o mie de ani Sa moara in Romania inca o mie Veniti in pamanturile si satele noastre Va invata dascalii si tribunii Si apoi daca se ridica Un suflet ardelean Poet razvratit poet nebun Pus la index de Parlament si intelectuali Sa moara sa moara Si haitele de oameni sa urle. PIAZĂ-REA Fatlogofat Piaza-Rea isi rememoreaza viata. Eu sunt suflet Piaza-Rea Nimeni stie viata mea De prunc mi-au smuls aripa Mare mi-au zdrobit fruntea Si traiesc in lumea rea Si Dansa imi da piatra. Piaza-Rea e deznadajduit. Nu mai vad in lume bun Pentru lume sunt nebun Biserica m-o-nselat Pe roata m-o-r torturat Vad in lume si ce nu-i Geniu fara capatai Si mai bine as muri Cu mine s-ar ispravi. Piaza-Rea nu mai crede in iubire. Ca iubirea m-o-nselat Dumnezeu, mama, barbat Nu exist-asa iubit Sa nu moara parasit De Papa si Dumnezeu Si de lacrima de seu De imi spui despre iubire Eu iti spun ca-i Moartea-n lumea Plin Ardealu de straini Ce ne tinu ca pe cani Si mai bine as muri... CATEDRALA DE SÂNGE Reginei Ute cea Frumoasa Eu sunt o piersica Doar os Catedala de sange Burgund Privind samburele Vad ca e arhitectura Astfel Nu mai imi plang trupul. *** USA Romania Chine. Vezi Mamă m-am spânzurat Felix Rian Vezi Mamă m-am spânzurat Uite Tată am plecat Inima din piept mi-am dat Păsările m-or mâncat Dumnezo m-o blestemat Fată mult eu n-am mai fost Că m-o luat Moartea la rost Eu Copilul cel mai prost Care râde-n zi de post Și când spune Tatăl nost Moartea mult de m-ar ierta Că n-am fost pe voia Sa Și cine s-o mai speria Să i se sperie inima De toată durerea mea Am murit și m-am tot dus Tata de spate-i adus Mama are părul fus Frate-mio plânge că nu-s Unde-i fata? Unde-s? Nu-s... CRUCEA DE CETINĂ Felix Rian Constantinescu 2016 În memoria Masacrului sovietic de la Fântâna Albă din ziua de 1 aprilie 1941. Drum printre mitraliere Pelerini prin câmp Mergem spre moarte Diavolul sfânt Ne-ngroapă în carte Iară murim Dalbi ghiocei În roșu tărâm Iată-ne miei. Tortura Sabia îmi spintecă ochii Sabia îmi spintecă pieptul Crește plânsul mamei Dochii Mi-am pierdut în lume dreptu Și de-o fiu să fiu pământ Nu-s pământ de roșu vis Voi să știți bietu-mi cuvânt Ci-s pământ negru ucis. Luminii Tu lumină luminată Ochi de zeu palmă stelată Spune-mi mie cin’ ți-i tată Odată sau Niciodată? Că de când nu te-am văzut Și de când nu te-am privit Mama s-o făcut năut Bucovina o murit. 75 000 Am plecat în lumea mare Bucovina-i țara mea Ca pasărea călătoare România nu-i a mea 75 000 au fost Crucii de cetini arzând Morți prin lume fără rost În ochii mei de pământ. Simplegeist Ah tu mamă ah tu tată Ce mă feți și mă răsfeți Unde-i mintea fermecată De copil vechi minteleț Voi muri și eu o dată Dară nu voi fi uitat Îngeri vor veghea în vatră În pământul neiertat? Oameni de la sat Oameni de la sat am fost În ogoru ce-am arat Când murit-a neamul prost Acolo ne-o aruncat Dară cine o uitat Viața-i un mormânt făcut La ce bun o treierat Pentru poporul vândut? Profesorul de sat Taci troiene că ești prost Cartea știu eu pe derost Taci tu câne că ești prost Cartea știu eu pe derost Despre suferința ta Nu scrie în cartea mea Nice despre moartea ta Nu scrie în cartea mea. Dispreț Vin din veacul de dispreț Mult am îndurat măi frate Veacul porcului mistreț Moartea le-o-ntrecut pe toate Viața ne-o murit în câmp Peste mine au scuipat N-am avut nice mormânt Orașul m-o și uitat. Crucea de cetină Aici crucea a -nflorit Aici țara a murit Cap de bour cap de bou Eu îs Moldova Singur Eu În frunte clocesc un ou M-am bătut cu Dumnezeu. Satul mort Stau pe un câmp Ca în Bălașa În toate părțile Sunt eu Stând pe un câmp Singur și ubicuu Mort. ++++ Serghei Esenin soldat sovietic Mitraliera vodca și un carnet De poezii e tot ce am Spune Tu mămăligarule To be or not to be Când eu sunt doar o mitralieră ce merge cu vodcă Și tu doar o inimă mămăligă Încă caldă? RIF 1111111111111111111111111111 2222222222222222222222222222 3333333333333333333333333333 4444444444444444444444444444 4444444444444444444444444444 4444444444444444444444444444 4444444444444444444444444444 1111111111111111111111111111. MAMA CU CINCI
COPII Obosită este mama cu tălpile trudite vine prăbușită de pe câmp dar bicicleta este plină de varză și roșii copii vor avea pâine brânză cu roșii ce au făcut copiii în lipsa ei cum s-au împăcat? Contemplativul lui Mircea Vulcanescu Pe muntele mare pe muntele mic E moarta noaptea asemeni vietii Din soare lumina infloare in spic Iata-ne in templul diminetii Pasari ce plangem mai des ori mai rar In Cosmos plecam pe Drumul Matasii Ciugulim aur din pamantul barbar Ochi patrunsi de trilul Imparatesii. *** Dimineață La capătul lumii. Creier obosit. Paradis in sat Uite tata Ceru parca-i de icoana Salta frunza ramura Plopii-s linii Soarele e alb De gheata. Americii Tie ti-am vorbit America cersind Iubire dar nu m-ai auzita Ironic este cum poporul libertatii E orb si surd la plansetul dreptatii Vei incerca sa judeci mai departe Dar numele nu ti-l vad in carte Degeaba scrii caci vei fi cenusa Si nimeni te va plange neiubita. GRAMATICĂ PENTRU GRAMATICA VIEȚII În sfântul Vas Creierul Ceas Lumină Divină Moarte Stăpână. Lucian Blaga la Lancrăm 1 LUCIAN BLAGA, Idee, idee! Stea de pământ, tristă idee, mamă mormânt. MORMÂNTUL, Ascultă cuvântul, când vine vântul, moare pământul, trezește sfântul. SPIRITUL, Tăcuta harpă, neagra marcă, lumina parcă, tăcuta țarcă. LUCIAN BLAGA, Tu vină, lumină, moartă stăpână, mă ține de mână. MORMÂNTUL, Copilă, copilă, în milă e milă, caută lumină, în noaptea stăpână. SPIRITUL, Ah, cât te-am căutat, al meu păcat, mormânt preacurat, mormânt luminat. LUCIAN BLAGA, În moarte e moarte, în pământuri parte, în litere carte, în creștinism moarte. MORMÂNTUL, Copile-ai venit, la mama-i venit, iubirea e mit, mormântu-i trăit. Dialogul SPIRITULUI cu MORMÂNTUL 2 SPIRITUL, Mormânt e lumea Și lumea un mormânt Mormânt e Biblia Cuvânt în Mormânt. SPIRITUL, Cădem în moarte Cosmic nihil O arsă carte Eram copil. MORMÂNTUL, În mușchi cuvântul Șoptește mormântul Mort e pământul După Isus smântul. SPIRITUL, Fără de viață Ultima ceață În dimineață Tristă paiață. MORMÂNTUL, Te chem în moarte Să mă ai parte Te scriu în carte Fără de moarte. SPIRITUL, Nu, eu sunt fiară Mormântul să piară Sânge în sară Ura în vară. MORMÂNTUL, Te chem în moarte Să mă ai parte Te chem în viață În noua ceață. 3 Căderea NEGURII NEGURA, O, tu străine Vino la mine În munții ruine Din urâciune. NEGURA, Ascultă, ascultă Bezna e multă Munte murit Bord nesfințit. NEGURA, E timpul luminii Din nopțile vinii Să vină străinii În sufletul vinii. 4 Lucian Blaga ridicându-se din Mormânt MORMÂNTUL, Te du în lume La lume spune Cei fără nume Copile nebune. (LUCIAN BLAGA tace) Cortina. Aiudul si Auschwitzul Si Krisna i-a spus karma. Mai Aiudo groapa rece Cine-n lume te intrece? Auschwitz cu cuptoarela Roma cu duioarele? Auschwitz tu fratele mieu Ce stii tu de Dumnezeu? Ce stii tu de al meu dor? Ca iou vreu dor ca sa mor. Cum sa va spun? Parinte is bautor. Mergi la dezalcolizare. Parinte is preacurvar. Mergi la psihanaliza. Parinte is nebun. Cauta ajutor. Parinte is batjocoros. Marturiseste-te lumii. Dascalul de internat Bataia e rupta din rai. Ar invata stiintele vechi Dascalul prin internat Dar scolarii-s tontoroi Profii ii iau si-i bat Nu vor nici filozofie Matematici ori roman Nu vor nici teologie Nici trecutu-acestui neam. Este un drum catre idei Soptesc scolarii-n pat Mananca lacrami cu ulei Caci au venit din sat Afara dascalu-i turband Si are capul mare De ce nu ne lasa dormind Ca cei din lumea mare? Turnul Turnul de os Boltit frumos Turnul de lemn Tacut indemn Turnul de stei Salas de miei Turnul de dor In care mor. Unei Biblii germane Din Dacia sfanta cu sacri plopi Cerul un tub de culoare Un sah o carte si o Biblie incalcita Logica ocean. CARTEA TRASĂ PE ROATĂ Aveam o Biblie a națiunii Gyr în rea Comedie Jar în tainele genunii Am dus în duh solie Cine mi-a luat cine-a zdrobit La fiare aruncând? Fratele meu ce n-a iubit Ce l-am iubit plângând Pe roată-a tras el Biblia mea Ca Doja a sluțit-o Și nimeni n-a vrut să o ia Când trist am dăruit-o. *** Voi Mă chemați la templu Eu vă chem la sat. MOGOȘ ȘI MAZILU Poate secretul Libertății Americii este chiar faptul că cetățenii au arme pentru a-și putea apăra țara, ca geții lui Ovidiu, cu o mână pe plug și una pe sabie. Mor copiii Cad uciși Pleacă fiii -n păltiniș Taie brazii Toți călăii
Curge sânge Sar dulăii Gropi comune Sus în munți Ochi închiși În sfinte nunți. Frate, frate Frate frate Unde ești? Adu-mi de mamă povești Hai frate Că îți aduc Hai frate Să te sărut Frate frate Te predai? Frate frate Du-mă-n rai. Gândire logică Evreii/ arabii vor dreptul la viață liberă. Românii își vor țara. Rromii vor egalitate cu Europa. Germanii VOR iertare. Rușii vor pâine și vin. Ucrainenii vor conștiință. Maghiarii vor părtășie. Sârbii vor înțelegere. Morala Bâta sau mâna? VIRTUS ROMANA REDIVIVA Aufklärung Creier de cupru brațe de fier Cărți scrise ocru pe troianul cer ridică poporul pe orice sărman ca Ioan Minorul și Vultur pe ban în limba latină româna vorbește în Bizanț stăpână Roma viețuiește Peste sărăcan Somn doinit în câmp cu Maria Van și cuvântul sfânt. BISERICA CREȘTINĂ ROMÂNĂ Unde ești Niceta Uitate Gaudențiu Sfinte Protogenus Iubite Theotin? Pierduți vai Printre rânduri De bolovani În munți. Luna și Mama Lumină din vină Fată preacurată Lună stăpână Mamă-nmiresmată Dumnezău-o muritu Marii s-or rugare Ceru prăbușitu În ochi de Fecioare. BISERICA ȚIGANILOR Toți țiganii cred în Dumnezeu. În drum Biserica țiganilor Fiii banilor În fum Icoane infidele Liberă credință Te culcă Ezechiele Păcatul ia ființă. Sub bolta catedralei din Cluj Bolta dublă arde în pictograme Porumbelul păcii într-o farfurie smălțuită pentru mămăligă Piatra albă lovită ușor de daltă mângâiată cu ciocanul Rotunjită și fățuită nu ca un sân de femeie Ci ca bolta cerului înstelat Se spune că toți găsesc loc sub cer Și că frescele sunt sori Bolta catedralei este interiorul craniului meu. AVRAM IANCU NEBUN Domnului profesor de fizică Badiu Iancu, nepot de soră de al lui Avram Iancu. Lung îi drumul moților Dar mai lung al morților Transilvanie ruptă roată Tu bătăi pușca lată. PANTELIMON Trebuiau desființate orașele nu satele. Sfântul merge În Pantelimon Umblă icoana Ca prin somn Plâng muieri Și râd copii Nu-i mâncare Morți de vii. Horile, horile Horile horile Plâng miorile Beu ciorile Mor florile Și Horea și Cloșca pe roat Și Crișan spânzurat. Dracula și Contesa Contesa de Bathory se spăla în sânge de țărănci române. Sânge cere acest pământ plânge Vlad vampirul sfânt Sânge cere trupul meu Și țăranca -i mielul meu. VOIEVODUL DE ALBA IULIA Mihai Creștinul Se numea odată Copilul trist Fără mamă, tată Fără popor Fără solie Doar cu Dumnezeu Și privire vie. Poezie scrisă cu pixul pe hârtie Am venit Am plecat Am plecat Am venit Viața mamei s-o sfârșit Tata mi-o îmbătrânit Lumea-ntreagă o murit Și eu am înnebunit. COL ULP TRA AUG DAC SARM ROMANORUM SUMUS AETERNA CIVITATE ANIMA UT HUMUS FLORIS LATINITATE SACRUM CHRESTUS AMOR MORS LIBERTATIS MOXIS SILVAE MOR VINUM LACRIMA PANIS. SOARELE ÎNȚELEPT Wulfila înseamnă Lupilo. A răsărit soarele ca floarea soarelui în câmp ori ca bomba nucleară deasupra orașului - Uită-te în ochii mei spune soarele Mănâncă-mă. GRI NEUTRU Dumnezeu acesta de contrabandă. - Idee filozofică postrevoluționară. În biserica turn de pază Îngeri cu aripi gri veghează Pictorul e-n piața lumii Chemat n-apoi de plânsul Mumii. Moisei +++++++++ ++++ +++ ++++++ ++++++ 271 „După retragerea aureliană (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv, între secolele al III-lea și al X-lea, de goți, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari, maghiari și pecenegi. Populația autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost nevoită să părăsească orașele romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase. Descoperirile arheologice atestă că, un timp, amfiteatrul de la Sarmizegetusa romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreață, având intrările baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor în vestul Transilvaniei, au reușit să creeze structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluția istorică a Transilvaniei a fost însă stabilirea ungurilor în Pannonia - Bazinul Panonic -, în 896, aceștia avansând treptat în următoarele secole către interiorul arcului carpatic în Bazinul Carpatic.” Wikipedia Și-a părăsit vreun popor dumnezeii? întreabă Leul și mieii Și-a urât vreun animal sângele? ascultă - duioasă - plângere Plângere. TOPORUL LUI NOPCEA îN HAȚEG DEPARTE ÎN LOC FĂRĂ CARTE DUPĂ REUNIRE S-A DAT DE ȘTIRE DIN NEAM DE EROU
PE NOPCSA PE BOUR NOPCEA NEÎMBLÂNZITUL HAI FRAȚI CU PÂNDITUL DIN NEAM DE TRIBUN DIN NEAM DE NEBUN HAI SĂ-L ALUNGĂM VIA SĂ-I LUĂM. NEIERTATUL PE ROATĂ DE CAR PE RUGUL DE JAR PE ȚEAPĂ ÎN PAR ROMÂNUL BARBAR PE ROATĂ DE CAR PE RUGUL DE JAR PE ȚEAPĂ ÎN PAR ROMÂNUL BARBAR. NICKEL 2000 Tu ești Corbul dar eu sunt Vulturul. Pacient de la Zam. Poetul Devei Pururi băiat Rimele Nevei L-au arestat Ucis în zarcă La Zam spânzurat ca Doja fu parcă Dar azi e uitat. POTOP IN VENETIA Banul si arta au invins Orasul e de apa nins Nimeni vede intelesul Burg mancandu-si miezul. CIMITIRUL lui Paul Cezanne POEME SCRISE-N PIATRA DUHURI VORBIND IN VANT OASE CENUSA-N VATRA TACERE LA MORMANT ADUC COPII LUMINI MAMA E IN PAMANT SINGURI CA NISTE CANI IN FURTUNA SI AVANT. TRAGEREA PE ROATA Roata hora romaneasca roata crunta ungureasca roata graului sa painii strapunsa biserica mainii fost de roate Ardealu plin sangele ne e venin noi facutum drumuri ziduri si muritum rupti pe griduri. ARS N-am scris panselute Am scris oase Si sange Bolovan negru Pamant negru Suflet negru Cer negru. Mineri In pamant In mormant Robotim Fara cuvant Viata grea si urata Tara mea Dispretuita. GENIULUI Desfatarile gem Munca icneste. RUNE EU NU SUNT OM EU NU SUNT ROMAN ROMANUL DACUL O VOI FRATI AI NOSTRI TOTI S-AU INCHINAT TOTI S-AU TEMUT NOI AM COBORAT IN ARENA. Obida Regatului. Ce ne-ati mai eliberat Ca sa ne scuipati in cap Pe scaunul rosu am stat Cu clestii neo torturat Roata ne-o chemat in pat In baie ne-am ingropat Mama sade moarta-n sat Cimitirul ni-e arat. Ardelean prost Ardelean prost Casa in rost Laibar de miel Ochelari de fier Nu stiu ce-i Levantul Mirobolantul Nice ce-i Rusia Sfanta nebunia. Ideea de Ardeal Dar asa o facut etern Regatu. Ardeal universal Matias sus pe cal Pace venind prin miri Te miri si te dezmiri Ardealul pamant al urii Si al cuminecaturii Ardealul de pamant De neinteles cuvant. Miorita Miorita Frumusita Tri flacai iti zicu hăi Mai tu nu zici Bine Taci ma om cane A me-i Miorita Iou ii cer gurita. PAMANT SCHINGIUIT Ardealul tras pe roata Cu Romania toata Zdrobit sub plug de sange Mintit in carti de plangeri Grau omorat in vatra Porumb-ngropat in piatra Inflorit cu duhul vechi van Gogh mancand curechi. Votul Botanistii baga botul. Botanistii iau muie. - Dicton de tranzitie. Greci Si romani arunca bani Nenumarati Si nemarcati Drahme citesc denari chitesc. SATUL Cerul este valurit Oameni iara or murit Carciuma o las in drum Si din ceruri ploua fum Merg in cale uite-un om Dulaii mușcă in somn Dar ii tata Haide Hai Si eu am ajuns in Rai. ICOANĂ PE STICLĂ Cavalerul trac străpunsă Bălaurul dac Leule leule Îngeri să dăsfac Calului alb Leule leule. BISERICA ȘI CIMITIRUL Biserica cimitir Cad stăpânii fir cu fir Cimitirul templu mare Îngerii să tăbărare Morții vii și vii morți Margarete rupte-n sorți. FRATELE SI FRATIORUL Fratioare da-mi mancarea Frate draga grea mi-i foamea Fratioare da-mi si casa Frate draga und-ti-e masa Frate draga tu ai casa Eu abia de am o masa Vrajitoare rea te-deamna Moartea din pamant o cheamna Mastera se vrea regina aminteste-ti de mamica. INSTELAREA Lui Dimitrie Stelaru Din plopi urc in cer Astru de ger Univers harpa plangi tren de marfa. CALVAR I(i)sus plangea. Nasterea mi-a fost Golgota viata rea rau Vifleem Mintea trasa pe roata inima facuta ghem Unii spun c-as fi Isus Patimi nu-s Nici doruri nu-s Decat unul scos din carte Dorul meu aprig de moarte. CLUJUL SI EU Sedeam la felinar spre Universitate citind acatiste pe griduri Gerul din cer Oameni iesind Filarmonica mirandu-se pe taran. MESTERUL Ciopleste lacrimi in lemn inzeite patimi in semn Si fluiere si linguri si cant si rabdare de sfant. RUGACIUNE Creierul bolta Inima-nalta Cerul uitat Ochiu bărbat Tacere mare Ghioc de soare Ger timpuriu Iarasi inviu. VOTUL ROMAN Arunc cu votul Grec ce sunt Pentru Istorie Pentru Pamant Merg prin zapada Prin ocari Ceru ma vada Umblu pe mari. AUTOPORTRET INTERIOR In mine-i intuneric de iad Inaltimi de orga in mine Acvile ce urla vrabii ce cad Dincolo de rau si bine In mine e tacere si moarte si urlet de fiara Mintea mi-e deschisa carte Si plansul de ceara. DESTEAPTA-TE FELIX Stau privind
peretele domol Cu crestetu-ntr-o rana ametit Bistrian de ganduri imi trec prin ochi Si vad vrun ce fara sa stiu ce vad Ochi mi se zvanta sub palma grea Imi sunt doua nuci pline de miez Sunt un bun copil cu viata rea Stau iar privind in gol - visez. BISERICA CRESTINA ZARCA In zarca m-am pocait In zarca m-am spovedit Si in zarca am sa mor Numarandu-mi dor cu dor Cat ii lumea asta roata Toata ii numa o zarca Si in zarca nu-i lumina Decat inima stapana. EUROPA Candva Europa era o padure De la mari la mari Fara orase fara Moloh Doar o mare padure Un loc al pacii si intelepciunii Bucuria gasita in poieni Scanteile din foc devenind stele Si noi parintii nostri si ei parintii lor. ROMANIA AMPUTATA. FABULA Furnicile albastre muncesc Matcile grase iubesc Matcile bani si matci nasc Furnicile zdrobit pasc Nu vreau mierea ta amara Matca grasa si barbara Ci mi-e mila de furnica C-ai taiat-o cat de mica Striga greierul ateu Gavroche fara Dumnezeu Pentru tot ce-ai prapadit Pocait sau pedepsit? RUSINEA Domnului Profesor Radu Vancu. Rusinea este dor si cant Lumea de razbati In inima ta tacand plangand De tot mai singur cati Stai intr-un loc si-ti amintesti Prieteni mii trecand Mintea ti-e magic Ipotesti Si toti se sting in gand Ramai si tu-n rusinea ta De Chrestus rusinat De cruce ca el stai flamand Martir fii pentru sat In satul vechi vorbesti rugand Si singur stai ades Sezi rusinat si sangerand Si te uiti in eres. LAZAR SAINEANU Telal de basme l-am vazut vorbind frumos ca-n carte Batran si tanar nevazut viu si fara moarte. LIMBA CLOPOTULUI O data la o mie de ani limba clopotului ne suna in frunte adormiti in ger ca in legendele negre sufletele ne sunt biserici naruite cu Dumnezeu pribeag intrand la vecernie. MUIEREA E-o muiere ca oricare o muiere-n lumea mare si barbatu ii muri si se si imbolnavi cine-o creste fiii mei fii mei ca niste miei pe preut nu il lasa se ruga la Precesta Si spunea m-am vindecat Plans-am plans-am rau curat O-ntrebau, Te-ai vindecat? Zicea greu, Nu m-am lasat. Dmitri Shostakovich - Waltz No. 2 Vii valsuri sub Kremlinul rubiniu. FATA DECAPITATA. LEGENDA PENTICOSTALA Demult demult in alti ani rai cine mai stie sortii sai era-ntr-un sat o momarlana pe care o strigau tu Ana. cu Domnul se dragosti Ana innebuni In sat lumea-se vorbi ca Ana innebuni popa o-nfiera cu crucea mosu tuica bea cu butea. Ana innebuni cu Domnul se dragosti Fata mea sa nu te duci ca ne faci de ras la curci fata merse si veni taica capul ii tai'. Cu Domnul se dragosti Ana innebuni. Plange taica fata-i moarta Mergi la Lainici de te iarta Fata me sa pocai Pocaieste-te si tu. Ana innebuni Cu Domnul se dragosti Cu Domnul se drăgosti Ana înnebuni. NOUA DREAPTA Tu vino cu noi la lupta dar de nu crezi ca noi te batem - suntem hitleri pentru maine Ducele cu buza rupta Noi zidim violenta noii ere ULTRAKORPS Bocanci si pumni În loc de minte Batai incercand sa scoata Berlinul Budapesta Transnistria Creierul halba Muzica vraiste Anarhia este muschi si oase rupte. RASISM Pe clasa a doua imi placea de o colega si i-am spus, Bozgorita. Pe clasa a treia un tigan blond mi-a dat o piatra-n cap si mi-a spus Ruman prost. Un secui oarecare l-a spanzurat recent pe Avram Iancu. La camin in Hasdeu o evreica din Sighet si-a batut joc de mine cum a vrut. Am mers nemancat nechemat sa ajut niste nemti la un tir si soferul a spus la greu (Rumanische) Scheise. PLANSUL RUSIEI Plange Rusia sufletul lumii tarina zavorata la sanul mumii Maica in deochi vorbeste-mi Cu ochi in isop ceteste-mi. SUPRAOMUL Are creier de doua kile Copii uriasi la minte El encefalul Terrei trist el spiritul marii. Obsesie si dementa deceniului 19441964 Sunt veacuri repetitive vise urate reflectandu-se in oglinda generatiilor uraste-ti prietenii si vinde-ti fratii obsedante decenii recurente rusinea unui popor blestemul unei istorii homo homini lupus si negustorii cinstiti urla sa moara sa moara sa moara. HONTERUS. LEGENDA Vigilate et orate orice ardelean un frate Turnul Roman piatra neagra Biserica Romana Neagra Avva cu par negru pana. Aurel Cazu steaua pe benedinctini lumina din cer si din batrani Dalb mesteacan rasarit vechi brad sacru mortflorit. LUCIAN BLAGA LA CLUJ Melc in cochilia albastra plange lebada maiastra moartea are chip de om sub al boltii sfinte dom
totul are inteles iubirea e un eres Cluj rosu in soarele aztec Sfantul Lucian deveni metec. RELIGIE EU NU SUNT RELIGIOS SI CUNOSC OMUL RANZOS EU NU SUNT CREDINCIOS SI CUNOSC OMUL FRUMOS. Inviere Zalmoxis vine din mormant Romanul cade in pamant Copiii au aripi si plete Norii au inceput sa fete. BISERICA ȘI CIMITIRUL Biserica cimitir Cad stăpânii fir cu fir Cimitirul templu mare Îngerii să tăbărare Morții vii și vii morți Margarete rupte-n sorți. CRIȘAN ÎN TEMNIȚĂ ÎN TEMNICIOARĂ CRIȘAN AMĂGIT GATA SĂ MOARĂ ȘEDE MINȚIT MÂNI M-OR LUA PE ROATĂ M-OR DA CORBI M-OR MÂNCA MUMA O VEDEA TOT CE-A MAI AVUT TOT CE I S-A DAT CU FIRU ȚESUT S-A SPÂNZURAT. IOAN CORVINUL In veacurile negre cavaler cruciat Ioan de Hunedoara sangele si-a dat viță de Basarab negru Corb in cin infranse pe Arab in paine si in vin. RAGNAROK Am sezut intre meri in uda trista livada de devenii mar Pleiade ma vada cine va pune securea la radacina mea cine din pamantul meu ma va alunga si cand voi ajunge-n cer pe ce drum voi plange drum de piatra si de fier drum de dor si sange? CU PUTREDĂ MÂNĂ Lui Tudor Gheorghe. Cât fui închis uitai liturghia mă afurisi și împărăția dar am o credință de craniu-n tărână îl caut pe Cristos cu putredă mână. PRICEASNA MAMEI Sta mama-n odaie si plange ades n-ar vrea ca sa planga dar doru-i da ghes toti au uitat-o barbatu-i murii fata-i pleca si se pustini unde esti mama unde esti fata unde esti fata unde esti mama? HEATHCLIFF In lumea lui tacere in lumea lor fiere a mers tot pamantul cristosul si sfantul. COLINDUL BOLII In camp de soc Colind bolind Ma opresc in loc In amurg sfint Si zicu cu foc Doamne care-ai dat Care ai trimeas Tu nu ai ertat Nici al mieu necas Cat au fost de reu Te tie Dumnezau Ca nu m-ai iertat Si la cani m-ai dat Viata m-ai mancat De viu ingropat. SFINX IN CAMP OCRU I Lacul inghite iar maslinii In campul galben ocru verde Un loc al magiei si al meu miracol In dealuri pacla si negura Muntii dorm Campul spalat de vant si oceanul verii Tace iar in albastru si ocru. II Chiar si eu m-am ingalbenit Galben galben galben zeu Craniul mi-e o pestera Pictata Si fruntea un niciodata Pe negru dig Intre ape si camp Judec ape Judec camp In ochi mi se face frig. SEZATOARE lui Glad Berindei Omul e un abis vorbitor si singuratatea il cheama la vorba in el parintii sunt cartea mortilor pleaca se-ntoarce in alb cer vechi Corbu asadar sa vorbim inca un mileniu si inca o mie de ani sa adastam in limba felix philosophicum bestiam homo de ce traim nu stim duhule sfinte din guri ne curg cuvinte. FOAMEA SI BATAIA. FABULA dedicata unei Pisici sarmane Ma Bataie crunta esti statu Foamea la povesti Ba tu Foame ma intreci as manca si pietre reci. CANTECUL ROBILOR Internilor din spitalul de la Paclisa. Sub bolta trist cantec cani fara pantec deasupra e bal - val dupa val cautam lumina marie stapana deasupra e bal - val dupa val. PISICA. FABULA De la o casa plina de mancare O Pisica plangand in gura mare Nu am stapane nu am nici azi nici mani Pisica plange negru cu pui negri in sani Tot mai bonava an de an imi vine Eu ce sa fac s-o bat sa-i spun hai maine? Si eu sunt Pisica-n lumea asta Si stiu ca si pe mine m-o prinde napasta Sta si fura mananca pe ascuns De plansul ei bolnav in creier sunt strapuns Tu stapane Doamne ce ne-ai facut pe lume Priveste la Pisica ce roaba e la Caine. UNUI PLOP Plop leganat de vant plop rupt la pamant Frunzele tale mormant tacerea ta duh sfant. HORA Insangerat Ardeal Mori azi sus in deal In hora la mijloc Biserica de foc Rotile de fier Creierii t-i cer Ardeal azi ai sa mori Si ai sa inflori. SONETUL III Ma rog sa-mi vii Marie Doamna mea Carte-ti trimit din temnita de piatra Sfanta coboara pe frunte-mi mana ta In sala de tortura cerul latra Doamne ma uita frange-aceasta vioara Alunga-ma din rai dar schimba-mi viata Veti ramane doar tu si dimineata Cazut in pamant piatra de moara Tu vezi Marie dorul greu de moarte Pe care l-ai cerut mama sub cruce Noi doua priviri scrise-ntr-o carte In drum spre cer sonetul trist ma cruce Vazand cum cerul mi-e pulberi de sate Cruce de fier de lemn de piatra duce. PÂINEA ȘI ȚUICA. FABULĂ Pe mine mă face mama râd copiii plânge mama spuse Pâinea tristă-n drum eu am la oricine drum Pe mine mă face tata râde lumea plânge tata zice Țuica lânga drum și
iou am la oricine drum. DOUA CEPE. FABULA Ceapa rosie vine-acasa pe portita greu se lasa Greu mi-i prin strainatate Ceapa alba Ceapa frate Ma batjocuresc strainii spun ca-s rea scot ochiul painii spune tu surata hăi cum ramasi si cum te dăi Eu is tinuta in cinste plang romanii -n bob de linte. MATROANA ROMANĂ Tăcută în cimitir matroana în vatră cu ochii de marmuri cu pieptul de piatră Frunze din ceruri tăcut o îngroapă și tace matroana din ochi curge apă. VIATA MEA AMERICA Viata mea ii viata rea Am fost jos si am fost sus Nimeni-mi spune dumneata Si viata mea s-o dus Stau cu ochii-nchisi tacand Viata mea m-o tras pe roata Si imi numar gand de gand Bata-te America bata... CONSTANTIN CEL MIC Printul Constantin cel Mic Fara imperiu in troian Hristos i-e sangele de vin Are chipul scris pe ban Face minuni cu mana sacra Ii vorbesc mortii din pamant Imparat lasat la vatra 11 apostoli ii cuvant. CORNELIU. DRAMA IN TREI ACTE Un om in alb pe calul dalb Jidanu -ti ia dreptatea ta! Rege trecut dalbuomorat... FATA IUBEATA A fost o fata margarint Zisa fata iubeata Cat a trait tot a iubit In sat de fum si ceata Azi in ceasul vietii La ce-am trait? Am batranit De ce traiesc iubetii? LEGIONARISM Ochii negri ai poporului negru Ochii cruci negre Vom invinge uniti munciti tacuti Abjectia ne-a devenit miracol Cioran negru in China neagra Taranii negri in vestminte albe Nicolae Iorga prabusit la pamant Poporul impuscat Dumnezeu ucis. POCAITUL Merge acasa pocaitul romanii nu-i tin traitul sta cu batrana la foc satul petrece el cata in foc si trece o viata bătrânu bătranu satu-l petrece sa dusa batranu. GHERLA Spune spune pocaite de esti sfant ce cati aice de tu crezi in Dumnezeu de ce-i esti copilul rau? BISERICA IOBAGILOR Biserica de piatra arde de cuvant romanii stau pe vatra muierile-n pamant vorbeste azi Cristosul venit din alte ere alb e tot Salasul minte orice durere. VECERNIE Fac vecernie in casa demonu-ntristat ma lasa focul arde suspinand cetesc si tac si scriu cuvant. TANTARUL. FABULA Octombrie albastru Tantarul rataceste Ingalbenitul astru Il ingalbeneste Cum de trecu viata Ce vara de cant Pe geam sta Tantarul Cazand la pamant. FLUIERUL Fluier din munte Fluier de nunta Fluier din carte Fluier de moarte Fluier din nunta Fluier de munte Fluier de carte Fluier din moarte. JALE Jale mi-i sa plec d-acasa plopu-n urma sa imi iasa jele mi-i de negru murg printre pietre sus in burg. CRUCEA STREIULUI Cu poezia aceasta am atins perfectiunea in poezia mea nationala. Asta inseamna ca volumul Dumnezeu ucis s-a incheiat. Zece ani le voi slefui, dar cartea este gata. Ar fi o blasfemie sa continui volumul I. Peste zece ani de ne-o tinea Dumnezeu si Isus Christos voi mai scria. De mult trasai o cruce streiul Streiului ma duce steiul dorului gridul boarelui ochiul zimbrului plansul varului cruce franta zei cuvanta cruce sparta cruce moarta. INSCRIPTIE PRIETENII M-OR TRADAT PARINTII M-OR JUDECAT DUMNEZEU M-O INGROPAT TINTIRIMU M-O UITAT. WILLIAM SHAKESPEARE William Cuceritorul William Scutura Sulita sub soarele anglu in cruce malteza de la Stratford la Londra si inapoi singuratate in tacerile veghei. COMUNISMUL ROMAN poporului roman. Fiare ce-si mananca fii Fii ce-si batjocor parintii Romanie stele mii te privesc cu ochii Sfintii mult dor ai adus in lume demon rau fara de nume ne-ai facut de chin in lume si-ai ucis romanul nume. ROMANIA MODERNA tatalui meu. Poduri de fier bani de aur cer fara cer tacere tezaur noi inchisori in temple vechi oameni ce mor ca vinul vechi. MONSTRUOZITATEA MODERNISMULUI Gregor Samsa daca ar fi devenit un gandac, ar fi devenit un gandac. OAMENII AU INCEPUT SA SE SCHIMBE IN GANDACI URIASI VANAND OAMENII OAMENII AU INCEPUT SA SE SCHIMBE IN GANDACI URIASI VANAND OAMENII... REX HUNGARORUM Tu fiu al lui Iancu Matia Rege sa-ti doinesc cantu cel fara de lege Din iobagi si sarbi pe tronul maghiar ti-otravira sarpi romanescul har acum Tu la Cluj pe-ntregul Ardeal ne dai invat din al mortii bal cel mai mare Rege al Ungariei Mari latin otravit de nobili barbari Drag fiu al lui Iancu Matia Rege hai sa-ti doin cantu cel fara de lege. CERUL ROMANESC Bourului. Vesmant al Fecioarei inzapezit de plansetul mioarei zdrobit Din Sighet in Braila acelasi cer Marin Preda
si Nila in ger. GHEORGHE DOJA Ia clestele smulge-i limba limba care-a-nvatat colinda taie-i nasul scoate-i ochii infidelul babei Dochii pune-l pe tronul incins mesteacanul cesta nins. PAGANINI COPIL Prietenului din copilarie Radu Vancea, care imi vorbea ades de Niccolo Paganini. Un biet copil scripcar Hainele-i sunt rupte Marii lumii far Cu buzele cusute Geniu in mizerie Maini pentru alta viata Beat de idei puzderie Suflet de dimineata. CAPUL Ghici mici ce mi-i capu? Visele vârâte-n sacu. TEMPLUL TEMPLE TRISTE PĂRĂDUITE COLOANELE NĂRUITE PREOȚII OMORÂȚI DUMNEZEII COBORÂȚI... DOLIU Mama carte moartă moarte mă-nnegresc înnebunesc cobor în vânt urc în mormânt și din pământ vorbesc cuvânt. CETĂȚILE SACRE Lui Robert. Roți de lumină soare de mină griduri de cânt dave-n cuvânt altare crăpate răbojuri uitate torna torna fratre fără de moarte. DESCÂNTEC poetului moiseian Ioan Ivașcu Mesteacăn frânt Noapte de smânt Murg alergat În negru păcat Tu m-ai iertat Și m-ai luminat Cu frunze de jar Tăcere de har Mesteacăn alb Mesteacăn dalb. III Judeii, Romanorum, Graecis, Thraces, Scythes Secunda vita caeleste et aeternam Imperium e lux et vulgus beati Via aqua est aetheris tristae panem Tu plangit bebis lux perpetua Libertus sculptura tacet marem. Prințesa pețită de Diavol A fost un Rege și un Prinț O Regină și trei Sfinți Și-o Prințesă lucru mare Odor fără asemănare. Am iubit-o doar o zi Că Dracu o și peți C-o fi bine sau e rĕu Știe numai Dumnezeu. Oda diamantului din gunoi Nu voi scrie un poem social adresându-mă mulțimilor nu voi scrie precepte divine împotriva capitalului și sărăciei din casa mea de la țară nu voi veni cu ceva nou plin de prospețime nu voi scrie poemul pentru Nobel și premiile literare ale Indiei Dolfi in cenusa 1. Sunt impur. 2. Eu sunt Germania si trebuie sa mor ca RIF. 3.Nu exista puritate pe pamant. 4. Cenusa capul meu imparatesc. Lesie. 5. ECCE HOMO Psalm 1997 (sau ruga unei bătrâne evreice) Moise ne-a spus: “Vă voi duce într-un loc de lapte și miere.” Și-am găsit praf, smoală și sare. Am părăsit țara Eghipetului, pentru că eram batjocoriți și nu-l iubeam pe Ra. Acum am mers încoace și ce-am găsit: praf, smoală și sare. Apoi a venit Babel, de-am fost robi, acum e Irod. Doamne, de ce ne-ai părăsit? Știu, îmi plec capul și spun: SUNTEM PĂCĂTOȘI! Dar ei, Romanii, de ce nu sunt pedepsiți? Poate că-mi vei răspunde: “Dar vor fi.” Toți primesc ceea ce merită pentru păcatele lor. Dar eu te rog Doamne: “Iartă-i pe cei ce ne fac rău și Ne iartă-ne și păcatele noastre și să nu ne oropsești. Eu nu cârtesc ci spun: << Mărire Ție, Dumnezeul nostru, Mărire Ție>> Și zic: <<Doamne miluiește pe cei ce mă urăsc, mă zavistuiesc și mă ocărăsc; așișderea și pe cei ce mă grăiesc de rău.>> Și acum, Doamne, iată-mă în fața Ta, rugându-Te: „Trimite-ne salvarea, trimite pe Mesia.” 28-V-1997 CFG ROMÂNIEI Revizioniștilor... Principatele Române Mâncă sare mâncă pâne Se jelesc rupte în patru Plânge târgu plânge satu Românie sfâșiată Câni te sfâșie te latră Vergină descoperită Tu Românie iubită. 14 decembrie 2016 la 14:49 UTC+02 Trebuie să încerc să-mi public poezia națională românească, după ce mai lucrez la versuri. 14 decembrie 2016 la 14:36 UTC+02 THE LETTERS OF THE UNPERSON Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... THE LETTERS OF THE UNPERSON Felix Rian Constantinescu 2016 – A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. ON RELIGION x I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth
and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. Selbstmörderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a mythical figure could stand to excuse the absence of God. ENDURANCE Pray you keep my number Listen to the words flowing by I would teach you something About love - I am an ignorant one I try to tell you something you don't know But I don't so I cananot tell you anything new Nothing to tear from the magazine and put On your fridge I can't tell you anything except - Maybe don't be so tense don't be so stressed Relax unwind keep your mind in the stars There's no other truth except that prayers Remain unanswered and you have to endure. Working We could build a monument a colossus a family Make our apprenticeships learn the masonry and geometry We would buy land and rise huge walls on them We would buy the bricks from the poor people And pay huge wages to the skilled masons We would put it plainly in the papers that we erect a wall More than an arch of triomph or a old tower buried in rust Our children would go at night with their cars and scribble Profanities about our beliefs the very core of our ideals Of modern purity - We would divide the ovum of the world In two the left side or the right side or the right side and the left And in the night we will be unseen at watch as the calm tigers We would protect our ideal - if only we would start today working. GIRL IN NATURE x The girl wait sun depart from her soul The earth is raped and robbed far away She is alone like the lake alone water Moon A cosmos and time are
before her her life The unknown of her life her nameless love The orchard is neutral with no fruits or flowers Mother awaits her dead in the cemetery And the sun is now away and she rises up. THE EMPTY TRAIN The train rides empty on the side of the river Inhabited only by a few commuters and robbers After crossing the steel bridge it sings like a whale Draging itself on the ground like an electric snake Up the hill is the old dungeon destroyed by the peasants And the forest of oak and bullfrogs and blueberries People die of sickenesses in the huts near the villas And the community events are football and drinking The railway-station is blocked with rust brown commodies And the train is now a memory of the other life lived right here Like the memories of an embrion heartbeating inside the woman The train is no longer part of the village - has its own way alone Another life the good one though we not know not even now What was so particularily good about it maybe the stolen beer The stolen meat and the kindness of the train official letting you go Inside only a game of cards is played and a woman reads the Time The card-players are the workers, the last workers - working But they still have time to laugh eat pig-lard and muse at the Colored drawings of the cards with servants, knights, women, And Kings and the woman is just a woman going to her cousin. SIGH IN A CEMETERY Abandonment to the genii as to lovers A life in self-denial abort in tunes The sense of losing once again the life And tiredsome walk to the ruins and spirits There is none there no man nor demon Just stars unborn prisoners in frescoes And the beds of the dead in anonymous grin & poetry with tender lips and eyes too old. TO A GAY FRIEND x Sweet friend of youth I remember you And your dear friendship me you bore Now we are grown no more stagg deer Al'most no more glee in our hearts of minds Then all our life was pain and sufferring Ununderstood and all the much desired A puzzle of the hearts in brain's cold toy And now we're dead forgotten in the world If there's a meaning in man's wretched life Then we should know for none had been More inquisitive then in all life's ornaments But life has no purpose and so not we â&#x20AC;&#x201C; So die my friend and to God go as you please You were not born of your will nor of mine And me aswell and when you will arrive to the - Banker of secrets - what will you say - loved me? TO AN EMIGRANT You want to leave the revolute world Go in another and I won't implore you You have your little suitcase and your Money and a fresh will to start anew Like the wine - let's not think what - Or when - lets live the moment - and Die and let die - so to the west my sad Traveler - and leave behind the tomb Of your Mother and your Father's vine And go where none can find you please But pray for what you leave behind. TO THE TOMB OF ROMANIA Arise Dead in the skeletons broken Urn Live again make eyes from ice & stones In shadow and in dark and cold you lay With rotten hearts and vanished brains Wake up to Reason and Eternity and live Make Ye abode in Heaven and Tabor In the dark - scheme yor escape to Freedom And make it - or die simple & just go to Hell. ROUMANIE MON AMOUR O dearest love you special one How can I love you what love give What do you need in your dark C Cat hungry only for my heart Well time has come to say goodbye So fare you well my love and do not Cry - I hope - I hope you have food And warmth & love & all your needs You Kitty beautiful and heartless But I will not miss you do confesss. REFLECTION ON A YOUTH WALL There is something in youth - the ignorance of evil The few seconds when you have all your life Right there unlived before you - and you hope - in Nothing In your own smile reflected on a thousand screens Yes there is something in the youth years The age of not knowing anything and Innocence And may be that Time is but a Lie to Tell That Soul Changes Heart and there is no Hope. The Hitchhiker & the Road The trees sleep in permafrost Winter has come like december fish The street new every house newly painted Stars do not exist nor people Just cars soul-less mechanisms watches And the Hitchhiker a worm in the Road The day is cold like a bottle of wine And just the cars
pass-by automatic In the robot city robot cars robot hitchhiker. Humbleness All life I longed for lamb's timidity Hard thing to get since I have claws And all this cat teeth and a hunger For meat. I am not a lamb nor can be But what I am what beast or deity That I inspire world all this catharsis What beauty is in me and what squalor Beyond t/ humble - angel-like & demon? WHEN DEATH VISITS Death the Almighty King knocks and enters He is well dressed and polite and asks for money Your wait is finished lastly and you are anxious For the journey - He woos you and wants you In his bed - will you go? - to the New World To the lilies and butterflies - hungry for you - Will you give him your lips and heart to eat Will you regret when you will be dead & away ? Death comes like a pretender - not to be refused Dressd in his suit and dead eyes and the black limo And all the regret of the world and home's farewell Death visits and you not know if you are asked by Doctor Mengele or Virgin Mary - and you go crying Like the bride - O Death your Love is everlasting Like the love of a Sequoia or the sleep in snow & you offer precious rubies and emeralds to t/ Earth. TO ANGER I've watched the old gray masters who tamed anger Love of God lead them to perfection I do now know I know'n my head's computer That use brings the calamity of feeling Man is a hurt robot made of sand and death W/ no power over himself or man A rotten puppet marching to the Ocean Of Mind and Introspection - knowing Hope lies in hoplesness & everyday rejection The mind of man broken in thought and image Inside mankind arising like the tears of termites. TITANIC ASYLUM The halls are damp with moss and unteared tears And old and mad infants and fighting rodents The woman with no leg the Child with no Mother The crematorium breathes bodies to heaven Over the village - peasants walk blind and eager for Night - by the morgue a big dog sits hungry for life. MAN OF STUDY Books - prints - old writings of the wise Ancient experiences that shaped the world So reach out and touch God and write Find the hidden meaning of the cosmos And go to the dead wiser and let them know This is what you want so waste no time Go into your cell rewrite the universe And drop a dime f/ the ones you leave in Hell. PROCLAMATION I believe in traveling - from Hell To Paradise - to walk like the Pilgrims To Jerusalem - to wander like the sick Knight - I believe in traveling and Love I believe that man should walk far and Broad - to linger at the Causeways alone Or in love - to look in the Lake and Sky To die on the Road - and not be Forgiven. TO GOD. A COMPLEX RESOLVED Come with us to the great Waltz The blue Music of the Moon and Stars Come & stay with us & Prey on our Souls You are the Saviour & the Tormentor; The Saviour again - Tormentor of our unseen Souls - Left Alone in the absence of You - And your Dreams - betrayers and betrayed; You are the God we wish Not kill anymore. THE INSENSIBLE POET Inside the oceanic shell of his bones awaits For revelation of the words and poetic pleasure Lives for posterity and eternity alone Silenced by the roses of his dreams Sees not the meaning of the world And writes unceasingly like the apostles There is no pain in him or in creation And blue is just another twilight word. TO LOVE GENIUS I deplore you Genius of the World Sad atavism of the Lost Garden What's in your Heart I do not Know One two five six or Pardon You - tired Engine of the Spirit Always killed by the Simpleton & Weak Love Genius are why Arts exist You only my Loneliness comes Seek. TO A SYMBOLIC EXIT On young poet Hai Zi's death. Death must be a metaphor A bag a Bible a book of stories A Romantic novel and the Kon-Tiki Raft. Dead - chopped-off by the Procust Train - The butchered brain of China And something that evades. MOON THINKING In the Night - I am not alone Although I do not know the modus I am with Someone - with the god of Night Looking at me with his empty eyes Inside books people wonder if not Live - inside books - I live: Inside the Night as we all - I walk On Clouds and Wait the time to Fall. 14 decembrie 2016 la 14:34 UTC+02
THE CHILD SAID THAT & 13 AMERICAN POEMS Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... THE CHILD SAID THAT THE CHILD SAID THAT The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. YOU ON THE ROAD And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. I ONE WAS LOST I one was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. FAR YOU ARE Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. MOZART ABOUT BEETHOVEN A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives A GIRL IN LOVE A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. A CHILD’S DISCOVERY The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! A GIRL There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be. PROPHECY TO THE BELOVED You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. PEOPLE IN THE VILLAGE LAUGH People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. SPHYNX’S QUESTIONS What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? CHRISTMAS CAROL TO A REMBRANDT The Baby Sleeps To Himself Keeps And when He Wakes The Cradle Shakes And the Child Is God Almight Mother Mary In Egypt Prairie Old man Joseph Carpenter Sophist Here I Came The Child That's Lame Can you Give A Piece of Bread Can you Pray For my sad Head? If You do This You will Grow This Is Why My Life is So. PATCHWORK I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. LUKA He’s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks. DEFINITION Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. THE WAIL OF POETRY Alas, Poetry is Song And Poets Birds Following the Seasons There is no Faith No Truth No Love Just libraries and Schisms Whoever the World Is Governed by The Rich Or Murderous Ageless Poets Give It Speech Making Rob, Murder Pious This is the Way For every World The Road of Poetry Is no use to mistak'ly Muse Of Immortality. CATECHISM A Man Forbids Himself Of Pleasure Trying with Soul & Wit God Measure Another lives Eternal Kiss To whom Belongs Life's Bliss? VIRTUE AND SIN My name Is Virtue Poor and Humble I live Past The Cemetery My name is Sin Rich and Proud All Virtue I can Bury. TO THE STAR BORN OF THE STAR Of Light I chaunt The Light You haunt Innocent Star From Afar What is Your Name What is To know Life is a Game Men Billions Show Eternal Rivers You will See What is your Name Tell Me You are The Star Born From The Star Abraham Your Father Angel bright Mort'en Light You Are The Star Of Evermore The Children Of Our Mother. ESTELLA Hear my Weep Beloved Pip Listen to Me Die I am the World Beautiful Face Only when I Cry. UGLY PEOPLE I see them Swirming Like Bugs Eating Like Ants Everything Made of Rot And Excrement Sharks Idiotic Living For Today's Today Wondering Could this mess Be lifted To humanity? THE GUITAR’S GAME A Guitar Is A Guitar Whether Citizen Or Star Teach to Sing Or She Teach You Just a Game Of where are You Just a Game Of I am Far When You Play On Your Guitar Just a Game Of I am Here When the Musics No more Hear. THE GIRL WITH THE ABORTUS I Believe In Love She Cried And The Next Minute She Died What's the Use of Love You Know If She makes Only Death Grow? THE
KILLED MAN There was A Killed Man In New England Stars Ago Named Mister Edgar Allan Poe Gave Birth To Universe And kept It In one Verse One Earthly Version of God Where Money Abode. JESUS TO PETER Let me Sing You Of my Love Do You Believe Me? Let me Speak to You Of Truth Do You Believe Me? Let me Show to You My Death Do You Believe Me? TO MY STONE O Rock Thou Stone Or Bird I hear You In the Night Of walking Dead & Fright Ago You came From River Afar And You My Stone = a Star. RESPONSE TO PRIDE You tell Me To be Proud I tell You That I'm Mad A Difference To Be: Your Pride Is under Me. MIHAI EMINESCU AT BELLU CEMETERY The Poet Wrote His Epitaph And The Centuries Riffraff Childhood Songs Written in Marble Psalms Of Stephen Cain & Abel Logic Sentences In Stone And The Moon Walks by Alone. THE CAT ELECTED A TSAR You are Mice And I A Cat That is All the World Precise We're All So And so You Are We'your Servants Blessed Tsar. A YOUNG COUNTRY BOY He's a Young Country Boy Grew up Without a Toy Despised by Everyone Because he Works the Lan' Despised by Any Girl The Boy w/ Soul A Pearl. MUSIC HAS A WAY Music has A Way Eternity To Weigh Whenever Man @ Lose Music Must Accuse. MY LOVE WEPT My Love Wept I can't Accept All This Misery So please My Love My Church & Treasury Let's Kiss The Rosary. ALL ANGELS COME All Angels Come To the Bum Strum Such a Way Life Is Made Heaven Sings Above The Slum Can't Tell Angel Can't Tell Maid. THE CARTOGRAPH AND KING ARVAD -I inkt The World Out On a Leaf Years by Ago With Old Mate Leif We Sailed To Another World Got Verily To God's House- hold; -And what You brought To me Old Mad? ;Said foolishly Young King Arvad; -What you Brought To the Knight Of Knights When You Enterred This Rich Site? -Just this Leaf O blessed King The Drift Of Leif The Viking From It You My King Arvad Learnest How To get To God. EPIPHANY When He Was Born Sky Was All Starn Mom Gave A Kisst: Let's Call Him Christ. STARSTORMS The Cry & Song Of every Bird In Morning time Is Heard At Night Starstorms rain And no One Hears their Pain. DADDY WANTS TO BE ALONE Daddy Wants To Be Alone Everyday Tells To His Son Mother Is Years Gone Dead Buried In a Tomb Of Lead. COME ONE FRIEND Come on Friend We'll Play A Game You will Tell me What's My Name And then We'll Go on The Game I will Tell You What's your Name And when Our Name Will Know In the Cem'tery Will Bow. 13 AMERICAN POEMS Ode to a Computer The Moon is in It The deserted Street The Oak where We Meet The Heart and the Beat. To Amerigo Lar of America Herald of Night All are In You The Big And Dead. To Work The Broken Arm And Broken Brain Joseph has No Hands Mary - Blind. Alone in the Cemetery Alone with Jesus In the Cemetery The Dead are Silent The Rain Speaks. The Pogany Castle In Night Castle is Wet In Night Sun is Set Dead Ghosts fly Dead Night cry. To the Genius of America I was Buried In a Garment of Stones And I Built A Cranium Armor I Walk inside the Worm I Live with Ignorance Down in the Grave Forever Alone. Transylvanian Night Comes Night I fall Asleep Town is Foolish Moon is Deep My Dream is A River And my Head A Stone. To My Mother At Night At Day When Black Comes Gray To You I Pray With Death Alone To Me She Say Life is but None. Waiting Death Death is a Glimpse Of Light Excess I learnt the Truth I must Profess Down in the Path There's Nothing True So me and Death Is Stamp and Glue. To the Werewolf From the Vampyre I write American Werewolf London and Kerouac Wrote American morning. To Dollar You The Blood of United States of America The Paper Of Confessions The Nuggets Of Liberty. To Liza All the Factories Are Mine All the Workers Are We. To the End Love is the End Like Death When Music Is Done Only Dark. 14 decembrie 2016 la 13:58 UTC+02 Ways to become[edit] A Soviet "nonperson" vanishes: commissar Nikolai Yezhov retouched after falling from favor and being executed in 1940. Some common ways in which people become nonpersons are: Never having been sufficiently documented as existing Loss or
deletion of the trail of documentation so that the specific person can no longer easily be linked to a documentary record or cannot be shown officially to have existed Covert abduction by government or other bodies combined with plausible deniability Long-term absence or other circumstances leading to an incorrect belief and legal documentation that they have died Death, when it is unverifiable and left as an open case as to what happened Fraudulent reporting of a person as having died when they have not (which can happen for economic reasons in many countries, a form of fraud) Marginalized or homeless people who live without cash or formal abode and do not appear on official records 14 decembrie 2016 la 13:54 UTC+02 THE LETTERS OF THE UNPERSON Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... „Marginalized or homeless people who live without cash or formal abode and do not appear on official records” Wikipedia, Nonperson page. THE CHILD SAID THAT THE CHILD SAID THAT The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. YOU ON THE ROAD And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. I ONE WAS LOST I one was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. FAR YOU ARE Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. MOZART ABOUT BEETHOVEN A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives A GIRL IN LOVE A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. A CHILD’S DISCOVERY The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! A GIRL There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be. PROPHECY TO THE BELOVED You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. PEOPLE IN THE VILLAGE LAUGH People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. SPHYNX’S QUESTIONS What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? CHRISTMAS CAROL TO A REMBRANDT The Baby Sleeps To Himself Keeps And when He Wakes The Cradle Shakes And the Child Is God Almight Mother Mary In Egypt Prairie Old man Joseph Carpenter Sophist Here I Came The Child That's Lame Can you Give A Piece of Bread Can you Pray For my sad Head? If You do This You will Grow This Is Why My Life is So. PATCHWORK I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. LUKA He’s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks. DEFINITION Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. THE WAIL OF POETRY Alas, Poetry is Song And Poets Birds Following the Seasons There is no Faith No Truth No Love Just libraries and Schisms Whoever the World Is Governed by The Rich Or Murderous Ageless Poets Give It Speech Making Rob, Murder Pious This is the Way For every World The Road of Poetry Is no use to mistak'ly Muse Of Immortality. CATECHISM A Man Forbids Himself Of Pleasure Trying with Soul & Wit God Measure Another lives Eternal Kiss To whom Belongs Life's Bliss? VIRTUE AND SIN My name Is Virtue Poor and Humble I live Past The Cemetery My name is Sin Rich and Proud All Virtue I can Bury. TO THE STAR BORN OF THE STAR Of Light I chaunt The Light You haunt Innocent Star From Afar What is Your
Name What is To know Life is a Game Men Billions Show Eternal Rivers You will See What is your Name Tell Me You are The Star Born From The Star Abraham Your Father Angel bright Mort'en Light You Are The Star Of Evermore The Children Of Our Mother. ESTELLA Hear my Weep Beloved Pip Listen to Me Die I am the World Beautiful Face Only when I Cry. UGLY PEOPLE I see them Swirming Like Bugs Eating Like Ants Everything Made of Rot And Excrement Sharks Idiotic Living For Today's Today Wondering Could this mess Be lifted To humanity? THE GUITARâ&#x20AC;&#x2122;S GAME A Guitar Is A Guitar Whether Citizen Or Star Teach to Sing Or She Teach You Just a Game Of where are You Just a Game Of I am Far When You Play On Your Guitar Just a Game Of I am Here When the Musics No more Hear. THE GIRL WITH THE ABORTUS I Believe In Love She Cried And The Next Minute She Died What's the Use of Love You Know If She makes Only Death Grow? THE KILLED MAN There was A Killed Man In New England Stars Ago Named Mister Edgar Allan Poe Gave Birth To Universe And kept It In one Verse One Earthly Version of God Where Money Abode. JESUS TO PETER Let me Sing You Of my Love Do You Believe Me? Let me Speak to You Of Truth Do You Believe Me? Let me Show to You My Death Do You Believe Me? TO MY STONE O Rock Thou Stone Or Bird I hear You In the Night Of walking Dead & Fright - Ago You came From River Afar And You My Stone = a Star. RESPONSE TO PRIDE You tell Me To be Proud I tell You That I'm Mad A Difference To Be: Your Pride Is under Me. MIHAI EMINESCU AT BELLU CEMETERY The Poet Wrote His Epitaph And The Centuries Riffraff Childhood Songs Written in Marble Psalms Of Stephen Cain & Abel Logic Sentences In Stone And The Moon Walks by Alone. THE CAT ELECTED A TSAR You are Mice And I A Cat That is All the World Precise We're All So And so You Are We'your Servants Blessed Tsar. A YOUNG COUNTRY BOY He's a Young Country Boy Grew up Without a Toy Despised by Everyone Because he Works the Lan' Despised by Any Girl The Boy w/ Soul A Pearl. MUSIC HAS A WAY Music has A Way Eternity To Weigh Whenever Man @ Lose Music Must Accuse. MY LOVE WEPT My Love Wept I can't Accept All This Misery So please My Love My Church & Treasury Let's Kiss The Rosary. ALL ANGELS COME All Angels Come To the Bum Strum Such a Way Life Is Made Heaven Sings Above The Slum Can't Tell Angel Can't Tell Maid. THE CARTOGRAPH AND KING ARVAD -I inkt The World Out On a Leaf Years by Ago With Old Mate Leif We Sailed To Another World Got Verily To God's House- hold; -And what You brought To me Old Mad? ;Said foolishly Young King Arvad; -What you Brought To the Knight Of Knights When You Enterred This Rich Site? -Just this Leaf O blessed King The Drift Of Leif The Viking From It You My King Arvad Learnest How To get To God. EPIPHANY When He Was Born Sky Was All Starn Mom Gave A Kisst: Let's Call Him Christ. STARSTORMS The Cry & Song Of every Bird In Morning time Is Heard At Night Starstorms rain And no One Hears their Pain. DADDY WANTS TO BE ALONE Daddy Wants To Be Alone Everyday Tells To His Son Mother Is Years Gone Dead Buried In a Tomb Of Lead. COME ONE FRIEND Come on Friend We'll Play A Game You will Tell me What's My Name And then We'll Go on The Game I will Tell You What's your Name And when Our Name Will Know In the Cem'tery Will Bow. 13 AMERICAN POEMS Ode to a Computer The Moon is in It The deserted Street The Oak where We Meet The Heart and the Beat. To Amerigo Lar of America Herald of Night All are In You The Big And Dead. To Work The Broken Arm And Broken Brain Joseph has No Hands Mary - Blind. Alone in the Cemetery Alone with Jesus In the Cemetery The Dead are Silent The Rain Speaks. The Pogany Castle In Night Castle is Wet In Night Sun is Set Dead Ghosts fly Dead Night cry. To the Genius of America I was Buried In a Garment of Stones And I Built A Cranium Armor I Walk inside the Worm I Live with Ignorance Down in the Grave Forever Alone. Transylvanian Night Comes Night I fall Asleep Town is Foolish Moon is Deep My Dream is A River And my Head A Stone. To My Mother At Night At Day When Black Comes Gray To You I Pray With Death Alone To Me
She Say Life is but None. Waiting Death Death is a Glimpse Of Light Excess I learnt the Truth I must Profess Down in the Path There's Nothing True So me and Death Is Stamp and Glue. To the Werewolf From the Vampyre I write American Werewolf London and Kerouac Wrote American morning. To Dollar You The Blood of United States of America The Paper Of Confessions The Nuggets Of Liberty. To Liza All the Factories Are Mine All the Workers Are We. To the End Love is the End Like Death When Music Is Done Only Dark. THE LETTERS OF THE SILENT Felix Rian Constantinescu 2016 – A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. ON RELIGION x I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. Selbstmörderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a mythical figure could stand to excuse the absence of God. ENDURANCE Pray you keep my number Listen to the words flowing by I
would teach you something About love - I am an ignorant one I try to tell you something you don't know But I don't so I cananot tell you anything new Nothing to tear from the magazine and put On your fridge I can't tell you anything except - Maybe don't be so tense don't be so stressed Relax unwind keep your mind in the stars There's no other truth except that prayers Remain unanswered and you have to endure. Working We could build a monument a colossus a family Make our apprenticeships learn the masonry and geometry We would buy land and rise huge walls on them We would buy the bricks from the poor people And pay huge wages to the skilled masons We would put it plainly in the papers that we erect a wall More than an arch of triomph or a old tower buried in rust Our children would go at night with their cars and scribble Profanities about our beliefs the very core of our ideals Of modern purity - We would divide the ovum of the world In two the left side or the right side or the right side and the left And in the night we will be unseen at watch as the calm tigers We would protect our ideal - if only we would start today working. GIRL IN NATURE x The girl wait sun depart from her soul The earth is raped and robbed far away She is alone like the lake alone water Moon A cosmos and time are before her her life The unknown of her life her nameless love The orchard is neutral with no fruits or flowers Mother awaits her dead in the cemetery And the sun is now away and she rises up. THE EMPTY TRAIN The train rides empty on the side of the river Inhabited only by a few commuters and robbers After crossing the steel bridge it sings like a whale Draging itself on the ground like an electric snake Up the hill is the old dungeon destroyed by the peasants And the forest of oak and bullfrogs and blueberries People die of sickenesses in the huts near the villas And the community events are football and drinking The railway-station is blocked with rust brown commodies And the train is now a memory of the other life lived right here Like the memories of an embrion heartbeating inside the woman The train is no longer part of the village - has its own way alone Another life the good one though we not know not even now What was so particularily good about it maybe the stolen beer The stolen meat and the kindness of the train official letting you go Inside only a game of cards is played and a woman reads the Time The cardplayers are the workers, the last workers - working But they still have time to laugh eat piglard and muse at the Colored drawings of the cards with servants, knights, women, And Kings and the woman is just a woman going to her cousin. SIGH IN A CEMETERY Abandonment to the genii as to lovers A life in self-denial abort in tunes The sense of losing once again the life And tiredsome walk to the ruins and spirits There is none there no man nor demon Just stars unborn prisoners in frescoes And the beds of the dead in anonymous grin & poetry with tender lips and eyes too old. TO A GAY FRIEND x Sweet friend of youth I remember you And your dear friendship me you bore Now we are grown no more stagg deer Al'most no more glee in our hearts of minds Then all our life was pain and sufferring Ununderstood and all the much desired A puzzle of the hearts in brain's cold toy And now we're dead forgotten in the world If there's a meaning in man's wretched life Then we should know for none had been More inquisitive then in all life's ornaments But life has no purpose and so not we â&#x20AC;&#x201C; So die my friend and to God go as you please You were not born of your will nor of mine And me aswell and when you will arrive to the - Banker of secrets - what will you say - loved me? TO AN EMIGRANT You want to leave the revolute world Go in another and I won't implore you You have your little suitcase and your Money - and a fresh will to start anew Like the wine let's not think what - Or when - lets live the moment - and Die and let die - so to the west my sad Traveler - and leave behind the tomb Of your Mother and your Father's vine And go where none can find you please But pray for what you leave behind. TO THE TOMB OF ROMANIA Arise Dead in the skeletons broken Urn Live again make eyes from ice & stones In
shadow and in dark and cold you lay With rotten hearts and vanished brains Wake up to Reason and Eternity and live Make Ye abode in Heaven and Tabor In the dark - scheme yor escape to Freedom And make it - or die simple & just go to Hell. ROUMANIE MON AMOUR O dearest love you special one How can I love you what love give What do you need in your dark C Cat hungry only for my heart Well time has come to say goodbye So fare you well my love and do not Cry - I hope - I hope you have food And warmth & love & all your needs You Kitty beautiful and heartless But I will not miss you - do confesss. REFLECTION ON A YOUTH WALL There is something in youth - the ignorance of evil The few seconds when you have all your life Right there unlived before you - and you hope - in Nothing In your own smile reflected on a thousand screens Yes there is something in the youth years The age of not knowing anything and Innocence And may be that Time is but a Lie to Tell That Soul Changes Heart and there is no Hope. The Hitchhiker & the Road The trees sleep in permafrost Winter has come like december fish The street new every house newly painted Stars do not exist nor people Just cars soul-less mechanisms watches And the Hitchhiker a worm in the Road The day is cold like a bottle of wine And just the cars pass-by automatic In the robot city robot cars robot hitchhiker. Humbleness All life I longed for lamb's timidity Hard thing to get since I have claws And all this cat teeth and a hunger For meat. I am not a lamb nor can be But what I am what beast or deity That I inspire world all this catharsis What beauty is in me and what squalor Beyond t/ humble - angel-like & demon? WHEN DEATH VISITS Death the Almighty King knocks and enters He is well dressed and polite and asks for money Your wait is finished lastly and you are anxious For the journey - He woos you and wants you In his bed - will you go? - to the New World To the lilies and butterflies - hungry for you - Will you give him your lips and heart to eat Will you regret when you will be dead & away ? Death comes like a pretender - not to be refused Dressd in his suit and dead eyes and the black limo And all the regret of the world and home's farewell Death visits and you not know if you are asked by Doctor Mengele or Virgin Mary - and you go crying Like the bride - O Death your Love is everlasting Like the love of a Sequoia or the sleep in snow & you offer precious rubies and emeralds to t/ Earth. TO ANGER I've watched the old gray masters who tamed anger Love of God lead them to perfection I do now know I know'n my head's computer That use brings the calamity of feeling Man is a hurt robot made of sand and death W/ no power over himself or man A rotten puppet marching to the Ocean Of Mind and Introspection - knowing Hope lies in hoplesness & everyday rejection The mind of man broken in thought and image Inside mankind arising like the tears of termites. TITANIC ASYLUM The halls are damp with moss and unteared tears And old and mad infants and fighting rodents The woman with no leg the Child with no Mother The crematorium breathes bodies to heaven Over the village peasants walk blind and eager for Night - by the morgue a big dog sits hungry for life. MAN OF STUDY Books - prints - old writings of the wise Ancient experiences that shaped the world So reach out and touch God and write Find the hidden meaning of the cosmos And go to the dead wiser and let them know This is what you want so waste no time Go into your cell rewrite the universe And drop a dime f/ the ones you leave in Hell. PROCLAMATION I believe in traveling - from Hell To Paradise - to walk like the Pilgrims To Jerusalem - to wander like the sick Knight - I believe in traveling and Love I believe that man should walk far and Broad - to linger at the Causeways alone Or in love - to look in the Lake and Sky To die on the Road - and not be Forgiven. TO GOD. A COMPLEX RESOLVED Come with us to the great Waltz The blue Music of the Moon and Stars Come & stay with us & Prey on our Souls You are the Saviour & the Tormentor; The Saviour again - Tormentor of our unseen Souls - Left Alone in the absence of You - And your Dreams - betrayers and betrayed; You are the God we wish Not kill
anymore. THE INSENSIBLE POET Inside the oceanic shell of his bones awaits For revelation of the words and poetic pleasure Lives for posterity and eternity alone Silenced by the roses of his dreams Sees not the meaning of the world And writes unceasingly like the apostles There is no pain in him or in creation And blue is just another twilight word. TO LOVE GENIUS I deplore you Genius of the World Sad atavism of the Lost Garden What's in your Heart I do not Know One two five six or Pardon You - tired Engine of the Spirit Always killed by the Simpleton & Weak Love Genius are why Arts exist You only my Loneliness comes Seek. TO A SYMBOLIC EXIT On young poet Hai Zi's death. Death must be a metaphor A bag a Bible a book of stories A Romantic novel and the Kon-Tiki Raft. Dead - chopped-off by the Procust Train - The butchered brain of China And something that evades. MOON THINKING In the Night - I am not alone Although I do not know the modus I am with Someone - with the god of Night Looking at me with his empty eyes Inside books people wonder if not Live - inside books - I live: Inside the Night as we all - I walk On Clouds and Wait the time to Fall. 14 decembrie 2016 la 13:51 UTC+02 http://www.dictionary.com/browse/unperson 14 decembrie 2016 la 13:50 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Nonperson 14 decembrie 2016 la 13:45 UTC+02 "...merciless supression of attempts of anarchy on the part of drunkards, hooligans, counterrevolutionaries, and other persons" Vladimir Ilici Lenin, end of 1917. 14 decembrie 2016 la 13:28 UTC+02 În anii 1929-1930 Stalin a trimis cincisprezece milioane de țărani, ori mai mult scrie Soljenițân în Arhipelagul Gulag, în taiga și tundră, unde au dispărut. 14 decembrie 2016 la 13:10 UTC+02 Parterul e un loc balzacian, după cum și Gulagul e un ținut balzacian. 14 decembrie 2016 la 13:03 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 14 decembrie 2016 la 13:02 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 14 decembrie 2016 la 13:01 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 14 decembrie 2016 la 12:27 UTC+02 http://qpoem.com/to-a-symbolic-exit/ 14 decembrie 2016 la 12:25 UTC+02 CURVE ROMÂNSKI (povestiri naturaliste) Felix Rian Constantinescu 2004-2016 Motto Povestiri. Suferința poporului meu mă recheamă către povestire. Povestirile pe care nu vrei să le citești, Curve românski, și trebuie să fac un roman din Parterul. Autorul RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 Felix Rian Constantinescu I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă - Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care
domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și să-l îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintr-un rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o
posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei dupămasa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilelel treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto - deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au
avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră? Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă. Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul,
băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa pe zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun, pictor), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că există două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai Eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc. PĂCATUL MAMELOR NOASTRE Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți. Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre. Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare. Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și
profesoarele se ratează. Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăito, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ. Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți. TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN 2016 Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există. M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat. Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană. Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine. LET HER GO Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat. Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe, o enigmă. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive. Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare. Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, întradevăr bunătatea e un handicap. Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în
lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele. Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur. Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. COMEDIA CREȘTINĂ Acum la ani distanță văd că dacă unul din foștii mei guru înșelat de Iblis și de bani trăiește o tragedie, viața unui altuia, mai mult intuită și auzită de la exploratori pe meridiane și venituri îndepărtate, a devenit o comedie full-time, o viață în starea de haiku, și nu în ultimul rând, creștină. Aceasta nu înseamnă că părintele e un personaj comic, ci doar omul timpurilor sale. Ca în cântecele vechi, Smokey, Everything But The Girl, Atb, am fost din întâmplare pe strada lui pe care nu o mai caut de ani buni. Nici nu prea mi-aș fi amintit de bunul meu prieten, Filip, dacă o vecină de a lui nu m-ar fi salutat pe stradă plină de bucurie. Acest Filip, mai mare cu zece ani decât mine era un băiat foarte bun care își făcea mulți prieteni. Și mereu era lefter. Avea prieteni dar nu avea bani. Și noi am fost prieteni la cataramă, încât un frate de la biserică a spus că odată poate voi fi confundat cu el de soția lui. Iar vecinii lui îi urau să-l aștepte trei mașini la scară, poliția, pompierii și salvarea. Nici acestuia nu-i voi povesti viața. Și nici nu mă mai interesează viața lui. Voi spune doar că acum e producător de miere autorizat, și nu mai are nici prieteni, nici biserici. În prezent nimeni, nici prietenii lui nu mai știu de el, doar șmecherii. Viața este învățătoarea Artei, aducând lucruri în realitatea observabilă pe care nici mintea briliantă sau scelerată nu le poate visa. I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una. Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, Curch and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. CURVE ROMÂNSKI. UN DISCURS MC este un amfibiu politic. A făcut cât a putut de bine din două lumi, iar cel puțin lumea nostră l-a iubit. Ascensiunea sa a început poate prin 1978, la cenaclurile mișto bucureștene când alții scriau ca Romulus Vereș în provincie fără să-i pese cuiva. Anii 80, grei pentru toată lumea, au fost de triumf, iar după Revoluția de la care filoamericanul și Mircea Scriitorul a absentat, a urmat apoteoza. România a jucat tot viitorul ei estetic pe cartea lui, to the Nobel and back în virtutea valorilor beat și flower power. A trăit bine. Pentru ca în momentul de eclipsă al Americii, postmodernul să redevină ce? Poporul român e prea longeviv pentru că știe să ia viața bine. Voievodul Mircea e doar unul dintre
nenumărații români până în măduvă. Vreau români care să moară pentru Hitler, pentru Regină, pentru Cristos, dar să moară pentru cineva, ori pentru o cruce de Malta. PARTERUL (Schiță) Felix Rian Constantinescu Motto: „Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...” Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?” "malicious hooligan, engaged in antiSoviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS) Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști. Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte. Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii. A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu se cunoaște motivul. Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj. Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin
rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!... Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică. Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști. Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern. Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter. Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea. 11 decembrie 2016 14 decembrie 2016 la 12:04 UTC+02 http://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/vladimir-putin-ameninta-romania-v-atiputea-afla-in-raza-de-actiune-a-rachetelor-rusesti-522941 14 decembrie 2016 la 11:54 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/The_Gulag_Archipelago 14 decembrie 2016 la 11:52 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=4oLp8CocUAY 14 decembrie 2016 la 01:25 UTC+02 TO A SYMBOLIC EXIT On young poet Hai Zi's death. Death must be a metaphor A bag a Bible a book of stories A Romantic novel and the Kon-Tiki Raft. Dead - chopped-off by the Procust Train - The butchered brain of China And something that evades. 14 decembrie 2016 la 01:20 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 14 decembrie 2016 la 00:17 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 14 decembrie 2016 la 00:15 UTC+02 http://qproza.com/parterul-schita/ 14 decembrie 2016 la 00:07 UTC+02 MOON THINKING In the Night - I am not alone Although I do not know the modus I am with Someone - with the god of Night Looking at me with his empty eyes Inside books people wonder if not Live - inside books - I live: Inside the Night as we all - I walk On Clouds and Wait the time to Fall. 13 decembrie 2016 la 23:56 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=KdayOUgILwg 13 decembrie 2016 la 23:15 UTC+02
Parterul & despre editori și dictatori Motto AVETI TEXTE NEAPROBATE. VA RUGAM ASTEPTATI SA SE APROBE SI APOI PUTETI ADAUGA ALT TEXT. Dacă o publică, or pierdut. Dacă n-o publică, or pierdut. Dacă o publică, recunosc că or pierdut. Dacă n-o publică, îs (ei) varză. 13 decembrie 2016 la 21:59 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ccASsjhhgP8 13 decembrie 2016 la 21:22 UTC+02 TO A SYMBOLIC SUICIDE Death must be a metaphor A bag a Bible a book of stories A Romantic novel and the Kon-Tiki Raft. Dead - chopped-off by the Procust Train - The butchered brain of China And something that evades. 13 decembrie 2016 la 21:12 UTC+02 Biography[edit] Life[edit] Zha Haisheng was born in an agricultural family of a small village in Anhui Province. He spent his childhood in traditional Chinese rural areas when the whole country was involved in the Cultural Revolution. In 1979, he was enrolled in Peking University at the age of 15.[1] He began to write poems as a student in early 1980s. After graduation, he worked in China University of Political Science and Law. He kept sending his own poems written in an extremely dull environment of life to different newspapers and publishers but was hardly accepted. He remained unknown to common readers until his death. Death[edit] Hai Zi was fascinated with Tibetan culture and qigong in his last years. He ended his life by lying on the path of a train not far from Shanhaiguan near his 25th birthday. A bag with a Bible, a book of selected stories by Joseph Conrad, Walden by Henry David Thoreau, and Kon-Tiki by Thor Heyerdahl was found beside his body. His death is now regarded as an important event in modern Chinese literature with some suggesting it symbolizes "the sacrifice of the agricultural civilization".[2][3][4] It was also later suggested that the cause of his suicide may have had something to do with illusions created by qigong training.[5] Not long after his death, most of his works were published by major publishers of China and were spread rapidly over the country. Works[edit] Hai Zi wrote several long poems, "choral operas" and countless short poems in his brief life. His style is generally described as "anachronism". Many of his short poems contain symbolic images like Land, Sea and Wheat field and recall the ideals of the ancient Chinese pastoral poet Tao Yuanming.[6] Hai Zi was also obviously influenced by Western philosophy and arts, especially Nietzsche and Van Gogh. And the strong sense of mysticism in all of his works is probably one of the most important characteristics which turned him into a unique figure of Chinese literature. Some of his poems have been translated into English. A bilingual book of his poems Over Autumn Rooftops, translated by Dan Murphy, was published in 2010 by Host Publications.[7] A new bilingual book, Ripened Wheat: Selected Poems of Hai Zi, translated by Ye Chun, was out from the Bitter Oleander Press in 2015. - Wikipedia. 13 decembrie 2016 la 21:09 UTC+02 Modern (post-classical) poetry[edit] Main article: Modern Chinese poetry Modern Chinese poetry ( 新 诗 / 新 詞 "new poetry") refers to the modern vernacular style of poetry, as opposed to the traditional poetry written in Classical Chinese language. Usually Modern Chinese poetry does not follow prescribed patterns. Poetry was revolutionized after 1919's May Fourth Movement, when writers (like Hu Shih) tried to use vernacular styles closer to what was being spoken (baihua) rather than previously prescribed forms. Early 20th-century poets like Xu Zhimo, Guo Moruo and Wen Yiduo sought to break Chinese poetry from past conventions by adopting Western models. For example, Xu consciously follows the style of the Romantic poets with end-rhymes. In the post-revolutionary Communist era, poets like Ai Qing used more liberal running lines and direct diction, which were vastly popular and widely
imitated. In the contemporary poetic scene, the most important and influential poets are in the group known as Misty Poets, who use oblique allusions and hermetic references. The most important Misty Poets include Shu Ting, Bei Dao, Gu Cheng, Duo Duo, and Yang Lian, most of whom were exiled after the Tiananmen Square protests of 1989. A special case is the mystic poet Hai Zi, who became very famous after his suicide. However, even today, the concept of modern poetry is still debated. There are arguments and contradiction as to whether modern poetry counts as poetry. Due to the special structure of Chinese writing and Chinese grammar, modern poetry, or free verse poetry, may seem like a simple short vernacular essay since they lack some of the structure traditionally used to define poetry. Wikipedia. 13 decembrie 2016 la 20:47 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 13 decembrie 2016 la 20:45 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 13 decembrie 2016 la 20:30 UTC+02 Când am fost copil am văzut la televizor pe Ambasadorul Republicii Populare Chineze la acea dată care a spus că popoarele român și chinez, popoare prietene, sunt asemenea pentru că nu au avut războaie de ocupație, nu au dorit să ocupe alte popoare, ci mereu de apărare. 13 decembrie 2016 la 20:27 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Chinese_poetry 13 decembrie 2016 la 20:23 UTC+02 http://www.chinaembassy.org.ro/rom/xw/t1417925.htm 13 decembrie 2016 la 20:20 UTC+02 http://www.chinaembassy.org.ro/rom/xw/t1414465.htm 13 decembrie 2016 la 19:32 UTC+02 The Case. World vs. Putin. 13 decembrie 2016 la 19:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 13 decembrie 2016 la 18:41 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Florin Demean. 13 decembrie 2016 la 18:27 UTC+02 „Vedem că și în România stînga politică a înregistrat un succes electoral remarcabil. Salut victoria PSD și îmi exprim speranța că liderii acestei formațiuni vor echilibra retorica Bucureștiului în raport cu Republica Moldova. Mizăm că noul Guvern al României va demonstra mai mult respect față de independenta și suveranitatea țării noastre. Iar mișcările unioniste vor fi tratate ca niște entități marginale și radicale, rătăcite în apele democrației.” IGOR DODON, Președintele Republicii Moldova. 13 decembrie 2016 la 18:25 UTC+02 ROMÂNIEI Principatele Române Mâncă sare mâncă pâne Se jelesc rupte în patru Plânge târgu plânge satu Românie sfâșiată Câni te sfâșie te latră Vergină descoperită Tu Românie iubită. 13 decembrie 2016 la 18:21 UTC+02 http://deschide.md/ro/stiri/editorial/4332/Alexandru-Vakuovski--Dodon-felicit%C4%83-fra %C8%9Bii-rom%C3%A2ni.htm 13 decembrie 2016 la 18:18 UTC+02 http://deschide.md/ro/stiri/editorial/4383/Iulian-CHIFU--Rusia-%C8%99i-iluzia-superputerii%C3%AEn-combaterea-Occidentului-cu-orice-mijloace.htm
13 decembrie 2016 la 16:54 UTC+02 http://qpoem.com/to-god-a-complex-resolved/ 13 decembrie 2016 la 14:39 UTC+02 Epistolă către PSD PSD, dacă mă salți psihiatric pe motive politice o să-ți trag o demascare internațională când ies și un proces să-ți bag la închisoare liderii și să vă iau câteva milioane de euro. FELIX. 13 decembrie 2016 la 14:06 UTC+02 TO LOVE GENIUS I deplore you Genius of the World Sad atavism of the Lost Garden What's in your Heart I do not Know One two five six or Pardon You - tired Engine of the Spirit Always killed by the Simpleton & Weak Love Genius are why Arts exist You only my Loneliness comes Seek. 13 decembrie 2016 la 13:58 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Tess_of_the_d'Urbervilles 13 decembrie 2016 la 13:51 UTC+02 Arta pentru artă a ucis arta. - Felix Rian Constantinescu. 13 decembrie 2016 la 13:50 UTC+02 Chitară contrabas. 13 decembrie 2016 la 13:20 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=e7qQ6_RV4VQ 13 decembrie 2016 la 12:36 UTC+02 Schiță Dacă aș face un roman din Parterul, ar fi vorba de o carte crudă. În tradiția latină am spus, totul, tot ce știu, nu trebuie căutată delectare în suferința umană. 13 decembrie 2016 la 12:25 UTC+02 THE INSENSIBLE POET Inside the oceanic shell of his bones awaits For revelation of the words and poetic pleasure Lives for posterity and eternity alone Silenced by the roses of his dreams Sees not the meaning of the world And writes unceasingly like the apostles There is no pain in him or in creation And blue is just another twilight word. 13 decembrie 2016 la 11:11 UTC+02 CURVE ROMÂNSKI (povestiri naturaliste) Felix Rian Constantinescu 2004-2016 Motto Povestiri. Suferința poporului meu mă recheamă către povestire. Povestiri și micropovestiri, Curve românski, și trebuie să fac un roman din Parterul. Autorul RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 Felix Rian Constantinescu I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă - Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și să-l îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe
de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintr-un rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul
supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei dupămasa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilelel treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto - deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care
chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră? Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă. Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de
lei e leafa be zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că exită două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc. PĂCATUL MAMELOR NOASTRE Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți. Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre. Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare. Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează. Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-o, dar amintindumi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ. Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți. TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN 2016 Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și
acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există. M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat. Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană. Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine. LET HER GO Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat. Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe, o enigmă. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive. Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare. Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, întradevăr bunătatea e un handicap. Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele. Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur. Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. COMEDIA CREȘTINĂ
Acum la ani distanță văd că dacă unul din foștii mei guru înșelat de Iblis și de bani trăiește o tragedie, viața unui altuia, mai mult intuită și auzită de la exploratori pe meridiane și venituri îndepărtate, a devenit o comedie full-time, o viață în starea de haiku, și nu în ultimul rând, creștină. Aceasta nu înseamnă că părintele e un personaj comic, ci doar omul timpurilor sale. Ca în cântecele vechi, Smokey, Everything But The Girl, Atb, am fost din întâmplare pe strada lui pe care nu o mai caut de ani buni. Nici nu prea mi-aș fi amintit de bunul meu prieten, Filip, dacă o vecină de a lui nu m-ar fi salutat pe stradă plină de bucurie. Acest Filip, mai mare cu zece ani decât mine era un băiat foarte bun care își făcea mulți prieteni. Și mereu era lefter. Avea prieteni dar nu avea bani. Și noi am fost prieteni la cataramă, încât un frate de la biserică a spus că odată poate voi fi confundat cu el de soția lui. Iar vecinii lui îi urau să-l aștepte trei mașini la scară, poliția, pompierii și salvarea. Nici acestuia nu-i voi povesti viața. Și nici nu mă mai interesează viața lui. Voi spune doar că acum e producător de miere autorizat, și nu mai are nici prieteni, nici biserici. În prezent nimeni, nici prietenii lui nu mai știu de el, doar șmecherii. Viața este învățătoarea Artei, aducând lucruri în realitatea observabilă pe care nici mintea briliantă sau scelerată nu le poate visa. I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una. Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, Curch and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. CURVE ROMÂNSKI. UN DISCURS Motto Publicați așa ceva la Qproză? Este o carte izvorâtă din dragostea de popor... CURVE ROMÂNSKI (povestiri naturaliste) - Felix Rian Constantinescu.docx Titlul este ceva ce nu eu l-am inventat și de care toți românii se lovesc la un moment dat în viața lor, oricât de buni ar fi.. Autorul către poetul Călin Vlasie. MC este un amfibiu politic. A făcut cât a putut de bine din două lumi, iar cel puțin lumea nostră l-a iubit. Ascensiunea sa a început poate prin 1978, la cenaclurile mișto bucureștene când alții scriau ca Romulus Vereș în provincie fără să-i pese cuiva. Anii 80, grei pentru toată lumea, au fost de triumf, iar după Revoluția de la care filoamericanul și Mircea Scriitorul a absentat, a urmat apoteoza. România a jucat tot viitorul ei estetic pe cartea lui, to the Nobel and back în virtutea valorilor beat și flower power. A trăit bine. Pentru ca în momentul de eclipsă al Americii, postmodernul să redevină ce? Poporul român e prea longeviv pentru că știe să ia viața bine. Voievodul Mircea e doar unul dintre nenumărații români până în măduvă. Vreau români care să moară pentru Hitler, pentru Regină, pentru Cristos, dar să moară pentru cineva, ori pentru o cruce de Malta. PARTERUL (Schiță) Felix Rian Constantinescu Motto:
„Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...” Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?” "malicious hooligan, engaged in anti-Soviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS) Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști. Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte. Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii. A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu se cunoaște motivul. Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj. Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!... Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată
ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică. Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști. Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern. Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter. Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea. 11 decembrie 2016 13 decembrie 2016 la 02:06 UTC+02 Povestiri Suferinta poporului meu ma cheama catre povestire. Povestiri si micropovestiri, Curve romanski, si trebuie sa fac un roman din Parterul. 13 decembrie 2016 la 00:38 UTC+02 Cartea lui Nehemia, capitolul 4. 12 decembrie 2016 la 23:57 UTC+02 TO GOD. A COMPLEX RESOLVED Come with us to the great Waltz The blue Music of the Moon and Stars Come & stay with us & Prey on our Souls You are the Saviour & the Tormentor; The Saviour again - Tormentor of our unseen Souls - Left Alone in the absence of You - And your Dreams - betrayers and betrayed; You are the God we wish Not - - kill anymore. 12 decembrie 2016 la 23:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 12 decembrie 2016 la 22:51 UTC+02 PROCLAMATION I believe in traveling - from Hell To Paradise - to walk like the Pilgrims To Jerusalem - to wander like the sick Knight - I believe in traveling and Love I believe that man should walk far and Broad - to linger at the Causeways alone Or in love - to look in the Lake and Sky To die on the Road - and not be Forgiven. 12 decembrie 2016 la 22:37 UTC+02 MAN OF STUDY Books - prints - old writings of the wise Ancient experiences that shaped the world So reach out and touch God and write Find the hidden meaning of the cosmos And go to the dead wiser and let them know This is what you want so waste no time Go into your cell rewrite the universe And drop a dime f/ the ones you leave in Hell. 12 decembrie 2016 la 22:19 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=9eKpycSJHw0 12 decembrie 2016 la 22:12 UTC+02
TITANIC ASYLUM The halls are damp with moss and unteared tears And old and mad infants and fighting rodents The woman with no leg the Child with no Mother The crematorium breathes bodies to heaven Over the village - peasants walk blind and eager for Night - by the morgue a big dog sits hungry for life. 12 decembrie 2016 la 21:53 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=bc31Xvtf7Po 12 decembrie 2016 la 20:55 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 12 decembrie 2016 la 20:53 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 12 decembrie 2016 la 20:22 UTC+02 http://qpoem.com/to-a-microscope/ 12 decembrie 2016 la 20:14 UTC+02 TO ANGER I've watched the old gray masters who tamed anger Love of God lead them to perfection I do now know I know'n my head's computer That use brings the calamity of feeling Man is a hurt robot made of sand and death W/ no power over himself or man A rotten puppet marching to the Ocean Of Mind and Introspection - knowing Hope lies in hoplesness & everyday rejection The mind of man broken in thought and image Inside mankind arising like the tears of termites. 12 decembrie 2016 la 19:42 UTC+02 WHEN DEATH VISITS Death the Almighty King knocks and enters He is well dressed and polite and asks for money Your wait is finished lastly and you are anxious For the journey - He woos you and wants you In his bed - will you go? - to the New World To the lilies and butterflies hungry for you - Will you give him your lips and heart to eat Will you regret when you will be dead & away ? Death comes like a pretender - not to be refused Dressd in his suit and dead eyes and the black limo And all the regret of the world and home's farewell Death visits and you not know if you are asked by Doctor Mengele or Virgin Mary - and you go crying Like the bride - O Death your Love is everlasting Like the love of a Sequoia or the sleep in snow & you offer precious rubies and emeralds to t/ Earth. 12 decembrie 2016 la 19:34 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=6NHKEkZ_DTk 12 decembrie 2016 la 19:29 UTC+02 Mă retrag în turnul de fildeș. 12 decembrie 2016 la 19:28 UTC+02 Am trimis prima poezie la Qpoem. To a Microscope. 12 decembrie 2016 la 18:51 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Neha Kumari. 12 decembrie 2016 la 18:50 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 12 decembrie 2016 la 18:49 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Kyle Bearden. 12 decembrie 2016 la 18:44 UTC+02 Am vrut să mă înscriu la QPoem - a doua oară - dar am renunțat, a doua oară. This time for good. 12 decembrie 2016 la 18:13 UTC+02 Humbleness All life I longed for lamb's timidity Hard thing to get since I have claws And all this cat teeth and a hunger For meat. I am not a lamb nor can be But what I am what beast
or deity That I inspire world all this catharsis What beauty is in me and what squalor Beyond t/ humble - angel-like & demon? 12 decembrie 2016 la 18:01 UTC+02 The Hitchhiker & the Road The trees sleep in permafrost Winter has come like december fish The street new every house newly painted Stars do not exist nor people Just cars soul-less mechanisms watches And the Hitchhiker a worm in the Road The day is cold like a bottle of wine And just the cars pass-by automatic In the robot city robot cars robot hitchhiker. 12 decembrie 2016 la 17:49 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=EDZqaB4qXIc 12 decembrie 2016 la 17:33 UTC+02 Loredana Lelesan Si comunistii nu doar ca au tradat tara, au distrus destinele a milionane de oameni. Partidul Comunist a creat unul dintre cele mai criminale regimuri politice din istorie. Nu-mi mai place · Răspunde · 1 · 17 ore Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Ii urez domnului Dragnea o ascensiune in alegeri demna de Adolf Hitler urmata in Romania de destinul maret al lui Iosif Vissarionovici Stalin. Voi, romanii, nu eu, sunteti nebuni ca ati lasat Securitatea si KGB-ul sa candideze... Îmi place · Răspunde · 13 ore Afion Gheorghe Afion Gheorghe E rușinos un tip ca tine să faca nebuni 50% din alegători. Dacă nu suportați înfrângerea sunt multe modalități de a curma suferinta Îmi place · Răspunde · 5 ore Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu https://www.youtube.com/watch? v=YgSPaXgAdzE N-am eu dreptate? Beck - Loser Music video by Beck performing Loser. (C) 1993 Geffen Records YOUTUBE.COM Îmi place · Răspunde · Șterge previzualizarea · 3 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Și lasă-mă-n pace că mă plictisești. Îmi place · Răspunde · 2 minute Constantinescu Felix-Gelu Istoria mă va răzbuna... Capisci? Drepți. Muistule. Îmi place · Răspunde · Chiar acum · Editat Constantinescu Felix-Gelu Ce-mi zici mă pulă, să mă sinucid?! Vrei să faci pârnaie? Îmi place · Răspunde · Chiar acum Constantinescu Felix-Gelu Vezi că te-am notat pe foaie... Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Ți-am ținut doar o lecție. Poți să zici ce vrei, porcule! Îmi place · Răspunde · 13 minute 12 decembrie 2016 la 04:52 UTC+02 TO APHRODITE OF MILO You Aphroditis are my Mother Born too of the Aegean Sea The symbol of my unhappy soul I pray do not abandon me my light Give me the poetry of my makers The gentleness of all my Mothers Through the aions and move me To logic & the oneness of my mind. 12 decembrie 2016 la 04:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 12 decembrie 2016 la 04:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 12 decembrie 2016 la 04:03 UTC+02 Domnul Dragnea loz castigator Domnul Dragnea trebuie sa-si exercite functia din inchisoare ca domnul Catarama. Ori daca nu ii convine sa renunte si apoi sa mearga la inchisoare. Si pentru ca e un bisnitar penal si dubios sa i se interzica sa mai faca politica. Toate astea daca voi romanii sunteti oameni normali. 12 decembrie 2016 la 03:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 12 decembrie 2016 la 03:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Mircea Cartarescu. 12 decembrie 2016 la 01:38 UTC+02
REFLECTION ON A YOUTH WALL There is something in youth - the ignorance of evil The few seconds when you have all your life Right there unlived before you - and you hope - in Nothing In your own smile reflected on a thousand screens Yes there is something in the youth years The age of not knowing anything and Innocence And may be that Time is but a Lie to Tell That Soul Changes Heart and there is no Hope. 12 decembrie 2016 la 01:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 12 decembrie 2016 la 01:08 UTC+02 ROUMANIE MON AMOUR O dearest love you special one How can I love you what love give What do you need in your dark C Cat hungry only for my heart Well time has come to say goodbye So fare you well my love and do not Cry - I hope - I hope you have food And warmth & love & all your needs You Kitty beautiful and heartless But I will not miss you - do confesss. 12 decembrie 2016 la 00:21 UTC+02 http://www.cotidianul.ro/alegerile-din-11-decembrie-2016-pierdute-de-iohannis-292735/ 12 decembrie 2016 la 00:16 UTC+02 THE LETTERS OF THE SILENT Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... THE CHILD SAID THAT THE CHILD SAID THAT The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. YOU ON THE ROAD And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. I ONE WAS LOST I one was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. FAR YOU ARE Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. MOZART ABOUT BEETHOVEN A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives A GIRL IN LOVE A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. A CHILD’S DISCOVERY The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! A GIRL There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be. PROPHECY TO THE BELOVED You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. PEOPLE IN THE VILLAGE LAUGH People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. SPHYNX’S QUESTIONS What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? CHRISTMAS CAROL TO A REMBRANDT The Baby Sleeps To Himself Keeps And when He Wakes The Cradle Shakes And the Child Is God Almight Mother Mary In Egypt Prairie Old man Joseph Carpenter Sophist Here I Came The Child That's Lame Can you Give A Piece of Bread Can you Pray For my sad Head? If You do This You will Grow This Is Why My Life is So. PATCHWORK I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. LUKA He’s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks. DEFINITION Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. THE WAIL OF POETRY Alas, Poetry is Song And Poets Birds Following the Seasons There is no Faith No Truth No Love Just libraries and Schisms Whoever the World Is Governed by The Rich Or Murderous Ageless Poets Give It Speech Making Rob, Murder Pious This is the Way For every World The Road of Poetry Is no use to mistak'ly Muse Of
Immortality. CATECHISM A Man Forbids Himself Of Pleasure Trying with Soul & Wit God Measure Another lives Eternal Kiss To whom Belongs Life's Bliss? VIRTUE AND SIN My name Is Virtue Poor and Humble I live Past The Cemetery My name is Sin Rich and Proud All Virtue I can Bury. TO THE STAR BORN OF THE STAR Of Light I chaunt The Light You haunt Innocent Star From Afar What is Your Name What is To know Life is a Game Men Billions Show Eternal Rivers You will See What is your Name Tell Me You are The Star Born From The Star Abraham Your Father Angel bright Mort'en Light You Are The Star Of Evermore The Children Of Our Mother. ESTELLA Hear my Weep Beloved Pip Listen to Me Die I am the World Beautiful Face Only when I Cry. UGLY PEOPLE I see them Swirming Like Bugs Eating Like Ants Everything Made of Rot And Excrement Sharks Idiotic Living For Today's Today Wondering Could this mess Be lifted To humanity? THE GUITARâ&#x20AC;&#x2122;S GAME A Guitar Is A Guitar Whether Citizen Or Star Teach to Sing Or She Teach You Just a Game Of where are You Just a Game Of I am Far When You Play On Your Guitar Just a Game Of I am Here When the Musics No more Hear. THE GIRL WITH THE ABORTUS I Believe In Love She Cried And The Next Minute She Died What's the Use of Love You Know If She makes Only Death Grow? THE KILLED MAN There was A Killed Man In New England Stars Ago Named Mister Edgar Allan Poe Gave Birth To Universe And kept It In one Verse One Earthly Version of God Where Money Abode. JESUS TO PETER Let me Sing You Of my Love Do You Believe Me? Let me Speak to You Of Truth Do You Believe Me? Let me Show to You My Death Do You Believe Me? TO MY STONE O Rock Thou Stone Or Bird I hear You In the Night Of walking Dead & Fright - Ago You came From River Afar And You My Stone = a Star. RESPONSE TO PRIDE You tell Me To be Proud I tell You That I'm Mad A Difference To Be: Your Pride Is under Me. MIHAI EMINESCU AT BELLU CEMETERY The Poet Wrote His Epitaph And The Centuries Riffraff Childhood Songs Written in Marble Psalms Of Stephen Cain & Abel Logic Sentences In Stone And The Moon Walks by Alone. THE CAT ELECTED A TSAR You are Mice And I A Cat That is All the World Precise We're All So And so You Are We'your Servants Blessed Tsar. A YOUNG COUNTRY BOY He's a Young Country Boy Grew up Without a Toy Despised by Everyone Because he Works the Lan' Despised by Any Girl The Boy w/ Soul A Pearl. MUSIC HAS A WAY Music has A Way Eternity To Weigh Whenever Man @ Lose Music Must Accuse. MY LOVE WEPT My Love Wept I can't Accept All This Misery So please My Love My Church & Treasury Let's Kiss The Rosary. ALL ANGELS COME All Angels Come To the Bum Strum Such a Way Life Is Made Heaven Sings Above The Slum Can't Tell Angel Can't Tell Maid. THE CARTOGRAPH AND KING ARVAD -I inkt The World Out On a Leaf Years by Ago With Old Mate Leif We Sailed To Another World Got Verily To God's House- hold; -And what You brought To me Old Mad? ;Said foolishly Young King Arvad; -What you Brought To the Knight Of Knights When You Enterred This Rich Site? -Just this Leaf O blessed King The Drift Of Leif The Viking From It You My King Arvad Learnest How To get To God. EPIPHANY When He Was Born Sky Was All Starn Mom Gave A Kisst: Let's Call Him Christ. STARSTORMS The Cry & Song Of every Bird In Morning time Is Heard At Night Starstorms rain And no One Hears their Pain. DADDY WANTS TO BE ALONE Daddy Wants To Be Alone Everyday Tells To His Son Mother Is Years Gone Dead Buried In a Tomb Of Lead. COME ONE FRIEND Come on Friend We'll Play A Game You will Tell me What's My Name And then We'll Go on The Game I will Tell You What's your Name And when Our Name Will Know In the Cem'tery Will Bow. 13 AMERICAN POEMS Ode to a Computer The Moon is in It The deserted Street The Oak where We Meet The Heart and the Beat. To Amerigo Lar of America Herald of Night All are In You The Big And Dead. To Work The Broken Arm And Broken Brain Joseph has No Hands Mary - Blind. Alone in the Cemetery Alone with Jesus In the Cemetery The Dead are Silent The Rain Speaks. The Pogany Castle In Night Castle is Wet In Night Sun is
Set Dead Ghosts fly Dead Night cry. To the Genius of America I was Buried In a Garment of Stones And I Built A Cranium Armor I Walk inside the Worm I Live with Ignorance Down in the Grave Forever Alone. Transylvanian Night Comes Night I fall Asleep Town is Foolish Moon is Deep My Dream is A River And my Head A Stone. To My Mother At Night At Day When Black Comes Gray To You I Pray With Death Alone To Me She Say Life is but None. Waiting Death Death is a Glimpse Of Light Excess I learnt the Truth I must Profess Down in the Path There's Nothing True So me and Death Is Stamp and Glue. To the Werewolf From the Vampyre I write American Werewolf London and Kerouac Wrote American morning. To Dollar You The Blood of United States of America The Paper Of Confessions The Nuggets Of Liberty. To Liza All the Factories Are Mine All the Workers Are We. To the End Love is the End Like Death When Music Is Done Only Dark. THE LETTERS OF THE SILENT Felix Rian Constantinescu 2016 â&#x20AC;&#x201C; A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. ON RELIGION I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. SelbstmĂśrderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A
sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a mythical figure could stand to excuse the absence of God. ENDURANCE Pray you keep my number Listen to the words flowing by I would teach you something About love - I am an ignorant one I try to tell you something you don't know But I don't so I cananot tell you anything new Nothing to tear from the magazine and put On your fridge I can't tell you anything except - Maybe don't be so tense don't be so stressed Relax unwind keep your mind in the stars There's no other truth except that prayers Remain unanswered and you have to endure. Working We could build a monument a colossus a family Make our apprenticeships learn the masonry and geometry We would buy land and rise huge walls on them We would buy the bricks from the poor people And pay huge wages to the skilled masons We would put it plainly in the papers that we erect a wall More than an arch of triomph or a old tower buried in rust Our children would go at night with their cars and scribble Profanities about our beliefs the very core of our ideals Of modern purity - We would divide the ovum of the world In two the left side or the right side or the right side and the left And in the night we will be unseen at watch as the calm tigers We would protect our ideal - if only we would start today working. GIRL IN NATURE The girl wait sun depart from her soul The earth is raped and robbed far away She is alone like the lake alone water Moon A cosmos and time are before her her life The unknown of her life her nameless love The orchard is neutral with no fruits or flowers Mother awaits her dead in the cemetery And the sun is now away and she rises up. THE EMPTY TRAIN The train rides empty on the side of the river Inhabited only by a few commuters and robbers After crossing the steel bridge it sings like a whale Draging itself on the ground like an electric snake Up the hill is the old dungeon destroyed by the peasants And the forest of oak and bullfrogs and blueberries People die of sickenesses in the huts near the villas And the community events are football and drinking The railway-station is blocked with rust brown commodies And the train is now a memory of the other life lived right here Like the memories of an embrion heartbeating inside the woman The train is no longer part of the village - has its own way alone Another life the good one though we not know not even now What was so particularily good about it maybe the stolen beer The stolen meat and the kindness of the train official letting you go Inside only a game of cards is played and a woman reads the Time The card-players are the workers, the last workers - working But they still have time to laugh eat pig-lard and muse at the Colored drawings of the cards with servants, knights, women, And Kings and the woman is just a woman going to her cousin. SIGH IN A CEMETERY Abandonment to the genii as to lovers A life in self-denial abort in tunes The sense of losing once again the life And tiredsome walk to the ruins and spirits There is none there no man nor demon Just stars unborn prisoners in frescoes And the beds of the dead in anonymous grin & poetry with tender lips and eyes too old. TO A GAY FRIEND Sweet friend of youth I remember you And your dear friendship me you bore Now we are grown no more stagg deer Al'most no more glee in our hearts of minds Then all our life was pain and sufferring Ununderstood and all the much desired A puzzle of the hearts in brain's cold toy And now we're dead forgotten in the world If there's a meaning in man's wretched life Then we should know for none had been More inquisitive then in all life's ornaments But life has no purpose and so not we – So die my friend and to God go as you please You were not born of your will nor of mine And me aswell and when you will arrive to the - Banker of secrets what will you say - loved me? TO AN EMIGRANT You want to leave the revolute world Go in another and I won't implore you You have your little suitcase and your Money - and a fresh
will to start anew Like the wine - let's not think what - Or when - lets live the moment - and Die and let die - so to the west my sad Traveler - and leave behind the tomb Of your Mother and your Father's vine And go where none can find you please But pray for what you leave behind. TO THE TOMB OF ROMANIA Arise Dead in the skeletons broken Urn Live again make eyes from ice & stones In shadow and in dark and cold you lay With rotten hearts and vanished brains Wake up to Reason and Eternity and live Make Ye abode in Heaven and Tabor In the dark - scheme yor escape to Freedom And make it - or die simple & just go to Hell. 11 decembrie 2016 la 23:55 UTC+02 TO THE TOMB OF ROMANIA Arise Dead in the skeletons broken Urn Live again make eyes from ice & stones In shadow and in dark and cold you lay With rotten hearts and vanished brains Wake up to Reason and Eternity and live Make Ye abode in Heaven and Tabor In the dark - scheme yor escape to Freedom And make it - or die simple & just go to Hell. 11 decembrie 2016 la 23:48 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ohNRfOE0eR8 11 decembrie 2016 la 23:28 UTC+02 TO AN EMIGRANT You want to leave the revolute world Go in another and I won't implore you You have your little suitcase and your Money - and a fresh will to start anew Like the wine - let's not think what - Or when - lets live the moment - and Die and let die - so to the west my sad Traveler - and leave behind the tomb Of your Mother and your Father's vine And go where none can find you please But pray for what you leave behind. 11 decembrie 2016 la 23:13 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=2k6L1t0bXGM 11 decembrie 2016 la 22:45 UTC+02 TO A GAY FRIEND Sweet friend of youth I remember you And your dear friendship me you bore Now we are grown no more stagg deer Al'most no more glee in our hearts of minds Then all our life was pain and sufferring Ununderstood and all the much desired A puzzle of the hearts in brain's cold toy And now we're dead forgotten in the world If there's a meaning in man's wretched life Then we should know for none had been More inquisitive then in all life's ornaments But life has no purpose and so not we - So die my friend and to God go as you please You were not born of your will nor of mine And me aswell and when you will arrive to the - Banker of secrets - what will you say - loved me? 11 decembrie 2016 la 22:30 UTC+02 SIGH IN A CEMETERY Abandonment to the genii as to lovers A life in self-denial abort in tunes The sense of losing once again the life And tiredsome walk to the ruins and spirits There is none there no man nor demon Just stars unborn prisoners in frescoes And the beds of the dead in anonymous grin & poetry with tender lips and eyes too old. 11 decembrie 2016 la 22:26 UTC+02 Felix Rian-Constantinescu (referințe critice) Amalia Voicu: Imersiune posibilă / Botezul poetului, în revista POEZIA, Iași Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion, Editura ,,Călăuza v.b.”, Deva, 2004 Percutantă asocierea dintre denumirea bizantină Engolpion a secțiunii din volumul de poezii - Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion, Editura ,,Călăuza v.b.”, Deva, 2004 și genul ales (haiku, tanka). Însă atragem atentia cititorilor că nu sunt haiku-uri autentice, nici neapărat prin formă, nici prin continut (nu stim însă de poetul intentionează acest lucru cu bună stiintă…). Finețea de tip japonez există totuși, combinată cu franchețea de tip european, să zicem (,,Pe ceru-n amurg/ Prunii, negru filigran./ Aer limpede.”) Excesiva nuanțare cromatică uneori dăunează (avem cel puțin cinci culori într-un haiku - ,,Înnegrit salcâm/ Azur vitraliu, amurg/ Busuioc uscat”). Este adevărat că
poezia de tip japonez este preponderent statică, însă pasivul atrage dinamismul în ea (v. ,,În bezna noptii/ Steaua lumina tare/ La Nasterea Lui”). Poetul are o propensiune către geologic și în secțiunea de tanka: ,,Drumul livezii/ Flori înalte, uscate./ Pământ ud, reavăn/ Scoarța de prun, roșie/ Lumină vegetală”; fulgii sunt stalactite lichide pe crucile fără brate din cimitirul evreiesc; soarele e floare care lasă în urmă miros de tămâie. În final, erata cronicarului – lumina cea adevărată nu e doar din slujba de seară, ci din sfânta liturghie, în general, adică, la ortodocsi, de dimineață până undeva, spre amiază… Ne place să credem că, de fapt, crezul autorului e închis între versurile referitoare chiar la crisalidă, pe care le transcriem, în engleză, ca să mărim doza de ermetism a celui ce-l citește: ,,I had feel asleep in the quiet/ Tiny amber rock// Together with the mammoth’s/ Tusks,/ Little bug that I am.” Setea de fericire Felix Constantinescu este un povestitor înnăscut, având darul de a crea repede, încă din prima frază, o atmosferă și reușind să facă din fiecare personaj o prezență. Iată cum începe prima povestire din volum, Canon in D si alb: „Era o dimineață incendiată de frunzele galbene și roșii ale începutului de toamnă. Astăzi arțarii și cireșii din curtea cimitirului erau incandescenți, strălucind asemeni [...] vechilor icoane purpurii rusești.” Ne aflăm într-un cimitir evreiesc din România, astfel încât comparația cu vechile icoane rusești este șocantă. Și totuși tocmai ea este aceea care sugerează o difuzie universală a dumnezeirii, dincolo de organizarea – să-i spunem așa – administrativ-teritorială a credințelor. Este o ilustrare directă a instinctului artistic al autorului. La fel de pregnant – și având o anumită măreție – este portretul făcut personajului principal al povestirii, rabinul Yisra’el Bliume: „Cimitirul era pustiu, doar bătranul era acolo, stând în picioare bătrânețea sa făcându-l să pară solemn de parcă ar fi fost însărcinat să vină și să le spună fraților săi din pământ că a sosit vremea să se trezească și să-l vadă pe Sfântul Unic, Cel Sfânt.” Rabi Yisra’el Bliume, originar din România și stabil în Israel, s-a întors la cimitirul de pe pământul românesc pentru a vedea mormântul soției sale, Miriam, pe care n-a încetat s-o iubească după mulți ani de la moartea ei. Femeia este descrisă în termeni imnici, preluați parcă din Cântarea cântărilor: „Frumusețea ei trecea dincolo de orice frumusețe omenească. Simțeai că Miriam e frumoasă chiar și dacă stăteai cu ochii închiși în apropierea ei.” Întregul text are un fast poematic, de inspirație orientală, și aceasta în care subiectul, departe de a fi idilic, rezumă drama unei familii de evrei hasidici, trăită în perioada fascismului, a celui de-al doilea război mondial și a comunismului, perioadă în care „timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii”. A doua povestire din volum, Femei cu ochi de revelație, nu e de fapt o povestire ci un mixtum-compositum filosofico-poematic, din care nu lipsesc începuturile unor posibile povestiri. Ca un pianist talentat și răsfățat, autorul își trece degetele pe claviatura genurilor literare, încântându-ne cu o improvizație care are ca drept finalitate glorificarea frumuseții și iubirii. Ca și în povestirea anterioară, splendoarea lumii îl face pe cititpr să simtă – sau să creadă că simte – o adiere de dumnezeire. Scriitorul găsește oriunde accesul la sublim, chiar și într-un… hypermarket: „Azi într-un hypermarket am vazut o vânzătoare. Tocmai își lăsa jos storurile la gheretă. N-am văzut ce vindea. Când am văzut-o m-am gândit la cât de multă frumusețe există pe Pământul acesta. Iar ea avea exact câtă îi trebuia.” Puțini scriitori mai dau, azi, o atât de mare importanță iubirii ca Felix Constantinescu. Într-o confesiune răscolitoare, dostoievskiană, personajul-narator din Femei cu ochi de revelație face o distincție subtilă între modul său de a iiubi și modul în care ar vrea să iubească: „Iubirea mea e un tigru tânăr, plecat la vânătoare. Însă vezi tu iubirea e mult mai mult, iar eu pentru tine nu am iubire, nu am acea iubire de care e nevoie ca atingerea noastră să nu ne facă rău.” Cea de-a treia povestire, Toată lumea e un singur drum, poate fi considerată un scurt roman picaresc. Protagonistul ei, un tânăr, student în anul II la Muzicologie, pleacă intempestiv din casa părintească și încearcă să ajungă la Simeria făcând
autostopul: „Plecase supărat de acasă după o ceartă cu taică-său și mama sa, plecase de acasă din apartamentul de bloc din cartierul Grigorescu. Nu mai voia să-și amintească toate discuțiile și nervii, în casa familiei, apartamentul cu două camere burdușit de cărți și locuit de singurătăți.” În comparație însă cu un roman picaresc tradițional, în această relatare a peregrinărilor unui tânăr, pe jos sau cu mașinile unor necunoscuți, prin Ardeal, succesiunea întâmplărilor dictată de hazard, nu reprezintă un spectacol în sine. Scriitorul evidențiază, discret, o unitate de destin a oamenilor, o solidarizare a lor, fie și involuntară, în fața unuiversului ininteligibil. Totul pare trist și fără sens în lumea pe care o străbate tânărul el înaintează prin noroi și întuneric, este refuzat de mulțin dintre șoferii cărora le face semn să oprească, la un moment dat este și bătut de un bărbat beat, care încearcă să-l jefuiască. Și totuși, totuși… O irizație de frumusețe încă ajunge la sufletul lui: „Când trecea vreun camion de tip mare bălțile străluceau pe rând în lumina farurilor asemeni unor bălți de aur topit.” Esența scrierilor lui Felix Constantinescu, ca și aceea a însemnărilor lui Steinhardt, este setea de fericire. Chiar și când totul pare pierdut, Felix Constantinescu își păstrează convingerea că există o salvare. Asemenea lui André Frossard, autorul acestei cărți, pe care urmează să o citiți, ne asigură: „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit!” Alex. Ștefănescu 3) Felix RIAU , Imersiune posibila , Editura Calauza V, Deva, 2004, editie bilingva, 100 p. Lumea poetilor care scriu haiku se poate mîndri ca prin Felix Riau a mai cîstigat un adept-practicant si nu unul oarecare. „Jos în gradina/ E zapada muceda/ Soarele-bec aprins” sau „Dincolo de geam/ Seara, albastra sticla./ Cristale albe”, „Fulgi picura din stalactitele cerului/ Pe monolitii deja bocna” ( Cimitir evreiesc , p. 53), „Falduri lichide/ Recif sticlos palpitînd/ Solare lumini” (p. 34), sînt doar cîtev a exemple de poeme în acest stil, poeme încarcate de sensibilitate. Felix Riau are, si datorita profesiei un adevarat cult al scenariului, al spectacolului. Fiecare poem, haiku, distih sau poem jazz, defineste o anume situare într-un spatiu. Asa cum inspirat spune Radu Igna în prefata sa „autorul creeaza o anumita atmosfera de taina, fior si regret, o persistenta a memoriei vizuale de singularizare a imaginilor…” (p. 5). Tinînd cont de faptul, ca Cervantes defineste „poetul ca posesor al unei boli de nelecuit si foarte molipsitoare”, speram ca aceasta voce lirica viguroasa, mereu gata sa descopere noi universuri, sa nu se poata lecui si sa fie un autor de cautat pentru cartile viitoare de care, cu siguranta, ca vom mai auzi. „Pana pasarii era ca în ilustratele/ Cartilor de povesti/ Galbena/ Aprinsa/ Astfel Pasarea îmi spunea:/ «Esti al meu»/ Astfel mi se spunea/ «Esti al nostru»” ( Protega me , p. 44). (în Convorbiri literare) Ferfe Ni�� PARFUM DE VIDANj� Ferfe Niță PARFUM DE VIDANJ� Literatura rom�n� adun� multe pagini de fic�iune idioate. Dac� a� fi critic mi-a� dedica via�a unei opere care s� cuprind� to�i autorii stupizi, nebuni sau membrii de partid din Rom�nia. Dar nu sunt. Printr-un miracol, totu�i, ace�ti autori nu ajung la suprafa��; un spirit bun sau, poate cine �tie, un noroc chior, �i �ine acolo unde sunt. Iar atunci c�nd mai scap� c�te unul, intervine pliciul neiert�tor al criticii. Critica: ne�ndur�toarea, superioara, u�or aroganta �i maternala, sclipitoarea �i enervanta. Cum �ine ea sub papuc orice mi�c�, cum ridic� ea degetul acuzator �i cum schi�eaz� un z�mbet discret de aprobare, cum spune da �i cum spune nu. Norocul, ca �i ghinionul, se distribuie, �ns�, inegal. �n mod similar, cronicile de carte se produc, valoric, inegal. Unele sunt at�t de proaste �nc�t descurajeaz�, altele doar amuzante; unele ascund frustr�ri ad�nci, altele le etaleaz�. �n sf�r�it, unele cronici se �ntrec �n a nu spune nimic, iar altele fac un zgomot infernal. Finalmente unele ies, altele nu prea. F �r� con�tiin�a faptei bune (cea care �ndreapt�, nu-i a�a), mi-am luat inima �n din�i �i am purces �n a le depista �i comenta. Stilul ca �i opiniile apar�in exclusiv autorului. Ferfe Ni�� PARFUM DE VIDANJ� II Regele Ioni�� �i alte povestiri (9) "Poetul trebuie
s� ajung� la starea ini�ial�, aceea de griot inclus �ntr-o comunitate ori de �aman, c�ci consider�m �amanul ca fiind intelectualul poet prin excelen�� a unei societ��i primitive* Dragii mei, recolta fu bogat� �i de data aceasta* Primul heder �ngropat �n holda cu t�mpenii ne scoase la iveal� - dup� cum a�i luat deja la cuno�tin�� - o produc�ie bunicic� prin cronica f�cut� propriei c�r�i de poezie al lui Felix Rian �n revista Ardealul Literar (nr.4/2004)* Imersiune imposibil�/Possible Immersion este� titlul acestei c�r�i (editura C�l�uza, an nespecificat. probabil nici nu conteaz�, n.m)* "Ca exemple men�ionez c� una din sursele� mele de inspira�ie este neoliticul, av�nd o predilec�ie pentru megaliticul caracteristic acestei perioade, pentru abstractizare �i mai pu�in pentru ritmica Neoliticului"* Felix Rian - acest homo rudotelis al literaturii de rit �amanic face o figur� frumoas� str�ns �n chingile logicii neanderthaliene, mai ales c�nd din neaten�ie las� b�ta s� aterizeze �n propriul s�u cre�tet* "Ca s� revin la tema eseului men�ionez c� un poet poate avea mai multe spa�ii culturale la care s� se raporteze cum ar fi, de exemplu, �ara Ha�egului, Africa, Brazilia, Caraibe, Japonia �i altele"*� Din nefericire, lui Rizea, spa�iul revistucii de Hunedoara nu-i ajunge* Frustrat de o asemenea soart�, omu' nostru sare la g��ii nemuririi, m�run�ind din buzele sale reci urm�toarele* "Utopic, arti�tii ar trebui s� fie uita�i de umanitate, acesteia urm�nd s�i r�m�n� milenii de tocit operele de art� prin contempla�ie artistic�"* Obosit, trist �i ne�n�eles, Rian accept� totu�i linguri�a cu pastila �i �ncheie �ntr-o not� somnolent�* "Paleoliticul, neoliticul, Evul Mediu, Barocul �i Romantismul vor retr�i �n inimile noastre"* Nu credeam c� doare a�a . FELIX RIAN, O VOCE TÂNĂRĂ ÎN LIRICA ACTUALĂ „A fi poet, zice Cervantes, este, zice-se, o boală de nelecuit și foarte molipsitoare”. Numita boală pare a fi la Felix Rian ereditară. Tatăl acestuia, Raul Constantinescu, este un cunoscut și apreciat poet, autor al mai multor volume de versuri, eseuri, precum și lucrări didactice, fiind domnia sa și un reputat profesor. Fiul, crescut într-o binefăcătoare atmosferă intelectuală, absolvent al Colegiului Național „Decebal” din Deva, secția limbi străine, actualmente student la litere, a debutat cu proză scurtă în revista literară „Provincia Corvina”, remarcându-se și ca autor de piese de teatru. Pornește acum, la numai douăzeci și unu de ani pe propriul drum cu acest remarcabil volum de versuri intitulat „Imersiune posibilă”, scris în română și tradus în engleză, structurat în trei părți „Engolpion” (haiku-uri și tanka), „Hârtii îngălbenite” și „Ocean”, (poem-jazz), netradus. Faptul că Felix Rian a optat pentru haiku și tanka, această formă concentrată a exprimării poetice cu formă fixă, riguroasă – șaptesprezece silabe în trei versuri, 5,7,5, în haiku-uri, și de treizeci și unu de silabe în cinci versui în tanka, 5,7,5,7,7 , respectând cele trei cerințe, „unde”, „ce”, „când”, în diverse construcții – demonstrează nu doar solide cunoștințe de tehnica versurilor, ci și o sensibilitate deosebită și în același timp înclinația pentru miniatural și gingășie. Felix Rian creează o anumită atmoseră de taină, fior și regret, o persistență a memoriei de singularizare a imaginilor de toamnă, iarnă, primăvară, cu precădere în haiku-uri. Scenele sale lirice, dominate de imagini vizuale pe care un pictor le-ar putea transpune cu ușurință pe pânză, degajo o stare de calm, îndemnând la meditație, contemplând panorama anotimpurilor. Astfel, salcâmul umed și alb anunță palida iarnă, cu frig fosforescent, limpede, umbră de pin nins, noaptea este apoasă, iar deasupra „Cer / Ființe și Cel ce e / În veșnicie”. Sau în acest haiku „Prin crengi albăstrii / Reci cețuri electrice. / Sfârșit de iarnă.” Tentativa spre asimetrie și insolit specifică japonezilor, densitatea expresiei, alchimia verbelor, capabile să creeze adevărate giuvaeruri, îl paște și pe tânărul autor care transpune în forme concentrate cu finețe distinctă ca într-un filigran ceea ce trăiește, simte și gândește. Există câteva motive care revin nu doar în structurile de sorginte japoneză, cum este cel al pomilor în diferite
ipostaze. „Salcâmul umed și alb” „îngălbenit”, „prunii, negru filigran”, având „crengile albăstrii”. Diferitele momente ale timpului sugerează poetului imagini neașteptate. Noaptea Porțelan negru/ Unde verde ochi de ceai .../ Salcâm smălțuit”. Seara „Dincolo de geam/ Seara, albastră sticlă./ Cristale albe.” Lumina „Falduri lichide/ Recif sticlos palpitând./ Solare lumini.” Din expoziția sa de stampe pictate prin cuvinte, nu lipsesc notațiile despre Hațegul natal Aici în Hațeg/ Blocurile sunt dune/ În neagră beznă. Sau natura hațegană într-o frumoasă zi de primăvară Norii ca o mare albastră/ Vălurită de încrețituri albe/ printre dâre umbrite puțin/De soarele ce a alungat/ Întunericul prin văi și prăpăstii.” (Lumina primăverii). După cum vedem, poeziile lui Felix Rian sunt expresii concentrate ale stărilor sale de înfigurată căutare a echilibrului și armoniei în natură, surprinzând limita și fiorul ascuns al comuniunii cu natura pin punctul unic al clipei efemere și veșnice în același timp „Apărură ghivecele cu plante/ Aduse parcă de un șuvoi acvatic/ Târâte mai departe pe fereastră/ În întunericul umed/ În noaptea nordică.” (Lemn tânăr). Cititorulîși va face o idee despre trecerea inexorabilă a timpului din următoarele versuri „Pietre netede/ Aduse de ape/ Cu urme roase de rune”. (Ștersături). Partea a treia a volumului ar merita un comentariu aparte, având în vedere căare subtitlul „poem jazz”, evocând cu multă forță de convingere lumea sincopată a jazzului cu nostalgiile și stările ei limită, specifice universului american. Pornit în permanentă căutare a iluminării spiritului, sondând realul și descoperind esențele în eterna lor schimbare, Felix Rian pășește ca un poet format, sigur pe ata sa, o voce tânără în lirica românească actuală. RADU IGNA FELIX RIAN, A YOUNG VOICE IN THE CONTEMPORARY POETRY “Being a poet, Cervantes says, is a cureless and very catchy disease.” The so-called disease seems to be at Felix Rian hereditary. His father, Raul Constantinescu, is a known and appreciated poet, author of some verses and essay volumes and didactic works also being a reputate professor. The son, grown in a benefactor intellectual atmosphere, graduate of the “Decebal” National College, the foreign languages section, in the present studenjt at philology, he had made his debut with a short story in the literary magazine “Provincia Corvina” remarking himself as well as a theatre author. He is going now at only twenty-one years old on his own road with this remarkable volume of verses entitled “Possible Immersion”, written in Romanian and translated into English, structured on three parts: “Ëncolpion” (haiku and tanka), “Old turned yellow papers” and “Ocean” poems. The fact that felix Rian chose haiku and tanka, this concentated form of poetic expression with fixed form, rigurous seventeen syllables in three verses 5,7,5, in haiku-us, respecting the three requirements “where”, “what”, “when” in diverse constructions and of thirty-one syllabes in tanka 5,7,5,7,7 – proves not only solid information of verses technique but also a special sensibillity and as well the inclination for miniatures and gentleness. Felix Constantinescu creates a certain atmosphere of mystery, thrill and regret, a remaining of visual memory, autumn, winter, wpring images often met in haiku-us. His lyrical scenes, dominated by visual images, which a painter could easily transpose on canvas gives off and estate of calm, urging to meditation, contemplating the seasons panorama. Thus, the damp white acacia announces the plain winter, with phosphorous cold, clear snowed pine shadow, the night is watery and above “Sky/ Beings and the One that is/ In eternity”. Or in this haiku: “”Through blue branches/ Cold electric mists/ End of winter”. The attempt towards asymetry and unusual typical to Japanese culture, the density of expressions, the alchemy of verb’s able to create real jewels it is not unknown to the young author which transposes in concentrated forms with distinguished finesse like a filigree what he lives, feels and thinks. There are some motifs which reoccur not only in the Japanese origin structures, like the one of he trees in different hypostasis: “The damp white acacia”, “yellowed”, “the plum-tres, black filigree”
with “blue branches.” The different moments of time suggest to the poet unexpected images. Night: “Black porcelain/ Waves, green puddle of tea. Lacquered acacia.” Evening: “Beyond the window/ Evening, blue glass.? White crystals.” Light: “”Liquid kerchiefs/ Glasasy reef throbbing./ Solar lights”. From his word painted stamps there are not missing the notataions from the native city, Hateg: “Here in Hateg/ The blocks of flats are dunes/ In the black darkness”. Or Hateg’s nature in a beautiful spring’s day: “Clouds like a blue sea/ Rippled by white waves/ Along trailes shadowed/ By the sun who drove away/ The dark to valleys and precipices.””(“Spring’s light”). As we see, Felix Rian’s poems are concentrated expressions of his eager search of equilibrium and harmony in nature, capturing the limit and the hidden thrill of the communion with nature through the unique point of the evanescent and eternal in the same time: “The flower pots with plants showed up/ Brought seemingly by an aquatic stream/ Dragged along farther over the window/ In the damp dark/ In the northern night.””(“Young wood”). The reader will make an ideaabout the unstoppable passing of time from the next verses: “Evenly stones/ Brought by water? With gnawed traces of runes.” (“Erasures”). The third part of the volume, which is only in Romanian, would deserve a separate commentary, the poem having the subtitle “poem jazz”, evocating with much peruasion the syncopated world of jazz with its nostalgias and limit estates, specific to the American Universe. In permanent search of spirit’s illumination, taking bearings in the surroundings reality and discovering the essence in their eternal changing, Felix Rian starts as a full-fledged poet, sure on his art, a young voice in the actual Romanian poetry. RADU IGNA FELIX RIAN: IMERSIUNE POSIBILĂ [– recenzie Constantin Stancu] Felix Rian își cută sensul devenirii în volumul de versuri „IMERSIUNE POSIBILĂ „, un volum girat de Editura „Călăuza”v.b, Deva, 2004. Acest volum este legitimația pentru realizarea imersiunii în propriul destin, este scrierea care poate duce la o altă față a unui tânăr ce caută, bate, cere, cercetează în aceste vremuri în care omul se simte tot mai singur, în aceste vremuri în care fluturii dansează în imponderabil. Seriozitatea autorului este dată de versiunea în limba engleză, versiune care este meritorie și poate acest efort este un semn că noua generație va trece de vămile Bucureștiului, de vămile celor care controlează destine literare cu instrumente de ev mediu. Noua generație de poeți poate sparge zidul sonic, poate atinge limitele, dacă rămâne în regulile jocului impus de Dumnezeu. Scriitorul Radu Igna are câteva cuvinte de încurajare pentru Felix, scrie cu multă căldură despre un poet care, deși timid, totuși are curajul de a porni în această imersiune pe ritm de jazz, în formule stricte, dar eliberatoare prin chiar regulile impuse. Debutul este autoimpus de autor în formule aparent rigide de haiku și tanka, formule optime pentru omul modern prins între ceasul deșteptător și contul IBAN, între Europa și Japonia, între posibil în imposibil. Această disciplină a formelor dă valoare poemelor, dă eliberarea de care poezia în sine are nevoie. Ceea ce surprinde la autor este descoperirea realului cu o forță a cunoașterii remarcabilă. Acest real, în simplitatea lui, în durerea lui, cu umbrele sale este necesar pentru carnea noastră cea de toate 29 zilele, acest real care se poate vedea prin ochiuri albastre, acolo la geam și dincolo, a purta ochi pentru real este un fapt de viață care dă siguranță. Pentru Felix Rian tema ferestrei este una de a trece dincolo, de a pătrunde dincolo, de a descoperi cețuri electrice, care să vestească sfârșitul iernii. Mișcare păsării pe o creangă albă pune lumea în mișcare, frigul devine fosforescent, adică reacționează la privirea poetului. Timiditatea autorului de a trece dincolo de geam, de a rămâne în aici, în acum, această timiditate și tandrețe a sufletului produce poezie. Într-o lume a violenței, într-o lume flămândă există poezia ca punct de sprijin : „Deasupra de cer/ Ființe și Cel ce e/ În veșnicie.” Felix nu refuză decorul, nu refuză simplele obiecte, zăpada, orașul Hațeg, păsările iernii, acceptă totul cu o forță care stabilește regulile
poemului în forma impusă. Acceptarea acestora înseamnă putere într-o lume în care oamenii se îneacă în obiecte peste obiecte, flămânde și neiertătoare. Ceea ce este important pentru autor este „seara, albastră sticlă, dincolo de geam „ , adică creația. Mișcarea lumii, lumina vegetală, natura sunt atât de reale pentru Felix, încât parcă dor, dar și eliberează. Partea a doua a volumului se cheamă „Hârtii îngălbenite „, poemele scrierii cu gerul. Gestul renunțării la poezie, gest imposibil de altfel este cenzurat de gestul de a da drumul scrierilor în natura pregătită să le accepte. Lumea, pare în viziunea lui Felix, imposibil de se interesa de viața din scrierile sale. În viziunea sa : „omul, vie structură monolitică mută/ cu creierul furnicat de efervescențe, liniștit și tâmp.” Poate cel mai relevant poem este Glaciațiune : „Inundate blocuri în tonuri verzi/ Dedesubtul banchizei în derivă./ Scoici pe trotuar. Pești alungiți./ Cadavrul meu la masa de scris. „ Acest poem trădează un mare poet în devenire, depinde de el dacă are puterea de a se lua în serios pe viitor. Sinceritate. Poezia trăiește doar când moare poetul la masa de scris. Este aici cheia unei opere care poate deveni. Iarna este anotimpul de debut al poetului, dar adevăratul anotimp al unui poet este al unui pe care îl va atrage opera sa, hârtiile îngălbenite de nepoezia nescrisă a neninsului poem. Dincolo de text răzbate forța culturii care poate da valoare poeziei în timp, lecturi serioase care pregătesc rețeaua spirituală a poemelor. Este aici secretul unui scris cu ființa, care dă siguranță în nesiguranța lumii. Căutarea divinului, deși discretă, este totuși pregnantă: „Scăldați în lumina originară”, un lucru ce scapă uneori omului, dar atât de necesar, e lumina necesară. Efortul poetului de a deveni poate fi remarcat, dar uneori scapă de sub controlul regulilor fixe lucruri banale, fără sens, există o rupere de echilibru în aceste poeme care ar putea cădea în ruină, dar decizia aparține autorului singurul care știe regulile jazz-ului. Poemul jazz, Ocean, pregătește poetul plin de forță care poate încerca imersiunea în lumea – lume ca posibilă plată pentru visul – vis. „Strângând fiecare în palmă, la trezire/ Drahma coclită primită în vis „ Bine ai venit în țara poemului, Felix! Constantin Stancu Draga domnule Felix-Gelu Constantinescu, Linda Maria Baros va multumeste pentru mesaj! Din pacate însa, tinand cont de nenumaratele proiecte de care se ocupa, nu mai scrie texte critice de foarte multi ani. Cu cele mai bune gânduri, Andrei Cadar asistent sâmbătă, 1 octombrie 2016 Felix Rian Constantinescu: Yin, elogiul poeziei...Postmodernismul a murit! * Felix Rian Constantinescu, Yin, Editura Genius, București, 2016 Un poet curajos. Depune efortul să-și depășească limitele. Se sperie de acele descoperiri care-i vin în întâmpinare. Un punct luminos în perspectivă, fericirea este posibilă. Limbajul minim este un mod de a pipăi lumea, de a-i simți suprafața. Există multă substanță lirică în poemele sale, tristețea se preface în certitudine și poemul prinde viață, poetul își descoperă individualitatea în norul de poeme care vin spre el în valuri. Felix iubește literatura și Dumnezeu îi strecoară pe sub ușă ultima știre care merită luată în seamă... Prefață plină de căldură de la Alensis De Nobilis, poemul final scris de Felix: Elogiul poeziei... Note: C Stancu Sursa: Felix Rian Constantinescu FCV CONTRAATAC, nr. 37. p. 100-101,Octombrie, 2016 * CONSTANTIN STANCU, „DRUMURI ȘI PERSONAJE ÎN POEZIA LUI FELIX RIAN CONSTANTINESCU” Felix Rian Constantinescu este un curajos. Cartea sa Yin *, o carte de poeme menită să-i afirme identitatea în dinamismul vieții, este o carte interesantă. Lupta individului cu sine semnifică lupta umanității pentru a se elibera de colivia de aur în care a nimerit. Există o tensiune în carte între posibilitățile reale și potențialul poetului pentru a prinde fericirea în clipe speciale. Dincolo de această draperie, se simte capacitatea celui care scrie pentru a se depăși. La fel și umanitatea, poate ieși prin cer. Căutând certitudini, poetul fixează lumina din faptele sale simple și complexe în același timp. Felix este un poet care marșează pe cultură, pe idei profunde, pe teme importante. Îi place să citească și asta se simte în scrisul său care se eliberează de umbre. Călătoria sa este călătoria omului spre
centrul Universului. El afirmă la început: „Postmodernismul a murit de mult‖ (p. 7). Încearcă să se rupă de monotonia spectacolului din poezia contemporană. Istoria a ars etapele, poetul se vede față în față cu sine, neputincios și, paradoxal, puternic. El ne invită la călătoria pe care o desfășoară. Iată curajul său: „Voi merge departe precum copiii și mă voi întoarce doar când soarele va muri în frunze și tăcerea va fi pietre în privirea mea ca în perioada embrionară a ființei‖ (p. 8). Recuperarea timpului dus este imposibilă fizic, însă este posibilă prin poezie, prin artă. E manifestul său, rebelul s-a urcat pe baricada de texte. Temele sale sunt contradictorii și inedite. Jumătatea lumii posibile, fericirea lumii în aceste condiții, visul, ploaia cu toate mecanismele ei, epistola scrisă unui prieten, întunericul, cântecul zilei care a trecut, cuvintele arse de zăpadă, copacii, pianul și îngerul (!), ochii singurătății, repetarea istoriei, poezia totală (!), piezișe ploi de ochi etc. Felix are capacitatea de a lăsa fantezia să zboare. Uneori se blochează într-un negru atroce, strigă după Iisus, vede luminile de amurg, pământul... Uneori riscă, merge prea departe și poezia îi este refuzată. Cartea are o scurtă prefață semnată de Alensis de Nobilis, editorul, cel care și-a asumat responsabilitatea de a prezenta cititorului un poet în mișcare, pe un drum tainic. El scrie: „Pătrunzând în universul poetic, pare că uneori lucrurile capătă dimensiuni hiperbolice, urieșești și ne acoperă cu umbrele lor, decapitându-ne gândurile micșorate ca pe niște chipuri pe o placă fotografică‖ (p. 5): sunt nopți fără rost/ în care mama ți-e în pământ/ și tata bătrân ca Iov/ iubești până la urmă o altă țară/ și copiii ți-s nenăscuți și viața îți trece ca un insuportabil meci berserk și în prelungiri (Loser, p. 63). Cuvinte frânte, destinul este un joc care scapă omului, ceva insuportabil face timpurile mai lungi, un timp de cauciuc. Povestea este prezentată ca-ntr-un script, frust și corect, fără dragoste, dragostea s-a dus... De acolo, din acest peisaj plat, el simte prezența: „Isus este râul amplu/ în care sunt o pietricică/ Isus este muzica pe care am început să o aud‖ (Isus, p. 36). Cuvintele au pentru autor o semnificație aparte, le caută, este cerșetorul de cuvinte miraculoase (cerșetorul de cafea, într-o altă variantă - Emil Brumaru), poezia se face electrică: „avioane/ rândunici de oțel/ morminte și pietre de foc/ autodistrugerea șobolanilor/ poezie electrică‖ (Poezie electrică, p. 49). Felix prinde drama lumii în care trăiește, o face atent, cuvintele sunt alăturate pentru a produce efectul scontat, Europa moartă, lumea sub cenușă... „Societatea e fascinată de criminali/ i-am adorat cu toții anarhiștii ca și polițiștii/ bătându-ne/ vocea LUI erau vocile/ din cununa Europei celei nebune (Hitler pe hârtia milimetrică, p. 85). Pentru autor orele sunt frânte, frazele se rup în bucăți, poemul se pierde în haloul său, resturi de gânduri, energia s-a risipit. Din când în când, strigătul după Isus cel din realitatea crudă, stăpânind realitatea electrică. „Domnul vine în calea mea ca o carte/ coboară-mi-te din suflet infinite poliedru/ fii fericit stâlp de sare/ umblu pe apă pe drumul fără capăt‖ (Rugăciune, p. 80). Grafia poeziei denotă abandonul poetului în fața faptelor care-l domină, renunță la virgulă, punct etc. Caută generația postmodernistă din care a evadat, sau pretinde că a evadat. Felix Rian Constantinescu e călător pe drumurile nopții, pe drumurile zilei, pe drumurile vieții, pe drumuri de sânge, de lumină... O călătorie spre sine, spre izvoarele vieții, cu eroii care ies din hârtia milimetrică și beau cuvinte... * Felix Rian Constantinescu, Yin, București: Editura Genius, 2016 Felix RianConstantinescu CV Numele și prenumele: Constantinescu Felix-Gelu. Data și locul nașterii: 29 martie 1982, Hațeg, jud. HD. Domiciliul: Ocupația: traducător, regizor de cadru, freelancer. Studii: Facultatea de litere, Catedra de teatru, secția Regie, 2 ani, prof. îndrumători: Gelu Badea, Mona Chirilă, UBB- Cluj- Napoca, 2000-2002; Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Secția Engleză-Spaniolă, Universitatea Spiru Haret, București. Colegiul Național „Decebal”– Deva, uman, clasa de limbi străine: Engleză, Franceză, Germană, Latină, promoția 2000. Debutul literar: Revista „Provincia Corvina”, nr. 22 – martie 2002 – Hunedoara. Activitate
literară și publicistică: teatru scurt, poezii originale, recenzii, proză, traduceri în „Provincia corvina”, „Călăuza noastră”, „Ardealul literar și artistic”, „Discobolul”, „Poezia”, „Pro Saeculum”, „Tiuk”, Broșura „Poarta Vieții” – Cojocna, Cluj (colaborare estetico-literară), „Convorbiri literare” etc. Cărți publicate: 1. Placheta de versuri „Imersiune posibilă/Possible Immersion” – “(în traducerea autorului) (translated by the author)” – Ed. Călăuza v. b. – Deva, 2004 2. „Canon în D și alb (trei povestiri)” – Ed. Minerva – București, 2011, semnată Felix Constantinescu. Felix Rian-Constantinescu. 4. „O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN), Editura TIPO MOLDOVA, Iași, 2015, semnată Felix Rian-Constantinescu. Pseudonime literare: Felix Rian, Felix Rian-Constantinescu. Hațeg, august, 2016 Felix Rian Constantinescu 11 decembrie 2016 la 22:18 UTC+02 FCV CONTRAATAC, nr. 37. p. 100-101,Octombrie, 2016 * CONSTANTIN STANCU, „DRUMURI ȘI PERSONAJE ÎN POEZIA LUI FELIX RIAN CONSTANTINESCU” Felix Rian Constantinescu este un curajos. Cartea sa Yin *, o carte de poeme menită să-i afirme identitatea în dinamismul vieții, este o carte interesantă. Lupta individului cu sine semnifică lupta umanității pentru a se elibera de colivia de aur în care a nimerit. Există o tensiune în carte între posibilitățile reale și potențialul poetului pentru a prinde fericirea în clipe speciale. Dincolo de această draperie, se simte capacitatea celui care scrie pentru a se depăși. La fel și umanitatea, poate ieși prin cer. Căutând certitudini, poetul fixează lumina din faptele sale simple și complexe în același timp. Felix este un poet care marșează pe cultură, pe idei profunde, pe teme importante. Îi place să citească și asta se simte în scrisul său care se eliberează de umbre. Călătoria sa este călătoria omului spre centrul Universului. El afirmă la început: „Postmodernismul a murit de mult‖ (p. 7). Încearcă să se rupă de monotonia spectacolului din poezia contemporană. Istoria a ars etapele, poetul se vede față în față cu sine, neputincios și, paradoxal, puternic. El ne invită la călătoria pe care o desfășoară. Iată curajul său: „Voi merge departe precum copiii și mă voi întoarce doar când soarele va muri în frunze și tăcerea va fi pietre în privirea mea ca în perioada embrionară a ființei‖ (p. 8). Recuperarea timpului dus este imposibilă fizic, însă este posibilă prin poezie, prin artă. E manifestul său, rebelul s-a urcat pe baricada de texte. Temele sale sunt contradictorii și inedite. Jumătatea lumii posibile, fericirea lumii în aceste condiții, visul, ploaia cu toate mecanismele ei, epistola scrisă unui prieten, întunericul, cântecul zilei care a trecut, cuvintele arse de zăpadă, copacii, pianul și îngerul (!), ochii singurătății, repetarea istoriei, poezia totală (!), piezișe ploi de ochi etc. Felix are capacitatea de a lăsa fantezia să zboare. Uneori se blochează într-un negru atroce, strigă după Iisus, vede luminile de amurg, pământul... Uneori riscă, merge prea departe și poezia îi este refuzată. Cartea are o scurtă prefață semnată de Alensis de Nobilis, editorul, cel care și-a asumat responsabilitatea de a prezenta cititorului un poet în mișcare, pe un drum tainic. El scrie: „Pătrunzând în universul poetic, pare că uneori lucrurile capătă dimensiuni hiperbolice, urieșești și ne acoperă cu umbrele lor, decapitându-ne gândurile micșorate ca pe niște chipuri pe o placă fotografică‖ (p. 5): sunt nopți fără rost/ în care mama ți-e în pământ/ și tata bătrân ca Iov/ iubești până la urmă o altă țară/ și copiii ți-s nenăscuți și viața îți trece ca un insuportabil meci berserk și în prelungiri (Loser, p. 63). Cuvinte frânte, destinul este un joc care scapă omului, ceva insuportabil face timpurile mai lungi, un timp de cauciuc. Povestea este prezentată ca-ntr-un script, frust și corect, fără dragoste, dragostea s-a dus... De acolo, din acest peisaj plat, el simte prezența: „Isus este râul amplu/ în care sunt o pietricică/ Isus este muzica pe care am început să o aud‖ (Isus, p. 36). Cuvintele au pentru autor o semnificație aparte, le caută, este cerșetorul de cuvinte miraculoase (cerșetorul de cafea, într-o altă variantă - Emil Brumaru), poezia se face electrică: „avioane/ rândunici de oțel/ morminte și pietre de foc/ autodistrugerea șobolanilor/ poezie electrică‖ (Poezie electrică, p.
49). Felix prinde drama lumii în care trăiește, o face atent, cuvintele sunt alăturate pentru a produce efectul scontat, Europa moartă, lumea sub cenușă... „Societatea e fascinată de criminali/ i-am adorat cu toții anarhiștii ca și polițiștii/ bătându-ne/ vocea LUI erau vocile/ din cununa Europei celei nebune (Hitler pe hârtia milimetrică, p. 85). Pentru autor orele sunt frânte, frazele se rup în bucăți, poemul se pierde în haloul său, resturi de gânduri, energia s-a risipit. Din când în când, strigătul după Isus cel din realitatea crudă, stăpânind realitatea electrică. „Domnul vine în calea mea ca o carte/ coboară-mi-te din suflet infinite poliedru/ fii fericit stâlp de sare/ umblu pe apă pe drumul fără capăt‖ (Rugăciune, p. 80). Grafia poeziei denotă abandonul poetului în fața faptelor care-l domină, renunță la virgulă, punct etc. Caută generația postmodernistă din care a evadat, sau pretinde că a evadat. Felix Rian Constantinescu e călător pe drumurile nopții, pe drumurile zilei, pe drumurile vieții, pe drumuri de sânge, de lumină... O călătorie spre sine, spre izvoarele vieții, cu eroii care ies din hârtia milimetrică și beau cuvinte... * Felix Rian Constantinescu, Yin, București: Editura Genius, 2016 Felix Rian-Constantinescu CV Numele și prenumele: Constantinescu Felix-Gelu. Data și locul nașterii: 29 martie 1982, Hațeg, jud. HD. Ocupația: traducător, regizor de cadru, freelancer. Studii: Facultatea de litere, Catedra de teatru, secția Regie, 2 ani, prof. îndrumători: Gelu Badea, Mona Chirilă, UBB- Cluj- Napoca, 2000-2002; Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Secția Engleză-Spaniolă, Universitatea Spiru Haret, București. Colegiul Național „Decebal”– Deva, uman, clasa de limbi străine: Engleză, Franceză, Germană, Latină, promoția 2000. Debutul literar: Revista „Provincia Corvina”, nr. 22 – martie 2002 – Hunedoara. Activitate literară și publicistică: teatru scurt, poezii originale, recenzii, proză, traduceri în „Provincia corvina”, „Călăuza noastră”, „Ardealul literar și artistic”, „Discobolul”, „Poezia”, „Pro Saeculum”, „Tiuk”, Broșura „Poarta Vieții” – Cojocna, Cluj (colaborare esteticoliterară), „Convorbiri literare” etc. Cărți publicate: 1. Placheta de versuri „Imersiune posibilă/Possible Immersion” – “(în traducerea autorului) (translated by the author)” – Ed. Călăuza v. b. – Deva, 2004 2. „Canon în D și alb (trei povestiri)” – Ed. Minerva – București, 2011, semnată Felix Constantinescu. Felix Rian-Constantinescu. 4. „O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN), Editura TIPO MOLDOVA, Iași, 2015, semnată Felix Rian-Constantinescu. Pseudonime literare: Felix Rian, Felix Rian-Constantinescu. Hațeg, august, 2016 Felix Rian Constantinescu 11 decembrie 2016 la 21:12 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=euyCEJ7xG2I 11 decembrie 2016 la 20:44 UTC+02 THE LETTERS OF THE SILENT Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... THE CHILD SAID THAT THE CHILD SAID THAT The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. YOU ON THE ROAD And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. I ONE WAS LOST I one was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. FAR YOU ARE Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. MOZART ABOUT BEETHOVEN A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives A GIRL IN LOVE A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. A CHILD’S DISCOVERY The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! A GIRL There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be.
PROPHECY TO THE BELOVED You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. PEOPLE IN THE VILLAGE LAUGH People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. SPHYNX’S QUESTIONS What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? CHRISTMAS CAROL TO A REMBRANDT The Baby Sleeps To Himself Keeps And when He Wakes The Cradle Shakes And the Child Is God Almight Mother Mary In Egypt Prairie Old man Joseph Carpenter Sophist Here I Came The Child That's Lame Can you Give A Piece of Bread Can you Pray For my sad Head? If You do This You will Grow This Is Why My Life is So. PATCHWORK I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. LUKA He’s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks. DEFINITION Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. THE WAIL OF POETRY Alas, Poetry is Song And Poets Birds Following the Seasons There is no Faith No Truth No Love Just libraries and Schisms Whoever the World Is Governed by The Rich Or Murderous Ageless Poets Give It Speech Making Rob, Murder Pious This is the Way For every World The Road of Poetry Is no use to mistak'ly Muse Of Immortality. CATECHISM A Man Forbids Himself Of Pleasure Trying with Soul & Wit God Measure Another lives Eternal Kiss To whom Belongs Life's Bliss? VIRTUE AND SIN My name Is Virtue Poor and Humble I live Past The Cemetery My name is Sin Rich and Proud All Virtue I can Bury. TO THE STAR BORN OF THE STAR Of Light I chaunt The Light You haunt Innocent Star From Afar What is Your Name What is To know Life is a Game Men Billions Show Eternal Rivers You will See What is your Name Tell Me You are The Star Born From The Star Abraham Your Father Angel bright Mort'en Light You Are The Star Of Evermore The Children Of Our Mother. ESTELLA Hear my Weep Beloved Pip Listen to Me Die I am the World Beautiful Face Only when I Cry. UGLY PEOPLE I see them Swirming Like Bugs Eating Like Ants Everything Made of Rot And Excrement Sharks Idiotic Living For Today's Today Wondering Could this mess Be lifted To humanity? THE GUITAR’S GAME A Guitar Is A Guitar Whether Citizen Or Star Teach to Sing Or She Teach You Just a Game Of where are You Just a Game Of I am Far When You Play On Your Guitar Just a Game Of I am Here When the Musics No more Hear. THE GIRL WITH THE ABORTUS I Believe In Love She Cried And The Next Minute She Died What's the Use of Love You Know If She makes Only Death Grow? THE KILLED MAN There was A Killed Man In New England Stars Ago Named Mister Edgar Allan Poe Gave Birth To Universe And kept It In one Verse One Earthly Version of God Where Money Abode. JESUS TO PETER Let me Sing You Of my Love Do You Believe Me? Let me Speak to You Of Truth Do You Believe Me? Let me Show to You My Death Do You Believe Me? TO MY STONE O Rock Thou Stone Or Bird I hear You In the Night Of walking Dead & Fright - Ago You came From River Afar And You My Stone = a Star. RESPONSE TO PRIDE You tell Me To be Proud I tell You That I'm Mad A Difference To Be: Your Pride Is under Me. MIHAI EMINESCU AT BELLU CEMETERY The Poet Wrote His Epitaph And The Centuries Riffraff Childhood Songs Written in Marble Psalms Of Stephen Cain & Abel Logic Sentences In Stone And The Moon Walks by Alone. THE CAT ELECTED A TSAR You are Mice And I A Cat That is All the World Precise We're All So And so You Are We'your Servants Blessed Tsar. A YOUNG COUNTRY BOY He's a Young Country Boy Grew up Without a Toy Despised by Everyone Because he Works the Lan' Despised by Any Girl The Boy w/ Soul A Pearl. MUSIC HAS A WAY Music has A Way Eternity To Weigh Whenever Man @ Lose Music Must Accuse. MY LOVE WEPT My Love Wept I can't Accept All
This Misery So please My Love My Church & Treasury Let's Kiss The Rosary. ALL ANGELS COME All Angels Come To the Bum Strum Such a Way Life Is Made Heaven Sings Above The Slum Can't Tell Angel Can't Tell Maid. THE CARTOGRAPH AND KING ARVAD -I inkt The World Out On a Leaf Years by Ago With Old Mate Leif We Sailed To Another World Got Verily To God's House- hold; -And what You brought To me Old Mad? ;Said foolishly Young King Arvad; -What you Brought To the Knight Of Knights When You Enterred This Rich Site? -Just this Leaf O blessed King The Drift Of Leif The Viking From It You My King Arvad Learnest How To get To God. EPIPHANY When He Was Born Sky Was All Starn Mom Gave A Kisst: Let's Call Him Christ. STARSTORMS The Cry & Song Of every Bird In Morning time Is Heard At Night Starstorms rain And no One Hears their Pain. DADDY WANTS TO BE ALONE Daddy Wants To Be Alone Everyday Tells To His Son Mother Is Years Gone Dead Buried In a Tomb Of Lead. COME ONE FRIEND Come on Friend We'll Play A Game You will Tell me What's My Name And then We'll Go on The Game I will Tell You What's your Name And when Our Name Will Know In the Cem'tery Will Bow. 13 AMERICAN POEMS Ode to a Computer The Moon is in It The deserted Street The Oak where We Meet The Heart and the Beat. To Amerigo Lar of America Herald of Night All are In You The Big And Dead. To Work The Broken Arm And Broken Brain Joseph has No Hands Mary - Blind. Alone in the Cemetery Alone with Jesus In the Cemetery The Dead are Silent The Rain Speaks. The Pogany Castle In Night Castle is Wet In Night Sun is Set Dead Ghosts fly Dead Night cry. To the Genius of America I was Buried In a Garment of Stones And I Built A Cranium Armor I Walk inside the Worm I Live with Ignorance Down in the Grave Forever Alone. Transylvanian Night Comes Night I fall Asleep Town is Foolish Moon is Deep My Dream is A River And my Head A Stone. To My Mother At Night At Day When Black Comes Gray To You I Pray With Death Alone To Me She Say Life is but None. Waiting Death Death is a Glimpse Of Light Excess I learnt the Truth I must Profess Down in the Path There's Nothing True So me and Death Is Stamp and Glue. To the Werewolf From the Vampyre I write American Werewolf London and Kerouac Wrote American morning. To Dollar You The Blood of United States of America The Paper Of Confessions The Nuggets Of Liberty. To Liza All the Factories Are Mine All the Workers Are We. To the End Love is the End Like Death When Music Is Done Only Dark. THE LETTERS OF THE SILENT Felix Rian Constantinescu 2016 â&#x20AC;&#x201C; A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. ON RELIGION I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A
MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. Selbstmörderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a mythical figure could stand to excuse the absence of God. ENDURANCE Pray you keep my number Listen to the words flowing by I would teach you something About love - I am an ignorant one I try to tell you something you don't know But I don't so I cananot tell you anything new Nothing to tear from the magazine and put On your fridge I can't tell you anything except - Maybe don't be so tense don't be so stressed Relax unwind keep your mind in the stars There's no other truth except that prayers Remain unanswered and you have to endure. Working We could build a monument a colossus a family Make our apprenticeships learn the masonry and geometry We would buy land and rise huge walls on them We would buy the bricks from the poor people And pay huge wages to the skilled masons We would put it plainly in the papers that we erect a wall More than an arch of triomph or a old tower buried in rust Our children would go at night with their cars and scribble Profanities about our beliefs the very core of our ideals Of modern purity - We would divide the ovum of the world In two the left side or the right side or the right side and the left And in the night we will be unseen at watch as the calm tigers We would protect our ideal - if only we would start today working. GIRL IN NATURE The girl wait sun depart from her soul The earth is raped and robbed far away She is alone like the lake alone water Moon A cosmos and time are before her her life The unknown of her life her nameless love The orchard is neutral with no fruits or flowers Mother awaits her dead in the cemetery And the sun is now away and she rises up. THE EMPTY TRAIN The train rides empty on the side of the river Inhabited only by a few commuters and robbers After crossing the steel bridge it sings like a whale Draging itself on the ground like an electric snake Up the hill is the old dungeon destroyed by the peasants And the forest of oak and bullfrogs and blueberries People die of sickenesses in the huts near the villas And the community events are football and drinking The railway-station is blocked with rust brown commodies And the train is now a memory of the other life lived right here Like the memories of an embrion heartbeating inside the woman The train is no longer part of the village - has its own way alone Another life the good one though we not know not
even now What was so particularily good about it maybe the stolen beer The stolen meat and the kindness of the train official letting you go Inside only a game of cards is played and a woman reads the Time The card-players are the workers, the last workers - working But they still have time to laugh eat pig-lard and muse at the Colored drawings of the cards with servants, knights, women, And Kings and the woman is just a woman going to her cousin. 11 decembrie 2016 la 20:40 UTC+02 Îmi adun poemele cele mai bune în engleză într-un singur volum, work in progress. 11 decembrie 2016 la 19:47 UTC+02 THE EMPTY TRAIN The train rides empty on the side of the river Inhabited only by a few commuters and robbers After crossing the steel bridge it sings like a whale Draging itself on the ground like an electric snake Up the hill is the old dungeon destroyed by the peasants And the forest of oak and bullfrogs and blueberries People die of sickenesses in the huts near the villas And the community events are football and drinking The railway-station is blocked with rust brown commodies And the train is now a memory of the other life lived right here Like the memories of an embrion heartbeating inside the woman The train is no longer part of the village - has its own way alone Another life the good one though we not know not even now What was so particularily good about it maybe the stolen beer The stolen meat and the kindness of the train official letting you go Inside only a game of cards is played and a woman reads the Time The card-players are the workers, the last workers - working But they still have time to laugh eat pig-lard and muse at the Colored drawings of the cards with servants, knights, women, And Kings and the woman is just a woman going to her cousin. 11 decembrie 2016 la 19:28 UTC+02 GIRL IN NATURE The girl wait sun depart from her soul The earth is raped and robbed far away She is alone like the lake alone water Moon A cosmos and time are before her her life The unknown of her life her nameless love The orchard is neutral with no fruits or flowers Mother awaits her dead in the cemetery And the sun is now away and she rises up. 11 decembrie 2016 la 19:24 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=KdayOUgILwg 11 decembrie 2016 la 19:05 UTC+02 Working We could build a monument a colossus a family Make our apprenticeships learn the masonry and geometry We would buy land and rise huge walls on them We would buy the bricks from the poor people And pay huge wages to the skilled masons We would put it plainly in the papers that we erect a wall More than an arch of triomph or a old tower buried in rust Our children would go at night with their cars and scribble Profanities about our beliefs the very core of our ideals Of modern purity - We would divide the ovum of the world In two the left side or the right side or the right side and the left And in the night we will be unseen at watch as the calm tigers We would protect our ideal - if only we would start today working. 11 decembrie 2016 la 18:47 UTC+02 2036 Când vor muri impardonabilii, odată cu ei va muri și comunismul de rețetă românească... 11 decembrie 2016 la 18:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 11 decembrie 2016 la 18:24 UTC+02 ENDURANCE ''...she was rechristened "Endurance" after the Shackleton family motto "Fortitudine vincimus" (By endurance we conquer).'' Wikipedia Pray you keep my number Listen to the words flowing by I would teach you something About love - I am an ignorant
one I try to tell you something you don't know But I don't so I cananot tell you anything new Nothing to tear from the magazine and put On your fridge I can't tell you anything except Maybe don't be so tense don't be so stressed Relax unwind keep your mind in the stars There's no other truth except that prayers Remain unanswered and you have to endure. 11 decembrie 2016 la 18:03 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Jack Kerouac. 11 decembrie 2016 la 18:00 UTC+02 CE VREI HANDICAPATULE?! Citesc și postez pe Facebook despre abuzul psihiatric ai anilor comunismului, care a persistat nu doar în experiența mea. Mă hotărăsc să merg la vot, și pe drumul în semi-întuneric spre poarta spitalului din Păclișa, județul Hunedoara, satul în care am o casă, recit versete din I Have a Dream, iar când ajung la secția de votare un tânăr socialist obidit mă întâmpină în întuneric aruncându-mi din spate aproape de ușa secției de vot: -CE VREI, HANDICAPATULE?! 11 decembrie 2016 la 17:02 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=TU3b1qyEGsE 11 decembrie 2016 la 16:15 UTC+02 PARTERUL Felix Rian Constantinescu Motto: „Aproape adevarat, doar ca acolo au fost inchisi copii nevinovati, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...” Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?” "malicious hooligan, engaged in antiSoviet activities", PRAVDA CE VREI HANDICAPATULE?! Citesc și postez pe Facebook despre abuzul psihiatric ai anilor comunismului, care a persistat nu doar în experiența mea. Mă hotărăsc să merg la vot, și pe drumul în semi-întuneric spre poarta spitalului din Păclișa, județul Hunedoara, satul în care am o casă, recit versete din I Have a Dream, iar când ajung la secția de votare un tânăr socialist obidit în exercițiul funcțiunii civile mă întâmpină în întuneric aruncându-mi din spate aproape de ușa secției de vot: -CE VREI, HANDICAPATULE?! Este vorba de parterul castelului lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști. Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte. Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii. A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu
deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj. Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!... Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică. Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști. Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern. Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter. Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea. 11 decembrie 2016 11 decembrie 2016 la 15:14 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Vladimir Bukovski. 11 decembrie 2016 la 15:14 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Aleksandr Soljenițîn. 11 decembrie 2016 la 15:10 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Jack Kerouac. 11 decembrie 2016 la 15:06 UTC+02
https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/parterul__felix_rian_constantinesc_f3f1db8fccc6d6 11 decembrie 2016 la 14:22 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 11 decembrie 2016 la 02:36 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Herta Müller. 11 decembrie 2016 la 01:38 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 11 decembrie 2016 la 01:12 UTC+02 PARTERUL Felix Rian Constantinescu „Aproape adevarat doar ca acolo au fost inchisi copii nevinovati, la fel ca si la Paclisa, victime a regimului lu ceausescu” Paul Boantă Este vorba de parterul castelului lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști. Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la televizor și mănâncă tot timpul, nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte. Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii. A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătatea de cană de cei cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj. Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!... Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumi, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în
parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică. Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști. Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern. Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter. Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea. 11 decembrie 2016 11 decembrie 2016 la 00:44 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=zslyvZeU-IE 11 decembrie 2016 la 00:33 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=zEQT_7YvqOw 10 decembrie 2016 la 23:57 UTC+02 Selbstmörderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a mythical figure could stand to excuse the absence of God. 10 decembrie 2016 la 23:32 UTC+02 THE LETTERS OF THE SILENT Felix Rian Constantinescu 2016 – A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. ON RELIGION I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still
could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. Selbstmörderpavillon Empty halls in december Only the poor or desperate are here Outside the walls carved with names and years Liza 1960, Theodore 1957 Only the cleaning lady comes and cleans And the tired doctor drinks coffee with the nurses A sense of impermanence like anyone is cured Or dead And no one is locked up It's a wonder if Moș Crăciun will come at least to The women and girls At least the priest would come and pray in the dining room Would be cool Cluj gets chilly And there's nobody out-there So a priest or a mythical figure could stand to excuse the absence of God. 10 decembrie 2016 la 23:29 UTC+02 A GUITAR Just a yellow brown toneless guitar That my parents bought me when they lived You cannot play anything on it Is like the dead soul of my Mother But soul nevertheless so I know That this loose strings guitar is a memory A moment in time worthy to be celebrated So I keep it nearest and sadden for her silence. 10 decembrie 2016 la 23:12 UTC+02 MELANCHOLY AND BLUES If we grasped the color of the night What it would be not black nor blue The indigo of prostitution streets And the dazzling city lights of metropolii But night has no color just the tempting dark Inciting to sin and the new vices and ruin You can see it in the eyes of the packs of teens Discovering the world and soul damnation So my solace and redeemer is Melancholy The Blue Angel teaching me of Time And men who live to be -- like the mosquitoes And love in sorrow just to die of love. 10 decembrie 2016 la 22:55 UTC+02 THE LETTERS OF THE SILENT Felix Rian Constantinescu 2016 – ON RELIGION I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo
dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. 10 decembrie 2016 la 22:40 UTC+02 ON RELIGION I am a worshipper of trees and ruins And walked the land forevermore Like Isak walking I have seen God and man The ignorant peasants talking and spading the earth I cannot work the earth like the hermit rodents So my love is born of Plato like the love of dor And everytime I go on the road in the field I hope to see myself but I never do my friend my tomb Like it would be that my soul is just this land Is made of earth and could be cultivated Like the Getshemani the garden of treason And decided hopeless unresponded prayer. 10 decembrie 2016 la 22:37 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=jRNckWFckrk 10 decembrie 2016 la 22:34 UTC+02 https://www.poetryfoundation.org/poems-and-poets/poems/detail/43844 10 decembrie 2016 la 22:24 UTC+02 THE LAD You I sing youthful lad of the schools With eyes bright and a heart of blood Discovering the world of tricks and wonders Making one of know and play and love Whate'er mistake or pain ever be forgiven For your tender brain and soft seed of your spirit You give the old school worth and no one Not even the old Schoolmaster is worthier than you. 10 decembrie 2016 la 22:19 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=PyAeFm0xWlk 10 decembrie 2016 la 21:56 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postatÄ&#x192; de Constantinescu Felix. TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? 10 decembrie 2016 la 21:47 UTC+02 TO A MICROSCOPE Teller of diamonds and of infinite grace Green microscope made by the singing dwarfs With stones of glass locked in your steel body A mechanism of truth and
measured reason In your three eyes I look for deeper truth And wonder at your discovering design The eye of eye of eye until the hidden You who transform every corpse in stars I wonder if you had the power to put me under What would you see with your eyes of stone Am I a star nothing less or man As every man before me going to the dead? 10 decembrie 2016 la 21:29 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=KdayOUgILwg 10 decembrie 2016 la 21:00 UTC+02 http://trolio.to/filme-seriale-online-subtitrate/seinfeld-episodul-18-the-old-man 10 decembrie 2016 la 19:30 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Jh2RcKanSp4 10 decembrie 2016 la 19:14 UTC+02 Merge titlu și proiect de carte ODE TO A DNA. 10 decembrie 2016 la 18:58 UTC+02 ODE TO A DNA Two straws of hair growing around each other From eternity A black one and a white one like the Eskimo dogs You The DNA acid, unkind as the poison of the spider Bearing vases with Oxigen through the great halls of Valhalla And I am the soldier dead on the battlecamp somewhere You just come to the snow in which we all die and you are the Frost But more than that I put you under the microscope under the telescope under Gamma Rays I put you in the Shroud of Turin on the Tower of Eiffel But still could not see you hear you know you meet you Are you a god an unknown god where are your temples Where are your believers Since my birth I believed that love is prophecy So in the Name of God I the Truth Call you Love. 10 decembrie 2016 la 18:49 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 10 decembrie 2016 la 18:40 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=_icHvI8z6Co 10 decembrie 2016 la 18:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Fundatia Principesa Margareta a Romaniei. 10 decembrie 2016 la 17:12 UTC+02 Al infernului șarpe; a fost el cel a cărui-nșelăciune 'Zvorâtă din pizmă și întoarcere de rău, minți Muma omenirii, în timp ce mândria-i îl izgoni din cer, cu toată oastea De Angeli rebeli, de-al căror ajutor, dorind În glorie fii peste-ai lui tovarăși, Credea că l-a ajuns pe Cel Înalt De se luptă, și cu vană țintă Împotriva tronului și monarhiei de zeu, Cercă profan război în cer, bătaie mândră, cu deșartă luptă. Cel Puterea fără Capăt Îl azvârli în flăcări din spațiul de eter, Cu slută ruină și combustie, jos În pierzare fără fund, unde să vie În lanțuri fără leac și foc urgii, Cel ce-ndrăzni să cheme pe Dumnezeu la luptă. 10 decembrie 2016 la 17:02 UTC+02 PARADIS PIERDUT John Milton Cartea I De-a Omului primă nesupunere, și fructul Acelui interzis copac al cărui gust de moarte Aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru, Cu dorul Edenului, până un Om mai înalt Ne readuse, redând tronul de har, Cântă, Muză cerească, cum, pe vârful tainic Al Orebului, ori Sinai, ai inspirat Acel cioban ce primul învăță alesul grâu În început cum ceruri și pământ S-au ridicat din Caos: ori, dacă muncelul Sion Te-ncântă mai mult, și izvorul Siloa ce curse Iute la oracolul lui Dumnezeu, atunci Invoc ajutoru-ți cântului meu cu țipăt, Că nu cu zbor jos vreu să trec Peste muntele Aonian, în timp ce urmărește Lucruri neîncercate încă în prosă ori în rime. Și înalt tu, O Spirit, ce preferi În loc de orice
temple inima dreaptă și pură, Mă învață, căci tu afli; tu dintâi Fuși și cu aripi sfinte întinse, Turturea dormind în vast Abis, Dându-i viață: ce în mine-i bezne Iluminează, ce-i slab apără și păzește; Că, la înălțimea acestei mari lupte, Să pot declara Providență Eternă, Și să justific căile Domnului în oameni. Spune întâi - căci Cerul n-ascunde nimic vederii tale, Nici adâncul câmp al Iadului - spune întâi ce cauză Ne mișcă strămoșii, în starea fericită, Iubită de Cer atât, să cadă Din Demiurg, să-i calce testamentul Pentru o poruncă, domni ai Lumii mai mult. Cinei seduse întâi către hâda revoltă? Al infernului șarpe; a fost el cel a cărui-nșelăciune 'Zvorâtă din pizmă și întoarcere de rău, minți Muma omenirii, în timp ce mândria-i îl izgoni din cer, cu toată oastea De Angeli rebeli, de-al căror ajutor, dorind În glorie fii peste-ai lui tovarăși, Credea că l-a ajuns pe Cel Înalt De se luptă, și cu vană țintă Împotriva tronului și monarhiei de zeu, Cercă profan război în cer, bătaie mândră, Cu deșartă luptă. El Puterea fără Capăt Îl azvârli în flăcări din spațiul de eter, Cu slută ruină și combustie, jos În pierzare fără fund, unde să vie În lanțuri fără leac și foc urgii, Cel ce-ndrăzni să cheme pe Dumnezeu la luptă. 10 decembrie 2016 la 16:44 UTC+02 De ce nu mă mai duc la vot Am mers în viața mea cred de vreo trei ori la vot. Nu mai merg pentru că sunt un artist, un scriitor, un albatros, un geniu, - cum făceam și înainte. Cred că scriitorul este conștiința națiunilor și mai bine stă să scrie decât să meargă să-și scrie votul de la un partid la altul. Și în cazul meu ca și al altor colegi, văd că pe când eram apolitici scriam mult mai bine. Cred în democrație. Și îmi pun iar scop al vieții, să iau o medalie Nobel pentru literatură, meritată pe drept. 10 decembrie 2016 la 16:25 UTC+02 100 ODE Felix Rian Constantinescu 2016 ODA I Pe tine te chem ostrov grec în plânsetul meu de marmură pădurea îmi crește din ochi și eu scântei lacrimile cerului în ochii mei sparți și goi te rog pământ al oilor și al părinților al aurului și al argintului și al corăbiilor negre ale Antichității te rog Mamă Grecie vorbește ridică-te din mormintele potopite de tăcere mătură cu mâna de oase gângăniile preistorice care nu știu că fac profan mormântul și cântând ridică-ți templele năruite... ODA II Afară merii rodesc măsline negre ca ochii mamei mele Și în tăcere merg pelerinii către temple cu rugăciuni neînțelese-n tâmple Satul adoarme amorțit în frig sub vameș soarele Puține păsări se întorc pe dig triste lebede cu fruntea în aripe Și iar mă poartă gândul de unde am venit spre ce ostrov ori munte Mărșăluind din Sparta arsă-n flăcări Constantinopolul luat pe veci Dar mai mult decât aceste îmi sunt stâncile și pietrele elene Pe care nu le vom revedea vreodată nici frații nici preotesele duioase... 10 decembrie 2016 la 16:21 UTC+02 Titlu 100 ODE. 10 decembrie 2016 la 15:58 UTC+02 ODA II Afară merii rodesc măsline negre ca ochii mamei mele Și în tăcere merg pelerinii către temple cu rugăciuni neînțelese-n tâmple Satul adoarme amorțit în frig sub vameș soarele Puține păsări se întorc pe dig triste lebede cu fruntea în aripe Și iar mă poartă gândul de unde am venit spre ce ostrov ori munte Mărșăluind din Sparta arsă-n flăcări Constantinopolul luat pe veci Dar mai mult decât aceste îmi sunt stâncile și pietrele elene Pe care nu le vom revedea vreodată nici frații nici preotesele duioase... 10 decembrie 2016 la 14:52 UTC+02 Ce înseamnă, privită prin optica vieții, - morala?... - Friedrich Nietzsche. 10 decembrie 2016 la 14:50 UTC+02 Tot Friedrich Nietzsche se întreabă dacă nu există nevroze ale sănătății, ale tineretului și tinereții? Patologii ale cultului tinereții. 10 decembrie 2016 la 14:46 UTC+02
Friedrich Nietzsche spune că tragedia dramatică a apărut din cultul sacru al beției și a dispărut datorită lui Socrate, acest Buddha atenian. 10 decembrie 2016 la 14:40 UTC+02 Nietzsche e mai mare decât Soljenițân. 10 decembrie 2016 la 13:52 UTC+02 Apusul secolului de aur japonez? În articolul acesta vom vorbi despre romanul japonez. Odată cu era Meiji, aproximativ la 1870 a început era luminilor nipone, apărând în scurt timp creații colosale ca valoare literară, importante pentru întreg pământul. Autori ca Iasushi Inoue, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Osamu Dazai, britanicul Kazuo Ishiguro, și-au câștigat un loc binemeritat în inima publicului, ceea ce ne îndreptățește a numi perioada de la edictul Meiji până la publicarea romanului Rămășițele zilei, Secolul de aur nipon. Romanele de după nu mai au aceeași claritate, sunt doar niște caricaturi ale vechilor eposuri ale marilor autori niponi, și îl voi menționa pe Haruki Murakami. Cândva ne făceam procese de conștiință că nu putem citi tot, că nu este tradus tot, că nu știm japoneza, acum cu privire la majoritatea romanelor prezentului insular, ne amintim că a mai fost o formație care a mai scos un Big in Japan. Ce ce nu înseamnă decât că Siglo d'Oro Nihonkokku a intrat poate în cărțile de istorie odată cu plânsul domnișoarei Kenton... We'll see what happens! 10 decembrie 2016 la 04:04 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 10 decembrie 2016 la 03:58 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Dan Trutiu. 10 decembrie 2016 la 03:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 10 decembrie 2016 la 02:00 UTC+02 https://ro.wikipedia.org/wiki/Albatros 10 decembrie 2016 la 01:35 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/cuv__nt_c__tre_personaj.docx 10 decembrie 2016 la 00:49 UTC+02 CUVÂNT CĂTRE PERSONAJ Felix Rian Constantinescu 2016 RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă - Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și săl îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea
nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el - în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintrun rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” - „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei după-masa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă
de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilelel treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el,
atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră? Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă. Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa be zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul
național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că exită două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc. PĂCATUL MAMELOR NOASTRE Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți. Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre. Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare. Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează. Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-o, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ. Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți. TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei
izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există. M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat. Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană. Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine. LET HER GO Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat. Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe, o enigmă. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive. Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare. Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, întradevăr bunătatea e un handicap. Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele. Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur. Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. COMEDIA CREȘTINĂ Acum la ani distanță văd că dacă unul din foștii mei guru înșelat de Iblis și de bani trăiește o tragedie, viața unui altuia, mai mult intuită și auzită de la exploratori pe meridiane și venituri
îndepărtate, a devenit o comedie full-time, o viață în starea de haiku, și nu în ultimul rând, creștină. Aceasta nu înseamnă că părintele e un personaj comic, ci doar omul timpurilor sale. Ca în cântecele vechi, Smokey, Everything But The Girl, Atb, am fost din întâmplare pe strada lui pe care nu o mai caut de ani buni. Nici nu prea mi-aș fi amintit de bunul meu prieten, Filip, dacă o vecină de a lui nu m-ar fi salutat pe stradă plină de bucurie. Acest Filip, mai mare cu zece ani decât mine era un băiat foarte bun care își făcea mulți prieteni. Și mereu era lefter. Avea prieteni dar nu avea bani. Și noi am fost prieteni la cataramă, încât un frate de la biserică a spus că odată poate voi fi confundat cu el de soția lui. Iar vecinii lui îi urau să-l aștepte trei mașini la scară, poliția, pompierii și salvarea. Nici acestuia nu-i voi povesti viața. Și nici nu mă mai interesează viața lui. Voi spune doar că acum e producător de miere autorizat, și nu mai are nici prieteni, nici biserici. În prezent nimeni, nici prietenii lui nu mai știu de el, doar șmecherii. Viața este învățătoarea Artei, aducând lucruri în realitatea observabilă pe care nici mintea briliantă sau scelerată nu le poate visa. I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una. Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, Curch and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. CURVE ROMÂNSKI Mirciulică este un animal politic. A făcut cât a putut de bine din două lumi, iar cel puțin lumea nostră l-a iubit. Ascensiunea sa a început poate prin 1978, la cenaclurile mișto bucureștene când alții scriau ca Romulus Vereș în provincie fără să-i pese cuiva. Anii 80, grei pentru toată lumea, au fost de triumf, iar după Revoluția de la care filoamericanul și Mircea Scriitorul a absentat, a urmat apoteoza. România a jucat tot viitorul ei estetic pe cartea lui, to the Nobel and back în virtutea valorilor beat și flower power. A trăit bine Mircea. Pentru ca în momentul de eclipsă al Americii, postmodernul să redevină ce? Poporul român e prea longeviv pentru că știe să ia viața bine. Voievodul Mircea e doar unul dintre nenumărații români până în măduvă. Vreau români care să moară pentru Hitler, pentru Regină, pentru Cristos, dar să moară pentru cineva dracului. 10 decembrie 2016 la 00:10 UTC+02 CURVE ROMÂNSKI Mirciulică este un animal politic. A făcut cât a putut de bine din două lumi, iar cel puțin lumea nostră l-a iubit. Ascensiunea sa a început poate prin 1978, la cenaclurile mișto bucureștene când alții scriau ca Romulus Vereș în provincie fără să-i pese cuiva. Anii 80, grei pentru toată lumea, au fost de triumf, iar după Revoluția de la care filoamericanul și Mircea Scriitorul a absentat, a urmat apoteoza. România a jucat tot viitorul
ei estetic pe cartea lui, to the Nobel and back în virtutea valorilor beat și flower power. A trăit bine Mircea. Pentru ca în momentul de eclipsă al Americii, postmodernul să redevină ce? Poporul român e prea longeviv pentru că știe să ia viața bine. Voievodul Mircea e doar unul dintre nenumărații români până în măduvă. Vreau români care să moară pentru Hitler, pentru Regină, pentru Cristos, dar să moară pentru cineva dracului. 10 decembrie 2016 la 00:02 UTC+02 Acorduri Privind timp mai îndelungat planșele cu acorduri de chitară am ajuns la concluzia că reflectă o regulă de compoziție comună tuturor artelor. De la 2 personaje la 6, în stilul „liric”, povestire. Regula personajului unic este excepția pe care am încercat să o aduc eu în scrierile mele, cărțile mele de proză. - Se pot studia și acordurile și claviatura pianului pentru descoperirea legilor romanului frescă sau fluviu, și deasemenea extinctei epopei. 9 decembrie 2016 la 23:20 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/The_Magic_Barrel 9 decembrie 2016 la 22:26 UTC+02 COMEDIA CREȘTINĂ Acum la ani distanță văd că dacă unul din foștii mei guru înșelat de Iblis și de bani trăiește o tragedie, viața unui altuia, mai mult intuită și auzită de la exploratori pe meridiane și venituri îndepărtate, a devenit o comedie full-time, o viață în starea de haiku, și nu în ultimul rând, creștină. Aceasta nu înseamnă că părintele e un personaj comic, ci doar omul timpurilor sale. Ca în cântecele vechi, Smokey, Everything But The Girl, Atb, am fost din întâmplare pe strada lui pe care nu o mai caut de ani buni. Nici nu prea mi-aș fi amintit de bunul meu prieten, Filip, dacă o vecină de a lui nu m-ar fi salutat pe stradă plină de bucurie. Acest Filip, mai mare cu zece ani decât mine era un băiat foarte bun care își făcea mulți prieteni. Și mereu era lefter. Avea prieteni dar nu avea bani. Și noi am fost prieteni la cataramă, încât un frate de la biserică a spus că odată poate voi fi confundat cu el de soția lui. Iar vecinii lui îi urau să-l aștepte trei mașini la scară, poliția, pompierii și salvarea. Nici acestuia nu-i voi povesti viața. Și nici nu mă mai interesează viața lui. Voi spune doar că acum e producător de miere autorizat, și nu mai are nici prieteni, nici biserici. În prezent nimeni, nici prietenii lui nu mai știu de el, doar șmecherii. Viața este învățătoarea Artei, aducând lucruri în realitatea observabilă pe care nici mintea briliantă sau scelerată nu le poate visa. 9 decembrie 2016 la 22:15 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=FodfkqfJrhQ 9 decembrie 2016 la 21:58 UTC+02 Încet încet mai scriu câte o povestioară. E bine. Și am schimbat iar stilul, vreau să spun, naturalist. Și asta e bine. 9 decembrie 2016 la 21:15 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Bznxx12Ptl0 I do not mean my stories this way. 9 decembrie 2016 la 20:43 UTC+02 I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una. Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu. Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu. După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie. Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist
și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, Curch and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba. După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit. -De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin. 9 decembrie 2016 la 20:28 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=RyzTqv5fMsw 9 decembrie 2016 la 19:40 UTC+02 https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89mile_Zola 9 decembrie 2016 la 18:01 UTC+02 LET HER GO Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat. Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe, o enigmă. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive. Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare. Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, într-adevăr bunătatea e un handicap. Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele. Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur. Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. 9 decembrie 2016 la 17:45 UTC+02 Raport Au venit banii la poștă, de la Cluj nu de la Timișoara, cei 100 RON, care s-au dus la o familie săracă. 9 decembrie 2016 la 00:52 UTC+02 Despre personajul naturalist Din punctul meu de vedere naturalismul este cel mai incriminat gen literar. Atât naturalismul ca direcție, naturaliștii cât și Zola. În special lui Emile Zola i se aduc multe reproșuri. Dar criticii nu înțeleg că privind prin microscop și tabelul lui
Mendeleev, Zola a făcut un Cezanne cezannian, cu chipul brăzdat de aceleași romburi aimpresioniste ca și personajele și naturile moarte ale lui Paul Cezanne, eroul său. Ce scriu aici e un calcul astrosofic, doar am început cartea Creație de Emile Zola. 8 decembrie 2016 la 23:56 UTC+02 Naturalism[edit] From the 1860s on, critics increasingly speak of literary "Naturalism". The expression is imprecise, and was frequently used disparagingly to characterize authors whose chosen subject matter was taken from the working classes and who portrayed the misery and harsh conditions of real life. Many of the "naturalist" writers took a radical position against the excesses of romanticism and strove to use scientific and encyclopedic precision in their novels (Zola spent months visiting coal mines for his Germinal, and even the arch-realist Flaubert was famous for his years of research for historical details). Hippolyte Taine supplied much of the philosophy of naturalism: he believed that every human being was determined by the forces of heredity and environment and by the time in which he lived. The influence of certain Norwegian, Swedish and Russian writers gave an added impulse to the naturalistic movement. The novels and short stories of Guy de Maupassant are often tagged with the label "naturalist", although he clearly followed the realist model of his teacher and mentor, Flaubert. Maupassant used elements derived from the gothic novel in stories like Le Horla. This tension between portrayal of the contemporary world in all its sordidness, detached irony and the use of romantic images and themes would also influence the symbolists (see below) and would continue to the 20th century. Naturalism is most often associated with the novels of Émile Zola in particular his Les Rougon-Macquart novel cycle, which includes Germinal, L'Assommoir, Nana, Le Ventre de Paris, La Bête humaine, and L'Œuvre (The Masterpiece), in which the social success or failure of two branches of a family is explained by physical, social and hereditary laws. Other writers who have been labeled naturalists include: Alphonse Daudet, Jules Vallès, Joris-Karl Huysmans (later a leading "decadent" and rebel against naturalism),[1] Edmond de Goncourt and his brother Jules de Goncourt, and (in a very different vein) Paul Bourget. - Wikipedia. 8 decembrie 2016 la 22:59 UTC+02 PĂCATUL MAMELOR NOASTRE Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți. Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre. Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare. Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează. Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-o, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ. Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți. 8 decembrie 2016 la 22:56 UTC+02
https://www.youtube.com/watch?v=gUuWv36OCzM 8 decembrie 2016 la 22:16 UTC+02 Mă tot gândesc, cum pot să scriu povestiri atât de vrăjite, și chitara tace? Poate că fiecare om are un singur dar. Poate. 8 decembrie 2016 la 22:06 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Naturalism_(literature) 8 decembrie 2016 la 21:48 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=VZt7J0iaUD0 8 decembrie 2016 la 21:32 UTC+02 Eu tocmai am ieșit dintr-o criză literară majoră. Am scris stil saga cu personaje eroi, până când am scris Terradada saga și am văzut că eroii din saga de acum o mie de ani erau niște criminali. Acum văd că am început să scriu naturalist, despre om și atât. Nu aș fi crezut. Nu mai vreau să îmi ucid personajele. 8 decembrie 2016 la 21:24 UTC+02 Mă gândesc de câteva zile la un volum, inspirat din cartea Butoiașul vrăjit și albumul Telling Stories. 8 decembrie 2016 la 20:44 UTC+02 TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN 2016 Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizându-i, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există. M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure. Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat. Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană. Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine. 8 decembrie 2016 la 20:40 UTC+02 Ce nume de personaj? 8 decembrie 2016 la 20:38 UTC+02 Hai să încerc să mai scriu ceva. Vreți să citiți o povestire? 8 decembrie 2016 la 20:13 UTC+02 Dreptul nostru la dragoste Am formulat această temă și altfel: Poate dragostea să fie păcat? E vorba de problema sexualității, care ne preocupă puternic pe noi toți. Dați-mi voie să intru
imediat în subiect Am să vă spun în privința aceasta lucruri serioase și impor¬tante. 1. Suferință fără margini O stare de lucruri foarte ciudată în epoca noastră este fap¬tul că oamenii niciodată n-au fost mai singuri ca noi astăzi, cu toate că zilnic ne izbim unii de alții. Și totuși - deși stăm presați ca sardinele unii de alții, n-am fost niciodată așa de singuri ca astăzi. Un tînăr de 16 ani mi-a zis într-o zi: „N-am pe nimeni pe lume!" „Nu vorbi asemenea prostii! îl ai pe tatăl tău!" îi -86- răspund eu. „A, babacul" a răspuns el. „El vine acasă la ora cinci după-amiază, înjură un pic, mănîncă ceva și apoi pleacă iarăși*. Jar mama ta?" „Ah, ea are de lucru pînă peste cap, și n-are timp de mine!" „Dar colegii tăi de lu¬cru?" „Aceștia sînt colegi, nimic mai mult! Nu, n-am pe ni¬meni căruia să mă pot descărca!" Asta mi-o spunea un bă¬iat de 16 ani! Dar singurătatea aceasta nu se întîlnește numai la tineri. Soțiile trăiesc adesea singure lingă soțul lor, și in¬vers. Bărbatul nici nu bănuiește ce gînduri o frămîntă pe soția lui, și invers. Și asta se numește căsătorie! Astfel, sfîr-șim toți prin a trăi ca niște singuratici! Cînd filozofii din zilele noastre vorbesc despre singurăta¬tea oamenilor de azi, atunci găsesc urechi deschise. Omul strigă pur și simplu după salvare de singurătate. Și vedeți: Acest dor după salvare de singurătate se leagă de forța cea mai mare care exista în viața noastră, anume de instinctul sexual. Și atunci ești gata să dai la o parte toate obstacolele: Băiatul de 15 ani caută o prietenă care să-1 scape de singură¬tate. Bărbatul căsătorit, care trăiește lingă soția lui și se simte singur, pleacă cu secretara, sperînd că ea îl va putea scăpa de singurătate. Tînărul student, unul din cei 11000 sau 20000 de studenți dintr-o universitate, simțindu-se de fapt îngrozitor de singur, se asociază cu o studentă la fel de sin¬gură ca și el. Dorul după scăpare de singurătate se leagă de puternicul instinct din viață, instinctul sexual, și așa se face astăzi că trăim într-o lume incredibil de puternic sexuali-zată. Și faptul că omul caută salvare din singurătate pe tă-rîm sexual dă apă la moara multor oameni de afaceri: pro¬ducători de film și scriitori de romane de pildă. Iar acum se spune: Nici un film fără cel puțin o scenă de dragoste la pat, nici o carte fără cel puțin un adulter! Cînd observi faptele și gesturile oamenilor din jurul tău, cînd îi vezi flirtînd, făcîndu-și curte, sărutîndu-se, îmbră-țișîndu-se, ai impresia că sînt fericiți. O fată tînără îmi spu¬nea: „Domnule pastor, noi avem astăzi valori diferite de cele ale bunicilor noștri. Avem o nouă morală, o nouă etică!" Auzind aceasta aș fi aproape ispitit să-mi scot pălăria -dac-aș avea una - și să răspund: „Tot respectul!" Dar cînd ai fost așa multă vreme pastor de oraș mare ca și mine, atunci nu mai crezi în marile cuvinte. Știu din experiență că toate -87- frazele acestea frumoase nu sînt decît o fațadă în spatele că¬reia se ascunde o suferință, o mizerie fără margini: tineri care au legături îndoielnice și nu ajung să-și rezolve proble¬mele, cupluri care încearcă să pară că totul e în ordine sau care se despart: o suferință fără margini! Și despre această suferință știm toți. Nu vorbesc despre alții, ci despre noi în¬șine. Cu ani în urmă am ținut o conferință într-un orășel din Lipperland cu o temă asemănătoare, numai pentru ti¬neri. Cînd am intrat în sală mă gîndeam: „Ăsta-i iadul!" Băieți, fete, fum de țigară! Cîțiva din băieți aveau în mînă sticle de rachiu. Unele fete ședeau pe genunchii băieților. „Aici trebuie să vorbesc eu?! O să am nevoie de curaj, nu glumă!" Și apoi am început cu propoziția: „în domeniul sexual există o suferință copleșitoare! S-ar fi zis că, în clipa aceea, s-au tras în sus toate jaluzelele. Revăd încă pe un bă¬iat cum a dat-o repede jos pe fata pe care o ținea pe ge¬nunchi El fusese atins. Deodată s-a făcut o tăcere înmor-mîntală, și nu m-am putut abține să nu gîndesc: „La prima vedere ai fi zis că toți nu simțeau decît bucurie, dar s-a do¬vedit că aveam dreptate: în domeniul sexual, există o sufe¬rință fără margini! 2. în ce constă suferința? Și vedeți: Această suferință, mizerie provine din aceea că noi nu mai știm ce e bine și ce e rău. Noi spunem: „Astăzi avem concepții noi în acest domeniu!" Dar să nu uităm că păcatul este o realitate! Iar cînd păcătuiesc mi se pune o po¬vară pe conștiință.
Aceasta e realitatea. Așa ia naștere sufe¬rința, deoarece omul nu mai știe de fapt ce e bine și ce e rău. Dați-mi voie să vă întreb direct Raporturile sexuale di¬naintea căsătoriei sînt bune, sau rele? Adulterul într-o căsă¬torie care merge prost este o necesitate, sau e ceva rău? Les¬bianismul, dragostea pe care o fac fetele între ele este păcat, sau nu? Homosexualitatea, prin care un bărbat face lucruri urite cu un bărbat sau cu băieți, e rea, sau nu? £ bine sau nu să te masturbezi? Sau să ceri divorțul? Ce este de fapt rău și ce este bine? Aici apare suferința. Mii de romane ne fac să credem că acest domeniu nu are de a face cu binele și cu ră¬ul, și că de aceea această întrebare nici nu se pune. Bineînțe¬les, dacă nu te porți colegialicește, e rău, dar acest domeniu -88- nu are de a face cu binele și cu răul! Luați filmele moderne: la început un sărut, apoi cad perdelele, și în spatele lor se văd umbre înlănțuinduse. Acest fel de scenă face parte pur și simplu din film. Și nu trebuie să cauți să vezi în ea bine sau rău. Oare așa este? Ce e bine și ce e rău? îmi amintesc cum, tînăr fiind, m-am trezit la realitate și m-a chinuit în¬trebarea: „Ce este îngăduit și ce nu?" Ca să pot răspunde corect la această întrebare, trebuie să pun mai întîi o altă întrebare: „Cine hotărăște de fapt ce e bine și ce e rău?" într-o zi a venit să mă vadă o pereche: ea cu ochii puternic fardați, el un tip cam instabil cu degetele îngălbenite de nicotină. Spun: „Ei, ce s-a întîmplat cu voi se vede de la o poștă!" Atunci fata îmi explică: „Nu e nimic de felul acesta, domnule pastor, nu e nimic!" Eu am răspuns: „O clipă! Cine are de fapt ceva de zis dacă e ceva de felul acesta, sau nu?" Da, cine spune de fapt ce e bine și ce e rău? Biserica? Nu! Nu m-aș supune verdictului ei. Cînd eram tî¬năr, nu vroiam cu nici un preț să recunosc autoritatea pasto¬rilor asupra vieții mele. Acum, eu însumi am devenit unul din aceștia. Cine are dreptul să spună ce e bine și ce e rău? Tușa Amalia? Sau propria mea conștiință? „Eu fac ce-mi dictează un glas lăuntric!" Hm! Hm! Cine are de fapt drep¬tul să spună ce e bine și ce e rău? Vedeți: am ajuns acum la un punct extrem de important. Dacă există un Dumnezeu viu care e Stăpînul lumii, atunci El are de zis ce e bine și ce e rău! Dacă nu există nici un Dumnezeu, atunci faceți ce vreți! Nici eu nu văd deloc de ce trebuie cineva să fie cuminte din pricina tușei Amalia! Dar în fața acestei probleme fiecare trebuie să-și pună întreba¬rea: „Există un Dumnezeu, sau nu?" Cunosc oameni care trăiesc într-o dezordine morală groaznică, dar care spun: „Și eu cred în ,Dumnezeu drăguțul*!" Ce prostie! Dacă exis¬tă Dumnezeu, are un cuvînt de spus și în domeniul sexual. Trebuie să vă hotărîți: Puteți să-L ștergeți pe Dumnezeu din viața voastră. Dar atunci veți muri în funcție de alegerea voastră! Să nu vă închipuiți că puteți spune pîna la 45 de ani: „Eu pot trăi fără Dumnezeu!" și pe urmă cu vîrsta să deveniți pioși. Asta nu merge! „Căutați pe Domnul cîtă vre¬me se poate găsi!" se spune în Biblie, și nu: „cînd vă con¬vine"! Repet: Dacă nu există Dumnezeu, faceți cum vă pla- -89- ce. Dar dacă El există, £1 trebuie să vă spună ce e bine și ce e rău. Nu găsiți că e logic? Și acum vă spun: Dumnezeu există cuadevărat! Și dacă mă întrebați de unde știu asta cu atîta siguranță, vă răspund: „Pentru că £1 S-a revelat in Isus Cristos!" Aș vrea să vă pot băga aceasta în cap. De cînd a venit Isus, orice indiferență față de Dumnezeu sau negare a Lui e neștiință sau rea-vo-ință! Dumnezeu există! Și pentru că £1 există, are £1 de zis ce e bine și ce e rău! Voi puteți să-L ștergeți din viața voas¬tră! Voi puteți spune: „Noi avem alte principii morale!" Dar vă garantez că într-o zi va trebui să dați socoteală lui Dum¬nezeu de viața voastră! De fapt, e o mare eliberare să știi că Dumnezeu are de zis ce e bine și ce e rău. Iar în Cuvîntul Său, în Biblie, £1 ne-a spus aceasta clar și lămurit. Un om m-a întrebat odată foar¬te mirat: „Vorbește Biblia și despre lucrurile acestea?" Atunci i-am răspuns: „Da, vorbește. Dumnezeu dă indicații foarte clare despre ce e bine și ce e rău în domeniul sexualității!" M-ați înțeles? Trebuie deci să ne întrebăm: „Ce spune de fapt Dumnezeu despre acest domeniu?" Vreau acum să ex¬trag din Biblie chintesența. 3. Ce spune Dumnezeu? a) Dumnezeu aprobă sexualitatea Există o poezie de
Tucholsky In care el spune cam așa: „De la curea în sus sînt creștin; sub curea sînt păgîn". Asta-i absurd! Biblia spune: „Dumnezeu 1-a făcut pe om; bărbat și femeie i-a făcut". Și Dumnezeu ne-a creat și cu sexualitatea noastră! Fot să vorbesc deschis despre aceasta. Nu este un domeniu tabu. Dumnezeu m-a creat ca bărbat - și pe voi bărbaților la feL Să fim deci bărbați - și nu paiațe! Iar Dumnezeu v-a creat și pe voi ca femei Fiți deci femei! în¬cercarea disperată a unor femei de a fi ca bărbații sau in¬vers, e maladivă. înțelegeți deci: Fîți femei adevărate! Fiți bărbați adevărați! „Dumnezeu 1-a făcut pe om; bărbat și femeie i-a făcut!", și nu un al treilea sex. Dumnezeu aprobă sexualitatea noastră. Trebuie s-o știu. în acest domeniu nu trebuie refulat nimic. Toată tensiunea care provine din faptul că sînt bărbat sau fe¬meie aparține creației. -90- Dar noi sintem o creație decăzută. Lumea nu mai este ce-a fost cînd a ieșit din mîinile lui Dumnezeu. De aceea, tocmai acest domeniu așa de important și delicat e deosebit de amenințat De aceea a ocrotit Dumnezeu acest domeniu. b) Dumnezeu ocrotește sexualitatea prin căsătorie Dumnezeu aprobă sexualitatea și o apără prin căsătorie! Aceasta nu este un contract social, ci o instituție a lui Dum¬nezeu. Un psihiatru american, care a scris o carte groasă despre acest domeniu și care nu e creștin, afirmă: „Nimic n-a fost vreodată scris cu privire la acest subiect care sa egaleze în profunzime ceea ce se citește in Biblie: .Dumnezeu a făcut pe om... El i-a făcut bărbat și femele'* Și el continuă: „Eu nu sînt creștin, dar în calitate de psihiatru spun că exact ceea ce ne trebuie este căsătoria". Aceasta cu condiția să fie fidelitate în căsătorie, și nu șapte, opt, nouă sau zece „căsă¬torii" ca la stelele Hollywood-ului! Că aceste „căsătorii" ne sînt prezentate ca un ideal este încă una din nebuniile epocii noastre și arata adînca noastră neputință. Dumnezeu a insti¬tuit căsătoria, dar o căsătorie bazată pe dragoste și pe fideli¬tate. Și acum, aș vrea să vă vorbesc puțin despre căsătorie. Doamnelor, pentru a putea fi soții bune, nu ajunge să faceți soților mîncare bună sau să Ie coaseți nasturii Domnilor, să nu credeți că, dacă ați dat soțiilor voastre banii pentru me¬naj, nu trebuie să vă mai ocupați de ele. După planul lui Dumnezeu, trebuie să fie izbăvire de singurătate! Este așa căsătoria voastră, voi toți cei căsătoriți? Poate că ar trebui să aveți o discuție împreună și să spuneți: „Unde am ajuns noi de fapt? Căsătoria noastră trebuia să fie o salvare din sin-gurătate!" „Nu este bine", spune Dumnezeu la început, „ca omul să fie singur. Am să-i fac un ajutor potrivit". înțele¬geți? O scăpare de singurătate! Vreau să vă povestesc aici o istorioară drăguță în legătură cu aceasta: Cînd am fost copil, a trebuit ca eu și sora mea să mergem la Stuttgart la o nuntă a unor rudenii. Era prima nuntă la care luam parte, și totul era așa de interesant. Am plecat cu caleașca la biserică, apoi la hotel a avut loc o masă mare. Pe lista de meniu, chiar la sf îrșit, se putea citi: bombă -91- înghețată. Dar dura la nesfîrșit, pentru că un unchi după al¬tul se ridica să țină un discurs. Acestea erau pentru noi foar¬te plictisitoare. Și totuși, una din aceste vorbiri mi-a rămas neuitată. Se ridicase unul din unchi care vroia să fie glumeț și care a spus: „Dragii mei! Se spune că în cer ar exista două scaune destinate unor soți care nu au regretat niciodată că s-au căsătorit". Și apoi a urmat: „Dar scaunele au rămas goale pînă în ziua de azi!" în clipa aceea a fost întrerupt. Pe deasupra capetelor tuturor invitaților, tatăl meu a strigat la mama mea care se afla în celălalt capăt al mesei: „Mămico, scaunele acelea sînt pentru noi!" Eu eram foarte tînăr și nu am înțeles sensul adînc al acestor vorbe. Dar o bucurie imensă mi-a inundat inima, pentru că resimțeam căldura minunată a unui cămin ca al nostru. Este căsătoria voastră așa? Așa a dorit-o Dumnezeu pentru voi! La căsătoria noastră, un coleg mai în vîrstă ne-a adresat la masă niște cuvinte foarte emoționante, bazate pe textul din Geneza: „îi voi face un ajutor potrivit". Iată ce a zis: „Nu o stăpînă care să-1 țină sub papuc, nu o roabă care să-i stea supusă la picioare, nu un obiect pe care să-1 poți pune la o parte ca ceva fără importanță, ci un ajutor care să-1 încon¬joare cu dragostea ei . Ah, mi-ar fi plăcut, dacă aș fi
putut și aș fi avut timp, să vă cînt o cîntare măreață de laudă des¬pre căsătorie! Am fost adînc impresionat cum a privit-o tatăl meu pe mama la nunta lor de argint și a spus: „în timpul celor 25 de ani, cu fiecare zi mi-ai devenit tot mai dragă!" Arunci m-am gîndit la toate căsătoriile în care vreme de 25 de ani s-a răcit treptat totul. Groaznic! Sînt mulți soți care ar trebui să zică partenerului lor: „Cred c-ar trebui să facem un nou început! Lucrul e cu putință, credeți-mă! Și acum al treilea gînd: Există mulți tineri care spun: „Eu încă nu am intenția să mă căsătoresc. Ce ziceți? Putem să facem tot ce vrem?" Acestor tineri le spun: c) Dumnezeu vrea o tinerețe curată Știu că aceasta pare ridicol în vremea noastră. Dar credeți că Dumnezeu Se uită după modă? Nu eu spun aceasta, ci Cuvîntul lui Dumnezeu! Și vedeți, Biblia are un gînd specta¬culos. -92- Aș dori să vă argumentez puțin. Există în Biblie istoria unui tinăr care se numea Isaac. Intr-o zi tatăl lui trimite pe cineva să-i caute o soție. Și Isaac iese pe cîmp și se roagă, deoarece e convins că Dumnezeu este Cel care îi va găsi o soție. Și acestei soții, pe care el încă n-o cunoaște, el îi ră-mîne credincios. Voi tinerilor, care încă nu vă gîndiți la că¬sătorie, să fiți convinși de faptul că, la timpul potrivit, Dumnezeu vă va da fata potrivită. Și acestei fete trebuie să-i fiți de acum credincioși! Sau invers: voi fetelor, rămîneți credincioase celui pe care nu-1 cunoașteți încă! Acesta este gîndul Bibliei. Dumnezeu vrea o tinerețe curată! Un psihiatru mi-a spus într-o zi: „Sînt convins că o fată nu poate iubi decît o singură dată. Ea nu-și dă inima decît unui singur bărbat. Dacă ea a avut șapte flirturi, atunci e stricată pentru căsătorie. Ea se mărită cu al șaptelea, dar se va gîndi totdeauna la primul pe care 1-a iubit". Atunci i-am răspuns: „Interesant! Prin studiul psihiatriei ați ajuns la ace¬leași concluzii ca și Cuvîntul lui Dumnezeu!" Trebuie deci să vă spun cu toată claritatea că raporturile sexuale dinaintea căsătoriei, lesbianismul, homosexualitatea, adulterul, divorțul sînt păcate pentru care va trebui cîndva să răspundeți înaintea lui Dumnezeu cel Sf înt! De fapt, aș putea să mă opresc aici. Știu că mi-a fost de mare ajutor ca tînăr cînd am înțeles care e voia lui Dumne¬zeu și că El e singurul care trebuie să-Și dea verdictul în problema aceasta. Dar mi s-ar părea crud din partea mea să mă opresc aici și să nu trec la alt punct care îmi pare foarte important. 4. Cum să ieșim din pericol? în Biblie există o istorie minunată și tulburătoare totodată. Isus, Fiul Dumnezeului celui viu, e înconjurat de mulțime. Deodată, se aude o zarvă mare. Oamenii fac loc. Și iată că o ceată de preoți și gura-cască tîrăsc o femeie tînără și dră¬guță spre EI. Nu mi-e greu să mi-o închipui, stînd în fața mea, cu hainele pe jumătate rupte. Ei o aduc înaintea Iui Isus și strigă: „Doamne Isuse! Am surprins pe femeia aceas¬ta în flagrant delict de adulter. Legea lui Dumnezeu spune că acest păcat merită moartea. Tu totdeauna ești foarte mi¬los, dar împotriva Legii lui Dumnezeu nu vei putea spune -93- nimic. Am vrea să auzim de la Tine că femeia aceasta tre¬buie omorîtă cu pietre!" Atunci Isus Se uită la această feme¬ie tînără și răspunde: „Da, Dumnezeu ia lucrul acesta foarte in serios. După voia lui Dumnezeu, ea e vinovată de pedeap¬sa cu moartea". Deja se văd fețele luminîndu-se. Unii chiar încep să adune pietre, căci adulterele se pedepseau prin o-morîre cu pietre. Dar Isus continuă: „O clipă încă! Acela dintre voi care este absolut fără păcat - în gînduri, cuvinte și fapte, să arunce prima piatră". Apoi Isus Se apleacă și scrie ceva pe pamînt. Mi-ar place mult să știu ce a scris, dar Biblia nu spune. După un lung răstimp, Isus se ridică - si locul e gol. Toți plecaseră - numai femeia stă încă acolo, m Biblie se spune: „Fiind mustrați de conștiința lor, au ieșit afară unul cîte unul". Și acum vă întreb pe voi toți: „Ați fi putut arunca prima piatra în această femeie pentru că în acest domeniu sînteți complet curați în gînduri, cuvinte și fapte? Ați fi putut arun¬ca prima piatră? Nici unul?! Atunci înseamnă că aici sîntem o adunare de păcătoși, da, așa sîntem cu-adevărat. Vedeți, oamenii aceștia au făcut o mare greșeală. „Fiind mustrați în conștiința lor, au ieșit afară unul cîte unul". Ei ar fi trebuit să facă invers. Ar fi trebuit să spună: „Doamne Isuse! Noi trebuie să ne
așezăm lîngă femeie. Pe ea n-ai condamnat-o. Ai milă și de noi!" Nu cunosc pe nimeni alt¬cineva în afară de Isus care să ne poată izbăvi de suferința sexuală critică din vremea noastră. Și afirm asta pentru că eu însumi am beneficiat de ajutorul Său. Cînd vorbesc des¬pre Isus, atunci nu spun teorii. El a fost viața vieții mele, precum o este și astăzi. Un pastor nu este neutru, e doar un om ca ceilalți. El are nevoie de Mmtuitorul la fel ca și voi. Și eu am experimentat ce Salvator este Isus, și asta în două moduri: a) Isus iartă vina. Nici un preot, nici un pastor, nici chiar îngerii nu pot să ierte păcatele. Primul gînd murdar pe care l-ai avut și toate căderile care au urmat sînt greșeli ireparabile care te vor în¬soți în veșnicie pînă în fața judecății lui Dumnezeu - dacă nu-L afli mai înainte pe Isus, dacă nu-I mărturisești păcate¬le și nu ți le iartă. Isus e singurul care poate să ne ierte vina. -94- Așează-te în duh înaintea crucii lui Cristos și sputte-I: „Eu pun aici toate păcatele mele din tinerețe înaintea Ta. îți măr¬turisesc toate legăturile mele tulburi, și nu vreau să-Ți as¬cund nimic". Apoi ridică-ți privirea spre cruce și repetă cu¬vintele cîntării: „Pentru mine a curs, sîngele sfînt/ O cred și o apuc/ Curăța paguba/ Căci Cristos a murit în locul meu". Moartea Lui biruitoare mă face liber prin credință. Auziți: „Sîngele lui Isus Cristos, Hui lui Dumnezeu, ne curăță de orice păcat". Ce cuvînt eliberator! La 17 ani am fost soldat, și la cazarmă se făcea totul pen¬tru a-mi murdări duhul Dar, într^o zi, ochii mei s-au des¬chis, și gîndindu-mă la toate aceste murdării, am strigat: „Cine mă va elibera de tinerețea mea pierdută?" Atunci am înțeles că Isus lichidează trecutul meu, că El îmi iartă vina, și atunci m-am întors la El. Și astăzi n-aș mai vrea să tră¬iesc fără EL Am vorbit odată despre aceasta într-o mare adunare din Dlisseldorf, și anume că Isus, iertîndu-ne păcatele, lichidea¬ză trecutul nostru. La sfîrșitul adunării, pe cînd lumea ieșea afară, am văzut cum un bărbat înalt și distins încerca să treacă prin mulțimea care ieșea și să ajungă în față la mine. Cînd a reușit, m-a întrebat, foarte tulburat: „Este adevărat ce-ați zis, că există o iertare a păcatelor?" „Da", am răspuns eu, „îi mulțumesc lui Dumnezeu. Din asta trăiesc zilnic14. Atunci el a zis: „Eu sînt psihiatru. Vedeți, la mine vin mulți oameni cu boli sufletești. Ei au complexe, dar nu știu de ce boală suferă. Cel mai adesea e vorba de greșeli vechi, de ca¬re nu pot sau nu vor să-și mai amintească. Trebuie să petrec ore în șir cu ei, ca să încerc sa scot din adîncimile trecutului la suprafață aceste vechi istorii, din subconștient în conști¬ent. Totuși, aici încetează puterea mea. E posibil să pot adu¬ce la lumină vechea greșeală, minciună, ceartă, necurăție. Dar adesea m-am gîndit cu deznădejde: ,De-aș putea șterge vina!' Din cauza aceasta vă întreb, domnule pastor Busch, există într-adevăr cineva care poate să ne scape de vina noastră? Este adevărat, sau nu?" Atunci i-am confirmat încă o dată plin de bucurie: „Mulțumesc lui Dumnezeu! Da!" Și mi-am dat seama ce mesaj nemaiauzit și măreț avem noi în Noul Testament: Isus ne iartă păcatele! -95- Și apoi: b) Isus dezleagă legături. Am zis într-o zi unei tinere secretare foarte drăguțe: „Domnișoară, mergeți în iad! Legătura cu șeful dvs. e în¬grozitoare! Nu-1 faceți nenorocit pe omul acesta și pe fami¬lia lui!" Atunci ea mi-a răspuns: „Nu pot s-o rup, căci îl iu¬besc". „Da", i-am răspuns, „totuși omul are soție și copil Sînteți crudă!" Și ea a spus din nou: „Totuși nu pot să mă despart de el!" Atunci am simțit cît se chinuia ea însăși la gîndul acestei legături, pe care însă n-o putea rupe. Și am fost fericit că i-am putut spune: „Vedeți, este adevărat că noi înșine nu putem rupe legăturile păcatului, dar în Biblie scrie: ,Pe cine îl eliberează Fiul lui Dumnezeu, este cu ade¬vărat liber'. Faceți apel la Isus! El poate să rupă și acest gen de legături tulburi!" Există un verset de cîntare pe care îmi place mult să-1 cînt „Isus a venit, lanțuri se frîng/ Cătușele morții-n două se rup"/ - Ca pastor în orașe mari am asistat cum lanțurile morții s-au rupt în două! - „Căci Salvatorul de-acum e aici,/ Pe păcătoși îi aduce din păcat și ocară/ în gloria ce fî-va în veci de veci./ Isus a venit, lanțuri se frîng". Este clar că în toate suferințele, frustrările și legăturile noastre sexuale, tineri și bătrîni, avem nevoie de Mîntuito- ruL Se
poate proba această minunată și foarte reală eliberare pe care o dă Isus! Fă experiența! Tu ai nevoie de un Mîntui- tor, altfel toată viața ta va fi de plîns. , 5. Lumea este însetată după „agape" Trebuie să mai adaug încă ceva. Există multe fete care spun: „Am ajuns la vîrsta de 40 de ani, și nimeni nu ne-a luat în căsătorie. Ce să facem?" Vedeți: Eu sînt un pacifist sută la sută - și de fapt am de¬venit așa văzînd suferința unor asemenea fete. în al doilea război mondial au căzut cinci milioane de tineri germani Asta înseamnă că la cinci milioane de fete li s-a refuzat cea mai mare dorință a vieții lor de a face fericit un bărbat, că cinci milioane de fete din țara noastră au trebuit să meargă singure pe drumul vieții lor. Mai am nevoie de argumente împotriva războiului? încercați să vă imaginați ce înseam¬nă pentru poporul nostru suferința tăcută a acestor cinci -96- milioane de fete! Bărbații pe care vroiau ele să-i facă fericiți zac pe cîmpurile de lupta! Unor asemenea fete aș vrea să le spun: Pentru dragostea lui Dumnezeu, nu furați acum prin păcat ceea ce v-a scăpat! Nu tulburați pacea căsătoriilor! în sinul poporului nostru este o primejdie și o ispită din ce în ce mai mare. „Da, dar noi ce să facem? întreabă ele. Iar eu le răspund: „Dacă așa e situația voastră, acceptați-o. Nu e neapărat o catastrofă că nu te căsătorești! Biblia povestește de o femeie necăsătorită pe nume Tabita. Ea trăia în orașul Iope, Iaffa de azi. La moartea ei, apostolul Petru se afla tocmai prin împrejurimi, și a fost chemat Cînd a intrat in camera mortuară, i s-a tăiat răsuflarea. Cu siguranță că-și zisese: „O s-o găsesc singură, întinsă pe pat". Dar odaia era plină de lume. O văduvă care se afla acolo i-a zis: „Haina asta mi-a cusut-o Tabita!" Iar un orb i-a povestit: „Eram așa de singur! în toate duminicile după-a-miază, Tabita venea să-mi citească de la ora 3 la 4. Era cel mai frumos ceas din săptămînă". Erau acolo și copii care spuneau: „Cînd ne întorceam de la școală, găseam cheia sub ștergătoare. Nimeni nu se ocupa de noi. Pînă în ziua cînd a venit Tabita care a avut grijă de noi!" Petru a înțeles. „Tabita aceasta a avut o viața mult mai bogată decît unele femei măritate, care cu timpul au devenit înăcrite stînd lingă un sot plictisitor!" In germană avem un singur cuvînt pentru dragoste. în greacă există două. Or, Noul Testament a fost scris în greacă. Dragostea despre care am vorbit la început este ex¬primată de cuvîntul grec „eros"; de acolo vine cuvîntul ero¬tism. Dar celălalt cuvînt care se traduce prin dragoste, „a-gape", desemnează dragostea Iui Dumnezeu, pe care eu o pot transmite altora. Voi fete tinere, care nu v-ați putut căsători, acceptați-vă si¬tuația - și umpleți-vă viața cu „agape". Lumea e însetată după acest fel de dragoste. îmi dați voie să vă mai repet odată? Dumnezeu decide ceea ce este bine și ceea ce este rău. Ori, Dumnezeu cere curăție la tineri și fidelitate în căsătorie. Iar dacă drumul nu duce la căsătorie, el trebuie acceptat așa cum este. -97- 6. Dragostea la care nu avem nici un drept în încheiere, aș vrea să vă vorbesc din nou despre Isus. Te¬ma mea s-a numit: „Dreptul nostru la dragoste". Există o dragoste la care nu avem nici un drept, care ne-a fost dată în mod gratuit. Și aceasta e dragostea lui Isus Cristos. Noi sîn-tem păcătoși, și avem nevoie de un Salvator. Aș vrea să îm¬părtășesc cu voi o experiență personală: Mă aflam pe vre¬mea celui de al treilea Reich din nou în închisoare - din pri¬cina credinței mele. Duhovnicul închisorii mă vizitase și-mi spusese: „Aveți puține șanse să scăpați". Apoi plecase. Și eu am rămas iarăși singur în celulă. Aceasta era foarte strimtă. Doar sus de tot era o crăpătură îngustă care lăsa să treacă puțină lumină. Era frig, și eu eram înghețat. Ah, toată at¬mosfera în care ajunsesem era îngrozitor de rece. Mi-era dor de soția mea, de copiii mei, de slujba mea, de tinerii mei - căci eram pastor de tineri. Și stăteam acolo, fără cea mai mică nădejde de a ieși viu. Cînd a venit seara, am fost cu¬prins de o deznădejde adîncă. Nu știu dacă cunoașteți acest sentiment. Dar chiar în clipa aceea - nu pot să vă dau decît mărturia mea, a intrat Domnul Isus în celula mea! El este viu și poate trece prin uși ferecate. Așa a și făcut și mi-a pus înaintea ochilor moartea Sa pe cruce, moarte din pricina păcatelor mele. El mi-a șoptit la ureche: „Eu sînt Păstorul cel
Bun. Păstorul cel Bun își dă viața pentru oile Lui". în clipa aceea m-am simțit umplut de un asemenea șuvoi de dragoste divină din mîinile lui Isus, încît aproape nu l-am putut suporta, aproape era prea mult pentru inima mea. Și am înțeles că e o dragoste pe care noi n-am meritat-o, la ca¬re nu avem nici un drept, care ne e dăruită. Și dragostea aceasta este deschisă și pentru tine! De ce sa lași să treacă pe lingă tine acest șuvoi? El vrea să-ți umple inima! - Wilhelm Busch. 8 decembrie 2016 la 19:59 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Twelve-bar_blues 8 decembrie 2016 la 18:05 UTC+02 Pot să o cumpăr pe Liza. Mă împrumut din banii săracilor de 500 RON, și Nelu îmi trimite pentru chitară, și îi pun la loc. În amintirea lu Vivi. Chitara stă la poștă zece zile. Așa că am timp să aștept direct cei 500 de la Nelu. Eu l-am rugat să mă împrumute, ca și pe alții, dar n-a vrut să mă împrumute. Oricum tot mai clar îmi apare că problema mea e problema societății, și nu de ieri pe azi. 8 decembrie 2016 la 17:22 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=icFRHJ9VZaw&t=2206s 8 decembrie 2016 la 16:37 UTC+02 DO YOU LOVE ME? Do you love me Ask the old man Do you love me Daughter Askt the old man I love you Father As much I can When I go play I play all day When I go play, Mother I play all day I ain t alone Alone today You not love me Said the old man You not love me Daughter Said the old man I send you way Way from the lan I love you King As much I can I love you Father As much I can I go away Way from the lan When I go play I play all day When I go play, Mother I play all day I ain t alone Alone today You not love me Said the old man You not love me Daughter Said the old man I send you way Way from the lan Do you love me Ask the old man Do you love me Daughter Askt the old man I love you Father As much I can You not love me Said the old man You not love me Daughter Said the old man I send you way Way from the lan Do you love me Ask the old man Do you love me Daughter Askt the old man I love you Father As much I can Do you love me Ask the old man Do you love me Daughter Askt the old man I love you Father As much I can You not love me Said the old man You not love me Daughter Said the old man I send you way Way from the lan Do you love me Ask the old man Do you love me Daughter Askt the old man I love you Father As much I can. 8 decembrie 2016 la 13:52 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ytVww5r4Nk0 8 decembrie 2016 la 13:10 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de CherieFm.Ro. 8 decembrie 2016 la 00:00 UTC+02 Dacă iau de azi magne b 6 nu mai sunt obosit cronic dar la ora asta îs varză. 7 decembrie 2016 la 23:53 UTC+02 ODA I Pe tine te chem ostrov grec în plânsetul meu de marmură pădurea îmi crește din ochi și eu scântei lacrimile cerului în ochii mei sparți și goi te rog pământ al oilor și al părinților al aurului și al argintului și al corăbiilor negre ale Antichității te rog Mamă Grecie vorbește ridică-te din mormintele potopite de tăcere mătură cu mâna de oase gângăniile preistorice care nu știu că fac profan mormântul și cântând ridică-ți templele năruite... 7 decembrie 2016 la 23:37 UTC+02 4/4 Creierul indigo Vorbește cu sine însuși În tăcerea oglinzii digitale Nimeni nu se închină Și e un cântec Dar nimeni nu-l aude Și e o moarte Dar nimeni n-o trăiește. 7 decembrie 2016 la 23:32 UTC+02
Ieri am mâncat o supă de pui, am dormit după-masă, și apoi m-am simțit de parcă am a huge lump of meat in my forehead. New brain. 7 decembrie 2016 la 23:18 UTC+02 Vizualizare sursă pentru „Arhipelagul Gulag” ← Arhipelagul Gulag Nu aveți permisiunea de a modifica această pagină, din următorul motiv: Octagon-warning.svg Accesul acestui cont sau al acestei adrese IP la modificarea paginilor a fost oprit. Aceasta nu vă împiedică să citiți paginile. Ați fost blocat de Andrei Stroe pentru următorul motiv (v. politica de blocare): Introducere de informații false Adresa dumneavoastră IP: Termenul blocării: 23 februarie 2017 15:14. Dacă credeți că mesajul de deasupra nu vi se adresează și dacă nu aveți un cont atunci vă recomandăm să vă înregistrați. Dacă motivul blocării a fost „nume utilizator inacceptabil” sau ceva similar, atunci citiți limitările de la pagina Nume de utilizator și creațivă un cont cu un nume de utilizator acceptabil. În general, chiar și blocat puteți în continuare să vă modificați propria pagină de discuții și să trimiteți mesaje e-mail celorlalți utilizatori. Astfel vă veți putea justifica în cazul în care blocarea a fost injustă sau termenul ei disproporționat folosind {{Deblocare|Motivul dvs. aici}}. Dacă însă veți abuza, vi se va suspenda și acest drept. Puteți vedea și copia codul sursă al paginii: 7 decembrie 2016 la 23:15 UTC+02 https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhipelagul_Gulag 7 decembrie 2016 la 22:56 UTC+02 Vitraliu Maria arde -n Geam Ore Lună Vedeam Ducând Prin Grădină De la Mormânt Lumină Basilica Tace Taine Desface Toți suntem Pământ Doar El Ni-e Cuvânt. 7 decembrie 2016 la 21:46 UTC+02 Cred că las instrumentistica și mă întorc la lucrul meu, literele. 7 decembrie 2016 la 21:14 UTC+02 America mon amour What I Say From Here My Grove You Will Be My Ayn True Love. 7 decembrie 2016 la 18:29 UTC+02 DOMNIȘOARA VISEAZĂ (Substituții jazz) Felix Rian Constantinescu Motto Acesta este un moment istoric în poezie și jazz. Domnișoara pictează brodează știe clavirul oftează și poate de-aceea slăbește Domnișoara – înluminează – gravează – pune lumină – în imagini Domnișoara vitraliază Domnișoara mitraliază Domnișoara – Brodează – țese Domnișoara – Face gherghef Domnișoara știe clavirul Domnișoara la pian Domnișoara la pian - Domnișoara știe pianul - Pianul Oftează, -, suspină, geme Domnișoara e tristă Domnișoara e foarte tristă Și poate de-aceea slăbește Devine o umbră Devine o idee - Devine - o Lumină Visează un poet Bizar, singuratic, nebun Domnișoara visează Domnișoara e în reverie Domnișoara e-întristată Domnișoara – iubește Domnișoara – așteaptă Domnișoara e îndrăgostită Domnișoara – este revărsată în iubire Domnișoara așteaptă un poet Un poet un bard un – Menestrel, un jazzist Un roackenroller – Un repăr Domnișoara visează poetul Bizar – Baudelaire Singuratic – Poe Bacovia – Nebun –. Domnișoara iubește poezia... 2016 7 decembrie 2016 la 18:05 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 7 decembrie 2016 la 17:55 UTC+02 Ideea mea cu poezia jazz e prea revoluționară. Trebuie să păstrez înregistrările pe stick, să le copiez versurile și să le public. Apoi vor merge și înregistrările într-o zi. 7 decembrie 2016 la 17:52 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 7 decembrie 2016 la 16:55 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=7qS7Erq82pU
7 decembrie 2016 la 16:20 UTC+02 Cred că o să-mi schimb chitara. Cedella cu Liza. Numai să vrea omul acela să o schimbe. 7 decembrie 2016 la 16:18 UTC+02 RAPORT Până acum am cumpărat cartofi pentru C1 cu 216 RON și am dat la oameni. Șase saci. Am să mă gândesc și dacă mai au nevoie am să încerc să mai fac rost. Omul din Păclișa mi-a refuzat lemnele. Așa că din banii de la ROBEN, 100 RON, am cumpărat medicamente unui bolnav și am ajutat un sărac, rămânându-mi rest 35 RON. Aceasta e tot e ce am făcut până acum. Mai am 550 RON, încă 35 de RON rest, și mai aștept 100 RON și 200 RON - Toți aceștia se vor duce pe mâncarea săracilor, mai puțin o parte care o țin pentru medicamentele cuiva. 7 decembrie 2016 la 16:10 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 7 decembrie 2016 la 15:56 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=icFRHJ9VZaw 5 decembrie 2016 la 00:18 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Julia Karczewski. 5 decembrie 2016 la 00:12 UTC+02 Duminica ziua pe la 12 cred mi-a picat modemul, Internet si WAN, si si telefonul fix cu intreruperi si nu stiu daca merge nici acum. Merge smatfonul car mar prin satelit abia de vreo 15 minute... 4 decembrie 2016 la 09:15 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Nicolae Manolescu. 4 decembrie 2016 la 08:30 UTC+02 RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 Felix Rian Constantinescu I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă - Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și să-l îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care
le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintr-un rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei dupămasa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre
adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilelel treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto - deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră? Privea pantofi
lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă. Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa be zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat.
Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că exită două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc. 4 decembrie 2016 la 08:24 UTC+02 (paragraf de inserat în RECUNOȘTINȚĂ) Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci. Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa be zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națațiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că exită două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și
nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enscu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist. 4 decembrie 2016 la 06:41 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=OFGgbT_VasI 4 decembrie 2016 la 06:39 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Silenzio a ore. 4 decembrie 2016 la 02:29 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Viral Thread. 4 decembrie 2016 la 00:52 UTC+02 Mă gândesc la un subiect beton de povestire. Ceva cu titlul, FALIMENTUL DE PE STRADA MIHAI EMINESCU. O stradă Mihai Eminescu există în fiecare oraș din România. 4 decembrie 2016 la 00:03 UTC+02 Noi oamenii suntem nefericiți pentru că suntem răi... 3 decembrie 2016 la 23:18 UTC+02 Port necazurile altora. Nu mă laud, mă-ndurerez. 3 decembrie 2016 la 23:16 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Alexandru Vakulovski. 3 decembrie 2016 la 23:14 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Guitle Elman. 3 decembrie 2016 la 22:47 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=dtfzNGzx4UA 3 decembrie 2016 la 22:06 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Gerald Lwomile. Brain cells... 3 decembrie 2016 la 20:48 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Blues 3 decembrie 2016 la 20:14 UTC+02 I have a gift for the Blues, but an application for Jazz. 3 decembrie 2016 la 19:56 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 3 decembrie 2016 la 17:14 UTC+02 Tata nu spune dar în secret mă consideră un Jimi Hendrix. Am scos ieri niște tonuri la chitară Verticală, ca și contrabasul. 3 decembrie 2016 la 15:57 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=04854XqcfCY 3 decembrie 2016 la 14:08 UTC+02 Subiect de povestire. Un tânăr ajunge să se sinucidă pentru că vede că prietenii pe care îi iubește doar au profitat de el. Titlu, Băiatul care nu a mai putut trăi. Titlu 2, Nobody Knows the Trouble I've Seen. Titlu 3, SUFLETUL MEU AUDREY HEPBURN Prietenii îți dau cărți, nu ți le iau, gândea trist un băiat privind în urmă. Numele lui era... și... 3 decembrie 2016 la 13:20 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Chadema in Blood. 3 decembrie 2016 la 13:07 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Isabela Nicoara. 2 decembrie 2016 la 22:40 UTC+02 RECUNOȘTINȚĂ (proză) Felix Rian Constantinescu ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă - Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.” GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru. Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical de voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și să-l îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat. Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni. Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintr-un rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze. După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf. Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic
din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată. Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi. Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei dupămasa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina. Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul biserici și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilelel treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto - deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea. La trei și zece minute apăru Sorina
urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei. -Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută. Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci? Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă. -Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră? Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă. Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit. -Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată. Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva... Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se
așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise. - Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise. Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc. 2 decembrie 2016 la 21:53 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=IrRA7WMI1ks 2 decembrie 2016 la 21:19 UTC+02 Unde sunt poeziile lui Adrian Păunescu? All Men are Created Equal... Poate, dintre muritori, cel mai controversat dintre poeții postbelici a fost Adrian Păunescu, cel mai poet astfel, dintre muritori... Aceștia sunt nemuritorii literaturii postbelice române... A sosit timpul ca posteritatea să studieze operele lui Adrian Păunescu. Spre deosebire de Mircea Cărtărescu, care mai înainte în anii debutului îl nega pe Nichita, în 1999 în cartea Postmodernismul românesc, a făcut la fel cu Adrian Păunescu. Eu pot să depistez un poet, pentru mine, dar posteritatea trebuie să studiem obiectiv, acum după ce istoria a devenit morminte, cărțile și să lăsăm cărțile să decidă, nu moda sau punkismul literar. Aici (Wikipedia) nu mai scrie, și a scris, că a fost Ambasador - cred vreo cinci ani - în SUA la începutul anilor 70. Cam de la albumul Cei ce ne-au dat nume, al lui Phoenix. Ce se întâmplă, 1984? Trebuie să uit istoria și să îmi amintesc când o să apară iar pe net? Nu e niciunde... Oricum fiind ambasador RSR în SUA în anii de apropiere puternică de SUA, Nixon-Carter, în anii în care sau după Nixon a rugat România să intermedieze între SUA și CHINA, România și Ceaușescu plătind istoriei cu cultul personalității, Adrian Păunescu cel mai probabil a avut o mare importanță în apropierea României și poporului român de America până azi. E plină țara de folkiști... Voi spune și eu ceva. Noi generația noastră, nu l-am citit pentru că ne distanțam de trecutul roșu. Dar din ce știu, poezia Rugă pentru părinți, este artă din cele mai ample accesibilă până în ultima treaptă umană, ca o catedrală. Un alt ziarist i-a pus eticheta Bardul analfabeților. Da, ca Christos, a adus marele sentiment al lui Francois Villon și Ronsard, al menestrelilor și al scalzilor, la mintea întregului popor. Acestea sunt doar dibuiri, Adrian Păunescu e mult mai mare. Un mare poet neomodernist și un apostol roșu care a făcut Biserica? nu, popoarele de rușine... Asta e lucrarea Evangheliei. Așa erau pe vremuri rabinii și chiar și creștinismul e pus în discuție, ce jertfă trebuie să aducă preoții care suntem toți, ce înseamnă împărtășania? Despărțirea de Adrian Păunescu în piața de apoi a statuiei lui Traian m-a lăsat cu sentimentul că împărtășea poporul... Adrian Păunescu împărtășea poporul cu ceva, cu sufletul lui. Unde sunt poeziile lui Adrian Păunescu? 2 decembrie 2016 la 19:25 UTC+02 Raport 2 Am strâns banii pentru Viorică. Mi s-au promis, de la Timișoara și din Anglia. Pentru cei din Anglia sper să împrumute Marius ca să fie despăgubit. De asemenea 200 pentru
cartofi bloc. Mai strâng dacă ajută Dumnezeu și o fi un bine, 300 pentru cartofi să fac 500, duc și apoi mă trag și eu către casă. 2 decembrie 2016 la 18:04 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=1plPyJdXKIY 2 decembrie 2016 la 17:32 UTC+02 Eu cred că mulți - azi - își scuză lipsa de măiestrie pentru că nu au un Gibson. Janko muzicantul și-a făcut scripcă singur. 2 decembrie 2016 la 17:18 UTC+02 Am făcut primul meu Blues. PRIETENUL DEVOTAT de Felix Rian Constantinescu Acorduri Tasta a 5-a, a 3-a/ cu coardele libere (tasta 0). Versuri Hei, prietenul devotat Hei prietenul devotat... (strum) Hei, prietenul devotat Hei prietenul devotat... (pauză și puțin strum) ...Mult m-o mai ajutat Mult m-o mai ajutat Mult m-o mai ajutat... Hei, prietenul devotat Hei prietenul devotat... (strum) Hei, prietenul devotat Hei prietenul devotat... (pauză și puțin strum) ...Mult m-o mai ajutat Mult m-o mai ajutat Mult m-o mai ajutat. 2 decembrie 2016 la 16:53 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=3KdtyewpZ9M&list=PL531989A7C7D20AF3&index=70 2 decembrie 2016 la 16:42 UTC+02 Am făcut primul meu blues pe chitară. I cooked myself. Versuri Constantinescu & Sons. Dar chitara mea avea ecou ca Allison Krauss și muzica nativilor din Statele Unite. Eu sunt cel mai mic Mă eu nu zic nimic Nu rimează nimic Eu nu știu nimic Tu ești cel mai mic. 2 decembrie 2016 la 15:07 UTC+02 Vrea vreun om bun să-mi dea 200 RON să-i cumpăr lemne de Crăciun unui băiat sărac? 2 decembrie 2016 la 15:02 UTC+02 THE LITTLE PIANIST GIRL I'm the Little Pianist Girl I'm the Saddened Singing Soul When I Sing my Song Is Red It is Wine And it is Bread. 2 decembrie 2016 la 14:56 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=_icHvI8z6Co The Little Pianist Girl 2 decembrie 2016 la 14:52 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Brandon Gervickas. 2 decembrie 2016 la 14:48 UTC+02 Vine Mati la timp și poate da banii pentru Bălan care devin 750 RON. Pentru băiatul acela 200 de lemne - trebuie să găsesc de altundeva. 2 decembrie 2016 la 13:49 UTC+02 Am început colecta pentru cartofi pentru blocul nevoiaș. Fratele Mircică mi-a dat 200 RON. Îmi propun să ajung la 500 RON și apoi să cumpăr și să duc cartofii. 2 decembrie 2016 la 11:39 UTC+02 Miorița înseamnă mieluța. De la miel, mior. 2 decembrie 2016 la 03:16 UTC+02 Egoismul general e sursa problemelor generale. 2 decembrie 2016 la 02:53 UTC+02 Ruletă de Monaco Cineva mi-a spus cum poate cineva trăi o viață doar jucând la ruletă. Mergi la cazino, dar să fie ruletă adevărată cu roată, nu electronică și mizezi aceeași culoare până câștigi ori maxim de șapte ori. Și numai o singură dată. Și după aia pleci. Numai că trebuie să incoruptibil să poți face asta, să nu ajungi falit dependent de jocuri. Nu știu dacă poate cineva. 2 decembrie 2016 la 01:48 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=b3XmdYCY7gk&feature=youtu.be
2 decembrie 2016 la 01:48 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=b3XmdYCY7gk&feature=youtu.be 2 decembrie 2016 la 00:31 UTC+02 https://soundcloud.com/florin-clonta/first-touch-florin-clonta 2 decembrie 2016 la 00:22 UTC+02 https://soundcloud.com/florin-clonta/the-lake-florin-clonta 2 decembrie 2016 la 00:22 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu likes a song on SoundCloud. 2 decembrie 2016 la 00:20 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Florin Clonta. 2 decembrie 2016 la 00:14 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/dezrobirea-tiganilor-mihail-kogalniceanu 2 decembrie 2016 la 00:12 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu posted a song on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 23:46 UTC+02 https://soundcloud.com/mikemillerjazzguitar/autumn-leaves-drift 1 decembrie 2016 la 23:05 UTC+02 Eu cred, dacă o să trăiesc, că viața mea o să fie o continuă goană după bani, de la o sărbătoare la alta. 1 decembrie 2016 la 22:53 UTC+02 După Moș Nicolae, să scăpăm de banii din prima colectă, vreau să strâng o a doua colectă, pentru un bloc nevoiaș din Hațeg, să le ducem cartofi la oameni pentru iarnă. Să văd cât reușesc să strâng. Eu îmi propusesem 500 RON. 1 decembrie 2016 la 22:51 UTC+02 Acum Ion Andriș o să meargă cu cartofi și mâncare de 550, de Moș Nicolae la Bălan. În decembrie mai primesc 200 RON, ar fi fost tot pentru Bălan, dar astfel o să-i cumpărăm lemne, sper să mă ajute și Ion la cumpărat, unui băiat de aici din sat care a fost elev al tatei la Brazi. 1 decembrie 2016 la 22:25 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 1 decembrie 2016 la 22:04 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu likes a song on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 22:00 UTC+02 https://soundcloud.com/andrei-raducanu/soft-jazz-saxophone-at-1 1 decembrie 2016 la 21:51 UTC+02 https://soundcloud.com/monologues/danvers-keep-right-on-monologues-records 1 decembrie 2016 la 21:44 UTC+02 https://soundcloud.com/black-jazz-consortium/truth-told 1 decembrie 2016 la 21:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 21:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 21:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 21:13 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/povesti-din-cuore-1-edmondo-de-amicis 1 decembrie 2016 la 19:58 UTC+02
https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/ce-se-intampla-in-tampla-substitutii-jazzfelix-rian-constantinescu 1 decembrie 2016 la 18:26 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/di-substitutii-jazz-felix-rian-constantinescu 1 decembrie 2016 la 18:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu posted a song on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 18:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 17:50 UTC+02 1 decembrie 2016 la 17:26 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/domnisoara-viseaza-substitutii-jazz-felixrian-constantinescu 1 decembrie 2016 la 17:22 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu posted a song on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 03:33 UTC+02 https://forums.rgc.ro/topic/81676-dimavery/ 1 decembrie 2016 la 03:22 UTC+02 http://www.fratiigrimm.ro/opere/povesti/muzicantii_din_bremen.html#.WD97FNKLSUs 1 decembrie 2016 la 02:50 UTC+02 Ar fi fain dacă am face în Hațeg un club de jazz. 1 decembrie 2016 la 02:40 UTC+02 Tata nu înțelege că nu există decât o singură artă, ca evanghelia, nu poți să te specializezi. Dar și eu n-am înțeles că în muzică nu de bani e nevoie, ci de degete grele de note muzicale. 1 decembrie 2016 la 02:36 UTC+02 Prima mea povestire adevărată - încă nepublicată - este cu un tânăr clarinetist care fără să-și dea seama devine jazzist. Povestirea are cam 12 pagini dactilografiate și se numește RECUNOȘTINȚĂ. Ăsta e un cuvânt mare. 1 decembrie 2016 la 02:32 UTC+02 Muzica lui John William Coltrane nu prea are echivalent. Se poate spune că Trane e Mozartul jazzului. Un om care și-ar lua ca model din copilărie un om ca Mozart, Coltrane, Beethoven, Bach, Armstrong, Thelonious Monk, Miles Davis ar ajunge la rezultate umane remarcabile. Și este trist că un om ca tatăl meu care știe totul îmi spune revoltat că nu înțelege jazzul. Pentru a fi explicat în două vorbe jazzul e Permutare de note. A... dar sentimentul (simțirea). 1 decembrie 2016 la 02:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 1 decembrie 2016 la 01:28 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=_LV-WpHGmL8 1 decembrie 2016 la 01:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Sylwia Urban. 1 decembrie 2016 la 00:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 1 decembrie 2016 la 00:43 UTC+02 Io vă spun ce o să fac. O să merg și o să cânt jazz pe stradă. La primăvară. Până la primăvară mai învăț, și apoi o să mă prezint publicului. Și după aia o să-mi iau și chitară cu rezonator, pe banii mei. 1 decembrie 2016 la 00:36 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud.
1 decembrie 2016 la 00:36 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:36 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:36 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:36 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu followed a musician on SoundCloud. 1 decembrie 2016 la 00:23 UTC+02 L-am rugat pe tata să-mi dea de Crăciunul acesta 900 Lei din pensia mea să-mi iau o chitară acustică cu rezonator - pentru jazz - și a sunat la unu unu doi să vină salvarea și poliția. 1 decembrie 2016 la 00:17 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=VjEq-r2agqc 1 decembrie 2016 la 00:10 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/mosmonii-i-m-panayatopoulos 1 decembrie 2016 la 00:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu posted a song on SoundCloud. 30 noiembrie 2016 la 20:40 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=bESGLojNYSo 30 noiembrie 2016 la 20:40 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=bESGLojNYSo 30 noiembrie 2016 la 20:35 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/louis-armstrong-george-sbarcea 30 noiembrie 2016 la 19:56 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=PuvONUFArdI 30 noiembrie 2016 la 19:54 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 30 noiembrie 2016 la 19:43 UTC+02 Vreau să fac un cd de jazz și să-l vând. Dar am mult de lucru. Și nu cunosc nici un jazz cat. 30 noiembrie 2016 la 19:27 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/2-my-favorite-things-cover-coltrane 30 noiembrie 2016 la 18:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 30 noiembrie 2016 la 01:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link.
30 noiembrie 2016 la 01:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu posted a song on SoundCloud. 30 noiembrie 2016 la 00:49 UTC+02 https://ro.wikipedia.org/wiki/John_Coltrane 30 noiembrie 2016 la 00:37 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/louis-armostrong-duke-ellingron-coversolitude 30 noiembrie 2016 la 00:01 UTC+02 http://trolio.to/filme-seriale-online-subtitrate/seinfeld-episodul-13-the-subway 29 noiembrie 2016 la 21:59 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ZQ6Sk8Aj-SQ 29 noiembrie 2016 la 21:43 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ki_wOtQAa7Y 29 noiembrie 2016 la 21:22 UTC+02 Oricât ar fi omul de nenorocit tot nu scapă de invidia prietenilor săi... 29 noiembrie 2016 la 21:11 UTC+02 https://soundcloud.com/constantinescu-felix-gelu/rima-batranului-matroz-in-sapte-particoleridge 29 noiembrie 2016 la 21:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 29 noiembrie 2016 la 18:56 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 29 noiembrie 2016 la 18:09 UTC+02 Din cartea Primii pași spre glorie de George Sbârcea. 29 noiembrie 2016 la 14:46 UTC+02 Predică despre homosexualitate Dumnezeu a spus că oamenii pier din lipsă de înțelepciune, sapientia, știință. Cu ani în urmă am fost internat la spitalul de psihiatrie din Cluj. Acolo am citit o carte de Hegel. Într-o după masă mi s-a dat voie să merg la plimbare în oraș. Am mers la librărie și mi-am cumpărat o carte cu predici de Meister Eckhart. Cartea are titlul Cetățuia din suflet. Ce vreau eu să spun e că viciul, nebunia, păcatul e în noi. Orice viciu, orice nebunie, orice păcat în oricare din noi. Dar cum zicea o femeie bolnavă, nu trebuie să ne lăsăm. Oamenii cedează la primul semn de slăbiciune și mor și chiar și mamele li se leapădă, dar acest lucru este absurd. Cu atât mai mult cu cât Biserica se leapădă și ea de păcătoși. Oamenii suferă în toate felurile și li se răspunde cu niște predici rele. De fapt trebuie să găsim puterea de a trăi creștin în noi înșine. Mărturisesc. Nu știu cum aș trăi dacă nu ar exista Dumnezeu. Dar pentru că există încerc să trăiesc cum spune el că e normal. Astfel în timp de boală sau de ispită mă duc iar în librărie și îmi cumpăr Cetățuia din suflet. Astfel învăț că omul, oamenii suntem toți la fel în natura noastră. Ce e mai mult depinde de noi și să-l lăsăm pe D-zeu să judece ce e creștin și ce nu. 29 noiembrie 2016 la 14:24 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Lake_Poets 29 noiembrie 2016 la 14:16 UTC+02 https://ro.wikipedia.org/wiki/Samuel_Taylor_Coleridge 29 noiembrie 2016 la 14:16 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place YR - Corina Claudia Cobârzan. 29 noiembrie 2016 la 14:14 UTC+02 Aș vrea să traduc ceva dar am făcut injecția și nu mai sunt în stare de nimic.
29 noiembrie 2016 la 14:03 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Alice_Oswald 29 noiembrie 2016 la 13:57 UTC+02 Alice Oswald A contemporary nature poet every inch an heir to the Romantics, Oswald’s poems are steeped in landscape and history and show just as careful an ear for light and warmth as for darkness and cold. Dart, her TS Eliot prize-winning book-length poem about the river Dart (2002), is full of visceral mud and water exploring British people’s relationship with our natural world and our past. Another long poem, Memorial, is hugely ambitious in scope. It’s an atmospheric and accomplished sweep of a poem retelling the Iliad through an extended elegy for its war dead, a response to the ancient tradition of oral poetry and another take on poetry for performance. Read this: Wedding (1996) “...and this, my love, when millions come and go beyond the need of us, is like a trick; and when the trick begins, it’s like a toe tip-toeing on a rope, which is like luck; and when the luck begins, it’s like a wedding, which is like love, which is like everything.” http://www.telegraph.co.uk/books/what-to-read/national-poetry-day-five-best-living-poets/ 29 noiembrie 2016 la 13:49 UTC+02 Nu există decât două cărți, Principele și Micul prinț. Și alegerea se face în copilărie. 29 noiembrie 2016 la 13:38 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 29 noiembrie 2016 la 13:31 UTC+02 Cred că din exterior universul seamănă cu explozia unei bombe cu Hidrogen, ceea ce ne pune întrebarea dacă nu cumva universul nu este decât o stea gigantică, aceasta însemnând că trăim în interiorul unei stele uriașe expandate. Ceea ce înseamnă că dincolo de universul nostru există miriade de asemenea universuri, stele gigantice în fapt. 29 noiembrie 2016 la 13:12 UTC+02 Acum o să mă ocup puțin de mine. Holiness, we have a letter. 29 noiembrie 2016 la 13:06 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Anne_Sexton 29 noiembrie 2016 la 12:53 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Elizabeth_Jennings 29 noiembrie 2016 la 11:58 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Sarcasm. 29 noiembrie 2016 la 11:50 UTC+02 Orfeu dormind 29 noiembrie 2016 la 11:12 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 29 noiembrie 2016 la 11:08 UTC+02 Dupa un Dragalin. 28 noiembrie 2016 la 23:59 UTC+02 Sculptura se numește Familia Oamenilor și este în Calgary, cred... 28 noiembrie 2016 la 23:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 28 noiembrie 2016 la 23:41 UTC+02 Un poet se judecă după inimă, minte, literatură, viață, eternitate, cuvinte și umilință. 28 noiembrie 2016 la 23:33 UTC+02 Avertisment de Jenny Joseph Când voi fi bătrână voi purta purpuriu Cu o pălărie roșie care nu merge și nu mi se potrivește Și-mi voi cheltui pensia pe brandy și mănuși de vară Și sandale
de satin și voi spune că nu avem bani pentru unt. Voi sta pe pavaj când voi fi obosită Și voi înfuleca mostre în magazine și voi apăsa la sonerii Și-mi voi purta bastonul pe gardurile publice Și voi recupera pentru seriozitatea tinereții mele. Voi ieși în șlapi în ploaie Și voi culege florile în grădinile altor oameni Și voi învăța să scuip. Tu poți să porți cămăși îngrozitoare și să devii și mai gras Și să mănânci trei livre de cârnați o dată Ori doar pâine și murături timp de o săptămână Și să faci provizii de stilouri și creioane și cartonașe de bere și lucruri în cutii. Dar acum trebuie să avem haine care să ne țină uscați Și să ne plătim chiria și să nu înjurăm pe stradă Și să dăm un bun exemplu copiilor. Vom avea prieteni la cină și vom citi ziarele. Dar poate ar trebui să exersez puțin acum? Astfel ca oamenii care mă cunosc să nu fie prea șocați și surprinși Când brusc voi fi bătrână și voi începe să port purpuriu. 28 noiembrie 2016 la 23:29 UTC+02 Seară în sanatoriu de Louise Bogan Liberă seara se stinge, în afara ferestrelor zăvorâte cu grilaje decorative de fier. Lămpile sunt aprinse; perdelele trase; asistentele veghează un pic. Este ora complicatului tricotat cu sigurele andrele de os; ale jocurilor de anagrame și bridge: Ucigătorul joc de șah; cartea ținută sus ca o mască. Perioada celui mai sălbatic plâns, cea mai violentă deziluzie, e sfârșită. Femeile își odihnesc obositele inimi pe jumătate vindecate; sunt aproape bine. Unele vor sta aproape bine mereu: chipul tocit al femeii a cărei gândire s-a dizolvat În disciplina academică; fata maniaco-depresivă Acum echilibrându-se; o paranoică afectată de gelozie. Alta de persecuție. Ceva alinare a fost posibilă. O, binefăcătoare mireasă, care niciodată nu vei redeveni iar extatică după naștere! O, norocoasă soție trecută, vindecată de a fi nedorită! La stația de tren subteran te vei reîntoarce, reîntoarce, Să-l întâlnești pentru totdeauna pe Jim acasă la 5:35. Vei fi din nou la fel de normală și de egoistă și fără inimă ca oricine altcineva. Este viață rămasă: pianul o spune cu octava zâmbetului său. Covoarele moi apără lovitura și tăietura suicidului ce trebuie să fie. Totul va fi splendid: bunica nu va bea din obișnuință. Salata de fructe va înflori pe farfurie precum un buchet Și grădina va fabrica panglica albastră a aquilegiei. Pisicile vor fi vesele; tații se vor simți justificați; mamele ușurate. Fii și soții nu vor mai trebui să plătească facturile. Copilăriile vor fi lăsate deoparte, coșmarul obscen nimicnicit. La capătul coridoarelor băile curg. Doamna C simte din nou umbra ideii sale obsesive. Domnișoara R. privește îmbrăcămintea șemineului care trebuie să însemne ceva. 28 noiembrie 2016 la 23:28 UTC+02 Optimism de Jane Hirshfield Tot mai mult și mai mult am început să admir reziliența Nu simpla rezistența a unei perne, a cărei ceață se reîntoarce iar și iar către acceași formă ci sinuoasa tenacitate a unui copac: găsind lumina abia blocată pe o parte, se întoarce spre alta. O inteligență oarbă, adevărată. Însă dintr-o asemenea persistență s-au ridicat țestoasele, râurile, mitocondriile, smochinele - tot acest pământ rășinos, de netăgăduit. 28 noiembrie 2016 la 23:27 UTC+02 Nu-mi sta la mormânt să-mi plângi de Mary Frye Nu-mi sta la mormânt etern să-mi plângi. Nu sunt acolo; nu dorm. Sunt o mie de brize ce suflă. Sunt licăririle de diamant din zăpadă. Sunt soarele pe grâul copt. Sunt blânda ploaie de toamnă. Când te trezești în tăcerea dimineții Eu sunt pripita grabă ridicându-se A păsărilor liniștite în zbor înconjurat. Sunt blândele stele ce strălucesc în noapte. Nu-mi sta la mormânt etern să-mi plângi Nu sunt acolo. Nu am murit. 28 noiembrie 2016 la 23:22 UTC+02 Dimineața în casa arsă de Margaret Atwood În casa arsă îmi mănânc micul dejun. Înțelegi: nu e nici o casă, nu e nici un mic dejun, totuși aici sunt. Lingura ce s-a topit răzuiește în vasul ce s-a topit deasemenea. Nu e nimeni altcineva prin preajmă. Unde au plecat, frate și soră,
mamă și tată? Departe pe țărm, poate. Hainele le suint încă pe cuiere, vasele clădite lângă chiuvetă, ce este lângă cuptorul pe lemne cu grătarul și ceainicul înnegrit, fiecare detaliu clar, cană de tinichea și oglindă ondulată. Ziua este strălucitoare și fără cântec, lacul e albastru, pădurea veghează. În est un banc de nor se ridică încet ca pâinea neagră. Pot vedea vârtejurile în mușama, pot vedea defectele în pahar, acele lumini unde soarele le izbește. Numi pot vedea propriile mâini și picioare ori ști dacă aceasta este o capcană ori o binecuvântare, găsindu-mă pe mine înapoi aici unde totul în această casă a fost de mult sfârșit, ceainic și oglindă, lingură și vas, incluzând propriul meu trup, incluzând trupul pe care l-am avut atunci, incluzând trupul pe care îl am acum pe când stau la această masă de dimineață, singură și fericită, picioare desculțe de copil pe podele pârjolite (aproape pot vedea) în arzândele mele haine, acest șort verde subțire și neglijentul tricou galben ținândumi cenușa, nonexistentă a cărnii radiante. Incandescentă. 28 noiembrie 2016 la 23:20 UTC+02 Duminică după-amiaza de Denise Levertov După prima împărtășanie Și banchetul cu mango și Tort de mireasă, tinerele fiice Ale negustorului de cafea se întind Pentru o lungă siestă, iar rochiile lor albe Stau lângă ele în liniște Și voalurile albe plutind În visele lor pe când muștele bâzâiau. Dar pe când după-amiaza a ars într-un sfârșit s-au ridicat și au fugit prin cartier printre vilele pe jumătate construite vii, vii, lovind într-o minge de baschet, purtând alte rochii noi, de catifea roșie de culoarea sângelui. 28 noiembrie 2016 la 23:18 UTC+02 Mirosul gătitului de Elizabeth Jennings Mirosul gătitului ajunge la mine în cameră Vorbește clar de copilărie și multe lucuri. Întotdeauna în aceste zile, sunt aproape în lacrimi fiindcă Părinții mei și cu mine ne părăsim casa. Chiar și lucruri ce rănesc afecțiunea îmbrățișează. Zi după zi, mi-am aranjat cărțile: Nimic senzațional dar toată Experiența e ca un nerv deschis. Părinții mei și cu mine ne schimbam priviri reci. Oh, fiecare e ca un vas plin până la buză În care florile se înclină afară și doresc aer. Și noi. Mirosul gătitului se ridică înalt Dar abia mă atinge pentru că știu Că trei sferturi din mine nu mai sunt aici. Și totuși iubesc acest cer zbuciumat, plin de reproșuri Și mi-e frică de unde trebuie să merg. 28 noiembrie 2016 la 23:14 UTC+02 Singurătate de Margaret Taylor Oraș de coșmar, Străzile tăcute, întunecoase; Sabat pustiu Urmează-mă acasă: Merg încet Și pietrele ude de apa de ploaie Clipesc sub luminile de sodiu, Le aud chicotind Pe când îmi plec fruntea în fața ploii: Trebuie că am mers pe acest drum Acest drum fără sfârșit O mie de ani, Și totuși nu am întâlnit niciodată un suflet, Chiar și bucățelele de hârtie ruptă Se dau la o parte, Casele se înalță Din grădinile lor umede, Însă dantelele lor îngrijite nu se ridică niciodată – Oh Dumnezeule nu e nimeni în acest oraș? 28 noiembrie 2016 la 23:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 28 noiembrie 2016 la 22:54 UTC+02 To Ozymandias Felix Rian I have not so much to lose and I don't like your abuse hope your future will shine bright and we'll have you in our sight downfall in the sea you'll go nothing will be heard no more 28 noiembrie 2016 la 22:50 UTC+02 + Miercuri 20 iulie 2011 ora 12 fără un sfert p.m. Înmormântarea Sâmbătă 23 iulie Ultimele cuvinte ale Mamei au fost Marți 19 iulie: „Și eu cred.” (când i-am spus că cred că își va reveni cu sănătatea) 28 noiembrie 2016 la 22:47 UTC+02
God s words to me – cuvintele lui Dumnezeu către mine: 'Now you ve asked for it, and i ll give it to you, because there ain t anything mean about me; but if you find you don t like it, you mustn t blame anybody but your own self.' (from the book The Adventures of Tom Sawyer by Mark Twain). "-Deci tu ai cerut-o și ți-o voi da pentru că ne se află nimic meschin în mine; dar de vei afla că nu-ți place n-ar trebui să învinuiești pe nimeni decât pe tine însuți." (din cartea Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain). 28 noiembrie 2016 la 22:43 UTC+02 Un scriitor care ar scrie la modul neutru despre sine ar da gaura la macaroană azi. 28 noiembrie 2016 la 22:26 UTC+02 OGLINDIRI ÎN STÂNCĂ (monolog) de Felix Constantinescu Personaje: Baldvin al patrulea al Ierusalimului, Leprosul Giotto, bătrân și orb, văzând totuși, retras în pictura sa O catedrală inundată în Ierusalim; Domul Stâncii preschimbat în catedrală de cruciați pe locul templului; e o stâncă mare în mijlocul apei. Scena este un bazin cu apă de pe marginile căruia pornesc pereții catedralei pe care este proiectată pictură de Giotto; de asemenea pictură de Giotto este proiectată și pe apă. Pe toată durata piesei stânca pâlpâie ca un neon emițând texte din Sfânta Scriptură în codul Morse, uneori oglindindu-i chipul. Baldvin Leprosul pescuiește într-o barcă. Baldvin: (intrând cu barca în catedrală) Sunt un om spurcat. S-a revărsat Iordanul și nea înghițit. Și ai uitat să le dau și candele fecioarelor. Apele râului fierb ca argintul. Furtuna mia smuls toți corăbierii. Unde sunt? Omul de lângă mormânt mi-a spus că sunt în pământul în care durerea nu mai are sursă și se varsă ca puhoaiele de foc pe pământ. Toți groparii m-au înjurat. Și toți înecații mi-au spus că timpul e aproape. Dar în tot potopul acesta sunt ca piatra de amnar, ca un zeu antic ce și-a pierdut lacrimile și s-a transformat în statuie de marmură și chiar și cavalerii și chiar și sărăcinii acum sunt una. Doar eu am mai rămas și iblis caută să-mi ia viața. Toți oamenii și-au uitat numele pe pământ, nu mai este nici unul să vadă, chiar voi pictorii sunteți orbi, iar eu când îmi închid ochii îmi pare că sunt ca toți ceilalți. Visul mi-a spus că în templu se amestecă rugăciunile ca azima. Văd că este bine aici. (vede peștele) Salut roman luptător sau frate. (își privește mâna dreaptă) Mi-e mâna albă acum. Aici timpul curge din eternitate umplând cu apă întunecată zidurile astea sfinte din care n-a mai rămas decât stânca. Oameni n-am mai văzut. Dacă aș vedea n-aș putea să-i salut, mâna dreaptă mi-e înfășurată într-o cârpă. Privesc doar apa asta care nu știu de unde curge aici în templul sufletului meu și nu văd nimic, așa mi se pare cel puțin. De unsprezece secole de când s-a urcat la cer Chrestus nu mai poate fi văzut așa că orice aș vedea chiar și aici unde Dumnezeu e materializat într-o stâncă, mi se pare că nu văd nimic. În ochi am lepră, nici măcar lacrimile nu le văd, nu le pot vedea cum sunt adunate în mâna mea căzută înfășurată-ntr-o cârpă. Voi rămâne aici singur ca un bețiv și vor trece secole până să mi se albeasă și inima și să mă trec. Dacă aș prinde, dacă doar aș prinde un pește de adâncuri nu aș avea destulă putere să-l trag afară din întuneric în corabia asta care a fost odată corabia minunilor. Mă simt ca un nume scris și uitat de oameni în Cartea Judecății de Apoi. Afară e potop dar locul ăsta sfânt, singurul loc sfânt de pe tot pământul, a fost uitat de oameni deși aici e ultima stâncă rămasă neacoperită de ape. Ca și compasurile zidarilor, rugăciunile își pierd menirea în mâinile oamenilor dovada e că nu am văzut niciodată un om fericit iar dacă a văzut omul acela oricine ar fi fost n-o merita. De când am intrat aici cu o veșnicie în urmă tot caut să-mi aflu numele de o viață de parcă n-ar fi nimic mai important decât asta dar nu-l pot afla s-a dus ca o piramidă răsturnată ori prăvălită în mare și îngropată în ape. Pe zâmbetul mamei Prorocului n-a mai intrat un om aici dinainte de Potop și toată țara e sub apă sau nisip, iar noi suntem cei singuri și cei morți cu pietricele ori grăunțe de grâu încolțindu-ne în inimi, iar în fața sabiei de flăcări a Legii care aprinde cerul toate capetele oamenilor se închină ca moslemii. Mă simt
de parcă rătăcesc pe o sferă fără să pot ajunge niciunde ori de parcă mă aflu într-o catacombă în spirală circulară din care nu voi ieși niciodată, stau de trei veacuri aici lângă piatră și piatra nu mi-a spus nimic. Rugăciunile îmi sunt singure ca frumusețea unei femei oricât de iubite, singuratice ca aripile tăiate ale vulturului. Mi-am căutat sufletul și mi-am găsit singurătatea și nu am aflat nimic vreodată ca un filosof fără minte, ca un filozof fără inimă ori ca un om fără sentimente. Singurul lucru pe care îl mai țin minte e zâmbetul mamei, nu a Prorocului, a mea, de care de mic m-au despărțit umbrele împărăției tatălui meu. Aceeași amintire o avusese și ea la rândul ei până să mă aibă pe mine și după aceea doar pe mine m-a avut și poate pe Dumnezeu, pe Chrestus cel care a primit-o în ultimele ei ceasuri de singurătate în care după ce eu am plecat de lângă ea ca un copil ignorant m-a înlocuit Christos, prietenul meu, ca un prieten adevărat pentru că e adevărat că m-a înlocuit, iar eu lam întrebat de atâtea ori spunându-i: Doamne, Doamne! Dumnezeule exiști? Dacă da de ce ni-s ochii grei în cap ca două șuruburi strânse pe linia ferată pe când ne rugăm deznădăjduiți ca orice inimă de câteva mii de ani cu frunțile în pietre? Am privit oamenii. I-am ascultat. Sunt unul dintre ei, cred. I-am văzut preschimbându-se încet încet în dihănii, în bestii ca bestiile fabuloase zugrăvite în manuscrisele geografilor și în cărțile pictate de călugării ortodocși din Insula Verde. Am căutat pe când eram în lume să aflu ceva mai mult iar magiștri cu diplomă sau fără m-au înștiințat că dincolo de ei nu mai e nimic de aflat. Am căutat atunci să uit ca un ignorant dar cele trei cărți și patriarhii celor trei familii mi-au spus că nimic nu poate fi uitat. Cât despre mine nu lepra e lucrul cel mai înfricoșător ci singurătatea. Din copilărie am trăit ca un huhurez în palatul labirintic precum o carte pe care l-am primit sau lam luat cu forța de la patriarhul vremurilor trecute. În timpul deșertăciunii mele am rătăcit pe tot pământul ce-mi poartă numele și nu am mai întâlnit nici un lepros pentru că oamenii sunt niște creaturi care și-au uitat numele. (privind în apă) Mi-e fruntea albă acum. Îmi privesc amprentele ochilor imprimate pe lacrimi și caut ceea ce știu că nu pot găsi, îmi doresc ceea ce nu există iar apa aceasta ar fi trebuit să fie un râu de aur. Sunt rege în Ierusalim se spune dar fruntea mi-e albă. Sunt ca un mesteacăn de sus de sub dealurile pe jumătate împădurite după care merg năcăjiții ori sătenii care vin în cete. Sunt tot alb ca un mesteacăn, doar inima mi-e roșie încă, asemeni inimii de cer. În ea Ioan Botezătorul de la naștere a înfipt o secure de când am răsărit ca un lăstar plăpând de mesteacăn cu frunze îngălbenind. Ierusalimul are mulți leproși. Îmi amintesc durerea Mamei mele când m-a văzut astfel biata de ea. Ierusalimul întotdeauna a avut mulți leproși. Mamele sinucigașilor și ale celor cu lepră sunt cele mai nefericite mame din lume. Și chiar și acum nu mai pot decât să plâng cu ochii mei albi care nu mi-au fost dați pentru vedere. Aș prefera mai bine o răstignire. Mi-e sufletul alb ca jăraticul. Dar nu lepra contează nici singurătatea oricărui dintre noi. Tot ce e pentru mine e amintirea. Dacă am avut o revelație vreodată aceasta a fost. Cei ce au plecat sunt amintiți în cei ce au rămas cum cei ce au rămas se oglindesc în cei ce au plecat și tot ce învățăm despre trecere este să trecem. Când un om bun trebuie să plece amintirea îi devine o icoană construită din raze. Trebuie să ne sărutăm icoanele ce le primim din cer cum se face la țară în satele din munte și adevărul acesta Dumnezeu ni l-a dat cu lacrimi. De atâtea ori spun: e atât de greu, Mamă, fără tine; dacă aș putea, dacă doar aș putea să-ți spun ceva e că te iubesc. Leprosul care are mamă nu este lepros și chiar și eu deși sunt lepros din adolescență, sunt lepros cu adevărat doar de când nu o mai am pe Ea. De un timp de fiecare dată când încep să vorbesc sfârșesc în plâns. Dar te voi revedea. Ce înțelepciune să am, sunt doar un om spurcat. (tace; apoi vorbind ca pentru sine) A cui e Piatra asta? (Cortina) 28 noiembrie 2016 la 22:24 UTC+02
MOMARLAN CHILD [momârlani scriptwright] by Felix Constantinescu 2010 subject: main character: A momârlan little boy in the Hateg County. He is an orphan, his mother died at his birth because she gave birth without help. He is raised by his infirm granny, which all she could do for him was to tell him old stories and legends. Then she dies too, and at this point the motion picture begins. He is five. He sits alone almost all the time, with the cows and some sheep or in the house and has the habit of telling stories to himself. He got the craft of legends from his grandmother and he has a native talent for fable and parable. He tells the stories to himself, maximum five stories, which he repeats over and over again adding and removing, changing and forming them. He tells the stories to himself – as a song for instance -, he tells them to the cows, sheep, stool, book (Bible), cherry-tree, moon, stars, rocks, sun, sky, earth, river, church, house, to the graves of his grandmother and mother and other ancestors, to the night, day, dog, to the drawing he makes, to his tired sleeping Father, to his deaf and dumb brother, to everything, to the dark, to the light, to the fish he catches, to birds, icons, God, mountain and to his grandfather’s blowing pipe, fluier. As I said he tells stories to everything, the story it is his soul’s nature. His stories also have an active nature, he lives his stories – both metaphorically and spiritually. When he’s afraid of the dark (ghosts), he tells a story about a good hero defeating a bad, unknown dark enemy and so he overcomes or at least fights with his fear of the dark. He’s an amazing kid. * The kid fights with evil in existence through myth, just like any believer. 28 noiembrie 2016 la 22:19 UTC+02 Raul Constantinescu a distribuit un link în cronologia ta. 28 noiembrie 2016 la 22:19 UTC+02 N-am știut de gumă Turbo înainte de Revoluție. Gume tot din vremea gumei Turbo, exceptand guma românească, subțire și mai mare și noi ziceam că e ca o bucată de tablă :) , au mai fost Cin Cin, cred că a apărut în vremea Italia 90 și avea abțibilduri cu fotbaliști ceva mai mari și LAZER, care a apărut ceva mai târziu cu vehicule militare de toate felurile mașini, tancuri, avioane și vapoare militare. O mai fost o gumă Cola, cu gust de Coca Cola. Și bineînțeles gumele țigări :) ..a fost frumos fiindcă eram copii, dar pentru părinții - și frații noștri mai mari care i-a avut - nu era așa frumos cu cozile la pâine și la lapte, rațiile de alimente, mersul la practică pentru nimic, scosul în careu pentru un păr puțin crescut. Eu mă bucuram de cravata roșie și părinții mei ascultau Europa Liberă. Își doreau o schimbare și nici măcar nu puteau să-mi spună findcă eram copil și nu cumva să spun la cineva. Dacă ar mai fi ținut totul și am mai fi crescut și noi am fi privit totul cu alți ochi. Tot ce visau tinerii era să fugă în Occident iar cei mai tari o și făceau, știu pe cineva care a trecut Dunărea înot la sârbi. 28 noiembrie 2016 la 22:14 UTC+02 Cea mai frumoasă fată din lume Există o fată care este cea mai frumoasă fată din lume iar numele ei este Leia. Leia este pentru Star Wars și pentru modernitate ce erau probabil femeile elene întipărite de sculptori în marmură în ostrovurile Greciei antice. Dar fata aceasta a cărei frumusețe o admiră întregul pământ dacă putem înțelege noțiunea asta, din orașele ecologice ale Scandinaviei și de pe țărmurile Mării Albe la care a ajuns Other în secolul IX până în caravanele cinematografice din România, Africa și America de Sud și tot pământul spune că e cea mai frumoasă fată din lume. De fapt de când s-a făcut filmul a devenit un arhetip. Când eram școlar visam să am o prietenă ca Prințesa Leia în toate privințele și de aceea Han era personajul meu favorit. Dar această fată a frumuseții este o ființă care suferă foarte mult, iar în fața suferinței trebuie să arătăm respect. Dar trebuie spus că Prințesa Leia este ceea ce lumea numește un bolnav psihic cum sunt milioane pe pământ și poate că omul de rând, care habar n-are, privind-o pe Carrie Fischer pe care cel mai probabil a iubit-o
cândva de nu și acum, îi vor privi altfel și-i voi iubi și pe ceilalți, aceste popor care trăiește în marginalizare de la începutul timpului. Prințesa Leia e un bolnav psihic dar nebun ar fi acela care ar spune că fata asta nu are valoare ca ființă umană, iar dacă raționamentul e adevărat în privința ei atunci e adevărat în privința oricui altcuiva. E timpul să ne scoateți din întuneric, înainte să ne vindecați și ați și putea dacă doar ați cere să puteți. 28 noiembrie 2016 la 22:06 UTC+02 28 noiembrie 2016 la 21:45 UTC+02 DRAMĂ ÎN CARE EROUL ESTE ÎNVINS DE O PUTERE SUPERIOARĂ Felix Gelu Constantinescu MOTTO: „Sufletul meu este dezgustat de viață! Voi da drum liber plângerii mele, voi vorbi în amărăciunea sufletului meu. (...) Îți place să chinuiești, să disprețuiești lucrarea mâinilor tale și faci să-ți strălucească bunăvoința peste sfatul celor răi?” din Cartea Iov Cuvânt de autor E adevărat Hațegul ăsta al nostru este o băltoacă, dar cât îi de frumos să stai ca Eminescu lângă trestii cu un fir de iarbă-ntre dinți să privești pe cer și să nu te gândești la nimic în mirosul de mocirlă fermentată în soarele încununat cu pene rupte din îngeri, nici un New York nu-ți poate oferi așa ceva, nici măcar Ierusalimul deicidului, piatra unghiulară din piramida sacră a lumii. Acolo există gigantice blocuri turn ori concerte pentru pian din piatră zidită cine știe când, dar ce trăiesc eu putând să-l numesc și cu ochii închiși e pământul, cel mai important lucru pentru noi. Iar noi oamenii acestor grohotișuri suntem tot din pământ. Totuși pământul hățagurilor este pământ sfânt. Este pământ sfânt ca insula Iona, ca țărâna Rusiei, ca tot Estados Unidos. Hațegul este sfânt și azi deja Hațegul se întinde din Canada până în Rotterdam și Hiroshima. Bârna de Bronz a lui Brâncuși, Universitatea din Uppsala, poarta catedralei din Wittenberg și toate mormintele papilor veghează acest pământ. Noi cei ce credem în acest pământ suntem zimbri ce ne retragem în istorisirile trecutului, în basme pe care oamenii aleg să le uite cu mult înainte de a se îmbolnăvi de Alzheimer. Suntem Nimeni, dar precum primele națiuni noi suntem pământul acesta, pământul acesta suntem noi, pământul acesta e al nostru încă, noi suntem vocea pământului acesta. Cei care ne-au dat viață prin cuvânt cu două mii de solstiții de iarnă în urmă, au lăsat înainte de a muri pe D-zeu să sfințească în ei acest pământ, iar sabia cu care strămoșii noștri secerau spicele de grâu nea pus în mână acest pământ. Toate pământurile acestea sunt ale noastre. Hațegul e ca orice oraș de provincie, dar există și alte locuri mai curate decât târgul, departe spre sate, undeva în toate părțile în susul K-ului nostru întors de ape ce se întâlnesc prin locurile noastre. Privind în oraș, singurul oraș pentru mine totuși, văd în cea mai mare parte oameni fără rădăcini, dezrădăcinați de vuietul istoriei, smulși ca niște buruieni, aduși de viituri și rămași aici precum niște arbori aruncați de ape în pământurile aparținătoare orașului nostru deja dostoievskian, ținutul care în vremurile vechi era numit Districtul Hațegului, pământ care începe până dincolo de comuna Baru Mare și se termină puțin dincolo de bisericuța de jucărie de la Strei-Sângiorgiu pe valea Streiului, și din partea de dincoace de Porțile de Fier ale Transilvaniei în satul Bucova, satul pădurilor și până în Vârful Ăl Nalt și Locul Duduie Pământul și satele momârlănești din dealurile de deasupra aceleiași ape a Streiului. Pământurile districtului se termină undeva în dreptul Răchitovei, iar Retezatul e al nostru, asta gândim cu toții cel puțin. Hațegul face parte din religia mea, ca vinul care nu știi ce e apă sau sânge și ca pâinea pe care a rupt-o Cristos ;dacă un război ar face ca în locul Țării Hațegului să apară un crater cu raza de douăzeci și cinci-treizeci de kilometri, eu nu aș plecîn Canada ca refugiat ci aș muri pur și simplu. Mi-ar muri înainte sufletul, iar după aceea mi-ar muri trupul. Pentru mine pământurile acestea sunt tot ce contează. Locurile astea acestea nu au decât trei feluri de cei mai vechi locuitori: momârlanii împrăștiați sus pe dealuri de deasupra Streiului până lângă Petroșani, sătenii care am fost noi și târgoveții vechi din Hațeg
din care ca și din adevărații Arnoteni nu a mai rămas aproape nimic. Dar noi ce suntem cu adevărat de aici, fie și corcituri, avem o identitate comună care datează de sute și poate mii de ani, din vremea romanilor, iar în vremurile înainte de cultură nici nu ne numeam pe noi înșine hațegani, cuvântul acesta nu are nici un sens pentru noi, ne numeam săteni, și pentru noi care cunoaștem lucrurile dintotdeauna Hațegul a fost un pământ al satelor. Suntem un trib și afară de studenții care pleacă și nu se mai întorc ne ținem unii de alții chiar și în această epocă de individualism feroce. Pentru noi orice om de oriunde, din orice sat, din ținutul nostru e interesant, pe când străinii, oamenii altor locuri, inima noastră nu e cu ei, sunt făcuți din alt pământ și noi știm că nu există pământ mai curat decât cel măcinat de furtuni sus în munte și purtat în apele ca niște izvoare gigantice, țărâna hrănindu-ne în toate felurile. Puțin mai este să ajungem să mâncăm pământ ca într-un ritual inițiatic. Cât despre oraș, deși noi orășenii suntem fierți unii de alții în târgul ăsta lipsit de sens al nostru fiindcă din păcate nu prea avem înțelepciune ca toți oamenii moderni, cu toate acestea toți avem niște rădăcini amputate de oameni ori istorie, rădăcini pe care nu am știut că trebuie să ni le amintim, toți am venit de undeva dintr-un sat. Iar satul e ceea ce noi încă ne numim suflet, iar Muntele Retezat e sfânt. Dacă este să primim învățătură de la Regele Solomon, atunci în orașul nostru nu merită să povestești decât despre zece persoane, cu milă incluzându-te și pe tine pentru că Dumnezeu spune că un om găsești doar de-l cauți într-o mie și unul a fost Gisli în toată Islanda. Pe acești oameni ai lui Solomon trebuie să-i găsești și să devii una cu ei, ca în metafizica ortodoxă, iar pe ceilalți trebuie să-i lași să te întâlnească și apoi să-i uiți pentru că pentru ceilalți oameni, cei mulți și ilizibili, cel mai mare gest de compasiune este să-i uiți. Majoritatea oamenilor își doresc în secret doar să fie uitați, fiindcă la gândul acesta suferă mai puțin decât la cel de a fi amintiți. Doar zece oameni în tot orașul, cu restul nu merită să-ți bați capul fiindcă asemeni lui doctor Zhivago oamenii sunt puțini, iar eu acum devin înțelept precum Columbo, acel alter ego al mamei mele, primul copil al Anei. Deasemenea, un lucru despre adevăr, probleme și enigme este că nu i se poate face unui calcul de acest fel deodată în întregime. O problemă, fie ea existențială, de matematică ori sufletească cere timp, trebuie stai în fața zidului și să-l împingi cu sufletul, nu după criterii omenești de timp ci în ceea ce se numește timp cosmic. Nu contează cât de greu e ordinul pe care o primești de la Domnul, dacă îl împlinești o sută de ani sângele ți se va face lumină. Asemeni uni râu, sufletul poate nărui un munte, dar doar dacă ai răbdare. Eu mă aflu în fața enigmei sufletului și enigmei vieții Anei, dar știu că până la sfârșit voi afla răspunsurile fiindcă enigmele există doar pentru a fi descifrate. Deja cunosc de ani de zile faptele în proporție de 65%, sper ca celelalte 35% să le pot reconstitui ca pe un vas de ceramică într-un muzeu de arheologie, întâmpin câteva mistere aparent insondabile ca orice pionier, ca ultimul pionier ce sunt, iar problema numărul 1 care trebuie elucidată în această carte este ce a simțit, ce a putut să simtă la faptul că fostul ei ortac, activistul Roman Ioan împreună cu a doua lui soție Roman Maria nu i-au spus toată viața copilului Anei, Roman Adrian, că ea Ana e mama lui. Venind de la Călan, unchiul Adrian nu avea să afle decât la înmormântare, de la vecine, în ziua de 4 octombrie 1973, că cea despre care a crezut mereu că e doar mama sorei sale Valerica este întradevăr și mama lui. Aceasta este o taină a sufletului pe care doar sufletul o poate dezghioca. Hațeg Iunie 2012 Felix Gelu Constantinescu I O MUNCITOARE „Luminații plâng chiar dacă ar plânge numai pentru cei întunecați.” Victor Hugo Ce mi s-a spus dintotdeauna e că în ziua de 11 mai 1928, Dumnezeu s-o aplecat deasupra Livadiei și a făcut un copil pentru un țăran livedean numit Băltean Ioan și al muierii lui numite Eva. 1927, când a căpătat viață Anișca , a fost numit în lume anul Clarei Bow, dar străbunicii mei erau oameni simpli dintr-un sat ca o stână lângă un râu avâd în casa lor o familie parcă neschimbată de sute de ani aici în
Livadia unde aceeași apă curge spartă în cioburi pe pietre. Copilul, numit Anișca a fost născut pe Retezat, piramida acestor locuri cioplită nu știm când de o sabie de lumină, unde mama ei urcase ca să se adăpstească de un potop, acolo născuse singură printre oile ce urcaseră cu mieii pustinte de furtună și n-a fost nimeni s-o ajute să nască, doar Maica Domnului. Doamna Noastră Maria, a Imaculatei Concepțiuni, i-a fost moașă femeii la naștere. Pe acolo, la Livadia, prin părțile Streiului, cum satul e chiar sub coasta marelui deal împădurit iar pământul e puțin între râu și coasta împădurită și plin de bolovani, încât pe acolo oamenii din sat erau cam toți ciobani, păstori și păcurari. Cu căciula de miel în cap, cu cojocul mițos în spate trei anotimpuri pe an, cu boata-n mână și fluierul de lemn înnegrit de fumul focurilor ciobănești în munți înfipt în brâul de piele unde era și briceaga cu care cei mai cuminți, ca fetele mari cum sunt și eu își trăiau brânza, iar cei cu argint viu în urechi ajungeau și să-și rezolve neînțelegerile cu alți tineri tari și proști asemeni lor, de prea multe mândre risispite prin satele din valea Retezatului de nu le mai puteau ține socoteala dreaptă sau de prea multă băutură de nu mai puteau vorbi omenește. Dar livedencele îs femei vrednice ca sicilienele, poate doar satul Paroș să fie mai ceva, dar ăla îi sat vechi domnesc, ai familiei Băsărabă de juma de sat, strămoși ai familiei domnitoare a Basarabilor care a întemeiat Țara Românească a lui Mihai Eminescu și a cui a mai fost. Oricum deși livedenii au multe calități de le mai lipsește una să facă suta cum spunea Cilibi Moise, îs iuți, oameni iuți la fire, iuți și vijelioși cei mai mulți, ca apele Streiului din care beau apă. Cei care trăim aici prin părțile astea ale noastre știm că fiecare sat are o batjocură, iar satul Livadiei de Coastă își are și el batjocura lui. Din vremuri se spune că trei livedeni beți întorcându-se noaptea-n sat au vrut să scoată Luna dintr-o baltă pân-au căzut grămadă de-au văzut că Luna-i pe cer. De sute de ani poate oamenii le strigă livedenilor: -Tri, mă, tri că Luna-i sus! Și pentru o glumă atât de nevinovată aruncată totuși ca o batjocură, livedenii aruncau cu bolovanul în fereastra trenului după ce coborau din personal la Livadia ca răspuns la batjocura amintită de navetiștii feroviari. Sat vechi de grăniceri cum e, livedenii nu stau la tocmeală, iar weltanschauung-ul livedean nu e lucru de joacă, iar sufletul lor a asemeni unui măr mocănesc, tare ca un bolovan și parfumat ca un sân de femeie de reușești să-l sfarmi cu buzele. Bunicul dinspre mamă al Anei era un cioban numit Petru sau Ioan care avea doi frați Ioan și Pavel, sau Petru și Pavel. Toți erau trei frați ciobani ce plecau la munte cu oile primăvara de veneau înapoi în sfârșit de toamnă, venind călcând cu o demnitate țărănească pierdută azi în cea mai mare parte. Mâncau brânza sărată de oaie cu roșii din grădinile îngrădite ținute de neveste, cu slănina vreunui porc gras ca un pachet de unt ținut tot anul pe lângă casă, mâncau sloi, carnea de oaie făcută nojite păstrată peste ani în grăsime de oaie, cu mămăligă și murături. Lapte de vaci, din cireada vacilor ținute în sat, tot feluri de păsări domestice, puțin vânat și produsele obișnuite date de pământ în satele de țărani dinspre Hațeg pe care le primeau pe bani sau la schimb. Bani primeau în mare parte de la un israelit din Baru, care le cumpăra carnea de oaie și vită, de pasăre, cu brânza și ce mai aveau de vândut la cârciuma ce o ținea acolo, cea mai mare cârciumă din părțile acelea ca un fel de supermarket și măcelărie la nivelul acelor vremuri, venind la el diferite feluri de țărani să-și vândă sau să-și schimbe mărfurile și bineînțeles să cumpere minunățiile nemțești de la oraș, gaz, zahăr și tutun. Probabil că e o afacere ce datează din vremuri mai vechi, fiindă așa s-a ajuns și la numele satului și apoi al comunei; Baru Mare, în maghiară Nagy Bár, înseamnă „băcănia mare”. Familia Anei a trăit în același sat de mai multe sute de ani fiind atestați ca nemeși cu numele de familie în „satul nobil” într-o diplomă de proprietate al principelui Albei Iulia la 1670 și cu strămoși așa numiți „nobili” atestați în sat înainte de anul 1500. În acele vremuri mai mult decât tulburi, nobil putea ajunge oricine de distingea în războaie, de altfel așa au ajuns nobili și Cândeștii și poate și mai
târziu urgisita familie Băsărabă din Paroș. Mai târziu, într-o cu totul alt status quo, nemeșii erau în acelați timp, țărani, nobili vechi români din generațiile lui Iancu de Hunedoara și nobili noi colaboraționiști cu pajura austriacă care a înnobilat satul Livadia în întregime. Țin să menționez că înainte de rescrierea comunistă a istoriei în care paginile manualelor școlare au fost scrise cu inima lui Stalin, acea lopată magnifică, înainte de aceasta Transilvania era plină de nobili de toate națiile și mărimile și parțial încă mai e, încă mai sunt oameni care își mai amintesc propriile origini, cele mai viteze și importante în districtul fiind – situate la poli opuși – familiile Kendeffi și Kenderessy de care a auzit toată lumea pe de-o parte și legendara familie Băsărabă de care nu a auzit nimeni, pe de cealaltă. Cu cinci sute de ani în urmă atât familia cnejilor Cânde cât și familia cnejilor Băsărabă au foști puși în fața acelorași două opțiuni. Dacă familia Kendeffi ar fi făcut altă alegere acum ar fi avut destinul familiei Băsărabă, iar reciproca este valabilă deasemenea, dacă familia Băsărabă din Paroș ar fi ales diferit ar fi putut avea destinul Kendeffilor și toată lumea de oriunde sunt blazoane să știe de ei deja de sute de ani. Blazonul familie Kendeffi este prezent și în arborele genealorgic al Casei de Windsor, familia Reginei, iar familia Băsărabă sunt doar jumătate din satul Paroș al județului Hunedoara care știu și despre care știm că sunt cei mai mari cneji ca măreție din tot districtul și cine știe poate de oriunde românii au avut cneji. Și unii și alții au fost eroi în războaiele vechi ale creștinătății, în campaniile îmoptriva otomanilor ale militarului Iancu de Hunedoara, dar saga familiei Kendeffi e doar glorioasă pe când destinul paroșenilor Băsărabă care acum cinci sute de ani au fost aleși să fie considerați ortodocși mai departe și totodată țărani de coroana ungară e sublim. Și pe de altă parte ce mai rămâne din Don Quijote când i se ia calul? Nobililor care nu acceptau să treacă la catolicism li se lua dreptul la blazon, dreptul de a avea cal și de a purta arme. Și astfel cnejii Băsărabă din Paroș au devenit țăranii Băsărabă din Paroș, dar noi toți știm că sunt cei mai tari. Și chiar și numele satului le reflectă cumva alegerea făcută în urmă cu jumătate de mileniu, cum spunea tatăl meu profesorul, pronunția maghiară stâlcită de la „păroși”, pentru că în trecut toți bărbații ortodocși purtau barbă. Ca un om care am cercetat de mult timp cu atenție pot spune că dacă e un loc care poate fi considerat Mekka ținutului nostru lăsând la o parte cele două altare medievale și Mormântul Sfântului care are tendința de a deveni obiectiv supus comerțului, fie el și religios, atunci acesta nu poate fi decât satul Paroș și spun aceasta în situația în care nu pot fi acuzat de lipsă de obiectivitate. Nici eu nici Livadia mea, nici Hațegul, nu au nimic nici în clin nici în mânecă, nu au nimic comun cu satul Paroș. Pe foștii cneji Băsărabă din Paroș i-am întâlnit pe strado și în cărțile de istorie, iar apoi mi-au răsărit în credință fiindcă și eu sunt doar un țăran cum îmi spuneau colegii de clasă la orsașul cel mare, marea metropolă Deva. Nu, nemeșii livedeni nu au fost nimic atât extraordinar. Ma târziu, cum am ma spus, find locuitri ai unui sat grăniceresc livedenii au apărat pe rând granițele principatului Transilvaniei, ale Imperiului Austriei și ale Austro-Ungariei de turcii de dincolo de munți, până au întors frontul luptând de partea românilor din Regat în Primul Război Mondial. Așa cum a fost Primul Război Mondal a fost cel ma crud pe care l-au avut de dus românii, un război fratricid, și pentru că ș români sunt oamen cu adevărat nu a putut avea decât o sngură mântuire. Ș în plus Regele Ferdinand ne-a dat pământ, tre iugăre la fecare soldat ardelean care a luptat de partea Regatului României. Fiind probabil mic nobili, oameni care s-au remarcat cumva în luptele lui Iancu de Hunedoara cel care a ridicat întreaga zonă, unele sate primind permsiunea să facă biserici de piatră aparțnând legii creștinilor falși cum erau numiți de Papă, „oameni nobili” înainte de statornicirea și întărirea posesiunilor ungare pe pământul rumânilor unt cu Oltenia lui Bărbat și Litovoi, cu un statut incert după 1500 când toate felurile de nobili pentru a fi pe mai departe recunoscuți au fost siliți să treacă de ortodoxie la
catolicism – ce a acceptat să facă familia cnejilor Cândea și nu a făcut până astăzi familia foștlor cneji Băsărabă -, iar mai târziu, odată cu greco-catolicismul implementat de austrieci întregul sat Livadia a devenit în același timp sat nemeșesc, adică sat în care toți locuiitori erau numiți nobili deși erau doar niște țărani care primiseră unele pământuri și privilegii nesemnificative în plus și sat greco-catolic, sat de supuși austrieci cum am fost noi pe toată perioada habsburgică, deci ceva ce poate fi numit satul nobil greco-catolic românesc supus austriac Livadia. Probabil că noi am fost opusul satelor de pe malul drept al Râului Mare: Valea Dâljii al preotului nobil Stoica martirizat de pârcălabul de Hațeg, deasemenea român, unul din Cândești pe vremea când aceștia încă nu se maghiarizaseră, satul de daci get-beget studiați exhaustiv în anii '50 de Academie Clopotiva și râudemorenii ai cneazului-călugăr Nicodim care a făcut bisericuța de piatră cu altar fortifcat de sub Cetatea Colțulului și deasemenea opusul satelor din sus de sub munte, de pe cele două ape, Râul Mic și Râul Alb, sate la fel de ortodoxe ca duruitul ploii pe toacă. A fost o viață frumoasă, timp de sute și sute de ani. Noi, țăranii noștri vindeau lână și brânză, lapte de vacă și carne de oaie și de vită pe grâu, cucuruz și cartofi și cu porcul din ogradă trecea iarna binecuvântată cu luna celor cinci sărbători. Când era vară fetele mari purtau ii ce te-mbătau cu miros de busioc și de măr, iar iarna încălțau opinci și ghete ca la târg la Pui și nu era nimc mai frumos ca ele în tot pământul. Stăteau seara lângă Strei la povești și erau așa de frumoase de nu se putea apropia nimeni de ele, nu erau cu nimic mai prejos decât domnișoarele de la târg care purtau rochii de stofă tot anul și știau să cânte la pian, iar cine n-o primit gură de la o țărancă o trăit deegeaba poate. Pe ulița numită La Cazarme, bătrânii stăteau cu ochi orbi de copii așezați pe băncuțele de lemn roase de vreme, râzând la câte-o glumă veche, din tinerețe, cu dinți știrbi tot ca de copii, stăteau la basne și și-o aminteau pe Prințesă, pe Sissy a Austriei noastre. Atunci în 1928 Anișca s-a născut în țara profesorului Miroiu și a stelei sale, într-o vreme în care era o minunăție fii țăran, îți îngropai fața-n smântână ca vițelul sugând la maică-sa, de cei mai mulți țărani, cei simpli la suflet mai ales, își și doreau să rămână așa, îngropaț sufletește până la genunchi în pământul lor, până în vecii vecilor, ori măcar până în ziua de apoi. Sătenii din sus de pe Strei nu aveau mult pământ, dar tot se merita dacă ținai oi și vite. Pământul ce-l aveau îl aveau de la Rege, care le dăduse câte un ogor pentru că au luptat în bătaia cea mare. S-or dus, i-or vândut și pe austrieci și pe unguri și-or fost ca argații răzvrătiți împotriva stăpânilor, ce urăsc și spun că disprețuiesc stăpânii mai mult și în zi de azi și apoi au avut pământul lor. Ce spun toți în jurul nostru în țările vecine, curve românski, românu-i curvă, și nemții și austriecii, și rușii și ăialalți slavi, dar și o curvă nu este astfel pur și simplu, viața o dezumanizează ca în romanele lui Tolstoi, nu e vina ei, pe noi pe român cine să ne mai înțeleagă? Poate doar francezii, englezii și americanii. Abia după ce or murit or avut pământul lor, despre care dascălii lor puțini și adevărați ca Mandela, le spuneau că e al lor de drept de mii de ani, pământul lor, bolovănos și plin de steiuri cum sunt și sufletele lor de săteni de sub prăvălișul dealului împădurit care mai lua foc câteodată de-l bătea vântul iute de pe strei de ardea câte o coastă întreagă numai o flacără de schelălăiau lupii îngroziți căutând un luminiș, un pârleaz prin flăcări pe unde să fugă, și ursul își rdica labele spre cer de mormăia Crezul ca popa din satele momârlănești. Pe acolo pe valea Streiului vântul aprinde ogoarele înainte de secere, satul și chiar biserica o tot ars timp de veacuri până or făcut una de piatră să n-o mai ardă nici focul și să nu fie nici ei mai prejos de sătenii de la Ponor sau Pui. Tot pământul de la Bulz în sus pe Strei până înainte de Petroșani și în jos până dncolo de Hațeg era al nostru al oamenilor, mai ales atunci în anii după ce românii s-au adunat aproape toți la un loc de-or făcut pământul roată cum or mai făcut-o cu trei sute de ani înainte, iar în cer deasupra de Pui și Baru norii se spărgeau unii de alții amestecându-se asemeni boțurilor de mămăligă. De
Paști se-nghesuia tot satul în biserica cu icoane înrămate și văruită cu model ca o casă de locuit, sempărtășeau cu pască și cântau fetele mari: „Ce folos, ce folos, vrednic fără de Christos?” Tăiau lemne de la pădurea lor și făceau crucile în cimitiri și făceau bărci pentru copiii care plecau de mici, să treacă peste Strei la Dumnezău și pentru mamele care plecau de să prăbușea peste oameni și peste fete un munte de piatră crăpată de trăsnete în Retezat. 28 noiembrie 2016 la 21:33 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=RMQ1DA8dPmA&feature=youtu.be 28 noiembrie 2016 la 21:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 28 noiembrie 2016 la 20:57 UTC+02 Claudel umblând pe Marea Neagră Franței Mark Twain-ntâlni pe Alexandr Pușkin și ce să facă acuma să se bată? pe raft nici o carte-i lepădată nici “Oneghin” nici “Huckleberry Finn” a lumii Muză privește cu ochii gânditori o Franță de marmură nu-ți uita biată sor’ învie-l pe apostol cheamă-l din Panthéon în lume mai trimite-l că ni-i dor amintește-ți Muză draga mea că pe van Gogh nu l-ai înțeles un nențeles e viața Blaga scria neînțelesul tăcut nențeles să-l respectăm și ocrotim viața-ntreagă precum Claudel umblând pe Marea Neagră sunt un sărman de secole-n cojoc dar tu Muză din Chartres să ne scoți din foc nu nu suntem uitați acuma știu în primul rând de tine Franță suflet viu dacă este cineva căreia chiar i-ar păsa dacă este oareci care ar putea opri păi îi numa’ dumneata țara lui C. Brancusí și Brâncuși și cu Claudel stau la sfat pe lângă Miel stau lângă foc pe Marea Neagră mămăliga se încheagă iar deasupra-n cer e Crucea, Coloana și Turnu’ Eiffel dacă aș avea un fluier v-aș chema sufletu-n duier dac-aș ști a chiui aș chema toți îngerii m-aș ruga lui Dumnezău să ne fear’ pă toți de rău de-aș fi și io lâng’ Claudel să mai plângu puțintel să îl văd și pe Brâncuși că prea repede te duși recunoștință-ți fie Muză coborând la sora ta țărancă pe pământ și fie ca a ta inim-aprinsă să liniștească dragostea ce stinsă îți fă din Tour Eiffel un far în lumea toată ca nime-n lume să nu se mai bată să nu să bată nici de Paște ce pe om renaște niciu de Crăciunu să fie timpul cu totu bunu și Claudel stă să-nțeleagă făcu drum pe Marea Neagră și se-ntreabă la ce bun când bisericile-s scrum? poate că mai stau pe străzi dară-n inimi-s-n obezi în obezi și în lăcate le-o uitat lumea pe toate să bate frate cu frate și Hristos îi rupt în coate n-are haină-mpărătească nu îi nimeni să-l iubească de-l vom pune iar pe cruce geaba zicem pace pace trebuie să vrei să și mori pentru ce vrei să trăiești nu mai știu und’ cum cetii cetii eu pe-und’va de Ștefan de altădată niciodată vom uita trebuie să vrei să iubești pentru ce vrei să iubești ca din sfânt’ copilărie ale mămucii ferești... acum pe raft privesc a Mamei dragă Muză “Manual de conversație în limba ‘franțuză’ ”. 28 noiembrie 2016 la 20:53 UTC+02 Cuvintele unui poet sărman. Doină în noapte de Felix Rian Nu-i fericit teiul dezrădăcinat și nicăieri nu mai găsește apă avem un mare exemplu – l-am uitat și cine-o ști de va mai fi vreodată și eu mi-s bucovinean din nord, mitic, în sânge astea am și știu ce-nseamnă și livedean uitat și hățăgan cioban și amintirea Anei și eu am o mamă nu, nu pleca din țărna care te-a născut și nu uita iubirea de părinți, de veacuri ei trudit-au ‘cest pământ și-n lacrimin el ei s-au întors plângând e tristă viața nu zic nu, o, frate de-aceea tu citește trista marea poezie nu îți spun nume și eu încă, vai, învăț caută, frate, inimii solie de-aicea scriu sub munte din Ardeal dar vad cu ochii-ntreaga Românie și-mi pare rău de ea și-s trist și plâng amar pentru orice-n lume n-a fost, nu, să fie am spus multe cuvinte – tu le leagă și nu, tu nu pleca din biată Românie până la moarte ca armeanu-nlăcrimat mereu privind după un Prieten ce nu vie Și iubește vech’le sate tu iubește-le pe toate și iubește oamenii oamenii cu îngerii satul cu biserica ulița cu pustia bordeiul de om sărman ce trăiește făr-un ban pomii mari și plini de
flori să nu uiți nici dup’ce mori du-ți veioza ta la sat și-o așează lângă pat simte muntele în noapte și nu te gândi la moarte, nu gândi, că moartea nu-i, e spaima păgânului nu știu ce-i moartea, mă, nu că mămuca mă făcu să cred în bun Dumnezău lacrimi-mi curg la pieptul său da eu am plecat în sat după ce m-au botezat și nicicând nu-mi păru rău decât după sorțul meu sorțul meu și-al lumii-ntregi ce poți să mai înțelegi? da de voi ajunge-n cer toate blestemur’le pier fi-vom iară laolaltă fericiți ca altădată fim-i-or mama, tata, tineri sta-voi lângă Sfânta Vineri și oi sta și-oi asculta întrebări oi întreba neanea, neanea, maica mea prima dată voi vedea pe Ana bunica mea de mână cu Precista iară eu copil voi fi eternitate de veșnicii și ceru pământ o fi și pământu cer o fi să să bucure oaminii câtu Dumnezău o fi. 28 noiembrie 2016 la 20:51 UTC+02 Cleopa fugind înapoi să zică vestea bună Parcă azi Isus muri pe cruce, da, toate sfârșitu-s-au încă un om muri-n această lume ca-n altă eră la Auschwitz și Dachau încă un om muri-n mormântu-i fără nume cu pașii triști plecăm înspre Emaus și mergem triști privind pietrele-n drum al nostru frate pieri-n al bolții naos de-aceea ne-ngăduie de plângem și noi acum noi iam fost frați buni celui ce-a murit știi-n noi purtăm credință oarbă, de trăsnit ca Anna Frank fiecare iudeu crede că fiecare om în inim-are-o Lege ce vrei străine? nu vezi lumina ne-a apus alt Hristos de har lumea n-o să mai răzbată dar Doamne tu nu-mi ești străin tu ești Isus Tu muriși iertând zdrobit de gloată?’ 28 noiembrie 2016 la 20:48 UTC+02 Tate woksape Felix Rian Chantochignake zi tate| hanhepi to| hanhepi to| waziyata Wakan Tanka| hinhanni zi| hinhanni waste loksila thechihila wicicala apetu luta| wacin tanka tate woksape :) tokheskhe yaun he? :) 28 noiembrie 2016 la 20:44 UTC+02 Țărmul Unde au zburat stelele când s-a făcut dimineață? de unde ajungi din tine însuți la mai adânc din tine însuți? nu pot să cred că drumul are vreo importanță doar sinele nu pot să cred că sinele are vreo importanță doar țărmul 28 noiembrie 2016 la 20:43 UTC+02 Tatăl nostru Doar tu eu și florile de câmp pline de spirit și mireasmă în această îndurerată zi| noi găsim un blând motiv de a fi fericiți îngenuncheați în fața cerului care ne privește cântând 28 noiembrie 2016 la 20:41 UTC+02 Sachem Dintotdeauna am fost un sachem ca mama și ca mama ei înaintea ei din păcate dintotdeauna am fost un sachem sunt pasărea care vine dimineața spunându-ți că ești iertat(ă) sunt pasărea ai cărei ochi se odihnesc seara în sine însuși în dumnezeu marele spirit nu te pot ajuta cu nimic pot doar să îți vorbesc dintotdeauna ai fost iertat din păcate sunt un sachem un om care ar vrea să orbească de nu aș vedea mai mult teme-te de mine pot să-mi închid ochii și să-ți văd durerea uneori pasărea îmi spune ce se va întâmpla cu tine teme-te de mine pot să-ți văd sufletul tu mama mea fratele meu sora mea tatăl meu omule toți suntem monoliți din Te-Pito-Te-Henua încercând în fiecare amurg să privim ceva nu știm exact ce iar privirea ne înșeală ca un iubit sunt pasărea extatică de dimineață care îți spune că trebuie să mori sunt pasărea crepusculară care îți spune că trebuie să trăiești acum spiritul m-a părăsit sunt mort privește-mi ochii închiși sunt pasărea crepusculară care îți spune că trebuie să trăiești sunt pasărea extatică de dimineață care îți spune - că - trebuie - să mori pregătește-te fetele au ieșit demult la secere pot să închid ochii și să-ți văd durerea 28 noiembrie 2016 la 20:39 UTC+02 Muni Cu ochii închiși privesc soba din albastru cu fotografiile celor ce-am rămas și Sărutul lui Brâncuși ca într-o icoană un sfeșnic de porțelan ultramarin și un sfeșnic vitraliu și un trandafir etern apă sfințită cărticica dăruită cu inimă roșie și o sticluță de mir primită cu prietenie și
candela electrică care a vegheat un an luminând singure la greul pat din pământ acum îngerul cu aripi îmi acoperă ochii sunt orb văd dincolo de cărticică iartă-mi crucea Doamne zeule 28 noiembrie 2016 la 20:37 UTC+02 Felix 6 ani Mă convertisem să nu mă rog mama a zis bine Iisus Cristos era închis de cineva în biserica mea era cu șase apostoli la o masă lungă nu pe mijloc Dumnezeu era într-un nor maro puțin întunecat pentru un copil norul s-a izbit în poarta bisericii și i-a eliberat m-am trezit și mama mi-a zis să mă rog 28 noiembrie 2016 la 20:28 UTC+02 Mahāyāna Vă invit pe pluta adusă de ape pluta mulatrului Jim și a metisului Huck Finn vom pluti purtați de apa mâloasă stând noaptea cu spatele pe râu și privind galaxiile de îngeri ne vom lăsa legănați de Apa Mare către vis aflând de la cineva că moartea e o dimineață în care fugim la fereastră și privim prima zăpadă ca în copilărie_- ' 28 noiembrie 2016 la 20:26 UTC+02 Încerc să respir Trecu încă o seară regească scrisă de Caragiale ce frumos ar fi dacă stalkerii ar deveni Sherpa iar doctorii si-ar da frunțile la rașchetat până nu umplu pământul de malpraxisuri și cătușele ar fi făcute din lanțuri de flori abia acum respir din nou în singurătate respir dacă vrei un sfat ți-l dau ferește-te de oameni mereu îți spun că te iubesc dar nu mă înțelegi te rog lasă-mă să fiu copil nu pot fi altceva - îmi pare rău te rog iartă-mă 28 noiembrie 2016 la 20:23 UTC+02 Ana și înger Înger îngenuncheat în câmp unde meseteacănul e sălbatic ca un tigru sfâșiind pământul și bându-i sângele cine se va hrăni cu sângele meu de pământ? înger al vieții și al morții îngenuncheat pe fiecare câmp din pământul care sunt aripile tale zvâcnesc dureros precum tăcerea lui Dumnezeu după ce a luat o pietricică în gură îngerul și-a cusut buzele ca un mort jibaro privindu-mă cu ochi ciopliți în obsidian au sunt ana și nu însemn nimic îngerul îngenuncheat e cerul suntem ea 28 noiembrie 2016 la 19:38 UTC+02 Haiku și tanka înainte de Înviere Am fost ieri în natură și am trăit un moment magic, ceva ce ține cumva de miracol, pe care vreau să vi-l împărtășesc și de aceea am pus aici toată recolta expediției mele poetice. Haiku și tanka sunt poezie japoneză, forma tanka, de cinci versuri, fiind mai veche de o mie de ani. Pictura e de Henri Rousseau Vameșul și oarecum reprezintă ceea ce am trăit și eu de parcă animalul acela sălbatic voia să-mi spună ca lui Iona: ‘Ce faci? Vine Învierea.’ Haiku * În câmp un cal negru cu botul alb mă privește * Spre cețuri de la verde spre albastru * Ca în copilărie îmi pun gheata într-o baltă simțind același lucru * Soare dragă uită-te la mine * Trecând pe sub firele de înaltă tensiune cumplită chitară a uriașilor pogorâți din munte * Bine o rândunică nu aduce vară dar o ciocârlie coboară soarele * Privesc păpădiile ciobite de vânt * Când înfrunzește nucul parcă ar înflori * Tanka * Roiul de funigei cade pe apă care o va duce departe umplând lumea de păpădii. Vântul blând de primăvară îmi tulbură hârtia Uimit privesc cerul luminat de vânt. * Oamenii muncesc furnicile muncesc doar poeții nu muncesc scriu și o vulpe mă privește ‘Ce-o fi și cu ăsta?’ 28 noiembrie 2016 la 19:36 UTC+02 Haiku și tanka 3 – Felix Rian * Una din lebede s-a depărtat încet șeful cârdului * Barza tocmai a coborât eu fug acasă după cameră dar pentru altceva * Venind de pe țărm casa pare de jucărie într-o lume de cuburi pictate * ‘Nu ploua, mă, băiatule, mă’ îi zic cerului ori poate Retezatului * The Cut is my Fuji * Dincolo pe baraj aproape de țărm un cârd de lebede obosite spirit nemișcat în huruitul cascadei și chiotele inconștient colective ale mititiștilor * Lângă țărm o floare imperială îngropată în apă – va răzbi * Apa a adus o roată ruginită
precum steagul mikishimei ieșind din lacrimi * Degeaba exiști munte dacă ești ascuns de nori? * Două mașini Pe lângă femeia cu vite ‘Fugi mă, zăpăcitule, că te calcă!’ * După ploaie grâul e presărat de lacrimi * Pe dig cu camera un van Gogh în culori și un suflet îndurerat * Din apă învie moarta armată de trestii * Vincent is my rainy day man * Vâr brațele în râu să iau apă – nu mai îmi simt mâinile * Apa șuvoaie pe un perete drept – soterică prăbușire * Flori galbene pe stânci știu Vincent cine te-a învățat să pictezi 28 noiembrie 2016 la 19:32 UTC+02 Haiku și tanka 2 – Felix Rian Haiku * Smerit bondarul ia miere din petalele căzute * Prin dese cețuri Luna blândă păpădie * Afară trece turma-n seară automobilistul claxoneaxă timid nu știe că doina cetinește oile * După ce am citit poezie pe când mă spăl îmi privesc în oglindă ochii mari * Dimineață pe drum oile behăie amarnic mărșăluind în ploaie * Gândindu-mă la Osamu Dazai în sfârșit înțeleg devenirea * În câmp un cal negru cu botul alb mă privește * Spre cețuri de la verde spre albastru * Ca în copilărie îmi pun gheata într-o baltă simțind același lucru * Soare dragă uită-te la mine * Trecând pe sub firele de înaltă tensiune cumplită chitară a uriașilor pogorâți din munte * Bine o rândunică nu aduce vară dar o ciocârlie coboară soarele * Privesc păpădiile ciobite de vânt * Când înfrunzește nucul parcă ar înflori * Tanka * Roiul de funigei cade pe apă care o va duce departe umplând lumea de păpădii. Vântul blând de primăvară îmi tulbură hârtia Uimit privesc cerul luminat de vânt. * Oamenii muncesc furnicile muncesc doar poeții nu muncesc scriu și o vulpe mă privește ‘Ce-o fi și cu ăsta?’ * 28 noiembrie 2016 la 19:27 UTC+02 Haiku și tanka – Felix Rian Haiku * Tatăl și fiu mergând umăr la umăr * În câmp dragoste în cămăruță – lacrimi * Portret de niponă cu pisică în brațe * Poezia muzică tăcută * Pe ogor câinele lătrând la ce s-o fi gândind? * Starea de haiku în noapte e soare * Camera mamei inundată de sacru – aici dorm * Cât de vie e o Biblie în ideograme * Stol de porumbei aplecat pe ogor te miri din ce trăiesc * M-apropii de pomi vai nu știu ce sunt * În câmp cerul e un ocean dar doar în câmp * Writing haikus with dad until evening so happy * Nu apreciem soarele decât când asfințește ce păcat * Cum ar fi privit van Gogh dârele avioanelor? * Ceștile noi tata și cu mine bem lapte cu porumb * Crezând că sunt bani copilul culege păpădii * Pe chip al doilea rid – bucurie * Rugăciunea mă înalță se întâmplă lucruri mari inexprimabile * România sat sărman și frumos * Mângâi pisoiul părăsit n-aș fi crezut dar îi vindec sufletul * Am deschis fereastra dimineața – ce bine * Primul drum cu espadrilele chinezești și aici trec veacurile în câmp o barză * Ciobanul de lângă oi gândind ca o stană de piatră – scriu în genunchi pe pământ * Pe când mă-ntorc spre casă sufletul meu zâmbește și eu zâmbesc * Bocetul lui Labiș plângând îmi șterg fața cu pătura de oaie * Poezia despre mama lui Labiș mă umple de lacrimi Umplându-mi buzele de sare * Deasupra mea Retezatul e ascuns de nori – dar știu cum arată * Pe dig un om m-apropii de el – solidaritate * Baraj de limpede agheasmă nori de primăvară * În apă fiecare piatră sculptură de Brâncuși * Tanka * Prin pomi lângă râu soarele nu mai văd câinele pământul strălucește în câmp – vin mai aproape de tata * Pe dig meșteșugarul îmi cere o țigară în timp ce împletește nuielele – îmi spune că se vând coșurile la capătul digului miros de tămâie * Nu-mi spune “domnule” nu sunt domn pământul îmi spune asta – și cine poate dezaproba pământul? * Meșteșugarul a lucrat și pe ploaie niște coșuri neolitice de nuiele va pleca acum la oraș unde va încerca să le vândă anonim ca autorul Mioriței * Pe masă albumele van Gogh l’oeuvre complete – peinture ca un semn al milei lui Dumnezeu să sper în mila galbenului Isus * 28 noiembrie 2016 la 19:11 UTC+02
Ochii mei visează nu pot privi unui român pustinit de români Hemingway a scris despre Santiago că dormea bătrânul în colibă și visa lei aici în Retezat la doi pași de Făgăraș nu pot să nu mă gândesc la un alt bătrân care din 1937 până prin 1994 în insomniile sale cronice visa românește inexprimabil într-un Paris care nu însemna pentru el decât o mansardă și multe drumuri pe jos și nu pot să simt pentru bătrânul cățel șchiop decât ce mi-a spus și mie un punker bucovinean o dată încearcă să ghicești ce apoi prin ’94 fruntea sa grea a adormit în sfârșit ca Iosif fratele nostru da, Abel a omorât mielul și fratele său l-a omorât pe Abel. 28 noiembrie 2016 la 18:59 UTC+02 Tristețe de duminică Nu vrei la biserică, dragă, ce te ține, ce te leagă? ce mă ține și pe mine de nu mă-nțeleg cu tine? ce ne leagă pe-amândoi între oamenii-n nevoi? care om ne-o blestemat și ne-a pus sub greu lăcat? ochii ni s-au astupat urechile ceruiat mintea ni s-a înfundat să nu mai știm de-Mpărat; doară inima, doar ea, suferă de lipsa sa; și așa-i întreaga lume nu se mai-nțelege nime și Isus bietul, drăguțul, plânge singur, sărăcuțul, plânge în biserică din zori de duminică. 28 noiembrie 2016 la 18:57 UTC+02 Un suflet îndurerat * Tatăl și fiu mergând umăr la umăr * În câmp dragoste în cămăruță – lacrimi * Portret de niponă cu pisică în brațe * Poezia muzică tăcută * Pe ogor câinele lătrând la ce s-o fi gândind? * Starea de haiku în noapte e soare * Camera mamei inundată de sacru – aici dorm * Cât de vie e o Biblie în ideograme * Stol de porumbei aplecat pe ogor te miri din ce trăiesc * M-apropii de pomi vai nu știu ce sunt * În câmp cerul e un ocean dar doar în câmp * Writing haikus with dad until evening so happy * Nu apreciem soarele decât când asfințește ce păcat * Cum ar fi privit van Gogh dârele avioanelor? * Ceștile noi tata și cu mine bem lapte cu porumb * Crezând că sunt bani copilul culege păpădii * Pe chip al doilea rid – bucurie * Rugăciunea mă înalță se întâmplă lucruri mari inexprimabile * România sat sărman și frumos * Mângâi pisoiul părăsit n-aș fi crezut dar îi vindec sufletul * Am deschis fereastra dimineața – ce bine * Primul drum cu espadrilele chinezești și aici trec veacurile în câmp o barză * Ciobanul de lângă oi gândind ca o stană de piatră – scriu în genunchi pe pământ * Pe când mă-ntorc spre casă sufletul meu zâmbește și eu zâmbesc * Bocetul lui Labiș plângând îmi șterg fața cu pătura de oaie * Poezia despre mama lui Labiș mă umple de lacrimi Umplându-mi buzele de sare * Deasupra mea Retezatul e ascuns de nori – dar știu cum arată * Pe dig un om m-apropii de el – solidaritate * Baraj de limpede agheasmă nori de primăvară * În apă fiecare piatră sculptură de Brâncuși * Prin pomi lângă râu soarele nu mai văd câinele pământul strălucește în câmp – vin mai aproape de tata * Pe dig meșteșugarul îmi cere o țigară în timp ce împletește nuielele – îmi spune că se vând coșurile la capătul digului miros de tămâie * Nu-mi spune “domnule” nu sunt domn pământul îmi spune asta – și cine poate dezaproba pământul? * Meșteșugarul a lucrat și pe ploaie niște coșuri neolitice de nuiele va pleca acum la oraș unde va încerca să le vândă anonim ca autorul Mioriței * Pe masă albumele van Gogh l’oeuvre complete – peinture ca un semn al milei lui Dumnezeu să sper în mila galbenului Isus * Smerit bondarul ia miere din petalele căzute * Prin dese cețuri Luna blândă păpădie * Afară trece turma-n seară automobilistul claxoneaxă timid nu știe că doina cetinește oile * După ce am citit poezie pe când mă spăl îmi privesc în oglindă ochii mari * Dimineață pe drum oile behăie amarnic nu le place nici lor ploaia * Gândindu-mă la Osamu Dazai în sfârșit înțeleg devenirea * În câmp un cal negru cu botul alb mă privește * Spre cețuri de la verde spre albastru * Ca în copilărie îmi pun gheata într-o baltă simțind același lucru * Soare dragă uită-te la mine * Trecând pe sub firele de înaltă tensiune cumplită chitară a uriașilor pogorâți din munte * Bine o rândunică nu aduce vară dar o ciocârlie coboară soarele * Privesc păpădiile ciobite de vânt * Când înfrunzește nucul parcă ar înflori * Roiul de funigei
cade pe apă care o va duce departe umplând lumea de păpădii. Vântul blând de primăvară îmi tulbură hârtia Uimit privesc cerul luminat de vânt. * Oamenii muncesc furnicile muncesc doar poeții nu muncesc scriu și o vulpe mă privește ‘Ce-o fi și cu ăsta?’ * Una din lebede s-a depărtat încet șeful cârdului * Barza tocmai a coborât eu fug acasă după cameră dar pentru altceva * Venind de pe țărm casa pare de jucărie într-o lume de cuburi pictate * ‘Nu ploua, mă, băiatule, mă’ îi zic cerului ori poate Retezatului * The Cut is my Fuji * Dincolo pe baraj aproape de țărm un cârd de lebede obosite spirit nemișcat în huruitul cascadei și chiotele inconștient colective ale mititiștilor * Lângă țărm o floare imperială îngropată în apă – va răzbi * Apa a adus o roată ruginită precum steagul mikishimei ieșind din lacrimi * Degeaba exiști munte dacă ești ascuns de nori? * Două mașini Pe lângă femeia cu vite ‘Fugi mă, zăpăcitule, că te calcă!’ * După ploaie grâul e presărat de lacrimi * Pe dig cu camera un van Gogh în culori și un suflet îndurerat * Din apă învie moarta armată de trestii * Vincent is my rainy day man * Vâr brațele în râu să iau apă – nu mai îmi simt mâinile * Apa șuvoaie pe un perete drept – soterică prăbușire * Flori galbene pe stânci știu Vincent cine te-a învățat să pictezi 28 noiembrie 2016 la 18:57 UTC+02 Un suflet îndurerat * Tatăl și fiu mergând umăr la umăr * În câmp dragoste în cămăruță – lacrimi * Portret de niponă cu pisică în brațe * Poezia muzică tăcută * Pe ogor câinele lătrând la ce s-o fi gândind? * Starea de haiku în noapte e soare * Camera mamei inundată de sacru – aici dorm * Cât de vie e o Biblie în ideograme * Stol de porumbei aplecat pe ogor te miri din ce trăiesc * M-apropii de pomi vai nu știu ce sunt * În câmp cerul e un ocean dar doar în câmp * Writing haikus with dad until evening so happy * Nu apreciem soarele decât când asfințește ce păcat * Cum ar fi privit van Gogh dârele avioanelor? * Ceștile noi tata și cu mine bem lapte cu porumb * Crezând că sunt bani copilul culege păpădii * Pe chip al doilea rid – bucurie * Rugăciunea mă înalță se întâmplă lucruri mari inexprimabile * România sat sărman și frumos * Mângâi pisoiul părăsit n-aș fi crezut dar îi vindec sufletul * Am deschis fereastra dimineața – ce bine * Primul drum cu espadrilele chinezești și aici trec veacurile în câmp o barză * Ciobanul de lângă oi gândind ca o stană de piatră – scriu în genunchi pe pământ * Pe când mă-ntorc spre casă sufletul meu zâmbește și eu zâmbesc * Bocetul lui Labiș plângând îmi șterg fața cu pătura de oaie * Poezia despre mama lui Labiș mă umple de lacrimi Umplându-mi buzele de sare * Deasupra mea Retezatul e ascuns de nori – dar știu cum arată * Pe dig un om m-apropii de el – solidaritate * Baraj de limpede agheasmă nori de primăvară * În apă fiecare piatră sculptură de Brâncuși * Prin pomi lângă râu soarele nu mai văd câinele pământul strălucește în câmp – vin mai aproape de tata * Pe dig meșteșugarul îmi cere o țigară în timp ce împletește nuielele – îmi spune că se vând coșurile la capătul digului miros de tămâie * Nu-mi spune “domnule” nu sunt domn pământul îmi spune asta – și cine poate dezaproba pământul? * Meșteșugarul a lucrat și pe ploaie niște coșuri neolitice de nuiele va pleca acum la oraș unde va încerca să le vândă anonim ca autorul Mioriței * Pe masă albumele van Gogh l’oeuvre complete – peinture ca un semn al milei lui Dumnezeu să sper în mila galbenului Isus * Smerit bondarul ia miere din petalele căzute * Prin dese cețuri Luna blândă păpădie * Afară trece turma-n seară automobilistul claxoneaxă timid nu știe că doina cetinește oile * După ce am citit poezie pe când mă spăl îmi privesc în oglindă ochii mari * Dimineață pe drum oile behăie amarnic nu le place nici lor ploaia * Gândindu-mă la Osamu Dazai în sfârșit înțeleg devenirea * În câmp un cal negru cu botul alb mă privește * Spre cețuri de la verde spre albastru * Ca în copilărie îmi pun gheata într-o baltă simțind același lucru * Soare dragă uită-te la mine * Trecând pe sub firele de înaltă tensiune cumplită chitară a uriașilor pogorâți din munte * Bine o rândunică nu aduce vară dar o ciocârlie coboară soarele
* Privesc păpădiile ciobite de vânt * Când înfrunzește nucul parcă ar înflori * Roiul de funigei cade pe apă care o va duce departe umplând lumea de păpădii. Vântul blând de primăvară îmi tulbură hârtia Uimit privesc cerul luminat de vânt. * Oamenii muncesc furnicile muncesc doar poeții nu muncesc scriu și o vulpe mă privește ‘Ce-o fi și cu ăsta?’ * Una din lebede s-a depărtat încet șeful cârdului * Barza tocmai a coborât eu fug acasă după cameră dar pentru altceva * Venind de pe țărm casa pare de jucărie într-o lume de cuburi pictate * ‘Nu ploua, mă, băiatule, mă’ îi zic cerului ori poate Retezatului * The Cut is my Fuji * Dincolo pe baraj aproape de țărm un cârd de lebede obosite spirit nemișcat în huruitul cascadei și chiotele inconștient colective ale mititiștilor * Lângă țărm o floare imperială îngropată în apă – va răzbi * Apa a adus o roată ruginită precum steagul mikishimei ieșind din lacrimi * Degeaba exiști munte dacă ești ascuns de nori? * Două mașini Pe lângă femeia cu vite ‘Fugi mă, zăpăcitule, că te calcă!’ * După ploaie grâul e presărat de lacrimi * Pe dig cu camera un van Gogh în culori și un suflet îndurerat * Din apă învie moarta armată de trestii * Vincent is my rainy day man * Vâr brațele în râu să iau apă – nu mai îmi simt mâinile * Apa șuvoaie pe un perete drept – soterică prăbușire * Flori galbene pe stânci știu Vincent cine te-a învățat să pictezi 28 noiembrie 2016 la 18:49 UTC+02 My Man by Felix Rian Would take five hundred years for him to be born again from all the people who lived in the world there is one that I can name my man Ed Chigliak said Woody, Chris Stevens said Whitman on the radio In all childhood I said Huck and Jim But unknowingly I loved Jim more because unconsciously I was Huck Finn „Le Petit Larousse” opens easily at the page with his little photo and little article the apostle was born humble in the home of a Negro pastor for a Negro community and it took years to get there, mostly through Lincoln another soul because Dr. Martin Luther King Jr. – that’s his name – ’s grandfathers and grandmothers for centuries were born raised and died in slavedom so old Martin Luther was born again this time as a Negro and made such a fuss like every apostle did and died like James that’s the secret behind Negro Jim’s name he refused to bend before the hamans saying again and again that God created all men equal until they martyrized him don’t cry Coretta, don’t cry my Mother every soul cries with you some people say my man wasn’t a saint but God said: "What is harder? If you say so make of him a martyr see what you get" Coretta my Mother don’t cry for your killed man but it is true that all my life I’ll cry with you and it’s true after changing the man’s soul forever he died at thirty-nine just like a poet and I would never have believed that "Le Petit Larousse" prints spiritual icons ever since I’ve read of him and seen him and heard him no matter how little in those times for me Martin was a lamp in my pain and loneliness yes he was even when I didn’t love God anymore I loved Martin he was the only one I could hear do you hear me, man? :) 28 noiembrie 2016 la 18:45 UTC+02 Ploaia de miere lui Nicolae Steinhardt Zise-i sufletului: Felixel de tu crezi în sfântul Miel speră până mori mă frate că până-atunci se tot tot poate azi ș-umilu este Rege umilința tu alege lasă cărămida frate și speră până la moarte când la Templu vii, s-asculți oamenii cu har nu-s mulți om cu har a fost Isus și gândește und’ l-au dus stai ș-ascultă cu gând dus nu fii mai bun ca Isus nu mai spune că ești sfânt până nu treci de mormânt doar o zi-i cu-nsemnătate nădăjduiește până-n moarte că de n-a veni Isus geaba-i tot ce-ai zis și-ai spus cine o veni nu știi Isus vie cu-oameni tri tu te roagă în tăcere șă-i vedea cum plouă miere. 28 noiembrie 2016 la 18:43 UTC+02 Rugăciunea apostolului dormind bunului meu prieten și frate în credință Emi Doamne Hristoase ai milă de mine tu vezi în ce-amare mlaștini m-am zbătut și mă zbat nu mai îngăduí
păcatul peste mine nu mai îngăduí păcat peste păcat e-adevărat un ceas cu tine n-am putut veghea dar și de mă vei trimite-n lumea toată întâi rău mi-o părea pe urmă m-oi ducea semn nu îți cer, credință prin mine și prin sată și te rog Doamne tu dă-mi dragostea și-apoi trimitemă să duc inima ta oriunde-i trist și greu și frig și ger și voi fi fericit ca vrabia-n cer ca vrabia-n cer, căzută la pământ c-așa îmi va fi trista viață până la mormânt de te-am pierdut, câștigămă tu iar mi-e milă Doamne, văd cum plângi amar același peste ani, în veci nu te înțeleg rigăntre golani, eretic om întreg nu, Doamne, nici eu nu sunt cel mai mare nu pot, nu pot decât să-ți cad la picioare ca femeia prin mulțime s-ating vestmântul tău ca Bartimeu să plâng: ‘Milă, Fiul lui Dumnezeu’. 28 noiembrie 2016 la 18:37 UTC+02 Original English and translated from Romanian haikus and tanka * Writing haikus with dad until evening so happy * Vincent is my rainy day man * Oamenii muncesc furnicile muncesc doar poeții nu muncesc scriu și o vulpe mă privește ‘Ce-o fi și cu ăsta?’ People work ants work only poets do not work I write and a fox watches me ‘What’s with this one?’ * Gândindu-mă la Osamu Dazai în sfârșit înțeleg devenirea Thinking at Osamu Dazai at last I understand the becoming * Pe dig o piatră ciudată la orașe ar zice că e o sculptură On the embankment a strange stone in the cities they would say it is a sculpture * Pe dig un om mapropii de el – solidaritate On the embankment a man I come near him – solidarity * The Cut is my Fuji 28 noiembrie 2016 la 18:32 UTC+02 Aripa de tei În fereastra bucătăriei avem o aripă de tei ca o aripă mare de înger plină de frunze uscate din care tata culege flori și face ceai ca mierea pe jos s-au strâns sacre frunze uscate poate că e o aripă pe care ne-a dăruit-o un înger cuprins de milă. 28 noiembrie 2016 la 17:53 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Erika Sharma. 28 noiembrie 2016 la 17:39 UTC+02 1 din 324 Printează-le pe toate Într-o fereastră nouă Automatic reply: Poetry manuscript Mesaje primite x Penguin India Submissions prin comsw-1.tbs-ltd.co.uk 01:00 (Acum 16 ore) către mine engleză română Tradu mesajul Dezactivează pentru: engleză Hello, Thank you for your interest in publishing with Penguin Random House India. We appreciate the time and effort you have taken to prepare your proposal/manuscript and sending it to us. Our team typically takes six months to review the same. In the event that you do not hear back from us within that time frame, we are afraid that we will not be pursuing discussions pertaining to the publication of your book. In that event, an alternative that we could put forward for your consideration is Partridge Publishing, a self-publishing company (a part of Get Published, LLC, USA). Partridge works with writers who wish to become published authors, and has a range of paid services to help you publish your book. Please feel free to visit their website http://www.partridgepublishing.com/india and request their free publishing guide. You can also call them free of charge at 000 800 100 6262 to speak with a Publishing Consultant. With best regards The Publishing Team at Penguin Random House India DISCLAIMER: Penguin Random House India shall not be involved in the self-publishing process, not shall it in any way be responsible for any decisions taken by you, or for the acts of Partridge Publishing – a distinct legal entity. 28 noiembrie 2016 la 17:12 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/povestirile_ce_nu_vrei_s___le_cite_ 28 noiembrie 2016 la 01:12 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=YVZYychHL8E
28 noiembrie 2016 la 01:10 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 28 noiembrie 2016 la 01:01 UTC+02 Mi-am trimis cartea în India... 27 noiembrie 2016 la 23:33 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/ode_to_a_computer_-_felix_rian_cons 27 noiembrie 2016 la 23:21 UTC+02 ODE TO A COMPUTER Felix Rian Constantinescu 2016 Muzei Noastre... THE CHILD SAID THAT THE CHILD SAID THAT The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. YOU ON THE ROAD And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. I ONE WAS LOST I one was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. FAR YOU ARE Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. MOZART ABOUT BEETHOVEN A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives A GIRL IN LOVE A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. A CHILD’S DISCOVERY The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! A GIRL There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be. PROPHECY TO THE BELOVED You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. PEOPLE IN THE VILLAGE LAUGH People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. SPHYNX’S QUESTIONS What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? CHRISTMAS CAROL TO A REMBRANDT The Baby Sleeps To Himself Keeps And when He Wakes The Cradle Shakes And the Child Is God Almight Mother Mary In Egypt Prairie Old man Joseph Carpenter Sophist Here I Came The Child That's Lame Can you Give A Piece of Bread Can you Pray For my sad Head? If You do This You will Grow This Is Why My Life is So. PATCHWORK I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. LUKA He’s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks. DEFINITION Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. THE WAIL OF POETRY Alas, Poetry is Song And Poets Birds Following the Seasons There is no Faith No Truth No Love Just libraries and Schisms Whoever the World Is Governed by The Rich Or Murderous Ageless Poets Give It Speech Making Rob, Murder Pious This is the Way For every World The Road of Poetry Is no use to mistak'ly Muse Of Immortality. CATECHISM A Man Forbids Himself Of Pleasure Trying with Soul & Wit God Measure Another lives Eternal Kiss To whom Belongs Life's Bliss? VIRTUE AND SIN My name Is Virtue Poor and Humble I live Past The Cemetery My name is Sin Rich and Proud All Virtue I can Bury. TO THE STAR BORN OF THE STAR Of Light I chaunt The Light You haunt Innocent Star From Afar What is Your Name What is To know Life is a Game Men Billions Show Eternal Rivers You will See What is your Name Tell Me You are The Star Born From The Star Abraham Your Father Angel bright Mort'en Light You Are The Star Of Evermore The Children Of Our Mother. ESTELLA Hear my Weep Beloved Pip Listen to Me Die I am the World Beautiful Face
Only when I Cry. UGLY PEOPLE I see them Swirming Like Bugs Eating Like Ants Everything Made of Rot And Excrement Sharks Idiotic Living For Today's Today Wondering Could this mess Be lifted To humanity? THE GUITARâ&#x20AC;&#x2122;S GAME A Guitar Is A Guitar Whether Citizen Or Star Teach to Sing Or She Teach You Just a Game Of where are You Just a Game Of I am Far When You Play On Your Guitar Just a Game Of I am Here When the Musics No more Hear. THE GIRL WITH THE ABORTUS I Believe In Love She Cried And The Next Minute She Died What's the Use of Love You Know If She makes Only Death Grow? THE KILLED MAN There was A Killed Man In New England Stars Ago Named Mister Edgar Allan Poe Gave Birth To Universe And kept It In one Verse One Earthly Version of God Where Money Abode. JESUS TO PETER Let me Sing You Of my Love Do You Believe Me? Let me Speak to You Of Truth Do You Believe Me? Let me Show to You My Death Do You Believe Me? TO MY STONE O Rock Thou Stone Or Bird I hear You In the Night Of walking Dead & Fright - Ago You came From River Afar And You My Stone = a Star. RESPONSE TO PRIDE You tell Me To be Proud I tell You That I'm Mad A Difference To Be: Your Pride Is under Me. MIHAI EMINESCU AT BELLU CEMETERY The Poet Wrote His Epitaph And The Centuries Riffraff Childhood Songs Written in Marble Psalms Of Stephen Cain & Abel Logic Sentences In Stone And The Moon Walks by Alone. THE CAT ELECTED A TSAR You are Mice And I A Cat That is All the World Precise We're All So And so You Are We'your Servants Blessed Tsar. A YOUNG COUNTRY BOY He's a Young Country Boy Grew up Without a Toy Despised by Everyone Because he Works the Lan' Despised by Any Girl The Boy w/ Soul A Pearl. MUSIC HAS A WAY Music has A Way Eternity To Weigh Whenever Man @ Lose Music Must Accuse. MY LOVE WEPT My Love Wept I can't Accept All This Misery So please My Love My Church & Treasury Let's Kiss The Rosary. ALL ANGELS COME All Angels Come To the Bum Strum Such a Way Life Is Made Heaven Sings Above The Slum Can't Tell Angel Can't Tell Maid. THE CARTOGRAPH AND KING ARVAD -I inkt The World Out On a Leaf Years by Ago With Old Mate Leif We Sailed To Another World Got Verily To God's House- hold; -And what You brought To me Old Mad? ;Said foolishly Young King Arvad; -What you Brought To the Knight Of Knights When You Enterred This Rich Site? -Just this Leaf O blessed King The Drift Of Leif The Viking From It You My King Arvad Learnest How To get To God. EPIPHANY When He Was Born Sky Was All Starn Mom Gave A Kisst: Let's Call Him Christ. STARSTORMS The Cry & Song Of every Bird In Morning time Is Heard At Night Starstorms rain And no One Hears their Pain. DADDY WANTS TO BE ALONE Daddy Wants To Be Alone Everyday Tells To His Son Mother Is Years Gone Dead Buried In a Tomb Of Lead. COME ONE FRIEND Come on Friend We'll Play A Game You will Tell me What's My Name And then We'll Go on The Game I will Tell You What's your Name And when Our Name Will Know In the Cem'tery Will Bow. 13 AMERICAN POEMS Ode to a Computer The Moon is in It The deserted Street The Oak where We Meet The Heart and the Beat. To Amerigo Lar of America Herald of Night All are In You The Big And Dead. To Work The Broken Arm And Broken Brain Joseph has No Hands Mary - Blind. Alone in the Cemetery Alone with Jesus In the Cemetery The Dead are Silent The Rain Speaks. The Pogany Castle In Night Castle is Wet In Night Sun is Set Dead Ghosts fly Dead Night cry. To the Genius of America I was Buried In a Garment of Stones And I Built A Cranium Armor I Walk inside the Worm I Live with Ignorance Down in the Grave Forever Alone. Transylvanian Night Comes Night I fall Asleep Town is Foolish Moon is Deep My Dream is A River And my Head A Stone. To My Mother At Night At Day When Black Comes Gray To You I Pray With Death Alone To Me She Say Life is but None. Waiting Death Death is a Glimpse Of Light Excess I learnt the Truth I must Profess Down in the Path There's Nothing True So me and Death Is Stamp and Glue. To the Werewolf From the Vampyre I write American Werewolf London and Kerouac Wrote American morning. To
Dollar You The Blood of United States of America The Paper Of Confessions The Nuggets Of Liberty. To Liza All the Factories Are Mine All the Workers Are We. To the End Love is the End Like Death When Music Is Done Only Dark. 27 noiembrie 2016 la 22:56 UTC+02 Am 52 de poeme în engleză pe care le pot publica. 27 noiembrie 2016 la 22:48 UTC+02 13 American Poems by Felix Rian-Constaninescu Romania, 2016 Ode to a Computer The Moon is in It The deserted Street The Oak where We Meet The Heart and the Beat. To Amerigo Lar of America Herald of Night All are In You The Big And Dead. To Work The Broken Arm And Broken Brain Joseph has No Hands Mary - Blind. Alone in the Cemetery Alone with Jesus In the Cemetery The Dead are Silent The Rain Speaks. The Pogany Castle In Night Castle is Wet In Night Sun is Set Dead Ghosts fly Dead Night cry. To the Genius of America I was Buried In a Garment of Stones And I Built A Cranium Armor I Walk inside the Worm I Live with Ignorance Down in the Grave Forever Alone. Transylvanian Night Comes Night I fall Asleep Town is Foolish Moon is Deep My Dream is A River And my Head A Stone. To My Mother At Night At Day When Black Comes Gray To You I Pray With Death Alone To Me She Say Life is but None. Waiting Death Death is a Glimpse Of Light Excess I learnt the Truth I must Profess Down in the Path There's Nothing True So me and Death Is Stamp and Glue. To the Werewolf From the Vampyre I write American Werewolf London and Kerouac Wrote American morning. To Dollar You The Blood of United States of America The Paper Of Confessions The Nuggets Of Liberty. To Liza All the Factories Are Mine All the Workers Are We. To the End Love is the End Like Death When Music Is Done Only Dark. 27 noiembrie 2016 la 22:36 UTC+02 THE CHILD SAID THAT Felix Rian Constantinescu 2016 THE CHILD SAID THAT The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. YOU ON THE ROAD And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. I ONE WAS LOST I one was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. FAR YOU ARE Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. MOZART ABOUT BEETHOVEN A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives A GIRL IN LOVE A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. A CHILD’S DISCOVERY The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! A GIRL There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be. PROPHECY TO THE BELOVED You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. PEOPLE IN THE VILLAGE LAUGH People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. SPHYNX’S QUESTIONS What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? CHRISTMAS CAROL TO A REMBRANDT The Baby Sleeps To Himself Keeps And when He Wakes The Cradle Shakes And the Child Is God Almight Mother Mary In Egypt Prairie Old man Joseph Carpenter Sophist Here I Came The Child That's Lame Can you Give A Piece of Bread Can you Pray For my sad Head? If You do This You will Grow This Is Why My
Life is So. PATCHWORK I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. LUKA He’s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks. DEFINITION Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. THE WAIL OF POETRY Alas, Poetry is Song And Poets Birds Following the Seasons There is no Faith No Truth No Love Just libraries and Schisms Whoever the World Is Governed by The Rich Or Murderous Ageless Poets Give It Speech Making Rob, Murder Pious This is the Way For every World The Road of Poetry Is no use to mistak'ly Muse Of Immortality. CATECHISM A Man Forbids Himself Of Pleasure Trying with Soul & Wit God Measure Another lives Eternal Kiss To whom Belongs Life's Bliss? VIRTUE AND SIN My name Is Virtue Poor and Humble I live Past The Cemetery My name is Sin Rich and Proud All Virtue I can Bury. TO THE STAR BORN OF THE STAR Of Light I chaunt The Light You haunt Innocent Star From Afar What is Your Name What is To know Life is a Game Men Billions Show Eternal Rivers You will See What is your Name Tell Me You are The Star Born From The Star Abraham Your Father Angel bright Mort'en Light You Are The Star Of Evermore The Children Of Our Mother. ESTELLA Hear my Weep Beloved Pip Listen to Me Die I am the World Beautiful Face Only when I Cry. UGLY PEOPLE I see them Swirming Like Bugs Eating Like Ants Everything Made of Rot And Excrement Sharks Idiotic Living For Today's Today Wondering Could this mess Be lifted To humanity? THE GUITAR’S GAME A Guitar Is A Guitar Whether Citizen Or Star Teach to Sing Or She Teach You Just a Game Of where are You Just a Game Of I am Far When You Play On Your Guitar Just a Game Of I am Here When the Musics No more Hear. THE GIRL WITH THE ABORTUS I Believe In Love She Cried And The Next Minute She Died What's the Use of Love You Know If She makes Only Death Grow? THE KILLED MAN There was A Killed Man In New England Stars Ago Named Mister Edgar Allan Poe Gave Birth To Universe And kept It In one Verse One Earthly Version of God Where Money Abode. JESUS TO PETER Let me Sing You Of my Love Do You Believe Me? Let me Speak to You Of Truth Do You Believe Me? Let me Show to You My Death Do You Believe Me? TO MY STONE O Rock Thou Stone Or Bird I hear You In the Night Of walking Dead & Fright - Ago You came From River Afar And You My Stone = a Star. RESPONSE TO PRIDE You tell Me To be Proud I tell You That I'm Mad A Difference To Be: Your Pride Is under Me. MIHAI EMINESCU AT BELLU CEMETERY The Poet Wrote His Epitaph And The Centuries Riffraff Childhood Songs Written in Marble Psalms Of Stephen Cain & Abel Logic Sentences In Stone And The Moon Walks by Alone. THE CAT ELECTED A TSAR You are Mice And I A Cat That is All the World Precise We're All So And so You Are We'your Servants Blessed Tsar. A YOUNG COUNTRY BOY He's a Young Country Boy Grew up Without a Toy Despised by Everyone Because he Works the Lan' Despised by Any Girl The Boy w/ Soul A Pearl. MUSIC HAS A WAY Music has A Way Eternity To Weigh Whenever Man @ Lose Music Must Accuse. MY LOVE WEPT My Love Wept I can't Accept All This Misery So please My Love My Church & Treasury Let's Kiss The Rosary. ALL ANGELS COME All Angels Come To the Bum Strum Such a Way Life Is Made Heaven Sings Above The Slum Can't Tell Angel Can't Tell Maid. THE CARTOGRAPH AND KING ARVAD -I inkt The World Out On a Leaf Years by Ago With Old Mate Leif We Sailed To Another World Got Verily To God's House- hold; -And what You brought To me Old Mad? ;Said foolishly Young King Arvad; -What you Brought To the Knight Of Knights When You Enterred This Rich Site? -Just this Leaf O blessed King The Drift Of Leif The Viking From It You My King Arvad Learnest How To get To God. EPIPHANY When He Was Born Sky Was All Starn Mom Gave A Kisst: Let's Call Him Christ. STARSTORMS The Cry & Song Of every Bird In Morning time Is Heard At Night Starstorms rain And no One Hears their Pain. DADDY WANTS TO BE ALONE Daddy Wants To Be Alone Everyday Tells To His Son Mother Is Years
Gone Dead Buried In a Tomb Of Lead. COME ONE FRIEND Come on Friend We'll Play A Game You will Tell me What's My Name And then We'll Go on The Game I will Tell You What's your Name And when Our Name Will Know In the Cem'tery Will Bow. 27 noiembrie 2016 la 21:29 UTC+02 Mihai Eminescu at Bellu Cemetery The Poet Wrote His Epitaph And The Centuries Riffraff Childhood Songs Written in Marble Psalms Of Stephen Cain & Abel Logic Sentences In Stone And The Moon Walks by Alone. 27 noiembrie 2016 la 21:09 UTC+02 https://ro.wikipedia.org/wiki/Dida_Dr%C4%83gan 27 noiembrie 2016 la 21:02 UTC+02 The Cat Elected a Tsar You are Mice And I A Cat That is All the World Precise We're All So And so You Are We'your Servants Blessed Tsar. 27 noiembrie 2016 la 20:41 UTC+02 A Young Country Boy He's a Young Country Boy Grew up Without a Toy Despised by Everyone Because he Works the Lan' Despised by Any Girl The Boy w/ Soul A Pearl. 27 noiembrie 2016 la 20:29 UTC+02 Music has a Way Music has A Way Eternity To Weigh Whenever Man @ Lose Music Must Accuse. 27 noiembrie 2016 la 20:09 UTC+02 My Love Wept My Love Wept I can't Accept All This Misery So please My Love My Church & Treasury Let's Kiss The Rosary. 27 noiembrie 2016 la 19:50 UTC+02 All Angels Come All Angels Come To the Bum Strum Such a Way Life Is Made Heaven Sings Above The Slum Can't Tell Angel Can't Tell Maid. 27 noiembrie 2016 la 19:12 UTC+02 The Cartograph and King Arvad -I inkt The World Out On a Leaf Years by Ago With Old Mate Leif We Sailed To Another World Got Verily To God's House- hold; -And what You brought To me Old Mad? ;Said foolishly Young King Arvad; -What you Brought To the Knight Of Knights When You Enterred This Rich Site? -Just this Leaf O blessed King The Drift Of Leif The Viking From It You My King Arvad Learnest How To get To God. 27 noiembrie 2016 la 18:58 UTC+02 Epiphany When He Was Born Sky Was All Starn Mom Gave A Kisst: Let's Call Him Christ. 27 noiembrie 2016 la 18:53 UTC+02 http://www.alcor.com.au/english_rhyming_dictionary.asp 27 noiembrie 2016 la 18:53 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un profil. https://www.facebook.com/profile.php?id=100010050511541 27 noiembrie 2016 la 18:46 UTC+02 Starstorms The Cry & Song Of every Bird In Morning time Is Heard At Night Starstorms rain And no One Hears their Pain. 27 noiembrie 2016 la 18:34 UTC+02 http://www.manythings.org/vocabulary/lists/l/words.php?f=ogden 27 noiembrie 2016 la 18:17 UTC+02 Daddy Wants to be Alone Daddy Wants To Be Alone Everyday Tells To His Son Mother Is Years Gone Dead Buried In a Tomb Of Lead. 27 noiembrie 2016 la 18:06 UTC+02
Come on Friend Come on Friend We'll Play A Game You will Tell me What's My Name And then We'll Go on The Game I will Tell You What's your Name And when Our Name Will Know In the Cem'tery Will Bow. 27 noiembrie 2016 la 17:39 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=iSjHEhjgGYs 27 noiembrie 2016 la 17:31 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=AR8D2yqgQ1U 27 noiembrie 2016 la 02:21 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelixgelu/docs/bun___seara_iubito__pove__ti___i_mi_2e213c194d7e15 27 noiembrie 2016 la 01:42 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/pentru_statele_unite_ale_terrei.doc 27 noiembrie 2016 la 01:40 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/bun___seara_iubito__pove__ti___i_mi 27 noiembrie 2016 la 00:37 UTC+02 Response to an Advice You tell Me To be Proud I tell You That I'm Mad A Difference To Be: Your Pride Is under Me. 27 noiembrie 2016 la 00:10 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=lNf1C3pOpTo 26 noiembrie 2016 la 23:59 UTC+02 To my Stone O Rock Thou Stone Or Bird I hear You In the Night Of walking Dead & Fright Ago You came From River Afar And You My Stone = a Star. 26 noiembrie 2016 la 23:42 UTC+02 THE CHILD SAID THAT Felix Rian Constantinescu 2016 THE CHILD SAID THAT The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. YOU ON THE ROAD And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. I ONE WAS LOST I one was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. FAR YOU ARE Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. MOZART ABOUT BEETHOVEN A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives A GIRL IN LOVE A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. A CHILD’S DISCOVERY The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! A GIRL There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be. PROPHECY TO THE BELOVED You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. PEOPLE IN THE VILLAGE LAUGH People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. SPHYNX’S QUESTIONS What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? CHRISTMAS CAROL TO A REMBRANDT The Baby Sleeps To Himself Keeps And when He Wakes The Cradle Shakes And the Child Is God Almight Mother Mary In Egypt Prairie Old man Joseph Carpenter Sophist Here I Came The Child That's Lame Can you Give A Piece of Bread Can you Pray For my sad Head? If You do This You will Grow This Is Why My
Life is So. PATCHWORK I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. LUKA He’s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks. DEFINITION Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. THE WAIL OF POETRY Alas, Poetry is Song And Poets Birds Following the Seasons There is no Faith No Truth No Love Just libraries and Schisms Whoever the World Is Governed by The Rich Or Murderous Ageless Poets Give It Speech Making Rob, Murder Pious This is the Way For every World The Road of Poetry Is no use to mistak'ly Muse Of Immortality. CATECHISM A Man Forbids Himself Of Pleasure Trying with Soul & Wit God Measure Another lives Eternal Kiss To whom Belongs Life's Bliss? VIRTUE AND SIN My name Is Virtue Poor and Humble I live Past The Cemetery My name is Sin Rich and Proud All Virtue I can Bury. TO THE STAR BORN OF THE STAR Of Light I chaunt The Light You haunt Innocent Star From Afar What is Your Name What is To know Life is a Game Men Billions Show Eternal Rivers You will See What is your Name Tell Me You are The Star Born From The Star Abraham Your Father Angel bright Mort'en Light You Are The Star Of Evermore The Children Of Our Mother. ESTELLA Hear my Weep Beloved Pip Listen to Me Die I am the World Beautiful Face Only when I Cry. UGLY PEOPLE I see them Swirming Like Bugs Eating Like Ants Everything Made of Rot And Excrement Sharks Idiotic Living For Today's Today Wondering Could this mess Be lifted To humanity? THE GUITAR’S GAME A Guitar Is A Guitar Whether Citizen Or Star Teach to Sing Or She Teach You Just a Game Of where are You Just a Game Of I am Far When You Play On Your Guitar Just a Game Of I am Here When the Musics No more Hear. The Girl with the Abortus I Believe In Love She Cried And The Next Minute She Died What's the Use of Love You Know If She makes Only Death Grow? THE KILLED MAN There was A Killed Man In New England Stars Ago Named Mister Edgar Allan Poe Gave Birth To Universe And kept It In one Verse One Earthly Version of God Where Money Abode. JESUS TO PETER Let me Sing You Of my Love Do You Believe Me? Let me Speak to You Of Truth Do You Believe Me? Let me Show to You My Death Do You Believe Me? To my Stone O Rock Thou Stone Or Bird I hear You In the Night Of walking Dead & Fright - Ago You came From River Afar And You My Stone = a Star. Response to an Advice You tell Me To be Proud I tell You That I'm Mad A Difference To Be: Your Pride Is under Me. 26 noiembrie 2016 la 23:33 UTC+02 Jesus To Peter Let me Sing You Of my Love Do You Believe Me? Let me Speak to You Of Truth Do You Believe Me? Let me Show to You my Death Do You Believe Me? 26 noiembrie 2016 la 23:19 UTC+02 The Killed Man There was A Killed Man In New England Stars Ago Named Mister Edgar Allan Poe Gave Birth To Universe And kept It In one Verse One Earthly Version of God Where Money Abode. 26 noiembrie 2016 la 23:01 UTC+02 The Girl with the Abortus I Believe In Love She Cried And The Next Minute She Died What's the Use of Love You Know If She makes Only Death Grow? 26 noiembrie 2016 la 22:51 UTC+02 The Guitar's Game A Guitar Is A Guitar Whether Citizen Or Star Teach to Sing Or She Teach You Just a Game Of where are You Just a Game Of I am Far When You Play On Your Guitar Just a Game Of I am Here When the Musics No more Hear. 26 noiembrie 2016 la 22:17 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=bch1_Ep5M1s 26 noiembrie 2016 la 22:06 UTC+02
Ugly People I see them Swirming Like Bugs Eating Like Ants Everything Made of Rot And Excrement Sharks Idiotic Living For Today's Today Wondering Could this mess Be lifted To humanity? 26 noiembrie 2016 la 21:50 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Matilda Varzarul. SECURISTĂ 26 noiembrie 2016 la 21:45 UTC+02 Estella Hear my Weep Beloved Pip Listen to Me Die I am the World Beautiful Face Only when I Cry. 26 noiembrie 2016 la 21:10 UTC+02 To The Star Born From The Star Of Light I chaunt The Light You haunt Innocent Star From Afar What is Your Name What is To know Life is a Game Men Billions Show Eternal Rivers You will See What is your Name Tell Me You are The Star Born From The Star Abraham Your Father Angel bright Mort'en Light You Are The Star Of Evermore The Children Of Our Mother. 26 noiembrie 2016 la 21:03 UTC+02 Virtue and Sin My name Is Virtue Poor and Humble I live Past The Cemetery My name is Sin Rich and Proud All Virtue I can Bury. 26 noiembrie 2016 la 21:00 UTC+02 Catechism A Man Forbids Himself Of Pleasure Trying with Soul & Wit God Measure Another lives Eternal Kiss To whom Belongs Life's Bliss? 26 noiembrie 2016 la 19:42 UTC+02 VEZI!!!!!!!!!!!!!!!!!! 26 noiembrie 2016 la 13:52 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=NGCVZQHzX14 26 noiembrie 2016 la 00:29 UTC+02 THE CHILD SAID THAT Felix Rian Constantinescu 2016 The Child Said That The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. You On The Road And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. I Once Was Lost I once was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. Far You Are Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. Mozart About Beethoven A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives A Girl In Love A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. A Child's Discovery The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! A Girl There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be. Prophecy to the Beloved You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. People in the Village Laugh People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. Sphynx's Questions What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? Christmas Carol To a Rembrandt The Baby Sleeps To Himself Keeps And when He Wakes The Cradle Shakes And the Child Is God Almight Mother Mary In Egypt Prairie Old man Joseph
Carpenter Sophist Here I Came The Child That's Lame Can you Give A Piece of Bread Can you Pray For my sad Head? If You do This You will Grow This Is Why My Life is So. Patchwork I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. Luka He s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks. Definition Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. The Wail of Poetry Alas, poetry is Song And Poets Birds Following the Seasons There is no Faith No Truth No Love Just libraries and Schisms Whoever the World Is Governed by The Rich Or Murderous Ageless Poets Give It Speech Making Rob, Murder Pious This is the Way For every World The Road of Poetry Is no use to mistak'ly Muse Of Immortality. 25 noiembrie 2016 la 23:58 UTC+02 Patchwork I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. Luka He s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks. Definition Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. The Wail of Poetry Alas, Poetry is Song And Poets Birds Following the Seasons There is no Faith No Truth No Love Just libraries and Schisms Whoever the World Is Governed by The Rich Or Murderous Ageless Poets Give It Speech Making Rob, Murder Pious This is the Way For every World The Road of Poetry Is no use to mistak'ly Muse Of Immortality. 25 noiembrie 2016 la 23:53 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 25 noiembrie 2016 la 23:46 UTC+02 John Milton, one of the greatest English poets, wrote at this time of religious flux and political upheaval. Milton best known for his epic poem Paradise Lost (1671). Among other important poems include L'Allegro, 1631, Il Penseroso 1634, Comus (a masque), 1638 and Lycidas. Milton's poetry and prose reflect deep personal convictions, a passion for freedom and self-determination, and the urgent issues and political turbulence of his day. His celebrated Areopagitica, written in condemnation of pre-publication censorship, is among history's most influential and impassioned defenses of free speech and freedom of the press. - Wikipedia. 25 noiembrie 2016 la 23:31 UTC+02 Mr. Mell having left me while he took his irreparable boots upstairs, I went softly to the upper end of the room, observing all this as I crept along. Suddenly I came upon a pasteboard placard, beautifully written, which was lying on the desk, and bore these words: ‘TAKE CARE OF HIM. HE BITES.’ I got upon the desk immediately, apprehensive of at least a great dog underneath. But, though I looked all round with anxious eyes, I could see nothing of him. I was still engaged in peering about, when Mr. Mell came back, and asked me what I did up there? ‘I beg your pardon, sir,’ says I, ‘if you please, I’m looking for the dog.’ ‘Dog?’ he says. ‘What dog?’ ‘Isn’t it a dog, sir?’ ‘Isn’t what a dog?’ ‘That’s to be taken care of, sir; that bites.’ ‘No, Copperfield,’ says he, gravely, ‘that’s not a dog. That’s a boy. My instructions are, Copperfield, to put this placard on your back. I am sorry to make such a beginning with you, but I must do it.’ With that he took me down, and tied the placard, which was neatly constructed for the purpose, on my shoulders like a knapsack; and wherever I went, afterwards, I had the consolation of carrying it. What I suffered from that placard, nobody can imagine. Whether it was possible for people to see me or not, I always fancied that somebody was reading it. It was no relief to turn round and find nobody; for wherever my back was, there I imagined somebody always to be. That cruel man with the wooden leg
aggravated my sufferings. He was in authority; and if he ever saw me leaning against a tree, or a wall, or the house, he roared out from his lodge door in a stupendous voice, ‘Hallo, you sir! You Copperfield! Show that badge conspicuous, or I’ll report you!’ The playground was a bare gravelled yard, open to all the back of the house and the offices; and I knew that the servants read it, and the butcher read it, and the baker read it; that everybody, in a word, who came backwards and forwards to the house, of a morning when I was ordered to walk there, read that I was to be taken care of, for I bit, I recollect that I positively began to have a dread of myself, as a kind of wild boy who did bite. There was an old door in this playground, on which the boys had a custom of carving their names. It was completely covered with such inscriptions. In my dread of the end of the vacation and their coming back, I could not read a boy’s name, without inquiring in what tone and with what emphasis HE would read, ‘Take care of him. He bites.’ There was one boy--a certain J. Steerforth--who cut his name very deep and very often, who, I conceived, would read it in a rather strong voice, and afterwards pull my hair. There was another boy, one Tommy Traddles, who I dreaded would make game of it, and pretend to be dreadfully frightened of me. There was a third, George Demple, who I fancied would sing it. I have looked, a little shrinking creature, at that door, until the owners of all the names--there were five-and-forty of them in the school then, Mr. Mell said-seemed to send me to Coventry by general acclamation, and to cry out, each in his own way, ‘Take care of him. He bites!’ It was the same with the places at the desks and forms. It was the same with the groves of deserted bedsteads I peeped at, on my way to, and when I was in, my own bed. I remember dreaming night after night, of being with my mother as she used to be, or of going to a party at Mr. Peggotty’s, or of travelling outside the stage-coach, or of dining again with my unfortunate friend the waiter, and in all these circumstances making people scream and stare, by the unhappy disclosure that I had nothing on but my little nightshirt, and that placard. In the monotony of my life, and in my constant apprehension of the re-opening of the school, it was such an insupportable affliction! I had long tasks every day to do with Mr. Mell; but I did them, there being no Mr. and Miss Murdstone here, and got through them without disgrace. Before, and after them, I walked about--supervised, as I have mentioned, by the man with the wooden leg. How vividly I call to mind the damp about the house, the green cracked flagstones in the court, an old leaky water-butt, and the discoloured trunks of some of the grim trees, which seemed to have dripped more in the rain than other trees, and to have blown less in the sun! At one we dined, Mr. Mell and I, at the upper end of a long bare dining-room, full of deal tables, and smelling of fat. Then, we had more tasks until tea, which Mr. Mell drank out of a blue teacup, and I out of a tin pot. All day long, and until seven or eight in the evening, Mr. Mell, at his own detached desk in the schoolroom, worked hard with pen, ink, ruler, books, and writing-paper, making out the bills (as I found) for last half-year. When he had put up his things for the night he took out his flute, and blew at it, until I almost thought he would gradually blow his whole being into the large hole at the top, and ooze away at the keys. I picture my small self in the dimly-lighted rooms, sitting with my head upon my hand, listening to the doleful performance of Mr. Mell, and conning tomorrow’s lessons. I picture myself with my books shut up, still listening to the doleful performance of Mr. Mell, and listening through it to what used to be at home, and to the blowing of the wind on Yarmouth flats, and feeling very sad and solitary. I picture myself going up to bed, among the unused rooms, and sitting on my bed-side crying for a comfortable word from Peggotty. I picture myself coming downstairs in the morning, and looking through a long ghastly gash of a staircase window at the school-bell hanging on the top of an out-house with a weathercock above it; and dreading the time when it shall ring J.
Steerforth and the rest to work: which is only second, in my foreboding apprehensions, to the time when the man with the wooden leg shall unlock the rusty gate to give admission to the awful Mr. Creakle. I cannot think I was a very dangerous character in any of these aspects, but in all of them I carried the same warning on my back. Mr. Mell never said much to me, but he was never harsh to me. I suppose we were company to each other, without talking. I forgot to mention that he would talk to himself sometimes, and grin, and clench his fist, and grind his teeth, and pull his hair in an unaccountable manner. But he had these peculiarities: and at first they frightened me, though I soon got used to them. - David Copperfield, by Charles Dickens. 25 noiembrie 2016 la 22:36 UTC+02 X THE TRIAL, EXECUTION, AND BURIAL OF HOMER PHELPS From time to time an enwearied pine bough let fall to the earth its load of melting snow, and the branch swung back glistening in the faint wintry sunlight. Down the gulch a brook clattered amid its ice with the sound of a perpetual breaking of glass. All the forest looked drenched and forlorn. The skyline was a ragged enclosure of gray cliffs and hemlocks and pines. If one had been miraculously set down in this gulch one could have imagined easily that the nearest human habitation was hundreds of miles away, if it were not for an old half-discernible wood-road that led towards the brook. "Halt! Who's there?" This low and gruff cry suddenly dispelled the stillness which lay upon the lonely gulch, but the hush which followed it seemed even more profound. The hush endured for some seconds, and then the voice of the challenger was again raised, this time with a distinctly querulous note in it. "Halt! Who's there? Why don't you answer when I holler? Don't you know you're likely to get shot?" A second voice answered, "Oh, you knew who I was easy enough." "That don't make no diff'rence." One of the Margate twins stepped from a thicket and confronted Homer Phelps on the old woodroad. The majestic scowl of official wrath was upon the brow of Reeves Margate, a long stick was held in the hollow of his arm as one would hold a rifle, and he strode grimly to the other boy. "That don't make no diff'rence. You've got to answer when I holler, anyhow. Willie says so." At the mention of the dread chieftain's name the Phelps boy daunted a trifle, but he still sulkily murmured, "Well, you knew it was me." He started on his way through the snow, but the twin sturdily blocked the path. "You can't pass less'n you give the countersign." "Huh?" said the Phelps boy. "Countersign?" "Yes--countersign," sneered the twin, strong in his sense of virtue. But the Phelps boy became very angry. "Can't I, hey? Can't I, hey? I'll show you whether I can or not! I'll show you, Reeves Margate!" There was a short scuffle, and then arose the anguished clamor of the sentry: "Hey, fellers! Here's a man tryin' to run a-past the guard. Hey, fellers! Hey!" There was a great noise in the adjacent underbrush. The voice of Willie could be heard exhorting his followers to charge swiftly and bravely. Then they appeared--Willie Dalzel, Jimmie Trescott, the other Margate twin, and Dan Earl. The chieftain's face was dark with wrath. "What's the matter? Can't you play it right? 'Ain't you got any sense?" he asked the Phelps boy. The sentry was yelling out his grievance. "Now--he came along an' I hollered at 'im, an' he didn't pay no 'tention, an' when I ast 'im for the countersign, he wouldn't say nothin'. That ain't no way." "Can't you play it right?" asked the chief again, with gloomy scorn. "He knew it was me easy enough," said the Phelps boy. "That 'ain't got nothin' to do with it," cried the chief, furiously. "That 'ain't got nothin' to do with it. If you're goin' to play, you've got to play it right. It ain't no fun if you go spoilin' the whole thing this way. Can't you play it right?" "I forgot the countersign," lied the culprit, weakly. Whereupon the remainder of the band yelled out, with one triumphant voice: "War to the knife! War to the knife! I remember it, Willie. Don't I, Willie?" The leader was puzzled.
Evidently he was trying to develop in his mind a plan for dealing correctly with this unusual incident. He felt, no doubt, that he must proceed according to the books, but unfortunately the books did not cover the point precisely. However, he finally said to Homer Phelps, "You are under arrest." Then with a stentorian voice he shouted, "Seize him!" His loyal followers looked startled for a brief moment, but directly they began to move upon the Phelps boy. The latter clearly did not intend to be seized. He backed away, expostulating wildly. He even seemed somewhat frightened. "No, no; don't you touch me, I tell you; don't you dare touch me." The others did not seem anxious to engage. They moved slowly, watching the desperate light in his eyes. The chieftain stood with folded arms, his face growing darker and darker with impatience. At length he burst out: "Oh, seize him, I tell you! Why don't you seize him? Grab him by the leg, Dannie! Hurry up, all of you! Seize him, I keep a-say-in'!" Thus adjured, the Margate twins and Dan Earl made another pained effort, while Jimmie Trescott manoeuvred to cut off a retreat. But, to tell the truth, there was a boyish law which held them back from laying hands of violence upon little Phelps under these conditions. Perhaps it was because they were only playing, whereas he was now undeniably serious. At any rate, they looked very sick of their occupation. "Don't you dare!" snarled the Phelps boy, facing first one and then the other; he was almost in tears--"don't you dare touch me!" The chieftain was now hopping with exasperation. "Oh, seize him, can't you? You're no good at all!" Then he loosed his wrath upon the Phelps boy: "Stand still, Homer, can't you? You've got to be seized, you know. That ain't the way. It ain't any fun if you keep a-dodgin' that way. Stand still, can't you! You've got to be seized." "I don't _want_ to be seized," retorted the Phelps boy, obstinate and bitter. "But you've _got_ to be seized!" yelled the maddened chief. "Don't you see? That's the way to play it." The Phelps boy answered, promptly, "But I don't want to play that way." "But that's the _right_ way to play it. Don't you see? You've got to play it the right way. You've got to be seized, an' then we'll hold a trial on you, an'--an' all sorts of things." But this prospect held no illusions for the Phelps boy. He continued doggedly to repeat, "I don't want to play that way!" Of course in the end the chief stooped to beg and beseech this unreasonable lad. "Oh, come on, Homer! Don't be so mean. You're a-spoilin' everything. We won't hurt you any. Not the tintiest bit. It's all just playin'. What's the matter with you?" The different tone of the leader made an immediate impression upon the other. He showed some signs of the beginning of weakness. "Well," he asked, "what you goin' to do?" "Why, first we're goin' to put you in a dungeon, or tie you to a stake, or something like that--just pertend, you know," added the chief, hurriedly, "an' then we'll hold a trial, awful solemn, but there won't be anything what'll hurt you. Not a thing." [Illustration: "FROM THIS BOOT HE EMPTIED ABOUT A QUART OF SNOW"] And so the game was readjusted. The Phelps boy was marched off between Dan Earl and a Margate twin. The party proceeded to their camp, which was hidden some hundred feet back in the thickets. There was a miserable little hut with a pine-bark roof, which so frankly and constantly leaked that existence in the open air was always preferable. At present it was noisily dripping melted snow into the black mouldy interior. In front of this hut a feeble fire was flickering through its unhappy career. Underfoot, the watery snow was of the color of lead. The party having arrived at the camp, the chief leaned against a tree, and balancing on one foot, drew off a rubber boot. From this boot he emptied about a quart of snow. He squeezed his stocking, which had a hole from which protruded a lobster-red toe. He resumed his boot. "Bring up the prisoner," said he. They did it. "Guilty or not guilty?" he asked. "Huh?" said the Phelps boy. "Guilty or not guilty?" demanded the chief, peremptorily. "Guilty or not guilty? Don't you understand?" Homer Phelps looked profoundly puzzled. "Guilty or not guilty?" he asked, slowly and weakly.
The chief made a swift gesture, and turned in despair to the others. "Oh, he don't do it right! He does it all wrong!" He again faced the prisoner with an air of making a last attempt, "Now look-a-here, Homer, when I say, 'Guilty or not guilty?' you want to up an' say, 'Not Guilty.' Don't you see?" "Not guilty," said Homer, at once. "No, no, no. Wait till I ask you. Now wait." He called out, pompously, "Pards, if this prisoner before us is guilty, what shall be his fate?" All those well-trained little infants with one voice sung out, "_Death!_" "Prisoner," continued the chief, "are you guilty or not guilty?" "But look-a-here," argued Homer, "you said it wouldn't be nothin' that would hurt. I--" "Thunder an' lightnin'!" roared the wretched chief. "Keep your mouth shut, can't ye? What in the mischief--" But there was an interruption from Jimmie Trescott, who shouldered a twin aside and stepped to the front. "Here," he said, very contemptuously, "let me be the prisoner. I'll show 'im how to do it." "All right, Jim," cried the chief, delighted; "you be the prisoner, then. Now all you fellers with guns stand there in a row! Get out of the way, Homer!" He cleared his throat, and addressed Jimmie. "Prisoner, are you guilty or not guilty?" "Not guilty," answered Jimmie, firmly. Standing there before his judge--unarmed, slim, quiet, modest--he was ideal. The chief beamed upon him, and looked aside to cast a triumphant and withering glance upon Homer Phelps. He said: "There! That's the way to do it." The twins and Dan Earl also much admired Jimmie. "That's all right so far, anyhow," said the satisfied chief. "An' now we'll--now we'll--we'll perceed with the execution." "That ain't right," said the new prisoner, suddenly. "That ain't the next thing. You've got to have a trial first. You've got to fetch up a lot of people first who'll say I done it." "That's so," said the chief. "I didn't think. Here, Reeves, you be first witness. Did the prisoner do it?" The twin gulped for a moment in his anxiety to make the proper reply. He was at the point where the roads forked. Finally he hazarded, "Yes." "There," said the chief, "that's one of 'em. Now, Dan, you be a witness. Did he do it?" Dan Earl, having before him the twin's example, did not hesitate. "Yes," he said. "Well, then, pards, what shall be his fate?" Again came the ringing answer, "_Death_!" With Jimmie in the principal rĂ´le, this drama, hidden deep in the hemlock thicket neared a kind of perfection. "You must blind-fold me," cried the condemned lad, briskly, "an' then I'll go off an' stand, an' you must all get in a row an' shoot me." The chief gave this plan his urbane countenance, and the twins and Dan Earl were greatly pleased. They blindfolded Jimmie under his careful directions. He waded a few paces into snow, and then turned and stood with quiet dignity, awaiting his fate. The chief marshalled the twins and Dan Earl in line with their sticks. He gave the necessary commands: "Load! Ready! Aim! Fire!" At the last command the firing party all together yelled, "Bang!" Jimmie threw his hands high, tottered in agony for a moment, and then crashed full length into the snow--into, one would think, a serious case of pneumonia. It was beautiful. [Illustration: THE EXECUTION] He arose almost immediately and came back to them, wondrously pleased with himself. They acclaimed him joyously. The chief was particularly grateful. He was always trying to bring off these little romantic affairs, and it seemed, after all, that the only boy who could ever really help him was Jimmie Trescott. "There," he said to the others, "that's the way it ought to be done." They were touched to the heart by the whole thing, and they looked at Jimmie with big, smiling eyes. Jimmie, blown out like a balloon-fish with pride of his performance, swaggered to the fire and took seat on some wet hemlock boughs. "Fetch some more wood, one of you kids," he murmured, negligently. One of the twins came fortunately upon a small cedar-tree the lower branches of which were dead and dry. An armful of these branches flung upon the sick fire soon made a high, ruddy, warm blaze, which was like an illumination in honor of Jimmie's success. The boys sprawled about the fire and talked the regular language of the game. "Waal, pards," remarked the
chief, "it's many a night we've had together here in the Rockies among the b'ars an' the Indyuns, hey?" "Yes, pard," replied Jimmie Trescott, "I reckon you're right. Our wild, free life is--there ain't nothin' to compare with our wild, free life." Whereupon the two lads arose and magnificently shook hands, while the others watched them in an ecstasy. "I'll allus stick by ye, pard," said Jimmie, earnestly. "When yer in trouble, don't forgit that Lightnin' Lou is at yer back." "Thanky, pard," quoth Willie Dalzel, deeply affected. "I'll not forgit it, pard. An' don't you forgit, either, that Dead-shot Demon, the leader of the Red Raiders, never forgits a friend." But Homer Phelps was having none of this great fun. Since his disgraceful refusal to be seized and executed he had been hovering unheeded on the outskirts of the band. He seemed very sorry; he cast a wistful eye at the romantic scene. He knew too well that if he went near at that particular time he would be certain to encounter a pitiless snubbing. So he vacillated modestly in the background. At last the moment came when he dared venture near enough to the fire to gain some warmth, for he was now bitterly suffering with the cold. He sidled close to Willie Dalzel. No one heeded him. Eventually he looked at his chief, and with a bright face said, "Now--if I was seized now to be executed, I could do it as well as Jimmie Trescott, I could." The chief gave a crow of scorn, in which he was followed by the other'boys. "Ho!" he cried, "why didn't you do it, then? Why didn't you do it?" Homer Phelps felt upon him many pairs of disdainful eyes. He wagged his shoulders in misery. "You're dead," said the chief, frankly. "That's what you are. We executed you, we did." "When?" demanded the Phelps boy, with some spirit. "Just a little while ago. Didn't we, fellers? Hey, fellers, didn't we?" The trained chorus cried: "Yes, of course we did. You're dead, Homer. You can't play any more. You're dead." "That wasn't me. It was Jimmie Trescott," he said, in a low and bitter voice, his eyes on the ground. He would have given the world if he could have retracted his mad refusals of the early part of the drama. "No," said the chief, "it was you. We're playin' it was you, an' it _was_ you. You're dead, you are." And seeing the cruel effect of his words, he did not refrain from administering some advice: "The next time, don't be such a chuckle-head." Presently the camp imagined that it was attacked by Indians, and the boys dodged behind trees with their stick-rifles, shouting out, "Bang!" and encouraging each other to resist until the last. In the mean time the dead lad hovered near the fire, looking moodily at the gay and exciting scene. After the fight the gallant defenders returned one by one to the fire, where they grandly clasped hands, calling each other "old pard," and boasting of their deeds. Parenthetically, one of the twins had an unfortunate inspiration. "I killed the Indy-un chief, fellers. Did you see me kill the Indy-un chief?" But Willie Dalzel, his own chief, turned upon him wrathfully: "_You_ didn't kill no chief. _I_ killed 'im with me own hand." "Oh!" said the twin, apologetically, at once. "It must have been some other Indy-un." "Who's wounded?" cried Willie Dalzel. "Ain't anybody wounded?" The party professed themselves well and sound. The roving and inventive eye of the chief chanced upon Homer Phelps. "Ho! Here's a dead man! Come on, fellers, here's a dead man! We've got to bury him, you know." And at his bidding they pounced upon the dead Phelps lad. The unhappy boy saw clearly his road to rehabilitation, but mind and body revolted at the idea of burial, even as they had revolted at the thought of execution. "No!" he said, stubbornly. "No! I don't want to be buried! I don't want to be buried!" [Illustration: THE FUNERAL ORATION] "You've _got_ to be buried!" yelled the chief, passionately. "'Tain't goin' to hurt ye, is it? Think you're made of glass? Come on, fellers, get the grave ready!" They scattered hemlock boughs upon the snow in the form of a rectangle, and piled other boughs near at hand. The victim surveyed these preparations with a glassy eye. When all was ready, the chief turned determinedly to him: "Come on now, Homer. We've got to carry you to the grave. Get him by the legs, Jim!" Little
Phelps had now passed into that state which may be described as a curious and temporary childish fatalism. He still objected, but it was only feeble muttering, as if he did not know what he spoke. In some confusion they carried him to the rectangle of hemlock boughs and dropped him. Then they piled other boughs upon him until he was not to be seen. The chief stepped forward to make a short address, but before proceeding with it he thought it expedient, from certain indications, to speak to the grave itself. "Lie still, can't ye? Lie still until I get through." There was a faint movement of the boughs, and then a perfect silence. The chief took off his hat. Those who watched him could see that his face was harrowed with emotion. "Pards," he began, brokenly--"pards, we've got one more debt to pay them murderin' red-skins. Bowie-knife Joe was a brave man an' a good pard, but--he's gone now-gone." He paused for a moment, overcome, and the stillness was only broken by the deep manly grief of Jimmie Trescott. - Whilomville Stories. 25 noiembrie 2016 la 20:29 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=5rOiW_xY-kc 25 noiembrie 2016 la 16:04 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 25 noiembrie 2016 la 16:00 UTC+02 PARADIS PIERDUT Cartea I De-a Omului primă nesupunere, și fructul Acelui interzis copac al cărui gust de moarte Aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru, Cu dorul Edenului, până un Om mai înalt Ne readuse, redând tronul de har, Cântă, Muză cerească, cum, pe vârful tainic Al Orebului, ori Sinai, ai inspirat Acel cioban ce primul învăță alesul grâu În început cum ceruri și pământ S-au ridicat din Caos: ori, dacă muncelul Sion Te-ncântă mai mult, și izvorul Siloa ce curse Iute la oracolul lui Dumnezeu, atunci Invoc ajutoru-ți cântului meu cu țipăt, Că nu cu zbor jos vreu să trec Peste muntele Aonian, în timp ce urmărește Lucruri neîncercate încă în prosă ori în rime. Și înalt tu, O Spirit, ce preferi În loc de orice temple inima dreaptă și pură, Mă învață, căci tu afli; tu dintâi Fuși și cu aripi sfinte întinse, Turturea dormind în vast Abis, Dându-i viață: ce în mine-i bezne Iluminează, ce-i slab apără și păzește; Că, la înălțimea acestei mari lupte, Să pot declara Providență Eternă, Și să justific căile Domnului în oameni. Spune întâi - căci Cerul n-ascunde nimic vederii tale, Nici adâncul câmp al Iadului - spune întâi ce cauză Ne mișcă strămoșii, în starea fericită, Iubită de Cer atât, să cadă Din Demiurg, să-i calce testamentul Pentru o poruncă, domni ai Lumii mai mult. Cine-i seduse întâi către hâda revoltă? 25 noiembrie 2016 la 15:10 UTC+02 Paradise Lost Book I Of Man's first disobedience, and the fruit Of that forbidden tree whose mortal taste Brought death into the World, and all our woe, With loss of Eden, till one greater Man Restore us, and regain the blissful seat, Sing, Heavenly Muse, that, on the secret top Of Oreb, or of Sinai, didst inspire That shepherd who first taught the chosen seed In the beginning how the heavens and earth Rose out of Chaos: or, if Sion hill Delight thee more, and Siloa's brook that flowed Fast by the oracle of God, I thence Invoke thy aid to my adventurous song, That with no middle flight intends to soar Above th' Aonian mount, while it pursues Things unattempted yet in prose or rhyme. And chiefly thou, O Spirit, that dost prefer Before all temples th' upright heart and pure, Instruct me, for thou know'st; thou from the first Wast present, and, with mighty wings outspread, Dove-like sat'st brooding on the vast Abyss, And mad'st it pregnant: what in me is dark Illumine, what is low raise and support; That, to the height of this great argument, I may assert Eternal Providence, And justify the ways of God to men. Say first--for Heaven hides nothing from thy view, Nor the deep tract of Hell--say first what cause Moved our grand parents, in that happy state,
Favoured of Heaven so highly, to fall off From their Creator, and transgress his will For one restraint, lords of the World besides. Who first seduced them to that foul revolt? Th' infernal Serpent; he it was whose guile, Stirred up with envy and revenge, deceived The mother of mankind, what time his pride Had cast him out from Heaven, with all his host Of rebel Angels, by whose aid, aspiring To set himself in glory above his peers, He trusted to have equalled the Most High, If he opposed, and with ambitious aim Against the throne and monarchy of God, Raised impious war in Heaven and battle proud, With vain attempt. Him the Almighty Power Hurled headlong flaming from th' ethereal sky, With hideous ruin and combustion, down To bottomless perdition, there to dwell In adamantine chains and penal fire, Who durst defy th' Omnipotent to arms. Nine times the space that measures day and night To mortal men, he, with his horrid crew, Lay vanquished, rolling in the fiery gulf, Confounded, though immortal. But his doom Reserved him to more wrath; for now the thought Both of lost happiness and lasting pain Torments him: round he throws his baleful eyes, That witnessed huge affliction and dismay, Mixed with obdurate pride and steadfast hate. At once, as far as Angels ken, he views The dismal situation waste and wild. A dungeon horrible, on all sides round, As one great furnace flamed; yet from those flames No light; but rather darkness visible Served only to discover sights of woe, Regions of sorrow, doleful shades, where peace And rest can never dwell, hope never comes That comes to all, but torture without end Still urges, and a fiery deluge, fed With ever-burning sulphur unconsumed. Such place Eternal Justice has prepared For those rebellious; here their prison ordained In utter darkness, and their portion set, As far removed from God and light of Heaven As from the centre thrice to th' utmost pole. Oh how unlike the place from whence they fell! There the companions of his fall, o'erwhelmed With floods and whirlwinds of tempestuous fire, He soon discerns; and, weltering by his side, One next himself in power, and next in crime, Long after known in Palestine, and named Beelzebub. To whom th' ArchEnemy, And thence in Heaven called Satan, with bold words Breaking the horrid silence, thus began:-- "If thou beest he--but O how fallen! how changed From him who, in the happy realms of light Clothed with transcendent brightness, didst outshine Myriads, though bright!--if he whom mutual league, United thoughts and counsels, equal hope And hazard in the glorious enterprise Joined with me once, now misery hath joined In equal ruin; into what pit thou seest From what height fallen: so much the stronger proved He with his thunder; and till then who knew The force of those dire arms? Yet not for those, Nor what the potent Victor in his rage Can else inflict, do I repent, or change, Though changed in outward lustre, that fixed mind, And high disdain from sense of injured merit, That with the Mightiest raised me to contend, And to the fierce contentions brought along Innumerable force of Spirits armed, That durst dislike his reign, and, me preferring, His utmost power with adverse power opposed In dubious battle on the plains of Heaven, And shook his throne. What though the field be lost? All is not lost--the unconquerable will, And study of revenge, immortal hate, And courage never to submit or yield: And what is else not to be overcome? That glory never shall his wrath or might Extort from me. To bow and sue for grace With suppliant knee, and deify his power Who, from the terror of this arm, so late Doubted his empire--that were low indeed; That were an ignominy and shame beneath This downfall; since, by fate, the strength of Gods, And this empyreal substance, cannot fail; Since, through experience of this great event, In arms not worse, in foresight much advanced, We may with more successful hope resolve To wage by force or guile eternal war, Irreconcilable to our grand Foe, Who now triumphs, and in th' excess of joy Sole reigning holds the tyranny of Heaven." So spake th' apostate Angel, though in pain, Vaunting aloud, but racked with deep despair; And him thus
answered soon his bold compeer:-- "O Prince, O Chief of many throned Powers That led th' embattled Seraphim to war Under thy conduct, and, in dreadful deeds Fearless, endangered Heaven's perpetual King, And put to proof his high supremacy, Whether upheld by strength, or chance, or fate, Too well I see and rue the dire event That, with sad overthrow and foul defeat, Hath lost us Heaven, and all this mighty host In horrible destruction laid thus low, As far as Gods and heavenly Essences Can perish: for the mind and spirit remains Invincible, and vigour soon returns, Though all our glory extinct, and happy state Here swallowed up in endless misery. But what if he our Conqueror (whom I now Of force believe almighty, since no less Than such could have o'erpowered such force as ours) Have left us this our spirit and strength entire, Strongly to suffer and support our pains, That we may so suffice his vengeful ire, Or do him mightier service as his thralls By right of war, whate'er his business be, Here in the heart of Hell to work in fire, Or do his errands in the gloomy Deep? What can it the avail though yet we feel Strength undiminished, or eternal being To undergo eternal punishment?" Whereto with speedy words th' Arch-Fiend replied:-- "Fallen Cherub, to be weak is miserable, Doing or suffering: but of this be sure-- To do aught good never will be our task, But ever to do ill our sole delight, As being the contrary to his high will Whom we resist. If then his providence Out of our evil seek to bring forth good, Our labour must be to pervert that end, And out of good still to find means of evil; Which ofttimes may succeed so as perhaps Shall grieve him, if I fail not, and disturb His inmost counsels from their destined aim. But see! the angry Victor hath recalled His ministers of vengeance and pursuit Back to the gates of Heaven: the sulphurous hail, Shot after us in storm, o'erblown hath laid The fiery surge that from the precipice Of Heaven received us falling; and the thunder, Winged with red lightning and impetuous rage, Perhaps hath spent his shafts, and ceases now To bellow through the vast and boundless Deep. Let us not slip th' occasion, whether scorn Or satiate fury yield it from our Foe. Seest thou yon dreary plain, forlorn and wild, The seat of desolation, void of light, Save what the glimmering of these livid flames Casts pale and dreadful? Thither let us tend From off the tossing of these fiery waves; There rest, if any rest can harbour there; And, re-assembling our afflicted powers, Consult how we may henceforth most offend Our enemy, our own loss how repair, How overcome this dire calamity, What reinforcement we may gain from hope, If not, what resolution from despair." Thus Satan, talking to his nearest mate, With head uplift above the wave, and eyes That sparkling blazed; his other parts besides Prone on the flood, extended long and large, Lay floating many a rood, in bulk as huge As whom the fables name of monstrous size, Titanian or Earth-born, that warred on Jove, Briareos or Typhon, whom the den By ancient Tarsus held, or that seabeast Leviathan, which God of all his works Created hugest that swim th' ocean-stream. Him, haply slumbering on the Norway foam, The pilot of some small night-foundered skiff, Deeming some island, oft, as seamen tell, With fixed anchor in his scaly rind, Moors by his side under the lee, while night Invests the sea, and wished morn delays. So stretched out huge in length the Arch-fiend lay, Chained on the burning lake; nor ever thence Had risen, or heaved his head, but that the will And high permission of all-ruling Heaven Left him at large to his own dark designs, That with reiterated crimes he might Heap on himself damnation, while he sought Evil to others, and enraged might see How all his malice served but to bring forth Infinite goodness, grace, and mercy, shewn On Man by him seduced, but on himself Treble confusion, wrath, and vengeance poured. Forthwith upright he rears from off the pool His mighty stature; on each hand the flames Driven backward slope their pointing spires, and rolled In billows, leave i' th' midst a horrid vale. Then with expanded wings he steers his flight Aloft, incumbent on the dusky air, That felt unusual weight; till on dry land He lights--if it
were land that ever burned With solid, as the lake with liquid fire, And such appeared in hue as when the force Of subterranean wind transports a hill Torn from Pelorus, or the shattered side Of thundering Etna, whose combustible And fuelled entrails, thence conceiving fire, Sublimed with mineral fury, aid the winds, And leave a singed bottom all involved With stench and smoke. Such resting found the sole Of unblest feet. Him followed his next mate; Both glorying to have scaped the Stygian flood As gods, and by their own recovered strength, Not by the sufferance of supernal Power. "Is this the region, this the soil, the clime," Said then the lost Archangel, "this the seat That we must change for Heaven?--this mournful gloom For that celestial light? Be it so, since he Who now is sovereign can dispose and bid What shall be right: farthest from him is best Whom reason hath equalled, force hath made supreme Above his equals. Farewell, happy fields, Where joy for ever dwells! Hail, horrors! hail, Infernal world! and thou, profoundest Hell, Receive thy new possessor--one who brings A mind not to be changed by place or time. The mind is its own place, and in itself Can make a Heaven of Hell, a Hell of Heaven. What matter where, if I be still the same, And what I should be, all but less than he Whom thunder hath made greater? Here at least We shall be free; th' Almighty hath not built Here for his envy, will not drive us hence: Here we may reign secure; and, in my choice, To reign is worth ambition, though in Hell: Better to reign in Hell than serve in Heaven. But wherefore let we then our faithful friends, Th' associates and copartners of our loss, Lie thus astonished on th' oblivious pool, And call them not to share with us their part In this unhappy mansion, or once more With rallied arms to try what may be yet Regained in Heaven, or what more lost in Hell?" So Satan spake; and him Beelzebub Thus answered:--"Leader of those armies bright Which, but th' Omnipotent, none could have foiled! If once they hear that voice, their liveliest pledge Of hope in fears and dangers--heard so oft In worst extremes, and on the perilous edge Of battle, when it raged, in all assaults Their surest signal--they will soon resume New courage and revive, though now they lie Grovelling and prostrate on yon lake of fire, As we erewhile, astounded and amazed; No wonder, fallen such a pernicious height!" He scarce had ceased when the superior Fiend Was moving toward the shore; his ponderous shield, Ethereal temper, massy, large, and round, Behind him cast. The broad circumference Hung on his shoulders like the moon, whose orb Through optic glass the Tuscan artist views At evening, from the top of Fesole, Or in Valdarno, to descry new lands, Rivers, or mountains, in her spotty globe. His spear--to equal which the tallest pine Hewn on Norwegian hills, to be the mast Of some great ammiral, were but a wand-- He walked with, to support uneasy steps Over the burning marl, not like those steps On Heaven's azure; and the torrid clime Smote on him sore besides, vaulted with fire. Nathless he so endured, till on the beach Of that inflamed sea he stood, and called His legions--Angel Forms, who lay entranced Thick as autumnal leaves that strow the brooks In Vallombrosa, where th' Etrurian shades High over-arched embower; or scattered sedge Afloat, when with fierce winds Orion armed Hath vexed the Red-Sea coast, whose waves o'erthrew Busiris and his Memphian chivalry, While with perfidious hatred they pursued The sojourners of Goshen, who beheld From the safe shore their floating carcases And broken chariot-wheels. So thick bestrown, Abject and lost, lay these, covering the flood, Under amazement of their hideous change. He called so loud that all the hollow deep Of Hell resounded:--"Princes, Potentates, Warriors, the Flower of Heaven--once yours; now lost, If such astonishment as this can seize Eternal Spirits! Or have ye chosen this place After the toil of battle to repose Your wearied virtue, for the ease you find To slumber here, as in the vales of Heaven? Or in this abject posture have ye sworn To adore the Conqueror, who now beholds Cherub and Seraph rolling in the flood With scattered arms and ensigns, till anon His
swift pursuers from Heaven-gates discern Th' advantage, and, descending, tread us down Thus drooping, or with linked thunderbolts Transfix us to the bottom of this gulf? Awake, arise, or be for ever fallen!" They heard, and were abashed, and up they sprung Upon the wing, as when men wont to watch On duty, sleeping found by whom they dread, Rouse and bestir themselves ere well awake. Nor did they not perceive the evil plight In which they were, or the fierce pains not feel; Yet to their General's voice they soon obeyed Innumerable. As when the potent rod Of Amram's son, in Egypt's evil day, Waved round the coast, upcalled a pitchy cloud Of locusts, warping on the eastern wind, That o'er the realm of impious Pharaoh hung Like Night, and darkened all the land of Nile; So numberless were those bad Angels seen Hovering on wing under the cope of Hell, 'Twixt upper, nether, and surrounding fires; Till, as a signal given, th' uplifted spear Of their great Sultan waving to direct Their course, in even balance down they light On the firm brimstone, and fill all the plain: A multitude like which the populous North Poured never from her frozen loins to pass Rhene or the Danaw, when her barbarous sons Came like a deluge on the South, and spread Beneath Gibraltar to the Libyan sands. Forthwith, form every squadron and each band, The heads and leaders thither haste where stood Their great Commander--godlike Shapes, and Forms Excelling human; princely Dignities; And Powers that erst in Heaven sat on thrones, Though on their names in Heavenly records now Be no memorial, blotted out and rased By their rebellion from the Books of Life. Nor had they yet among the sons of Eve Got them new names, till, wandering o'er the earth, Through God's high sufferance for the trial of man, By falsities and lies the greatest part Of mankind they corrupted to forsake God their Creator, and th' invisible Glory of him that made them to transform Oft to the image of a brute, adorned With gay religions full of pomp and gold, And devils to adore for deities: Then were they known to men by various names, And various idols through the heathen world. Say, Muse, their names then known, who first, who last, Roused from the slumber on that fiery couch, At their great Emperor's call, as next in worth Came singly where he stood on the bare strand, While the promiscuous crowd stood yet aloof? The chief were those who, from the pit of Hell Roaming to seek their prey on Earth, durst fix Their seats, long after, next the seat of God, Their altars by his altar, gods adored Among the nations round, and durst abide Jehovah thundering out of Sion, throned Between the Cherubim; yea, often placed Within his sanctuary itself their shrines, Abominations; and with cursed things His holy rites and solemn feasts profaned, And with their darkness durst affront his light. First, Moloch, horrid king, besmeared with blood Of human sacrifice, and parents' tears; Though, for the noise of drums and timbrels loud, Their children's cries unheard that passed through fire To his grim idol. Him the Ammonite Worshiped in Rabba and her watery plain, In Argob and in Basan, to the stream Of utmost Arnon. Nor content with such Audacious neighbourhood, the wisest heart Of Solomon he led by fraud to build His temple right against the temple of God On that opprobrious hill, and made his grove The pleasant valley of Hinnom, Tophet thence And black Gehenna called, the type of Hell. Next Chemos, th' obscene dread of Moab's sons, From Aroar to Nebo and the wild Of southmost Abarim; in Hesebon And Horonaim, Seon's real, beyond The flowery dale of Sibma clad with vines, And Eleale to th' Asphaltic Pool: Peor his other name, when he enticed Israel in Sittim, on their march from Nile, To do him wanton rites, which cost them woe. Yet thence his lustful orgies he enlarged Even to that hill of scandal, by the grove Of Moloch homicide, lust hard by hate, Till good Josiah drove them thence to Hell. With these came they who, from the bordering flood Of old Euphrates to the brook that parts Egypt from Syrian ground, had general names Of Baalim and Ashtaroth-those male, These feminine. For Spirits, when they please, Can either sex assume, or both; so
soft And uncompounded is their essence pure, Not tried or manacled with joint or limb, Nor founded on the brittle strength of bones, Like cumbrous flesh; but, in what shape they choose, Dilated or condensed, bright or obscure, Can execute their airy purposes, And works of love or enmity fulfil. For those the race of Israel oft forsook Their Living Strength, and unfrequented left His righteous altar, bowing lowly down To bestial gods; for which their heads as low Bowed down in battle, sunk before the spear Of despicable foes. With these in troop Came Astoreth, whom the Phoenicians called Astarte, queen of heaven, with crescent horns; To whose bright image nightly by the moon Sidonian virgins paid their vows and songs; In Sion also not unsung, where stood Her temple on th' offensive mountain, built By that uxorious king whose heart, though large, Beguiled by fair idolatresses, fell To idols foul. Thammuz came next behind, Whose annual wound in Lebanon allured The Syrian damsels to lament his fate In amorous ditties all a summer's day, While smooth Adonis from his native rock Ran purple to the sea, supposed with blood Of Thammuz yearly wounded: the love-tale Infected Sion's daughters with like heat, Whose wanton passions in the sacred porch Ezekiel saw, when, by the vision led, His eye surveyed the dark idolatries Of alienated Judah. Next came one Who mourned in earnest, when the captive ark Maimed his brute image, head and hands lopt off, In his own temple, on the grunsel-edge, Where he fell flat and shamed his worshippers: Dagon his name, sea-monster, upward man And downward fish; yet had his temple high Reared in Azotus, dreaded through the coast Of Palestine, in Gath and Ascalon, And Accaron and Gaza's frontier bounds. Him followed Rimmon, whose delightful seat Was fair Damascus, on the fertile banks Of Abbana and Pharphar, lucid streams. He also against the house of God was bold: A leper once he lost, and gained a king-- Ahaz, his sottish conqueror, whom he drew God's altar to disparage and displace For one of Syrian mode, whereon to burn His odious offerings, and adore the gods Whom he had vanquished. After these appeared A crew who, under names of old renown-- Osiris, Isis, Orus, and their train-With monstrous shapes and sorceries abused Fanatic Egypt and her priests to seek Their wandering gods disguised in brutish forms Rather than human. Nor did Israel scape Th' infection, when their borrowed gold composed The calf in Oreb; and the rebel king Doubled that sin in Bethel and in Dan, Likening his Maker to the grazed ox-- Jehovah, who, in one night, when he passed From Egypt marching, equalled with one stroke Both her first-born and all her bleating gods. Belial came last; than whom a Spirit more lewd Fell not from Heaven, or more gross to love Vice for itself. To him no temple stood Or altar smoked; yet who more oft than he In temples and at altars, when the priest Turns atheist, as did Eli's sons, who filled With lust and violence the house of God? In courts and palaces he also reigns, And in luxurious cities, where the noise Of riot ascends above their loftiest towers, And injury and outrage; and, when night Darkens the streets, then wander forth the sons Of Belial, flown with insolence and wine. Witness the streets of Sodom, and that night In Gibeah, when the hospitable door Exposed a matron, to avoid worse rape. These were the prime in order and in might: The rest were long to tell; though far renowned Th' Ionian gods--of Javan's issue held Gods, yet confessed later than Heaven and Earth, Their boasted parents;--Titan, Heaven's first-born, With his enormous brood, and birthright seized By younger Saturn: he from mightier Jove, His own and Rhea's son, like measure found; So Jove usurping reigned. These, first in Crete And Ida known, thence on the snowy top Of cold Olympus ruled the middle air, Their highest heaven; or on the Delphian cliff, Or in Dodona, and through all the bounds Of Doric land; or who with Saturn old Fled over Adria to th' Hesperian fields, And o'er the Celtic roamed the utmost Isles. All these and more came flocking; but with looks Downcast and damp; yet such wherein appeared Obscure some
glimpse of joy to have found their Chief Not in despair, to have found themselves not lost In loss itself; which on his countenance cast Like doubtful hue. But he, his wonted pride Soon recollecting, with high words, that bore Semblance of worth, not substance, gently raised Their fainting courage, and dispelled their fears. Then straight commands that, at the warlike sound Of trumpets loud and clarions, be upreared His mighty standard. That proud honour claimed Azazel as his right, a Cherub tall: Who forthwith from the glittering staff unfurled Th' imperial ensign; which, full high advanced, Shone like a meteor streaming to the wind, With gems and golden lustre rich emblazed, Seraphic arms and trophies; all the while Sonorous metal blowing martial sounds: At which the universal host up-sent A shout that tore Hell's concave, and beyond Frighted the reign of Chaos and old Night. All in a moment through the gloom were seen Ten thousand banners rise into the air, With orient colours waving: with them rose A forest huge of spears; and thronging helms Appeared, and serried shields in thick array Of depth immeasurable. Anon they move In perfect phalanx to the Dorian mood Of flutes and soft recorders--such as raised To height of noblest temper heroes old Arming to battle, and instead of rage Deliberate valour breathed, firm, and unmoved With dread of death to flight or foul retreat; Nor wanting power to mitigate and swage With solemn touches troubled thoughts, and chase Anguish and doubt and fear and sorrow and pain From mortal or immortal minds. Thus they, Breathing united force with fixed thought, Moved on in silence to soft pipes that charmed Their painful steps o'er the burnt soil. And now Advanced in view they stand--a horrid front Of dreadful length and dazzling arms, in guise Of warriors old, with ordered spear and shield, Awaiting what command their mighty Chief Had to impose. He through the armed files Darts his experienced eye, and soon traverse The whole battalion views--their order due, Their visages and stature as of gods; Their number last he sums. And now his heart Distends with pride, and, hardening in his strength, Glories: for never, since created Man, Met such embodied force as, named with these, Could merit more than that small infantry Warred on by cranes--though all the giant brood Of Phlegra with th' heroic race were joined That fought at Thebes and Ilium, on each side Mixed with auxiliar gods; and what resounds In fable or romance of Uther's son, Begirt with British and Armoric knights; And all who since, baptized or infidel, Jousted in Aspramont, or Montalban, Damasco, or Marocco, or Trebisond, Or whom Biserta sent from Afric shore When Charlemain with all his peerage fell By Fontarabbia. Thus far these beyond Compare of mortal prowess, yet observed Their dread Commander. He, above the rest In shape and gesture proudly eminent, Stood like a tower. His form had yet not lost All her original brightness, nor appeared Less than Archangel ruined, and th' excess Of glory obscured: as when the sun new-risen Looks through the horizontal misty air Shorn of his beams, or, from behind the moon, In dim eclipse, disastrous twilight sheds On half the nations, and with fear of change Perplexes monarchs. Darkened so, yet shone Above them all th' Archangel: but his face Deep scars of thunder had intrenched, and care Sat on his faded cheek, but under brows Of dauntless courage, and considerate pride Waiting revenge. Cruel his eye, but cast Signs of remorse and passion, to behold The fellows of his crime, the followers rather (Far other once beheld in bliss), condemned For ever now to have their lot in pain-- Millions of Spirits for his fault amerced Of Heaven, and from eternal splendours flung For his revolt--yet faithful how they stood, Their glory withered; as, when heaven's fire Hath scathed the forest oaks or mountain pines, With singed top their stately growth, though bare, Stands on the blasted heath. He now prepared To speak; whereat their doubled ranks they bend From wing to wing, and half enclose him round With all his peers: attention held them mute. Thrice he assayed, and thrice, in spite of scorn, Tears, such as Angels weep, burst forth: at last Words
interwove with sighs found out their way:-- "O myriads of immortal Spirits! O Powers Matchless, but with th' Almighty!--and that strife Was not inglorious, though th' event was dire, As this place testifies, and this dire change, Hateful to utter. But what power of mind, Forseeing or presaging, from the depth Of knowledge past or present, could have feared How such united force of gods, how such As stood like these, could ever know repulse? For who can yet believe, though after loss, That all these puissant legions, whose exile Hath emptied Heaven, shall fail to re-ascend, Self-raised, and repossess their native seat? For me, be witness all the host of Heaven, If counsels different, or danger shunned By me, have lost our hopes. But he who reigns Monarch in Heaven till then as one secure Sat on his throne, upheld by old repute, Consent or custom, and his regal state Put forth at full, but still his strength concealed-- Which tempted our attempt, and wrought our fall. Henceforth his might we know, and know our own, So as not either to provoke, or dread New war provoked: our better part remains To work in close design, by fraud or guile, What force effected not; that he no less At length from us may find, who overcomes By force hath overcome but half his foe. Space may produce new Worlds; whereof so rife There went a fame in Heaven that he ere long Intended to create, and therein plant A generation whom his choice regard Should favour equal to the Sons of Heaven. Thither, if but to pry, shall be perhaps Our first eruption-thither, or elsewhere; For this infernal pit shall never hold Celestial Spirits in bondage, nor th' Abyss Long under darkness cover. But these thoughts Full counsel must mature. Peace is despaired; For who can think submission? War, then, war Open or understood, must be resolved." He spake; and, to confirm his words, outflew Millions of flaming swords, drawn from the thighs Of mighty Cherubim; the sudden blaze Far round illumined Hell. Highly they raged Against the Highest, and fierce with grasped arms Clashed on their sounding shields the din of war, Hurling defiance toward the vault of Heaven. There stood a hill not far, whose grisly top Belched fire and rolling smoke; the rest entire Shone with a glossy scurf-undoubted sign That in his womb was hid metallic ore, The work of sulphur. Thither, winged with speed, A numerous brigade hastened: as when bands Of pioneers, with spade and pickaxe armed, Forerun the royal camp, to trench a field, Or cast a rampart. Mammon led them on-- Mammon, the least erected Spirit that fell From Heaven; for even in Heaven his looks and thoughts Were always downward bent, admiring more The riches of heaven's pavement, trodden gold, Than aught divine or holy else enjoyed In vision beatific. By him first Men also, and by his suggestion taught, Ransacked the centre, and with impious hands Rifled the bowels of their mother Earth For treasures better hid. Soon had his crew Opened into the hill a spacious wound, And digged out ribs of gold. Let none admire That riches grow in Hell; that soil may best Deserve the precious bane. And here let those Who boast in mortal things, and wondering tell Of Babel, and the works of Memphian kings, Learn how their greatest monuments of fame And strength, and art, are easily outdone By Spirits reprobate, and in an hour What in an age they, with incessant toil And hands innumerable, scarce perform. Nigh on the plain, in many cells prepared, That underneath had veins of liquid fire Sluiced from the lake, a second multitude With wondrous art founded the massy ore, Severing each kind, and scummed the bullion-dross. A third as soon had formed within the ground A various mould, and from the boiling cells By strange conveyance filled each hollow nook; As in an organ, from one blast of wind, To many a row of pipes the sound-board breathes. Anon out of the earth a fabric huge Rose like an exhalation, with the sound Of dulcet symphonies and voices sweet-- Built like a temple, where pilasters round Were set, and Doric pillars overlaid With golden architrave; nor did there want Cornice or frieze, with bossy sculptures graven; The roof was fretted gold. Not Babylon Nor great Alcairo such
magnificence Equalled in all their glories, to enshrine Belus or Serapis their gods, or seat Their kings, when Egypt with Assyria strove In wealth and luxury. Th' ascending pile Stood fixed her stately height, and straight the doors, Opening their brazen folds, discover, wide Within, her ample spaces o'er the smooth And level pavement: from the arched roof, Pendent by subtle magic, many a row Of starry lamps and blazing cressets, fed With naptha and asphaltus, yielded light As from a sky. The hasty multitude Admiring entered; and the work some praise, And some the architect. His hand was known In Heaven by many a towered structure high, Where sceptred Angels held their residence, And sat as Princes, whom the supreme King Exalted to such power, and gave to rule, Each in his Hierarchy, the Orders bright. Nor was his name unheard or unadored In ancient Greece; and in Ausonian land Men called him Mulciber; and how he fell From Heaven they fabled, thrown by angry Jove Sheer o'er the crystal battlements: from morn To noon he fell, from noon to dewy eve, A summer's day, and with the setting sun Dropt from the zenith, like a falling star, On Lemnos, th' Aegaean isle. Thus they relate, Erring; for he with this rebellious rout Fell long before; nor aught availed him now To have built in Heaven high towers; nor did he scape By all his engines, but was headlong sent, With his industrious crew, to build in Hell. Meanwhile the winged Heralds, by command Of sovereign power, with awful ceremony And trumpet's sound, throughout the host proclaim A solemn council forthwith to be held At Pandemonium, the high capital Of Satan and his peers. Their summons called From every band and squared regiment By place or choice the worthiest: they anon With hundreds and with thousands trooping came Attended. All access was thronged; the gates And porches wide, but chief the spacious hall (Though like a covered field, where champions bold Wont ride in armed, and at the Soldan's chair Defied the best of Paynim chivalry To mortal combat, or career with lance), Thick swarmed, both on the ground and in the air, Brushed with the hiss of rustling wings. As bees In spring-time, when the Sun with Taurus rides. Pour forth their populous youth about the hive In clusters; they among fresh dews and flowers Fly to and fro, or on the smoothed plank, The suburb of their straw-built citadel, New rubbed with balm, expatiate, and confer Their state-affairs: so thick the airy crowd Swarmed and were straitened; till, the signal given, Behold a wonder! They but now who seemed In bigness to surpass Earth's giant sons, Now less than smallest dwarfs, in narrow room Throng numberless--like that pygmean race Beyond the Indian mount; or faery elves, Whose midnight revels, by a forest-side Or fountain, some belated peasant sees, Or dreams he sees, while overhead the Moon Sits arbitress, and nearer to the Earth Wheels her pale course: they, on their mirth and dance Intent, with jocund music charm his ear; At once with joy and fear his heart rebounds. Thus incorporeal Spirits to smallest forms Reduced their shapes immense, and were at large, Though without number still, amidst the hall Of that infernal court. But far within, And in their own dimensions like themselves, The great Seraphic Lords and Cherubim In close recess and secret conclave sat, A thousand demi-gods on golden seats, Frequent and full. After short silence then, And summons read, the great consult began. 25 noiembrie 2016 la 15:02 UTC+02 Paradise Lost? 25 noiembrie 2016 la 14:50 UTC+02 Nu are nimeni nevoie de chitara mea. 25 noiembrie 2016 la 00:20 UTC+02 În România psihiatrii, psihologii și părinții și familiile bolnavilor psihic sunt o adunătură de criminali.
25 noiembrie 2016 la 00:00 UTC+02 Patchwork I will Enlighten And I Will Brighten I will Dream And I will Seam. 24 noiembrie 2016 la 23:43 UTC+02 Spell Take my Death Away Sell it On E-bay I Believe So I Can Give. 24 noiembrie 2016 la 23:02 UTC+02 ĂŽnchisoarea sÄ&#x192;racilor 24 noiembrie 2016 la 22:39 UTC+02 Luka 24 noiembrie 2016 la 22:14 UTC+02 XIII A LITTLE PILGRIMAGE One November it became clear to childish minds in certain parts of Whilomville that the Sunday-school of the Presbyterian church would not have for the children the usual tree on Christmas eve. The funds free for that ancient festival would be used for the relief of suffering among the victims of the Charleston earthquake. The plan had been born in the generous head of the superintendent of the Sunday-school, and during one session he had made a strong plea that the children should forego the vain pleasures of a tree and, in glorious application of the Golden Rule, refuse a local use of the fund, and will that it be sent where dire pain might be alleviated. At the end of a tearfully eloquent speech the question was put fairly to a vote, and the children in a burst of virtuous abandon carried the question for Charleston. Many of the teachers had been careful to preserve a finely neutral attitude, but even if they had cautioned the children against being too impetuous they could not have checked the wild impulses. But this was a long time before Christmas. Very early, boys held important speech together. "Huh! you ain't goin' to have no Christmas tree at the Presbyterian Sunday-school." Sullenly the victim answered, "No, we ain't." "Huh!" scoffed the other denomination, "we are goin' to have the all-firedest biggest tree that you ever saw in the world." The little Presbyterians were greatly downcast. It happened that Jimmie Trescott had regularly attended the Presbyterian Sunday-school. The Trescotts were consistently undenominational, but they had sent their lad on Sundays to one of the places where they thought he would receive benefits. However, on one day in December, Jimmie appeared before his father and made a strong spiritual appeal to be forthwith attached to the Sunday-school of the Big Progressive church. Doctor Trescott mused this question considerably. "Well, Jim," he said, "why do you conclude that the Big Progressive Sundayschool is better for you than the Presbyterian Sunday-school?" "Now--it's nicer," answered Jimmie, looking at his father with an anxious eye. "How do you mean?" "Why--now--some of the boys what go to the Presbyterian place, they ain't very nice," explained the flagrant Jimmie. Trescott mused the question considerably once more. In the end he said: "Well, you may change if you wish, this one time, but you must not be changing to and fro. You decide now, and then you must abide by your decision." "Yessir," said Jimmie, brightly. "Big Progressive." "All right," said the father. "But remember what I've told you." On the following Sunday morning Jimmie presented himself at the door of the basement of the Big Progressive church. He was conspicuously washed, notably raimented, prominently polished. And, incidentally, he was very uncomfortable because of all these virtues. A number of acquaintances greeted him contemptuously. "Hello, Jimmie! What you doin' here? Thought you was a Presbyterian?" Jimmie cast down his eyes and made no reply. He was too cowed by the change. However, Homer Phelps, who was a regular patron of the Big Progressive Sunday-school, suddenly appeared and said, "Hello, Jim!" Jimmie seized upon him. Homer Phelps was amenable to Trescott laws, tribal if you like, but iron-bound, almost compulsory. "Hello, Homer!" said Jimmie, and his manner was so good that Homer felt a great thrill in
being able to show his superior a new condition of life. "You 'ain't never come here afore, have you?" he demanded, with a new arrogance. "No, I 'ain't," said Jimmie. Then they stared at each other and manoeuvred. "You don't know _my_ teacher," said Homer. "No, I don't know _her_" admitted Jimmie, but in a way which contended, modestly, that he knew countless other Sunday-school teachers. "Better join our class," said Homer, sagely. "She wears spectacles; don't see very well. Sometimes we do almost what we like." "All right," said Jimmie, glad to place himself in the hands of his friends. In due time they entered the Sunday-school room, where a man with benevolent whiskers stood on a platform and said, "We will now sing No. 33--'Pull for the Shore, Sailor, Pull for the Shore.'" And as the obedient throng burst into melody the man on the platform indicated the time with a fat, white, and graceful hand. He was an ideal Sunday-school superintendent--one who had never felt hunger or thirst or the wound of the challenge of dishonor; a man, indeed, with beautiful flat hands who waved them in greasy victorious beneficence over a crowd of children. Jimmie, walking carefully on his toes, followed Homer Phelps. He felt that the kingly superintendent might cry out and blast him to ashes before he could reach a chair. It was a desperate journey. But at last he heard Homer muttering to a young lady, who looked at him through glasses which greatly magnified her eyes. "A new boy," she said, in an oily and deeply religious voice. "Yes'm," said Jimmie, trembling. The five other boys of the class scanned him keenly and derided his condition. "We will proceed to the lesson," said the young lady. Then she cried sternly, like a sergeant, "The seventh chapter of Jeremiah!" There was a swift fluttering of leaflets. Then the name of Jeremiah, a wise man, towered over the feelings of these boys. Homer Phelps was doomed to read the fourth verse. He took a deep breath, he puffed out his lips, he gathered his strength for a great effort. His beginning was childishly explosive. He hurriedly said: "_Trust ye not in lying words, saying The temple of the Lord, the temple of the Lord, the temple of the Lord, are these._" "Now," said the teacher, "Johnnie Scanlan, tell us what these words mean." The Scanlan boy shamefacedly muttered that he did not know. The teacher's countenance saddened. Her heart was in her work; she wanted to make a success of this Sunday-school class. "Perhaps Homer Phelps can tell us," she remarked. Homer gulped; he looked at Jimmie. Through the great room hummed a steady hum. A little circle, very near, was being told about Daniel in the lion's den. They were deeply moved. At the moment they liked Sunday-school. "Why--now--it means," said Homer, with a grand pomposity born of a sense of hopeless ignorance--"it means--why it means that they were in the wrong place." "No," said the teacher, profoundly; "it means that we should be good, very good indeed. That is what it means. It means that we should love the Lord and be good. Love the Lord and be good. That is what it means." [Illustration: "THE PROFESSIONAL BRIGHT BOY OF THE CLASS SUDDENLY AWOKE"] The little boys suddenly had a sense of black wickedness as their teacher looked austerely upon them. They gazed at her with the wideopen eyes of simplicity. They were stirred again. This thing of being good--this great business of life--apparently it was always successful. They knew from the fairy tales. But it was difficult, wasn't it? It was said to be the most heart-breaking task to be generous, wasn't it? One had to pay the price of one's eyes in order to be pacific, didn't one? As for patience, it was tortured martyrdom to be patient, wasn't it? Sin was simple, wasn't it? But virtue was so difficult that it could only be practised by heavenly beings, wasn't it? And the angels, the Sunday-school superintendent, and the teacher swam in the high visions of the little boys as beings so good that if a boy scratched his shin in the same room he was a profane and sentenced devil. "And," said the teacher, "'The temple of the Lord'--what does that mean? I'll ask the new boy. What does that mean?" "I dun'no'," said Jimmie, blankly. But here the
professional bright boy of the class suddenly awoke to his obligations. "Teacher," he cried, "it means church, same as this." "Exactly," said the teacher, deeply satisfied with this reply. "You know your lesson well, Clarence. I am much pleased." The other boys, instead of being envious, looked with admiration upon Clarence, while he adopted an air of being habituated to perform such feats every day of his life. Still, he was not much of a boy. He had the virtue of being able to walk on very high stilts, but when the season of stilts had passed he possessed no rank save this Sunday-school rank, this clever-little-Clarence business of knowing the Bible and the lesson better than the other boys. The other boys, sometimes looking at him meditatively, did not actually decide to thrash him as soon as he cleared the portals of the church, but they certainly decided to molest him in such ways as would reestablish their self-respect. Back of the superintendent's chair hung a lithograph of the martyrdom of St. Stephen. Jimmie, feeling stiff and encased in his best clothes, waited for the ordeal to end. A bell pealed: the fat hand of the superintendent had tapped a bell. Slowly the rustling and murmuring dwindled to silence. The benevolent man faced the school. "I have to announce," he began, waving his body from side to side in the conventional bows of his kind, "that--" Bang went the bell. "Give me your attention, please, children. I have to announce that the Board has decided that this year there will be no Christmas tree, but the--" Instantly the room buzzed with the subdued clamor of the children. Jimmie was speechless. He stood morosely during the singing of the closing hymn. He passed out into the street with the others, pushing no more than was required. Speedily the whole idea left him. If he remembered Sunday-school at all, it was to remember that he did not like it. * * * * * Whilomville Stories, Stephen Crane. 24 noiembrie 2016 la 21:51 UTC+02 In the mean time Jimmie had gone into the house to await the coming of his father. He was in a rebellious mood. He had not intended to destroy the carriage-lamps. He had been merely hurling stones at a creature whose perfidy deserved such action, and the hitting of the lamps had been merely another move of the great conspirator Fate to force one Jimmie Trescott into dark and troublous ways. The boy was beginning to find the world a bitter place. He couldn't win appreciation for a single virtue; he could only achieve quick, rigorous punishment for his misdemeanors. Everything was an enemy. Now there were those silly old lamps--what were they doing up on that shelf, anyhow? It would have been just as easy for them at the time to have been in some other place. But no; there they had been, like the crowd that is passing under the wall when the mason for the first time in twenty years lets fall a brick. Furthermore, the flight of that stone had been perfectly unreasonable. It had been a sort of freak in physical law. Jimmie understood that he might have thrown stones from the same fatal spot for an hour without hurting a single lamp. He was a victim--that was it. Fate had conspired with the detail of his environment to simply hound him into a grave or into a cell. But who would understand? Who would understand? And here the boy turned his mental glance in every direction, and found nothing but what was to him the black of cruel ignorance. Very well; some day they would-- From somewhere out in the street he heard a peculiar whistle of two notes. It was the common signal of the boys in the neighborhood, and judging from the direction of the sound, it was apparently intended to summon him. He moved immediately to one of the windows of the sitting-room. It opened upon a part of the grounds remote from the stables and cut off from the veranda by a wing. He perceived Willie Dalzel loitering in the street. Jimmie whistled the signal after having pushed up the windowsash some inches. He saw the Dalzel boy turn and regard him, and then call several other boys. They stood in a group and gestured. These gestures plainly said: "Come out. We've got
something on hand." Jimmie sadly shook his head. But they did not go away. They held a long consultation. Presently Jimmie saw the intrepid Dalzel boy climb the fence and begin to creep among the shrubbery, in elaborate imitation of an Indian scout. In time he arrived under Jimmie's window, and raised his face to whisper: "Come on out! We're going on a bear-hunt." A bear-hunt! Of course Jimmie knew that it would not be a real bear-hunt, but would be a sort of carouse of pretension and big talking and preposterous lying and valor, wherein each boy would strive to have himself called Kit Carson by the others. He was profoundly affected. However, the parental word was upon him, and he could not move. "No," he answered, "I can't. I've got to stay in." "Are you a prisoner?" demanded the Dalzel boy, eagerly. "No-o--yes--I s'pose I am." The other lad became much excited, but he did not lose his wariness. "Don't you want to be rescued?" "Why--no--I dun'no'," replied Jimmie, dubiously. Willie Dalzel was indignant. "Why, of course you want to be rescued! We'll rescue you. I'll go and get my men." And thinking this a good sentence, he repeated, pompously, "I'll go and get my men." He began to crawl away, but when he was distant some ten paces he turned to say: "Keep up a stout heart. Remember that you have friends who will be faithful unto death. The time is not now far off when you will again view the blessed sunlight." The poetry of these remarks filled Jimmie with ecstasy, and he watched eagerly for the coming of the friends who would be faithful unto death. They delayed some time, for the reason that Willie Dalzel was making a speech. "Now, men," he said, "our comrade is a prisoner in yon--in yond--in that there fortress. We must to the rescue. Who volunteers to go with me?" He fixed them with a stern eye. There was a silence, and then one of the smaller boys remarked, "If Doc Trescott ketches us trackin' over his lawn--" Willie Dalzel pounced upon the speaker and took him by the throat. The two presented a sort of a burlesque of the wood-cut on the cover of a dime novel which Willie had just been reading--_The Red Captain: A Tale of the Pirates of the Spanish Main_. "You are a coward!" said Willie, through his clinched teeth. "No, I ain't, Willie," piped the other, as best he could. "I say you are," cried the great chieftain, indignantly. "Don't tell _me_ I'm a liar." He relinquished his hold upon the coward and resumed his speech. "You know me, men. Many of you have been my followers for long years. You saw me slay Six-handed Dick with my own hand. You know I never falter. Our comrade is a prisoner in the cruel hands of our enemies. Aw, Pete Washington? He dassent. My pa says if Pete ever troubles me he'll brain 'im. Come on! To the rescue! Who will go with me to the rescue? Aw, come on! What are you afraid of?" [Illustration: "HE TURNED TO SAY: 'KEEP UP A STOUT HEART'"] It was another instance of the power of eloquence upon the human mind. There was only one boy who was not thrilled by this oration, and he was a boy whose favorite reading had been of the road-agents and gun-fighters of the great West, and he thought the whole thing should be conducted in the Deadwood Dick manner. This talk of a "comrade" was silly; "pard" was the proper word. He resolved that he would make a show of being a pirate, and keep secret the fact that he really was Hold-up Harry, the Terror of the Sierras. But the others were knit close in piratical bonds. One by one they climbed the fence at a point hidden from the house by tall shrubs. With many a low-breathed caution they went upon their perilous adventure. Jimmie was grown tired of waiting for his friends who would be faithful unto death. Finally he decided that he would rescue himself. It would be a gross breach of rule, but he couldn't sit there all the rest of the day waiting for his faithfulunto-death friends. The window was only five feet from the ground. He softly raised the sash and threw one leg over the sill. But at the same time he perceived his friends snaking among the bushes. He withdrew his leg and waited, seeing that he was now to be rescued in an orthodox way. The brave pirates came nearer and nearer. Jimmie heard a noise of a closing
door, and turning, he saw his father in the room looking at him and the open window in angry surprise. Boys never faint, but Jimmie probably came as near to it as may the average boy. "What's all this?" asked the doctor, staring. Involuntarily Jimmie glanced over his shoulder through the window. His father saw the creeping figures. "What are those boys doing?" he said, sharply, and he knit his brows. "Nothin'." "Nothing! Don't tell me that. Are they coming here to the window?" "Y-e-s, sir." "What for?" "To--to see me." "What about?" "About--about nothin'." "What about?" Jimmie knew that he could conceal nothing. [Illustration: "THE BOY TURNED AGAIN TO HIS FRIEND"] He said, "They're comin' to--to--to rescue me." He began to whimper. The doctor sat down heavily. "What? To rescue you?" he gasped. "Y-yes, sir." The doctor's eyes began to twinkle. "Very well," he said presently. "I will sit here and observe this rescue. And on no account do you warn them that I am here. Understand?" Of course Jimmie understood. He had been mad to warn his friends, but his father's mere presence had frightened him from doing it. He stood trembling at the window, while the doctor stretched in an easy-chair near at hand. They waited. The doctor could tell by his son's increasing agitation that the great moment was near. Suddenly he heard Willie Dalzel's voice hiss out a word: "S-s-silence!" Then the same voice addressed Jimmie at the window: "Good cheer, my comrade. The time is now at hand. I have come. Never did the Red Captain turn his back on a friend. One minute more and you will be free. Once aboard my gallant craft and you can bid defiance to your haughty enemies. Why don't you hurry up? What are you standin' there lookin' like a cow for?" "I--er--now--you--" stammered Jimmie. Here Hold-up Harry, the Terror of the Sierras, evidently concluded that Willie Dalzel had had enough of the premier part, so he said: "Brace up, pard. Don't ye turn white-livered now, fer ye know that Hold-up Harry, the Terrar of the Sarahs, ain't the man ter--" "Oh, stop it!" said Willie Dalzel. "He won't understand that, you know. He's a pirate. Now, Jimmie, come on. Be of light heart, my comrade. Soon you--" "I 'low arter all this here long time in jail ye thought ye had no friends mebbe, but I tell ye Hold-up Harry, the Terrar of the Sarahs--" "A boat is waitin'--" "I have ready a trusty horse--" Willie Dalzel could endure his rival no longer. "Look here, Henry, you're spoilin' the whole thing. We're all pirates, don't you see, and you're a pirate too." "I ain't a pirate. I'm Hold-up Harry, the Terrar of the Sarahs." "You ain't, I say," said Willie, in despair. "You're spoilin' everything, you are. All right, now. You wait. I'll fix you for this, see if I don't! Oh, come on, Jimmie. A boat awaits us at the foot of the rocks. In one short hour you'll be free forever from your ex--exewable enemies, and their vile plots. Hasten, for the dawn approaches." [Illustration: "THEY WHIRLED AND SCAMPERED AWAY LIKE DEER"] The suffering Jimmie looked at his father, and was surprised at what he saw. The doctor was doubled up like a man with the colic. He was breathing heavily. The boy turned again to his friends. "I--now--look here," he began, stumbling among the words. "You--I--I don't think I'll be rescued to-day." The pirates were scandalized. "What?" they whispered, angrily. "Ain't you goin' to be rescued? Well, all right for you, Jimmie Trescott. That's a nice way to act, that is!" Their upturned eyes glowered at Jimmie. Suddenly Doctor Trescott appeared at the window with Jimmie. "Oh, go home, boys!" he gasped, but they did not hear him. Upon the instant they had whirled and scampered away like deer. The first lad to reach the fence was the Red Captain, but Hold-up Harry, the Terror of the Sierras, was so close that there was little to choose between them. Doctor Trescott lowered the window, and then spoke to his son in his usual quiet way. "Jimmie, I wish you would go and tell Peter to have the buggy ready at seven o'clock." "Yes, sir," said Jimmie, and he swaggered out to the stables. "Pete, father wants the buggy ready at seven o'clock." Peter paid no heed to this order, but with the tender sympathy of a true friend he inquired, "Hu't?" "Hurt? Did what
hurt?" "Yer trouncin'." "Trouncin'!" said Jimmie, contemptuously. "I didn't get any trouncin'." "No?" said Peter. He gave Jimmie a quick shrewd glance, and saw that he was telling the truth. He began to mutter and mumble over his work. "Ump! Ump! Dese yer white folks act like they think er boy's made er glass. No trouncin'! Ump!" He was consumed with curiosity to learn why Jimmie had not felt a heavy parental hand, but he did not care to lower his dignity by asking questions about it. At last, however, he reached the limits of his endurance, and in a voice pretentiously careless he asked, "Didn' yer pop take on like mad er-bout dese yer cay'ge-lamps?" "Carriage-lamps?" inquired Jimmie. "Ump." "No, he didn't say anything about carriage-lamps--not that I remember. Maybe he did, though. Lemme see.... No, he never mentioned 'em." - Whillomville Stories, Stephen Crane. 24 noiembrie 2016 la 20:42 UTC+02 VI SHAME "Don't come in here botherin' me," said the cook, intolerantly. "What with your mother bein' away on a visit, an' your father comin' home soon to lunch, I have enough on my mind--and that without bein' bothered with _you_. The kitchen is no place for little boys, anyhow. Run away, and don't be interferin' with my work." She frowned and made a grand pretence of being deep in herculean labors; but Jimmie did not run away. "Now--they're goin' to have a picnic," he said, half audibly. "What?" "Now--they're goin' to have a picnic." "Who's goin' to have a picnic?" demanded the cook, loudly. Her accent could have led one to suppose that if the projectors did not turn out to be the proper parties, she immediately would forbid this picnic. Jimmie looked at her with more hopefulness. After twenty minutes of futile skirmishing, he had at least succeeded in introducing the subject. To her question he answered, eagerly: "Oh, everybody! Lots and lots of boys and girls. Everybody." "Who's everybody?" According to custom, Jimmie began to singsong through his nose in a quite indescribable fashion an enumeration of the prospective picnickers: "Willie Dalzel an' Dan Earl an' Ella Earl an' Wolcott Margate an' Reeves Margate an' Walter Phelps an' Homer Phelps an' Minnie Phelps an'--oh--lots more girls an'--everybody. An' their mothers an' big sisters too." Then he announced a new bit of information: "They're goin' to have a picnic." "Well, let them," said the cook, blandly. Jimmie fidgeted for a time in silence. At last he murmured, "I-now--I thought maybe you'd let me go." The cook turned from her work with an air of irritation and amazement that Jimmie should still be in the kitchen. "Who's stoppin' you?" she asked, sharply. "I ain't stoppin' you, am I?" "No," admitted Jimmie, in a low voice. "Well, why don't you go, then? Nobody's stoppin' you." "But," said Jimmie, "I--you--now--each fellow has got to take somethin' to eat with 'm." "Oh ho!" cried the cook, triumphantly. "So that's it, is it? So that's what you've been shyin' round here fer, eh? Well, you may as well take yourself off without more words. What with your mother bein' away on a visit, an' your father comin' home soon to his lunch, I have enough on my mind--an' that without being bothered with _you_!" Jimmie made no reply, but moved in grief towards the door. The cook continued: "Some people in this house seem to think there's 'bout a thousand cooks in this kitchen. Where I used to work b'fore, there was some reason in 'em. I ain't a horse. A picnic!" Jimmie said nothing, but he loitered. "Seems as if I had enough to do, without havin' _you_ come round talkin' about picnics. Nobody ever seems to think of the work I have to do. Nobody ever seems to think of it. Then they come and talk to me about picnics! What do I care about picnics?" Jimmie loitered. "Where I used to work b'fore, there was some reason in 'em. I never heard tell of no picnics right on top of your mother bein' away on a visit an' your father comin' home soon to his lunch. It's all foolishness." Little Jimmie leaned his head flat against the wall and began to weep. She stared at him scornfully. "Cryin', eh? Cryin'? What are you cryin' fer?" "N-n-nothin'," sobbed Jimmie. There was a silence, save for Jimmie's
convulsive breathing. At length the cook said: "Stop that blubberin', now. Stop it! This kitchen ain't no place fer it. Stop it!... Very well! If you don't stop, I won't give you nothin' to go to the picnic with--there!" For the moment he could not end his tears. "You never said," he sputtered--"you never said you'd give me anything." "An' why would I?" she cried, angrily. "Why would I--with you in here a-cryin' an' a-blubberin' an' a-bleatin' round? Enough to drive a woman crazy! I don't see how you could expect me to! The idea!" Suddenly Jimmie announced: "I've stopped cryin'. I ain't goin' to cry no more 'tall." "Well, then," grumbled the cook--"well, then, stop it. I've got enough on my mind." It chanced that she was making for luncheon some salmon croquettes. A tin still half full of pinky prepared fish was beside her on the table. Still grumbling, she seized a loaf of bread and, wielding a knife, she cut from this loaf four slices, each of which was as big as a six-shilling novel. She profligately spread them with butter, and jabbing the point of her knife into the salmon-tin, she brought up bits of salmon, which she flung and flattened upon the bread. Then she crashed the pieces of bread together in pairs, much as one would clash cymbals. There was no doubt in her own mind but that she had created two sandwiches. "There," she cried. "That'll do you all right. Lemme see. What 'll I put 'em in? There--I've got it." She thrust the sandwiches into a small pail and jammed on the lid. Jimmie was ready for the picnic. "Oh, thank you, Mary!" he cried, joyfully, and in a moment he was off, running swiftly. The picnickers had started nearly half an hour earlier, owing to his inability to quickly attack and subdue the cook, but he knew that the rendezvous was in the grove of tall, pillarlike hemlocks and pines that grew on a rocky knoll at the lake shore. His heart was very light as he sped, swinging his pail. But a few minutes previously his soul had been gloomed in despair; now he was happy. He was going to the picnic, where privilege of participation was to be bought by the contents of the little tin pail. When he arrived in the outskirts of the grove he heard a merry clamor, and when he reached the top of the knoll he looked down the slope upon a scene which almost made his little breast burst with joy. They actually had two camp-fires! Two camp-fires! At one of them Mrs. Earl was making something--chocolate, no doubt--and at the other a young lady in white duck and a sailor hat was dropping eggs into boiling water. Other grown-up people had spread a white cloth and were laying upon it things from baskets. In the deep cool shadow of the trees the children scurried, laughing. Jimmie hastened forward to join his friends. Homer Phelps caught first sight of him. "Ho!" he shouted; "here comes Jimmie Trescott! Come on, Jimmie; you be on our side!" The children had divided themselves into two bands for some purpose of play. The others of Homer Phelps's party loudly endorsed his plan. "Yes, Jimmie, you be on _our_ side." Then arose the usual dispute. "Well, we got the weakest side." "'Tain't any weaker'n ours." Homer Phelps suddenly started, and looking hard, said, "What you got in the pail, Jim?" Jimmie answered, somewhat uneasily, "Got m' lunch in it." Instantly that brat of a Minnie Phelps simply tore down the sky with her shrieks of derision. "Got his _lunch_ in it! In a _pail_!" She ran screaming to her mother. "Oh, mamma! Oh, mamma! Jimmie Trescott's got his picnic in a pail!" Now there was nothing in the nature of this fact to particularly move the others--notably the boys, who were not competent to care if he had brought his luncheon in a coal-bin; but such is the instinct of childish society that they all immediately moved away from him. In a moment he had been made a social leper. All old intimacies were flung into the lake, so to speak. They dared not compromise themselves. At safe distances the boys shouted, scornfully: "Huh! Got his picnic in a pail!" Never again during that picnic did the little girls speak of him as Jimmie Trescott. His name now was Him. His mind was dark with pain as he stood, the hangdog, kicking the gravel, and muttering as defiantly as he was able, "Well, I can have it in a pail if I want to." This statement of freedom
was of no importance, and he knew it, but it was the only idea in his head. [Illustration: "'JIMMY TRESCOTT'S GOT HIS PICNIC IN A PAIL!'"] He had been baited at school for being detected in writing a letter to little Cora, the angel child, and he had known how to defend himself, but this situation was in no way similar. This was a social affair, with grown people on all sides. It would be sweet to catch the Margate twins, for instance, and hammer them into a state of bleating respect for his pail; but that was a matter for the jungles of childhood, where grown folk seldom penetrated. He could only glower. The amiable voice of Mrs. Earl suddenly called: "Come, children! Everything's ready!" They scampered away, glancing back for one last gloat at Jimmie standing there with his pail. He did not know what to do. He knew that the grown folk expected him at the spread, but if he approached he would be greeted by a shameful chorus from the children--more especially from some of those damnable little girls. Still, luxuries beyond all dreaming were heaped on that cloth. One could not forget them. Perhaps if he crept up modestly, and was very gentle and very nice to the little girls, they would allow him peace. Of course it had been dreadful to come with a pail to such a grand picnic, but they might forgive him. Oh no, they would not! He knew them better. And then suddenly he remembered with what delightful expectations he had raced to this grove, and self-pity overwhelmed him, and he thought he wanted to die and make every one feel sorry. The young lady in white duck and a sailor hat looked at him, and then spoke to her sister, Mrs. Earl. "Who's that hovering in the distance, Emily?" Mrs. Earl peered. "Why, it's Jimmie Trescott! Jimmie, come to the picnic! Why don't you come to the picnic, Jimmie?" He began to sidle towards the cloth. But at Mrs. Earl's call there was another outburst from many of the children. "He's got his picnic in a pail! In a _pail_! Got it in a pail!" Minnie Phelps was a shrill fiend. "Oh, mamma, he's got it in that pail! See! Isn't it funny? Isn't it dreadful funny?" "What ghastly prigs children are, Emily!" said the young lady. "They are spoiling that boy's whole day, breaking his heart, the little cats! I think I'll go over and talk to him." "Maybe you had better not," answered Mrs. Earl, dubiously. "Somehow these things arrange themselves. If you interfere, you are likely to prolong everything." "Well, I'll try, at least," said the young lady. At the second outburst against him Jimmie had crouched down by a tree, half hiding behind it, half pretending that he was not hiding behind it. He turned his sad gaze towards the lake. The bit of water seen through the shadows seemed perpendicular, a slatecolored wall. He heard a noise near him, and turning, he perceived the young lady looking down at him. In her hand she held plates. "May I sit near you?" she asked, coolly. Jimmie could hardly believe his ears. After disposing herself and the plates upon the pine needles, she made brief explanation. "They're rather crowded, you see, over there. I don't like to be crowded at a picnic, so I thought I'd come here. I hope you don't mind." Jimmie made haste to find his tongue. "Oh, I don't mind! I _like_ to have you here." The ingenuous emphasis made it appear that the fact of his liking to have her there was in the nature of a lawdispelling phenomenon, but she did not smile. "How large is that lake?" she asked. Jimmie, falling into the snare, at once began to talk in the manner of a proprietor of the lake. "Oh, it's almost twenty miles long, an' in one place it's almost four miles wide! an' it's _deep_ too-awful deep--an' it's got real steamboats on it, an'--oh--lots of other boats, an'--an'--an'--" "Do you go out on it sometimes?" "Oh, lots of times! My father's got a boat," he said, eying her to note the effect of his words. She was correctly pleased and struck with wonder. "Oh, has he?" she cried, as if she never before had heard of a man owning a boat. Jimmie continued: "Yes, an' it's a grea' big boat, too, with sails, real sails; an' sometimes he takes me out in her, too; an' once he took me fishin', an' we had sandwiches, plenty of 'em, an' my father he drank beer right out of the bottle--_right out of the bottle_!" The young lady was properly
overwhelmed by this amazing intelligence. Jimmie saw the impression he had created, and he enthusiastically resumed his narrative: "An' after, he let me throw the bottles in the water, and I throwed 'em 'way, 'way, 'way out. An' they sank, an'--never comed up," he concluded, dramatically. His face was glorified; he had forgotten all about the pail; he was absorbed in this communion with a beautiful lady who was so interested in what he had to say. She indicated one of the plates, and said, indifferently: "Perhaps you would like some of those sandwiches. I made them. Do you like olives? And there's a deviled egg. I made that also." "Did you really?" said Jimmie, politely. His face gloomed for a moment because the pail was recalled to his mind, but he timidly possessed himself of a sandwich. "Hope you are not going to scorn my deviled egg," said his goddess. "I am very proud of it." He did not; he scorned little that was on the plate. Their gentle intimacy was ineffable to the boy. He thought he had a friend, a beautiful lady, who liked him more than she did anybody at the picnic, to say the least. This was proved by the fact that she had flung aside the luxuries of the spread cloth to sit with him, the exile. Thus early did he fall a victim to woman's wiles. "Where do you live?" he asked, suddenly. "Oh, a long way from here! In New York." His next question was put very bluntly. "Are you married?" "Oh no!" she answered, gravely. Jimmie was silent for a time, during which he glanced shyly and furtively up at her face. It was evident that he was somewhat embarrassed. Finally he said, "When I grow up to be a man--" "Oh, that is some time yet!" said the beautiful lady. "But when I _do_, I--I should like to marry you." "Well, I will remember it," she answered; "but don't talk of it now, because it's such a long time; and--I wouldn't wish you to consider yourself bound." She smiled at him. He began to brag. "When I grow up to be a man, I'm goin' to have lots an' lots of money, an' I'm goin' to have a grea' big house, an' a horse an' a shot-gun, an' lots an' lots of books 'bout elephants an' tigers, an' lots an' lots of ice-cream an' pie an'--caramels." As before, she was impressed; he could see it. "An' I'm goin' to have lots an' lots of children--'bout three hundred, I guess--an' there won't none of 'em be girls. They'll all be boys--like me." "Oh, my!" she said. His garment of shame was gone from him. The pail was dead and well buried. It seemed to him that months elapsed as he dwelt in happiness near the beautiful lady and trumpeted his vanity. At last there was a shout. "Come on! we're going home." The picnickers trooped out of the grove. The children wished to resume their jeering, for Jimmie still gripped his pail, but they were restrained by the circumstances. He was walking at the side of the beautiful lady. During this journey he abandoned many of his habits. For instance, he never travelled without skipping gracefully from crack to crack between the stones, or without pretending that he was a train of cars, or without some mumming device of childhood. But now he behaved with dignity. He made no more noise than a little mouse. He escorted the beautiful lady to the gate of the Earl home, where he awkwardly, solemnly, and wistfully shook hands in good-by. He watched her go up the walk; the door clanged. On his way home he dreamed. One of these dreams was fascinating. Supposing the beautiful lady was his teacher in school! Oh, my! wouldn't he be a good boy, sitting like a statuette all day long, and knowing every lesson to perfection, and--everything. And then supposing that a boy should sass her. Jimmie painted himself waylaying that boy on the homeward road, and the fate of the boy was a thing to make strong men cover their eyes with their hands. And she would like him more and more--more and more. And he--he would be a little god. But as he was entering his father's grounds an appalling recollection came to him. He was returning with the bread-and-butter and the salmon untouched in the pail! He could imagine the cook, nine feet tall, waving her fist. "An' so that's what I took trouble for, is it? So's you could bring it back? So's you could bring it back?" He skulked towards the house like a marauding
bushranger. When he neared the kitchen door he made a desperate rush past it, aiming to gain the stables and there secrete his guilt. He was nearing them, when a thunderous voice hailed him from the rear: "Jimmie Trescott, where you goin' with that pail?" It was the cook. He made no reply, but plunged into the shelter of the stables. He whirled the lid from the pail and dashed its contents beneath a heap of blankets. Then he stood panting, his eyes on the door. The cook did not pursue, but she was bawling: "Jimmie Trescott, what you doin' with that pail?" He came forth, swinging it. "Nothin'," he said, in virtuous protest. "I know better," she said, sharply, as she relieved him of his curse. In the morning Jimmie was playing near the stable, when he heard a shout from Peter Washington, who attended Dr. Trescott's horse: "Jim! Oh, Jim!" "What?" "Come yah." Jimmie went reluctantly to the door of the stable, and Peter Washington asked: "Wut's dish yere fish an' brade doin' unner dese yer blankups?" "I don't know. I didn't have nothin' to do with it," answered Jimmie, indignantly. "Don' tell _me_!" cried Peter Washington, as he flung it all away--"don' tell _me_! When I fin' fish an' brade unner dese yer blankups, I don' go an' think dese yer ho'ses er yer pop's put 'em. I _know_. An' if I caitch enny more dish yer fish an' brade in dish yer stable, _I'll_ tell yer pop." - Whillomville Stories. 24 noiembrie 2016 la 18:02 UTC+02 Luka He s just a Cat He's not a Bat He was Alone No Milk Or Bone Now He's Asleep In Silence Deep Music He Digs To Mommy Thinks He's Name Is Luka But looks Like Mozart And when He Looks at Me or Cryes Has Friedrich Schiller Eyes. 24 noiembrie 2016 la 15:34 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 24 noiembrie 2016 la 14:05 UTC+02 Definition Universe is But a Tree And all Stars Fiery Apples You pick and Eat Eternity River of Grey & Dark Matters. 24 noiembrie 2016 la 13:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 24 noiembrie 2016 la 13:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 23 noiembrie 2016 la 23:50 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place China Xinhua News. 23 noiembrie 2016 la 23:47 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 23 noiembrie 2016 la 19:20 UTC+02 O să colecționez iar timbre electronice. 23 noiembrie 2016 la 18:32 UTC+02 Mi-a răspuns o editură pe 21 noiembrie. Nu scrie ce editură, trebuie să mă mai uit. Dacă îi interesează cartea mea, peste un timp o să-mi răspundă iar. 23 noiembrie 2016 la 18:26 UTC+02 CORBUL O POVESTE DE CRĂCIUN, SPUSĂ DE UN ȘCOLAR FRĂȚIORILOR ȘI SURIOARELOR LUI de Samuel Taylor Coleridge Sub un vechi stejar bătrân Mulți porci fără stăpân, Guițau ronțăind catargul: Era copt și cădea smântul. Au tropăit, venind vântul: Doar o ghind-au mai lăsat, alta nu vedea gândul Și veni un Corb, căruia nu-i plăcu astă nebunie: Aparținea, ei spuneau, ielei Melancolie! Era mai cernit decât jgheaburi picurate, Zbura jos în ploaie, cu pene neudate. Luă ghinda și o îndată o mormântă Lângă o apă uriașă și adâncă. Unde s-a dus, unde Corbul s-a dus? A fost în jos și a fost în sus, Peste deal, peste vale, negrul Corb s-a dus. Multe Toamne, multe Primăveri Călători cu aripi fără cer: Multe ierni și multe veri - - Nu-
ți pot povesti juma din întâmplări. Pe urmă se întoarse cu el și o Ea, Și ghinda crescuse un înalt steja'. Și-au făcut un cuib în cel mai înalt ram, Și puișori avură, fericiți de-acum. Dar curând veni un Tăietor îmbrăcat în blană, Sprânceana marchiză i-atârna în geană. Avea un topor în mână, un cuvânt n-a spus, Ci cu multe hâcuri izbind hotărât, Doborî al bietului Corb cuib-nstejărit. Puișorii i-au fost uciși; n-au putut să fugă, Mama le-a murit că n-a putut să ducă. Crengile copacului le tăie Tăietorul; Și plutiră-n jos pe șuvoaie din fluviu. Le-au tăiat în scânduri, scoarță au dat jos, Și din copac și alți-au făcut vas frumos. Corabia, lansată, aproape de țărm S-a ridicat o furtună de nețărm. Se izbi de-o piatră, valuri șiroinde: În jur și în jur zbură Corbul chemând năvălinde. Auzi ultimul țipăt al sufletelor pierind - - Vezi! Vezi! peste catarg nebuna apă rotind! Bucuros a fost Corbul și-ndată-a zorit, Și Moartea mergând spre casă pe-un nor a-ntâlnit, Și i-a mulțumit iar și iar atunce: I-au luat totul, iar RĂZBUNAREA A FOST DULCE! 1797 23 noiembrie 2016 la 18:12 UTC+02 RIMA BĂTRÂNULUI MATROZ de Samuel Taylor Coleridge ÎN ȘAPTE PĂRȚI Facile credo, plures esse Naturas invisibiles quam visibiles in rerum universitate. Sed horum omnium familiam quis nobis enarrabit? et gradus et cognationes et discrimina et singulorum munera? Quid agunt? quae loca habitant? Harum rerum notitiam semper ambivit ingenium humanum, nunquam attigit. Juvat, interea, non diffiteor, quandoque in animo, tanquam in tabulâ, majoris et melioris mundi imaginem contemplari: ne mens assuefacta hodiernae vitae minutiis se contrahat nimis, et tota subsidat in pusillas cogitationes. Sed veritati interea invigilandum est, modusque servandus, ut certa ab incertis, diem a nocte, distinguamus--T. BURNET, _Archaeol. Phil_, p. 68. PARTEA I Un bătrân Matroz întâlnește trei Crai invitați la o nuntă și oprește unul. Este-un bătrân Matroz Și-opri unul din tri „Pe măturoiu-ți cenușiu și ochi strălucitor, Acu de ce m-opri? Ușile mirelui-s deschise larg, Iar eu sunt ruda lui Poporu-i strâns, ospățu-i prins, N-auzi ce zgomot șui?” Îl ține cu mâna-i de mort „Era un vechi barcaz, vorbi el începu. „Jos, gheara jos, nebun cărunt!” Și drumul îi dădu. Nuntașul e vrăjit de ochiul bătrânului marinar și silit să îi audă povestirea. Îl ține cu strălucitoru-i ochi Și stătu nuntașuaci S-asculte ca-un prunc-nțărcat Matrozul birui. Nuntașu-se așeză pe-o piatră Nu poate decât s-audă Și-așa vorbi cel om bătrân, Matroz cu ochi de dubă. „Vasul urat, portul lăsat, Voioși plecarăm noi Lăsarăm schit, lăsarăm câmp Și farul de văpăi. Matrozul povestește cum corabia navigă spre sud cu vânt bun și vreme frumoasă, până când ajunse la Linie. Din stânga steaua apărea Din mare se năștea! Lucea puternic și în dreapta În mare se-ngropa. Mai sus și sus în orice zi Peste catargu-n șuier Nuntașul se bătu în piept Când auzi din fluier. Nuntașul aude muzica de nuntă, dar Matrozul își continuă povestirea. Mireas-acu intră în sală, Roșie ca roza ea-i În tact bătând-naintea ei Voioși sunt muzicanți-i. Nuntașul se bătu în piept, S-audă poate decât Și cel bătrân așa vorbi Matroz cu ochi arzând. Corabia e purtată de furtună spre polul sud. Și-acum PRĂPĂD veni și el Neîndurat și crud Lovind când aripile lui sosiră De nealungă spre sud. Catarge îndoind și prova scufundând Cel ce-o urma cu hăis și cânt Încă venea după umbră-i în vânt De-n jos fruntea-i apleacă, Barcazul fugea, furtuna urla De tot în sud ne poartă. Și-acum veniră ceți și-omăt Făcându-se cumplit Și gheață până la catarg plutea Verde ca smaraldul. Ținutul de gheață și de sunete înfricoșătoare unde nimic viu nu era de văzut. Și de groază străluceau Peste ghețuri înzăpeziți ghețari Oameni și fiare nu văzurăm Gheață în orice zări. Gheață aici, gheață acolo, Gheață în orice fir Scârțâind, hârâind, răgând, urlând Ca zgomote-n delir! Până când o mare pasăre de mare numită Albatrosul veni prin chiciură și fu primit cu mare bucurie și ospitalitate. Apoi trecu un Albatros Prin ceață el trecând De parca ar fi fost duh creștin 'L primit-am în Domnul sfânt. Mâncând ce nu mâncă nicicând Și în cerc și-n cerc zbură Sparte-s ghețuri cu un tunet Năierul pe drum ne purtă. Și
vezi! Albatrosul s-a dovedit a fi un semn bun urmînd corabia ce se întorcea spre nord prin ceață și ghețurile libere. Și-un vânt bun veni din sud Ne urma Albatrosul zburând Și-n orice zi la tain sau joacă Venea l-al năierilor cânt! În ceață ori în nor, pe catarg ori în pânză Stătu el nouă vecerne Când tot în noapte prin pâclă albă Dalba Lună încerne! Bătrânul matrod neospitalier ucise pasărea pioasă de semn bun. „Domnul! bătrâne marinar, Mântuie-te de draci și chinoros! De ce arăți astfel?” – Cu arbaletă, eu, Împușca-i pe ALBATROS. PARTEA a II-a Soarele apărea din dreapta Din mare se năștea Ascuns în fum și-n partea stângă În mare sengropa. Și vântul bun din sud sufla Dulci păsări nu vedem zburând În nici o zi la tain sau joacă Jos l-al Matrozilor cânt! Camarazii urlă împotriva batrânului matrod, pentru uciderea păsării de noroc bun. Și eu făcui lucru-ndrăcit Ce-aduce doar necaz Ei toți jurând, pasărea omorâi Ce făcea vântul să bată. Mișel! Spun, pasărea omorî Ce făcea vântul să bată! Însă după ce pâcla dispare, îl îndreptățiră, făcându-se astfel părtași la fărădelege. Nici lucitor și nici carmin precum Chipul divin Slăvitul soare urcă Și toți jurând, paseri omorând Ce-aduc ceață și pâclă. E drept, spun toți, s-ucizi pe paseri Ce-aduc ceață și pâclă. Vântul bun continuă; corabia intră În Oceanul Pacific și navighează Spre nord până ajunge la Linie. Bunul vântul bătea, spuma mării zbura O brazdă urmându-ne-n tării Noi furăm primii ce călcarăm 'N cea mare a liniștii. Corabia se liniști dintr-o dată. Căzură vânt, căzură pânze 'Ra trist cât trist noi știam Și noi vorbeam dar ca să frângem Tăcerea de noian! Tot i-un cer de cupru-ncins La prânz soare de sânge Deasupra de catarg Doar Luna-l poate stinge Fără suflu ori mișcat Opriți ca un pictat barcaz Pe un ocean pictat. Și Albatrosul începe să fie răzbunat. Apă apă, peste tot Și tot lemnul se-usucă Apă apă, peste tot Nu-i pică în cănucă. Întregu-adânc se putrezea Hristoase! Că se vede Cum fiare mucede se-urcară Pe valuri mucede. În jur, în jur tresărind aiure Foculmorții juca în noapte Apele ca uleiuri de vrăjitoare Ard verde, albastru lapte. Un Spirit îi urmărise; unul din acei invizibili locuitori ai acestei planete, nici suflete plecate, nici îngeri; în legătură cu existența cărora învățatul evreu Josephus și platonicul constantinopolitan Mihail Psellos pot fi consultați. Sunt foarte numeroși și nu există climat sau element fără unul ori mai mulți. În vise la câțiva s-a zis De Duhul ce ne otrăvi La nouă noduri în adînc Din locul de omăt și-al ceții Și-n astă sete orice limbă Este-ofilită din pământ O, n-am vorbi nici de mai mult Funingine mâncând. Corăbierii, în amarul lor necaz, vor să arunce întreaga vină pe bătrânul matrod: semn în care îi atârnă moarta pasăre marină de gât. Oh, bunătate, ce rele priviri, Bătrâni și tineri azi! În loc de cruce pe-Albatros Legat'mi-au de grumaz. PARTEA a III –a Trecu un timp trudit. Orice gât ars era iar ochii pâlpâiau. Un timp trudit! Un timp trudit! Toți ochii pâlpâiau. Bătrânul matrod vede un semn în elementul din depărtare. Uscat tot ochiu strălucea, Privind-n apus, văzui Ceva în cer. La început un punctuleț Apoi păru o ceață Plutind, plutind lasă-n urmă O formă-n dimineață Un punct, pâclă, o formă Și înc’ seapropiind Fugind de-un duh al apei Scufundând, virând, cotind Apropiindu-se, îi păru a fi o corabie; și cu mare greutate își eliberă glasul din strânsoarea setei. Cu gîtul ars, cu buze coapte În sete cruntă muți stăturăm Mă mușc de braț, îmi sug din sânge, Și strig, un vas, un vas! Cu gâtul ars, cu buze coapte Uimiți strigând m-aud cu toții Moment de bucurie, Drăguță! de bucurie zâmbiră Cu toți deodată răsuflând De parcă ar bea cu toții. Și groaza urmează. Căci poate exista o corabie ce înaintează făr vânt ori flux? Vezi! Vezi! (strigai) nu mai cotește! Venind de-aduce noroc Fără vânt și fără flux Plutește drept în loc! Valul de apus era în flăcări Ziua era pe moarte! Aproape pe val de apus Plutea marele Soare Îi păru doar scheletul unui vas. 'Ndat Soarele fu-nchis în gratii, (Madonă dă-ne har) De parcă dintr-un zid privea Cuarzându-i chip de jar. Vai! (gândii și inima-mi bătu) Ce tare s-apropiind! Ale ei sunt pânzele ce ard în soare Ca fire de paing? Iar nervurile sale se văd precum gratii pe chipul Soarelui apunând. Femeia-Spectru și Soțul-în-moarte și nimeni altcineva pe vasul schelet. așa vas, așa
echipaj. Și-i lemnăria-i prin care Soare Privește porintre gratii? Și e Femeia toată trupa? Este o MOARTE? Și sunt doi? Și este MOARTEA soțul ei? Buzele ei îs roșii, chipu-trufaș, Părul galben de aur Iar albă pielea ca alba lepră, Coșmarul VIAȚĂ-ÎN-MOARTE era, Ce-ngheață sângele-n ghiaur. Moartea și Viața-în-moarte au dat cu zarul pentru echipajul corăbiei, iar ea, cea din urmă, l-a câștigat pe bătrânul marinar. Pustia epavă s-apropie Iar cei doi dau cu zarul 'Jocu-i sfârșit! Am câștigat!' Zise, suflând treiarul. Nu este amurg în curțile Soarelui. Soarele se moaie, stelele răsar Deodată vine bezna Cu șopot tare, peste mare Țâșni vasul fantomă. La răsăritul Lunii, Ascultarăm de privirăm, stană Cu frică din inima cană Sângele vieții părea să curgă Stelele erau șterse, noaptea groas' Cârmaciul lângă lampă-i șters Din pânze roua plouă Până pe mâna de răsărit urcat Colțul Lunii c-un sclipăt Aprins de stea în mers Unul după altul, Unul după altul, pe Luna urmată de stele, Prea iute pentru gemăt ori oh Fiecare-și întoarse chipul c-un groaznic junghi Blestem dându-mi din ochi. Corăbierii cad morți. De patru ori cincizeci de oameni, Și-am auzit nu geamăt ori plâns Cu mare-izbit, o formă moartă, Căzură unul câte-un ins. Însă Viața-în-moarte își începe munca în bătrânul marinar. Suflete-le zburau din piept Plecând spre dulce-'xtaz ori chin! Și orice duh, trecu vibrând Ca arc ce-n mână țin. PARTEA a IV –a Nuntașul se teme că un duh vorbește cu el. „Mă tem, bătrâne marinar! De mâna-ți ca de gheară! Și ești înalt și slab și șters Ca țărmu mării-n seară. Mă tem de ochiu-ți scânteietor Și brațul slab și copt.”- Dar bătrânul marinar îl asigură de viața lui terestră și continuă în a-și povesti îngrozitoarea penitență. Te teme nu, tu, măi nuntaș Acest trup nu e mort. Singur, singur, tot, tot singur, Singur pe-o largă mare! Niciun sfânt nu milui Duhu-mi prins în sudoare. Disprețuiește făpturile apei. Atâți frați și-așa frumoși Și toții morți zăceu Și mii de mii de târâtoare Trăiesc; trăiesc și eu. Privii pe marea putrezind, Apoi în altă parte; Privii putredă puntea Cu-oameni ntinși în moarte. Și regretă că ei nu trăiesc și că atât de mulți sunt morți. Privii în cer, -ncercai să-l rog; Dar rugăciuni de spun Un șopot rău-mi sfărmă Inimca praful de tăciuni. Ochii închiși, -i ținui închiși, Și globii bat ca vâna Pentru că cer și mări și mări și cer Povara-n privire zac Iar morții zac țărână. Dar blestemul continua pentru el în ochii morților. Sudoarea se topi din ei În moaște s-au făcut Cu ultima lor privire Ce nicicând n-a trecut. Blestem de-orfan ar doborî Un spirit din 'nălțimi; Dar vai, mai groaznic îi Blestem în ochi de mort Șapte zile, șapte nopți, blestemul îl văzui Și nu putui muri. În singurătatea și imobilitatea sa, tânjește după călătoarea Lună și stelele ce încă adastă, înaintând însă: și oriunde cerul albastru le aparține și le este odihna hotărâtă și țara lor de obârșie și casele lor firești în care pășesc nevestite precum stăpânii ce sunt așteptați cu siguranță și totuși cu o bucurie tăcută la sosirea lor. Mișcată Lun-urca pe cer, Niciund' nu rămânea: Atât de blând călca în sus Cu-o stea ori două-n ea – Razele-i smereau noianul Ca un Aprilie-n ger Dar unde vasu-n umbr-era Vrăjită apa-ncet ardea Un gros și groaznic însânger! La lumina Lunii el vede creaturile lui Dumnezeu pe întinderea apei. Dincolo de umbra bărcii, Privii șerpii mari de nadă Plutind în dâri de spume-n alb Și cum urcau, lumini de elf Căzură ca zăpadă. Aci în umbra bărcii Le privii bogat veșmânt: Albastr', verde lucitor și negru catifea Se răsuceau plutind și orice urmă 'Ra o flacără de aur. Frumusețea și fericirea lor. O fericite ființe vii! Nu-i glas Frumsețe s-o poată povesti: Izvor de iubire din inimă îmi curge, Le binecuvântă în inima lui. Le binecuvânta-i și fără a ști: De sfântul meu cel bun de mini se-ndură Și le binecuvânta-i și fără a ști. Descântecul începe să se spargă. Chiar în moment ce mă rugai Și liber de pe gâtumi Căzu Albatrosu cufundând În mare ca un plumb. PARTEA a V-a Oh, somn! Este un lucru blând, Din pol în pol iubit! Mariei Regină laudă adus! Trimisă blândul somn dinsus, Ce-n suflet mi-a pășit. Prin grația sfintei Mame, bătrânul Matroz este împrospătat cu ploaie. Neroadele găleți de pe punte, Ce-atât de mult rămasă Visai că erau pline de rouă Și când m-am trezit, plouă. Buzele ude, gâtul rece, Jilav mi-era vestmântu; Sigur am băut în vise, Și încă trupu-mi
bău. Mișcai și nu-mi simțeam ciolanele Așa ușor eram aproape Încât crezui că murii în somn, Și-eram un spirit ferice. Aude sunete și vede priveliști stranii în cer și element. ȘI iute-auzii un urlet de vânt: Ce nu veni aproape; Dar cu-al lui sunet scutură pânzele, Așa subțiri și-uscate. Naltul văzduh zbucni la viață! O sută steag de foc licărea, Înainte și-napoi aruncate-n doară! Și-nainte și-napoi, și în și afară Unde dansa palidă orice stea. Și vântul venind urlă mai mult, Rogoz jeluind pânze; Și ploaia cădea dintr-un nor negru crunt Luna-i era la muche. Norul gros negru acu-era rupt, cu Luna-nveșmântată. Apă țâșnită de pe-o stâncă Fulger căzu făr’ nici o brâncă, Apă iute-adâncată. Trupurile echipajului corăbiei sunt însuflețite, iar corabia începe să se înainteze; Vântul năprasnic n-ajunse barca Da’ barcazul mergea iacă! Aici sub fulger și sub Lună Năierii-ncepeau să geamă. Gemeau, mișcau, s-au ridicat, Nici vorbind, căutând cu privirea; Ar fi ciudat chiar într-un vis, La morți să vezi învierea. Timonierul conducea, barca mergea; Nu sufla măcar un vântuleț; Matrozii toți-apucat parâme, Unde erau trași la sorți; Șiau ridicat brațele ca biete unelte – Un echipaj de morți. Trupul fiului fratelui meu Stătu lângă mine, genuchi la genuchi: Trupul cu mine trăgeam de parâmă Dar nimic din rărunchi.” Dar nu de sufletele oamenilor, nici de daemonii pământuluiori văzduhului, ci de o ceată de îngeri, trimise jos de invocația sfântului păzitor. “Mă tem, bătrânule Matroz!” “Fii liniștit, tu, Nuntaș, mă! Nu erau suflet’le-n dureri plecară, Ce la cadavre se-ntoarsă iară, Ci ceată de spirit’ fericită: Când răsări – lăsară brațe, Se strânseră la catarg; Dulci note le-au ieșit încet din guri, Și din trupuri se sparg. În jur, în jur, plutea-orice notă, Apoi -n Soare țintiră; ‘Ncet notele se reîntoar’să Amestecate ori singură. Odat’ picată chiar din cer Auzii al ciocârliei cânt; Odat’ toate dulcile păsărele ce sunt, Ce par să umple mări și vânt Cu al lor dulce cânt. Acu erau toate intrumentele, Acu singur nai; Acu era un cânt de înger, Ce face mut un rai. ‘Ncetă; dar încă pânzele făcură Un plăcut zgomot pân’ l-amiază Un zgomot ca de pârâu ascuns În iunie plin de frunză, Ce pădurilor adormite ‘ntreaga noapte Liniștitit solfegiază. Până la prânz încet plutirăm, Făr’ să respire-un vânt: Încet și calm plutea corabia, Mișcată din adânc. Singuraticul Spirit de la polul sud duce corabia până la Linie, în ascultare față de ceata de îngeri, dar încă cere răzbunare. Sub navă jos la șapte noduri, Din pământul de ceață și-omăt Spiritul pluti: și era el Ce dădea-al bărcii avântat. Pânzele l-amiezi și-au lăsat cântul, Barcazu-i nemișcat. Soarele chiar sus peste catarg, A lipit-o de mare: Da-ntr-un minut se ridică Cu o scurtă bruscă mișcare – ‘Napoi și ‘nainte la jumătate lungime Cu o scurtă bruscă mișcare. Tovarășii daemoni ai Spiritului Polar, locuitorii invizibili ai elementului, iau parte la greșeala lui; și doi dintre ei își povestesc unul altuia, că penitență lungă și grea pentru bătrânul Matroz a fost acordată Spiritului Polar, care se reîntoarce spre sud. Cât în aceeași stare zăcui Nu am nicicum să șuier; Dar înainte ca viața să mi se-ntoarcă Auzii până în suflet parcă Două voci în aer. ‚E el?’, spuse, ‚Acesta-i omul? Pe cel murit pe cruce, Cu arcu-i crud lăsă în jos Albatrosul fără price. Spiritul ce stătea singur În pământul de ceață și de nea, Iubea pasărea ce iubea omul Ce cu-arcul ompușca?” Celălalt avea glasul mai blând Blând ca mierea din cer Zise, ‘Omul făcu penitență Și canon va mai sânger’.’ PARTEA a VI-a ÎNTÂIUL GLAS ‘Dar spune-mi, spune-mi! vorbește iar, Răspuns blând re-nnoind – Ce face corabia-așa de iute? Ocean’ ce-o fi făcând? AL DOILEA GLAS Nemișcat rob către stăpân Oceanul nu zbucnea; Strălucitoru-i ochi în liniște Luna o privea – Dacă ar ști-n ce drum să meargă; Îi e ghid milos ori aspru. Vezi, frate, vezi, ce grațios -l privește floarea astru.’ ÎNTÂIUL GLAS Matrozul a căzut într-o transă; pentru că puterea angelică a făcut vasul să meargă spre nord mai repede decât viața umană poate rezista. Dar ce duce vasu-așa pripit? Fără talaz ori vânt?’ AL DOILEA GLAS Aeru-i retezat ‘naintea bărcii Din spate suflă gând. Zbori, frate, zbori! mai sus, mai sus; Că vom fi înnoptat: Că-ncet și incet nava o merge Când năieru’ o fi alinat. Mișcarea supranaturală este întârziată; Marinarul se trezește și penitența lui începe iar. Trezii și pluteam-nainte Ca într-o vreme miloasă: ‘Ra
noapte, noapte calmă, Luna sus, Morții stau lalolaltă. Stăteau cu toți-ntr-un loc pe punte, Pentru catacombe buni: Toți mă fixau cu ochi pietroși Scânteind în lumina Luni.’ Necazul, durerea, în ce-au murit, Rămasă strâns în doage Nu puteam să-mi iau ochii din ai lor Nici să-i pun să se roage. Blestemul e în final ispășit. Și-acu descântu-i rupt: iar Privii verde ocean, Uitai departe, dar puțin Nimica nu vedeam – Ca unul, pe-un drum singuratic Merge-n groază și teamă Și-ntorcându-se merge-nainte, Și nu mai întoarce seamă; Pentru că știe un groaznic demon Pe ai lui pași dă vamă. Dar iute bătu un vânt pe mine Fără mișcare-ori zgomot: Cărarea-i nu-i era pe mare În valuri ori în tunet. ‘Mi flutură părul, răcori obrazul Ca-un vânt de primăvară-n pajiști – Se-amestecă straniu cu fricile mele, Dar simții bune vești. Iute, iute zbura barcazul, Dar plutea-așa de blând: Briza bătea dulce, dulce – Dar numai pe mine-i vânt. Și bătrânul Matroz își vede ținutul natal. Oh! vis de bucurie! oare Văpăii far eu văd? Ăsta e câmpu? Ăsta e schitu? Țara cu-al meu norod? În derivă merserăm spre port Și cu suspine furtună Fă să fiu treaz, Dumnezeul meu Ori să dorm totdeaună. Portul pustiu lucea ca sticla, Așternută-așa de lină! Și peste port lumina nopții Și umbra de Lună. Stânca ardea, schitul la fel, Deasupra de pământ: Lumina ridica-n tăcere Țeapăn cocoș de vânt. Portul era alb în lumină tăcută Până ridicând, Spiritele angelice părăsesc trupurile moarte. Multe forme, ce erau umbre, ‘N culori carmin apărând. Și apar în propriile lor forme de lumină. Distanță mică de la prova, Stacojiile umbre pluteau : Mi-am întors ochii spre punte Oh, Hriste! ce vedeau! Orice cadavru zăcea jos, fără viață, Și, pe sfânta cruce! Om de lumină, om seraphic, Pe orice mort stătea. Ceata de serafimi își flutura mâna: Priveliște senină! Stăteau ca semne spre pământ, Plăcută lumină; Ceata de serafimi își flutura mâna: Fără să scoată glas – Glas nu; dar oh! tăcerea s-adâncea Muzică-n al meu ceas. Curând aud zgomot de vâsle, Aud strigătul Pilotului; Cap mi-am întors deodată eu, Văzui prova barcazului. Pilotul și al lui băiat, I-auzii repezi: Drag Domn în Cer! fui fericat Morții nu pot vâsli. Văzui pe-al treilea – i-auzii glasul: Este Sihastrul bun! Cânta gălăgios ale lui imnuri sfinte Ce le face în alun’. M-o spovedi și o spăla De Albatros ce-i spun. PARTEA a VII-a Sihastrul din Bunget, Acest Sihastru stă în bunget Povârnit către mare. Dulce glasul lui tot crește! Are inimă pentru matrozii Ce vin din depărtare. În genunchi în zori, l-amiezi, ‘n-amurg – Are o pernă de-un cot: E mușchiul centreg ascunde De stejar putred ciot. Luntrea-i aici: i-aud vorbind, Păi, cred, asta-i ciudat! Unde-s luminile, multe, frumoase, La care m-am uitat. Se apropie de corabie cu uimire. ‘Ciudat, pe credință!’ spuse Sihastrul – Nu ne-au chiuit! Scândurile-s scorojite! și uite catarg, Subțire, zdrențuit! N-am mai văzut nimic astfel Decât poate-am zărit Cenușii umbre de frunze ce zac Împrejur de-al meu râu; Smirdaru-i greu de zăpadă, Și ciufu strigă-n jos la lup, Mâncând al lupei fiu.’ Doamne drăguț! arată-spaimă – (răspunse blajinul Pilot) Mi-e frică’ – ‘nainte, -nainte!’ Sihastrul dădu chiot. Luntrea veni lângă barcaz, Nu mișcai, nu vorbii; Luntrea veni chiar sub barcaz, Și oblu un son țâșni. Corabia brusc se scufundă. Chiar sub apă hurui, Cu teamă și dând șfung: Ajunse vasul, despică portul; Barcazu-n jos e plumb. Bătrânul Marinar este salvat în luntrea Pilotului. Uimit de-acel viu, groaznic sunăt, Ce vrăjea cer și ocean, Ca unul de șapte zile-‘necăt Pluteam pe noian; Dar iute-n vis, am mânecăt În al Pilotului cian. Peste barcaz, peste vârtej Luntrea se rotea; Totu-i tăcut, doar muntele De tunet ne vorbea. Vrui să vorbesc – Pilotul țipă Și căzu-n dambla; Sfântul Sihastru-și ridică ochii, Ședea și se ruga. Luai de vâsle: băiatul Pilotului, ‘Ncepu să-nnebunească Râse gălăgios și mult și mă privea Cu privire câinească. ‘Ha! ha!’ zise, acu văd Dracu știe să vâslească.’ Și-acu, toți în ținutul meu, Pășii pământul tare! Sihastru’ coborî din luntre Și-abia putea ședeare. Bătrânul Marinar se roagă cu sinceritate de Sihastru să-i facă spovadă și penitența vieții cade peste el. ‘M-ascult-, ascultă, sfinte om!’ Sihastru fruntea-și crucea. ‘Zi iute,’ el spuse, ‘-ți cer să-mi spui – Ce om ești dumneata?’ De-acum acest chip al meu fu zdrobit Cu-vaiete de chin, Ce m-au
făcut să-mi spun povestea; Și scoaser-al meu spin. Și mereu și curând o agonie în viața lui viitoare îl constrânge să călătorească din pământ în pământ. De-atunci, la oareșcare ceas, Agonia-mi revine: Și până groaza mea îi spusă, În inimă ard ruine. Trec, precum noaptea, din loc în loc; Am stranie putere de povăț: ‘N momentul când văd al său chip viu, Omul ce va să m-audă-l știu: Pe el povestea-nvăț. Ce gălăgie-i la ușa ceea! Nuntașii toți-‘s colea: Dar între flori este mireasa Fetele or cânta: Și-auzi clopotul de seară Mă chem-a mă ruga! O, măi, Nuntaș! ‘cest duh a fost Singur pe-o mare, mare mare Singur a fost, că Dumnezeu Părea în depărtare. Mai duce decât ospățul de nuntă, Mult mai dulce mie, Să umblăm până la schit În bună tovărășie! – Să umblăm până la schit Cu toții implorând Când fiecare Dumnezeu adoră, Bătrâni, prunci, prietini-n sfânta oră, Tineri și fetele zâmbind! Și să învețe, prin propriul său exemplu, iubirea și reverența față de toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut și iubește. Adio, adio! dar asta-ți spun Ție, măi, Zară! Iubește bine, se roagă bine, Om, pasăre sau fiară. Iubește bine, se roagă bine Orice lucru mare sau mărunt; Pentru că drag Dumnezeu ce ne iubește, A făcut și iubește-n amănunt.” Matrozul, cu ochiul limpede, Cu barba colilie, -i plecat, și-acum Nuntașul Turnă de la voioșie. Merse ca unul c-era uimit De creieri părăsit; Un om mai trist, om mai ‘țelept, L-al nopții asfințit. 23 noiembrie 2016 la 17:12 UTC+02 Permiteți-mi să fac o observație. Poate vă supără felul meu de vorbire. Aș putea folosi și propoziții extrem de pre¬lucrate, cu multe neologisme, dar atunci ați adormi precis într-o jumătate de oră. Fiindcă mă tem de aceasta, vorbesc așa cum se vorbește pe stradă. Cred că înțelegeți! Mulțu¬mesc! - Wilhelm Busch, Isus destinul nostru 23 noiembrie 2016 la 16:42 UTC+02 Dor When comes Winter You Must Cry The sad Heartbreak Of the Day. 23 noiembrie 2016 la 04:26 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=j-fWDrZSiZs 23 noiembrie 2016 la 04:25 UTC+02 Eu sunt Blocatu. Mă blochez des... 23 noiembrie 2016 la 02:10 UTC+02 #yearinreview2016 23 noiembrie 2016 la 00:55 UTC+02 Colind unui Rembrandt Pruncul Adoarme Vise Să Sfarme Și Când Se-nmură Leagăn C'tremură Și micul Făt E Domn Savaot Mamă Marie Din Memfis Preerie Bătrânul Iosiph Tâmplarul Sofist Iat-am Venit Mior Bolnăvit Îmi poți Da Din Pâinea ta Te poți Ruga Spre Mintea mea? De faci Așa Mare-o să Crești De asta Sunt Dureri și Povești. 23 noiembrie 2016 la 00:28 UTC+02 Christmas Carol To a Rembrandt The Baby Sleeps To Himself Keeps And when He Wakes The Cradle Shakes And the Child Is God Almight Mother Mary In Egypt Prairie Old man Joseph Carpenter Sophist Here I Came The Lamb That's Lame Can you Give A Piece of Bread Can you Pray For my sad Head? If You do This You will Grow This Is Why My Life is So. 22 noiembrie 2016 la 21:31 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ulhoKujT2G8 22 noiembrie 2016 la 20:28 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 22 noiembrie 2016 la 19:57 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ZI1Gst7pEqc BISERICA PRIGONITĂ Azi în marțea Sfântului Anton am fost și eu la biserică, ca tot omul necăjit. Foarte frumos. dar vezi dumneata - eu am fost la biserica mea, greco-catolică - primul om pe care l-am văzut când
am intrat a început să se comporte ciudat. De fapt era un securist bătrân. Și m-am întrebat și vă întreb ce rost are să umble Securitatea, cu urmăriri ca pe vremea stelei roșii, într-o biserică de oameni necăjiți? Și mai ales cine îl subvenționează pe acel securist pentru a-și rupe din timpul de radioteleviziune și politică. Și mult mai mult de ce interesează pe un dinozaur securist oameni ca Papa Francisc I, cardinalul Lucian și episcopul nostru Alexandru de Lugoj. E într-adevăr ciudat. iar în prezent credința crucii este îmbrățișată nu doar de lagărul capitalist, și de asemenea în lumea socialistă. Întreb securitatea română care a mai rămas, oriunde ar fi, dacă este la curent co cu viziunile Președintelui Republicii Populare Chineze pentru noua ordine mondială și importanța și valoarea, cu atât mai mult a Bisericii Catolice, în această lume pe care Dumnezeu ne-a dat-o s-o împărtășim unii cu alții, credincioși și atei, creștini sau activiști. Acei oameni sunt într-adevăr prigoniți și batjocoriți în timpul serviciului divin și Biserica este batjocorită și prigonită într-o țară care are ca stemă crucea în clonțul acvilei romane. Și nu pot să nu mă întreb, de ce? -Pentru voturi, domle. Toată lumea umblă după voturi. 22 noiembrie 2016 la 01:38 UTC+02 Rugăciune către tatăl Dumnezeu a murit. Friedrich Nietzsche. Tată nu te du și tu Că mama muri amu Tată dragă nu muri Dar te-oi plânge oi jeli Te ridică din mormânt Cui pasă de-al nost pământ? Nimănuia nimănui Banu-i cerul omului. 22 noiembrie 2016 la 00:38 UTC+02 Sphynx's Questions What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? 22 noiembrie 2016 la 00:24 UTC+02 THE CHILD SAID THAT Felix Rian Constantinescu 2016 The Child Said That The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. You On The Road And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. I Once Was Lost I once was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. Far You Are Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. Mozart About Beethoven A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives A Girl In Love A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. A Child's Discovery The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! A Girl There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be. Prophecy to the Beloved You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. People in the Village Laugh People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. Sphynx's Questions What means One And what does Two What colour has I Love You? What is Five What's One again? What is God And what is Man? 22 noiembrie 2016 la 00:04 UTC+02 People in the Village Laugh People in the Village Laugh Why a Rich girl dost He Love? It's his Fault they Say With Scorn What a Racket Day to morn' Even the River does Cry Only Summers - Winter's nigh. 21 noiembrie 2016 la 23:37 UTC+02
http://news.xinhuanet.com/english/2016-11/17/c_135838092.htm 21 noiembrie 2016 la 23:26 UTC+02 Are cineva un băiat orb care vrea o chitară electroacustică? Nu știu dacă merge partea electrică. E bună pentru un băiat, pentru că e mai grea... Moca. 21 noiembrie 2016 la 23:17 UTC+02 Prophecy to the Beloved You are Wise And I am Mad You are Beautiful I'm Sad To you peoples Come to Bow In me the Centuries Grow How could Be A World to See And Still be Just you and Me? Not even If I run from You Then in Hell You'll meet me too. 21 noiembrie 2016 la 23:01 UTC+02 A Girl There's a Girl Not far from Here On the Island Ellesmere Her Eyes Stars Her Hair Gold Sea Sad A Nayad She should Be. 21 noiembrie 2016 la 22:50 UTC+02 A Child's Discovery The Child discovered I am the King! Father my Knight Warman Viking And Who am I said Mother's Spleen Oh, you Mama You are the Queen! 21 noiembrie 2016 la 22:32 UTC+02 A Girl In Love A Girl in Love She does Not Say About the Name She likes to Play A Name or Number Stuck in Brain Forgotten Eyes She dost Refrain. 21 noiembrie 2016 la 22:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Evelina Gervickas. 21 noiembrie 2016 la 22:22 UTC+02 Mozart About Beethoven A Boy I Met Dark of Regret He hardly Eats He hardly Lives But Woe to me Music me Gives 21 noiembrie 2016 la 22:10 UTC+02 Far You Are Far you Are Far in the Night I am Down My eyes Alight; But You Are Up in the Light And mine Eyes Dead in the Night. 21 noiembrie 2016 la 21:58 UTC+02 I Once Was Lost I once was Lost In Life Two Times I Need Wore A Knife Now they Say to me I'm Found More to You than god I'm Bound. 21 noiembrie 2016 la 21:50 UTC+02 You on the Road And the Road is filled With Rocks And the Mocking-bird still Mocks; I on the Road Am too But have never had seen You. 21 noiembrie 2016 la 21:21 UTC+02 The Child said that The Child said that He must Write That in Him Truth must Abide; Mother said That He must Learn Otherwise in Hell He'll Burn; To write What And to learn Where Oh, the Time... Said the White Hare. 21 noiembrie 2016 la 19:56 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=abw49k3rIN0 21 noiembrie 2016 la 16:06 UTC+02 RIMA BĂTRÂNULUI MATROZ de Samuel Taylor Coleridge ÎN ȘAPTE PĂRȚI Facile credo, plures esse Naturas invisibiles quam visibiles in rerum universitate. Sed horum omnium familiam quis nobis enarrabit? et gradus et cognationes et discrimina et singulorum munera? Quid agunt? quae loca habitant? Harum rerum notitiam semper ambivit ingenium humanum, nunquam attigit. Juvat, interea, non diffiteor, quandoque in animo, tanquam in tabulâ, majoris et melioris mundi imaginem contemplari: ne mens assuefacta hodiernae vitae minutiis se contrahat nimis, et tota subsidat in pusillas cogitationes. Sed veritati interea invigilandum est, modusque servandus, ut certa ab incertis, diem a nocte, distinguamus--T. BURNET, _Archaeol. Phil_, p. 68. PARTEA I Un bătrân Matroz întâlnește trei Crai invitați la o
nuntă și oprește unul. Este-un bătrân Matroz Și-opri unul din tri „Pe măturoiu-ți cenușiu și ochi strălucitor, Acu de ce m-opri? Ușile mirelui-s deschise larg, Iar eu sunt ruda lui Poporu-i strâns, ospățu-i prins, N-auzi ce zgomot șui?” Îl ține cu mâna-i de mort „Era un vechi barcaz, vorbi el începu. „Jos, gheara jos, nebun cărunt!” Și drumul îi dădu. Nuntașul e vrăjit de ochiul bătrânului marinar și silit să îi audă povestirea. Îl ține cu strălucitoru-i ochi Și stătu nuntașuaci S-asculte ca-un prunc-nțărcat Matrozul birui. Nuntașu-se așeză pe-o piatră Nu poate decât s-audă Și-așa vorbi cel om bătrân, Matroz cu ochi de dubă. „Vasul urat, portul lăsat, Voioși plecarăm noi Lăsarăm schit, lăsarăm câmp Și farul de văpăi. Matrozul povestește cum corabia navigă spre sud cu vânt bun și vreme frumoasă, până când ajunse la Linie. Din stânga steaua apărea Din mare se năștea! Lucea puternic și în dreapta În mare se-ngropa. Mai sus și sus în orice zi Peste catargu-n șuier Nuntașul se bătu în piept Când auzi din fluier. Nuntașul aude muzica de nuntă, dar Matrozul își continuă povestirea. Mireas-acu intră în sală, Roșie ca roza ea-i În tact bătând-naintea ei Voioși sunt muzicanți-i. Nuntașul se bătu în piept, S-audă poate decât Și cel bătrân așa vorbi Matroz cu ochi arzând. Corabia e purtată de furtună spre polul sud. Și-acum PRĂPĂD veni și el Neîndurat și crud Lovind când aripile lui sosiră De nealungă spre sud. Catarge îndoind și prova scufundând Cel ce-o urma cu hăis și cânt Încă venea după umbră-i în vânt De-n jos fruntea-i apleacă, Barcazul fugea, furtuna urla De tot în sud ne poartă. Și-acum veniră ceți și-omăt Făcându-se cumplit Și gheață până la catarg plutea Verde ca smaraldul. Ținutul de gheață și de sunete înfricoșătoare unde nimic viu nu era de văzut. Și de groază străluceau Peste ghețuri înzăpeziți ghețari Oameni și fiare nu văzurăm Gheață în orice zări. Gheață aici, gheață acolo, Gheață în orice fir Scârțâind, hârâind, răgând, urlând Ca zgomote-n delir! Până când o mare pasăre de mare numită Albatrosul veni prin chiciură și fu primit cu mare bucurie și ospitalitate. Apoi trecu un Albatros Prin ceață el trecând De parca ar fi fost duh creștin 'L primit-am în Domnul sfânt. Mâncând ce nu mâncă nicicând Și în cerc și-n cerc zbură Sparte-s ghețuri cu un tunet Năierul pe drum ne purtă. Și vezi! Albatrosul s-a dovedit a fi un semn bun urmînd corabia ce se întorcea spre nord prin ceață și ghețurile libere. Și-un vânt bun veni din sud Ne urma Albatrosul zburând Și-n orice zi la tain sau joacă Venea l-al năierilor cânt! În ceață ori în nor, pe catarg ori în pânză Stătu el nouă vecerne Când tot în noapte prin pâclă albă Dalba Lună încerne! Bătrânul matrod neospitalier ucise pasărea pioasă de semn bun. „Domnul! bătrâne marinar, Mântuie-te de draci și chinoros! De ce arăți astfel?” – Cu arbaletă, eu, Împușca-i pe ALBATROS. PARTEA a II-a Soarele apărea din dreapta Din mare se năștea Ascuns în fum și-n partea stângă În mare sengropa. Și vântul bun din sud sufla Dulci păsări nu vedem zburând În nici o zi la tain sau joacă Venind l-al Matrozilor cânt! Camarazii urlă împotriva batrânului matrod, pentru uciderea păsării de noroc bun. Și eu făcui lucru-ndrăcit Ce-aduce doar necaz Ei toți jurând, pasărea omorâi Ce făcea vântul să bată. Amărât! Spun, pasărea omorî Ce făcea vântul să bată! Însă după ce pâcla dispare, îl îndreptățiră, făcându-se astfel părtași la fărădelege. Nici lucitor și nici carmin precum Chipul divin Slăvitul soare urcă Și toți jurând, paseri omorând Ce-aduc ceață și pâclă. E drept, spun toți, s-ucizi pe paseri Ce-aduc ceață și pâclă. Vântul bun continuă; corabia intră În Oceanul Pacific și navighează Spre nord până ajunge la Linie. Bunul vântul bătea, spuma mării zbura O brazdă urmându-ne-n tării Noi furăm primii ce călcarăm 'N cea mare a liniștii. Corabia se liniști dintr-o dată. Căzură vânt, căzură pânze 'Ra trist cât trist noi știam Și noi vorbeam dar ca să frângem Tăcerea de noian! Tot i-un cer de cupru-ncins La prânz soare de sânge Deasupra de catarg Ce luna-l poate stinge Fără suflu ori mișcat Opriți ca un pictat barcaz Pe un ocean pictat. Și Albatrosul începe să fie răzbunat. Apă apă, peste tot Și tot lemnul se-usucă Apă apă, peste tot Nu-i pică în cănucă. Întregu-adânc se putrezea Hristoase! Că se vede Cum fiare mucede se-urcară Pe valuri mucede. În jur, în jur tresărind
aiure Focul-morții juca în noapte Apele ca uleiuri de vrăjitoare Ard verde, albastru și lapte. Un Spirit îi urmărise; unul din acei invizibili locuitori ai acestei planete, nici suflete plecate, nici îngeri; în legătură cu existența cărora învățatul evreu Josephus și platonicul constantinopolitan Mihail Psellos pot fi consultați. Sunt foarte numeroși și nu există climat sau element fără unul ori mai mulți. În vise la câțiva s-a zis De Duhul ce ne otrăvi La nouă noduri în adînc Din locul de omăt și-al ceții Și-n astă sete orice limbă Este-ofilită din pământ O, n-am vorbi nici de mai mult Funingine mâncând. Corăbierii, în amarul lor necaz, vor să arunce întreaga vină pe bătrânul matrod: semn în care îi atârnă moarta pasăre marină de gât. Oh, bunătate, ce rele priviri, Bătrâni și tineri azi! În loc de cruce pe-Albatros Legat'mi-au de grumaz. PARTEA a III –a Trecu un timp trudit. Orice gât ars era iar ochii pâlpâiau. Un timp trudit! Un timp trudit! Toți ochii pâlpâiau. Bătrânul matrod vede un semn în elementul din depărtare. Uscat tot ochiu strălucea, Privind-n apus, văzui Ceva în cer. La început un punctuleț Apoi păru o ceață Plutind, plutind lasă-n urmă O formă-n dimineață Un punct, pâclă, o formă Și înc’ se-apropiind Fugind de-un duh al apei Scufundând, virând, cotind Apropiindu-se, îi păru a fi o corabie; și cu mare greutate își eliberă glasul din strânsoarea setei. Cu gîtul ars, cu buze coapte În sete cruntă muți stăturăm Mă mușc de braț, îmi sug din sânge, Și strig, un vas, un vas! Cu gâtul ars, cu buze coapte Uimiți strigând m-aud cu toții Moment de bucurie, Drăguță! de bucurie zâmbiră Cu toți deodată răsuflând De parcă ar bea cu toții. Și groaza urmează. Căci poate exista o corabie ce înaintează făr vânt ori flux? Vezi! Vezi! (strigai) nu mai cotește! Venind de-aduce noroc Fără vânt și fără flux Plutește drept în loc! Valul de apus era în flăcări Ziua era pe moarte! Aproape pe val de apus Plutea marele Soare Îi păru doar scheletul unui vas. 'Ndat Soarele fu-nchis în gratii, (Madonă dă-ne har) De parcă dintr-un zid privea Cu-arzându-i chip de jar. Vai! (gândii și inima-mi bătu) Ce tare sapropiind! Ale ei sunt pânzele ce ard în soare Ca fire de paing? Iar nervurile sale se văd precum gratii pe chipul Soarelui apunând. Femeia-Spectru și Soțul-în-moarte și nimeni altcineva pe vasul schelet. așa vas, așa echipaj. Și-i lemnăria-i prin care Soare Privește porintre gratii? Și e Femeia toată trupa? Este o MOARTE? Și sunt doi? Și este MOARTEA soțul ei? Buzele ei îs roșii, chipu-trufaș, Părul galben de aur Iar albă pielea ca alba lepră, Coșmarul VIAȚĂ-ÎN-MOARTE era, Ce-ngheață sângele-n ghiaur. Moartea și Viața-în-moarte au datcu zarul pentru echipajul corăbiei, iar ea, cea din urmă, l-a câștigat pe bătrânul marinar. Pustia epavă s-apropie Iar cei doi dau cu zarul 'Jocu-i sfârșit! Am câștigat!' Zise, suflând treiarul. Nu este amurg în curțile Soarelui. Soarele se moaie, stelele răsar Deodată vine bezna Cu șopot tare, peste mare Țâșni vasul fantomă. La răsăritul Lunii, Ascultarăm de privirăm, stană Cu frică din inima cană Sângele vieții părea să curgă Stelele erau șterse, noaptea groas' Cârmaciul lângă lampă-i șters Din pânze roua plouă Până pe mâna de răsărit urcat Colțul Lunii c-un sclipăt Aprins de stea în mers Unul după altul, Unul după altul, pe Luna urmată de stele, Prea iute pentru gemăt ori oh Fiecare-și întoarse chipul c-un groaznic junghi Blestem dândumi din ochi. Corăbierii cad morți. De patru ori cincizeci de oameni, Și-am auzit nu geamăt ori plâns Cu mare-izbit, o formă moartă, Căzură unul câte-un ins. Însă Viața-în-moarte își începe munca în bătrânul marinar. Suflete-le zburau din piept Plecând spre dulce-'xtaz ori chin! Și orice duh, trecu vibrând Ca arbaleta ce-n mână țin. PARTEA a IV –a Nuntașul se teme că un duh vorbește cu el. „Mă tem, bătrâne marinar! De mâna-ți ca de gheară! Și ești înalt și slab și șters Ca țărmu mării-n seară. Mă tem de ochiu-ți scânteietor Și brațul slab și copt.”- Dar bătrânul marinar îl asigură de viața lui terestră și continuă în a-și povesti îngrozitoarea penitență. Te teme nu, tu, măi nuntaș Acest trup nu e mort. Singur, singur, tot, tot singur, Singur pe-o largă mare! Nici-un sfântu nu milui Duhu-mi prins în sudoare. Disprețuiește făpturile apei. Atâți frați și-așa frumoși Și toții morți zăceu Și mii de mii de târâtoare Trăiesc;
trăiesc și eu. Privii pe marea putrezind, Apoi în altă parte; Privii putredă puntea Cu-oameni ntinși în moarte. Și regretă că ei nu trăiesc și că atât de mulți sunt morți. Privii în cer, -ncercai să-l rog; Dar rugăciuni de spun Un șopot rău-mi sfărmă Inim-ca praful de tăciuni. Ochii închiși, -i ținui închiși, Și globii bat ca vâna Pentru că cer și mări și mări și cer Povara-n privire zac Iar morții zac țărână. Dar blestemul continua pentrtru el în ochii morților. Sudoarea se topi din ei În moaște s-au făcut Cu ultima lor privire Ce nicicând n-a trecut. Blestem de-orfan ar doborî Un spirit din 'nălțimi; Dar vai, mai groaznic îi Blestem în ochi de mort Șapte zile, șapte nopți, blestemul îl văzui Și nu putui muri. În singurătatea și imobilitatea sa, tânjește după călătoarea Lună și stelele ce încă adastă, înaintând însă: și oriunde cerul albastru le aparține și le este odihna hotărâtă și țara lor de obârșie și casele lor firești în care pășesc nevestite precum stăpânii ce sunt așteptați cu siguranță și totuși cu o bucurie tăcută la sosirea lor. Mișcată Lunurca pe cer, Niciund' nu rămânea: Atât de blând călca în sus Cu-o stea ori două-n ea – Razele-i smereau noianul Ca un Aprilie-n ger Dar unde vasu-n umbr-era Vrăjită apa-ncet ardea Un gros și groaznic însânger! La lumina Lunii el vede creaturile lui Dumnezeu pe întinderea apei. Dincolo de umbra bărcii, Privii șerpii mari de nadă Plutind în dâri de spume-n alb Și cum urcau, lumini de elf Căzură ca zăpadă. Aci în umbra bărcii Le privii bogat veșmânt: Albastr', verde lucitor și negru catifea Se răsuceau plutind și orice urmă 'Ra o flacără de aur. Frumusețea și fericirea lor. O fericite ființe vii! Nu-i glas Frumsețe s-o poată povesti: Izvor de iubire din inimă îmi curge, Le binecuvântă în inima lui. Le binecuvânta-i și fără a ști: De sfântul meu cel bun de mini se-ndură Și le binecuvânta-i și fără a ști. Descântecul începe să se spargă. Chiar în moment ce mă rugai Și liber de pe gâtu-mi Căzu Albatrosu cufundând În mare ca un plumb. PARTEA a V-a Oh, somn! Este un lucru blând, Din pol în pol iubit! Mariei Regină laudă adusă! Trimisă blândul somn din susă, Ce-n suflet mi-a pășit. Prin grația sfintei Mame, bătrânul Matroz este împrospătat cu ploaie. Neroadele găleți de pe punte, Ce-atât de mult rămasă Visai că erau pline de rouă Și când m-am trezit, plouă. Buzele ude, gâtul rece, Jilav mi-era vestmântu; Sigur am băut în vise, Și încă trupu-mi bău. Mișcai și nu-mi simțeam ciolanele Așa ușor eram aproape Încât crezui că murii în somn, Și-eram un spirit ferice. Aude sunete și vede priveliști stranii în cer și element. ȘI iute-auzii un urlet de vânt: Ce nu veni aproape; Dar cu-al lui sunet scutură pânzele, Așa subțiri și-uscate. Naltul văzduh zbucni la viață! O sută steag de foc licărea, Înainte și-napoi aruncate-n doară! Și-nainte și-napoi, și în și afară Unde dansa palidă orice stea. Și vântul venind urlă mai mult, Rogoz jeluind pânze; Și ploaia cădea dintr-un nor negru crunt Luna-i era la muche. Norul gros negru acu-era rupt, cu Luna-nveșmântată. Apă țâșnită de pe-o stâncă Fulger căzu făr’ nici o brâncă, Apă iuteadâncată. Trupurile echipajului corăbiei sunt însuflețite, iar corabia începe să se înainteze; Vântul năprasnic n-ajunse barca Da’ barcazul mergea iacă! Aici sub fulger și sub Lună Năieriincepeau să geamă. Gemeau, mișcau, s-au ridicat, Nici vorbind, căutând cu privirea; Ar fi ciudat chiar într-un vis, La morți să vezi învierea. Timonierul conducea, barca mergea; Nu sufla măcar un vântuleț; Matrozii toți-apucat parâme, Unde erau trași la sorți; Și-au ridicat brațele ca biete unelte – Un echipaj de morți. Trupul fiului fratelui meu Stătu lângă mine, genuchi la genuchi: Trupul cu mine trăgeam de parâmă Dar nu-mi zisă nimic.” Dar nu de sufletele oamenilor, nici de daemonii pământuluiori văzduhului, ci de o ceată de îngeri, trimise jos de invocația sfântului păzitor. “Mă tem, bătrânule Matroz!” “Fii liniștit, tu, Nuntaș, mă! Nu erau suflet’le-n dureri plecară, Ce la cadavre se-ntoarsă iară, Ci ceată de spirit’ fericită: Când răsări – lăsară brațe, Se strânseră la catarg; Dulci note le-au ieșit încet din guri, Și din trupuri se sparg. În jur, în jur, plutea-orice notă, Apoi -n Soare țintiră; ‘Ncet notele se reîntoar’să Amestecate ori singură. Odat’ picată chiar din cer Auzii al ciocârliei cânt; Odat’ toate dulcile păsărele ce sunt, Ce par să umple mări și vânt Cu al lor dulce cânt. Acu erau
toate intrumentele, Acu singur nai; Acu era un cânt de înger, Ce face mut un rai. ‘Ncetă; dar încă pânzele făcură Un plăcut zgomot pân’ l-amiază Un zgomot ca de pârâu ascuns În iunie plin de frunză, Ce pădurilor adormite ‘ntreaga noapte Liniștitit solfegiază. Până la prânz încet plutirăm, Făr’ să respire-un vânt: Încet și calm plutea corabia, Mișcată din adânc. Singuraticul Spirit de la polul sud duce corabia până la Linie, în ascultare față de ceata de îngeri, dar încă cere răzbunare. Sub navă jos la șapte noduri, Din pământul de ceață și-omăt Spiritul pluti: și era el Ce dădea-al bărcii avântăt. Pânzele l-amiezi și-au lăsat cântul, Barcazu-i nemișcăt. Soarele chiar sus peste catarg, A lipit-o de mare: Da-ntr-un minut se ridică Cu o scurtă bruscă mișcare – ‘Napoi și ‘nainte la jumătate lungime Cu o scurtă bruscă mișcare. Tovarășii daemoni ai Spiritului Polar, locuitorii invizibili ai elementului, iau parte la greșeala lui; și doi dintre ei își povestesc unul altuia, că penitență lungă și grea pentru bătrânul Matroz a fost acordată Spiritului Polar, care se reîntoarce spre sud. Cât în aceeași stare zăcui Nu am nicicum să șuier; Dar înainte ca viața să mi se-ntoarcă Auzii până în suflet parcă Două voci în aer. ‚E el?’, spuse, ‚Acesta-i omul? Pe cel murit pe cruce, Cu arcu-i crud lăsă în jos Albatrosul fără price. Spiritul ce stătea singur În pământul de ceață și de nea, Iubea pasărea ce iubea omul Ce cu-arcul ompușca?” Celălalt avea glasul mai blând Blând ca mierea din cer Zise, ‘Omul făcu penitență Și canon va mai sânger’.’ PARTEA a VI-a ÎNTÂIUL GLAS ‘Dar spune-mi, spune-mi! vorbește iar, Răspuns blând re-nnoind – Ce face corabia-așa de iute? Ocean’ ce-o fi făcând? AL DOILEA GLAS Nemișcat rob către stăpân Oceanul nu zbucnea; Strălucitoru-i ochi în liniște Luna o privea – Dacă ar ști-n ce drum să meargă; Îi e ghid milos ori aspru. Vezi, frate, vezi, ce grațios -l privește floarea astru.’ ÎNTÂIUL GLAS Matrozul a căzut într-o transă; pentru că puterea angelică a făcut vasul să meargă spre nord mai repede decât viața umană poate rezista. Dar ce duce vasu-așa pripit? Fără talaz ori vânt?’ AL DOILEA GLAS Aeru-i retezat ‘naintea bărcii Din spate suflă gând. Zbori, frate, zbori! mai sus, mai sus; Că vom fi înnoptatu: Că-ncet și incet nava o merge Când năieru’ o fi alinatu. Mișcarea supranaturală este întârziată; Marinarul se trezește și penitența lui începe iar. Trezii și pluteam-nainte Ca într-o vreme miloasă: ‘Ra noapte, noapte calmă, luna sus, Morții stau lalolaltă. Stăteau cu toți-ntr-un loc pe punte, Pentru catacombe buni: Toți mă fixau cu ochi pietroși Scânteind în lumina Luni.’ Necazul, durerea, în ce-au murit, Rămasă strâns în doage Nu puteam să-mi iau ochii din ai lor Nici să-i pun să se roage. Blestemul e în final ispășit. Și-acu descântu-i rupt: iar Privii verde ocean, Uitai departe, dar puțin Nimica nu vedeam – Ca unul, pe-un drum singuratic Merge-n groază și teamă Și-ntorcându-se merge-nainte, Și nu mai întoarce seamă; Pentru că știe un groaznic demon Pe ai lui pași dă vamă. Dar iute bătu un vânt pe mine Fără mișcare-ori zgomot: Cărarea-i nu-i era pe mare În valuri ori în tunet. ‘Mi flutură părul, răcori obrazul Caun vânt de primăvară-n pajiști – Se-amestecă straniu cu fricile mele, Dar simții bune vești. Iute, iute zbura barcazul, Dar plutea-așa de blând: Briza bătea dulce, dulce – Dar numai pe mine-i vânt. Și bătrânul Matroz își vede ținutul natal. Oh! vis de bucurie! oare Văpăii far eu văd? Ăsta e câmpu? Ăsta e schitu? Țara cu-al meu norod? În derivă merserăm spre port Și cu suspine furtună Fă să fiu treaz, Dumnezeul meu Ori să dorm totdeaună. Portul pustiu lucea ca sticla, Așternută-așa de lină! Și peste port lumina nopții Și umbra de Lună. Stânca ardea, schitul la fel, Deasupra de pământ: Lumina ridica-n tăcere Țeapăn cocoș de vânt. Portul era alb în lumină tăcută Până ridicând, Spiritele angelice părăsesc trupurile moarte. Multe forme, ce erau umbre, ‘N culori carmin apărând. Și apar în propriile lor forme de lumină. Distanță mică de la prova, Stacojiile umbre pluteau : Mi-am întors ochii spre punte Oh, Hriste! ce vedeau! Orice cadavru zăcea jos, fără viață, Și, pe sfânta cruce! Om de lumină, om seraphic, Pe orice mort stătea. Ceata de serafimi își flutura mâna: Priveliște senină! Stăteau ca semne spre pământ, Plăcută lumină; Ceata de serafimi își flutura mâna: Fără să scoată glas – Glas nu;
dar oh! tăcerea s-adâncea Muzică-n al meu ceas. Curând aud zgomot de vâsle, Aud strigătul Pilotului; Cap mi-am întors deodată eu, Văzui prova barcazului. Pilotul și al lui băiat, I-auzii repezi: Drag Domn în Cer! fui fericat Morții nu pot vâsli. Văzui pe-al treilea – i-auzii glasul: Este Sihastrul bun! Cânta gălăgios ale lui imnuri sfinte Ce le face în alun’. M-o spovedi și o spăla De Albatros ce-i spun. PARTEA a VII-a Sihastrul din Bunget, Acest Sihastru stă în bunget Povârnit către mare. Dulce glasul lui tot crește! Are inimă pentru matrozii Ce vin din depărtare. În genunchi în zori, l-amiezi, ‘n-amurg – Are o pernă de-un cot: E mușchiul centreg ascunde De stejar putred ciot. Luntrea-i aici: i-aud vorbind, Păi, cred, asta-i ciudat! Unde-s luminile, multe, frumoase, La care m-am uitat. Se apropie de corabie cu uimire. ‘Ciudat, pe credință!’ spuse Sihastrul – Nu ne-au chiuit! Scândurile-s scorojite! și uite catarg, Subțire, zdrențuit! N-am mai văzut nimic astfel Decât poate-am zărit Cenușii umbre de frunze ce zac Împrejur de-al meu râu; Smirdaru-i greu de zăpadă, Și ciufu strigă-n jos la lup, Mâncând al lupei fiu.’ Doamne drăguț! arată-spaimă – (răspunse blajinul Pilot) Mi-e frică’ – ‘nainte, -nainte!’ Sihastrul dădu chiot. Luntrea veni lângă barcaz, Nu mișcai, nu vorbii; Luntrea veni chiar sub barcaz, Și oblu un son țâșni. Corabia brusc se scufundă. Chiar sub apă hurui, Cu teamă și dând șfung: Ajunse vasul, despică portul; Barcazu-n jos e plumb. Bătrânul Marinar este salvat în luntrea Pilotului. Uimit de-acel viu, groaznic sunăt, Ce vrăjea cer și ocean, Ca unul de șapte zile-‘necăt Pluteam pe noian; Dar iute-n vis, am mânecăt În al Pilotului cian. Peste barcaz peste vârtej Luntrea se rotea; Totu-i tăcut, doar muntele De tunet ne vorbea. Vrui să vorbesc – Pilotul țipă Și căzu-n dambla; Sfântul Sihastru-și ridică ochii, Ședea și se ruga. Luai de vâsle: băiatul Pilotului, ‘Ncepu să-nnebunească Râse gălăgios și mult și mă privea Cu privire câinească. ‘Ha! ha!’ zise, acu văd Dracu știe să vâslească.’ Și-acu, toți în ținutul meu, Pășii pământul tare! Sihastru’ coborî din luntre Și-abia putea ședeare. Bătrânul Marinar se roagă cu sinceritate de Sihastru să-i facă spovadă și penitența vieții cade peste el. ‘M-ascult-, ascultă, sfinte om!’ Sihastru fruntea-și crucea. ‘Zi iute,’ el spuse, ‘-ți cer să-mi spui – Ce om ești dumneata?’ De-acum acest chip al meu fu zdrobit Cu-vaiete de chin, Ce m-au făcut să-mi spun povestea; Și scoaser-al meu spin. Și mereu și curând o agonie în viața lui viitoare îl constrânge să călătorească din pământ în pământ. De-atunci, la oareșcare ceas, Agonia-mi revine: Și până groaza mea îi spusă, În inimă ard ruine. Trec, precum noaptea, din loc în loc; Am stranie putere de povăț: ‘N momentul când văd al său chip viu, Omul ce va să m-audă-l știu: Pe el povestea-nvăț. Ce gălăgie-i la ușa ceea! Nuntașii toți-‘s colea: Dar între flori este mireasa Fetele or cânta: Și-auzi clopotul de seară Mă chem-a mă ruga! O, măi, Nuntaș! ‘cest duh a fost Singur pe-o mare, mare mare Singur a fost, că Dumnezeu Părea în depărtare. Mai duce decât ospățul de nuntă, Mult mai dulce mie, Să umblăm până la schit În bună tovărășie! – Să umblăm până la schit Cu toții implorând Când fiecare Dumnezeu adoră, Bătrâni, prunci, prietini-n sfânta oră, Tineri și fetele zâmbind! Și să învețe, prin propriul său exemplu, iubirea și reverența față de toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut și iubește. Adio, adio! dar asta-ți spun Ție, măi, Zară! Iubește bine, se roagă bine, Om, pasăre sau fiară. Iubește bine, se roagă bine Orice lucru mare sau mărunt; Pentru că drag Dumnezeu ce ne iubește, A făcut și iubește-n amănunt.” Matrozul, cu ochiul limpede, Cu barba colilie, -i plecat, și-acum Nuntașul Turnă de la voioșie. Merse ca unul c-era uimit De creieri părăsit; Un om mai trist, om mai ‘țelept, L-al nopții asfințit. 21 noiembrie 2016 la 14:02 UTC+02 Despre poezia engleză Anticii aveau cele șapte minuni ale lumii. Pe primul loc în lumea de după Cristos, mai mult decât Biblia, Evanghelia și Septuaginta, lucrarea Domnului, este poezia engleză, inima omului, secretul victoriei limbii engleze în univers. Poezia engleză, cu o vechime de mai mult de o mie de ani de la poemul Beowulf, Lupul albinelor, adică Ursul, a
creat catedrale de litere în fiecare generație. Am să postez diferite poezii și resurse despre poezia engleză. Poate poezia cheie a Angliei, cea cu care ar trebui să încep este The Solitary Reaper de William Wordsworth, o poezie în care poetul cult englez întâlnește vocea lirică celtă. Spațiul saxon se întindea în toată lumea vikingă din Norvegia și Danemarka până în Anglia și insule, Islanda, Groenlanda și Vinlandul Americii vikinge. Lumea celtică acoperea o suprafață din Irlanda și întreaga Marea Britanie, până în Franța, Dacia, Creta și Palestina, filistenii, cei care au dat numele permanent al Țării Sfinte fiind celți, crescători de cai și fierari. Iar Imperiul Roman se întindea de la Marea Nordului până în Armenia și Arabia Felix. 21 noiembrie 2016 la 02:17 UTC+02 Dialog cu mama moartă Dacă ar mai trăi mama mi-ar spune: -Crezi că știi tu mai bine decât Părinții Bisericii, care au instituit spovedania de taină? -Tu zici că e cu atât mai rău că secretele devin taine, mi-ar spune mama. Cine zici tu că ești. Ești mai mare decât Sfântul Efrem Sirul, Augustin și toți ăialalți mahări? Și eu i-aș răspunde mamei mele: -Orice creștin care se gândește cât de puțin la el și la Dumnezeu, trebuie să-și facă dările de seamă și să mărturisească nu a zecea parte ci tot, tot fie și de toată viața cât trăiește numai scrie ca mine ori numai vorbește ca Dale Cooper din Twin Peaks. Asta dacă îi pasă puțin că vrea să ajungă în cer, i-aș spune mamei mele. Acesta e un text sacru. 21 noiembrie 2016 la 00:07 UTC+02 Azi ar fi fost ziua mamei, azi și mâine pe 21-22, ar fi împlinit 69 de ani. 20 noiembrie 2016 la 23:55 UTC+02 Câteva conexiuni neuronale nu s-au refăcut. 20 noiembrie 2016 la 21:59 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=rvbgVy7jxhI colectare video este new philately. 20 noiembrie 2016 la 21:43 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=j4FWcv6udz4 20 noiembrie 2016 la 17:17 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=fgWFxFg7-GU 20 noiembrie 2016 la 01:23 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Raul Constantinescu. 20 noiembrie 2016 la 00:51 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 20 noiembrie 2016 la 00:40 UTC+02 Copilul e cuminte Copilul e cuminte Pământul mult prea mare Plâns icoanei sfinte Mama ce plânsă moare Să mergi în altă lume Una cu râul ce pietre risipește Ochii duruți și-mparte al meu nume S-auzi cum Amazonul de tine povestește... 19 noiembrie 2016 la 20:58 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 19 noiembrie 2016 la 19:12 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 19 noiembrie 2016 la 19:06 UTC+02 Cu sfert de Rispen, mă simt mai bine, mai dreven... Sper să fie bine... 19 noiembrie 2016 la 19:00 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Ostrov. 19 noiembrie 2016 la 17:17 UTC+02 FERICITĂ COPILĂRIA Compoziție pentru _ videoclipuri la computerpian 19 noiembrie 2016 la 01:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld.
(TRUMPIA) 33 Videos Composition for Computerpiano 1 Prologue Elton John - Nikita https://www.youtube.com/watch?v=porkY6I0LLc 2 George Michael - Father Figure 3 JCS Superstar 4 Tom Jones - Sexbomb 5 Vanessa Paradis - Marilyn Et John 6 The Rolling Stones Anybody Seen My Baby 7 Soul Asylum - Runaway Train 8 Ray Charles - Hit the Road Jack 9 Die Toten Hosen - Steh auf, wenn du am Boden bist 10 Marlene Dietrich - Sag mir, wo die Blumen sind 11 Morandi - Keep You Safe 12 JCS - Heaven on their Minds 13 Seinfeld - Jerry and Winona, the Native American girl 14 Seinfeld - Jerry is just fascinating 15 Eazy E - Real muthafuckin G's 16 Bubba Goes Home - from Forrest Gump 17 Savage Garden - To The Moon & Back 18 We're No Angels - Five Dollar Molly (1989) 19 Nina Simone - Sinnerman 20 Sade No Ordinary Love 21 Shangri Las - Past Present Future 22 MLK - I ve been to the Mountaintop 23 Gypsy Sun and Rainbows - The Star Spangled Banner (at Woodstock) 24 Gilbert Becaud Nathalie 25 Yves Montand - Les feuilles mortes 26 Cand oceanele - AnDeya 27 Rosie 28 Elton John - Nikita 29 Dalida et Alain Delon - Paroles paroles 30 Sigmund Freud recording 31 Coolio - 1234 32 Serge Gainsbourg and Jane Birkin - Je t aime 33 Partizan - Fata mea Epilog Bobby Solo - Una lacrima sul viso 19 noiembrie 2016 la 01:50 UTC+02 (TRUMPIA) 33 Videos Composition for Computerpiano 1 Prologue Elton John - Nikita https://www.youtube.com/watch?v=porkY6I0LLc 2 George Michael - Father Figure 3 JCS Superstar 4 Tom Jones - Sexbomb 5 Vanessa Paradis - Marilyn Et John 6 The Rolling Stones Anybody Seen My Baby 7 Soul Asylum - Runaway Train 8 Ray Charles - Hit the Road Jack 9 Die Toten Hosen - Steh auf, wenn du am Boden bist 10 Marlene Dietrich - Sag mir, wo die Blumen sind 11 Morandi - Keep You Safe 12 JCS - Heaven on their Minds 13 Seinfeld - Jerry and Winona, the Native American girl 14 Seinfeld - Jerry is just fascinating 15 Eazy E - Real muthafuckin G's 16 Bubba Goes Home - from Forrest Gump 17 Savage Garden - To The Moon & Back 18 We're No Angels - Five Dollar Molly (1989) 19 Nina Simone - Sinnerman 20 Sade No Ordinary Love 21 Shangri Las - Past Present Future 22 MLK - I ve been to the Mountaintop 23 Gypsy Sun and Rainbows - The Star Spangled Banner (at Woodstock) 24 Gilbert Becaud Nathalie 25 Yves Montand - Les feuilles mortes 26 Cand oceanele - AnDeya 27 Rosie 28 Elton John - Nikita 29 Dalida et Alain Delon - Paroles paroles 30 Sigmund Freud recording 31 Coolio - 1234 32 Serge Gainsbourg and Jane Birkin - Je t aime 33 Partizan - Fata mea Epilog Bobby Solo - Una lacrima sul viso 18 noiembrie 2016 la 23:22 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicatÄ&#x192; de The New Yorker. 18 noiembrie 2016 la 23:10 UTC+02 (TRUMPIA) 33 Videos Composition for Computerpiano 1 Prologue Elton John - Nikita https://www.youtube.com/watch?v=porkY6I0LLc 2 George Michael - Father Figure 3 JCS Superstar 4 Tom Jones - Sexbomb 5 Vanessa Paradis - Marilyn Et John 6 The Rolling Stones Anybody Seen My Baby 7 Soul Asylum - Runaway Train 8 Ray Charles - Hit the Road Jack 9 Die Toten Hosen - Steh auf, wenn du am Boden bist 10 Marlene Dietrich - Sag mir, wo die Blumen sind 11 Morandi - Keep You Safe 12 JCS - Heaven on their Minds 13 Seinfeld - Jerry and Winona, the Native American girl 14 Seinfeld - Jerry is just fascinating 15 Eazy E - Real muthafuckin G's 16 Bubba Goes Home - from Forrest Gump 17 Savage Garden - To The Moon & Back 18 We're No Angels - Five Dollar Molly (1989) 19 Nina Simone - Sinnerman 20 Sade No Ordinary Love 21 Shangri Las - Past Present Future 22 MLK - I ve been to the Mountaintop 23 Gypsy Sun and Rainbows - The Star Spangled Banner (at Woodstock) 24 Gilbert Becaud Nathalie 25 Yves Montand - Les feuilles mortes 26 Cand oceanele - AnDeya 27 Rosie 28 Elton John - Nikita 29 Dalida et Alain Delon - Paroles paroles 30 Sigmund Freud recording 31 Coolio
- 1234 32 Serge Gainsbourg and Jane Birkin - Je t aime 33 Partizan - Fata mea Epilog Bobby Solo - Una lacrima sul viso 18 noiembrie 2016 la 20:48 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=TmMna1EwZ1E Soliloquia 18 noiembrie 2016 la 19:22 UTC+02 O să încerc să iau doar un sfert de Rispen, pentru că mă pune în cap. 18 noiembrie 2016 la 18:53 UTC+02 Lecție de viață pentru fete A fost o fată din generația mea, Rachel, care era foarte credincioasă dar în viața de zi cu zi era cam nu știu cum să spun. Dar totdeauna se gândea că își va lua un milionar și asta va fi povestea. Nu asta e povestea și fata a murit. Dar este o lecție în toate acestea. Isus i-a spus Martei că sora ei e mai presus de ea. Cu cât o fată e mai virtuoasă cu atât este mai liberă să își aleagă destinul și mai iubită și prețuită. Toți o vor dar ea trebuie să aleagă cu înțelepciune, ca prințesele, și cu inima. Cu cât este mai neglijată virtutea cu atât viața fetei este mai grea și mai tristă. Fata virtuoasă este stăpână pe inima celui ce o iubește. 18 noiembrie 2016 la 18:00 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=porkY6I0LLc 18 noiembrie 2016 la 17:46 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=oas5nAlfrwg 18 noiembrie 2016 la 16:36 UTC+02 Trei cărți Aș vrea să prezint trei cărți pe care le consider esențiale pentru eternitate, pe care însă și eu le-am citit prea puțin. Prima este Știința logicii de Georg Wilhelm Friedrich Hegel. E poate cel mai bun roman total din câte există, o hartă a gândirii și o convorbire cu Dumnezeu în propria sa minte. Cartea acesta a fost scrisă de Hegel după ce a scris Logica și se poate spune că prin aceste două cărți Hegel a reabilitat logica, dezvelindu-i frumusețea eternă, jocul de șah din care nici o piesă nu cade la pământ fără știința stăpânului său, călătoria Alisei în țara propozițiilor, Gramatia. A doua carte este Arhipelagul gulag al lui Soljenițân, Alexandr. Și această carte are două variante, una editând doar primul volum, cealaltă alcătuită din trei volume scrise timp de zece ani în URSS și la care au colaborat nu mai știu câți dar poate o mie de oameni. vocea unui popor al deținuților zek, și al popoarelor mute de frică din Stalinia. Cartea aceasta a fost un mare șoc pentru Parisul marxist, și cred că va fi citită de milenii cum sunt citite pasajele biblice ale cărții Exodului ori hieroglifele intelighenției Faraonilor, nefiind mult diferite una de alta. A treia sunt Lecțiile de regie ale lui Stanislavski. Konstantin Stanislavski a fost un mare regizor din perioada primului mondial din Moscova și pentru a spune în două vorbe oferă un acces în gândirea lui D-zeu în timp ce-l plămădește pe Adam, fiind din punct de vedere psihologic un important material de studiu, de nivelul Amintirilor, viselor și reflecțiilor lui Jung și Interpretării viselor lui Sigmund Freud. Lecțiile de regie sunt Manualul lui Dumnezeu, caietul de regie al universului. Și văd că aceste trei codexuri evoluează în jurul lui Dumnezeu ca la fotbal, urbi et orbi. De parcă Dumnezeu e însăși filozofia, imaterială și conceptistă. 18 noiembrie 2016 la 16:15 UTC+02 Despre Satira I de Mihai Eminescu Motto Ca propriul meu comentariu personal, este ciudat cum contemporaneitatea seacă și fără idealuri respinge frumusețea irefutabilă a Romantismului și Realismului secolului XIX, Mantaua care ne acoperă tuturor sufletele. Acesta și nu altul este cel mai bun poem al literaturii române. Și e paradoxal că acest psalm este o profeție ce s-a împlinit. Dacă unii dintre noi încă ne amintim de vremea când Eminescu era iubit de liceeni și elevi, acum după Revoluție, Poetul Mihai Eminescu a început să fie
minimizat de diferiți cărturari cum sunt Lucian Boia și Horia Roman Patapievici, oameni care ne având ce spune își bat joc și chinuie cele mai sacre nume ale literaturii române, precum circarii, crezându-se, domnul Patapievici de pildă, gânditorul vedetă al culturii române. Tatăl meu mi-a spus că dascălul din poem era Kant, Immanuel Kant, Mihai Eminescu fiind astfel psihologic - un kantian, nu un schopenhauerian. Lecturi Mihai Eminescu Wikipedia Ro, En. 18 noiembrie 2016 la 15:54 UTC+02 Mihai Eminescu Scrisoarea I Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți, Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți! Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești, Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești! Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac... Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții, Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții; La același șir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi, Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi; Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă, Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Așa el sprijină lumea și vecia întrun număr. Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă, Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!... Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii... De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Și în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viață de un dor nemărginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al neființei universul cel himeric... În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș Cum se-nchide ca o rană printre nori
întunecoși, Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț' Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați; Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Și în noaptea neființii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncepeterna pace... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Începând la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pân' la frunțile crăiești, De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți... Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită - Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?... Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă, Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. "De-oi muri - își zice-n sine - al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe, De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!" O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de țărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri... Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege... Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale - Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării... Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codriascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate, Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții! - din volumul Poesii alcătuit de Titu Maiorescu la București 1884. 17 noiembrie 2016 la 23:29 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=PZlKAa_GShc 17 noiembrie 2016 la 23:04 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=QkjFYRg-Cpk
17 noiembrie 2016 la 21:43 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=AePRD1Ud3Lw 17 noiembrie 2016 la 17:44 UTC+02 Vreau să-mi repar viața Mi-am cumpărat timbrele din Cuba pe care scrie Julia. Am avut unul de la Robi pe clasa a doua, și m-am ținut de el să mi-l dea cu gândul să îl înșel, și apoi i l-am dat împreună cu unul din Guatemala, tot vechi care îl aveam tot de la Robi, lui Carmen. Robi cred că le avea de la Kendeffi bătrânu că el dădea timbre în casa de pe străduța spre biserica romano-catolică. Acum mi-am cumpărat patru, trei diferite și unul de două ori cred, dacă n-o să liciteze nimeni peste mine. Vreau să-mi repar viața... 17 noiembrie 2016 la 17:38 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 17 noiembrie 2016 la 17:36 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=OCWq5W22T74 17 noiembrie 2016 la 15:33 UTC+02 Arestatul. Vineri, 17. Întâmplarea ce o voi povesti acum este, fara îndoiala, cea mai curioasa din tot anul! Tata m-a luat cu el ieri dimineata în împrejurimile de la Moncalieri, ca sa vedem o vila de închiriat pentru vara viitoare, fiindca în anul acesta nu ne mai ducem la bai. Acolo gasiram pe un fost profesor, care acum este secretarul stapânului casei. Ne arata toate odaile, apoi ne pofti la el, unde ne dete câte o dulceata. Pe masa lui se afla o calimara de lemn, de forma conica, sculptata într-un chip ciudat. Vazând pe tata ca se uita cu curiozitate la ea, acel domn îi zise: - Țin foarte mult la calimara asta si va spun de ce. Sunt acum câtiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarna am fost trimis sa dau lectii arestatilor din puscaria de la marginea orasului. Îmi faceam lectiile în biserica puscariei, cladire de forma rotunda, având jur-împrejur, în zid, mici ferestrui patrate închise cu drugi de fier încrucisati si fiecare ferestruie raspundea în câte o chilie. Îmi faceam lectia plimbându-ma prin biserica rece si întunecoasa; scolarii mei stateau pe la ferestrui cu caietele sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau chipurile lor, niste chipuri galbene, cu barbi lungi si cu parul zbârlit si carunt, cu niste ochi sticlosi de hoti si de ucigasi. La numarul 78 se afla unul mult mai silitor decât ceilalti, care învata bine si se uita la mine cu respect si recunostinta. Era frumos, tânar, cu barba neagra, sarmanul mai mult nenorocit decât vinovat. Meseria lui era tâmplaria de lux. Odata, înfuriat ca stapânul sau îl înjurase pe nedrept, îi azvârli cu rindeaua în cap, si dând într-un ceas rau, îl ucisese. Pentru acest omor fu osândit la mai multi ani de închisoare. Bietul om, în trei luni învatase sa scrie si sa citeasca. Citea mereu si, de ce mergea înainte cu învatatura, se facea tot mai silitor si se caia mai amarnic de crima ce o savârsise fara voie. Într-o zi, pe la sfârsitul lectiei, îmi facu semn sa ma apropii de ferestruia lui, si-mi spuse cu parere de rau, ca a doua zi pleaca de la Turin, fiindca-l trimiteau sa-si sfârseasca anii de osânda în închisorile din Venetia. Îsi lua ramas bun de la mine, rugându-ma cu vocea umilita si înduiosata sa fac bine, sa-i dau mâna. Eu i-o întinsei si el mi-o saruta, zicându-mi: Va multumesc din toata inima! si disparu, iar eu îmi retrasei mâna scaldata în lacrimi. Sunt sase ani de atunci si nu l-am mai vazut. Nici nu mai ma gândeam la acel nenorocit, când, alaltaieri de dimineata, vad ca vine la mine un necunoscut, rau îmbracat, cu o barba lunga si neagra, în care se zareau câtiva peri albi. El ma întreba: - Dumneavoastra sunteti domnul profesor Vespucci? - Eu! îi raspunsei, dar dumneata cine esti? - Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastra m-ati învatat sa scriu si sa citesc acum sase ani, va aduceti aminte. La cea din urma lectie mi-ati facut cinstea de a-mi da mâna. Acum mi-am ispasit vina si iata-ma! Am venit sa va rog sa nu refuzati primirea acestui mic obiect lucrat de mine în închisoare pentru dumneavoastra. Domnule profesor, va rog din suflet sa nu-l refuzati!. Eu ramasei
uimit, fara grai. El crezu ca nu voiesc sa-l primesc si se uita la mine, ca si cum ar fi zis: "Oare sase ani de suferinta n-au fost de ajuns, ca sa-mi spele mâinile?" si ma privi cu asa mare durere, încât întinsei îndata mâna si luai obiectul. Iata-l! Ne uitaram cu bagare de seama la calimara. S-ar fi crezut ca e sapata cu vârful unui cui; ce lucru de o rabdare nespusa! Calimara înfatisa o pana de scris culcata pe un caiet pe care se aflau sapate urmatoarele cuvinte: Profesorului meu. Amintiri din partea numarului 78. sase ani si mai jos cu litere mai mici: Munca si speranta! Ne mai uitaram putin cu bagare de seama la calimara, ne luaram ziua buna de la profesor si plecaram... Cât tinu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui scoate din minte pe arestat, cum statea la ferestruia sa, nici ramasul bun ce si l-a luat de la profesor, nici calimara lucrata cu atâta rabdare în închisoare, care parca spune atâtea suferinte. Visai toata noaptea pe prizonier si azi dimineata tot mai ma gândeam la el... nu stiam ce mare surprindere ma astepta la scoala! Ma asezasem la locul meu, lânga Derossi, si abia îmi sfârsisem problema de aritmetica pentru concursul lunar; începui sa povestesc amicului meu toata istoria arestatului, a calimarii, cum era lucrata, inscriptia de pe ea: sase ani! În fine, tot. Derossi, tresari si începu sa se uite la Crossi, fiul precupetei, care statea într-o banca mai în fata, cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea problemei sale. - Taci! îmi zise Derossi încet, luându-ma de mâna. Asculta. Crossi mi-a spus alaltaieri, ca a zarit în mâna tatalui sau, care s-a întors din America, o calimara de lemn, lucrata cu mâna si reprezentând o pana culcata pe un caiet Sigur ca e aceea. sase ani! asa trebuie sa si fie. Da! Crossi credea ca tatal sau e în America, pe când el, sarmanul, era în puscarie. Baiatul era mic, pe când tatal sau a savârsit crima si nu-si aducea aminte. Mama sa l-a amagit si el saracutul, nu stie nimic: sa nu spunem nimanui o vorba despre aceasta! Eu ramasei mut si cu ochii atintiti asupra lui Crossi. Derossi, îi dete o coala de hârtie si îi lua din mâna "Infirmierul tatii", istorisire lunara, pe care profesorul i-o daduse de copiat, ca sa i-o scrie el. Îi dadu penite, îl mângâie si ma facu sa fagaduiesc pe onoarea mea, ca n-am sa spun nimanui nimic despre cele aflate. Când am iesit din clasa, mi-a zis repede: - Ieri, tatal sau a venit sa-l ia de la scoala; sigur, trebuie sa fi venit si acum; sa faci si tu ce voi face eu! Iesiram pe strada; tatal lui Crossi era aici, statea cam la o parte: e prost îmbracat, barba lui neagra e putin încaruntita, fata palida si îngrijita. Derossi strânse pe Crossi de mâna si îi zise tare, ca sa-l auda tatal sau: La revedere, Crossi! apoi îi trecu mâna pe sub barbie. Facui si eu tot ca el, dar amândoi deveniram rosii ca focul. Tatal lui Crossi se uita adânc la noi, cu o privire blânda, în care însa se zarea oarecare neliniste si îndoiala: ne îngheta inima. - Cuore, Edmondo de Amicis. 17 noiembrie 2016 la 15:32 UTC+02 Sânge Romaniol. În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai linistita ca de obicei. Tatal sau, care tinea o pravalioara de maruntisuri se dusese la Forli, ca sa faca târguieli si luase si pe nevasta sa, si pe copila cea mai mica, Lizica, ca s-o arate unui doctor, fiindca suferea de ochi. Lasase vorba ca o sa se întoarca tocmai a doua zi. Era aproape de miezul noptii si femeia care venea sa slujeasca la ei cu ziua, plecase de cu seara; nu ramasese acasa decât bunica, paralizata la picioare, si Ferruccio, un baiat de vreo treisprezece ani. Casa era numai cu un etaj si da în drumul cel mare; la o bataie de pusca de un sat aproape de Forli, orasel din Romagna. Alaturi era o casa parasita, din cauza ca arsese cu doua luni mai înainte si pe usa ei se mai zarea înca firma unui han. În dosul casutei era o gradinita de zarzavaturi, împrejmuita cu un gard, care avea o portita de lemn. Usa pravaliei, care servea si de intrare, dadea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratica si livezi de duzi. Era catre miezul noptii. Ploua si sufla un vânt strasnic. Ferruccio si bunica sa nu se culcasera înca; ramasesera în sufragerie, care dadea într-o odaita nelocuita, plina cu mobile vechi, pe unde se iesea în gradinita. Ferruccio venise acasa la unsprezece, dupa câteva ceasuri de strengarii, si bunica sa
îl astepta îngrijorata, sezând nemiscata pe un jet în care îsi petrecea zilele si adeseori nopti întregi, din cauza ca suferea de înecaciune. Ploua mereu si apa izbea geamurile cu picaturi grele. Noaptea era întunecoasa. Ferruccio venise obosit, plin de noroi, cu hainuta rupta si cu un cucui în frunte. Se jucase cu prietenii, batându-se cu pietre si încaierându-se ca de obicei; dar, si mai mult, jucase si pierduse toti banii, ba si caciulita îi cazuse într-un sant. Cu toate ca în sufragerie ardea numai o candela, asezata pe un colt de masa, lânga fotoliul batrânei, totusi biata bunica bagase îndata de seama halul nespus în care se afla nepotul sau si întelesese întrucâtva cam ce strengarii facuse. Marturisise si el ceva, si pentru ca biata batrâna iubea din toata inima pe Ferruccio, începu sa plânga. - Zau, tu nu iubesti pe sarmana ta bunica, zise ea dupa o tacere îndelungata. Cum te rabda inima sa te folosesti astfel de lipsa parintilor tai, ca sa ma mâhnesti. Nu ti-a fost mila sa ma lasi singura toata ziulica? Baga de seama, Ferruccio, mergi pe o cale rea, care o sa te duca la un trist sfârsit rau. Începi prin a fugi de acasa, prin a te bate cu alti baieti, prin a pierde banii la joc, prin a da cu pietre; pe urma, putin câte putin, ajungi de la pietre, la cutit, de la joc la alte patimi si de la patimi la hotie! Ferruccio asculta stând drept în picioare, la câtiva pasi de bunica sa, rezemat de un dulap, cu capul în jos, cu sprâncenele încruntate; era înca înfierbântat de mânia luptei. Un cârliont din parul sau castaniu îi cadea pe frunte si ochii lui albastri nu clipeau. - De la joc la hotie! zise înca o data bunica, plângând mereu. Gândeste-te bine, Ferruccio, gândeste-te la ticalosul de aici din sat, la Victor Mozzoni, care acum face pe pungasul si care, pâna la vârsta de 24 de ani, a fost de doua ori în puscarie. Nu stii ca a pricinuit moartea bietei sale mame, pe care am cunoscut-o, si ca tatal sau disperat a fugit în Elvetia? Gândeste-te la acel mizerabil, caruia, tatalui sau îi e rusine sa-i dea buna ziua, fiindca e mereu întovarasit de tâlhari de soiul lui, pâna ce va sosi ziua în care va porni la ocna. L-am cunoscut de mic copil pe acest Mozzoni, si crede-ma ca a început ca tine! Vezi sa nu faci si tu pe tatal tau si pe mama ta sa ajunga la acelasi sfârsit Ferruccio tacea. N-avea inima rea defel; dimpotriva, strengariile lui veneau mai mult din prea multa vioiciune si din îndrazneala, decât din rautate. Tatal sau îl rasfatase prea tare, si tocmai pentru ca stia ca are inima buna si ca era capabil de a îndeplini o fapta generoasa la caz de trebuinta, îl lasa în voie si astepta sa se îndrepte singur. Negresit, era bun, dar îndaratnic; si chiar atunci când în fundul sufletului se caia, tot îi ieseau cu greu din gura cuvintele care ne înduioseaza. "Da, am gresit, îarta-ma!... Fagaduiesc ca n-o sa mai fac!" Uneori, sufletul îi era plin de dragoste, dar trufia nu-l lasa sa o dea pe fata. - Ah! Baiete! urma bunica, vazându-l ca tace, nu se simte la tine nici o cainta? Nu ma vezi în ce stare am ajuns, ca m-ar putea îngropa de vie? Asa inima ai tu, sa nu-ti para rau, când vezi plângând pe mama mamei tale, pe biata batrâna, care e cu un picior în groapa? Sarmana bunica: care te-a iubit totdeauna; care te-a leganat nopti întregi, când erai mititel; care statea si nemâncata, ca sa te duca în brate; nu le stii tu acestea? Îmi ziceam adesea: baiatul asta o sa fie mângâierea mea! si tu ma faci sa mor de durere! As da bucuroasa putinele zile ce-mi ramân, ca sa te vad bun si supus ca mai înainte. Îti aduci aminte, Ferruccio, când te duceam la biserica? Pe drum tu-mi umpleai buzunarele cu pietricele, cu buruieni si adesea te aduceam în brate adormit. Atunci tu o iubeai pe bunica ta! si acum, când sunt oloaga si am trebuinta de îngrijirea ta ca de aerul ce-l rasuflu, pentru ca nu mai am nimic altceva pe lume, tu ma parasesti, sarmana de mine! Fetruccio, cuprins de înduiosare, era sa se arunce în bratele bunicii, când i se paru ca aude un mic zgomot, o troznitura de scânduri în odaita de alaturi ce da în gradina. Dar nu întelese daca acel zgomot era pricinuit de obloanele ferestrelor, zguduite de vânt, sau de altceva. El trase cu urechea. Ploua cu galeata. Zgomotul se repeta; de asta data îl auzi si bunica. - Ce-o fi? întreba ea, speriata. - Nimic, ploaia! zise încetisor baiatul. - Ia spune-mi Ferruccio, zise batrâna, stergându-si ochii, îmi fagaduiesti ca ai sa fii
bun si ca n-o s-o faci sa plânga pe sarmana ta bunica? O noua trosnitura o întrerupse. - Dar nu e ploaia! zise ea, îngalbenind, du-te de vezi! Pe urma adauga: Nu, nu ramâi aici! si-l lua de mâna. Amândoi ramasera nemiscati, tinându-si rasuflarea; nu se mai auzea decât zgomotul ploii. Deodata tresarira amândoi, caci si unul si altul auzisera un zgomot de pasi în odaita. Cine e acolo! striga Ferruccio, tremurând. Nimeni nu raspunse. - Cine e acolo! întreba iarasi, Ferruccio, înghetat de frica. Dar abia pronuntase aceste cuvinte si amândoi scoasera un tipat de groaza. Doi oameni intrasera în odaie. Unul apuca pe baiat si îi astupa gura cu pumnul; celalalt apuca de gât pe batrâna. Cel dintâi zise: - Taci, de nu vrei sa mori! Al doilea scoase un cutit. Amândoi purtau câte o masca neagra pe ochi. Câteva minute nu se auzi altceva decât gâfâitul celor patru persoane si vuietul ploii. Batrâna gemea si holbase ochii. Acela care-l apucase pe baiat îi zise la ureche: - Unde tine tatal tau bani? Baiatul raspunse cu glasul sfârsit si clantanind din dinti: - Dincolo... în dulap. - Vino cu mine! zise omul si-l târî în odaie, tinându-l de gât Pe jos statea un felinar acoperit. - În care dulap? întreba hotul. Baiatul, înabusit, îl arata cu degetul. Atunci, tâlharul, ca sa fie sigur de copil, îl arunca dinaintea dulapului si îi strânse capul între genunchi, ca sa-l poata sugruma la cel dintâi tipat Scoase din buzunar un cârlig de fier pe care-l baga în broasca, îl învârti, îl suci, îl împinse, rupse broasca, deschise dulapul, rascoli tot, îsi umplu buzunarele, închise, apoi redeschise ca sa mai caute; pe urma apuca iarasi pe copil de gât si-l împinse în odaia cealalta, unde celalalt misel tot mai tinea înca de gât pe batrâna înabusita, având capul pe spate si cu gura cascata. Acesta întreaba încet - Ai gasit ceva? - Am gasit! raspunse tovarasul si adauga: uita-te la usa! Acela care tinea pe batrâna, alerga la usa gradinii, ca sa vada daca nu era nimeni si striga cu un glas care parea suierator: - Vino! Cel care ramasese în odaie si tot mai tinea pe Ferruccio, arata cutitul baiatului si batrânei, care abia începea sa deschida ochii, si le zise: - Nici o vorba! De unde nu, ma întorc si va omor. si se uita rau un minut la amândoi. Deodata se auzira mai multe glasuri cântând pe drum. Hotul întoarse repede capul spre usa si în acea miscare îi cazu masca. Batrâna scoase un strigat: - Mozzoni! - Afurisit-o! racni tâlharul, recunoscut, acum trebuie sa mori! si navali cu cutitul asupra batrânei, care lesina. Asasinul înfipse cutitul; dar printr-o miscare rapida scotând un tipat disperat, Ferruccio se aruncase pe pietul batrânei si o acoperise cu trupusorul sau. Asasinul, fugind, izbi masa, lampa se rasturna si se stinse. Baiatul aluneca încetisor de pe trupul bunicii si ramase în genunchi, înconjurându-i mijlocul cu bratele, iar capul îi era proptit de pieptul ei. Trecura câteva minute. Era întuneric bezna în casa. Cântecul taranilor se departa din ce în ce. Batrâna îsi veni în fire. - Ferruccio! striga ea, cu glas abia înteles si clantanind din dinti. - Bunico! raspunse baiatul. Batrâna încerca sa-i vorbeasca, dar frica îi paralizase limba. Tacu înca o bucata de vreme, tremurând ca frunza, apoi a putut sa rosteasca: - Au plecat? - Da! - Nu m-au omorât! zise batrâna cu glas înabusit. - Nu... tu ai scapat! sopti baiatul cu voce stinsa. - Esti mântuita, draga bunico. Au furat banii; dar tata luase mai tot cu el. Batrâna prinse inima. - Mama-mare, zise Ferruccio, tot în genunchi si strângând-o de mijloc, draga mama-mare, ma iubesti mult, nu e asa? Ferruccio! Dragutule! raspunse ea, punându-i mâna pe cap, ce frica trebuie sa-ti fi fost! Ah! Milostive Dumnezeule! Aprinde nitel lampa. Ba nu, ramânem mai bine în întuneric, tot mai mi-e frica. - Bunico draga, raspunse baiatul, mult te-am suparat! - Nu, draga copile, nu vorbi asa; am si uitat; te iubesc foarte mult! - Te-am suparat mereu, urma Ferruccio, vorbind încet si cu vocea tremurânda, dar te-am iubit întotdeauna mult; ma ierti? Iarta-ma, bunico draga! Da, copile, te iert din toata inima. Cum sa nu te iert! Scoala-te, n-o sa te mai cert niciodata! Esti bun, stiu ca esti bun! Hai sa aprindem lumânarea, sa ne mai vina inima la loc. Scoala-te! Multumesc, bunico! zise copilul, cu glasul tot mai slab, acum... sunt multumit, o sa-ti aduci aminte de mine, nu e asa... de bietul Ferrruccio al dumitale. - Ferruccio! striga batrâna
înspaimântata si îngrijorata, punându-i mâna pe umar si plecând capul, ca sa se uite la el. Adu-ti aminte de mine, sopti baiatul, cu vocea sfârsita. Saruta pe mama, pe tata... pe Lizica.... adio... bunico! - Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai? striga bunica, pipaind cu spaima capul baiatului, care cazuse pe genunchii ei. Apoi îl chema cu disperare: - Ferruccio! Ferruccio! Ferruccio! Copilul meu! Sufletul meu! Ajuta-ma, Doamne! Dar Ferruccio nu mai raspunse. Micul erou, mântuitorul bunicii sale, izbit cu cutitul în spate, îsi daduse lui Dumnezeu sufletul sau plin de iubire si de curaj. - Cuore, Edmondo de Amicis. 17 noiembrie 2016 la 15:29 UTC+02 De la Apenini pâna la Anzi. (Povestire lunara). Sunt mai multi ani de atunci! Un baiat genovez de vreo treisprezece ani, fiul unui lucrator, pleaca din Genova în America singur singurel, ca sa o caute pe mama sa. Aceasta plecase cu doi ani înainte la Buenos-Aires, capitala republicii Argentina, cu scopul de a intra în serviciu, într-o casa avuta, ca sa câstige astfel în scurt timp, atât cât îi trebuia ca sa-si scoata familia din datorii si din saracia în care cazuse din cauza mai multor nenorociri ce o lovisera. Sunt multe femei de inima, care fac aceasta îndelungata calatorie cu un asemenea scop si care, multumita salariilor mari ce primesc acolo, se întorc dupa câtiva ani în tara cu câteva mii de lire. Sarmana mama plânsese lacrimi de sânge, când se despartise de copiii sai, unul de optsprezece ani, celalalt de unsprezece; dar pleca totusi cu barbatie si plina de nadejde. Calatoria îi fu cu noroc. Îndata ce ajunse la Buenos Aires, gasi numaidecât, prin mijlocirea unui negustor genovez, var cu sotul ei si stabilit acolo de mult timp, o buna familie argentiniana, care o platea mult si se purta bine cu ea. Câtva timp urma o corespondenta periodica cu familia ei. Se învoira astfel: femeia adresa scrisorile varului barbatului sau, si el le trimitea la Genova, adaugând si el câteva rânduri din partea sa. Câstigând optzeci de lire pe luna si necheltuind nimic pentru dânsa, putea sa trimita acasa barbatului, pe fiecare trimestru o suma frumusica, suma cu care el, om cinstit, platea cu încetul datoriile mai urgente si-si redobândea astfel buna sa reputatie. În acelasi timp, el muncea, era multumit de felul cum îi mergeau treburile si traia cu nadejdea ca nevasta i se va întoarce cât de curând, deoarece casa parea goala fara dânsa si baiatul cel mic, care iubea foarte mult pe mama sa, era mereu trist si nu se putea obisnui culipsa ei. Dar un an dupa plecarea ei, în urma unei scrisori scurte în care spunea ca e cam bolnava, nu mai primira nici o stire. Scrisera de doua ori varului; varul lui nu raspunse nimic. Scrisera familiei argentiniene, unde femeia slujea; dar n-avura nici un raspuns, pentru ca scrisesera rau adresa. Temându-se de vreo nenorocire, scrisera consulatului italian din Buenos-Aires, ca sa faca cercetari, si dupa trei luni primira raspunsul de la consul ca, desi daduse o înstiintare prin jurnale, totusi nu se înfatisase nimeni, nici cel putin ca sa dea vreo deslusire. si nici nu se putea întâmpla altfel, caci sarmana femeie, de teama sa nu-si înjoseasca familia, nu daduse adevaratul ei nume familiei argentiniene. Mai trecusera multe luni tot fara nici o veste. Tatal si fiii erau disperati. Mai cu seama cel mic era cuprins de un dor pe care nu-l putea învinge. Ce era de facut? La ce mijloc sa alerge? Cel dintâi gând al tatalui fusese sa plece si el în America, pentru a-si cauta nevasta. Dar cine era sa munceasca sa întretina pe copii? Nici baiatul cel mare n-ar fi putut sa plece, caci tocmai atunci începea si el sa câstige câte ceva, familia avea nevoie de el. Traiau în chinurile acestea, schimbând în fiecare zi aceleasi convorbiri dureroase, sau uitându-se unul la altul în tacere. Într-o seara, Marco, baiatul cel mai mic, zise hotarât: - Ma duc eu, în America, sa o caut pe mama! Tatal clatina din cap cu întristare si nu raspunse. Era un gând bun, dar un lucru cu neputinta. La treisprezece ani, singur sa calatoreasca pâna în America, un drum de o luna de zile pâna sa ajunga acolo? Baiatul însa, starui iarasi a doua zi, a treia si asa mereu, zi dupa zi, cu hotarâre si cu judecata rece ca un om mare. Zicea: - Nu s-au mai dus si altii si mai mici decât mine? Când voi fi pe vapor nu o sa ajung si eu ca oricare altul? Sosind
acolo, ma duc drept la pravalia varului. Sunt atâtia italieni în America; n-o sa se gaseasca doar vreunul, care sa ma calauzeasca? si îndata ce voi gasi pe varul nostru, gasesc si pe mama. Daca n-as gasi-o, m-as duce la consul, ca sa cerceteze despre familia argentiniana, si, la orice întâmplare, acolo cine munceste nu piere; o sa muncesc si eu ca ceilalti, ca sa-mi câstig cu ce sa ma întorc în tara. În acest timp, izbuti încetul cu încetul, sa înduplece pe tatal sau. Tatal sau îl pretuia, stia ca e copil cuminte, plin de râvna si ca toate aceste daruri s-ar întari în inima lui cu gândul sfânt de a-si regasi mama, pe iubita lui mama. În aceste împrejurari, un capitan de corabie, prieten cu un cunoscut al lui, auzind despre aceasta, propuse sa dea gratis lui Marco un bilet de clasa a III-a pe vaporul sau pâna în Republica Argentina. Atunci, dupa câteva razgândiri, tatal se învoi si calatoria fu hotarâta. Îi umplura o traista cu vesminte, îi dadura ceva de cheltuiala, adresa varului, si într-o frumoasa seara de aprile îl îmbarcara. Copile! Marco draga, îi zise tatal, dându-i ultima sarutare cu lacrimile în ochi. Fii barbat! Pleci cu o hotarâre sfânta. Dumnezeu o sa te ajute! Bietul Marco! Într-adevar, el avea o inima plina de barbatie si se pregatise pentru cele mai grele încercari în acea calatorie; totusi, când vazu ca dispare de pe orizont frumoasa lui Genova, când se vazu pe întinsul marii si necunoscut pe acel vapor întesat de tarani emigranti, cu mica lui traista drept toata avutia, i se strânse inima. Doua zile de-a rândul statu nemiscat la prora corabiei, mâncând mai nimic si înecat în plâns. Tot felul de gânduri triste îi treceau prin minte, si cel mai trist, cel care i se înfatisa cu mai multa staruinta, era acela ca poate sa fi murit mama sa. Când adormea, vedea totdeauna în visurile sale, rele si întrerupte, pe un necunoscut care-l privea cu compatimire si-i soptea la ureche: - Mama ta a murit! Atunci se destepta, înabusind un tipat. Totusi, dupa ce trecu strâmtoarea de la Gibraltar, si zari oceanul Atlantic, prinse putina inima si un pic de speranta. Dar fu o scurta mângâiere. Marea aceea nemarginita, totdeauna egala, caldura care mergea crescând, întristarea care se observa în ochii tuturor celor care-l înconjurau, simtamântul singuratatii în care se afla: toate acestea îi provocara o mâhnire si mai adânca. Zilele treceau unele dupa altele: triste si monotone; ele i se încurcau în minte, asa cum se întâmpla bolnavilor. I se parea ca e pe mare de un an, si, cu toate acestea, în fiecare dimineata când se scula, era cuprins de o noua mirare, vazându-se aici, singur în mijlocul nemarginitului ocean, calatorind spre America. Frumosii pesti zburatori, care cadeau din când în când pe corabie, minunatele apusuri de soare ale tropicelor, cu norii aceia uriasi, rosii ca jaraticul si ca sângele; acele fosforescente nocturne, care fac din Atlantic o mare lava: nu-i pareau ca sunt aievea, ci ca niste minuni vazute în visuri. Se ivira si zile de vreme rea, în care el ramânea mereu în dormitor, unde toate lucrurile se izbeau si se rasturnau, marind zgomotul blestemelor si al vaietelor de tot felul. Atunci, bietul baiat credea ca-i sunase ceasul din urma. Erau însa si zile frumoase, în care marea era linistita si galbuie, dar de o caldura nesuferita si de o plictiseala îngrozitoare! Ceasuri negre si nesfârsite, în timpul carora calatorii obositi, lungiti si nemiscati pe scânduri, pareau morti cu totii. Calatoria nu se mai sfârsea: mare si cer, cer si mare; azi ca ieri si mâine ca azi; mereu, totdeauna, vesnic. Marco ramânea ceasuri întregi proptit de parapet, uitându-se la acea mare nemarginita, ametit, gândindu-se ca într-un vis la mama sa, pâna ce i se închideau ochii de somn si capul îi cadea pe umeri; atunci revedea iarasi chipul acela necunoscut, care îl privea cu compatimire si-i soptea la ureche: "Mama ta a murit!" La glasul acela, Marco se destepta tresarind, ca sa-si urmeze visul cu ochii deschisi si sa priveasca orizontul neschimbat Calatoria tinu douazeci si sapte de zile. Dar cele din urma fura cele mai frumoase. Timpul era senin si aerul racoros, el se împrietenise cu un mosneag lombard, care mergea în America, la fiul sau, plugar în tinutul de lânga Rosario. Mario îi spusese toate împrejurarile prin care trecuse, si batrânul îi spunea mereu, batându-l cu mâna pe umar: - Fii barbat, baiete! O sa gasesti pe mama ta sanatoasa si fericita! Prietenia aceea îl
încuraja pe bietul Marco; presimtirile sale cele rele devenira bune. Stând la prora, lânga batrânul taran, care tragea din lulea, sub un cer frumos, înstelat în mijlocul cetelor de emigranti, care cântau, el închipuia de sute de ori în gândul sau cum are sa fie sosirea lui la Buenos-Aires. Se si vedea în strada în care locuia varul sau, îi gasea pravalia si alerga la dânsul, întrebându-l: - Ce face mama? Unde e? Haidem numaidecât la ea. Alergau amândoi, urcau o scara, se deschidea o usa... si aici monologul sau se oprea, închipuirea lui se pierdea într-un simtamânt de înduiosare nespusa, care îl facea sa scoata pe ascuns o mica iconita pe care o purta la gât si încetinel sa rosteasca, sarutând-o, rugaciunea sa. Ajunsera, în sfârsit, la Buenos-Aires, a douazeci si saptea zi de la plecare. Era un frumos rasarit de zi de mai, când corabia îsi arunca ancora în râul urias, La Plata, pe tarmul caruia se întinde mareata capitala a republicii Argentina. Timpul acela minunat paru de bun augur lui Marco. Era ca ametit de bucurie si de neastâmpar. Mama sa era abia la câteva mile de el. În câteva ceasuri avea s-o vada! si el se afla în America, în Lumea-noua, avusese îndrazneala sa vina singur! Atunci i se paru ca lunga lui calatorie trecuse ca nimica. I se paru ca se visase zburând si ca se desteptase aici. Marco era atât de fericit, încât nici nu se întrista, nici nu se mira când, cautându-se în buzunar, gasi numai o pun-gulita din cele doua în care îsi împartise averea, ca sa fie mai sigur de a nu pierde totul. I se furase punga, îi ramâneau numai câteva lire, dar lui ce-i pasa acum, când era în apropiere de mama sa? Se coborî cu traista în spinare, împreuna cu alti multi italieni, într-un vaporas care-i duse pâna aproape de tarm. Din vapor sari într-o luntre care purta numele "Andreea Doria", debarca la chei, îsi lua ziua buna de la batrânul sau prieten lombard si apuca apoi cu pasi mari catre oras. Cum intra pe cea dintâi strada, opri pe un om care trecea si-l întreba ce drum sa apuce ca sa ajunga la strada "Los Artes". Trecatorul se întâmpla sa fie tocmai un italian. Acesta se uita cu mirare la dânsul si-l întreba daca stie sa citeasca. Marco raspunse ca da. - Atunci, zise trecatorul, aratându-i strada din care venea el, mergi drept, tot drept înaintea ta, citind numele strazilor la fiecare raspântie, pâna ce vei gasi pe aceea pe care o cauti. Baiatul multumi si apuca înainte pe strada. Era o strada lunga, dreapta, nesfârsita, dar îngusta având pe amândoua partile case scunde si albe, care pareau niste casute de tara. Strada era plina de trecatori, de trasuri, de carute ce faceau un zgomot asurzitor. Ici si colo fâlfâiau steaguri de diferite culori cu inscriptiuni în litere mari, vestind plecarea vapoarelor spre orase necunoscute. Din când în când, întor-cându-si privirea în dreapta si în stânga, el vedea alte strazi, care se întindeau si ele fara sfârsit, tot cu case mici si albe, tot întesate de lume si de carute si taiate în fund de linia dreapta a nemarginitei câmpii americane, uniforma ca orizontul marii. Orasul i se parea fara sfârsit. Se uita cu bagare de seama la numele strazilor: niste nume ciudate pe care abia le putea citi. La fiecare capat de strada i se batea inima, crezând ca e strada ce o cauta. Se uita la toate femeile, sperând ca o s-o vada pe mama sa. Vazu pe una mergând înaintea lui, care-l facu sa tresara, o ajunse, se uita la ea: era o negresa. Mergea, mergea, iutind mereu pasul. Ajungând la o raspântie citi si ramase înmarmurit pe trotuar: era strada "Los Artes". Apuca pe acolo, vazu numarul 117, pravalia varului era la numarul 175, fu silit sa se opreasca nemaiputând sa respire, si îsi zise în sine: "Mama, draga mama, e oare adevarat ca o sa te vad peste câteva minute? Alerga înainte si ajunse la o mica pravalie de maruntisuri. Era aceea. Se opri în pragul usii, vazu o femeie carunta, cu ochelari. - Ce vrei, baiete, întreba femeia spanioleste. - Nu e aici, zise baiatul cu glasul înabusit, pravalia lui Francisco Merelli? - Francisco Merelli a murit! raspunse femeia italieneste. Baiatului i se paru ca-l loveste cineva drept în piept. - De când a murit? De mult, raspunse femeia, de mai multe luni... Treburile i-au mers rau si a fugit. Se zice ca a plecat la Baia-Blanca, foarte departe de aici, si ca a murit, sosind acolo. Pravalia o tin eu acuma. Baiatul îngalbeni. Apoi zise repede: - Merelli cunostea pe mama. Ea era în serviciul
domnului Mequinez. Numai el stia unde se afla mama. Am venit din Italia în America înadins, ca sa o caut. Merelli îi trimitea scrisorile noastre... Trebuie sa o gasesc pe mama! - Bietul copil! raspunse femeia. Eu nu stiu nimic, dar pot sa întreb pe rândasul din curte, el cunostea pe baiatul care facea comisioanele lui Merelli; poate sa stie sa-ti dea vreo deslusire. Se duse în fundul pravaliei si chema pe baiat, care veni îndata. - Ia spune-mi, întreba negustoreasa, tiaduci cumva aminte daca Merelli trimitea câteodata pe ucenicul sau, sa duca scrisori unei servitoare, care era bagata la niste localnici? - La domnul Mequinez, raspunse baiatul, da, doamna, câteodata, tocmai la capatul strazii Los Artes. - Îti multumesc, doamna! striga Marco. stii sa-mi spui numarul?... Dati-i voie, sa vina cu mine... Însoteste-ma, daca poti baiete, mai am ceva gologani. El grai aceste cuvinte cu atâta caldura, încât fara sa astepte porunca stapânei, baiatul îi raspunse: - Haidem! si pleca înainte cu pasi repezi. Alergând asa fara sa scoata un cuvânt macar, ajunsera la capatul strazii, intrara în gangul unei case mici, albe si se oprira dinaintea unui grilaj de fier prin care se zarea o curticica plina cu ghivece de flori. Marco trase clopotelul. Veni o domnisoara. - Aici locuieste familia Mequinez? Nu e asa? întreba baiatul cu nerabdare. - A stat aici! raspunse domnisoara, pronuntând italieneste cu un accent spaniol. Acum locuim noi! - si unde s-a mutat familia Mequinez? întreba Marco, caruia îi batea inima. - A plecat la Cordova. - Cordova! Unde e Cordova? întreba Marco. Dar femeia care era în serviciul lor? Mama? Servitoarea era mama mea! Au luat-o cu ei? Domnisoara îl privi si-i zise: - Nu stiu, dragutule, poate sa stie tata, care i-a vazut când au plecat. Asteapta putin! Pleca repede si se întoarse dupa câteva minute cu tatal sau, un domn înalt, cu barba carunta. Acesta se uita un moment la chipul dragalas al micului marinar genovez, cu parul balai si cu nasul drept, si-l întreba într-o italieneasca stricata. - Mama ta e genoveza? - Da! raspuse Marco. - Afla dar, ca femeia genoveza, care era în serviciul lor, a plecat cu dânsii. stiu sigur! - si unde s-au dus? - La Cordova, un oras. Baiatul suspina, apoi zise hotarât: - Daca e asa, ma duc si eu la Cordova. - Saracutule! striga domnul, uitându-se la el cu mila, Cordova e la o suta de poste departare de aici. Marco îngalbeni ca ceara si fu silit sa se sprijine de grilaj. - Ia sa mai chibzuim putintel, zise domnul, miscat de compatimire, si-i deschise usa, adaugând: Vino înauntru putin, sa vedem ce e de facut. Îi dete un scaun si-l puse sa povesteasca repede cum de ajunsese acolo, îl asculta cu multa bunatate si dupa aceea ramase câtva timp pe gânduri. În cele din urma îi zise cu hotarâre: - Bani n-ai, nu e asa? - Mai am... ceva... foarte putin, zise Marco. Domnul se duse la o masuta, scrise o scrisoare, o pecetlui si o dete baiatului, zicându-i: - Uite, italienasule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, un orasel aproape genovez, la doua ceasuri departe de aici. Oricine te poate îndruma. Când vei ajunge acolo, da scrisoarea aceasta domnului la care am adresat-o; o sa-l gasesti foarte usor, pentru ca toti îl cunosc ca pe un cal breaz. El îti va procura mijloacele, ca sa-ti urmezi drumul pâna la Cordova, unde vei gasi pe familia Mequinez si prin urmare pe mama ta. Deocamdata tine astea, baiete! Îi dete câteva lire. Du-te cu Dumnezeu! Baiatul îi multumi, fara sa poata gasi un cuvânt mai mult. Iesi cu traista sa si luându-si ziua buna de la mica lui calauza, porni încet pe drumul spre Boca, strabatând orasul cel mare si plin de zgomot cu inima cuprinsa de o adânca mâhnire. Tot ce i se întâmpla din minutul acela pâna a doua zi seara, îi ramase încurcat în minte, ca un vis urât, atât era de obosit si de disperat. Dupa ce dormi noaptea într-o odaita de cârciuma din Boca, alaturi de un hamal de la port, si dupa ce îsi petrecu mai toata ziua stând pe o gramada de bârne în fata portului, ametit la vederea atâtor vase, corabii si vaporase, se pomeni si el îmbarcat pe o luntre cu pânze, încarcata cu pometuri, mânuita de trei genovezi voinici si pârliti de soare, si plutind spre orasul Rosario. Glasul lor si scumpul dialect ce-l vorbeau îl însufletira. Calatoria tinu trei zile si patru nopti, pricinuind micului calator uimire peste uimire. Trei zile si patru nopti pe minunatul râu
Parana, care întrece de patru ori Italia în lungime, si pe lânga care marele Pad nu mai e decât un pârâias! Luntrea înainta încet, luptând cu acea nemarginita întindere de apa. Trecea printre niste insule lungi, cuiburi de serpi si de tigri, întesate cu portocali si cu salcii, care semanau a paduri plutitoare; uneori intra în canale strâmte de parea ca n-o sa mai poata iesi de acolo, alteori se pomenea într-un vast spatiu de apa ce avea înfatisarea unor lacuri mari si linistite; apoi iarasi printre insule, canale si boschete enorme, de o vegetatie încântatoare. Domnea pretutindeni o adânca tacere. Cu cât înaintau mai mult, cu atât uriasul râu înspaimânta mai tare pe bietul Marco. Îsi închipuia ca mama sa se afla la izvorul sau si ca o sa-i trebuiasca ani întregi pâna sa ajunga la ea. Mânca de doua ori pe zi pâine si carne sarata, împreuna cu luntrasii care, vazându-l mereu trist, nu-i mai vorbeau deloc. Noaptea dormea pe acoperisul luntrei si se destepta din când în când buimacit de stralucirea limpede a lunii, care se râsfrângea în undele argintii si înalbea tarmurile departate. Atunci i se strângea inima. Cordova! rostea de mai multe ori acel nume: Cordova; ca numele unei cetati misterioase din basme. Dupa aceea se gândea: "si mama a trecut pe aici, a vazut si ea tarmurile si insulele acestea". Atunci nu i se mai pareau atât de stranii si singuratice locurile acelea peste care trecuse privirea mamei sale. Noaptea, unul dintre luntrasi cânta. Vocea lui îi aminti cântecele pe care i le cânta mama sa, când era mic, ca sa adoarma. Când îl auzi, izbucni în plâns. Luntrasul îi striga: - Fii tare de înger, baiete, ce naiba! S-a mai pomenit vreodata sa plânga un genovez, fiindca e departe de ai sai? Genovezii cutreiera pamântul, gloriosi si biruitori. La auzul acestor cuvinte, Marco tresari, simti glasul sângelui genovez si ridicând fruntea cu mândrie, batu cu pumnul în cârma barcii si striga: - Da, chiar de-ar trebui sa ocolesc Pamântul, calatorind ani dupa ani, mergând sute de poste pe jos, voi merge tot înainte pâna ce-o voi gasi pe mama! M-as multumi o singura data. Înainte dar! si îmbarbatându-se astfel, sosi în zorii unei zile racoroase si limpezi în fata orasului Rosario, zidit pe malul înalt al râului Parana, în undele caruia se oglindeau catarge, împodobite cu steaguri, ale sutelor de corabii din toate tarile. Îndata ce debarcara, strabatu orasul cu traista la spinare, cautând pe un domn argentinian, pentru care protectorul sau din Boca îi daduse o scrisoare de recomandare. Cum intra în Rosario, lui Marco i se paru ca intra într-un oras cunoscut. Erau tot acele strazi nesfârsite, drepte, cu casele mici si albe, încrucisate în toate directiile, cu mii de fire telegrafice si telefonice pe deasupra acoperisurilor, care pareau mari pânze tesute de paianjen; apoi un amestec si un zgomot de oameni, de cai si de carute. Mintea bietului baiat se tulbura, mai ca-i venea sa creada ca se afla iarasi la Buenos-Aires si ca merge sa-l caute pe varul sau. Se învârti un ceas si mai bine si, întrebând întruna, gasi în sfârsit locuinta noului sau protector. Trase clopotelul. Iesi în usa un om gras si blond, cu înfatisarea aspra, care parea a fi un îngrijitor, acesta îl întreba cu mojicie: - Ce cauti? Baiatul întreba de stapân. - Stapânul? raspunse îngrijitorul, a plecat aseara la Buenos-Aires cu toata familia. Baiatul ramase înmarmurit, însa dupa aceea boloborosi: - Da eu... n-am pe nimeni aici... sunt singur. si întinse biletul. Îngrijitorul îl lua, îl citi si-i zise cu asprime: - Ce vrei sa-ti fac eu? O sa-i dau biletul, când s-o întoarce, peste o luna! - Dar sunt singur! Ce sa ma fac eu? Sunt fara bani! striga baiatul cu glas rugator. - Haide, cara-te! zise omul, nu sunt destui vagabonzi ca tine în Rosario? Pleaca de cerseste în tara ta. Îi închise usa în nas si bietul baiat ramase împietrit pe loc. Pe urma îsi lua iar traista si pleca, cu inima sfâsiata si cu mintea cuprinsa de mii de gânduri prapastioase. Ce sa faca? Încotro sa apuce? Trebuia sa calatoreasca o zi întreaga pe drumul de fier, ca sa ajunga de la Rozario la Cordova, si nu mai avea la el decât vreo câteva lire. Unde sa-si gaseasca bani pentru ca sa plateasca drumul? Putea sa munceasc. Dar cum si la cine sa ceara de lucru? Sa cerseasca! Ah! Nu! Sa fie gonit, ocarât, înjosit, ca mai adineaori? Nu, niciodata, mai bine moartea! Framântat de aceste gânduri si uitându-se la soseaua ce se
pierdea în nemarginita câmpie, fu cuprins iarasi de disperare. Îsi arunca jos traista si, asezându-se cu spatele rezemat de zid, pleca usor capul si râmase cu totul nimicit. Oamenii care treceau puteau sa dea peste el. Carele uruiau pe drum cu zgomot. Multi baieti stateau pe loc si se uitau la el. Marco nu-i vedea, nu auzea nimic. Deodata fu smuls din nimicirea în care cazuse de un glas care îl întreba pe italieneste, cu un accent lombard: - Ce ai, baiete? Marco ridica ochii si sari drept în picioare scotând un strigat de mirare: - Cum, dumneata aici? Era batrânul taran lombard, cu care se împrietenise în calatoria lui. Nici taranului nu i se parea mai putin ciudat decât lui. Baiatul se apuca sa-i povesteasca în graba tot ce i se întâmplase de când se despartisera. - Iata-ma acum fara nici o para. Trebuie sa muncesc, gaseste-mi dumneatata ceva de lucru, ca sa pot strânge câteva lire. Fac orice: hamal, maturator de strada, chiar si munca de tara; ma multumesc cu pâine neagra, numai sa pot pleca mai repede, ca sa-o gasesc pe mama. Fa-ti pomana aceasta cu mine, gaseste-mi de lucru, pentru Dumnezeu, caci nu mai pot! - Ei drace, drace! Ce istorie mai e si asta! zise taranul, scarpinându-se în cap. Sa lucrezi, e usor de zis. Ia sa vedem, nu putem aduna treizeci de lire de pe la compatriotii ce se afla aici? Baiatul se uita la el, cuprins de o noua nadejde. Vino cu mine! îi zise taranul. - Unde? întreba baiatul, luându-si sacul. - Vino cu mine! Țaranul porni. Marco se lua dupa dânsul. Mersera cât mersera fara sa vorbeasca. În sfârsit, taranul se opri la usa unui han, care avea ca firma o stea, sub care era scris: "Steaua Italiei". Țaranul se uita înauntru si întorcându-se spre baiat, îi zise cu veselie: - Stam bine! Intrara amândoi într-o sala, unde erau mese multe, la care stateau o multime de oameni, bând si vorbind tare. Batrânul lombard se apropie de cea dintâi masa, si dupa felul în care ura buna ziua celor sase oameni care stateau la ea, se vedea ca fusese în tovarasia lor pâna atunci. Erau aprinsi la fata si ciocaneau paharele strigând si râzând. - Prieteni, zise lombardul, stând în picioare si aratând pe Marco, iata un biet baiat de-al nostru, care a venit singur de la Genova, ca sa caute pe mama sa la Buenos-Aires. Acolo i s-a spus ca mama sa e la Cordova. El a venit cu barca pâna la Rosario, având la sine o scrisoare de recomandare catre un domn. Când a aratat-o, a fost primit ca un milog. Sarmanul baiat n-are nici macar un gologan în punga si e aici singur, ca un oropsit. E un baiat de inima, v-o spun eu. Ia sa vedem: nu putem sa-i strângem atât cât îi trebuie ca sa-si cumpere un bilet pâna la Cordova, la mama lui? Cum adica, o sa-l lasam aici ca pe un câine? - Fereasca Dumnezeu! - Cu nici un pret, strigara toti deodata, dând cu pumnul în masa. Sa nu ajutam pe unul de-al nostru? Vino încoace, mititelule. Nu suntem noi aici! Ia uitati-va ce frumos strengarel! Deschideti-va pungile, prieteni! Ai venit singur, foarte frumos! Esti un baiat de inima! Na si tie un pahar, închina, n-ai grija, o sa-ti ajutam noi, ca sa-ti gasesti pe mama. si unul îl lua de barbie, altul îl batu pe umeri, un al treilea îi lua traista. Alti trecatori se ridicara de la mesele vecine si se apropiara. Istoria baiatului trecu din gura în gura; asa ca în mai putin de zece minute, taranul lombard strânse din adunare patruzeci si doua de lire. - Vazusi, baiete? Iata cum curg banii în America! - Ia mai bea! îi striga un altul, întinzându-i un pahar cu vin; hai sa închinam cu totii în sanatatea mamei tale! - În sanatatea mamei tale! strigara toti, ridicând paharele. Marco vru si el sa zica: în sanatatea ma...! dar îl podidira lacrimile de bucurie. Îsi puse paharul pe masa si se arunca la gâtul batrânului sau prieten. În ziua urmatoare, în zori, el si plecase spre Cordova plin de presimtiri bune. Dar nici o veselie nu poate sa tina mult, când natura ne înfatiseaza o trista priveliste. Timpul era întunecat; trenul aproape gol, strabatea cu iuteala fulgerului o câmpie nemarginita si pustie. El era singur într-un vagon lung, care parea un tren de ambulanta. Se uita, si în dreapta, si în stânga, si nu vedea decât singuratate fara sfârsit. Ici si colo, câtiva copaci strâmbi, mici, o iarba neagra si rara, care dadea câmpiei înfatisarea unui vast cimitir. Marco atipea putin, se destepta si aceeasi priveliste îi izbea vazul. Statiile caii
ferate erau singuratice ca niste locuinte de pustnici si, când se oprea trenul, nu se auzea nici un cuvânt. Lui Marco i se parea ca e singur în acel tren si parasit în mijlocul pustietatii. Un vânt rece îi pisca obrazul. Plecase din Genova catre sfârsitul lui aprilie, si tatal sau, nestiind ca în America o sa fie iarna, îl îmbracase ca de vara. Patruns de frig si obosit de emotie si de nevoile zilelor trecute, adormi. Dormi mult si se destepta întepenit. Simtind ca nu-i prea este bine, fu cuprins de groaza sa nu se îmbolnaveasca, sa moara pe drum si cadavrul sa-i fie aruncat si sa ramâie prada corbilor si a câinilor, ca stârvurile de cai si de vaci ce vazuse de-a lungul drumului si de la care îsi întorsese privirea cu înfiorare. Într-o stare sufleteasca asa de îngrijorata, în mijlocul tacerii întunecate a firii, gândurile lui erau pornite tot înspre rau. Oare o s-o gaseasca el, pe mama sa, în Cordova? si daca nu va fi? Daca domnul de la Buenos-Aires se va fi înselat? Daca ar fi murit! Adormi iarasi cu aceste gânduri, visa ca ajunsese noaptea la Cordova si ca lumea de pe la usi si de pe la ferestre îi striga: "Nu e aici! Nu e aici!" Se destepta tresarind, îngrozit, dar vazând ca fusese numai un vis, adormi iarasi, si când îl desteptara, ajunsese la Cordova. Ce usurare, cu ce avânt sari din tren! Întreba pe un slujbas de la gara, daca stie unde locuieste inginerul Mequinez. Omul îl îndrepta spre o biserica, lânga care era casa. Baiatul o lua la picior. Era noapte. Intra în orasul întunecos si linistit, dar care, dupa groaznicul pustiu ce îl strabatuse, i se paru vesel. Întâlni pe un preot. Acesta îi arata biserica si el gasi îndata casa. Suna clopotelul si mâna îi tremura, bataile inimii îi opreau rasuflarea. Veni sa-i deschida o batrâna cu o lumânare aprinsa în mâna. Baiatul nu putu sa vorbeasca. - Pe cine cauti? îl întreba ea, pe spaniola. - Pe inginerul Mequinez, raspunse Marco. Batrâna îsi încrucisa bratele clatinând din cap si zise: - Dar ce Dumnezeu! si tu vii sa cauti pe inginerul Mequinez? Ar fi vremea sa sfârsim cu istoria asta. Iata trei luni de când ne plictisiti. N-am publicat prin ziare? Nu cumva trebuie sa scrie si pe colturile raspântiilor: Mequinez s-a mutat la Tucuman! Baiatul îsi frânse mâinile de disperare; apoi striga plin de ciuda: Ce blestem ma urmareste, Doamne! Sunt eu oare ursit sa mor pe drumuri, cautând-o pe mama? Înnebunesc! Îmi vine sa ma strâng de gât! Dumnezeule, ce sa ma fac eu, acum? Statu putin pe gânduri, apoi întreba: Ia mai spune-mi, te rog, cum se cheama tara aceea? Unde este? La ce departare? - Nimica toata, o fuga de cal, raspunse batrâna, apoi înduiosându-se, adauga: Ei, baiete draga, afla ca e la o departare de cel putin patru sau cinci sute de poste de aici. Pe baiat îl podidi plânsul si întreba suspinând: - si acum, ce sa ma fac?... - Ce vrei sa-ti spun, zise femeia, stiu si eu? Dar numaidecât îi trecu prin minte un gând si-i zise: - stii ce? Ia-o la dreapta pe strada si o sa gasesti la a treia casa o curte. Acolo locuieste un capataz, un negustor, care pleaca mâine la Tucuman cu carele cu boi. Du-te si roaga-l sa te ia si pe tine în schimul serviciului ce-i vei face. Alearga fuga. Baiatul îsi lua traista, multumi si în doua minute intra în curtea aceea luminata cu felinare, unde gasi oameni care încarcau saci cu grâu în niste care uriase. Un om înalt si barbos, înfasurat într-o manta lunga, supraveghea lucrarile. Baiatul se apropie de el si-l întreba cu sfiala, daca voia sa-l ia si pe el cu dânsul, spunând ca venea din Italia si cauta pe mama sa. Capatazul îl masura de sus pâna jos si-i zise rastit: - Nam loc pentru tine! - Am cincisprezece lire, raspunse baiatul, cu glas rugator, ti le dau pe toate si pe drum o sa-ti muncesc. O sa car apa si graunte pentru boi, fac orice. Îmi ajunge o bucata de pâine. Te rog, domnule, fa-mi si mie un locsor! Capatazul se uita iarasi la el si-i raspunse cu glas mai blând: - Nu-ti spun ca nu e loc? si apoi, vezi, noi nu mergem la Tucuman; ne ducem în alt oras, la Santiago del Estero. La un loc oarecare ar trebui sa te las în drum si o sa ai înca o lunga bucata de facut pe jos. - As face si îndoi! striga Marco. Sa n-ai grija. Gasesc eu drumul. Fa-mi un loc, domnule... fie-ti mila, nu ma lasa! - Gândeste-te, e o calatorie de douazeci de zile! adauga captazul. - Nu-mi pasa! - Drumul e greu! - Voi rabda toate! - O sa trebuiasca sa calatoresti singur. - Nu mi-e frica de nimic, numai sa gasesc pe mama. Fie-ti
mila de mine, domnule, ia-ma! Capatazul apropie felinarul de fata lui si, dupa ce se uita putin la el, îi zise: - Bine! Baiatul îi saruta mâna. - Noaptea asta culca-te aici, pe un car, îi zise capatazul, mâine dimineata, în zori de zi , o sa te destept. Buenas noches (noapte buna). La patru de dimineata, dupa cum spusese negustorul, carele pornira cu mare zgomot. Fiecare car era tras de sase boi si urmat de alti patru boi de schimb. Baiatul, desteptat si vârât într-un alt car, se lungi pe saci si adormi iarasi greu. Când se destepta, convoiul se oprise într-un loc singuratic, la soare, si toti oamenii stateau în cerc în jurul unui foc atâtat de vânt, la care frigeau într-o frigare lunga un sfert de vitel. Mâncara cu totii, se odihnira si pornira iarasi. Drumul continua astfel ca un mars soldatesc. În fiecare dimineata porneau la cinci, se opreau la noua, plecau iarasi la cinci seara si se opreau la zece noaptea. Carausii mergeau calare si îmboldeau boii la mers, împungându-i cu niste prajini lungi. Baiatul aprindea focul pentru friptura, dadea nutret vitelor si le adapa, curata felinarele, aducea apa de baut. Ținuturile îi treceau pe dinainte ca niste vedenii nelamurite: paduri întinse de copaci mici si negri; catune saracacioase cu câteva case rosii, raspândite ici si colo. Spatii nemarginite acoperite cu sare, care fusesera probabil odinioara albiile vreunor lacuri sarate, se întindeau albind în departare, pâna unde putea sa cuprinda ochiul. Pretutindeni: numai câmpie, singuratate si liniste adânca. Întâlneau foarte rar doi sau trei calatori calari, urmati de o herghelie de cai, care treceau în goana, ca fulgerul. Timpul era frumos, dar carausii se faceau din zi în zi mai pretentiosi, ca si cum baiatul ar fi fost servitorul lor. Unii din ei îl ocarau, altii îl amenintau, îl puneau sa le care legaturi mari de nutret, îl trimiteau departe dupa apa, si bietul copil, prapadit, obosit, nu putea nici macar sa doarma noaptea din cauza zguduiturilor carutei si a scârtâitului rotilor. Pe lânga acestea, se mai isca si un vânt puternic, care ridica o pulbere groasa si rosiatica, ce acoperea totul, patrundea în car, îi umplea ochii si gura, taindu-i rasuflarea. Sleit de oboseala si de nedormire, cu hainele rupte si murdarite, ocarât de dimineata pâna seara, bietul baiat era topit si s-ar fi descurajat cu totul, daca totusi capatazul nu i-ar fi vorbit din când în când cu blândete. Adesea plângea pe furis într-un colt al carului cu fata vârâta în traista lui, care nu mai continea decât zdrente. În fiecare zi se trezea mai slab si mai descurajat, si uitându-se la câmpia cea nemarginita si grozava, care parea un ocean de pamânt, îsi zicea în sine: "Nu o s-o ma mai duca pâna diseara, o sa mor pe drum!" Oboseala si ocarile cresteau pe fiecare zi. Într-o dimineata, pentru ca întârziase cu apa, un caraus, folosindu-se de lipsa capatazului, îl batu. Atunci, ceilalti carausi începura si ei sa-i dea câte o palma, de câte ori îi dadeau o porunca; si-i ziceau în bataie de joc: - Na si p-asta! Mai da-o si pe asta, ma-ti, derbedeule! Bietul baiat nu mai putu suporta si se îmbolnavi. Statu trei zile în car, zacând de friguri. Numai capatazul venea la el sa-i aduca apa si sa vada ce mai face. Marco crezu ca si moare atunci. În disperarea lui chema de o mie de ori pe mama sa: Mama, mama, ajuta-ma! Vino la mine, ca mor! N-o sa te mai vad, mama draga! Biata mama o sa ma gaseasca mort în mijlocul drumului! si se ruga de Dumnezeu, sa aiba mila de el. În sfârsit se facu bine. Dar odata cu însanatosirea sosi si ziua cea mai teribila, ziua în care trebuia sa-si urmeze calea singur. Calatoreau de mai bine de doua saptamâni, când ajunsera la locul unde se întretaiau drumurile: unul spre Tucuman si celalalt spre Santiago del Estro. Capatazul îl vesti ca trebuie sa se desparta. Îi dete câteva lamuriri asupra drumului ce trebuia sa urmeze. Îi lega traista în spinare, ca sa-i usureze mersul si îsi lua ziua buna de la el, repede, ca sa nu se înduioseze. Baiatul abia apuca sa-i sarute mâna. Chiar ceilalti, care îl tratasera asa de rau, aratara oarecare mila, vazându-l cum ramâne singur si-i facura un semn de ramas bun cu mâna. Marco raspunse scotându-si palaria si statu câtva timp pe loc, uitându-se lung la convoiul care se departa ridicând în urma pulberea, o pulbere rosiatica. Dupa aceea îsi urma si el calea, oftând din greu. Un singur lucru îi înviora sufletul. Dupa atâtea zile de calatorie
prin acea nemarginita câmpie, vedea în sfârsit, în zarea departata, un lant de munti foarte înalti si albastri, cu vârfurile albe de zapada, care-i aduceau aminte de Alpi si îi dadeau impresia, ca se apropie de tara lui. Erau Anzii, sira spinarii continentului american, lantul nesfârsit, care se întindea de la Țara de Foc pâna la Marea înghetata. Iar ceea ce-l învia si mai mult, era ca aerul devenea din ce în ce mai cald, din cauza ca mergând catre miazanoapte, se apropia de tropice. Gasea la mari departari câte o casuta ori vreo dugheana, unde îsi cumpara ceva de mâncare. Întâlnea oameni calari, din când în când, femei si copilasi sezând nemiscati pe pamânt; chipuri cu totul noi pentru dânsul, cu ochii taiati piezis, care se uitau la el si întorceau capul încet, ca niste automate. Erau indieni. În ziua dintâi merse cât îl tinura picioarele si noaptea dormi sub un copac. A doua zi umbla mai încet si cu mai putina speranta. I se rupsera cizmele si picioarele îi sângerau, iar stomacul i se slabise din cauza hranei proaste. Spre seara i se facu frica. Auzise în Italia ca în tara aceasta erau serpi multi. I se parea ca îi aude suierând, se oprea o clipa si iarasi o lua la fuga; îi înghetau oasele de frica. Uneori îl apuca o mila grozava de el însusi. Mergând, plângea amarnic si îsi zicea: - Cum ar plânge biata mama, daca ar sti ca mi-e asa de frica! Gândul acesta îl îmbarbata si, ca sa-si uite frica, îsi aducea aminte de o multime de lucruri despre mama sa; ultimele ei vorbe când plecase din Genova, cum îl învelea cu plapuma pâna la barbie, când se trezea, cum îl lua în brate, când era mititel! Atunci îsi zicea însufletit: - Da, mama draga, într-o zi te voi vedea! Doar o da Dumnezeu, sa sfârsesc acest drum lung. si mergea, mergea mereu printre copaci cu frunze minunate, printre plantatiile nesfârsite, de trestie de zahar, având totdeauna dinaintea ochilor muntii albastri, ale caror vârfuri înalte atingeau cerul. Patru, cinci zile, o saptamâna întreaga trecu. Puterile îi slabeau din zi în zi si picioarele însângerate i se umflasera. În sfârsit, într-o seara, catre apusul soarelui, i se spuse ca Tucuman era la cinci mile de acolo. Marco scoase un tipat de bucurie si îsi iuti pasii, ca si cum ar fi redobândit puterea pierduta. Dar fu o scurta închipuire. Puterile îl parasira deodata si cazu istovit pe marginea unui sant. Totusi, inima îi batea de bucurie. Cerul, plin de stele scânteietoare, nu i se paruse niciodata atât de frumos. Lungit pe iarba, se uita la ele, le admira si se gândea ca poate atunci si mama sa le priveste. Îsi zicea: Draga mama, unde esti? Ce vei fi facând tu acum? Te gândesti la baietelul tau? Îti închipui ca e asa aproape de tine? Bietul Marco! Daca ar fi putut sa vada în ce stare se afla mama lui în minutul acela, s-ar fi silit din toate puterile sa umble mereu înainte, ca sa ajunga la ea cu câteva ore mai curând. Era bolnava în pat, întro odaie din etajul de jos al unei case frumoase, unde locuia toata familia Mequinez, care o iubea foarte mult si o ajuta din toate puterile. Biata femeie era cam suferinda, când inginerul Mequinez fusese silit sa plece pe neasteptate de la Buenos Aires si nu se însanatosise deloc, cu tot aerul curat din Cordova. Pe lânga acestea, faptul ca nu mai primea nici un raspus de la scrisorile sale, nici de la barbatul sau, nici de la varul sau, presimtirea unei mari nenorociri, grija continua în care traia stând la îndoiala daca trebuie sa plece sau sa ramâna, asteptând în fiecare zi o veste trista, toate acestea o slabisera foarte mult, si în cele din urma se îmbolnavi rau. De cincisprezece zile nu se ridicase din pat. Trebuia sa-i faca o mica operatie, ca sa-i mântuie viata. si tocmai în momentul în care Marco se gândea cu mai mare dor la ea, în jurul patului sau stateau stapânul si stapâna ei, silindu-se cu multa blândete s-o înduplece ca sa se lase operata, iar dânsa nu voia cu nici un chip si plângea. Un doctor bun din Tucuman venise deja cu o saptamâna mai înainte; dar degeaba. - Nu, dragii mei stapâni, spunea ea, nu mai am putere, simt ca as muri sub cutitul doctorului. Mai bine lasati-ma sa mor asa. Nu-mi mai trebuie viata de aici înainte. Totul s-a sfârsit pentru mine. Mai bine sa mor înainte de a sti ce s-a întâmplat cu ai mei. si la aceste cuvinte izbucnea în plâns. Baietii mei! Baietii mei! striga ea, frângându-si mâinile, cine stie daca mai traiesc. Nu e mai bine sa mor si eu? Va
multumesc din tot sufletul, bunii mei stapâni! Mai bine sa mor. stiu ca n-o sa ma fac bine nici cu operatia. Va multumesc de atâta grija. Nu trebuie sa mai vina doctorul, poimâine. Vreau sa mor! Soarta a vrut sa mor aici. Sunt hotarâta sa nu ma las sa ma opereze! Vreau sa mor! Stapânii stateau si priveau cu mila pe mama ceea adorabila, care, ca sa-si mântuiasca familia, venise sa moara la sase mii de poste, departe de tara ei. Sa moara dupa ce rabdase atâtea! Biata femeie, asa de cinstita, asa de buna, asa de nenorocita!... A doua zi de dimineata, cu traista la spinare, obosit si, schiopatând, dar cu nadejdea în suflet, Marco intra în orasul Tucuman, unul din cele mai noi si mai înfloritoare orase din republica Argentina. Orasele acestea ale Americii, fondate de putin timp, seamana atât de mult unele cu altele, încât, lui Marco i se paru iarasi ca intra în Buenos-Aires, în Rosario ori în Cordova. Erau aceleasi strazi drepte si lungi, aceleasi case mici si albe, dar pretutindeni o verdeata vesela si încântatoare, un aer îmbalsamat, un cer limpede si azuriu, cum nu mai vazuse niciodata, nici macar în Italia. Strabatând orasul, fu cuprins din nou de aceeasi neliniste care îl apucase la BuenosAires. Se uita la toate ferestrele, si la toate usile, se uita la toate femeile ce treceau, cu speranta nerabdatoare de a întâlni pe mama sa. Ar fi voit sa întrebe pe toti câti întâlnea în cale, dar nu îndraznea sa opreasca pe nimeni. Se uita sa vada un chip mai blând, ca sa-l întrebe, când deodata îi cazura ochii pe o firma scrisa în limba italiana. În pravalie statea un om cu ochelari si doua femei. Se apropie cu sfiala de usa si prinzând inima, întreba: - Nu stii dumneata, domnule, sa-mi spui unde locuieste familia Mequinez? - Familia inginerului Mequinez? întreba negustorul. - Da, domnule! raspunse baiatul du glas sfârsit. - Familia Mequinez, zise negustorul, nu locuieste în Tucuman. Un strigat sfâsietor, ca al unui ranit de moarte, raspunse acestor cuvinte. Negustorul si femeile sarira deodata. Câtiva vecini alergara sa vada ce e. - Ce e! Ce ai, baiete? îi zise negustorul, bagându-l în pravalie si asezându-l pe un scaun. Nu dispera asa, ce Dumnezeu! Familia Mequinez nu locuieste aici, dar nu e departe, e în împrejurimile Tucumanului. - Unde? Unde e? striga Marco, însufletindu-se. - Cam la vreo doua poste de aici, adauga negustorul, pe tarmul râului Saladillo, într-un loc unde se cladeste o mare fabrica de zahar. Oricine te poate îndrepta! - Am fost eu acolo acum o luna, zise un tânar, care alergase la strigatul lui Marco. Marco se uita la el cu ochii mari si îl întreba repede, îngalbenind: - Ai vazut pe servitoarea domnului Mequinez, pe italianca? - Genoveza? Da, am vazut-o! Marco izbucni totdeodata în plâns si în râs. Pe urma deodata întreba hotarât: - Pe unde s-o apuc? Aratati-mi repede drumul, plec îndata! - Dar e cale de o zi! îi spusera cu totii. Esti obosit, odihneste-te, o sa pleci mâine! - Nu se poate! Nu se poate! raspunse baiatul. Aratati-mi calea, plec îndata, chiar de-as sti ca mor pe drum! Vazându-l atât de hotarât, nu se mai împotrivi nimeni: - Du-te copile, Dumnezeu sa te pazeasca! îi spusera cu totii. - Sa bagi de seama, când vei trece prin padure, sa nu te ratacesti. - Calatorie buna, italienasule! Un om îl însoti pâna afara din oras, îi arata drumul, îi dete câteva povete si ramase putin privindu-l cum se îndeparteaza. Peste câteva minute, baiatul se facu nevazut în dosul copacilor stufosi de pe marginea soselei. *** Noaptea aceea fusese înfioratoare pentru sarmana bolnava... Avea niste dureri groaznice, care o faceau sa tipe sfâsietor si sa aiureze. Femeile care o îngrijeau, îsi pierdusera capul. Stapâna intra din când în când îngrijorata. La toti le era teama ca nu va scapa, chiar de s-ar lasa sa fie operata, sa nu fie prea târziu, medicul venind tocmai a doua zi. Suferinta ei cea mai adânca, era cea morala. Prapadita, zdrobita, schimbata la fata; îsi smulgea parul cu disperare si striga: - Doamne, Doamne! Sa mor asa de departe, fara sami mai vad copiii! Sa-i las fara mama! Pe micul meu Marco, asa de bun, asa de iubitor! Dumneavoastra nu stiti ce baiat este! Sâ-l fi vazut cum plângea când am plecat; nu se mai putea smulge din bratele mele. Parca întelegea mititelul, ca n-o sa ma mai vada. De ce n-am murit atunci? Nu, nu, sa nu ramâna fara mama. Nu ma lasati sa mor! Alergati dupa doctor, sa
vina, sa ma taie, dar sa-mi scape viata. Vreau sa ma vindec, vreau sa traiesc! Doctorul! Doctorul! Ajutor! Ajutor! Femeile care o îngrijeau o luau de mâna, îi vorbeau de Dumnezeu si o încurajau. Atunci, biata bolnava plângea ca un copil si soptea din când în când: - O! Frumoasa mea Genova! Casa mea! Marea cea întinsa!... si Marco, scumpul meu Marco, ce-o fi facând el acuma, saracutul! *** Era miezul noptii si sarmanul ei Marco, dupa ce petrecuse ceasuri întregi pe marginea unui sant, sleit de puteri, trecea prin mijlocul unei paduri întinse, umbrita de copaci uriasi, ale caror vârfuri argintate de razele lunii, pareau niste turnuri de biserica. El zarea în umbra, mii de trunchiuri de toate formele: drepte, culcate, încâlcite, cu o înfatisare stranie si amenintatoare; o maretie maiestuoasa, o dezordine a firii de o rara frumusete, privelistea cea mai grozava si cea mai mareata, pe care vegetatia pamântului o poate înfatisa vreodata ochilor. Uneori, Marco era cuprins de spaima, dar îndata ce se gândea la mama sa, inima i se îmbarbata. Zdrobit de oboseala, cu picioarele sângerânde, singur în mijlocul acelei paduri uriase, unde foarte rar se vedeau numai niste mici colibe omenesti, care, pe lânga arborii aceia monstruosi pareau niste musuroaie de furnici, sau vreun bivol dormind pe marginea drumului; Marco, desi zdrobit, nu mai simtea oboseala; era singur si nu-i mai era frica. Maretia padurii îi îmbarbata sufletul. Apropierea de mama sa îi dadea puterea si îndrazneala unui om mare. Amintirile oceanului strabatut, neajunsurile, durerile suferite si biruite, ostenelile rabdate îl faceau sa ridice fruntea sus, si chipul mamei sale", pe care îl pierduse din minte dupa atâtia ani de departare, i se arata în acele minute, lamurit. El vedea pâna si clipitul ochilor, miscarea buzelor, în sfârsit toate gesturile ei. Aceste amintiri îl faceau sa grabeasca pasul. Mergând, nu bagase de seama ca de pe vârful copacilor lumina argintie a lunii se împrastiase în revarsarea zorilor. *** În aceeasi dimineata, pe la orele opt, doctorul din Tucuman, un tânar argentinian, era la patul bolnavei, împreuna cu un ajutor al sau. Ei se sileau s-o înduplece sa-si faca operatia. Domnul si doamna Menquinez, care se aflau de fata, staruiau si ei. Dar totul era zadarnic; femeia, vazându-se atât de slaba de puteri, nu mai avea încredere în operatie. Doctorul o încredinta ca reusita operatiei era sigura, precum era de sigura si moartea, daca nu se lasa. Staruiau cu totii în zadar. - Nu, doctore, spunea bolnava, îmi ramâne numai curajul de a muri, dar nu si acela de a mai suferi si operatia zadarnica; îti multumesc, doctore, dar lasa-ma sa mor linistita! Doctorul, descurajat, nu mai starui. Atunci, femeia se întoarse catre stapâna sa si cu glasul sfârsit îi facu ultimele sale rugaciuni: Buna mea stapâna, zise ea cu greutate, te rog sa trimiti prin consulat economiile si lucrurile ce le am aici familiei mele. Am nadejde ca se afla toti în viata. Presimtirile îmi sunt bune în aceste momente din urma. Te rog, fa-ti bunatate si scrie-le... ca m-am gândit totdeauna la ei. ca am muncit totdeauna pentru copiii mei... si singura mea durere este ca mor fara sa-i vad. Spune-le ca mor binecuvântându-i pe toti... Încredintez barbatului meu si fiului meu celui mare pe micul Marco... Sa aiba grija de el! si încrucisând mâinile, striga cu disperare: Mititelul mamei, sufletul meu! Pe urma, întorcând ochii plini de lacrimi, vazu ca stapâna sa nu mai era acolo. Venise cineva si o chemase pe furis. Plecase si domnul Mequinez, ramasese numai asistentul si doua femei. Se auzea în odaia de alaturi un zgomot obisnuit, soapte si strigate înabusite. Bolnava îsi îndrepta spre usa ochii împaienjeniti, asteptând. Dupa câteva minute, intra medicul, cu o privire ciudata, apoi domnul si doamna Mequinez si ei tot cu fata schimbata. Toti se uitau la bolnava într-un fel neobisnuit si sopteau încet între dânsii. I se paru ca doctorul zicea stapânei sale: - Mai bine îndata! Ea nu întelegea nimic. - Iulia! îi zise stapâna sa, cu vocea tremurânda, am sa-ti aduc o stire buna. Pregateste-ti inima pentru o veste buna. Iulia se uita drept în ochii ei. Pregatestete! îi zise doamna, sa vezi pe cineva la care tii foarte mult! Iulia ridica brusc capul cu o miscare rapida si începu sa se uite când la doamna, când la usa, cu ochii înflacarati. - Cineva
care a sosit acum pe neasteptate! - Spune-ti cine e? striga bolnava, cu glasul înabusit. Deodata scoase un strigat grozav, se ridica în sus, ramase nemiscata cu ochii holbati si cu mâinile la cap, ca înaintea unei aparitii supranaturale. Marco, zdrentaros si prafuit, statea în pragul usii. Doctorul îl tinea de mânuta. Femeia striga de trei ori: Doamne, Doamne, Doamne! Marco se repezi înainte; ea îi întinse bratele ei slabe si, strângându-l la piept cu o putere de tigru, izbucni într-un râs groaznic, întrerupt de suspine adânci, fara lacrimi si cazu înabusita pe perna. Dar îndata, îsi reveni în fire si striga repede, nebuna de bucurie, acoperind cu sarutari capul copilului: - Tu esti? Cum ai ajuns aici? De ce? Dar mare te-ai mai facut. Cine te-a adus? Ai venit singur? Nu esti bolnav? Tu esti, Marco? Nu e un vis? Ia vorbeste-mi! Pe urma, schimbându-si glasul deodata: Nu, taci, asteapta! striga ea. si întorcându-se repede: Iute, doctore, vreau sa ma fac bine, scapa-ma, sunt gata, nu mai pierde un minut. Luati de aici pe Marco, sa nu auda. Nu te speria, Marco draga, nu e nimica. Mai da-mi o sarutare... du-te! Sunt gata, doctore! Marco iesi cu stapânul si cu stapâna. Ramase numai doctorul si asistentul, care încuiara usa. Domnul Mequinez vru sa-l duca pe Marco într-o odaie mai departata, dar fu cu neputinta. Parca era pironit de scânduri: ' - Ce e? întreba el. Ce are mama? Ce-i face doctorul? Inginerul se silea sa-l departeze binisor: - Vino cu mine, o sa-ti spun totul! Mama ta e bolnava, are nevoie de o mica operatie. Vino cu mine sa te deslusesc. - Nu, vreau sa ramân aici, raspunse baiatul, spune-mi aici ce are. Inginerul se silea sa-i dea curaj. Baiatul începea sa se teama si sa tremure, când deodata un tipat îngrozitor rasuna în toata casa. Baiatul raspunse si el cu alt tipat sfâsietor: - A murit mama! Doctorui iesi în prag si zise: - Nu! E scapata! Copilul se uita o clipa la el, pe urma se arunca la picioarele sale plângând si zise: - Dumnezeu sa-ti rasplateasca, domnule doctor, ca ai scapat-o pe mama! Dar doctorul îl ridica si-i zise: - Scoala-te, sarmane si inimos baiat; nu eu, ci tu ai scapat-o pe mama ta! - Cuore, Edmondo de Amicis. 17 noiembrie 2016 la 15:12 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 17 noiembrie 2016 la 15:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 17 noiembrie 2016 la 03:40 UTC+02 I do not do on calcul. I say what i feel. But - I m sick. Sick. And my father tortures me all day long. This is my discipline. And the medicines. I wrote what i have to take. In a month they cost over 3200 lei. And they get to the root of my brain. I do not think about sexuality long ago. What more can be said. I was like you and my girlfriend said i was immature... I feel like dying with my brain like a car baterry, and you write the Jupiter symphony. Come on. You think i d stay in school like i do? Am stat pentru ca mi-e creierul intoxicat de medicamente si m-am gandit ca sa ma prostituez. Cred ca te simti foarte prost acum. Si care crezi ca e mobilitatea unui om care sta numai in casa. Si am mai stat ca sa imi inving toate traumele homosexuale. Acum intr-adevar ti-am dat mat. 17 noiembrie 2016 la 02:08 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=5ywI71sI8io 16 noiembrie 2016 la 23:56 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=S3UZfijKu3g&t=843s 16 noiembrie 2016 la 23:26 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=glXcaD-Zz7M 16 noiembrie 2016 la 23:20 UTC+02 Rețete de cărți bune Pe lângă tot ce am învățat o viață întreagă și am publicat deja în cărțile mele, am descoperit alte rețete de literatură, față de care editurile, nu publicul, nu mai fac
față. De exemplu 6000000+, o carte mausoleu. Ori 0 0, un memorial atomic complet și exact, de dimensiunile unui roman nipon. Ori Argos, parcă așa îi zice, e poate cel mai realist roman al meu. Ori saga romantică, ori saga postmodernă, ori saga clasică alcătuită din loopuri redactate de CIA. Ori Bună seara iubito, o carte ce să zic, sad tragic clown... Toate acestea sunt rețete de succes absolut, dar nu știu de ce naiba nu sunt publicat... 16 noiembrie 2016 la 22:24 UTC+02 Cât despre cărți și edituri este paradoxal pentru că am scris niște cărți colosale, mai ales din cele în manuscris. Și editorii parcă au orbu găinilor... Dar cel mai probabil sunt pus la index de Dragnea și PSD. 16 noiembrie 2016 la 21:35 UTC+02 Până acum nu mi-a răspuns nici editura Litera... Mă scufund în întuneric... 16 noiembrie 2016 la 21:21 UTC+02 Ziua morților Noiembrie, 2. Ziua aceasta e consfintita pentru amintirea mortilor. stii tu, Enrico, la care morti trebuie sa te gândesti astazi? La aceia care au murit pentru voi, pentru copii. Câti au murit si câti mai mor necontenit! Gânditu-te ai tu, vreodata ce de parinti si-au scurtat zilele muncind pentru copiii lor; ce de mame s-au coborât în mormânt înainte de vreme, sfârsite de lipsurile ce-si impuneau ca sa sustina pe copiii lor? stii tu ce de mame au pierit, s-au înecat, au înnebunit, pentru ca le-au murit copiii? Gândeste-te ce de profesoare au murit tinere, mistuite de ostenelile scolii, fiindca iubeau copiii si nu se îndurau sa se desparta de ei. Gândeste-te la medicii care au murit de boli molipsitoare, pe care le-au înfruntat cu barbatie, ca sa scape pe copii. Gândeste-te la cei care în înecuri, în incendii, în timp de foamete, au dat copilului cea din urma bucatica de pâine, cea din urma scândura de scapare, cea din urma funie ca sa-l scoata din flacari, si au murit fericiti de sacrificiul lor, fiindca au scapat viata unui mic nevinovat! Acesti morti sunt nenumarati; în fiecare cimitir odihnesc sute din aceste fiinte sfinte, care, daca ar putea sa se scoale un minut macar din mormânt, ar rosti fiecare numele unui copil, caruia i-au sacrificat placerile tineretilor, linistea batrânetilor, dragostea, mintea si viata lor. Neveste de douazeci de ani, barbati în floarea vârstei, batrâni de optzeci de ani, tineri: toti martiri eroici si necunoscuti ai copilariei atât de mari si atât de nobili, încât pamântul nu produce destule fiori câte ar trebui sa presaram pe mormintele lor! Iata cum si cât de mult sunteti iubiti, copiii mei! Gâdeste-te, Enrico, cu recunostinta la acei morti si o sa te faci mai bun si mai iubitor catre toti aceia care te iubesc si se ostenesc pentru tine, scump si norocos copil al meu, care în ziua mortilor n-ai înca sa plângi pe nimeni. Mama ta. Prietenul meu, Garrone. Vineri, 4. Am avut numai doua zile de repaus si tot mi s-a parut mult, fiindca nu-l mai vazusem pe Garrone. Cu cât îl cunosc mai bine, cu atât îl iubesc mai mult. Tot asa li se întâmpla si celorlalti baieti, afara de cei mândri si îngâmfati, care nu prea o duc bine cu el, caci el nu sufera mândria. Când un baiat mare vrea sa bata pe unul mic, acesta striga îndata: - Garrone! si cel mare nu-l mai bate, sta pe loc. Tatal lui e masinist la drumul de fier. Garrone a început târziu sa vina la scoala, pentru ca a fost doi ani bolnav. Acum el este cel mai înalt si mai voinic din toata clasa. Ridica o banca numai cu o mâna, manânca teapan... si ce bun este! Orice lucruri i s-ar cere: creion, guma, hârtie, briceag, da cu împrumut, sau daruieste de tot. Nu râde, nici nu vorbeste în timpul orei, sta la locul lui cu spinarea încovoiata, cu capul vârât între umeri, nemiscat în banca ce e prea strâmta pentru dânsul. Când ma uit la el, îmi zâmbeste uitându-se cu coada ochiului la mine, parca mi-ar zice: - Nu-i asa, Enrico, noi suntem prieteni? Câteodata-mi vine sa si râd; este asa de mare si de gros, încât hainele, mânecile, pantalonii, totul îi e prea strâmt pe trup si prea scurt Palaria îi sta pe vârful capului; pantofii îi sunt mari si grosi, iar cravata îi sta mereu sucita la gât ca o funie. Bietul Garrone! Cu toate acestea e destul sa te uiti la el numai o data, ca sa-l
iubesti. Toti baietii mici ar voi sa stea în banca lânga dânsul, pentru ca-i apara. stie bine aritmetica si îsi poarta cartile legate cu o curea de piele rosie. Are un cutit cu mânerul de sidef, pe care l-a gasit acum un an în piata armelor. Într-o zi s-a taiat cu el pâna la os, dar nimeni n-a stiut la scoala, si acasa n-a suflat o vorba, de frica sa nu-i sperie pe parinti. stie de orice gluma si nu se supara niciodata, dar când sustine ceva, apoi vai de acela ce i-ar zice: Nu e adevarat! Scântei îi scapara din ochi, si izbeste cu pumnul în banca de se cutremura totul. Sâmbata trecuta dete cinci lire unui baiat din clasa I inferioara, care plângea în mijlocul uliti, fiindca îi furasera banii si nu mai avea cu ce sa cumpere un caiet. Sunt trei zile de când lucreaza la o scrisoare de opt pagini, împodobita cu desene facute cu condeiul pe margini; vrea sa o dea mamei sale de ziua ei. Mama lui vine des sa-l ia de la scoala; e înalta si grasa ca dânsul, dar are un chip placut. Profesorul se uita la el cu blândete si de câte ori trece pe lânga banca lui, îl bate cu mâna pe umeri, ca si cum ar mângâia un pui de taur domolit. Eu îl iubesc foarte mult, sunt vesel când strâng în mâna mea, mâna lui cea groasa; ai crede ca e o mâna de om mare. Sunt încredintat ca si-ar pune viata în primejdie ca sa scape pe vreun coleg de-al sau si ca bucuros s-ar lasa sa fie ucis, ca sa-l apere. Lucrul acesta se vede lamurit în ochii lui! si macar ca si cu glasul lui cel gros pare ca tot cearta si bombaneste, totusi se simte ca vorba lui iese dintr-un suflet bun si milos. - Cuore 16 noiembrie 2016 la 20:50 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=UI4-r8Vx8qM 16 noiembrie 2016 la 20:27 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=eKx81wrTASg 16 noiembrie 2016 la 20:20 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Jne9t8sHpUc 16 noiembrie 2016 la 19:33 UTC+02 Recunoștință Eu sunt recunoscător pământului din care am fost făcut. Am venit aici din Bucureștiul în flăcări și de peste graniță din cel mai civilizat oraș al României, Cernăuțiul, de care România de după 48 nu a auzit nimic. Am venit ca victimă de război și ca refugiat dinaintea sovieticilor. Cum aș putea să fac un păcat atât de mare și să nu fiu recunoscător pământului care m-a primit?... 16 noiembrie 2016 la 15:44 UTC+02 Mă gândesc să scriu o carte cu titlul CARTEA PĂCATELOR MELE. Dar deja nu mă mai publică nici o editură, cartea aceasta sadenessiană cu atât mai mult va fi respinsă... 16 noiembrie 2016 la 15:42 UTC+02 Now i feel the opposite of depressed... 16 noiembrie 2016 la 15:41 UTC+02 O cearta. Luni, 20. Nu, nu m-am certat azi cu Coretti de necaz ca el a luat premiu si eu nu. Nam avut necaz pe el, dar nici dreptate n-am avut. Profesorul îl pusese lânga mine. Eu scriam la caligrafie. Coretti ma împinse cu cotul, mai sa scriu o litera pocita si sa si patez cu cerneala istorisirea lunara: Sânge Romaniol, pe care trebuia sa o copiez în locul Zidarasului bolnav. Ma suparai si-l certai. Coretti îmi raspunse râzând: - N-am facut înadins! Ar fi trebuit sa-l cred, fiindca îl stiu cât e de bun, dar nu-mi veni la socoteala, ca a râs si ma gândii: "Acum fiindca a luat premiu, s-a mândrit!" Putin dupa aceea, ca sa ma razbun, îl împinsei si eu asa de tare încât îsi strica foaia pe care scria. Atunci, mâniat si aprinzându-se la fata, îmi zise: - Tu nu poti tagadui ca n-ai facut cu dinadinsul! si ridica mâna ca sa dea în mine. Profesorul îl vazu, el se astâmpara, dar spuse: - Te astept la iesire! Mie nu-mi veni bine; îmi trecuse necazul si-mi paru rau. Coretti nu facuse dinadins, o stiam foarte bine. Îmi adusei aminte, când îl vazusem la el acasa, cum muncea, cum îngrijea de mama sa bolnava; si apoi ce mult îl sarbatorisem la
mine, acasa, si ce mult placuse el, tati. Ce n-as fi dat sa nu fi rostit cuvinte suparatoare, sa nui fi facut mojicia aceea. Ma gândeam la povata ce mi-ar fi dat tata: "N-ai avut dreptate! Nu! Cere-i iertare." Sa-i cer iertare? Nu îndrazneam: mi-era teama sa nu ma înjosesc. Ma uitam pe sub ochi la Coretti si îi vedeam flaneluta descusuta pe umeri; carase pesemne multe lemne. Simteam ca-l iubesc si-mi ziceam: "Haide, fii cu curaj dar vorba: iata-ma! îmi sta în gât El se uita piezis la mine din timp în timp, parea mai mult a fi mâhnit decât mâniat." Cu toate acestea ma uitam si eu la el piezis, ca sa nu creada ca mi-e frica. El îmi mai zise o data: Te astept afara. si eu: Foarte bine! Îmi aminteam însa ceea ce-mi spusese odinioara tata: "De esti vinovat, apara-te, dar nu bate! si-mi ziceam în mine: o sa ma apar, dar n-o sa-l bat. Eram nemultumit, trist, nici nu auzeam ce spunea profesorul. În fine suna de iesire". Când ramasei singur pe strada, vazui pe Coretti ca se tinea dupa mine. Ma oprii si-l asteptam cu linia în mâna. El se apropie de mine, eu ridicai linia. - Enrico, draga! îmi zise el, surâzând si apucându-mi linia cu mâna, sa ramânem prieteni ca mai înainte. Ramasei o clipa înmarmurit; mi se paru ca o mâna ma împinge spre el si cazui în bratele lui. El ma saruta si-mi zise: - Sa nu ne mai certam niciodata, nu-i asa, Enrico? - Nu, niciodata! raspunsei. Ne despartiram multumiti. Dar când sosii acasa si spusei tot tatalui meu, crezând ca o sa-i faca placere, el ma dojeni si-mi spuse: - Trebuia sa întinzi tu, întâi mâna, caci vina era a ta! si apoi nu trebuia sa ameninti cu linia pe un tovaras mai bun decât tine, pe fiul unui soldat! si smulgându-mi linia din mâna, o facu bucati si o zvârli. - Cuore. 16 noiembrie 2016 la 15:38 UTC+02 scolile de seara. Tata m-a luat ieri cu el, ca sa vad cum se predau lectiile mestesugarilor care învata seara. Când am ajuns, clasele erau luminate si mestesugarii veneau din toate partile. Când intraram, gasiram pe director si pe profesor suparati, pentru ca cineva aruncase cu o piatra într-un geam si-l sparsese. Supraveghetorul alergase afara si luase de par pe un baiat ce trecea pe drum, dar Stardi, care locuieste în fata scolii, veni repede si zise: - Nu, acest baiat nu este vinovat, n-a azvârlit el cu piatra. Franti a spart geamul; l-am vazut cu ochii mei. El mia si spus: - Vai de tine, de vei scoate o vorba! Dar mie nu mi-e frica. Directorul s-a si hotarât sa-l goneasca pentru totdeauna din scoala. Pe când statea de vorba cu noi, se uita la mese riasii care soseau mereu; venisera mai bine de doua sute. Nu-mi închipuiam ce frumoasa este scoala de seara! Nu o vazusem niciodata. Erau baieti de la doisprezece ani în sus si barbati cu barba, care veneau de la munca, cu carti si caiete. Vedeai acolo: tâmplari, fochisti cu chipul negru, zidari cu mâinile pline de var, baieti de pe la brutarii, cu parul alb de faina. Se împrastiara mirosuri; de lac, de tabacarie, de clei, de untdelemn; se vedea ca erau toate meseriile adunate laolalta. Intrara si tunari îmbracati în uniforma; printre ei era si un caporal. Intrau repede în banci, ridicau scândurica pe care puneam noi picioarele si plecau capul pe carte. Unii dintre ei mergeau la profesor cu caietele deschise sa ceara câte o deslusire. Vazui pe profesorul cel tânar, care este totdeauna bine îmbracat, cel poreclit "Avocatelul", cu vreo patru mestesugari împrejurul mesei sale: le corecta caietele. Era si profesorul schiop, care râdea si arata unui vopsitor, ca-si murdarise caietul cu vopsea rosie si albastra. Mai vazui si pe profesorul meu; s-a facut bine si o sa înceapa iar lectiile cu noi. Usile claselor erau deschise. Ma prinse mirarea, vazând cu câta bagare de seama ascultau toti lectia si se uitau la pro fesor. Directorul ne spuse ca cea mai mare parte dintre ei, ca sa nu ajunga prea târziu la scoala, nici nu se mai duceau pe acasa, sa îmbuce câte ceva: veneau flamânzi. Baietii cadeau de somn. Unii dintre ei, chiar dormeau cu capul pe banca si profesorul îi destepta gâdilându-i pe la urechi cu condeiul. Oamenii mari ascultau cu gura cascata, nici nu clipeau. Drept sa spun, mi se parea ciudat, sa vad ca stau pe bancile noastre oameni mari, cu barba. Ne-am suit si la etajul de sus. Ma dusei repede la usa clasei mele si vazui ca sade pe locul meu un om cu niste
mustati mari si legat la o mâna; trebuie sa se fi ranit lucrând la vreo masina. Cu toate acestea, el se chinuia sa scrie încetinel, asa cum putea. Dar ce mi se paru si mai hazliu, fu sa vad în banca Zidarasului, chiar în locul lui, pe tatal sau; zidarul acela înalt cât un munte. El statea ghemuit în banca, având barbia în mâini si cu ochii pe carte; nici nu rasufla, de atent ce era. Nu întâmplarea l-a adus acolo; el însusi s-a rugat de profesor, sâ-i dea locul "botisorului de iepure", cum îl numeste el, pe fiul sau. Am stat acolo cu tata pâna la sfârsitul lectiilor. Când am iesit, ulita era întesata de femei cu copii în brate, care îsi asteptau barbatii. Când acestia iesira din scoala, facura schimb; femeile luara cartile si caietele; iar barbatii luara copiii si astfel plecara cu totii spre casa. Era atâta învalmaseala, încât nu te mai întelegeai de zgomot; apoi totul se potoli si nu mai vazui decât pe bietul director, slab si obosit, departându-se încet. - Cuore. 16 noiembrie 2016 la 15:26 UTC+02 Carbunarul si boierul. Luni, 7. Nu ma îndoiesc ca Garrone nici nu s-ar fi gândit macar, sa zica vorbele pe care Carol Nobis le-a spus azi dimineata lui Betti. Carol Nobis e mândru, fiindca tatal sau e boier mare; un domn înalt cu barba neagra, foarte serios. El vine în fiecare zi, sa aduca pe fiul sau la scoala. Ieri dimineata, Nobis se certa cu Betti, unul dintre cei mai mici, dintre fii unui carbunar, si nemaistiind ce sa-i zica de necaz, tocmai fiindca dânsul era de vina, striga în gura mare: - Tatal tau este un calic! Betti se înrosi ca focul, îl podidira lacrimile, dar nu raspunse nimic; însa ajungând acasa spuse tatalui sau. Carbunarul, om mic si înnegrit de carbuni de sus pâna jos, veni cu copilul de mâna la lectia de dupa-amiaza, ca sa se plânga profesorului. Pe când carbunarul se jeluia profesorului si noi toti taceam si ascultam, tatal lui Nobis, care, dupa obicei, se oprise în pragul usii sa scoata mantaua fiului sau, auzind ca e vorba de el, intra si ceru deslusiri. - Uite, domnule, ce s-a întâmplat, raspunse profesorul, meseriasul acesta a venit sa se plânga de fiul dumitale, Carol, care a zis azi dimineata fiului sau: - Tatal tau este un calic! Domnul Nobis îsi încreti fruntea si se rosi putin, apoi întreba pe Carol: - Ai spus tu vorbele acestea? Baiatul statea în picioare, drept în mijlocul clasei, cu capul plecat dinaintea micului Betti si nu zicea nimic. Tatal sau, apucându-l de mâna, îl împinse spre Betti, zicându-i: - Cere-i iertare! Carbunarul voi sa se împotriveasca, zicând: - Nu, nu, domnule! Dar domnul Nobis nu voi sa-l asculte si zise înca o data fiului sau: - Cere-i iertare!... N-auzi?... Spune dupa mine: Iarta-ma, am zis niste vorbe nesocotite si nedemne împotriva tatalui tau, caruia tatal meu se simte onorat de a-i strânge mâna! Carbunarul se împotrivi iarasi, însa domnul Nobis starui si mai mult, si copilul zise încet, de abia i se auzea glasul: Iarta-ma, am zis niste vorbe nesocotite si nedemne împotriva tatalui tau, caruia tatal meu se simte onorat de a-i strânge mâna! Dupa aceea, domnul Nobis întinse mâna carbunarului care i-o strânse cu putere si împinse pe fiul sau în bratele lui Carol. - Va rog, domnule profesor, sa puneti pe acesti doi baieti în banca unul lânga altul, zise domnul Nobis. Când baietii fura rânduiti la locul cuvenit, tatal lui Carol saluta si pleca. Carbunarul ramase câteva minute pe gânduri, uitându-se la cei doi copii, care stateau alaturi; se apropie de banca si ramase uitându-se tinta la Nobis cu o privire iubitoare si plina de parere de rau, ca si cum ar fi voit sai spuna ceva, dar nu zise nimic; întinse mâna, ca sa-l mângâie si nu cuteza; atinse numai usor fruntea cu degetele cele groase. Se îndrepta dupa aceea catre usa, se întoarse înca o data, ca sa-l vada, si pleca. - Aduceti-va bine aminte ce ati vazut, dragii mei copii, zise profesorul, aceasta e cea mai frumoasa lectie din timpul anului... - Cuore. 16 noiembrie 2016 la 15:24 UTC+02 Micul cosar. Noiembrie, 1. Ieri, catre seara, m-am dus la scoala de fete, care e lânga a noastra, ca sa dau povestea baiatului podavan profesoarei surorii mele, Silvia, caci dorea s-o citeasca. În acea scoala sunt sapte sute de fete. Când sosii acolo, li se dadu drumul si ieseau
vesele, pentru ca aveau doua zile de sarbatoare: ziua sfintilor si ziua mortilor. Vazui ceva frumos! În fata scolii, dincolo de ulita, statea un biet cosar mititel, rezemat de zid si cu razul pe umar, plângând amarnic, saracutul! Doua sau trei fete se apropiara de el si-l întrebara: Ce ai? De ce plângi asa de tare? El nu le raspundea, plângea întruna. Dar spune-ne, ce ai, de ce plângi? adaugase alte copile. Atunci el, ridicându-si capul, ne arata obrajorul mic si rotund, cu lacrimile ce-i curgeau siroaie si ne spuse ca maturase cosurile la mai multe case si pierduse banii din buzunar: o suta cincizeci de lire; ne arata si ruptura buzunarului. Mi-e frica sa ma duc acasa fara bani; ma bate stapânul! zise el plângând din ce în ce mai tare; apoi, deznadajduit, îsi ascunse iarasi fata în mâini. Copilele stateau serioase si se uitau la el. În vremea aceea se apropiara alte fete, mari si mici, sarace si bogate, cu ghiozdanul în mâna. Una din ele mai maricica si cu o pana albastra în palarie, scoase din buzunar zece lire si zise: Eu n-am decât zece lire, hai sa strângem mai multi! si eu am zece lire, zice alta îmbracata în rosu. - Sper ca vom aduna lesne suma, daca o da fiecare câte ceva. Atunci începura sa strige: Maria! Gigia! Caterina! Da si tu zece lire! Cine are bani sa-i dea! Unele aveau bani, ca sa cumpere flori, sau caiete: îi detera. Altele mai mici, detera câte doua lire. Acea cu pana albastra strângea banii si îi numara tare. - Cinci, zece, cincisprezece! Ei draga, mai va, pâna sa strângem suma! Mai va fi pâna sa strângem suma! Una mai mare decât toate, care îsi da chiar aere de profesorita, înainta si dete cincizeci de lire. Toate celelalte o laudara. Mai lipseau saptezeci si cinci de lire. - Sa asteptam pe fetele din clasa a IV-a, zise una. Ele au mai multi bani! Numaidecât sosira si fetele celelalte, si într-o clipa suma se împlini. Toate se gramadeau în jurul baiatului. Era o priveliste asa de dragalasa sa vezi pe mititelul cosar printre rochite de diferite colori, înconjurat de acea neîncetata fâlfâiala de pene, de panglici si cârlionti! Suma trebuincioasa se împlinise de mult si tot se strângeau bani. Fetitele mai mici, care n-aveau bani, se furisau si ele printre cele mari, ca sa dea copilului buchetele de flori: vroiau sa-i dea si ele ceva. Deodata veni portareasa strigând: - Doamna directoare! Fetele o luara la fuga, care în dreapta, care în stânga, cu un stol de pasarele. Micul cosar ramase singur lânga zid, stergându-si ochii, vesel si cu mânusitele pline de bani. Butonierele hainutei, palaria, buzunarele lui, totul era numai buchetele de flori si altele se mai aflau multe risipite pe jos, la picioarele lui! - Cuore. 16 noiembrie 2016 la 15:16 UTC+02 Împartirea premiilor. Martie, 14. Pe la ora doua, teatrul cel mare era întesat de lume: stalurile, lojile, galeria si scena. Se vedeau o multime de capete si mâini: o fâlfâitura de pene, de panglici, de cârlionti; un murmur zgomotos si neîntrerupt, care te înveselea. Tot teatrul era împodobit cu draperii de postav în culorile nationale: rosu, alb si verde. Se facusera doua scari la scena: una în dreapta, ca sa urce premiantii si una în stânga, ca sa coboare. În fata scenei era un sir de fotolii rosii si de spatele celui din mijloc era atârnata o cununa de foi de aur. Fundul scenei era împodobit cu un trofeu de steaguri nationale. De o parte era asezata o masa, acoperita cu postav verde, pe care erau rânduite toate cartile de premii, legate cu panglici tricolore. Muzica militara se afla în locul orchestrei. Profesorilor si profesoarelor li se oprisera galeria de pe scena, din dreapta. Bancile de la parter erau întesate de o sumedenie de copii, care trebuiau sa cânte si tineau caietele de muzica în mâna. În fundul parterului si jur împrejur erau profesori si profesoare care rânduiau pe premianti, pe care parintii îi retineau înca, spre a le potrivi cravata si a le netezi parul. Abia intrai cu parintii mei în loja si vazui pe profesoara cu pana albastra, vesela ca totdeauna; alaturi de ea profesoara fratiorului meu si maicuta calugarita, îmbracata tot în negru, precum si buna mea profesoara din clasa I inferioara. Era asa de palida, biata femeie, si tusea asa de tare încât rasuna tot teatrul. La parter zarii îndata chipul cel placut al lui Garrone, si lânga el capsorul bolnav al lui Nelli, care
se lipea cât putea de el. Ceva mai departe vazui pe Garrofi cu nasul lui de cucuvea; el se silea sa strânga listele de premianti, tiparite, si îsi facuse chiar un pachet mare. Cine stie ce negot vroia sa faca el cu ele! O sa aflu eu, mâine. Lânga usa era negustorul de lemne cu sotia sa: amândoi îmbracati de sarbatoare. Ei stateau lânga fiul lor, Coretti, care urma sa capete premiul al treilea. Ma crucii când vazui ca nu mai avea caciulita de blana de pisica si flaneluta cafenie; de asta data era îmbracat ca un domnisor. Am zarit si pe Votini cu un guler mare de dantela, dar se facu foarte curând nevazut. Într-o avanscena, plina de lume, era si capitanul de artilerie, tatal lui Robetti, baiatul acela care a scapat pe un copilas de sub rotile omnibuzului, si care umbla în cârje. La doua punct, muzica începu sa cânte si pe scarita din dreapta se suira: primarul, prefectul, inspectorul, revizorul scolar si alti domni, toti îmbracati în negru. Ei se asezara pe fotoliile din fata scenei. Muzica înceta de a cânta. Directorul corurilor înainta catre scena cu o bagheta în mâna, si la un semn al sau, toti copiii de la parter se ridicara în picioare; la un al doilea semn, începura sa cânte. Erau 700 care cântau un cântec frumos; 700 de glasuri de copii cântând împreuna; ce frumos e! Toti ascultau nemiscati: era un cântec dulce si lin care semana cu un cântec bisericesc. Când încetara de a cânta, lumea aplauda; apoi se facu tacere. Împartirea premiilor trebuia sa înceapa. Profesorul meu de clasa a II-a, cel cu parul rosu, ciufulit si cu ochii vii, înaintara ca sa strige numele premiantilor. Se astepta cu nerabdare sa soseasca cei doisprezece baieti care trebuiau sa dea cartile de premii primarului ca sa le împarta. Ziarele publicasera înca din ajun ca o sa fie reprezentanti ai tuturor provinciilor italiene; de aceea lumea era nerabdatoare si se uita mereu spre partea de unde trebuiau sa intre; pâna si primarul si ceilalti domni se uitau neclintit într-acolo. Tot teatrul tacea... Deodata sosira micii deputati, cu pasi grabiti, pâna la scena. Aici ramasera însirati, toti doisprezece, privind publicul cu chipuri vesele. Trei mii de oameni sarira în sus într-un avânt si izbucnira în aplauze, care rasunara ca bubuitul tunetului. Baietii ramasera o clipa uimiti. Recunoscui îndata pe calabrezul, îmbracat în negru, ca întotdeauna. Un membru din consiliul municipal, care era în loja noastra, îi cunostea pe toti si îi arata mamei. - Balaiorul acela e reprezentantul Venetiei; Romanul e acela înalt, cu parul cârliontat. Vreo doi-trei erau îmbracati ca niste copii de oameni avuti; ceilalti erau copii de mestesugari, însa toti erau îmbracati cu îngrijire si curati. Florentinul era cel mai mic din toti si purta un brâu albastru. Trecura toti pe dinaintea primarului, care îi saruta pe frunte, pe când un domn, care se afla lânga dânsul, enumera provinciile: Florenta, Neapolo, Bolonia, Palermo... si de câte ori trecea vreunul, tot teatrul batea din palme. Pe urma se îndreptara cu totii spre masa cea verde, ca sa ia premiile; iar profesorul începu sa citeasca lista, scolile, clasele si numele. Premiantii se suira pe scara si defilarea începu. Deabia se urcara cei dintâi si se auzi dintre culise o muzica de violine, foarte usoara si dulce, care nu înceta cât tinu defilarea. Era o melodie lina si egala, asa de placuta încât parea o soapta de glasuri blânde, glasurile tuturor mamelor, ale profesorilor si ale profesoarelor care împreuna dadeau sfaturi si dojeni dragastoase. Premiantii treceau unul dupa altul pe dinaintea domnilor care le împarteau premiile. Acestia spuneau câte o vorba fiecaruia si pe cei mai mici îi mângâiau. Baietii din parter si din galerii bateau din palme de câte ori trecea unul mititel de tot, sau care se vedea dupa haine ca e sarac. Treceau cei din clasa a II-a inferioara, care, odata ce ajungeau acolo, ramâneau încremeniti, nestiind încotro sa apuce. Atunci toata lumea râdea cu pofta. Trecu unul abia de trei palme, cu zulufii prinsi cu o panglica roza. De mic ce era, abia putea sa umble saracutul; se împiedica de covor si cazu. Prefectul îl ridica si toti aplaudara râzând. Un altul cazu de-a berbeleacul pe scari, când cobora cu mâinile încarcate de carti; plânse putin, dar nu se lovise nicaieri. Treceau de toate felurile: chipuri de strengarusi, fete speriate, altii ca visinile, mititei bucalati, care râdeau la toti. Cum se întorceau la parter,
parintii îi îmbratisau si plecau cu ei. Dar îmi placu si mai mult când veni rândul scolii noastre; trecura multi pe care îi cunosteam. Mai întâi vazui pe Coretti, vesel si îmbracat din cap pâna în picioare cu haine noi. Zâmbind, îsi arata dintii lui cei frumosi, albi ca laptele, si cu toate acestea, cine stie câte kilograme de lemne carase dimineata. Primarul, dându-i premiul, îi puse mâna pe umar si îl întreba ce era semnul rosu de pe frunte. Eu ma uitai la parter, sa vad pe tatal sau si pe mama sa si bagai de seama, ca-si pusesera mâna la gura si râdeau. Apoi trecu Derossi, îmbracat ca de obicei, în haine albastre, cu nasturii poleiti, cu parul sau balai cârliontat, sprinten, dezghetat, cu fruntea sus, asa de frumos, asa de dragalas, încât l-as fi sarutat. Toti domnii voira sa vorbeasca cu el si-i strânsera mâna. Profesorul chema: Iuliu Robetti! Atunci varzuram înaintând cu cârjele sale pe micul baiat al capitanului de artilerie. Sute de scolari stia eroica sa fapta. Vestea se raspândi în sala într-o clipa si un tunet de aplauze si de strigate izbucni de se cutremura tot teatrul. Barbatii se sculara în picioare, doamnele ridicau batistele si bietul baiat se opri în mijlocul scenei zapacit si tremurând. Primarul îl lua de mâna, îl saruta, îi dete premiul, scoase coroana de lauri care era atârnata la spatele fotoliului sau si i-o agata de cârje; apoi îl însoti pâna la avanscena, unde se afla capitanul, si acesta îl ridica în loje în mijlocul unui strigat nedescris de "Bravo"! si de "Sa traiasca!" Muzica cânta întruna si lin, iar baietii defilau mereu; cei de la scoala Consolata, mai toti fii de negustori; cei din scoala Vanchiglia, copii de mestesugari; cei din scoala Boncompagni, mai toti baietii de tarani si, în sfârsit, cei de la scoala Razneri, care fu cea din urma. Cum se ispravi, cei 700 baieti din parter cântara iarasi un cântec frumos. Apoi, primarul tinu o cuvântare; dupa el vorbi inspectorul si îsi sfârsi discursul prin urmatoarele cuvinte: Copii, sa nu iesiti de aici fara sa multumiti tuturora care se ostenesc asa de mult pentru voi, care v-au închinat toata inteligenta, toata inima si toata activitatea lor. Ei traiesc si mor pentru voi: iata-i, si le arata galeria profesorilor. Atunci se sculara toti baietii de prin galerii, din banci si din parter si, strigând, întinsera bratele catre profesori si profesoare. Acestia le raspunsera ridicându-si palariile, fâlfâind batistele, toti în picioare si foarte miscati de aceasta spontana dovada de iubire a elevilor. Muzica militara cânta un mars, publicul aclama înca o data pe cei doisprezece reprezentanti ai Italiei, care se înfatisara în fata scenei, tinându-se de mâna, sub o ploaie de flori. - Cuore. 16 noiembrie 2016 la 14:13 UTC+02 Am fost la terapie cu Biblia în brațe ca de obicei și doctorița mi-a ținut niște lecturi cum că nu trebuie să ne ajutăm aproapele... 16 noiembrie 2016 la 12:53 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 15 noiembrie 2016 la 22:48 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=VjEq-r2agqc This song is to any soul, existent or not... 15 noiembrie 2016 la 22:37 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=e1sOLdefxqA Church: I m a very wealthy man... Wo/Man: Sorry, Grant... 15 noiembrie 2016 la 22:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit albumul creat de Danielle Ate the Sandwich. 15 noiembrie 2016 la 21:22 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=6jpwqWPKAUc În comunism nu mai muncea aproape nimeni, azi nu mai dă aproape nimeni... dar rugăciunile trebuie ascultate. 15 noiembrie 2016 la 21:22 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=6jpwqWPKAUc În comunism nu mai muncea aproape nimeni, azi nu mai dă aproape nimeni... dar rugăciunile trebuie ascultate.
15 noiembrie 2016 la 20:51 UTC+02 I have something more than paintings or even dinosaurs... i just discovered again... 15 noiembrie 2016 la 20:48 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=pRHAtrjt4iA 15 noiembrie 2016 la 19:03 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Zi_XLOBDo_Y 15 noiembrie 2016 la 18:56 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=mtmO3t0ud1M 15 noiembrie 2016 la 18:39 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=CgSR4ltkDCg 15 noiembrie 2016 la 18:29 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ZjaEMvFF05M 15 noiembrie 2016 la 18:19 UTC+02 Nerecunoștință civilă Am reușit să strâng 750 RON. Mi se promiseseră cu 100 RON mai mult. Dar când strângi bani pentru alții de la alții nu poți pretinde nimic, tu în schimb ești tratat ca un preș, al tuturor. 200 din cei 750 vor veni abia în decembrie și sper să pot cumpăra cartofi de 200 de RON pe datorie. Am făcut o faptă bună și mi s-a întors ca o faptă rea. Am fost batjocorit, umilit, suspectat, m-au părăsit prieteni. E decizia ta, el a făcut tot ce a promis, cum poți să-i spui nu acestui OM minunat? 15 noiembrie 2016 la 17:22 UTC+02 Drugs are the stamps of today... 15 noiembrie 2016 la 17:11 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=LvdLovAaYzM 15 noiembrie 2016 la 16:52 UTC+02 Cunoașteți expresia „ultimul meu cuvînt"? Să presupu¬nem deci că aș vrea să-ți vînd o vacă. Nu-ți fie teamă, n-o fac! Habar n-am despre vînzarea vacilor. Dar să presupu¬nem că aș vrea să-ți vînd o vacă. Cît costă o vacă? Nu știu. Să zicem: 1000 de mărci. Tu spui: „Dau 300. Mai mult nu!" „Dar eu aș vrea de fapt 1200 de mărci!" spun eu. Atunci tu -80- oferi 400 de mărci. Eu răspund: „1100!" Și așa ne tîrguim unul cu altul, pînă spun: „Deci: 800 de mărci e ultimul meu cuvînt!" Dacă nu sînt nătăfleț, atunci rămîne așa și nu se mai schimbă nimic. Isus e ultimul cuvînt al lui Dumnezeu! Și dacă nu-L accepți, atunci Dumnezeu nu mai are nimic să-ți spună. înțelegi? Cînd oamenii se plîng: „Dumnezeu nu vorbește! De ce tace Dumnezeu?", atunci răspund: „Dumne¬zeu nu mai are nimic să vă spună dacă nu vreți să-I accep¬tați ultimul Lui cuvînt!" Trebuie să-L primești pe Isus! Altfel nu merge! - Wilhelm Busch, Isus destinul nostru. 15 noiembrie 2016 la 16:37 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=LKaXY4IdZ40 15 noiembrie 2016 la 15:13 UTC+02 Staruinta. Miercuri, 28. Sunt încredintat ca si Stardi din clasa mea ar fi în stare sa faca ceea ce a facut micul scriitoras florentin. Azi dimineata, doi baieti au fost cât se poate de fericiti la scoala: cel dintâi, Garoffi, nebun de bucurie, pentru ca batrânul functionar îi daduse înapoi albumul, înavutit cu trei timbre din republica Guatemala, pe care el le cauta de mult: cel deal doilea, Stardi, fiinca luase a doua medalie, era cel dintâi din clasa, dupa Derossi. Toti am fost uimiti. Cine ar fi zis una ca asta în luna lui octombrie, când tatal lui Stardi, aducându-l la scoala, spusese profesorului: - Te rog, domnule profesor, sa ai multa rabdare, cu fiul meu, caci este foarte greu de cap. În zilele dintâi, baietii îl poreclisera "cap de dovleac". Dar el era din aceia care-si zic: "Sau mor, sau izbutesc!" si se pusese strasnic pe învatatura. Învata zi si
noapte: acasa, la scoala, pe strada; învata mereu. Era rabdator ca un bou si încapatânat ca un magar, asa ca, nepasator la glumele îndraznete ale camarazilor sai, împartind la pumni si dând chiar cu piciorul în cei care-l necajeau; acel cap de dovleac ne întrecuse pe toti. Când a venit la scoala, nu întelegea boaca de aritmetica; compozitiile îi erau un sir de nerozii, nu putea sa-si aduca aminte deloc de vreo epoca sau de vreo data; acum dezleaga probleme, scrie corect si îsi stie lectia ca pe apa. Când îl vezi mic si îndesat, cu capul mare si înghesuit între umeri: când îi observi mâinile scurte si groase si îi auzi glasul lui cel aspru, pricepi îndata, ca trebuie sa aiba o vointa de fier. El gaseste materie de studiu chiar prin ziare si afise de teatru. Când are ceva bani, îsi cumpara câte o carte. si-a alcatuit chiar o mica biblioteca. Într-o zi, când era mai cu voie buna, îi iesi din gura fagaduiala, ca ma va duce la el, ca sa mi-o arate. El nu vorbeste cu nimeni, cu nimeni nu se joaca, sta mereu în banca tinându-si fruntea între mâini, nemiscat ca o stânca si ascultând pe profesor. Cât a trebuit sa munceasca bietul Stardi, ca sa ajunga la asa izbânda! Profesorul, desi era cam suparacios azi dimineata, când a împartit medaliile, totusi i-a spus: - Bravo Stardi! Bravo baiete! Cine staruie izbuteste! El însa nu se mândri deloc, nici nu zâmbi macar; abia se întoarse la locul lui cu medalia la piept, îsi cufunda iarasi capul între mâini si statu mai nemiscat si mai atent decât oricând. Dar nostim lucru fu la iesirea din scoala. Tatal sau, om scurt si îndesat ca si el, îl astepta la poarta, si vazându-i medalia, nu voi sa creada cu nici un chip ca el o câstigase. Trebui sa-l încredinteze profesorul. Atunci începu sa râda cu pofta: batu pe ceafa pe fiul sau, strigându-i cu o voce groasa: - Bravo! Bine zau, baiete! Bine de tot, dovlecelul meu! Zicând acestea, se uita la el plin de mirare si cu zâmbetul pe buze, caci tot nu-i venea sa creada adevarul. Baietii, toti râdeau, numai Stardi nu râdea. El, desigur, si începuse sa rumege în mintea sa lectia de a doua zi. - Cuore. 15 noiembrie 2016 la 15:08 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 15 noiembrie 2016 la 00:55 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 14 noiembrie 2016 la 22:58 UTC+02 Eliza iti daruiesc mormintele mele... sunt ale tale... 14 noiembrie 2016 la 22:36 UTC+02 SONY Sunt foarte slabit de la medicamente. Rispolept Consta la doua saptamani, Orfiril si Stimuloton dimineata, Orfiril, Levomepromazin seara si o jumatate de Rispen seara la doua zile. Mananc ca un cal dar tot sunt extrem de slabit. In unele zile am mancat mancarea pentru medicament pe care mi le da tata fara sa pot ridica capul de pe perna. Uneori ma gandesc ca o sa mor curand... Nu mi-e frica, e doar durere fizica, extenuare, Endurance... Peste 10 ani sper sa progreseze tratamentele, daca o sa apuc. Daca nu credeam in D-zeu as fi fost foarte necajit... Asa nu... 14 noiembrie 2016 la 22:29 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 14 noiembrie 2016 la 21:40 UTC+02 14 noiembrie 2016 la 21:33 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 14 noiembrie 2016 la 21:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 14 noiembrie 2016 la 21:21 UTC+02 IT UE B E S C... 14 noiembrie 2016 la 20:27 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Saint Thérèse. 14 noiembrie 2016 la 20:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 14 noiembrie 2016 la 20:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 14 noiembrie 2016 la 20:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 14 noiembrie 2016 la 20:15 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 14 noiembrie 2016 la 18:44 UTC+02 9 Noiembrie 2016 22:19 Mircea Cărtărescu, care până acum o lună râvnea Nobelul, premiu american în fond, acum o acuză pe Hillary Clinton de corupție, acuzând și întreaga democrație americană, ca în vremurile bune de la începutul optzecismului. Mircea Cărtărescu nu va mai lua Nobelul, cât se poate omenește prevedea, niciodată. Nu, Domnule Cărtărescu, America e prea credincioasă și are sufletul prea bun și a fost păcălită de un păcălici, părinții care și-au pus votul în pălăria acestui prost sperând numai binele copiilor lor. Oricum va dura maxim patru ani. Noi, noi poate nu vom mai trăi până atunci, nu vom mai apuca ziua a mare săracii, dar de ce să mâncăm iar căcat, domnule Cărtărescu? România, Europa, Civilizația, Lumea a Treia și băieții care ne susțin își vor reveni la civilizație și cultură. Inclusiv America. Dumneata n-ai văzut niciodată căsnicii ratate?, până și Moise a permis divorțul. 14 noiembrie 2016 la 18:40 UTC+02 Plagiarism vs. plagiarism Mircea Cărtărescu 422 likeuri, 18 distribuiri. Am spus extrem majoritar aceleași lucruri înaintea lui, le-am descoperit de fapt în pofida lui, și pe mine nu dă nimeni doi bani. Nici taică-meu nu-mi dă like-uri. Dar n-am folosit cuvintele „popular” - nu în acest context -, „criza USA” - am zis doar că nici măcar ei nu se pot izola datorită autarhismului -, și „periculos” - am spus doar că naționalISMUL e periculos pentru toți. Restul eu am spus, după ce l-am, dezavuat pe Mircea Cărtărescu de la Nobel pentru oportunism, și părinții fondatori, și Constituția, Și doamna Hilarry Clinton, și democrația. Îmi pare mie dar Mircea Cărtărescu îmi citește pagina și cam prea mult... Doar că America s-ar putea schizofrenic sinucide, asta n-am zis... Domnule Cărtărescu, n-ați citit și CIA Saga, Dadaist Declaration of Inclusion Saga? Dacă mă mai plagiați, domnule Cărtărescu, vă scot și din literatura română... For me plagiarism is art, for you art is plagiarism... Domnule Cărtărescu dumneata nu știi ce înseamnă steagul meu... N-ai făcut filozofie cu Vartic... Și ca să-ți spun ceva, bă, eu plagiez CIA și Wikipedia, tu mă plagiezi pe mine?.... 14 noiembrie 2016 la 18:14 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Mircea Cartarescu. Mircea Cărtărescu 422 likeuri, 18 distribuiri. Am spus extrem majoritar aceleași lucruri înaintea lui, le-am descoperit de fapt în pofida lui, și pe mine nu dă nimeni doi bani. Nici taică-meu nu-mi dă like-uri. Dar n-am folosit cuvintele „popular” - nu în acest context -, „criza USA” - am zis doar că nici măcar ei nu se pot izola datorită autarhismului -, și „periculos” - am spus doar că naționalISMUL e periculos pentru toți. Restul eu am spus, după ce l-am, dezavuat pe Mircea Cărtărescu de la Nobel pentru oportunism, și părinții fondatori, și Constituția, Și doamna Hilarry Clinton, și democrația. Îmi pare mie dar Mircea Cărtărescu îmi citește pagina și cam prea mult... Doar că America s-ar putea schizofrenic sinucide, asta n-am zis... Domnule Cărtărescu, n-ați citit și CIA Saga, Dadaist Declaration of Inclusion Saga? Dacă mă mai plagiați, domnule Cărtărescu, vă scot și din literatura română... For me plagiarism is
art, for you art is plagiarism... Domnule Cărtărescu dumneata nu știi ce înseamnă steagul meu... N-ai făcut filozofie cu Vartic... Și ca să-ți spun ceva, bă, eu plagiez CIA și Wikipedia, tu mă plagiezi pe mine?.... 14 noiembrie 2016 la 17:51 UTC+02 http://www.evz.ro/rezultate-alegeri-prezidentiale-republica-moldova-2016.html 14 noiembrie 2016 la 17:00 UTC+02 Acum sunt cenzurat și pe internet... 14 noiembrie 2016 la 16:38 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Editura Litera Chisinau. 14 noiembrie 2016 la 16:37 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Editura Litera. 14 noiembrie 2016 la 15:34 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=1FOlV1EYxmg 14 noiembrie 2016 la 15:20 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea lui. 13 noiembrie 2016 la 23:50 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=by5YzWJ9W4U 13 noiembrie 2016 la 23:20 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=gQU3EphIpMY 13 noiembrie 2016 la 23:05 UTC+02 Mr Stevens... there s something i have to tell you! 13 noiembrie 2016 la 22:51 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=1plPyJdXKIY 13 noiembrie 2016 la 22:23 UTC+02 La 24 aprilie 1854, seara la ora 7, s-au căsătorit la Viena. Trusoul miresei era insignifiant, neprovenind dintr-o familie cu buget mare, piesele cele mai valoroase fiind daruri de la împărat. Prințesa nu avea decât 16 ani. De când se mutase la Hofburg, ea se simțea foarte singură, mai ales ca soacra sa profita de orice prilej pentru a o mustra. După cum reiese din jurnalul Sophiei aceasta nu era un mod de răzbunare ci de educație. - Sissy, Wikipedia. 13 noiembrie 2016 la 22:09 UTC+02 Îmi iau în spate geaca de GI, de frig, dar nu știu, o fac cu sentimentul că e superfluă... 13 noiembrie 2016 la 21:32 UTC+02 Raport III La Ion sunt 350 RON. Mai primesc săptămâna asta 200 RON. Cu 100 mai puțin decât am înțeles prima dată. Sper să pot cumpăra de 200 și pe datorie. În decembrie mai primesc 200 ca să îi plătesc. Deci, 750 RON. Mai pune cineva 100 RON pentru cartofi pentru un cătun de deasupra Râului Mare? Părintele Gabi Ciuhat și fratele păstor Ovidiu Scorobete o să-i cumpere și o să-i ducă la oamenii aceia, niște străini. Vrea cineva să-și ajute străinul? Puteți să-mi scrieți pe chat sau comentariu până miercuri. Vă mulțumim... 13 noiembrie 2016 la 19:43 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=CTWNH7UHhzQ 13 noiembrie 2016 la 19:29 UTC+02 https://ro.wikipedia.org/wiki/Elisabeta,_%C3%AEmp%C4%83r%C4%83teasa_Austriei 13 noiembrie 2016 la 19:26 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 13 noiembrie 2016 la 17:37 UTC+02 Un bulgare de zapada. Vineri, 16. Ninge întruna. S-a întâmplat ceva trist azi dimineata cu zapada, când am iesit din scoala. Baietii cum ajunsera pe Corso, începura sa se bata cu
bulgari facuti cu zapada de aceea jilava, care, când o strângi în mâini, se face tare ca piatra. Trecea multa lume pe trotuare. Un om le striga: - Astâmparati-va baieti! În minutul acela se auzi un vaiet îngrozitor ce venea din partea cealalta a trotuarului si un biet batrân, caruia îi cazuse palaria, sovai si îsi acoperi ochii cu amândoua mâinile, iar un baietel care statea lânga dânsul striga din toate puterile: "Ajutor, ajutor!" Un bulgare de zapada lovise pe bietul batrân drept în ochi. Baietii se împrastiara într-o clipa. Eu ma aflam la usa librariei, unde intrase tata, si vazui ca vin multi dintre camarazii mei, care se vârau prin multime si se prefaceau ca se uita pe la galantare. Printre ei erau: Garrone, cu vesnica lui bucata de pâine în mâna, Coretti, Zidarasul si Garoffi, baiatul care strânge timbre postale. În jurul batrânului se adunase multa lume. Un gardist ameninta si întreba în dreapta si în stânga: - Cine a azvârlit? Spuneti care din voi? si pipaia mâinile baietilor, ca sa vada care din ei le avea ude. Garoffi statea lânga mine, galben ca turta de ceara si tremura ca varga. - Nu vreti sa spuneti cine a azvârlit? striga iar, gardistul. Atunci auzii pe Garrone zicând încet lui Garoffi: - Haide, du-te de marturiseste! N-ar fi pacat sa lasi pe altul, sa fie prins în locul tau? - Nu e nimic, fa-ti datoria! adaugase Garrone. - Mi-e frica, nu îndraznesc! - Prinde inima! Haide, ca vin si eu cu tine! Gardistul si multe alte persoane întrebau mereu: - Cine a fost? Cine a putut savârsi o astfel de fapta? Bietul batrân! Sticla de la ochelari i-a intrat în ochi, l-a orbit!... strengarilor!... Miseilor! Saracul Garoffi, era asa de aiurit, ca de-abia se putea tine pe picioare. - Vino! îi zise Garrone cu glas hotarât. Haide, nu te teme, lasa ca te apar eu! si apucându-l de brat îl împinse înainte, sustinându-l ca pe un bolnav. Lumea pricepu si mai multi ridicara pumnii asupra lui Garoffi; dar, Garrone aparându-l, striga: - Nu cumva ati vrea sa sariti zece oameni asupra unui biet copil! Toti se retrasera si gardistul, luând pe Garoffi de mâna, îl duse la o cofetarie, unde se afla ranitul. Recunoscui îndata pe bietul batrân. Era un functionar, care locuia cu un nepotel al sau în al patrulea cat din casa noastra. Îl asezasera pe un fotoliu si-i pusesera comprese la ochi. - N-am facut înadins! spunea politistului, bietul Garoffi, plângând si pe jumatate mort de frica. Vreo doi oameni îl îmbrâncira în cofetarie, strigându-i: - În genunchi! strengarule! Cere-i iertare în genunchi! Altii îl si trântira în genunchi. În minutul acela doua brate zdravene îl ridicara de jos si un glas puternic striga: - Nu, domnilor! Era directorul nostru, care vazuse si auzise tot. - O data ce baiatul a avut curajul sa-si marturiseasca greseala, adauga el, nimeni nu mai are dreptul sa-l umileasca! Se facu o tacere generala. - Acum, zise directorul lui Garoffi, cere-i iertare! Garoffi, plângând cu hohot, îmbratisa genunchii batrânului care-i puse mâna pe frunte si-l mângâie cu blândete. Deodata, toti cei de fata, înduiosati strigara: - Scoala-te copile! Scoala-te si pleaca linistit: du-te acasa. Tata ma scoase din gloata si, când ajunseram în ulita, îmi zise: - Spune-mi, Enrico, ce ai face tu într-o astfel de împrejurare: ti-ai marturisi si tu greseala ca Garoffi? - Da, tata, îi raspunsei. - Jura-mi ca ai face asa! - Ți-o jur, iubite tata! Cuore. 13 noiembrie 2016 la 16:38 UTC+02 Ce duminică frumoasă... 13 noiembrie 2016 la 16:22 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/dadaist_declaration_of_inclusion_sa 12 noiembrie 2016 la 23:20 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=BGBM5vWiBLo 12 noiembrie 2016 la 20:46 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=LvdLovAaYzM 12 noiembrie 2016 la 20:20 UTC+02 A venit la mine daimonul, a venit la mine Îngerul... - Nichita Stănescu. 12 noiembrie 2016 la 18:45 UTC+02
https://www.youtube.com/watch?v=OQIYEPe6DWY 12 noiembrie 2016 la 18:03 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=2JvK3U2gpsQ 12 noiembrie 2016 la 13:31 UTC+02 12 noiembrie 2016 la 13:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 12 noiembrie 2016 la 13:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 12 noiembrie 2016 la 11:18 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Magna_Carta 12 noiembrie 2016 la 11:17 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Parliament_of_England 12 noiembrie 2016 la 11:17 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/Hyde_Park,_London 12 noiembrie 2016 la 10:50 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=JS0dTTeaaS8 12 noiembrie 2016 la 10:39 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=mMsNSh6lWwM 12 noiembrie 2016 la 00:32 UTC+02 Arestatul. Vineri, 17. Întâmplarea ce o voi povesti acum este, fara îndoiala, cea mai curioasa din tot anul! Tata m-a luat cu el ieri dimineata în împrejurimile de la Moncalieri, ca sa vedem o vila de închiriat pentru vara viitoare, fiindca în anul acesta nu ne mai ducem la bai. Acolo gasiram pe un fost profesor, care acum este secretarul stapânului casei. Ne arata toate odaile, apoi ne pofti la el, unde ne dete câte o dulceata. Pe masa lui se afla o calimara de lemn, de forma conica, sculptata într-un chip ciudat. Vazând pe tata ca se uita cu curiozitate la ea, acel domn îi zise: - Țin foarte mult la calimara asta si va spun de ce. Sunt acum câtiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarna am fost trimis sa dau lectii arestatilor din puscaria de la marginea orasului. Îmi faceam lectiile în biserica puscariei, cladire de forma rotunda, având jur-împrejur, în zid, mici ferestrui patrate închise cu drugi de fier încrucisati si fiecare ferestruie raspundea în câte o chilie. Îmi faceam lectia plimbându-ma prin biserica rece si întunecoasa; scolarii mei stateau pe la ferestrui cu caietele sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau chipurile lor, niste chipuri galbene, cu barbi lungi si cu parul zbârlit si carunt, cu niste ochi sticlosi de hoti si de ucigasi. La numarul 78 se afla unul mult mai silitor decât ceilalti, care învata bine si se uita la mine cu respect si recunostinta. Era frumos, tânar, cu barba neagra, sarmanul mai mult nenorocit decât vinovat. Meseria lui era tâmplaria de lux. Odata, înfuriat ca stapânul sau îl înjurase pe nedrept, îi azvârli cu rindeaua în cap, si dând într-un ceas rau, îl ucisese. Pentru acest omor fu osândit la mai multi ani de închisoare. Bietul om, în trei luni învatase sa scrie si sa citeasca. Citea mereu si, de ce mergea înainte cu învatatura, se facea tot mai silitor si se caia mai amarnic de crima ce o savârsise fara voie. Într-o zi, pe la sfârsitul lectiei, îmi facu semn sa ma apropii de ferestruia lui, si-mi spuse cu parere de rau, ca a doua zi pleaca de la Turin, fiindca-l trimiteau sa-si sfârseasca anii de osânda în închisorile din Venetia. Îsi lua ramas bun de la mine, rugându-ma cu vocea umilita si înduiosata sa fac bine, sa-i dau mâna. Eu i-o întinsei si el mi-o saruta, zicându-mi: Va multumesc din toata inima! si disparu, iar eu îmi retrasei mâna scaldata în lacrimi. Sunt sase ani de atunci si nu l-am mai vazut. Nici nu mai ma gândeam la acel nenorocit, când, alaltaieri de dimineata, vad ca vine la mine un necunoscut, rau îmbracat, cu o barba lunga si neagra, în care se zareau câtiva peri albi. El ma întreba: - Dumneavoastra sunteti domnul
profesor Vespucci? - Eu! îi raspunsei, dar dumneata cine esti? - Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastra m-ati învatat sa scriu si sa citesc acum sase ani, va aduceti aminte. La cea din urma lectie mi-ati facut cinstea de a-mi da mâna. Acum mi-am ispasit vina si iata-ma! Am venit sa va rog sa nu refuzati primirea acestui mic obiect lucrat de mine în închisoare pentru dumneavoastra. Domnule profesor, va rog din suflet sa nu-l refuzati!. Eu ramasei uimit, fara grai. El crezu ca nu voiesc sa-l primesc si se uita la mine, ca si cum ar fi zis: "Oare sase ani de suferinta n-au fost de ajuns, ca sa-mi spele mâinile?" si ma privi cu asa mare durere, încât întinsei îndata mâna si luai obiectul. Iata-l! Ne uitaram cu bagare de seama la calimara. S-ar fi crezut ca e sapata cu vârful unui cui; ce lucru de o rabdare nespusa! Calimara înfatisa o pana de scris culcata pe un caiet pe care se aflau sapate urmatoarele cuvinte: Profesorului meu. Amintiri din partea numarului 78. sase ani si mai jos cu litere mai mici: Munca si speranta! Ne mai uitaram putin cu bagare de seama la calimara, ne luaram ziua buna de la profesor si plecaram... Cât tinu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui scoate din minte pe arestat, cum statea la ferestruia sa, nici ramasul bun ce si l-a luat de la profesor, nici calimara lucrata cu atâta rabdare în închisoare, care parca spune atâtea suferinte. Visai toata noaptea pe prizonier si azi dimineata tot mai ma gândeam la el... nu stiam ce mare surprindere ma astepta la scoala! Ma asezasem la locul meu, lânga Derossi, si abia îmi sfârsisem problema de aritmetica pentru concursul lunar; începui sa povestesc amicului meu toata istoria arestatului, a calimarii, cum era lucrata, inscriptia de pe ea: sase ani! În fine, tot. Derossi, tresari si începu sa se uite la Crossi, fiul precupetei, care statea într-o banca mai în fata, cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea problemei sale. - Taci! îmi zise Derossi încet, luându-ma de mâna. Asculta. Crossi mi-a spus alaltaieri, ca a zarit în mâna tatalui sau, care s-a întors din America, o calimara de lemn, lucrata cu mâna si reprezentând o pana culcata pe un caiet Sigur ca e aceea. sase ani! asa trebuie sa si fie. Da! Crossi credea ca tatal sau e în America, pe când el, sarmanul, era în puscarie. Baiatul era mic, pe când tatal sau a savârsit crima si nu-si aducea aminte. Mama sa l-a amagit si el saracutul, nu stie nimic: sa nu spunem nimanui o vorba despre aceasta! Eu ramasei mut si cu ochii atintiti asupra lui Crossi. Derossi, îi dete o coala de hârtie si îi lua din mâna "Infirmierul tatii", istorisire lunara, pe care profesorul i-o daduse de copiat, ca sa i-o scrie el. Îi dadu penite, îl mângâie si ma facu sa fagaduiesc pe onoarea mea, ca n-am sa spun nimanui nimic despre cele aflate. Când am iesit din clasa, mi-a zis repede: - Ieri, tatal sau a venit sa-l ia de la scoala; sigur, trebuie sa fi venit si acum; sa faci si tu ce voi face eu! Iesiram pe strada; tatal lui Crossi era aici, statea cam la o parte: e prost îmbracat, barba lui neagra e putin încaruntita, fata palida si îngrijita. Derossi strânse pe Crossi de mâna si îi zise tare, ca sa-l auda tatal sau: La revedere, Crossi! apoi îi trecu mâna pe sub barbie. Facui si eu tot ca el, dar amândoi deveniram rosii ca focul. Tatal lui Crossi se uita adânc la noi, cu o privire blânda, în care însa se zarea oarecare neliniste si îndoiala: ne îngheta inima. Infirmierul tatii. (Povestire lunara) În dimineata unei zile ploioase de martie, un baietel îmbracat taraneste, ud pâna la piele si stropit de noroi, cu o legatura de rufe la subtioara, batu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare si-l întreba de tatal sau. Avea un chip frumos, oval si oaches, niste ochi negri, gânditori, si printre buzele lui groase si putin despartite una de alta, se zareau doua rânduri de dinti albi ca laptele. Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatal sau, care plecase de acasa cu un an mai înainte, ca sa caute de lucru în Franta, se întoarse în Italia, debarcase de curând la Neapole si se îmbolnavise îndata foarte greu; abia putuse sa înstiinteze familia despre întoarcerea si intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperata la primirea unei astfel de stiri, neputând sa se miste de acasa, pentru ca avea o copila bolnava si da sa suga unui baietel, trimisese la Neapole pe baiatul cel mai mare, spunându-i sa îngrijeasca el
de tata, cum zice poporul napolitan, întocmai ca si noi, românii. Portarul, uitându-se în treacat la scrisoare, chema pe un infirmier si-i zise sa duca pe baiat la tatal sau. - Ce tata? întreba infirmierul. Baiatul, de frica sa nu-i spuna vreo veste rea, dete numele tatalui sau. Infirmierul nu-si aducea aminte de nume. - Un batrân lucrator care a venit din strainatate? întreba el. - Da, un lucrator, zise baiatul îngrijit, nu tocmai batrân. Venit din strainatate, da! Când a intrat în spital? întreba infirmierul. Baiatul arunca o privire pe scrisoare. - Sunt vreo cinci zile, mi se pare! Infirmierul statu putin pe gânduri; pe urma, ca si cum si-ar fi amintit, asa deodata zise: Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund. - E rau bolnav? Cum îi e? întreba îngrijorat, baiatul. Infirmierul se uita la el fara sa-i raspunda. Pe urma îi zise: - Vino cu mine! Suira doua scari, trecura printr-un coridor lung si intrara într-un salon, în care se aflau doua rânduri de paturi. - Vino! îi zise infirmierul, intrând. Baiatul prinse inima si intra, uitându-se cu sfiala la bolnavii palizi si ofiliti. Unii din ei tineau ochii închisi, parca ar fi fost morti; altii priveau în sus cu niste ochi mari, deschisi, ca aiuriti; multi din ei se vaitau ca niste copii. Odaia era întunecoasa si aerul încarcat cu mirosuri tari de doctorii. Doua surori de caritate umblau printre paturi cu sticlute în mâini. Când ajunse în fundul odaii, infirmierul se opri la capatâiul unui pat, deschise perdelele si zise: - Uite, aici e tatal tau! Baiatul izbucni în plâns si lasând jos legatura ce o avea, pleca usor capul pe umarul bolnavului si-l lua de mâna ce statea întinsa si nemiscata peste plapuma. Bolnavul nu se misca deloc. Baiatul se ridica, se uita la tatal sau si începu sa plânga cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii si-l privi lung, ca si cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se miscara. Bietul tata, ce mult se schimbase! Copilul nu l-ar fi recunoscut niciodata. Parul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat si rosu ca ficatul, pielea întinsa si lucioasa, ochii mici, buzele groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai ramasese din obrazul sau decât fruntea si arcul sprâncenelor. Rasufla greu. - Tata! Draga tata! îi zise baiatul; eu sunt, nu ma mai cunosti? Eu sunt, Francisco, baiatul dumitale; am venit de la tara, mama m-a trimis ca sa îngrijesc de dumneata. Uita-te bine la mine, nu ma mai cunosti? Spune-mi macar o vorba. Bolnavul închise iar ochii. - Tata! Tata! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!! Bolnavul nu se misca deloc si rasufla greu de tot. Atunci, baiatul, plângând, lua un scaun, se aseza în fata bolnavului si nu-si mai ridica ochii de pe chipul tatalui sau. El se gândea: - Trebuie sa vina doctorul, la vizita, o sa-l întreb ce are tata, doar mi-o spune ceva. si ramase pe gânduri, foarte trist, aducându-si aminte o multime de lucruri despre bunul sau tata. Îsi aminti ziua plecarii lui spre Franta, cea din urma sarutare pe vapor, sperantele ce toata familia pusese în acea calatorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. Se gândi la moarte, îsi închipui ca-l vede pe tatal sau mort, pe mama sa îmbracata în negru, familia toata ajunsa în saracie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o mâna usoara îl atinse pe umar; el tresari; era o sora de caritate. - Ce are tata? întreba el, pe data. - Este tatal dumitale? îi zise sora cu blândete. Da, este tatal meu, dar spune-mi, te rog, ce are? - Prinde inima, copile! O sa vina acum doctorul, îi raspunse sora, care se departa fara sa mai adauge ceva. Dupa o jumatate de ora auzi sunetul unui clopotel. Doctorul intra îndata, însotit de un asistent; sora si un infirmier umblau în urma lor. Începura vizita, oprindu-se la fiecare pat. Asteptarea aceea i se parea vesnica baiatului si la fiecare oprire suferinta lui crestea. În fine, ajunsesera la patul vecin. Doctorul era un batrân, înalt, cam gârbovit si cu chipul serios. Cum pleca de la patul vecin, baiatul se ridica în picioare, si când medicul se apropie, el începu sa plânga. Medicul se uita la el. - Este baiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineata de la tara. Medicul îi puse o mâna pe umar, apoi se pleca spre bolnav, îi pipai pulsul, fruntea si puse mai multe întrebari sorei, care raspunse: - Nici o schimbare, tot asa! Atunci, baiatul cugeta sa-l întrebe cu vocea înecata în lacrimi. - Ma rog, domnule doctor, ce are tata? - Fii cu inima, baiete! îi raspunse doctorul,
punându-i mâna pe umar, are boala la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt sperante. Îngrijeste de dânsul, prezenta ta poate sa-i aduca ceva ajutor. - Dar nu ma mai cunoaste! striga baiatul, disperat. - O sa te cunoasca! Poate chiar mâine; sa speram ca o sa mearga spre bine; haide, baiete, fii curajos! Baiatul ar fi vrut sa întrebe ceva, dar nu îndrazni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el îsi începu viata de infirmier. Neputând sa faca altceva, tragea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea mustele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, si, când sora îi aducea de baut îi lua din mâna paharul sau lingura si da el doctoria bolnavului, în locul ei. Bolnavul se uita câteodata la dânsul, fara sa dea semne ca-l cunoaste. Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupra-i, mai ales când baiatul îsi punea batista la ochi. Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, baiatul dormi pe doua scaune, într-un colt al odaii, si dimineata îsi lua iarasi slujba lui de infirmier. În ziua aceasta, ochii bolnavului aratara un început de cunostinta. La vocea mângâietoare a copilului parea ca îi licareste în ochi o raza de recunostinta, si într-un rând îsi misca putin buzele, ca si cum ar fi vrut sa zica ceva. Dupa o scurta atipire, când redeschidea ochii, cauta pe micul infirmier. Medicul, în amândoua vizitele ce-i facu, gasi o mica îmbunatatire. Catre seara, apropiindu-i paharul de buze, baiatul crezu ca-l vede zâmbind; atunci începu si el, saracutul, sa mai prinda inima, si cu speranta de a fi câtusi de putin înteles, începu sa-i povesteasca despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasa si îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, sa se încreada în Dumnezeu. Cu toate ca nu era sigur ca tatal sau îl întelege, totusi îi vorbea, caci i se parea ca desi nu-l pricepe, cel putin tot credea ca simte placere sa-i auda glasul trist si mângâios. Astfel trecu a doua, a treia si a patra zi: când mai bine, când mai rau. Baiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dadea, încât abia îmbuca pe ici pe colea, câte o bucatica de pâine si de brânza, ce-i aducea sora, si mai ca nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele si suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase si triste ale vietii de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit. Treceau ore, zile, si el era aici nedezlipit, lânga tatal sau, bagator de seama, plin de îngrijiri, tresarind la fiecare suspin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fara încetare de o mica raza de speranta, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheta. În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodata mai rau. Doctorul dete din cap, ca si cum ar fi zis ca s-a sfârsit, si baiatul cazu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate acestea, bietul copil avea în sufletul lui o mica mângâiere; i se parea ca totusi se uita la el cu mai mare atentie si cu o expresie de blândete si de înduiosare. Nu mai bea apa, nici doctorie, da din mâna si se silea mereu sa vorbeasca, caci buzele i se miscau necontenit. Dupa plecarea doctorului, baiatului i se paru ca aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat si plin de bucurie, îi zise: - Fii pe pace, tata! O sa te faci bine, o sa plecam, o sa ne întoarcem acasa, la mama; mai rabda putin, tata draga! Era cam pe la ora patru dupa-amiaza, când se redesteptase în inima baiatului acea raza de speranta. El statea înca aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu iubire, când deodata auzi dinspre o usa alaturata, un zgomot de pasi si un glas tare, zicând: - Ramas bun, sora draga! Baiatul tresari la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre usa si scoase un tipat înabusit. În aceeasi clipa intra în odaie, un om tinând în mâna, o legatura; sora îl urma. Baiatul ramase împietrit la locul sau. Omul se uita un minut la el; apoi striga; - Francisco! si se repezi cu bratele deschise catre dânsul. Baiatul cazu fara suflare în bratele tatalui sau. Sora, infirmierul, internul: toti alergara acolo si ramasera uimiti. Baiatul nu putea sa vorbeasca. Dragul meu copil! striga, în fine tatal, sarutându-l de o mie de ori. În acelasi timp arunca o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav? si eu eram disperat ca nu veneai, caci mama ta îmi scrisese: - Ți-am trimis pe Francisco. Ma temeam sa
nu ti se fi întâmplat ceva. Bietul meu baietel! si cum s-a facut aceasta încurcatura? Eu, din mila Domnului, am scapat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar Marioara si amândoi micutii: sunt sanatosi? Hai sa plecam? Mare esti, Doamne! Cine si-ar fi închipuit una ca asta? Baiatul abia încurca câteva cuvinte despre familie; mintea îi era buimacita. - Tata draga! Ce fericire! Daca ai sti ce zile îngrijorate am petrecut! si saruta pe tatal sau întruna; însa nu se misca. - Haide acum, îi zise iarasi, tatal sau. Daca plecam numai decât, tot putem ajunge acasa pâna diseara. Haide! si îl lua de mâna. Baiatul se întoarse spre patul bolnavului. - Vii, ori nu vii, îl mai întreba tatal, mirat. Baiatul se mai uita la bolnav, care tocmai atunci deschisese ochii si-l privea cu blândete. - Asculta, tata, îi zise copilul cu inima îndoita, vezi, nu pot! Cum sa las pe bietul batrân? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând ca îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uita la mine? Sarmanul s-a obisnuit cu mine; voieste sa stau mereu lânga el. Doctorul a spus ca nu mai scapa, nu, tata, nu ma rabda inima sa-l las. Du-te dumneata, eu ma întorc mâine, lasa-ma aici. Zau ca ar fi urât din partea mea, sa-l parasesc asa. Nu stiu cine este, dar se vede ca tine la mine. Saracul ar muri aici, singur de tot! Lasa-ma, tata, te rog, sa mai stau cu el! - Bravo, micutule! striga internul. Tatal era încurcat. Se uita; când la baiat, când la bolnav; în sfârsit întreba: - Cine este? - Un taran ca dumneata, raspunse internul; a venit de la tara si a intrat în spital tot în aceeasi zi. Când l-au adus aici, îsi pierduse cunostinta si nu a putut sa ne spuna nimic. Cine stie, poate ca are si el, saracul, familie, copii, si îsi închipuie ca fiul dumitale e vreun copil de al sau! Bolnavul se uita mereu la baiat Tatal zise atunci copilului: - Ramâi! Nu te teme, n-are sa stea mult aici! sopti internul. - Ramâi aici, dragutule! repeta tatal. Ma bucur foarte mult ca ai o inima asa de buna. Ramâi, dragutule, eu ma duc acasa, ca sa linistesc pe mama ta. Iaca, îti dau cinci lire, ca sa ai de cheltuiala. La revedere! îl saruta pe frunte, se uita cu iubire la el, îl mai saruta înca o data si pleca. Baiatul se întoarse lânga patul bolnavului, care paru ca se linisteste. Francisco îsi lua iarasi slujba de infirmier, îngrijind de bolnav cu aceeasi iubire si rabdare; atât ca nu mai plângea. Îi dadea de baut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna si îi vorbea încet, îndemnându-l sa aiba speranta. Îl pazi toata ziua si toata noaptea. A doua zi, bolnavul începu sa mearga si mai rau; obrazul i se facuse rosu-visiniu, rasuflarea i se îngreuna, nelinistea îi crestea, din ce în ce; îi ieseau din gura cuvinte neîntelese. Umflatura devenise îngrozitoare. Când doctorul veni la vizita de seara, zise ca n-o s-o duca pâna la ziua. Francisco nu se mai departa de el si nu-l slabi din ochi un minut. Bolnavul se uita mereu la el si îsi misca putin buzele, parc-ar fi vrut sa-i zica ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduiosare nespusa. În acea noapte, baiatul nu se culca pâna ce nu începura sa se iveasca zorile. Sora de caritate veni sa vada ce face bolnavul; se uita la el si pleca repede. Dupa câteva minute se întoarse cu internul si cu infirmierul; acesta tinea în mâna o lumânare. Moare! zise internul. Baiatul speriat, apuca mâna bolnavului. Sarmanul deschise ochii, se uita lung la el si îi închise iarasi. Baiatului i se paru ca-l strânge de mâna. - M-a strâns de mâna! striga el. Internul se pleca spre bolnav, asculta putin si se ridica fara sa zica o vorba. Sora de caritate lua de pe perete o iconita si o aseza pe pieptul mortului. - A murit! striga copilul. Du-te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfânta s-a îndeplinit. Du-te si fii fericit, caci o meriti. Dumnezeu sa te pazeasca! Umbla sanatos. Sora, care se departase un moment, se întoarse tinând în mâna un buchetel de micsunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastra; îl dete baiatului, zicându-i: - N-am nimic altceva sa-ti dau. Primeste floricelele acestea drept amintire de la spital! - Multumesc! zise baiatul, luând buchetul cu o mâna si cu cealalta stergându-si ochii: dar am un drum asa de lung de facut pe jos!... S-ar vesteji! Dupa aceste cuvinte, dezlega buchetul si împrastie micsunelele pe patul mortului, zicând: - Le las ca amintire sarmanului meu mort. Multumim, buna sora! Multumim, domnule doctor! Pe urma,
întorcându-se spre mort: - Dumnezeu sa te odihneasca! si, pe când cauta ce nume sa-i dea, amintindu-si de numele dulce ce-i daduse în decurs de cinci zile: - Adio tata! îi zise cu mâhnire. Apoi îsi lua pachetul în mâna si pleca încetinel, zdrobit de oboseala. Abia se lumina de ziua. - Cuore. 11 noiembrie 2016 la 22:07 UTC+02 Dreptul nostru la dragoste Am formulat această temă și altfel: Poate dragostea să fie păcat? E vorba de problema sexualității, care ne preocupă puternic pe noi toți. Dați-mi voie să intru imediat în subiect Am să vă spun în privința aceasta lucruri serioase și impor¬tante. 1. Suferință fără margini O stare de lucruri foarte ciudată în epoca noastră este fap¬tul că oamenii niciodată n-au fost mai singuri ca noi astăzi, cu toate că zilnic ne izbim unii de alții. Și totuși - deși stăm presați ca sardinele unii de alții, n-am fost niciodată așa de singuri ca astăzi. Un tînăr de 16 ani mi-a zis într-o zi: „N-am pe nimeni pe lume!" „Nu vorbi asemenea prostii! îl ai pe tatăl tău!" îi -86- răspund eu. „A, babacul" a răspuns el. „El vine acasă la ora cinci după-amiază, înjură un pic, mănîncă ceva și apoi pleacă iarăși*. Jar mama ta?" „Ah, ea are de lucru pînă peste cap, și n-are timp de mine!" „Dar colegii tăi de lu¬cru?" „Aceștia sînt colegi, nimic mai mult! Nu, n-am pe ni¬meni căruia să mă pot descărca!" Asta mi-o spunea un bă¬iat de 16 ani! Dar singurătatea aceasta nu se întîlnește numai la tineri. Soțiile trăiesc adesea singure lingă soțul lor, și in¬vers. Bărbatul nici nu bănuiește ce gînduri o frămîntă pe soția lui, și invers. Și asta se numește căsătorie! Astfel, sfîr-șim toți prin a trăi ca niște singuratici! Cînd filozofii din zilele noastre vorbesc despre singurăta¬tea oamenilor de azi, atunci găsesc urechi deschise. Omul strigă pur și simplu după salvare de singurătate. Și vedeți: Acest dor după salvare de singurătate se leagă de forța cea mai mare care exista în viața noastră, anume de instinctul sexual. Și atunci ești gata să dai la o parte toate obstacolele: Băiatul de 15 ani caută o prietenă care să-1 scape de singură¬tate. Bărbatul căsătorit, care trăiește lingă soția lui și se simte singur, pleacă cu secretara, sperînd că ea îl va putea scăpa de singurătate. Tînărul student, unul din cei 11000 sau 20000 de studenți dintr-o universitate, simțindu-se de fapt îngrozitor de singur, se asociază cu o studentă la fel de sin¬gură ca și el. Dorul după scăpare de singurătate se leagă de puternicul instinct din viață, instinctul sexual, și așa se face astăzi că trăim într-o lume incredibil de puternic sexuali-zată. Și faptul că omul caută salvare din singurătate pe tă-rîm sexual dă apă la moara multor oameni de afaceri: pro¬ducători de film și scriitori de romane de pildă. Iar acum se spune: Nici un film fără cel puțin o scenă de dragoste la pat, nici o carte fără cel puțin un adulter! Cînd observi faptele și gesturile oamenilor din jurul tău, cînd îi vezi flirtînd, făcîndu-și curte, sărutîndu-se, îmbră-țișîndu-se, ai impresia că sînt fericiți. O fată tînără îmi spu¬nea: „Domnule pastor, noi avem astăzi valori diferite de cele ale bunicilor noștri. Avem o nouă morală, o nouă etică!" Auzind aceasta aș fi aproape ispitit să-mi scot pălăria -dac-aș avea una - și să răspund: „Tot respectul!" Dar cînd ai fost așa multă vreme pastor de oraș mare ca și mine, atunci nu mai crezi în marile cuvinte. Știu din experiență că toate -87- frazele acestea frumoase nu sînt decît o fațadă în spatele că¬reia se ascunde o suferință, o mizerie fără margini: tineri care au legături îndoielnice și nu ajung să-și rezolve proble¬mele, cupluri care încearcă să pară că totul e în ordine sau care se despart: o suferință fără margini! Și despre această suferință știm toți. Nu vorbesc despre alții, ci despre noi în¬șine. Cu ani în urmă am ținut o conferință într-un orășel din Lipperland cu o temă asemănătoare, numai pentru ti¬neri. Cînd am intrat în sală mă gîndeam: „Ăsta-i iadul!" Băieți, fete, fum de țigară! Cîțiva din băieți aveau în mînă sticle de rachiu. Unele fete ședeau pe genunchii băieților. „Aici trebuie să vorbesc eu?! O să am nevoie de curaj, nu glumă!" Și apoi am început cu propoziția: „în domeniul sexual există o suferință copleșitoare! S-ar fi zis că, în clipa aceea, s-au tras în
sus toate jaluzelele. Revăd încă pe un bă¬iat cum a dat-o repede jos pe fata pe care o ținea pe ge¬nunchi El fusese atins. Deodată s-a făcut o tăcere înmor-mîntală, și nu m-am putut abține să nu gîndesc: „La prima vedere ai fi zis că toți nu simțeau decît bucurie, dar s-a do¬vedit că aveam dreptate: în domeniul sexual, există o sufe¬rință fără margini! 2. în ce constă suferința? Și vedeți: Această suferință, mizerie provine din aceea că noi nu mai știm ce e bine și ce e rău. Noi spunem: „Astăzi avem concepții noi în acest domeniu!" Dar să nu uităm că păcatul este o realitate! Iar cînd păcătuiesc mi se pune o po¬vară pe conștiință. Aceasta e realitatea. Așa ia naștere sufe¬rința, deoarece omul nu mai știe de fapt ce e bine și ce e rău. Dați-mi voie să vă întreb direct Raporturile sexuale di¬naintea căsătoriei sînt bune, sau rele? Adulterul într-o căsă¬torie care merge prost este o necesitate, sau e ceva rău? Les¬bianismul, dragostea pe care o fac fetele între ele este păcat, sau nu? Homosexualitatea, prin care un bărbat face lucruri urite cu un bărbat sau cu băieți, e rea, sau nu? £ bine sau nu să te masturbezi? Sau să ceri divorțul? Ce este de fapt rău și ce este bine? Aici apare suferința. Mii de romane ne fac să credem că acest domeniu nu are de a face cu binele și cu ră¬ul, și că de aceea această întrebare nici nu se pune. Bineînțe¬les, dacă nu te porți colegialicește, e rău, dar acest domeniu -88- nu are de a face cu binele și cu răul! Luați filmele moderne: la început un sărut, apoi cad perdelele, și în spatele lor se văd umbre înlănțuinduse. Acest fel de scenă face parte pur și simplu din film. Și nu trebuie să cauți să vezi în ea bine sau rău. Oare așa este? Ce e bine și ce e rău? îmi amintesc cum, tînăr fiind, m-am trezit la realitate și m-a chinuit în¬trebarea: „Ce este îngăduit și ce nu?" Ca să pot răspunde corect la această întrebare, trebuie să pun mai întîi o altă întrebare: „Cine hotărăște de fapt ce e bine și ce e rău?" într-o zi a venit să mă vadă o pereche: ea cu ochii puternic fardați, el un tip cam instabil cu degetele îngălbenite de nicotină. Spun: „Ei, ce s-a întîmplat cu voi se vede de la o poștă!" Atunci fata îmi explică: „Nu e nimic de felul acesta, domnule pastor, nu e nimic!" Eu am răspuns: „O clipă! Cine are de fapt ceva de zis dacă e ceva de felul acesta, sau nu?" Da, cine spune de fapt ce e bine și ce e rău? Biserica? Nu! Nu m-aș supune verdictului ei. Cînd eram tî¬năr, nu vroiam cu nici un preț să recunosc autoritatea pasto¬rilor asupra vieții mele. Acum, eu însumi am devenit unul din aceștia. Cine are dreptul să spună ce e bine și ce e rău? Tușa Amalia? Sau propria mea conștiință? „Eu fac ce-mi dictează un glas lăuntric!" Hm! Hm! Cine are de fapt drep¬tul să spună ce e bine și ce e rău? Vedeți: am ajuns acum la un punct extrem de important. Dacă există un Dumnezeu viu care e Stăpînul lumii, atunci El are de zis ce e bine și ce e rău! Dacă nu există nici un Dumnezeu, atunci faceți ce vreți! Nici eu nu văd deloc de ce trebuie cineva să fie cuminte din pricina tușei Amalia! Dar în fața acestei probleme fiecare trebuie să-și pună întreba¬rea: „Există un Dumnezeu, sau nu?" Cunosc oameni care trăiesc într-o dezordine morală groaznică, dar care spun: „Și eu cred în ,Dumnezeu drăguțul*!" Ce prostie! Dacă exis¬tă Dumnezeu, are un cuvînt de spus și în domeniul sexual. Trebuie să vă hotărîți: Puteți să-L ștergeți pe Dumnezeu din viața voastră. Dar atunci veți muri în funcție de alegerea voastră! Să nu vă închipuiți că puteți spune pîna la 45 de ani: „Eu pot trăi fără Dumnezeu!" și pe urmă cu vîrsta să deveniți pioși. Asta nu merge! „Căutați pe Domnul cîtă vre¬me se poate găsi!" se spune în Biblie, și nu: „cînd vă con¬vine"! Repet: Dacă nu există Dumnezeu, faceți cum vă pla- -89- ce. Dar dacă El există, £1 trebuie să vă spună ce e bine și ce e rău. Nu găsiți că e logic? Și acum vă spun: Dumnezeu există cuadevărat! Și dacă mă întrebați de unde știu asta cu atîta siguranță, vă răspund: „Pentru că £1 S-a revelat in Isus Cristos!" Aș vrea să vă pot băga aceasta în cap. De cînd a venit Isus, orice indiferență față de Dumnezeu sau negare a Lui e neștiință sau rea-vo-ință! Dumnezeu există! Și pentru că £1 există, are £1 de zis ce e bine și ce e rău! Voi puteți să-L ștergeți din viața voas¬tră! Voi puteți spune: „Noi avem alte principii morale!" Dar vă garantez că într-o zi va
trebui să dați socoteală lui Dum¬nezeu de viața voastră! De fapt, e o mare eliberare să știi că Dumnezeu are de zis ce e bine și ce e rău. Iar în Cuvîntul Său, în Biblie, £1 ne-a spus aceasta clar și lămurit. Un om m-a întrebat odată foar¬te mirat: „Vorbește Biblia și despre lucrurile acestea?" Atunci i-am răspuns: „Da, vorbește. Dumnezeu dă indicații foarte clare despre ce e bine și ce e rău în domeniul sexualității!" M-ați înțeles? Trebuie deci să ne întrebăm: „Ce spune de fapt Dumnezeu despre acest domeniu?" Vreau acum să ex¬trag din Biblie chintesența. 3. Ce spune Dumnezeu? a) Dumnezeu aprobă sexualitatea Există o poezie de Tucholsky In care el spune cam așa: „De la curea în sus sînt creștin; sub curea sînt păgîn". Asta-i absurd! Biblia spune: „Dumnezeu 1-a făcut pe om; bărbat și femeie i-a făcut". Și Dumnezeu ne-a creat și cu sexualitatea noastră! Fot să vorbesc deschis despre aceasta. Nu este un domeniu tabu. Dumnezeu m-a creat ca bărbat - și pe voi bărbaților la feL Să fim deci bărbați - și nu paiațe! Iar Dumnezeu v-a creat și pe voi ca femei Fiți deci femei! în¬cercarea disperată a unor femei de a fi ca bărbații sau in¬vers, e maladivă. înțelegeți deci: Fîți femei adevărate! Fiți bărbați adevărați! „Dumnezeu 1-a făcut pe om; bărbat și femeie i-a făcut!", și nu un al treilea sex. Dumnezeu aprobă sexualitatea noastră. Trebuie s-o știu. în acest domeniu nu trebuie refulat nimic. Toată tensiunea care provine din faptul că sînt bărbat sau fe¬meie aparține creației. -90- Dar noi sintem o creație decăzută. Lumea nu mai este ce-a fost cînd a ieșit din mîinile lui Dumnezeu. De aceea, tocmai acest domeniu așa de important și delicat e deosebit de amenințat De aceea a ocrotit Dumnezeu acest domeniu. b) Dumnezeu ocrotește sexualitatea prin căsătorie Dumnezeu aprobă sexualitatea și o apără prin căsătorie! Aceasta nu este un contract social, ci o instituție a lui Dum¬nezeu. Un psihiatru american, care a scris o carte groasă despre acest domeniu și care nu e creștin, afirmă: „Nimic n-a fost vreodată scris cu privire la acest subiect care sa egaleze în profunzime ceea ce se citește in Biblie: .Dumnezeu a făcut pe om... El i-a făcut bărbat și femele'* Și el continuă: „Eu nu sînt creștin, dar în calitate de psihiatru spun că exact ceea ce ne trebuie este căsătoria". Aceasta cu condiția să fie fidelitate în căsătorie, și nu șapte, opt, nouă sau zece „căsă¬torii" ca la stelele Hollywood-ului! Că aceste „căsătorii" ne sînt prezentate ca un ideal este încă una din nebuniile epocii noastre și arata adînca noastră neputință. Dumnezeu a insti¬tuit căsătoria, dar o căsătorie bazată pe dragoste și pe fideli¬tate. Și acum, aș vrea să vă vorbesc puțin despre căsătorie. Doamnelor, pentru a putea fi soții bune, nu ajunge să faceți soților mîncare bună sau să Ie coaseți nasturii Domnilor, să nu credeți că, dacă ați dat soțiilor voastre banii pentru me¬naj, nu trebuie să vă mai ocupați de ele. După planul lui Dumnezeu, trebuie să fie izbăvire de singurătate! Este așa căsătoria voastră, voi toți cei căsătoriți? Poate că ar trebui să aveți o discuție împreună și să spuneți: „Unde am ajuns noi de fapt? Căsătoria noastră trebuia să fie o salvare din sin-gurătate!" „Nu este bine", spune Dumnezeu la început, „ca omul să fie singur. Am să-i fac un ajutor potrivit". înțele¬geți? O scăpare de singurătate! Vreau să vă povestesc aici o istorioară drăguță în legătură cu aceasta: Cînd am fost copil, a trebuit ca eu și sora mea să mergem la Stuttgart la o nuntă a unor rudenii. Era prima nuntă la care luam parte, și totul era așa de interesant. Am plecat cu caleașca la biserică, apoi la hotel a avut loc o masă mare. Pe lista de meniu, chiar la sf îrșit, se putea citi: bombă -91- înghețată. Dar dura la nesfîrșit, pentru că un unchi după al¬tul se ridica să țină un discurs. Acestea erau pentru noi foar¬te plictisitoare. Și totuși, una din aceste vorbiri mi-a rămas neuitată. Se ridicase unul din unchi care vroia să fie glumeț și care a spus: „Dragii mei! Se spune că în cer ar exista două scaune destinate unor soți care nu au regretat niciodată că s-au căsătorit". Și apoi a urmat: „Dar scaunele au rămas goale pînă în ziua de azi!" în clipa aceea a fost întrerupt. Pe deasupra capetelor tuturor invitaților, tatăl meu a strigat la mama mea care se afla în celălalt capăt al mesei: „Mămico, scaunele acelea sînt pentru noi!" Eu
eram foarte tînăr și nu am înțeles sensul adînc al acestor vorbe. Dar o bucurie imensă mi-a inundat inima, pentru că resimțeam căldura minunată a unui cămin ca al nostru. Este căsătoria voastră așa? Așa a dorit-o Dumnezeu pentru voi! La căsătoria noastră, un coleg mai în vîrstă ne-a adresat la masă niște cuvinte foarte emoționante, bazate pe textul din Geneza: „îi voi face un ajutor potrivit". Iată ce a zis: „Nu o stăpînă care să-1 țină sub papuc, nu o roabă care să-i stea supusă la picioare, nu un obiect pe care să-1 poți pune la o parte ca ceva fără importanță, ci un ajutor care să-1 încon¬joare cu dragostea ei . Ah, mi-ar fi plăcut, dacă aș fi putut și aș fi avut timp, să vă cînt o cîntare măreață de laudă des¬pre căsătorie! Am fost adînc impresionat cum a privit-o tatăl meu pe mama la nunta lor de argint și a spus: „în timpul celor 25 de ani, cu fiecare zi mi-ai devenit tot mai dragă!" Arunci m-am gîndit la toate căsătoriile în care vreme de 25 de ani s-a răcit treptat totul. Groaznic! Sînt mulți soți care ar trebui să zică partenerului lor: „Cred c-ar trebui să facem un nou început! Lucrul e cu putință, credeți-mă! Și acum al treilea gînd: Există mulți tineri care spun: „Eu încă nu am intenția să mă căsătoresc. Ce ziceți? Putem să facem tot ce vrem?" Acestor tineri le spun: c) Dumnezeu vrea o tinerețe curată Știu că aceasta pare ridicol în vremea noastră. Dar credeți că Dumnezeu Se uită după modă? Nu eu spun aceasta, ci Cuvîntul lui Dumnezeu! Și vedeți, Biblia are un gînd specta¬culos. -92- Aș dori să vă argumentez puțin. Există în Biblie istoria unui tinăr care se numea Isaac. Intr-o zi tatăl lui trimite pe cineva să-i caute o soție. Și Isaac iese pe cîmp și se roagă, deoarece e convins că Dumnezeu este Cel care îi va găsi o soție. Și acestei soții, pe care el încă n-o cunoaște, el îi ră-mîne credincios. Voi tinerilor, care încă nu vă gîndiți la că¬sătorie, să fiți convinși de faptul că, la timpul potrivit, Dumnezeu vă va da fata potrivită. Și acestei fete trebuie să-i fiți de acum credincioși! Sau invers: voi fetelor, rămîneți credincioase celui pe care nu-1 cunoașteți încă! Acesta este gîndul Bibliei. Dumnezeu vrea o tinerețe curată! Un psihiatru mi-a spus într-o zi: „Sînt convins că o fată nu poate iubi decît o singură dată. Ea nu-și dă inima decît unui singur bărbat. Dacă ea a avut șapte flirturi, atunci e stricată pentru căsătorie. Ea se mărită cu al șaptelea, dar se va gîndi totdeauna la primul pe care 1-a iubit". Atunci i-am răspuns: „Interesant! Prin studiul psihiatriei ați ajuns la ace¬leași concluzii ca și Cuvîntul lui Dumnezeu!" Trebuie deci să vă spun cu toată claritatea că raporturile sexuale dinaintea căsătoriei, lesbianismul, homosexualitatea, adulterul, divorțul sînt păcate pentru care va trebui cîndva să răspundeți înaintea lui Dumnezeu cel Sf înt! De fapt, aș putea să mă opresc aici. Știu că mi-a fost de mare ajutor ca tînăr cînd am înțeles care e voia lui Dumne¬zeu și că El e singurul care trebuie să-Și dea verdictul în problema aceasta. Dar mi s-ar părea crud din partea mea să mă opresc aici și să nu trec la alt punct care îmi pare foarte important. 4. Cum să ieșim din pericol? în Biblie există o istorie minunată și tulburătoare totodată. Isus, Fiul Dumnezeului celui viu, e înconjurat de mulțime. Deodată, se aude o zarvă mare. Oamenii fac loc. Și iată că o ceată de preoți și gura-cască tîrăsc o femeie tînără și dră¬guță spre EI. Nu mi-e greu să mi-o închipui, stînd în fața mea, cu hainele pe jumătate rupte. Ei o aduc înaintea Iui Isus și strigă: „Doamne Isuse! Am surprins pe femeia aceas¬ta în flagrant delict de adulter. Legea lui Dumnezeu spune că acest păcat merită moartea. Tu totdeauna ești foarte mi¬los, dar împotriva Legii lui Dumnezeu nu vei putea spune -93- nimic. Am vrea să auzim de la Tine că femeia aceasta tre¬buie omorîtă cu pietre!" Atunci Isus Se uită la această feme¬ie tînără și răspunde: „Da, Dumnezeu ia lucrul acesta foarte in serios. După voia lui Dumnezeu, ea e vinovată de pedeap¬sa cu moartea". Deja se văd fețele luminîndu-se. Unii chiar încep să adune pietre, căci adulterele se pedepseau prin o-morîre cu pietre. Dar Isus continuă: „O clipă încă! Acela dintre voi care este absolut fără păcat - în gînduri, cuvinte și fapte, să arunce prima piatră". Apoi Isus Se apleacă și scrie ceva pe pamînt. Mi-ar place mult să știu ce a scris, dar Biblia nu spune. După un lung răstimp, Isus
se ridică - si locul e gol. Toți plecaseră - numai femeia stă încă acolo, m Biblie se spune: „Fiind mustrați de conștiința lor, au ieșit afară unul cîte unul". Și acum vă întreb pe voi toți: „Ați fi putut arunca prima piatra în această femeie pentru că în acest domeniu sînteți complet curați în gînduri, cuvinte și fapte? Ați fi putut arun¬ca prima piatră? Nici unul?! Atunci înseamnă că aici sîntem o adunare de păcătoși, da, așa sîntem cu-adevărat. Vedeți, oamenii aceștia au făcut o mare greșeală. „Fiind mustrați în conștiința lor, au ieșit afară unul cîte unul". Ei ar fi trebuit să facă invers. Ar fi trebuit să spună: „Doamne Isuse! Noi trebuie să ne așezăm lîngă femeie. Pe ea n-ai condamnat-o. Ai milă și de noi!" Nu cunosc pe nimeni alt¬cineva în afară de Isus care să ne poată izbăvi de suferința sexuală critică din vremea noastră. Și afirm asta pentru că eu însumi am beneficiat de ajutorul Său. Cînd vorbesc des¬pre Isus, atunci nu spun teorii. El a fost viața vieții mele, precum o este și astăzi. Un pastor nu este neutru, e doar un om ca ceilalți. El are nevoie de Mmtuitorul la fel ca și voi. Și eu am experimentat ce Salvator este Isus, și asta în două moduri: a) Isus iartă vina. Nici un preot, nici un pastor, nici chiar îngerii nu pot să ierte păcatele. Primul gînd murdar pe care l-ai avut și toate căderile care au urmat sînt greșeli ireparabile care te vor în¬soți în veșnicie pînă în fața judecății lui Dumnezeu - dacă nu-L afli mai înainte pe Isus, dacă nu-I mărturisești păcate¬le și nu ți le iartă. Isus e singurul care poate să ne ierte vina. -94- Așează-te în duh înaintea crucii lui Cristos și sputte-I: „Eu pun aici toate păcatele mele din tinerețe înaintea Ta. îți măr¬turisesc toate legăturile mele tulburi, și nu vreau să-Ți as¬cund nimic". Apoi ridică-ți privirea spre cruce și repetă cu¬vintele cîntării: „Pentru mine a curs, sîngele sfînt/ O cred și o apuc/ Curăța paguba/ Căci Cristos a murit în locul meu". Moartea Lui biruitoare mă face liber prin credință. Auziți: „Sîngele lui Isus Cristos, Hui lui Dumnezeu, ne curăță de orice păcat". Ce cuvînt eliberator! La 17 ani am fost soldat, și la cazarmă se făcea totul pen¬tru a-mi murdări duhul Dar, într^o zi, ochii mei s-au des¬chis, și gîndindu-mă la toate aceste murdării, am strigat: „Cine mă va elibera de tinerețea mea pierdută?" Atunci am înțeles că Isus lichidează trecutul meu, că El îmi iartă vina, și atunci m-am întors la El. Și astăzi n-aș mai vrea să tră¬iesc fără EL Am vorbit odată despre aceasta într-o mare adunare din Dlisseldorf, și anume că Isus, iertîndu-ne păcatele, lichidea¬ză trecutul nostru. La sfîrșitul adunării, pe cînd lumea ieșea afară, am văzut cum un bărbat înalt și distins încerca să treacă prin mulțimea care ieșea și să ajungă în față la mine. Cînd a reușit, m-a întrebat, foarte tulburat: „Este adevărat ce-ați zis, că există o iertare a păcatelor?" „Da", am răspuns eu, „îi mulțumesc lui Dumnezeu. Din asta trăiesc zilnic14. Atunci el a zis: „Eu sînt psihiatru. Vedeți, la mine vin mulți oameni cu boli sufletești. Ei au complexe, dar nu știu de ce boală suferă. Cel mai adesea e vorba de greșeli vechi, de ca¬re nu pot sau nu vor să-și mai amintească. Trebuie să petrec ore în șir cu ei, ca să încerc sa scot din adîncimile trecutului la suprafață aceste vechi istorii, din subconștient în conști¬ent. Totuși, aici încetează puterea mea. E posibil să pot adu¬ce la lumină vechea greșeală, minciună, ceartă, necurăție. Dar adesea m-am gîndit cu deznădejde: ,De-aș putea șterge vina!' Din cauza aceasta vă întreb, domnule pastor Busch, există într-adevăr cineva care poate să ne scape de vina noastră? Este adevărat, sau nu?" Atunci i-am confirmat încă o dată plin de bucurie: „Mulțumesc lui Dumnezeu! Da!" Și mi-am dat seama ce mesaj nemaiauzit și măreț avem noi în Noul Testament: Isus ne iartă păcatele! -95- Și apoi: b) Isus dezleagă legături. Am zis într-o zi unei tinere secretare foarte drăguțe: „Domnișoară, mergeți în iad! Legătura cu șeful dvs. e în¬grozitoare! Nu-1 faceți nenorocit pe omul acesta și pe fami¬lia lui!" Atunci ea mi-a răspuns: „Nu pot s-o rup, căci îl iu¬besc". „Da", i-am răspuns, „totuși omul are soție și copil Sînteți crudă!" Și ea a spus din nou: „Totuși nu pot să mă despart de el!" Atunci am simțit cît se chinuia ea însăși la gîndul acestei legături, pe care însă n-o putea rupe. Și am fost fericit că i-am putut spune: „Vedeți, este adevărat că noi înșine nu
putem rupe legăturile păcatului, dar în Biblie scrie: ,Pe cine îl eliberează Fiul lui Dumnezeu, este cu ade¬vărat liber'. Faceți apel la Isus! El poate să rupă și acest gen de legături tulburi!" Există un verset de cîntare pe care îmi place mult să-1 cînt „Isus a venit, lanțuri se frîng/ Cătușele morții-n două se rup"/ - Ca pastor în orașe mari am asistat cum lanțurile morții s-au rupt în două! - „Căci Salvatorul de-acum e aici,/ Pe păcătoși îi aduce din păcat și ocară/ în gloria ce fî-va în veci de veci./ Isus a venit, lanțuri se frîng". Este clar că în toate suferințele, frustrările și legăturile noastre sexuale, tineri și bătrîni, avem nevoie de Mîntuito- ruL Se poate proba această minunată și foarte reală eliberare pe care o dă Isus! Fă experiența! Tu ai nevoie de un Mîntui- tor, altfel toată viața ta va fi de plîns. , 5. Lumea este însetată după „agape" Trebuie să mai adaug încă ceva. Există multe fete care spun: „Am ajuns la vîrsta de 40 de ani, și nimeni nu ne-a luat în căsătorie. Ce să facem?" Vedeți: Eu sînt un pacifist sută la sută - și de fapt am de¬venit așa văzînd suferința unor asemenea fete. în al doilea război mondial au căzut cinci milioane de tineri germani Asta înseamnă că la cinci milioane de fete li s-a refuzat cea mai mare dorință a vieții lor de a face fericit un bărbat, că cinci milioane de fete din țara noastră au trebuit să meargă singure pe drumul vieții lor. Mai am nevoie de argumente împotriva războiului? încercați să vă imaginați ce înseam¬nă pentru poporul nostru suferința tăcută a acestor cinci -96- milioane de fete! Bărbații pe care vroiau ele să-i facă fericiți zac pe cîmpurile de lupta! Unor asemenea fete aș vrea să le spun: Pentru dragostea lui Dumnezeu, nu furați acum prin păcat ceea ce v-a scăpat! Nu tulburați pacea căsătoriilor! în sinul poporului nostru este o primejdie și o ispită din ce în ce mai mare. „Da, dar noi ce să facem? întreabă ele. Iar eu le răspund: „Dacă așa e situația voastră, acceptați-o. Nu e neapărat o catastrofă că nu te căsătorești! Biblia povestește de o femeie necăsătorită pe nume Tabita. Ea trăia în orașul Iope, Iaffa de azi. La moartea ei, apostolul Petru se afla tocmai prin împrejurimi, și a fost chemat Cînd a intrat in camera mortuară, i s-a tăiat răsuflarea. Cu siguranță că-și zisese: „O s-o găsesc singură, întinsă pe pat". Dar odaia era plină de lume. O văduvă care se afla acolo i-a zis: „Haina asta mi-a cusut-o Tabita!" Iar un orb i-a povestit: „Eram așa de singur! în toate duminicile după-a-miază, Tabita venea să-mi citească de la ora 3 la 4. Era cel mai frumos ceas din săptămînă". Erau acolo și copii care spuneau: „Cînd ne întorceam de la școală, găseam cheia sub ștergătoare. Nimeni nu se ocupa de noi. Pînă în ziua cînd a venit Tabita care a avut grijă de noi!" Petru a înțeles. „Tabita aceasta a avut o viața mult mai bogată decît unele femei măritate, care cu timpul au devenit înăcrite stînd lingă un sot plictisitor!" In germană avem un singur cuvînt pentru dragoste. în greacă există două. Or, Noul Testament a fost scris în greacă. Dragostea despre care am vorbit la început este ex¬primată de cuvîntul grec „eros"; de acolo vine cuvîntul ero¬tism. Dar celălalt cuvînt care se traduce prin dragoste, „a-gape", desemnează dragostea Iui Dumnezeu, pe care eu o pot transmite altora. Voi fete tinere, care nu v-ați putut căsători, acceptați-vă si¬tuația - și umpleți-vă viața cu „agape". Lumea e însetată după acest fel de dragoste. îmi dați voie să vă mai repet odată? Dumnezeu decide ceea ce este bine și ceea ce este rău. Ori, Dumnezeu cere curăție la tineri și fidelitate în căsătorie. Iar dacă drumul nu duce la căsătorie, el trebuie acceptat așa cum este. -97- 6. Dragostea la care nu avem nici un drept în încheiere, aș vrea să vă vorbesc din nou despre Isus. Te¬ma mea s-a numit: „Dreptul nostru la dragoste". Există o dragoste la care nu avem nici un drept, care ne-a fost dată în mod gratuit. Și aceasta e dragostea lui Isus Cristos. Noi sîn-tem păcătoși, și avem nevoie de un Salvator. Aș vrea să îm¬părtășesc cu voi o experiență personală: Mă aflam pe vre¬mea celui de al treilea Reich din nou în închisoare - din pri¬cina credinței mele. Duhovnicul închisorii mă vizitase și-mi spusese: „Aveți puține șanse să scăpați". Apoi plecase. Și eu am rămas iarăși singur în celulă. Aceasta era foarte strimtă. Doar sus de tot era o crăpătură îngustă care lăsa să treacă puțină
lumină. Era frig, și eu eram înghețat. Ah, toată at¬mosfera în care ajunsesem era îngrozitor de rece. Mi-era dor de soția mea, de copiii mei, de slujba mea, de tinerii mei - căci eram pastor de tineri. Și stăteam acolo, fără cea mai mică nădejde de a ieși viu. Cînd a venit seara, am fost cu¬prins de o deznădejde adîncă. Nu știu dacă cunoașteți acest sentiment. Dar chiar în clipa aceea - nu pot să vă dau decît mărturia mea, a intrat Domnul Isus în celula mea! El este viu și poate trece prin uși ferecate. Așa a și făcut și mi-a pus înaintea ochilor moartea Sa pe cruce, moarte din pricina păcatelor mele. El mi-a șoptit la ureche: „Eu sînt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun își dă viața pentru oile Lui". în clipa aceea m-am simțit umplut de un asemenea șuvoi de dragoste divină din mîinile lui Isus, încît aproape nu l-am putut suporta, aproape era prea mult pentru inima mea. Și am înțeles că e o dragoste pe care noi n-am meritat-o, la ca¬re nu avem nici un drept, care ne e dăruită. Și dragostea aceasta este deschisă și pentru tine! De ce sa lași să treacă pe lingă tine acest șuvoi? El vrea să-ți umple inima! - Busch, Isus destinul nostru. 11 noiembrie 2016 la 18:47 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=TU3b1qyEGsE 11 noiembrie 2016 la 15:28 UTC+02 11 noiembrie 2016 la 12:16 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=8PnxcRTCDRU 11 noiembrie 2016 la 12:01 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ChV5BZ8SmS0 11 noiembrie 2016 la 12:00 UTC+02 I love you too much... 10 noiembrie 2016 la 21:51 UTC+02 Dimensiunea forțelor sovietice din România[15] (poem avangardist) Data Soldați 8 mai, 1945 80.000 1 noiembrie, 1945 500.000 4 ianuarie, 1946 420.000 1 martie, 1946 615.000 1 iunie, 1946 400.000 1 noiembrie, 1946 240.000 1947 60.000 – 130,000 1 mai–1 iulie, 1948 35.000 1 octombrie, 1948 32.000 1 iulie, 1949 28.000 1 octombrie, 1949 19.000 1 ianuarie, 1950 32.000 1 aprilie, 1950 33.000 1 septembrie, 1950–septembrie 1952 32.000 10 noiembrie 2016 la 21:41 UTC+02 URSUL - 1942 (The Bear) Nuvela, apărută în volumul din 1942 Pogoară-te, Moise,prezintă vânătoarea în regiunea râului Tallahatchie a celebrului urs Old Ben ca un simbol al inițierii de către un bătrân indian (Sam Fathers care era fiul unui indian Chickasaw și a unei sclave africane) a unui băiat alb de șaisprezece ani, Isaac (”Ike”) McCaslin, în tainele naturii sălbatice, amenințată de civilizație. Totodată, băiatul descoperă și tainele propriei sale familii. Simultan, în scrierea lui Faulkner se supun dezbaterii cititorului teme profunde ca proprietatea asupra pământului (fiind vorba de indieni ca vechii locuitori și nou veniți - în cazul acesta, o familie de scoțieni , familia McCaslin), problema incestului, a tratamentului inuman aplicat sclavilor, probleme sociale asociate cu problema mândriei ca apartenență a unei familii. Ike descoperă că bunicul său abuzase de o sclavă (din Africa) și după ce aceasta născuse o fetiță, în timp, bunicul acesta își siluise propria fiică fapt ce a avut o consecință dureroasă, sclava (mama fetiței) sinucigându-se. (tema incestului). Ike învață de la Sam marea lecție a proprietății comune asupra pământului, căci Spiritul Suprem - Dumnezeu, ni la dat tuturor spre bun folos. În timpul vânătorii Sam este rănit de urs (abia salvat de alt indian Boon Hogganbeck) ca și câinele care se luptă cu ursul. Amândoi, Sam și câinele, vor muri mai târziu. Ike va renunța la moștenirea sa - proprietatea asupra pământului, ca urmare a marii lecâii primite de la Sam. Așadar, inițierea lui Ike are loc pe mai multe planuri - moral, emoțional și social. Nuvela este considerată capodopera genului și una din cele mai strălucite
nuvele ale secolului XX, iar temele abordate de Faulkner sunt apreciate ca foarte curajoase pentru timpul acela (proprietatea asupra pământului cu atât de profundele implicații - indieni și populațiaa nou sosită pe pământul Americii, sclavia, incestul). Potrivit criticilor , nuvela Ursul este și ceam mai splendidă poveste de vânătoare din toată literatura Nord Americană. Mai târziu, își dădu seama că totul începuse cu mult înainte de clipa aceea. Începuse încă din ziua aceea în care pentru prima dată, vărul său, McCaslin, îl adusese în sălașul de vânătoare, în codrii aceia, ca să-și câștige singur, în acele locuri sălbatice, numele și calitatea de vânător, dacă avea să se dovedească și el de ajuns de modest și de puternic. Fără să-l fi văzut vreodată, îl și moștenise pe uriașul urs bătrân, cu laba vătămată de o capcană, care își câștigase pe o întindere de aproape o sută de mile pătrate un nume, o denumire precisă ca oricare om - lunga poveste a pătulelor de porumb dărâmate și pustiite, a godacilor și a mascurilor și chiar a vițeilor târâți de vii în pădure și devorați, a capcanelor și a curselor făcute praf și a câinilor sfârtecați în bucăți și uciși, a împușcăturilor chiar de carabină trase direct și din apropiere, dar neavând un efect mai mare decât acela al unor boabe de mazăre împroșcate de-un copil peintr-o țeavă - un drum lung semănat cu ruine și distrugeri începând înainte încă de a fi venit băiatul pe lume, și de-a lungul căruia trecea, nu repede dar cu implacabila și irezisribila hotărâre a unei locomotive, îngrozitoarea nălucă cu părul lățos. Înainte de-al fi văzut vreodată îl bântuise gândurile. Îi apăruse, înălțându-se amenințător în visurile lui înainte de a fi văzut pădurile neatinse de topoare în desișurile, cărora își lăsa urma strâmbă, lățos, îngrozitor, cu ochii roșii, nu rău la fire, ci doar uriaș, mult prea uriaș pentru câinii care încercau să-l încolțească, pentru caii care încercau să-l răstoarne și să-l calce în copite, pentru oamenii și gloanțele trase în el; mult prea uriaș chiar pentru locul strâmt pe care se mișca. Totul se petrecea ca și cum băiatul ar fi presimțit ceea ce simțurile și gândurile lui nu puteau cuprinde încă: locurile acelea sălbatice sortite pieirii, din ale căror hotare oamenii mușcau câte ceva cu toporul și cu plugul și de care se temeau pentru că erau sălbatice, mii, zeci de mii de oameni necunoscuți unii altora și fără de nume trăiau pe același pământ pe care bătrânul urs își câștigase un nume și pe ale cărui poteci trecea nu o fiară muritoare ci un anacronism neîmblânzit și invincibil rămas dintr-o vreme de mult apusă, o fantomă, sinteză și apoteoză a vieții sălbatice de altădată pe care firavele ființe umane se îmbulzeau cu înverșunarea silei și a spaimei să o ciopârțească, asemeni unor pigmei mișunând pe lângă gleznele unui elefant adormit - bătrânul urs, solitar, neîmblânzit și singur; fără femelă, fără pui și uitat de moarte - bătrân Priam lipsit de bătrâna lui nevastă răpită, supraviețuind tuturor fiilor săi. Copil încă, înainte cu trei ani, apoi cu doi, apoi cu un an de a fi și el unul din ei, se uita în fiecare noiembrie la căruța plină cu câini, așternuturi, saltele, hrană și puști, la vărul său McCaslin și la Jim al lui Tennie și la Sam Fathers - până ce Sam se stabili la sălașul de vânătoare - care plecau spre Capătul Pământului, spre codrii de nepătruns. El știa că nu plecau să vâneze urși sau căprioare, ci se duceau la rendez-vous-ul anual fixat cu ursul pe care nici nu intenționau să-l omoare. Două săptămâni mai târziu aveau să se întoarcă, fără nici o pradă, fără nici o blană. Nu se aștepta la așa ceva. Nici nu se temea că ar putea să-l găsească de data asta în căruță, împreună cu celelalte căpățâni și blănuri. Și nu-și spunea, nici în sinea lui, că în trei ani, în doi, sau într-un an de aici înainte va fi și el acolo și s-ar putea să-l doboare. Știa că numai după ce avea să-și facă ucenicia în pădure și avea să se dovedească demn de a fi vânător, avea să i se îngăduie doar să deslușească prin tufișuri urma strâmbă, și că atunci chiar timp de două săptămâni din noiembrie avea să fie o neînsemnată ființă, alături de vărul său și maiorul de Spain și de generalul Compson și de Walter Ewell și de Boon și de câinii care se temeau să-l încolțească și de puștile și de carabinile care nu izbuteau să-l facă măcar să sângereze, în rituala procesiune anuală închinată cruntei nemuriri a bătrânului
urs. În sfârșit sosi și ziua lui. În trăsură, cu vărul său, maiorul de Spain și generalul Compson, zării codrii ivindu-se printr-o burniță domoală de noiembrie, rece doar cât să nu înghețe, așa cum i se păru mai târziu că-i văzuse întotdeauna sau cel puțin cum și-i amintea întotdeauna peretele înalt și nesfârșit al pădurilor dese de noiembrie, sumbru și impenetrabil în după amiaza aceea care se destrăma și în acel sfârșit de an (nici nu putea măcar să deslușească pe unde ar fi sperat să intre în pădure, deși știa că Sam Fathers îl aștepta acolo cu căruța), trăsura trecând printre cocenii scheletici de porumb și de bumbac peste ultimul petec de pământ deschis, ultima urmă a măruntelor mușcături ale omului în coast străveche, până ce, micșorată în această perspectivă la o dimensiune aproape ridicolă, chiar și trăsura i se păru că a încetat să se mai miște (și asta adăugându-se ceva mai târziu, cu ani după aceea, când devenise bărbat și văzuse marea) la fel ca o luntre măruntă care atârna suspendată și pierdută în întinderea infinită a oceanului într-o solitară imobilitate, săltând doar în sus și în jos, în timp ce apa și pământul aparent neatins, către care se-ndreaptă fără vreun apreciabil progres, se leagănă încetișor și-i deschid un canal mereu mai larg care e locul de acostare. Intră în pădure.Sam îi aștepta, învelit într-o pătură, stând pe capra căruței în spatele răbdătorilor catâri din care ieșeau aburi. Își începu noviciatul în viața adevăratelor locuri sălbatice avându-l pe Sam alături, la fel cum își începuse, în mic, ucenicia sa într-ale bărbăției, mergând după iepuri, tot cu Sam lângă el, amândoi înveliți în pătura umedă, caldă, mirosind a negru, și codrul se închise în urma lui așa cum se deschisese o clipă ca să-l primească, deschizându-se în fața înaintării lui, așa cum se închidea în urma trecerii lui, căruța mergând nu pe o cărare anume ci pe o potecă inexistentă la o distanță de zece yarzi în fața lor și încetând să mai existe în urmă cu zece yarzi după ce trecuseră, căruța înaintând nu prin propria sa mișcare, ci prin frecarea de mediul înconjurător neatins și totuși fluid, somnolent, surd, aproape fără lumină. I se părea, la vârsta de zece ani, că e martorul propriei sale nașteri. Și nici nu i se părea ciudat. Încercase totul mai dinainte și nu numai în vis. Văzu sălașul de vânătoare - un bungalow nevăruit, cu șase camere, înălțat pe piloni ca să fie deasupra apelor mari de primăvară - și știu cum avea să se petreacă totul. Participă și el la grăbita dezordine ordonată a stabilirii lor în sălaș, și mișcările lui se dovediră îndemnatice, ca știute mai dinainte. Apoi, vreme de două săptămâni mâncă hrana grosolană și pregătită în grabă - pâinea acră și fără formă, carnea cu gust ciudat de sălbăticiune, de vânat și de urs și de curcan sălbatic și de raton pe care n-o gustase niciodată până atunci - pe care-o mâncau oamenii, gătită de bărbați care mai întâi erau vânători și apoi bucătari; dormi învelit în pături aspre, fără așternut, așa cum dorm vânătorii. În fiecare dimineață, zorii cenușii îl găseau, pe el și pe Sam Fathers, la locul care-i fusese atribuit pe linie. Era cel mai prăpădit loc, cel mai pustiu. Se așteptase la asta; nu îndrăznise să spere nici în sinea lui că de această primă dată va auzi măcar câinii gonind după fiare. Dar îi auzi. Era în a treia dimineață - un zvon, de nicăieri, aproape de nedeslușit, și totuși își dădu seama ce e, deși nu mai auzise niciodată atât de mulți câini gonind împreună, zvonul crescu și se transformă în glasuri distincte și limpezi și reuși să-i deosebească pe cei cinci câini ai vărului său de ceilalți. ”Acum, zise Sam, înalță-ți puțin pușca, trage cocoașele și stai liniștit.” 10 noiembrie 2016 la 21:37 UTC+02 http://literaturapopoarelor.blogspot.ro/2011/12/william-faulkner-1897-1962.html 10 noiembrie 2016 la 20:58 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ko4Cp0Yjggc 10 noiembrie 2016 la 20:56 UTC+02 O vizita placuta. Joia aceasta a fost pentru mine cea mai frumoasa din tot anul. Derossi, Coretti si micul cocosat, Nelli, sosira la mine la doua, dupa-amiaza; pe Precossi nu l-a lasat
tatal sau ca sa vina. Derossi si Coretti veneau râzând, fiindca întâlnisera pe bietul Crossi, baiatul precupetei, cu o varza mare în brate. Bietul baiat se ducea s-o vânda ca sa-si cumpere penite. Îmi spusera ca Crossi primise o scrisoare de la tatal sau prin care îi vestea întoarcerea lui din America; de aceea sarmanul copil nu mai putea de bucurie. Derossi si Coretti sunt baietii cei mai veseli din clasa. Ce bine am petrecut în cele doua ore, cât am stat împreuna! Coretti venise tot cu flaneluta cafenie si cu caciulita de blana de pisica. E un draculet, care scotoceste pretutindeni si care vrea sa se afle mereu în treaba. De dimineata carase lemne; cu toate acestea alerga prin toata casa, observând tot, vorbind mereu, voios si sprinten ca o veverita. Trecând pe la bucatarie, întreba pe bucatareasa cum a platit lemnele si spuse ca tatal sau vinde zece kilograme pe patruzeci si cinci de lire. El povesteste mereu din timpul pe când tatal sau era soldat în al 49-lea regiment, în batalia de la Custozza, sub comanda principelui Umberto. Ce dragut si ce cumsecade este! Bine zice tata: - Ce daca s-a nascut si a crescut printre lemne, când în vinele lui curge un sânge cinstit si generos! Derossi a fost si el foarte dragalas. stie geografia ca un profesor. Închidea ochii si zicea: - Iata, eu vad toata Italia, Apeninii care se prelungesc pâna la Marea Ionica, fluviile care curg de amândoua partile, golfurile si strâmtorile albastre, insulele verzi. Le spunea pe toate pe nume, pe de rost si uite, fara nici o greseala; s-ar fi zis ca le citeste pe harta. Când îl vezi cu capul tot în sus, cu cârliontii lui aurii, cu hainutele tivite si curate, stând drept si frumos ca o statuie, ti-e drag sa te uiti la el. Învatase pe de rost, numai într-un ceas, trei pagini pe care trebuie sa le recite poimâine pentru aniversarea mortii regelui Victor Emanuel. Nelli, rasucindu-si coltul sortului, îl privea si el cu drag. Vizita camarazilor mei mi-a pricinuit o mare placere, parca mi-a luminat mintea. Când plecara, ce bine-mi paru, vazând pe bietul Nelli, mic si schilod, între cei doi baieti mari si zdraveni, care-l duceau de brat glumind cu el si facându-l sa râda cum nu-l vazusem niciodata râzând! Când intrai în sufragerie, bagai de seama ca lipsea cadra ce reprezinta pe Rigoletto, caraghiosul cocosat. O ascunsese tata, ca sa nu o vada sarmanul Nelli. - Cuore. 10 noiembrie 2016 la 20:52 UTC+02 Zici c-am tras în jug... 10 noiembrie 2016 la 20:40 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/cronica_pictat___de_la_p__cli__a.do 10 noiembrie 2016 la 20:13 UTC+02 CRONICA DADAISTĂ DE LA PĂCLIȘA Felix Rian Constantinescu 2016 Masacre în Transilvania de Nord, 1940-1944 De la Wikipedia, enciclopedia liberă Translation arrow.svg Acest articol este scris în limba română. Sunteți invitați să îl traduceți în alte limbi și să adăugați legăturile interwiki la Wikidata. Masacrele din Transilvania de Nord, 1940-1944 au fost comise de unități militare ungurești împotriva etnicilor români. Cuprins [ascunde] 1 Cadru istoric general 2 Date generale și premise ale acestor atrocități 3 Masacrele împotriva populației românești din toamna anului 1940 3.1 Nușfalău, 8 septembrie 1940 3.2 Treznea, 9 septembrie 1940 3.3 Ip, 13/14 septembrie 1940 3.4 Cerișa, 15 septembrie 1940 3.5 Marca, 15-16 septembrie 1940 3.6 Brețcu, 16 septembrie 1940 3.7 Mureșenii de Câmpie, 20 septembrie 1940 3.8 Cronologia altor masacre 4 Masacrele împotriva populației românești din toamna anului 1944 4.1 Band, Grebeniș, Oroiu, septembrie 1944 4.2 Sărmașu, 15 septembrie 1944 4.3 Tărian, 29 septembrie 1944 4.4 Prundu Bârgăului, 10 octombrie 1944 4.5 Moisei, 14 octombrie 1944 4.6 Cronologia altor masacre 5 Urmările masacrelor din Transilvania de Nord 5.1 Date oficiale privind abuzurile comise de autoritățile horthyste 5.2 Membri participanți 5.3 Reacțiile maghiarilor față de atrocitățile comise sub ocupația horthystă 6 Bibliografie 7 Note 8 Vezi și 9 Legături externe Cadru istoric general[modificare |
modificare sursă] În toamna anului 1940, ca urmare a dictatului de la Viena, în mai multe localități din Ardealul de Nord realipit la Ungaria, trupe militare sau paramilitare maghiare au masacrat civili români, țigani și evrei, în intenția de a determina prin teroare un exod din populațiile conlocuitoare nemaghiare. Atrocități similare au avut loc și spre sfârșitul anului 1944, îndeosebi pe fundalul stării de beligeranță în care frontul de est și-a mișcat relativ rapid în direcția est-vest linia care traversa teritoriul Ardealului de Nord, mai ales după 23 august 1944, când România a ieșit din coaliția Puterilor Axei și s-a alăturat Puterilor Aliate. Printre cele mai cunoscute și bine documentate masacre: Masacrul din Treznea Masacrul din Ip Masacrul de la Ciumărna Masacrul din Moisei Masacrul de la Aita Seacă Masacrul de la Sărmașu Masacrul de la Luduș Masacrul de la Hărcana (Turda) Masacrul de la Nușfalău, Sălaj Masacre au avut loc și în alte localități: Viseu de Sus - Dosu Taului, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireș, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin. Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 Date generale și premise ale acestor atrocități[modificare | modificare sursă] După Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei a trecut sub jurisdicția Ungariei. (Prin Ardeal sau Transilvania se subînțelege în tot articolul atât regiunea istorică Transilvania, cât și provinciile Crișana și Maramureș.) La începutul lui septembrie 1940, România a cedat Ungariei o suprafață de 43.492 km pătrați, reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei, cu o populație de 2.667.000 locuitori, dintre care:[1] 50.2% români 37.1% maghiari și secui 12.7% germani, evrei și alte naționalități. Dictatul de la Viena teritoriul cedat Ungariei Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord (sau Ardealul de Nord) și cuprindea nord-vestul regiunii cu același nume, precum și ținuturile secuiești. Opt din totalul de 23 de județe, câte număra Transilvania în 1940, au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost scindate, creându-se un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc.[1] După anunțarea hotărârilor luate de puterile Axei la Viena, a urmat pentru români marea dramă a refugiului și evacuarea instituțiilor românești. Mii de români, mai cu seamă intelectuali, s-au refugiat din zona cedată. Printre ei s-a aflat și corpul profesoral al Universității din Cluj, format din personalități de elită: Sextil Pușcariu, Iuliu Hațeganu, Onisifor Ghibu și Emil Racoviță. La fel și artiștii Operei Române, refugiați la Timișoara. Încercând o clasificare a atrocităților săvârșite în Ardealul de Nord, se poate observa că majoritatea lor au avut loc în toamna lui 1940, imediat după instaurarea autorităților ungare, precum și în toamna lui 1944, după ce România a trecut de partea Aliaților. Atrocitățile au fost comise în prima fază în lunile septembrie și octombrie ale anului 1940 în zone situate în imediata apropiere a noii granițe care traversa Transilvania, iar apoi, patru ani mai târziu, în timpul retragerii forțelor germano-ungare ținuturile ardelenești (până la începutul lui octombrie 1944). Astfel o primă clasificare a masacrelor din Transilvania poate fi următoarea: Masacrele din toamna anului 1940; Masacrele din lunile septembrie și octombrie 1944. Aceste atrocități pot fi împărțite după etnia celor vizați în: Masacre împotriva populației românești; Masacre împotriva populației evreiești; Masacrele împotriva populației românești din toamna anului 1940[modificare | modificare sursă] La cinci zile după Dictatul de la Viena, la 5 septembrie 1940, ora 7.00, prima unitate militară ungară a trecut frontiera pe la Sighetul Marmației. Două armate ungare au pătruns pe teritoriul Ardealului anexat: Armata I – cu un efectiv de 208.000 militari. A operat în partea de nord-est a Transilvaniei. Armata a II-a – cu un efectiv de 102.000 militari. A operat în zona Oradea-Cluj. În prima zi, principalele orașe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmației și Ocna Șugatag. Au fost stabilite nouă etape de
înaintare, fiecare pe o distanță de 40-80 kilometri. Ultimele localități luate în stăpânire, la 13 septembrie 1940, au fost Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc.[2] Înaintarea unităților ungare sa produs în condiții pașnice, neexistând decât câteva incidente răzlețe cu ostașii români aflați în retragere spre sudul Transilvaniei. Armata ungară a fost întâmpinată cu entuziasm de majoritatea populației de etnie maghiară, ceea ce a fost documentat amănunțit pe peliculă, în cadrul filmelor de tip jurnal cinematografic din 1940, cu defilarea unităților militare, precum și a lui Horthy calare pe cal sur, defilând prin principalele orașe ale Ardealului de Nord.[3] La numai trei zile de la intrarea armatei ungare de ocupație, a început o serie de masacre împotriva populației civile românești. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea teritoriului. În doar 11 zile au fost asasinați aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de omoruri a fost județul Sălaj, unde au fost masacrați 477 de români.[4] Nușfalău, 8 septembrie 1940[modificare | modificare sursă] Nușfalău este o comună din județul Sălaj, la 39 km de orașul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară a intrat în Șimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu în Zalău, la Nușfalău a avut loc un masacru împotriva unor români. Victime au fost 11 oameni, două femei și 9 bărbați, din satul bihorean Almașu Mare, care au fost prinși de evenimente în zona Nușfalău în timp ce mergeau acasă. Faptele au fost stabilite de Tribunalul Poporului din Cluj, prin hotărârea nr. 1, sentința publică, din 13 martie 1946. În dimineața zilei de 8 septembrie 1940, la ieșirea din Nușfalău, oamenii au fost opriți din drum de localnicul etnic maghiar Zoltán Szinkovitz (Sinkovits?), localnic din comună, și de un soldat ungur, care-l însoțea. Potrivit sentinței Tribunalului Poporului, cei doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziționat, fără a găsi nimic compromințător contra lor, și-au însușit obiectele personale, le-au bătut sistematic și le-au împus cu baionetele. Cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei nouă bărbați au fost duși într-o căruță militară spre comuna Zăuan, până la circa 500 de metri de intrarea în comună, unde românii au fost uciși prin înfingerea baionetei în inimă. Concomitent, alți doi localnici etnici maghiari, din proprie inițiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere și le-au dus la locul masacrului, unde au fost înjunghiate și ele.[5] Cadavrele au fost înmormântate sumar și acoperite cu frunze. Înhumarea în cimitirul din Nușfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruința localnicilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut, iar ei au fost pedepsiți de Tribunalul Poporului din Cluj, dar militarii unguri implicați în crimă au rămas neidentificați. Treznea, 9 septembrie 1940[modificare | modificare sursă] Articol principal: Masacrul din Treznea. Monumentul din centrul comunei dedicat victimelor din Treznea Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârșite de armata ungară în zilele înaintării pe teritoriul anexat este și masacrul de la Treznea, comună din județul Sălaj, la 15 km de Zalău. Trupe maghiare din batalionul 22 Grăniceri din Debrețin, sub comanda locotenentului Ákosi, au intrat în localitate la 9 septembrie. Primele victime au fost câțiva copii care păzeau vitele la păscut. Cadavrele copiilor au fost descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, militarii unguri au dezlănțuit măcelul. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitralieră, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. Au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei.[6] Versiunea oficială dată publicității la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare intrate în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate și de alți localnici. Această relatare este un fals, întrucât există dovezi care atestă că masacrul a fost premeditat, armata horthystă abătându-se din marșul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată și de un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului și mustrându-l pe locotenentul Ákosi,
declarând textual:[7] „Cum au putut ataca armata acești moșnegi, aceste femei și acești copii din brațele mamelor? Trebuie să vă fie rușine pentru ceea ce ați făcut. Aceasta este o rușine, care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.” În fiecare an la 9 septembrie, sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora. Ip, 13/14 septembrie 1940[modificare | modificare sursă] Articol principal: Masacrul din Ip. Cea mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară, în complicitate cu etnicii maghiari locali, în care au căzut cele mai numeroase victime inocente -157 de morți[4]- cu ocazia ocupării Ardealului, a fost cea de la Ip, localitate din județul Sălaj, la 45 km de Zalău. Modul în care s-a desfășurat acest masacru a fost stabilit în proces, la 13 martie 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj. Sub pretextul răzbunării a doi militari unguri omorîți într-o explozie care se produsese în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Zoltán Vasvári a plecat la 13 septembrie 1940 din Nușfalău, unde se afla cantonat, și s-a îndreptat cu compania sa spre Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici a fost de asemeni una fictivă, întrucât explozia în care își pierduseră viața cei doi militari se produsese din cauza unui defect de ambalaj al muniției, dovadă fiind faptul că cei patru români arestați au fost eliberați după aproximativ o lună. Locotenentul Vasvári a sosit la Ip în noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 23.00. Soldații, împreună cu câțiva etnici maghiari civili, au început să vâneze casele românilor. Aceștia erau treziți din somn și uciși cu cruzime. Localnicii unguri erau folosiți pentru a indica gospodăriile românești. A doua zi dimineața, din ordinul locotenentului, mai mulți localnici au fost puși să sape o groapă în cimitirul satului, iar alți săteni au fost scoși cu căruțele și au mers din casă în casă pentru a ridica și transporta cadavrele la cimitir. În fiecare an, la 14 septembrie, sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora. Cerișa, 15 septembrie 1940[modificare | modificare sursă] Fără a mai exista și în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificați, conduși de doi ofițeri, a intrat, în dimineața zilei de 15 septembrie, în satul Cerișa, județul Sălaj. Date despre masacru sunt conținute în aceeași sentință emisă în 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj. Soldații neidentificați au adunat din localitate 64 de români, pe care i-au dus pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiași militari au împușcat șapte oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofițeri a ordonat evreilor să iasă în față și astfel au ieșit cinci persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămași li s-a poruncit să fugă pe deal în jos. Soldații, la ordinul ofițerului, au deschis focul asupra grupului care alerga. Norocul celor proscriși în acest fel la moarte a fost că au reușit să se ascundă la timp prin râpele și cutele de teren ale dealului, încât numai Gavril Herța din comuna Cosniciul de Jos a fost împușcat mortal. Concomitent, pe celălalt versant s-a procedat la fel cu cei cinci evrei, dintre care patru au fost împușcați.[5] Marca, 1516 septembrie 1940[modificare | modificare sursă] În dimineața zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi, din unitatea cantonată la Șimleul Silvaniei, și-a făcut apariția în comuna Marca, din județul Sălaj, la 55 km de Zalău. Compania era însoțită de civili maghiari din Ip, dintre care unii erau îmbrăcați în uniforme militare, pentru a nu fi recunoscuți. În zilele de 15 și 16 septembrie 1940 acești militari, sub conducerea lui Árpád Ősz drept călăuza și a lui Ștefan Incze, ambii din Ip, au împușcat pe câmp și în curțile unor case doi evrei, trei slovaci și șase români. În documentele ungare, motivul omorârii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Nici în acest caz pretextul nu era valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat, neîntâmplându-li-se nimic, dar prin Marca nici nu trecuse vreo subunitate a armatei ungare.[8] Brețcu, 16 septembrie 1940[modificare | modificare sursă] La 12 septembrie 1940, Niculae Boldea din Brețcu,
județul Covasna, și fiul său mai mare, omonim, au fost închiși la primăria localității, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de un localnic maghiar. Armata ungară a intrat în comună la 13 septembrie, iar căpitanul comandant al subunității respective a dispus ținerea în continuare în arest a românilor. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români. La acțiune au participat localnici și soldați unguri. La 14 septembrie a fost arestat și fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani. La 16 septembrie 1940, mai mulți soldați unguri au mers la casa familiei Boldea sub pretextul de a lua haine și alimente necesare pentru expulzarea bărbaților în România. După ce au luat cele trebuincioase, s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniță. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruș, unde Boldea și cei trei fii ai lui (Demian Nicolae, Demian Ioan și Demian Drăgan Nicolae) au fost împușcați și apoi îngropați.[8] Mureșenii de Câmpie, 20 septembrie 1940[modificare | modificare sursă] Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureșenii de Câmpie și a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administrației militare ungare. În localitate erau cantonați soldați conduși de locotenentul Gergely Csordás, din Regimentul 19 honvezi din orașul Nyíregyháza.[9] Modul în care s-a desfășurat această atrocitate a fost stabilit de aceeași instanță clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, care era căsătorit și avea trei copii, erau cantonați mai mulți soldați unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele a plecat la Cluj pentru a solicita intervenția comandamentului militar, dar s-a întors la 20 septembrie, seara, neobținând nimic la Cluj. Locotenentul Csordás a trimis în casa preotului Bujor o patrulă de 12 soldați înarmați cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum și cu cei arestați în aceeași după amiază: cantorul Ioan Gurzău și soția Valeria, învățătorul Gheorghe Petrea împreună cu soția Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani și soacra Ana Miron. Soldații trimiși i-au împușcat pe toți cei prezenți în casa parohială - și anume pe membrii familiei Bujor – în camerele de culcare, iar pe ceilalți prin curte. Aceeași soartă a avut-o și servitoarea preotului, Șarolta Juhász, de etnie maghiară. Victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeași noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în fața Tribunalului Poporului că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Albert Wass, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare și pentru că vedea în el un român naționalist. Cronologia altor masacre[modificare | modificare sursă] În satul bihorean Mihai Bravu seria atrocităților împotriva etnicilor români a început la 7 septembrie 1940. Până în acea zi, nordul județului Bihor a fost ocupat complet de armata ungară. În localitate, 22 de țărani români, printre care și doi copii, au fost adunați pe câmp și împușcați de soldați unguri. [4] La 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din județul Sălaj, trupele ungare au ucis 11 persoane, în timpul înaintării lor spre partea centrală Ardealului de Nord.[6] La 9 septembrie 1940, la Zalău, soldați maghiari rămași neidentificați au intrat în casele românilor Grigore Vicaș și Gheorghe Prunea, unde i-au împușcat mortal, împreună cu soția și fratele lui Vicaș, precum și pe soția lui Prunea, însărcinată în ultima lună. În colțul casei lui Vicaș, aceiași soldați l-au mai ucis pe Nicolae Pop, țăran din Treznea care venise cu lapte la Zalău. Numărul victimelor a fost de 27.[10] 10 septembrie 1940: la Huedin, trupele ungare, în marșul spre Cluj, i-au maltratat și omorât pe protopopul ortodox Aurel Munteanu și pe polițistul Gheorghe Nicula.[5] La 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin și Zăbala din județul Trei Scaune, astăzi Covasna, trupele ungare sosite în aceste localități au atacat și vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuți și maltratați pentru a fi determinați să se refugieze în România. Mai multe familii și-au părăsit căminele și au trecut noua frontieră, iar alții au fost expulzați de autoritățile ungare, proprietățile fiindu-le confiscate.[11] La 16 septembrie 1940,
honvezi unguri neidentificați au ucis cu focuri de armă în comuna Halmășd, județul Sălaj, trei localnici români, iar în dimineața zilei următoare au împușcat șapte membri ai familiei Maticec, între care un nou-născut, de numai 5 luni. Și această crimă este consemnată în în sentința din 13 martie 1946 a Tribunalului Cluj. La 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia țăranului Gheorghe Tipănuț a fost maltratată de câțiva soldați unguri. Soția lui Tipănuț a fost lovită cu revorvelul și cu picioarele, iar Tipănuț împreună cu cei doi fii ai săi au fost împușcați. Dintre membrii de parte bărbătească ai familiei, a scăpat cu viață numai mezinul.[12] La 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, județul Sălaj, un grup de militari unguri a scos din caselor lor mai mulți români, dintre care 11 au fost omorâți. La 18 septembrie 1940, un alt grup militar ungar l-a prins și împușcat pe localnicul Dumitru Costelaș. În tot timpul masacrelor, soldații erau însoțiți de civili neidentificați, originari din comunele vecine. Ei indicau militarilor casele românilor.[12] 18 septembrie 1940: în comuna Camăr, din județul Sălaj, patru români au fost uciși în pădurea Zăuan, după ce fuseseră schingiuți și mutilați.[12] În zilele de 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireș, a fost maltratat și omorât un român. În toamna anului 1940, Iosif Kovács, ca primar al comunei, a desfășurat o activitate ostilă populației românești și evreiești, pe care le-a denunțat comandantului militar în baza unei liste cu numele celor ce urmau a fi maltratați. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie de o patrulă ungara și a fost torturat bestial timp de câteva zile. A fost silit să-și sape singur groapa, apoi a fost împușcat, iar trupul i-a fost ciopârțit cu săbiile. Ulterior a fost înhumat pe malul unui râu, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinare.[13] La 22 septembrie 1940, în satul Sucutard, din județul Cluj, au fost asasinați doi români și trei evrei. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate au fost arestați cetățenii Iosif Moldovan și Ioan Câț, care în 1938 intentaseră un proces penal împotriva contelui Albert Wass sub învinuirea de producere a unor leziuni corporale. Au fost reținute și Estera și Rozalia Mihály, bănuite de Wass de activitate comunistă și că l-ar fi denunțat pe Wass la autoritățile românești. La 22 septembrie, cei patru arestați au fost duși sub pază militară în comuna Țaga, unde a doua zi dimineața au fost împușcați și aruncați în groapa comună.[9] În octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, județul Someș interbelic, astăzi județul Maramureș, au fost împușcați doi români, în timp ce încercau să se ascundă de militarii unguri.[14] Masacrele împotriva populației românești din toamna anului 1944[modificare | modificare sursă] Seria crimelor împotriva populației românești din Transilvania ocupată a fost reluată în toamna anului 1944, imediat după ce România a încheiat armistițiu cu Aliații. Atrocități au fost săvârșite și în câteva localități din partea de Ardeal care aparținea României, acele așezări aflându-se în imediata apropiere a graniței. Band, Grebeniș, Oroiu, septembrie 1944[modificare | modificare sursă] Imediat după armistițiul României cu Aliații, localnici etnici maghiari înarmați, în colaborare cu grănicerii de la pichetul ungar din comuna Band, județul Mureș, au atacat prin surprindere frontiera română și l-au omorât pe sergentul Predescu. Zeci de români din satul Mărășești au fost ridicați din casele lor și închiși, cu cătușe la mâini, într-o pivniță, iar gospodăriile le-au fost vandalizate. Trecând apoi frontiera, aceiași făptași au jefuit comuna Grebeniș, unde au împușcat trei localnici și i-au ridicat pe românii care nu apucaseră să se refugieze. Ducându-i până la graniță, maghiarii i-au umilit, silindu-i să sărute pietrele de hotar și să mulțumească că au ajuns pe "teritoriul sfânt al Ungariei". Alți doi români din satul Oroiu au fost bătuți și ulterior uciși.[15] Sărmașu, 15 septembrie 1944[modificare | modificare sursă] Articol principal: Masacrul de la Sărmașu. Cimitirul de pe dealul Suscut de la marginea comunei clujene Cămărașu al celor 126 de evrei din Sărmașu uciși de horthyști În toamna anului 1944, 126 de evrei din orașul Sărmașu, județul Mureș au
fost uciși și mai mulți români torturați, apoi deportați. După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Sărmașu a rămas în cadrul României, aflându-se la mai puțin de o oră de mers pe jos de granița cu Ungaria.[16] La începutul războiului, localitatea avea o populație de aproximativ 3.200 de oameni, împărțită pe etnii aproape egal între români și maghiari, precum și circa 200 de evrei.[17] La 23 august 1944, România a trecut de partea Aliaților, armatele germană și ungară a organizat o ofensivă puternică împotriva noului inamic, reușind să pătrundă în Câmpia Transilvaniei pe o adâncime de circa 30–60 km, peste linia de frontieră existentă atunci. La 5 septembrie 1944, comuna Sărmașu a fost ocupată de armata ungară. A început opresiunea împotriva evreilor și românilor locanici. Populația maghiară din zonă, care sprijinea cauza Ungariei, în dorința recâștigării întregii Transilvanii, a început, împreună cu Garda Maghiară, să jefuiască casele evreilor și românilor.[18] La 9 septembrie 1944, o echipă de jandarmi unguri a ridicat din casele lor pe mai mulți români care avuseseră funcții importante în administrația comunei. Au fost duși într-un lagăr improvizat din Sărmaș. Au fost torturați timp de câteva zile. Potrivit sentinței pronunțate la 28 iunie 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj, “In lagăr li s-a aplicat un tratament cât se poate de neomenos, constând în bătăi, maltratări și înscenarea de execuții în timpul nopții. De exemplu, o dată toți românii din lagăr au fost scoși în curte, puși în genunchi (“La biserică”), iar, după acest exercițiu, toți, fără deosebire de vârstă, au fost puși să se dea peste cap până la istovire.” La 15 septembrie 1944, unii dintre români au fost eliberați, iar alți 18 au fost deportați în Ungaria. Aceștia au fost duși cu camionul în Cluj, unde au fost încolonați și puși să mărșăluiască, escortați de polițiști civili, pe drumul spre Jibou și apoi la Budapesta.[18] Unul dintre deportați și declarați morți a fost Iuliu Moldovan, tatăl actorului Ovidiu Iuliu Moldovan. A fost ucis și preotul Micu, un om în vârstă de aproape 80 de ani. Numărul tuturor românilor deportați care și-au pierdut viața nu se cunoște cu exactitate. Tărian, 29 septembrie 1944[modificare | modificare sursă] În condițiile fluctuațiilor înaintării și retragerii frontului în septembrie 1944, satul Tărian din județul Bihor a fost reocupat de trupele germano-maghiare la 29 septembrie 1944 și, întrucât așezarea se aflase în Ardealul cedat, în localitate au revenit și jandarmii unguri. S-au format două echipe de gardă, pentru satul Tărian, cât și pentru localitatea vecină, Girișul de Criș. Seara, echipa responsabilă pentru Tărian, condusă de Alexandru Harmathi junior a trecut la hărțuirea gospodariilor românești. Au fost uciși 15 oameni și câțiva răniți grav. După crime, garda s-a deplasat în satul Girișul de Criș, în scopul unor crime similare. Au fost opriți însă de echipa de pază de acolo, sub comanda localnicului Alexandru Vagaszki, care l-a dezarmat pe Harmathi.[19] Prundu Bârgăului, 10 octombrie 1944[modificare | modificare sursă] La 10 octombrie 1944, în toiul luptelor din zona Bârgăului dintre unități române și sovietice, pe de o parte, și trupele germano-ungare, pe de altă parte, a avut loc o acțiune de agresiune împotriva populației românești civile. În toamna anului 1944 în acea zonă erau staționate, în retragere, Divizia 27 de grăniceri secui și Regimentul ungar 33 vânători de munte. Au fost arestați circa 20 de localnici români din Prundu Bârgăului și au fost trimiși la Bistrița, de unde însă li s-a dat drumul după două zile. Șapte dintre ei au fost arestați din nou și închiși într-o pivniță. În noaptea de 10 octombrie, românii au fost scoși și duși la marginea unui șanț de apărare antiaeriană, unde au fost împușcați și aruncați în șanț. Una dintre victime, preotul Augustin Pop a fost rănit mai ușor și a reușit să scape cu viață, prin fugă. Tot atunci a fost ridicat de acasă și funcționarul Popovici și dus spre o destinație necunoscută, de unde nu s-a mai întors niciodată.[18] Moisei, 14 octombrie 1944[modificare | modificare sursă] Articol principal: Masacrul de la Moisei. În seria atrocităților îndreptate împotriva populației civile românești se înscrie și masacrul din comuna Moisei, județul Maramureș. 31 de țărani români au fost adunați într-o casă și uciși de soldații unguri aflați în retragere. Au scăpat cu viață
numai doi oameni. Aceștia erau internați în lagărele de muncă din orașul maramureșean Vișeu de Sus, acuzați de "trădare de patrie". De aici, cei 31 de români au fost duși cu un camion la Moisei, satul fiind evacuat complet. 12 dintre au fost închiși într-o căsuță de lemn și împușcați de soldații maghiari care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul a avut loc în jurul orei 15. În noaptea următoare, militarii unguri au dat foc satului. Au ars circa 300 de case. Cadavrele intrate în putrefacție au fost îngropate la două săptămâni după comiterea crimelor, când localnicii, evacuați de autorități, au revenit la gospodăriile lor.[18] Cronologia altor masacre[modificare | modificare sursă] La începutul lunii septembrie 1944, în comuna clujeană Cătina, situată la noua frontieră de după Dictatul de la Viena, mai mulți etnici maghiari localnici au jefuit casele românești din localitate, au omorât o fată în vârstă de 16 ani și au rănit alți doi oameni.[20] În toamna anului 1944, în satul Răchitiș, județul Harghita, un ofițer din armata ungară a omorât șapte români. Ofițerul se ocupa cu aprovizionarea Batalionului 5 secuiesc de graniță. Sub pretextul bănuielii că erau partizani, au fost arestați șapte păstori care se aflau ascunși în pădurea satului. Oțerul a dispus formarea unui pluton de execuție, însă plutonul a refuzat să-i împuște. Au fost aleși alți soldați care i-au împușcapt pe cei șapte români.[21] La 5-7 septembrie 1944, grăniceri unguri, alături de civili din comuna mureșeană Șincai, au trecut frontiera în satul Fânațe, unde au omorât trei localnici români. De teamă să nu fie maltratat, aflând că a fost căutat, Gheorghe Ursuț s-a spânzurat în curtea casei sale. Aceeași bandă a jefuit și incendiat gospodăriile românești.[22] La 8 septembrie 1944, satul Ozd, județul Târnava Mică interbelic, azi județul Mureș, preotul maghiar din localitate predă trupelor maghiare doi ciobani români. Aceștia au fost duși sub escortă în orașul Luduș, unde au fost executați prin împușcare și îngropați.[23] La 23/24 septembrie 1944, în satul clujean Gădălin, soldați unguri au împușcat doi localnici români. Armata română le-a descoperit cadavrele dezbrăcate și înhumate în islazul comunei.[19] * La 24 septembrie 1944, în timpul luptelor dintre armatele ungară, sovietică și română, în Turda au fost asasinați 18 români. Aceștia, în special femei și copii, se adăposteau de barajul de artilerie sub un pod de cale ferată. Au fost împușcați de militari unguri. Urmările masacrelor din Transilvania de Nord[modificare | modificare sursă] După ocuparea Ardealului de Nord în toamna anului 1940, pentru populația românească a început unul dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei recente. La acțiunile de răzbunare ale unor maghiari naționaliști ardeleni împotriva românilor s-au adăugat abuzurile militare, măsurile polițienești de teroare impuse de noile autorități, arestări ilegale, execuții sumare și aroganța agresivă a reprezentanților noilor structuri administrative. În cursul unor acțiuni de depistare erau vizați, în primul rînd, etnicii români considerați naționaliști, în primul rând preoți și învățători. Aceștia au devenit victimele unor cetățeni maghiari zeloși, ale trupelor ungare și ale unor formațiuni paramilitare: au fost batjocoriți, torturați și unii linșați.[24] Date oficiale privind abuzurile comise de autoritățile horthyste[modificare | modificare sursă] Întrun raport statistic al Secretariatului de stat pentru naționalități, din București, privind situația din Ardealul de Nord în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941, sunt menționate 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective și individuale.[24] Conform unui articol de William Totok apărut la data de 02.09.2003 în revista Observator Cultural, intitulat Febra răsăriteană a reabilitărilor. Cazul Albert Wass</ref> La câteva zile de la instalare, autoritățile de ocupație au început deportarea românilor în lagăre. Potrivit unui raport al comandantului lagărului din orașul Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au fost internați în luna septembrie 1940 1.315 români, mult peste capacitatea sa maximă. În consecință, încă din aceeași lună au fost înființate alte lagăre la Someșeni și Florești, lângă Cluj Napoca.[25] Au existat și expulzări în
masă ale ardelenilor peste noua frontieră impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a etnicilor români considerați periculoși sau prezumtiv ostili noului regim. Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când, în septembrie și octombrie, autoritățile ungare au fost alungate de unitățile militare sovietice și române. Până la 1 ianuarie 1941, au fost în total 109.532 de refugiați români, la care se mai adaugă 11.957 de ardeleni expulzați de autoritățile maghiare (între care și cazuri de etnici maghiari nerecunoscuți ca maghiari).[26] O statistică vizând perioada 1 septembrie 1940 – 1 decembrie 1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate.[27] Acestora li s-au adăugat numeroșii refugiați, care și-au părăsit localitățile de domiciliu de teama noii administrații maghiare. Documentele de epocă relevă că la 23 august 1944, când a început lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenite din teritoriul cedat în baza dictatului de la Viena.[28] În această perioadă, au avut de suferit și școlile și bisericile românești. Pe teritoriul Ardealului cedat funcționau (la 30 august 1940) 1.666 de școli elementare cu predare în limba romană și 67 de unități de învățământ liceal, profesional și superior. La începutul anului școlar 1941/1942, numărul școlilor primare s-a redus cu 792 de unități, iar în anul 1940/1941 mai funcționa un singur liceu cu limba de predare română - cel din Năsăud - și numai șapte secții românești în cadrul unor licee cu altă limbă de predare.[27] Membri participanți[modificare | modificare sursă] Cele trei organe de represiune ale regimului horthyst erau armata, poliția și jandarmeria, asistate de numeroase organizații naționalist-șovine, instituții militarizate și paramilitare. Cele mai cunoscute organizații paramilitare iredentiste implicate[27] (cu adăugarea unei formațiuni românești similare, din 1944): Garda zdrențăroșilor (a Rongyos Gárda); s-a remarcat în prigoana împotriva românilor Vânătorii turanici (a Turáni vadászok), organizație protocronistă teroristinformativă, cu filiale de oraș, plasă și județ Uniunea camaraderească "Turul" (a Turul bajtársi szövetség) Asociația națională de tir (az Országos Magyar Lövész Egyesület)[29] Divizia secuiască de frontieră (a Székely Határőr Hadosztály) Voluntarii pentru Ardeal "Iuliu Maniu"; organizație paramilitară română care a comis omoruri sub pretextul răzbunării pentru acte similare comise de unguri (vezi și art. Aita Seacă) După aplanarea conflictului, la 10 iulie 1945 s-a înființat la Cluj Napoca un Tribunal al Poporului pentru a-i judeca pe criminalii de război. Instanța a procurat date, dovezi, mărturii privind masacrele comise pe teritoriul din nordvestul României. Tribunalul Poporului din Cluj a pronunțat în perioada 13 martie – 28 iunie 1946 nouă sentințe (hotărâri). După desființarea sa, judecarea criminalilor de război a fost preluată de Curtea de Apel Cluj (1946 – 1952). Tribunalul Poporului din Transilvania de Nord și succesoarele sale au condamnat 481 de persoane (găsite vinovate pentru crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității): 370 unguri, 83 germani, 26 români și 2 evrei. Tribunalul din Cluj a decis 100 de condamnări la moarte, 163 de condamnări la închisoare pe viață și alte sentințe. Majoritatea acuzaților au fost judecați în contumacie și nu și-au ispășit pedeapsa niciodată. Edificator este faptul că, din totalul de 72 de criminali maghiari (52 originari din Ungaria și 20 din România) condamnați la moarte de instanța din Cluj, absolut toți au fost judecați în contumacie. Printre personalitățile maghiare transilvănene implicate în acțiuni contra românilor și contele scriitor Albert Wass, considerat și astăzi criminal de război.[30] Albert Wass și tatăl său Andrei au fost găsiți în 1946 vinovați de crime de război și condamnați la moarte de Tribunalul Poporului Cluj. Potrivit rechizitoriului, Wass senior și junior au ordonat asasinatele asupra etnicilor români și evrei de la Mureșenii de Câmpie și Sucutard. La 10 martie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de revizuire formulată de petentul Andreas Wass, ca fiu al condamnatului Albert Wass (între timp decedat), împotriva sentinței nr. 1 din 13 martie 1946 pronunțată de Tribunalului
Poporului, prin care acuzații Andrei Wass, Albert Wass și alții fuseseră condamnați la moarte în contumacie.[31] Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut hotărârea Tribunalului Poporului din 1946, prin care Albert Wass a fost condamnat la moarte.[32] Reacțiile maghiarilor față de atrocitățile comise sub ocupația horthystă[modificare | modificare sursă] Maghiarii din Transilvania intrată sub stăpânirea Ungariei au întâmpinat cu satisfacție hotărârile Dictatului de la Viena, sperând ca, în finalul războiului, Hitler să îi acorde lui Horthy întreg Ardealul.[16] Numeroși etnici maghiari au participat, alături de militari, la masacrele împotriva populației românești. Au devastat, profanat și dărâmat din temelii biserici românești - mai ales în ținuturile locuite de secui -, au jefuit și incendiat casele românilor ori au torturat și ucis oláhok ("vlahi"). Au fost însă, ce-i drept în puține cazuri, și localnici unguri care s-au implicat în salvarea unor familii de români. Printre aceștia este cunoscut cazul lui Iosif Gáll, care a salvat de la moarte mai mulți ardeleni în timpul masacrului de la Treznea. O mărturie în acest sens este și aceea a lui Gavril Butcovan, unul dintre supraviețuitorii dramei din comuna Ip, Sălaj:[4] „Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toți consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyști. Au fost și maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-și prin acest gest viața în pericol. Astfel au fost salvați din mâna ucigașă a horthyștilor cel puțin trei familii de români. Cu siguranță, dacă acțiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulți care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, și în mod sigur numărul celor uciși era mult mai mic.” Au existat cazuri în care localnici maghiari au căzut jertfă alături de români. Între aceștia a fost slujitoarea Șarolta Juhász din Mureșenii de Câmpie, care a fost ucisă împreună cu întreaga familie a preotului Bujor. Bibliografie[modificare | modificare sursă] Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României.Transilvania, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, [2] Manea, Mihai și Teodorescu, Bogdan, Istoria românilor. Manual pentru clasa XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994 Țurlea, Petre, Ip si Trăznea, Atrocități maghiare și Acțiune diplomatică, Editura Enciclopedică, București, 1996 Hitchins, Keith, Rumania: 1866-1947, (colecția) Oxford History of Modern Europe, Oxford University Press, 1994 Scurtu, Ioan; Stănescu-Stanciu, Teodora; Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria Românilor între anii 1918– 1940, Editura Universității, București, 1998 Lehrer, Milton G., Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Editura Vatra Românească, București, 1991 Fătu, Mihai și Mușat, Mircea, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 - octombrie 1944), Editura Politică, București, 1985 Marinescu, D. și Neagu, C., Fapte din umbră, Editura Politică, București, 1983 Articol în Ziarul de Mureș Levente Benkő, És mit mondanak a levéltári források? Adalékok az 1944. szeptember 26-i szárazajtai magyarellenes mészárláshoz (Și ce spun sursele de arhivă?). În revista: Székelyföld, X/2006., Editura Hargita, 2006 Niciu, Marțian; Racovițan, Mihai; Țepelea, Ioan; Lechințan, Vasile; Ciubăncan, Vasile; Țârău, Liviu,Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII: Transilvania în cel de-al II-lea război mondial, editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pp. 1395-1642 Note[modificare | modificare sursă] ^ a b Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap.VII, Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 20 [1] ^ Dan Grecu, Ardealul de Nord în timpul administrației ungare (sept. 1940 - oct. 1944) ^ Imagini cu trupele ungare intrând la 11 septembrie 1940 în orașul Cluj ^ a b c d 68 de ani de la Dictat. Mărturii despre masacrele de la Ip și Traznea articol publicat în ziarul Gardianul, ediția din 02.09.2008 ^ a b c Tribunalului Poporului din Cluj, sentința publică din 13 martie 1946 ^ a b Ceremonii comemorative la Treznea și Ip, articol publicat în ziarul Magazin sălăjean, ediția din 09.09.2008 ^ Societatea CulturalȘtiințifică "George Barițiu", Istoria României.Transilvania, volumul II, capitolul VII Transilvania
în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 31 ^ a b Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 40 ^ a b Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, ClujNapoca, 1997, pag. 44 ^ Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 29 ^ Curtea de Apel Cluj, sentința din 09.10.1946 ^ a b c Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 42 ^ Curtea de Apel Cluj, secțiunea a III-a, sentința din 30.10.1946 ^ Tribunalul Poporului din Cluj, sentința din 26.06.1946 ^ Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 45 ^ a b Nicholas M. Nagy-Talavera, Anatomia unui masacru ^ Matatias Carp, Sărmaș: Una dintre cele mai oribile crime fasciste, București, 1945 ^ a b c d Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 55 ^ a b Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 52 ^ Curtea de Apel Cluj, sentința din 15.08.1951 ^ Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 59 ^ Curtea de Apel Cluj, secțiunea a III-a, sentința din 07.10.1946 ^ Curtea de Apel Cluj, sentința din 13.10.1950 ^ a b William Totok, Febra răsăriteană a reabilitărilor. Cazul Albert Wass, în: Observator Cultural, ediția 02.09.2003 ^ Arhiva Sr. Cluj-Napoca, fond Prefectura județului Cluj. Acte confidențiale - prezidențiale, 1940, dosar 54,98,255,511 ^ Dictatul de la Viena. Atrocități maghiare contra românilor ^ a b c Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României. Transilvania, vol. II, cap. VII Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag. 24 ^ Mihai Fătu și Mircea Mușat, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 - octombrie 1944), Editura Politică, București, 1985, pag. 142-144 ^ Vezi, comparativ, asociațiile tradiționale austriece și germane de tip Schützenverein, cu trecut paramilitar. ^ Albert Wass rămâne criminal de razboi ^ Respingere de revizuire în procesul Wass ^ Scriitorul Albert Wass rămâne condamnat la moarte și prin decizia Înaltei Curți. Vezi și[modificare | modificare sursă] Masacre în Transilvania, 1848-1849 Legături externe[modificare | modificare sursă] Masacre antiungurești. Film documentar cu mărturii depuse de supraviețuitori Aparatul represiv horthyst Ioan Covăsneanu, Dramele de după Diktatul de la Viena din 30 august 1940 (III), Cuvântul liber, 10 noiembrie 2006 Ioan Covăsneanu, Dramele de după Diktatul de la Viena din 30 august 1940 (IV), Cuvântul liber, 13 noiembrie 2006 Ioan Covăsneanu, Dramele de după Diktatul de la Viena din 30 august 1940 (VI), Cuvântul liber, 15 noiembrie 2006 Ioan Covăsneanu, Dramele de după Diktatul de la Viena din 30 august 1940 (VII), Cuvântul liber, 16 noiembrie 2006 Ioan Covăsneanu, Dramele de după Diktatul de la Viena din 30 august 1940 (VIII), Cuvântul liber, 17 noiembrie 2006 Ioan Covăsneanu, Dramele de după Diktatul de la Viena din 30 august 1940 (X), Cuvântul liber, 21 noiembrie 2006 Ioan Covăsneanu, Dramele de după Diktatul de la Viena din 30 august 1940 (XIII) , Cuvântul liber, 24 noiembrie 2006 65 de ani de la odiosul Diktat de la Viena Transilvania de Nord între eliberarea de sub horthyiști și ocupația sovietică (septembrie 1944 – martie 1945) Istorie tragică: Masacrele din
Transilvania de Nord (1940-1944), 4 aprilie 2009, Amos News Manuela Morar, A fost odată în Transilvania | YouTube. Film documentar cu mărturii depuse de supraviețuitori (cu subtitrare în l. engleză) A fost odată în Transilvania | Vimeo. Film documentar 2007 (subtitrat în l. engleză). Regizor: Manuela Morar. Producător: Hyperion University. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentului 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari și cu membri ai organizației Nemzetőrség („Straja națiunii”) au declanșat un holocaust în comuna Ip din județul Sălaj, precedat de torturi și violuri. Monumentul victimelor maghiare din Aita Seacă Categorii: 1940 în România1940 în teritoriile românești ocupateAnti-românismCrime de război în cel de-al doilea război mondialGenocidMasacre antiromâneștiMasacre în RomâniaPogromuriTransilvania de Nord Meniu de navigare Nu sunteți autentificatDiscuțiiContribuțiiCreare contAutentificareArticolDiscuțieLecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare Salt Pagina principală Portaluri tematice Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Schimbări recente Articole cerute Ajutor Portalul comunității Donații Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Element Wikidata Citează acest articol Limbi Adaugă legături Ultima modificare a paginii efectuată la 30 august 2016, ora 23:32. Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare. 10 noiembrie 2016 la 17:09 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=jhdFe3evXpk Maybe we will all die, but our chidlren will live... 10 noiembrie 2016 la 16:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Brandon Gervickas. 10 noiembrie 2016 la 16:07 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de 8. Interetnikai Színházi Fesztivál Festivalul Interetnic de Teatru. Tompa Gabor și Sfântul Francisc. You get along with that. 10 noiembrie 2016 la 16:01 UTC+02 In popular culture See also: Vietnam War in film, Vietnam War in games, and War in popular culture The Vietnam War has been featured extensively in television, film, video games, and literature in the participant countries. In American popular culture, the "Crazy Vietnam Veteran", who was suffering from posttraumatic stress disorder, became a common stock character after the war. One of the first major films based on the Vietnam War was John Wayne's pro-war film, The Green Berets (1968). Further cinematic representations were released during the 1970s and 1980s, including Michael Cimino's The Deer Hunter (1978), Francis Ford Coppola's Apocalypse Now (1979), Oliver Stone's Platoon (1986) – based on his service in the U.S. military during the Vietnam War, Stanley Kubrick's Full Metal Jacket (1987), Hamburger Hill (1987), and Casualties of War (1989). Later films would include We Were Soldiers (2002) and Rescue Dawn (2007).[33] The war also influenced a generation of musicians and songwriters in Vietnam and the United States, both anti-war and pro/anticommunist. The band Country Joe and the Fish recorded "I-Feel-Like-I'm-Fixin'-To-Die Rag" / The "Fish" Cheer in 1965, and it became one of the most influential anti-Vietnam protest anthems.[33] Many songwriters and musicians supported the anti-war movement, including Pete Seeger, Joan Baez, Peggy Seeger, Ewan MacColl, Barbara Dane, The Critics Group, Phil
Ochs, John Lennon, Nina Simone, Neil Young, Tom Paxton, Jimmy Cliff and Arlo Guthrie. Wikipedia. 10 noiembrie 2016 la 14:55 UTC+02 http://www.riseproject.ro/csibi-barna-trimis-in-judecata-pentru-propaganda-fascista/ Csibi ucraineanu. 10 noiembrie 2016 la 14:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 10 noiembrie 2016 la 14:23 UTC+02 https://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/russiadada_saga.docx Putinadada saga, 57 pagini. 10 noiembrie 2016 la 13:16 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=kE_zqVPr4HI Metodică militară față de Federația Putin. 10 noiembrie 2016 la 00:47 UTC+02 Carbunarul si boierul. Luni, 7. Nu ma îndoiesc ca Garrone nici nu s-ar fi gândit macar, sa zica vorbele pe care Carol Nobis le-a spus azi dimineata lui Betti. Carol Nobis e mândru, fiindca tatal sau e boier mare; un domn înalt cu barba neagra, foarte serios. El vine în fiecare zi, sa aduca pe fiul sau la scoala. Ieri dimineata, Nobis se certa cu Betti, unul dintre cei mai mici, dintre fii unui carbunar, si nemaistiind ce sa-i zica de necaz, tocmai fiindca dânsul era de vina, striga în gura mare: - Tatal tau este un calic! Betti se înrosi ca focul, îl podidira lacrimile, dar nu raspunse nimic; însa ajungând acasa spuse tatalui sau. Carbunarul, om mic si înnegrit de carbuni de sus pâna jos, veni cu copilul de mâna la lectia de dupa-amiaza, ca sa se plânga profesorului. Pe când carbunarul se jeluia profesorului si noi toti taceam si ascultam, tatal lui Nobis, care, dupa obicei, se oprise în pragul usii sa scoata mantaua fiului sau, auzind ca e vorba de el, intra si ceru deslusiri. - Uite, domnule, ce s-a întâmplat, raspunse profesorul, meseriasul acesta a venit sa se plânga de fiul dumitale, Carol, care a zis azi dimineata fiului sau: - Tatal tau este un calic! Domnul Nobis îsi încreti fruntea si se rosi putin, apoi întreba pe Carol: - Ai spus tu vorbele acestea? Baiatul statea în picioare, drept în mijlocul clasei, cu capul plecat dinaintea micului Betti si nu zicea nimic. Tatal sau, apucându-l de mâna, îl împinse spre Betti, zicându-i: - Cere-i iertare! Carbunarul voi sa se împotriveasca, zicând: - Nu, nu, domnule! Dar domnul Nobis nu voi sa-l asculte si zise înca o data fiului sau: - Cere-i iertare!... N-auzi?... Spune dupa mine: Iarta-ma, am zis niste vorbe nesocotite si nedemne împotriva tatalui tau, caruia tatal meu se simte onorat de a-i strânge mâna! Carbunarul se împotrivi iarasi, însa domnul Nobis starui si mai mult, si copilul zise încet, de abia i se auzea glasul: Iarta-ma, am zis niste vorbe nesocotite si nedemne împotriva tatalui tau, caruia tatal meu se simte onorat de a-i strânge mâna! Dupa aceea, domnul Nobis întinse mâna carbunarului care i-o strânse cu putere si împinse pe fiul sau în bratele lui Carol. - Va rog, domnule profesor, sa puneti pe acesti doi baieti în banca unul lânga altul, zise domnul Nobis. Când baietii fura rânduiti la locul cuvenit, tatal lui Carol saluta si pleca. Carbunarul ramase câteva minute pe gânduri, uitându-se la cei doi copii, care stateau alaturi; se apropie de banca si ramase uitându-se tinta la Nobis cu o privire iubitoare si plina de parere de rau, ca si cum ar fi voit sai spuna ceva, dar nu zise nimic; întinse mâna, ca sa-l mângâie si nu cuteza; atinse numai usor fruntea cu degetele cele groase. Se îndrepta dupa aceea catre usa, se întoarse înca o data, ca sa-l vada, si pleca. - Aduceti-va bine aminte ce ati vazut, dragii mei copii, zise profesorul, aceasta e cea mai frumoasa lectie din timpul anului... cuore 10 noiembrie 2016 la 00:10 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 10 noiembrie 2016 la 00:08 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 9 noiembrie 2016 la 23:54 UTC+02 O politică americană de izolaționism nu ar face decât să izoleze americanii și economic. Chiar și tatăl lui Trump a făcut business, nu a muncit. Dacă americanii vor asculta de Trump vor trebui să muncească precum chinezii tot. 9 noiembrie 2016 la 23:25 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=rQTjdOIncUo 9 noiembrie 2016 la 22:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Liviu Dragnea. Domnul Dragnea își pune nădejdea într-o călăuză oarbă. Nu știi tu că de când e omul pe pământ bucuria nelegiuitului a fost scurtă și înălțarea omului rău numai de-o clipă? - Cartea Iov. 9 noiembrie 2016 la 22:36 UTC+02 https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_Constitution#Preamble 9 noiembrie 2016 la 22:19 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Mircea Cartarescu. Mircea Cărtărescu, care până acum o lună râvnea Nobelul, premiu american în fond, acum o acuză pe Hillary Clinton de corupție, acuzând și întreaga democrație americană, ca în vremurile bune de la începutul optzecismului. Mircea Cărtărescu nu va mai lua Nobelul, cât se poate omenește prevedea, niciodată. Nu, Domnule Cărtărescu, America e prea credincioasă și are sufletul prea bun și a fost păcălită de un păcălici, părinții care și-au pus votul în pălăria acestui prost sperând numai binele copiilor lor. Oricum va dura maxim patru ani. Noi, noi poate nu vom mai trăi până atunci, nu vom mai apuca ziua a mare săracii, dar de ce să mâncăm iar căcat, domnule Cărtărescu? România, Europa, Civilizația, Lumea a Treia și băieții care ne susțin își vor reveni la civilizație și cultură. Inclusiv America. Dumneata n-ai văzut niciodată căsnicii ratate?, până și Moise a permis divorțul. 9 noiembrie 2016 la 21:57 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Marius Ianus. 9 noiembrie 2016 la 21:07 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marius Ianus. Domnul călugăr ortodox sau ce e Marius Ianuș m-a numit pe pagina asta sectar și evreu sau jidov sau cum pula mea a zis și eu am zis că-i muist și și-a șters omiliile. 9 noiembrie 2016 la 20:59 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=AX-MyKQlndo 9 noiembrie 2016 la 19:45 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marius Ianus. Domnul călugăr ortodox sau ce e Marius Ianuș m-a numit pe pagina asta sectar și evreu sau jidov sau cum pula mea a zis și eu am zis că-i muist și și-a șters omiliile. 9 noiembrie 2016 la 19:39 UTC+02 Cum poți fi prieten cu un șovin religios și antisemit, domnule Marius Ianuș? Și muist pe deasupra? 9 noiembrie 2016 la 19:06 UTC+02 În România sunt multe sate, și satul meu Livadia de Coastă din județul Hunedoara, cu multe case pustii scoase la vânzare, sate pustinite. 9 noiembrie 2016 la 18:49 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 9 noiembrie 2016 la 17:43 UTC+02
http://www.b_stfilme.info/kundun-1997/ 9 noiembrie 2016 la 15:59 UTC+02 Sunt bazat pe mâna mea, lai lai lai lai la Pot s-o dau cu cine vrea... 9 noiembrie 2016 la 15:51 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ZSS5dEeMX64 9 noiembrie 2016 la 15:48 UTC+02 We eat the same rice bowl... 9 noiembrie 2016 la 15:42 UTC+02 Donald John Trump (born June 14, 1946) is an American businessman and the Presidentelect of the United States. He is scheduled to take office as the 45th President on January 20, 2017. As the Republican Party's nominee for president in the 2016 election, he defeated Hillary Clinton in the general election on November 8, 2016. Trump is currently the chairman and president of The Trump Organization, the principal holding company for his real estate ventures and other business interests – a position he has said he will vacate prior to his assumption of the presidency. During his career, Trump has built office towers, hotels, casinos, golf courses, and other branded facilities worldwide. Trump was born and raised in New York City and received a bachelor's degree in economics from the Wharton School of the University of Pennsylvania in 1968. In 1971 he was given control of his father Fred Trump's real estate and construction firm and later renamed it The Trump Organization, rising to public prominence shortly thereafter. Trump has appeared at the Miss USA pageants, which he owned from 1996 to 2015, and has made cameo appearances in films and television series. He sought the Reform Party presidential nomination in 2000, but withdrew before voting began. He hosted and co-produced The Apprentice, a reality television series on NBC, from 2004 to 2015. As of 2016, he was listed by Forbes as the 324th wealthiest person in the world, and 156th in the United States. In June 2015, Trump announced his candidacy for president as a Republican and quickly emerged as the frontrunner for his party's nomination. In May 2016, his remaining Republican rivals suspended their campaigns, and in July he was formally nominated for president at the 2016 Republican National Convention. Trump's campaign has received unprecedented media coverage and international attention. Many of his statements in interviews, on Twitter, and at campaign rallies have been controversial or false. Several rallies during the primaries were accompanied by protests or riots. On October 7, a 2005 audio recording surfaced in which Trump bragged that fame made women amenable to kissing and groping; multiple women accused him of forcibly doing so shortly thereafter.[3][4] He apologized for the 2005 comments and denied the allegations, describing them as part of a wider smear campaign. Trump's platform included renegotiation of U.S.–China trade deals, opposition to particular trade agreements such as NAFTA and the Trans-Pacific Partnership, stronger enforcement of immigration laws together with building a wall along the U.S.–Mexico border, reform of veterans' care, repeal and replacement of the Affordable Care Act, and tax cuts. Following the November 2015 Paris attacks, Trump called for a temporary ban on Muslim immigration to the United States, later stating that the ban would focus instead on countries with a proven history of terrorism, until the screening for potential terrorists is improved. He will be the oldest person to ever become a first-term president, at the age of 70, surpassing Ronald Reagan who was 69 years of age upon winning the 1980 election. - Wikipedia. 9 noiembrie 2016 la 15:07 UTC+02 Mecanismul virtuții și păcatului Nu faci, oricine ai fi, un păcat, orice păcat, pentru că nu e în natura ta să îl comiți, ci pentru că îți interzice Sfânta Biblie.
9 noiembrie 2016 la 14:50 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Hannelore Condiescu. 9 noiembrie 2016 la 14:01 UTC+02 America ar trebui să îi facă un psihologic lui Donald Trump și cel mai probabil să repete alegerile. 9 noiembrie 2016 la 13:28 UTC+02 If America does not respect Her pledges, you know what I mean, we think that China should rise her prices towards the US, and I am very curios what will Trumpmerica do. I, Felix, hope in America hearing my voice Torna, torna, fratre. America is loved by both Romania and China. And only used and abused by Russian Federation. 9 noiembrie 2016 la 13:21 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=b2Y1wOWgDno 9 noiembrie 2016 la 13:11 UTC+02 Americii i-e frică. României nu. 9 noiembrie 2016 la 13:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 9 noiembrie 2016 la 12:24 UTC+02 GER PASTELAT *** Lângă felinar Arbori ninși de lumină. Vânt îngălbenit. *** Clară boltă bleu Nori amestecați târând. Amurg desfrunzit. *** Pe cer muribund Zbor înghețate aripi. În ger pastelat. *** Pătând zăpada Îngenuncheate lacrimi. Dimineți stinse. *** Cerul înflorit Luminos arhipelag. Stradă stelată. *** ‘Nalt stâlp electric Învăluit de pâclă. Arbori în flăcări. *** Din plopii galbeni Plutesc convexe frunze. Stei întristatu. *** Între trandafiri Frunze atârnă stingher. Cer ars de lacrimi. *** Îi zic iar păsări Din salcâmii încă albi Legănați de vânt. Tema pieselor verii Sau doar încă gamele. *** În pervaz clinchet De pasăre sub valuri Rostogolit îmi Învinge radioul În derivă, scufundat. *** Alb magnoliu Arând cerul prim secund Răsfrânte stele În moi cinci colțuri Lumină călcând trepte. *** Cerul strălucind Fosfenic peste codrul Cuprins de bezne. Valuri pătrate, drepte Noaptea prin salcâmi și noi. *** Pâlcul de rațe Curgând omogen pe râu Săltat de valuri Mocirlindu-și penele Verzi și tălpile late. 9 noiembrie 2016 la 12:23 UTC+02 ENGOLPION (haiku, tanka) ENCOLPION (haiku, tanka) Felix Rian (from the poem book “IMERSIUNE POSIBILA - POSSIBLE IMMERSION”, published in 2004) * În pervaz, în geam Picură rotogoale. Ochiuri albastre. In the frame, in the window Rolls drip. Blue water eyes. * Înghețatul geam Salcâmul umed și alb. Palidă iarnă. The frozen window The damp and white acacia. Pale winter. * Lângă fereastră Salcâmul se înălbi De dimineață. Near the window The acacia has been whitened Of morning. * Pe ceru-n amurg Prunii, negru filigran. Aer limpede. On the sky at dusk The plum trees, black filigree. Transparent air. * Prin crengi albăstrii Reci cețuri electrice. Sfârșit de iarnă. Through blue branches Cold electric mist. End of winter. * Înnegrit salcâm Azur vitraliu, amurg. Busuioc uscat. In blackened acacia Blue stained-glass, dusk. Withered basil. * Pe o creangă albă Un sticlete țopăie. Frig fosforescent. On the white branch A thistlefinch hops. Phosphorescent cold. * În pervazul ud Firimituri pentru vrăbii. Picură țurțuri. On the wet window frame Crumbs for sparrows. Icicles drip. * Peste sat ninsă Noapte – pată sepia. Fulgi de hârtie. Over the village snowed Night – cuttle fish stain. Flakes of paper. * Stradă pustie Câteva geamuri licăr. Noapte geroasă. Desert street A few windows sparkle. Frosty night. * În apartament Frig conturat limpede. Umbră de pin nins. In the flat Clearly outlined cold. Snowed pine shadow. * Înroșind burgul Găuriți monoliți dalbi Luminoși în frig. (haiku în amintirea Revoluției din Decembrie 1989) Red colouring the city Pierced white monolithes Bright in cold. (haiku in the memory of the Revolution of December 1989)
* În bezna nopții Steaua lumină tare La nașterea Lui. In night’s darkness The Star brightened up strongly At His birth. * Jos în grădină E zăpadă mucedă. Soare – bec aprins. Down in the garden There is moulded snow. Sun – fiery bulb. * Prin haturi albe Felinare aruncă Nuanțe nocturne. Through white baulks Street lamps throw Nightshades. * Pătrar de Lună Peste tren înzăpezit. Afânat deșert. Moonquarter Over snowed up train. Beaked up desert. * Pe scaunul pătat Becul plouă alb-gălbui. Iarnă sub astre. On the stained chair The bulb rains yellowwhite. Winter under stars. * Porțelan negru Unde, ceaiul fumegă La miezul nopții. Black porcelain Waves, the tea smokes At midnight. * Aici în Hațeg Blocurile sunt dune În neagra beznă. Here in Hațeg The blocks of flats are dunes In the black darkness. * Falduri lichide Recif sticlos palpitând. Solare lumini. Liquid kerchiefs Glassy reef throbbing. Solar lights. * Dincolo de geam Seara, albstră sticlă. Cristale albe. Beyond the window Evening, blue glass. White cristals. * Pe cerul sferic Norii – sparte aisberguri. Calmă derivă Pe lentila convexă A mareei celeste. On the spherical sky The clouds – broken icebergs. Calm drift On the convex lens Of the celestial tide. * Drumul livezii Flori înalte, uscate. Pământ ud, reavăn. Scoarța de prun, rosie Lumină vegetală. The orchard’s road Tall, witered flowers. Wet soil, damp. Plumtree bark, red Vegetable light. * Pol abandonat De banchize și zăpezi Călduros dezgheț Apă, magnetic respins Infern alb înțepenit. Abandoned pole By ice packs and snow Warm thow Water, magnetic repelled White turned to stone inferno. * Cerul sfărâmat Prin minuscule nervuri Globule verzui Dendrice elevații Mici pete în fereastră. The crumbed sky Through tiny nervures Green globules Dendric elevations Little staines in the window. * (se dedică tatălui meu) Galben imanent Albă camera tatei Dacă nu ești d-ta Nu-mi pasă de fulgii dalbi Natura, univers gol. (dedicated to my father) Yellow intricate presence White dad’s room If you are not I don’t care about the white snow flakes Nature, empty universe. 9 noiembrie 2016 la 12:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 9 noiembrie 2016 la 12:16 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 9 noiembrie 2016 la 12:13 UTC+02 Nicolae Milescu Spătarul, român european E frumoasă moștenirea peste veacuri a oamenilor. Nicolae Milescu Spătarul. https://www.youtube.com/watch?v=HG7I4oniOyA Annie Lennox Why (Official Music Video) YOUTUBE.COM E adevărat că românu nu piere. Nici Leșu, neamțu, austriacu, italu și mai mulți, în sfârșit, să trăiască. Un continent dacă puteți să îl păstrați. omânia, 3 000 000 țărani chinezi, cât Treimea. Polonia e mai mare. Dar să ia tot trei. Germania să ia cinci, muncitori de toate felurile. Italia vreo trei-patru, cât poate. Și cine se mai bagă, e deștept. 9 noiembrie 2016 la 11:19 UTC+02 China Nu știu ce se va întâmpla, dar cu puțin cap, dacă România își continuă prietenia cu China, îi va fi foarte greu domnului Putin să ne ocupe și deasemenea mare parte din Europa. And for this Romania must receive three milion Chinese peasants, to be dispersed strategically over the country, and from that point Romania will become invulnerable. Racism = Slavery, Friendship = Freedom. 9 noiembrie 2016 la 11:10 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=35K6vQRt67g 9 noiembrie 2016 la 10:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 9 noiembrie 2016 la 10:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker.
9 noiembrie 2016 la 10:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 9 noiembrie 2016 la 07:18 UTC+02 Raul Constantinescu a distribuit un link în cronologia ta. 9 noiembrie 2016 la 01:55 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=hcm55lU9knw 9 noiembrie 2016 la 01:49 UTC+02 If you do not opress the alien... Motivul pentru care oamenii m-or batjocorit toată viața e pentru că tata e refugiat, străin. Biblia interzice asuprirea străinilor de pe vremea lui Moise și Avraham, apoi Ieremia, dar oamenilor nu le pasă de ei. 9 noiembrie 2016 la 01:45 UTC+02 Arestatul. Vineri, 17. Întâmplarea ce o voi povesti acum este, fara îndoiala, cea mai curioasa din tot anul! Tata m-a luat cu el ieri dimineata în împrejurimile de la Moncalieri, ca sa vedem o vila de închiriat pentru vara viitoare, fiindca în anul acesta nu ne mai ducem la bai. Acolo gasiram pe un fost profesor, care acum este secretarul stapânului casei. Ne arata toate odaile, apoi ne pofti la el, unde ne dete câte o dulceata. Pe masa lui se afla o calimara de lemn, de forma conica, sculptata într-un chip ciudat. Vazând pe tata ca se uita cu curiozitate la ea, acel domn îi zise: - Țin foarte mult la calimara asta si va spun de ce. Sunt acum câtiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarna am fost trimis sa dau lectii arestatilor din puscaria de la marginea orasului. Îmi faceam lectiile în biserica puscariei, cladire de forma rotunda, având jur-împrejur, în zid, mici ferestrui patrate închise cu drugi de fier încrucisati si fiecare ferestruie raspundea în câte o chilie. Îmi faceam lectia plimbându-ma prin biserica rece si întunecoasa; scolarii mei stateau pe la ferestrui cu caietele sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau chipurile lor, niste chipuri galbene, cu barbi lungi si cu parul zbârlit si carunt, cu niste ochi sticlosi de hoti si de ucigasi. La numarul 78 se afla unul mult mai silitor decât ceilalti, care învata bine si se uita la mine cu respect si recunostinta. Era frumos, tânar, cu barba neagra, sarmanul mai mult nenorocit decât vinovat. Meseria lui era tâmplaria de lux. Odata, înfuriat ca stapânul sau îl înjurase pe nedrept, îi azvârli cu rindeaua în cap, si dând într-un ceas rau, îl ucisese. Pentru acest omor fu osândit la mai multi ani de închisoare. Bietul om, în trei luni învatase sa scrie si sa citeasca. Citea mereu si, de ce mergea înainte cu învatatura, se facea tot mai silitor si se caia mai amarnic de crima ce o savârsise fara voie. Într-o zi, pe la sfârsitul lectiei, îmi facu semn sa ma apropii de ferestruia lui, si-mi spuse cu parere de rau, ca a doua zi pleaca de la Turin, fiindca-l trimiteau sa-si sfârseasca anii de osânda în închisorile din Venetia. Îsi lua ramas bun de la mine, rugându-ma cu vocea umilita si înduiosata sa fac bine, sa-i dau mâna. Eu i-o întinsei si el mi-o saruta, zicându-mi: Va multumesc din toata inima! si disparu, iar eu îmi retrasei mâna scaldata în lacrimi. Sunt sase ani de atunci si nu l-am mai vazut. Nici nu mai ma gândeam la acel nenorocit, când, alaltaieri de dimineata, vad ca vine la mine un necunoscut, rau îmbracat, cu o barba lunga si neagra, în care se zareau câtiva peri albi. El ma întreba: - Dumneavoastra sunteti domnul profesor Vespucci? - Eu! îi raspunsei, dar dumneata cine esti? - Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastra m-ati învatat sa scriu si sa citesc acum sase ani, va aduceti aminte. La cea din urma lectie mi-ati facut cinstea de a-mi da mâna. Acum mi-am ispasit vina si iata-ma! Am venit sa va rog sa nu refuzati primirea acestui mic obiect lucrat de mine în închisoare pentru dumneavoastra. Domnule profesor, va rog din suflet sa nu-l refuzati!. Eu ramasei uimit, fara grai. El crezu ca nu voiesc sa-l primesc si se uita la mine, ca si cum ar fi zis: "Oare sase ani de suferinta n-au fost de ajuns, ca sa-mi spele mâinile?" si ma privi cu asa mare durere, încât întinsei îndata mâna si luai obiectul. Iata-l! Ne uitaram cu bagare de seama la
calimara. S-ar fi crezut ca e sapata cu vârful unui cui; ce lucru de o rabdare nespusa! Calimara înfatisa o pana de scris culcata pe un caiet pe care se aflau sapate urmatoarele cuvinte: Profesorului meu. Amintiri din partea numarului 78. sase ani si mai jos cu litere mai mici: Munca si speranta! Ne mai uitaram putin cu bagare de seama la calimara, ne luaram ziua buna de la profesor si plecaram... Cât tinu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui scoate din minte pe arestat, cum statea la ferestruia sa, nici ramasul bun ce si l-a luat de la profesor, nici calimara lucrata cu atâta rabdare în închisoare, care parca spune atâtea suferinte. Visai toata noaptea pe prizonier si azi dimineata tot mai ma gândeam la el... nu stiam ce mare surprindere ma astepta la scoala! Ma asezasem la locul meu, lânga Derossi, si abia îmi sfârsisem problema de aritmetica pentru concursul lunar; începui sa povestesc amicului meu toata istoria arestatului, a calimarii, cum era lucrata, inscriptia de pe ea: sase ani! În fine, tot. Derossi, tresari si începu sa se uite la Crossi, fiul precupetei, care statea într-o banca mai în fata, cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea problemei sale. - Taci! îmi zise Derossi încet, luându-ma de mâna. Asculta. Crossi mi-a spus alaltaieri, ca a zarit în mâna tatalui sau, care s-a întors din America, o calimara de lemn, lucrata cu mâna si reprezentând o pana culcata pe un caiet Sigur ca e aceea. sase ani! asa trebuie sa si fie. Da! Crossi credea ca tatal sau e în America, pe când el, sarmanul, era în puscarie. Baiatul era mic, pe când tatal sau a savârsit crima si nu-si aducea aminte. Mama sa l-a amagit si el saracutul, nu stie nimic: sa nu spunem nimanui o vorba despre aceasta! Eu ramasei mut si cu ochii atintiti asupra lui Crossi. Derossi, îi dete o coala de hârtie si îi lua din mâna "Infirmierul tatii", istorisire lunara, pe care profesorul i-o daduse de copiat, ca sa i-o scrie el. Îi dadu penite, îl mângâie si ma facu sa fagaduiesc pe onoarea mea, ca n-am sa spun nimanui nimic despre cele aflate. Când am iesit din clasa, mi-a zis repede: - Ieri, tatal sau a venit sa-l ia de la scoala; sigur, trebuie sa fi venit si acum; sa faci si tu ce voi face eu! Iesiram pe strada; tatal lui Crossi era aici, statea cam la o parte: e prost îmbracat, barba lui neagra e putin încaruntita, fata palida si îngrijita. Derossi strânse pe Crossi de mâna si îi zise tare, ca sa-l auda tatal sau: La revedere, Crossi! apoi îi trecu mâna pe sub barbie. Facui si eu tot ca el, dar amândoi deveniram rosii ca focul. Tatal lui Crossi se uita adânc la noi, cu o privire blânda, în care însa se zarea oarecare neliniste si îndoiala: ne îngheta inima. Infirmierul tatii. (Povestire lunara) În dimineata unei zile ploioase de martie, un baietel îmbracat taraneste, ud pâna la piele si stropit de noroi, cu o legatura de rufe la subtioara, batu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare si-l întreba de tatal sau. Avea un chip frumos, oval si oaches, niste ochi negri, gânditori, si printre buzele lui groase si putin despartite una de alta, se zareau doua rânduri de dinti albi ca laptele. Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatal sau, care plecase de acasa cu un an mai înainte, ca sa caute de lucru în Franta, se întoarse în Italia, debarcase de curând la Neapole si se îmbolnavise îndata foarte greu; abia putuse sa înstiinteze familia despre întoarcerea si intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperata la primirea unei astfel de stiri, neputând sa se miste de acasa, pentru ca avea o copila bolnava si da sa suga unui baietel, trimisese la Neapole pe baiatul cel mai mare, spunându-i sa îngrijeasca el de tata, cum zice poporul napolitan, întocmai ca si noi, românii. Portarul, uitându-se în treacat la scrisoare, chema pe un infirmier si-i zise sa duca pe baiat la tatal sau. - Ce tata? întreba infirmierul. Baiatul, de frica sa nu-i spuna vreo veste rea, dete numele tatalui sau. Infirmierul nu-si aducea aminte de nume. - Un batrân lucrator care a venit din strainatate? întreba el. - Da, un lucrator, zise baiatul îngrijit, nu tocmai batrân. Venit din strainatate, da! Când a intrat în spital? întreba infirmierul. Baiatul arunca o privire pe scrisoare. - Sunt vreo cinci zile, mi se pare! Infirmierul statu putin pe gânduri; pe urma, ca si cum si-ar fi amintit, asa deodata zise: Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund. - E rau bolnav? Cum îi e?
întreba îngrijorat, baiatul. Infirmierul se uita la el fara sa-i raspunda. Pe urma îi zise: - Vino cu mine! Suira doua scari, trecura printr-un coridor lung si intrara într-un salon, în care se aflau doua rânduri de paturi. - Vino! îi zise infirmierul, intrând. Baiatul prinse inima si intra, uitându-se cu sfiala la bolnavii palizi si ofiliti. Unii din ei tineau ochii închisi, parca ar fi fost morti; altii priveau în sus cu niste ochi mari, deschisi, ca aiuriti; multi din ei se vaitau ca niste copii. Odaia era întunecoasa si aerul încarcat cu mirosuri tari de doctorii. Doua surori de caritate umblau printre paturi cu sticlute în mâini. Când ajunse în fundul odaii, infirmierul se opri la capatâiul unui pat, deschise perdelele si zise: - Uite, aici e tatal tau! Baiatul izbucni în plâns si lasând jos legatura ce o avea, pleca usor capul pe umarul bolnavului si-l lua de mâna ce statea întinsa si nemiscata peste plapuma. Bolnavul nu se misca deloc. Baiatul se ridica, se uita la tatal sau si începu sa plânga cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii si-l privi lung, ca si cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se miscara. Bietul tata, ce mult se schimbase! Copilul nu l-ar fi recunoscut niciodata. Parul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat si rosu ca ficatul, pielea întinsa si lucioasa, ochii mici, buzele groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai ramasese din obrazul sau decât fruntea si arcul sprâncenelor. Rasufla greu. - Tata! Draga tata! îi zise baiatul; eu sunt, nu ma mai cunosti? Eu sunt, Francisco, baiatul dumitale; am venit de la tara, mama m-a trimis ca sa îngrijesc de dumneata. Uita-te bine la mine, nu ma mai cunosti? Spune-mi macar o vorba. Bolnavul închise iar ochii. - Tata! Tata! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!! Bolnavul nu se misca deloc si rasufla greu de tot. Atunci, baiatul, plângând, lua un scaun, se aseza în fata bolnavului si nu-si mai ridica ochii de pe chipul tatalui sau. El se gândea: - Trebuie sa vina doctorul, la vizita, o sa-l întreb ce are tata, doar mi-o spune ceva. si ramase pe gânduri, foarte trist, aducându-si aminte o multime de lucruri despre bunul sau tata. Îsi aminti ziua plecarii lui spre Franta, cea din urma sarutare pe vapor, sperantele ce toata familia pusese în acea calatorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. Se gândi la moarte, îsi închipui ca-l vede pe tatal sau mort, pe mama sa îmbracata în negru, familia toata ajunsa în saracie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o mâna usoara îl atinse pe umar; el tresari; era o sora de caritate. - Ce are tata? întreba el, pe data. - Este tatal dumitale? îi zise sora cu blândete. Da, este tatal meu, dar spune-mi, te rog, ce are? - Prinde inima, copile! O sa vina acum doctorul, îi raspunse sora, care se departa fara sa mai adauge ceva. Dupa o jumatate de ora auzi sunetul unui clopotel. Doctorul intra îndata, însotit de un asistent; sora si un infirmier umblau în urma lor. Începura vizita, oprindu-se la fiecare pat. Asteptarea aceea i se parea vesnica baiatului si la fiecare oprire suferinta lui crestea. În fine, ajunsesera la patul vecin. Doctorul era un batrân, înalt, cam gârbovit si cu chipul serios. Cum pleca de la patul vecin, baiatul se ridica în picioare, si când medicul se apropie, el începu sa plânga. Medicul se uita la el. - Este baiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineata de la tara. Medicul îi puse o mâna pe umar, apoi se pleca spre bolnav, îi pipai pulsul, fruntea si puse mai multe întrebari sorei, care raspunse: - Nici o schimbare, tot asa! Atunci, baiatul cugeta sa-l întrebe cu vocea înecata în lacrimi. - Ma rog, domnule doctor, ce are tata? - Fii cu inima, baiete! îi raspunse doctorul, punându-i mâna pe umar, are boala la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt sperante. Îngrijeste de dânsul, prezenta ta poate sa-i aduca ceva ajutor. - Dar nu ma mai cunoaste! striga baiatul, disperat. - O sa te cunoasca! Poate chiar mâine; sa speram ca o sa mearga spre bine; haide, baiete, fii curajos! Baiatul ar fi vrut sa întrebe ceva, dar nu îndrazni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el îsi începu viata de infirmier. Neputând sa faca altceva, tragea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea mustele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, si, când sora îi aducea de baut îi lua din mâna paharul sau lingura si da el doctoria bolnavului, în locul ei. Bolnavul se uita câteodata la dânsul, fara sa
dea semne ca-l cunoaste. Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupra-i, mai ales când baiatul îsi punea batista la ochi. Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, baiatul dormi pe doua scaune, într-un colt al odaii, si dimineata îsi lua iarasi slujba lui de infirmier. În ziua aceasta, ochii bolnavului aratara un început de cunostinta. La vocea mângâietoare a copilului parea ca îi licareste în ochi o raza de recunostinta, si într-un rând îsi misca putin buzele, ca si cum ar fi vrut sa zica ceva. Dupa o scurta atipire, când redeschidea ochii, cauta pe micul infirmier. Medicul, în amândoua vizitele ce-i facu, gasi o mica îmbunatatire. Catre seara, apropiindu-i paharul de buze, baiatul crezu ca-l vede zâmbind; atunci începu si el, saracutul, sa mai prinda inima, si cu speranta de a fi câtusi de putin înteles, începu sa-i povesteasca despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasa si îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, sa se încreada în Dumnezeu. Cu toate ca nu era sigur ca tatal sau îl întelege, totusi îi vorbea, caci i se parea ca desi nu-l pricepe, cel putin tot credea ca simte placere sa-i auda glasul trist si mângâios. Astfel trecu a doua, a treia si a patra zi: când mai bine, când mai rau. Baiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dadea, încât abia îmbuca pe ici pe colea, câte o bucatica de pâine si de brânza, ce-i aducea sora, si mai ca nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele si suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase si triste ale vietii de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit. Treceau ore, zile, si el era aici nedezlipit, lânga tatal sau, bagator de seama, plin de îngrijiri, tresarind la fiecare suspin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fara încetare de o mica raza de speranta, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheta. În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodata mai rau. Doctorul dete din cap, ca si cum ar fi zis ca s-a sfârsit, si baiatul cazu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate acestea, bietul copil avea în sufletul lui o mica mângâiere; i se parea ca totusi se uita la el cu mai mare atentie si cu o expresie de blândete si de înduiosare. Nu mai bea apa, nici doctorie, da din mâna si se silea mereu sa vorbeasca, caci buzele i se miscau necontenit. Dupa plecarea doctorului, baiatului i se paru ca aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat si plin de bucurie, îi zise: - Fii pe pace, tata! O sa te faci bine, o sa plecam, o sa ne întoarcem acasa, la mama; mai rabda putin, tata draga! Era cam pe la ora patru dupa-amiaza, când se redesteptase în inima baiatului acea raza de speranta. El statea înca aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu iubire, când deodata auzi dinspre o usa alaturata, un zgomot de pasi si un glas tare, zicând: - Ramas bun, sora draga! Baiatul tresari la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre usa si scoase un tipat înabusit. În aceeasi clipa intra în odaie, un om tinând în mâna, o legatura; sora îl urma. Baiatul ramase împietrit la locul sau. Omul se uita un minut la el; apoi striga; - Francisco! si se repezi cu bratele deschise catre dânsul. Baiatul cazu fara suflare în bratele tatalui sau. Sora, infirmierul, internul: toti alergara acolo si ramasera uimiti. Baiatul nu putea sa vorbeasca. Dragul meu copil! striga, în fine tatal, sarutându-l de o mie de ori. În acelasi timp arunca o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav? si eu eram disperat ca nu veneai, caci mama ta îmi scrisese: - Ți-am trimis pe Francisco. Ma temeam sa nu ti se fi întâmplat ceva. Bietul meu baietel! si cum s-a facut aceasta încurcatura? Eu, din mila Domnului, am scapat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar Marioara si amândoi micutii: sunt sanatosi? Hai sa plecam? Mare esti, Doamne! Cine si-ar fi închipuit una ca asta? Baiatul abia încurca câteva cuvinte despre familie; mintea îi era buimacita. - Tata draga! Ce fericire! Daca ai sti ce zile îngrijorate am petrecut! si saruta pe tatal sau întruna; însa nu se misca. - Haide acum, îi zise iarasi, tatal sau. Daca plecam numai decât, tot putem ajunge acasa pâna diseara. Haide! si îl lua de mâna. Baiatul se întoarse spre patul bolnavului. - Vii, ori nu vii, îl mai întreba tatal, mirat. Baiatul se mai uita la bolnav, care
tocmai atunci deschisese ochii si-l privea cu blândete. - Asculta, tata, îi zise copilul cu inima îndoita, vezi, nu pot! Cum sa las pe bietul batrân? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând ca îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uita la mine? Sarmanul s-a obisnuit cu mine; voieste sa stau mereu lânga el. Doctorul a spus ca nu mai scapa, nu, tata, nu ma rabda inima sa-l las. Du-te dumneata, eu ma întorc mâine, lasa-ma aici. Zau ca ar fi urât din partea mea, sa-l parasesc asa. Nu stiu cine este, dar se vede ca tine la mine. Saracul ar muri aici, singur de tot! Lasa-ma, tata, te rog, sa mai stau cu el! - Bravo, micutule! striga internul. Tatal era încurcat. Se uita; când la baiat, când la bolnav; în sfârsit întreba: - Cine este? - Un taran ca dumneata, raspunse internul; a venit de la tara si a intrat în spital tot în aceeasi zi. Când l-au adus aici, îsi pierduse cunostinta si nu a putut sa ne spuna nimic. Cine stie, poate ca are si el, saracul, familie, copii, si îsi închipuie ca fiul dumitale e vreun copil de al sau! Bolnavul se uita mereu la baiat Tatal zise atunci copilului: - Ramâi! Nu te teme, n-are sa stea mult aici! sopti internul. - Ramâi aici, dragutule! repeta tatal. Ma bucur foarte mult ca ai o inima asa de buna. Ramâi, dragutule, eu ma duc acasa, ca sa linistesc pe mama ta. Iaca, îti dau cinci lire, ca sa ai de cheltuiala. La revedere! îl saruta pe frunte, se uita cu iubire la el, îl mai saruta înca o data si pleca. Baiatul se întoarse lânga patul bolnavului, care paru ca se linisteste. Francisco îsi lua iarasi slujba de infirmier, îngrijind de bolnav cu aceeasi iubire si rabdare; atât ca nu mai plângea. Îi dadea de baut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna si îi vorbea încet, îndemnându-l sa aiba speranta. Îl pazi toata ziua si toata noaptea. A doua zi, bolnavul începu sa mearga si mai rau; obrazul i se facuse rosu-visiniu, rasuflarea i se îngreuna, nelinistea îi crestea, din ce în ce; îi ieseau din gura cuvinte neîntelese. Umflatura devenise îngrozitoare. Când doctorul veni la vizita de seara, zise ca n-o s-o duca pâna la ziua. Francisco nu se mai departa de el si nu-l slabi din ochi un minut. Bolnavul se uita mereu la el si îsi misca putin buzele, parc-ar fi vrut sa-i zica ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduiosare nespusa. În acea noapte, baiatul nu se culca pâna ce nu începura sa se iveasca zorile. Sora de caritate veni sa vada ce face bolnavul; se uita la el si pleca repede. Dupa câteva minute se întoarse cu internul si cu infirmierul; acesta tinea în mâna o lumânare. Moare! zise internul. Baiatul speriat, apuca mâna bolnavului. Sarmanul deschise ochii, se uita lung la el si îi închise iarasi. Baiatului i se paru ca-l strânge de mâna. - M-a strâns de mâna! striga el. Internul se pleca spre bolnav, asculta putin si se ridica fara sa zica o vorba. Sora de caritate lua de pe perete o iconita si o aseza pe pieptul mortului. - A murit! striga copilul. Du-te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfânta s-a îndeplinit. Du-te si fii fericit, caci o meriti. Dumnezeu sa te pazeasca! Umbla sanatos. Sora, care se departase un moment, se întoarse tinând în mâna un buchetel de micsunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastra; îl dete baiatului, zicându-i: - N-am nimic altceva sa-ti dau. Primeste floricelele acestea drept amintire de la spital! - Multumesc! zise baiatul, luând buchetul cu o mâna si cu cealalta stergându-si ochii: dar am un drum asa de lung de facut pe jos!... S-ar vesteji! Dupa aceste cuvinte, dezlega buchetul si împrastie micsunelele pe patul mortului, zicând: - Le las ca amintire sarmanului meu mort. Multumim, buna sora! Multumim, domnule doctor! Pe urma, întorcându-se spre mort: - Dumnezeu sa te odihneasca! si, pe când cauta ce nume sa-i dea, amintindu-si de numele dulce ce-i daduse în decurs de cinci zile: - Adio tata! îi zise cu mâhnire. Apoi îsi lua pachetul în mâna si pleca încetinel, zdrobit de oboseala. Abia se lumina de ziua. - CUORE. 9 noiembrie 2016 la 01:25 UTC+02 Un titan pe Facebook, mă băieți. Cum mai e și viața asta. 9 noiembrie 2016 la 01:23 UTC+02
http://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/rom__nia_saga.docx?workerAddress=ec254-208-35-62.compute-1.amazonaws.com 9 noiembrie 2016 la 01:04 UTC+02 ROMĂ&#x201A;NIA SAGA Felix Rian Constantinescu 2016 Vera Renczi From Wikipedia, the free encyclopedia [hide]This article has multiple issues. Please help improve it or discuss these issues on the talk page. (Learn how and when to remove these template messages) This article needs additional citations for verification. (June 2013) This article includes a list of references, but its sources remain unclear because it has insufficient inline citations. (June 2013) Vera Renczi Born Bucharest, Romania Nationality Romanian or Hungarian Occupation Housewife Criminal penalty Life imprisonment Motive Jealousy Killings Date 1920s? Target(s) Lovers/husbands Killed 35? Weapons Poison (arsenic) Vera Renczi (dubbed the Black Widow or Chatelaine of Berkerekul),[1][2] of Romania or Hungary, reportedly confessed to poisoning 35 individualsâ&#x20AC;&#x201D;including her two husbands, multiple lovers, and her sonâ&#x20AC;&#x201D;with arsenic during the 1920s.[3][4][5][6] The earliest report published in the USA was in May, 1925.[7] The story has surfaced repeatedly, but without traceable details such as specific dates of her birth, marriages, arrest, conviction, incarceration or death.[8] Most sources place the murders at Berkerekul, Yugoslavia (present-day Serbia), but no such location can be securely identified. In 1972, the Guinness Book of World Records found no authoritative sources to support the claim that 35 people were killed by Renczi in early 20th-century Romania.[9] The story of Vera Renczi may have originated as a fiction or a hoax.[citation needed] Contents [hide] 1 Early life 2 Subsequent murders 3 See also 4 References 5 Further reading 6 External links Early life[edit] According to some accounts, Renczi was born in Bucharest in 1903, but in view of the dates of her alleged crimes, a date in the late 19th century would be more appropriate. The accounts of her life are lacking in verifiable documentary supporting evidence. Her mother died when she was 13 and she moved with her father to Bercicherecul Mare, today Zrenjanin, Voivodina, Northern Yugoslavia where she attended a boarding school.[10] By the age of fifteen, she had become increasingly unmanageable by her parents and had frequently run away from home with numerous boyfriends, many of whom were significantly older than she was.[11] Early childhood friends described Renczi as having an almost pathological desire for constant male companionship[citation needed] and possessing a highly jealous and suspicious nature.[12] Shortly before the age of twenty, her first marriage was to a wealthy Austrian banker named Karl Schick[citation needed], many years her senior. She bore him a son named Lorenzo.[10][12] Left at home daily while her older husband worked, she began to suspect that her husband was being unfaithful. One evening, in a jealous rage, Renczi poisoned his dinner wine with arsenic and began to tell family, friends, and neighbors that he had abandoned her and their son.[citation needed] After approximately a year of "mourning", she then declared that she had heard word of her supposedly estranged husband's death in a car accident.[11] Subsequent murders[edit] Shortly after allegedly hearing the news of her first husband's "automobile accident" Renczi remarried[citation needed], this time to a man nearer her own age[citation needed]. However, the relationship was a tumultuous one and Renczi was again plagued by the suspicion that her new husband was involved in extramarital affairs[citation needed]. After only months of marriage the man vanished[citation needed] and Renczi then told friends and family that he had abandoned her.[12] After a year had passed, she then claimed to have received a letter from her husband proclaiming his intentions of leaving her forever.[11] This would be her last marriage.[12] Although Renczi did not remarry, she spent the next several years carrying out a number of affairs, some clandestine with married men, and others
openly[citation needed]. The men came from an array of backgrounds and social positions. All would vanish within months, weeks, and in some cases, even days after becoming romantically involved with her.[citation needed] When connected to men she was openly having an affair with, she would invariably concoct stories of them being "unfaithful" and having "abandoned her".[citation needed] After the wife of one of Renczi's lovers followed him to Renczi's residence one evening and the man subsequently never returned home, the police were called to investigate his disappearance[citation needed]. Upon searching Renczi's wine cellar, they discovered 32 unburied, zinc-lined coffins. Each contained a male corpse in varying stages of decomposition.[citation needed] Renczi was arrested and taken into police custody where she confessed to having poisoned the 32 men with arsenic when she suspected they had been unfaithful to her or when she believed their interest in her was waning[citation needed]. She also confessed to the police that on occasion she liked to sit in her armchair amidst the coffins, surrounded by all of her former suitors.[11] Renczi also confessed to murdering her two husbands and her son Lorenzo[citation needed]. She told police that one day when her son had come to pay her a visit, he had accidentally discovered the coffins in her wine cellar and threatened to blackmail her and she subsequently poisoned him and disposed of his body[citation needed]. She also feared he would soon leave her to marry someone so she held him in her arms as he lay dying so she would be the last person to hug him.[11] She was convicted of 35 murders and sentenced to life imprisonment, where she subsequently died[citation needed]. Some have speculated that Renczi's story may have inspired Joseph Kesselring's play Arsenic and Old Lace, yet this is incorrect. It was the Amy Archer-Gilligan case which the playwright used as his model.[citation needed] In 2005, The Discovery Channel's three-part series Deadly Women recounted the history of Renczi, portrayed through reenactments and commentaries from FBI agents and criminal profiler Candice DeLong and a forensic pathologist. Renczi was featured in the series' first episode titled "Obsession",[13] where she is described as having killed her victims in the "1930s in Bucharest, Romania".[14] As for her motivation, the voice-over says that "modern analysis suggest she was simply looking for love".[15] On 17 March 2012, a depiction of Renczi appeared in the Daily Mirror, but it was proved to be a misidentified 2004 photograph, and an apology was printed.[16] See also[edit] Béla Kiss References[edit] Jump up ^ Ionela Stănilă (1 June 2016). "Sfârșitul cumplit al celei mai sadice criminale. Văduva Neagră, femeia misterioasă care a ucis 35 de bărbați". Adevărul. Jump up ^ Adrian Nicolae (11 October 2008). "Vaduva Neagra sau Castelana din Berkerekul". Descopera.ro. Jump up ^ William R. Cullen (2008). Is Arsenic an Aphrodisiac?: The Sociochemistry of an Element. Royal Society of Chemistry. p. 194. ISBN 978-0-85404-363-7. Jump up ^ Michael D. Kelleher; C. L. Kelleher (1999). Murder Most Rare. Random House Publishing Group. p. 67. ISBN 978-0-440-23473-9. Jump up ^ Mary Ellen Snodgrass: Encyclopedia of kitchen history. 549. ISBN 978-1-57958380-4 Jump up ^ Larissa MacFarquhar (March 9, 1998). "FEMMES FATALES. Women who kill: The new postfeminist icons.". The New Yorker. 74 (1-10): 88–91 (89). Jump up ^ "Another Lucretia Borgia Found", Kingston Daily Freeman Jump up ^ Hannah Scott (2005). The female serial murderer: a sociological study of homicide and the "gentler sex". Edwin Mellen Press. p. 44. ISBN 978-0-7734-6000-3. Jump up ^ Ross McWhirter; Norris McWhirter (1972). Guinness Book of World Records. Sterling Publishing Company. p. 288. A claim that Vera Renczi murdered 35 persons in Rumania this century lacks authority. ^ Jump up to: a b Crime Time (Romanian) ^ Jump up to: a b c d e Newton, Michael. The Encyclopedia of Serial Killers. page 198. Checkmark Books. 2000. ISBN 0-8160-3979-8 ^ Jump up to: a b c d Joseph Geringer, "Black Widows: Veiled in Their Own Web of Darkness", CrimeLibrary.com Jump up
^ Deadly Women: Season 1, Episode 1 Obsession (8 Feb. 2005) Jump up ^ 10:30 into the episode Jump up ^ 14:20 into the episode Jump up ^ MARCH 20, 2012 "THE DAILY MIRROR USED MY PICTURE TO ILLUSTRATE SERIAL KILLER, AND FOLLOWED APOLOGY" Further reading[edit] Jones, Richard Glyn. The Mammoth Book of Women Who Kill. Transition Vendor. 2002. ISBN 0-7867-0953-7 Tolischus, O. [Otto] B., “Woman Held For Killing 35 Persons—Slew Lovers and Preserved Bodies In Cans In Her Cellar”, syndicated (Universal Service), The Bee (Danville, Va.), May 22, 1925, p. 6 (the name is given as "Madame Renici" in this article) “A Real Female Bluebeard—Strange Tragedy of the Jealous Beauty and Her Thirty-five Unlucky Sweethearts”, American Weekly (San Antonio Light Sunday magazine section), Aug. 22, 1925, p. 5 Siân Lavinia Anaïs Valeriana better known by her artist name The Raveness made Renczi the subject of one of her most popular poems to date, taken from her 2006 book Lavinia : Volume one ISBN 9781502313966. The poem is entitled A coffin for a bed referring to Vera's method for murder. Prior to the books release in 2003, the poem was previously featured on her debut poetry extended-play self-titled The Raveness." External links[edit] Francis Farmer's Revenge: Types of female Serial Killers Categories: 20th-century criminalsRomanian serial killersPoisonersFilicidesPeople from BucharestRomanian female murderersHungarian female serial killersHungarian prisoners sentenced to life imprisonmentRomanian prisoners sentenced to life imprisonmentPrisoners sentenced to life imprisonment by RomaniaRomanian people who died in prison custodyHungarian people who died in prison custodyPrisoners who died in Romanian detentionRomanian people convicted of murderHungarian people convicted of murderPeople convicted of murder by RomaniaRomanian people of Hungarian descent Ion Rîmaru From Wikipedia, the free encyclopedia Ion Rîmaru Born Ion Rîmaru 12 October 1946 Caracal, Olt County, Romania Died 23 October 1971 (aged 25) Jilava, Ilfov County, Romania Cause of death Executed (firing squad) Other names The Vampire of Bucharest The Wolf-Man Criminal penalty Death Conviction(s) 4 counts of murder in the first degree Killings Victims 4 Span of killings 8 April 1970–4 May 1971 Country Romania Date apprehended 27 May 1971 Ion Rîmaru (or, in newer spelling, Râmaru; b. 12 October 1946, Caracal–d. 23 October 1971, Jilava) was a Romanian serial killer dubbed "the vampire of Bucharest" or "the blondes' killer". He terrorized Bucharest between 1970 and 1971. All Romanians that had the name of "Rîmaru" changed them after this. Authorities had made over 2,500 arrests before he was apprehended. Ion Rîmaru killed four women and attacked more than 10 others. The women were attacked with an axe, bitten on the breasts and thighs and raped after they were already dead.[1] Contents [hide] 1 Biography 1.1 Early life 1.2 University 1.3 Crimes 1.4 Investigation, trial and execution 2 Possible motives 2.1 A family affair 3 Notes 4 References Biography[edit] Early life[edit] Rîmaru's parents married in Caracal and had three sons, Ion being their eldest child. His father, Florea, would beat his mother daily; the couple eventually separated and his father moved to Bucharest, taking a job as a night tram driver. After his death years later, Florea was discovered to have been a serial killer (see below). Ion was born in Corabia. His early life was a troubled one: he repeated the ninth grade, provoked a public scandal in his home town when he was found to be having a sexual relationship with the minor daughter of his teacher, and, at age 18, was convicted of aggravated theft. Nevertheless, during high school, he always received a perfect grade in conduct. University[edit] He entered the Faculty of Veterinary Medicine in 1966 with a grade of 5.33 (out of 10). He repeated his second year there. At the time of his arrest, Rîmaru was in the course of repeating his third year. Although he entered a university, one of his professors described him as shy and semi-literate, with a very poor vocabulary and an extremely narrow
set of interests. His roommates reported that he behaved strangely, so they avoided him. When he became enraged, he would harm himself; he was found to have over 20 cuts on his arms and legs. From adolescence, Rîmaru had an uncontrollable libido. For instance, a university classmate reported that one night, at the dormitory, Rîmaru did not sleep at all, but instead prowled outside a room where he knew a girl had come to visit a classmate. Doctors diagnosed him with esophageal spasm, reactive nervous syndrome and mental problems in 1967. Crimes[edit] Bucharest was shaken by a series of crimes committed in the latter half of 1970 and the first months of 1971. An unknown individual would use a hammer, a small ax, an iron bar or a knife to attack restaurant waitresses who were alone and returning from work. He struck after midnight during unusual weather conditions such as snowstorms, driving rain, high winds, freezing cold or fog. Many women would not go outside after 9:00 pm except in large groups or with men. Their terror was heightened by the police's reluctance to release details, leading to wildly exaggerated rumors. After a few crimes, the police realized that they were dealing with a serial killer; a yearlong investigation, with the help of victims who had survived, led to Rîmaru's arrest on May 27, 1971.[2] However, the clue which led directly to Rîmaru's arrest was a medical diagnosis sheet. On March 4, 1971, a group of six doctors found that he had "suspected periodic epilepsy"; the doctors' note was found beneath the body of Mihaela Ursu, whom he murdered in especially brutal fashion two months later. Between her fingers she had strands of his hair that were used to identify him (some have suggested that he went to the doctors to eventually be able to claim insanity at trial). Because the note was wet and bloody, only the letterhead from the Bucharest Students' Hospital was visible. At this point the criminal began acting more randomly, not attacking waitresses exclusively and even going after two women who were together. On May 15, specialists determined that the note had been produced in Dr. Octavian Ieniște's office in March 1971. He had seen 83 students that month, of whom 15, including Rîmaru, had not deposited their diagnoses with university officials. The police closely monitored each suspect and three officers went to his dormitory on May 27; he was not home but while they searched his room he came back at 1:00 pm. In his sack he had an ax and a knife; tests on the hair and bite marks he left and the testimony of witnesses left no reasonable doubt as to his guilt. The 16 gravest offences of which Rîmaru was convicted are, chronologically: 8/9 April 1970 – Elena Oprea – premeditated murder (not raped because a neighbor scared him away) 1/2 June 1970 – Florica Marcu – rape (knocked unconscious in front of her house, carried to Sfânta Vineri cemetery, pushed hard off the fence there, raped, stabbed and had her blood sucked while walking home with him, saved by a truck driver) 19/20 July 1970 – OCL Confecția store – theft of public property 24 July 1970 – Margareta Hanganu – aggravated theft 22/23 November 1970 – Olga Bărăitaru – aggravated attempted murder, rape and aggravated theft 15/16 February 1971 – Gheorghița Sfetcu – aggravated attempted murder and aggravated theft 17/18 February 1971 – Elisabeta Florea – aggravated attempted murder 4/5 March 1971 – Fănica Ilie – aggravated premeditated murder, rape and aggravated theft 8/9 April 1971 – Gheorghița Popa – aggravated murder, rape and aggravated theft (48 stab wounds to the head, chest, groin and legs, five blows to the head, ribs crushed by stomping, genitalia bitten out) 1/2 May 1971 – Stana Saracin – attempted rape 4/5 May 1971 – Mihaela Ursu – aggravated murder, rape (he was interrupted in the act and left unsatisfied, leading him to seek a new victim) 4/5 May 1971 – Maria Iordache – aggravated attempted murder (attacked two hours after Ursu; escaped when he dropped the metal bar with which he was beating her while she was running) 6/7 May 1971 – Viorica Tatu – aggravated attempted murder 6/7 May 1971 – Elena Buluci – aggravated attempted murder
May 1971 – Iuliana Funzinschi – aggravated theft of public property and aggravated theft of private property. After the murder of Popa, a waitress, the authorities went on high alert, launching "Operation Vulture", named after the street where she had been murdered. 6,000 men from various law-enforcement agencies patrolled the streets of Bucharest each night, as well as 100 cars and 40 motorcycles. Medical personnel, night bus and tram operators, hotel and bar employees – all were mobilized, not to mention great numbers of Securitate, Police and Interior Ministry staff. 2,565 arrests were made and over 8,000 individuals were asked for identification, but Rîmaru would commit one more murder and attempt to commit several more before being arrested. Authorities rated Rîmaru's modus operandi as ferocious and cruel, based on his propensity for cutting off clothes, biting off flesh, dragging his victims, and hacking away at them with his weapons, also raping them while they were unconscious. Rîmaru was judged to be aggressive, impulsive and sadistic. He showed signs of vampirism; for instance, he poked several holes into the flesh of Florica Marcu, who later related how he sucked blood out of them. Cannibalism was also present; he would bite women's vaginas, pubic areas and breasts, and the missing pieces of flesh were no longer found at the crime scenes. Additionally, he had necrophiliac tendencies, continuing his rapes after his victims had died and also beating and stabbing their corpses. Investigation, trial and execution[edit] After his arrest, Rîmaru remained completely silent, staring expressionlessly into space. The investigators went into an office to decide on a plan; they introduced a police officer who pretended to be a thief into his cell and got him to talk. After two months of interrogations, Rîmaru admitted to 23 very serious crimes. In fact, he had been arrested for only three murders; the rest (another murder, six attempted murders, five rapes, one attempted rape, and seven thefts of various degrees) he or his father confessed to. On one hand, he tried to convince the authorities that he was not responsible on the grounds of insanity, and that he did not realize the women would die; on the other hand, he insisted he was guilty, asking to be taken to the scenes of his crimes. During police lineups, victims brought in to identify him would tremble when their eyes met his, despite there being no danger to them now. Allegedly, for the public at large, Rîmaru's name itself inspired a vague dread; rîmă/râmă means "earthworm" in Romanian. The authorities believed that suggestive remarks from his father, who knew all about his son's crimes, had led him to commit violence. During the investigation, his father was arrested three times but released because close relatives could not be forced to testify against other family members. After Ion's last crime, when he robbed a cashier, his mother visited him and found the money under his pillow. His father made him go to the crime scene and showed him what he had done. He then took the money and placed it in his Caracal home, intending to use it to buy a new house. His father was first brought in to the police station during one of Ion's silent phases; the son merely gave his father an ugly look, prompting the latter to say "How should I know what you did? How?" But he had reason to suspect it, as he had been washing his son's bloody clothes after the attacks. After Ion robbed the cashier, Florea confiscated the ax and knife and it was with these that he was secretly returning when he was arrested. Rîmaru, whose trial drew significant public attention, thought he had convinced investigators of his insanity defense. He was apparently shocked when he read the report stating that his judgment was not impaired by mental illness, that he did not suffer from hallucinations, delirium, or similar conditions. He immediately changed his plea, recanting his previous confessions in their entirety; thenceforth, he refused to answer even his lawyer's questions. Eventually, Rîmaru was sentenced to death, with the courtroom erupting in applause when the penalty was pronounced. He appealed, but the Supreme Tribunal upheld the sentence. On October 23,
1971, Rîmaru was taken to Jilava prison in a van. He had to be dragged to the place of execution from the moment he left the van. Until he was dead, he was in a rage and vigorously tried to escape. The three officers charged with shooting him tied him to a post in the prison yard. Asked, in accordance with the law, if he had any last wishes, he said no. The men noticed him become more agitated, trying to bite off his clothes and twisting around the post. He yelled, "Call my father, so he can see what's happening to me! Make him come! He's the only guilty one!" and "I want to live!" Because of his constant movement, it was difficult to aim accurately and in the end, his backside was riddled with bullets (as he had turned all the way round). He was buried in the town cemetery; his grave remains unmarked. [3] Possible motives[edit] A psychologist, Col. Dr. Tudorel Butoi, viewed tapes of Rîmaru's interrogations several years after his execution. In Butoi's opinion, Rîmaru's crimes were a form of compensation for the inferiority complex he had felt since his youth: he was relatively poor, a social misfit, and had had dysfunctional relations with women. At the time, Rîmaru was labelled a "wolf-man", and Butoi theorizes that he suffered from a form of clinical lycanthropy. As evidence, he cites his solitary nocturnal prowling and stalking, the instinctual animalistic energy he drew from unusual weather conditions, and how he considered his victims as prey. Rîmaru would figure out his victims' route, following them home several nights in a row, and attack them when they were almost home. Butoi rejects Rîmaru's claim to have tried to engage a woman in ordinary conversation one night as "merely dissimulations, perverse excuses". A family affair[edit] Rîmaru's father Florea was also a serial killer. In the summer of 1944, a string of four murders rocked wartime Bucharest. Each victim (all were female) lived in a basement apartment, where the criminal would enter at night during a storm and bash their heads with a blunt object. Each time, the killer left fingerprints and footprints from military boots of size 42 or 43. On 23 October 1972, a year after his son's execution, Florea Rîmaru died at age 53 after falling off a train. This was officially an accident, but some authors suggest he might have been eliminated by Securitate agents, though the reason for this alleged assassination remains unclear.[4] His body was brought to the Medico-Legal Institute, where the man's height of 174 cm and his shoe size of 42 attracted attention. Sure enough, the 1944 fingerprints matched his. Both their first victims even had similar names: Florea first killed Elena Udrea, while his son Ion killed first Elena Oprea. Dr. Butoi, the psychologist, theorizes that a gene predisposing one to violent crimes was transmitted from father to son, as the murders happened under remarkably similar circumstances.[5] Notes[edit] Jump up ^ "Secretele faimosului criminal Râmaru, „vampirul din București": sugea sângele victimelor și le sfâșia organele genitale cu dinții". adevarul.ro. Retrieved 2015-12-04. Jump up ^ Elena Udrea, prima victimă a lui Râmaru Jump up ^ Râmaru, primul criminal în serie al României moderne Jump up ^ Hurdubaia; Mutar, "Secretele..." Jump up ^ Cum erau executati condamnatii References[edit] (Romanian) Cristina Hurdubaia, "Rîmaru a țopăit printre gloanțe, pe după stâlp" ("Rîmaru Jumped through Bullets behind the Post"), 16 August 2004, Jurnalul Național (Romanian) Ofelia Herghelegiu, "Râmaru, vampirul din București" ("Râmaru, the Vampire of Bucharest"), Timopolis (Romanian) Adina Mutar, "Secretul lui Ion Râmaru" ("Ion Râmaru's Secret"), Ziarul (Romanian) Adina Mutar, "Moștenirea lui Ion Râmaru" ("Ion Râmaru's Inheritance"), Ziarul Categories: Romanian serial killersMale serial killersRomanian rapistsExecuted serial killersPeople executed by Romania by firing squadPeople executed by the Socialist Republic of RomaniaPeople from Corabia1946 births1971 deathsExecuted Romanian peoplePeople convicted of murder by RomaniaRomanian people convicted of murder Vasile Tcaciuc From Wikipedia, the free encyclopedia Vasile Tcaciuc Born Vasile Tcaciuc 1900s Romania Died 1935
Cause of death Shot by police Other names The Butcher of Iași Killings Victims 21-26+ Span of killings 1917–1935 Country Romania Vasile Tcaciuc was a Romanian man who lured victims and then murdered them with an axe that he specially constructed. The primary motive was robbery. On 7 September 1935, a dog found six bodies under his house in Iași. He had already been in prison on robbery and burglary charges. He confessed to having committed at least 26 murders. He was shot dead by a policeman while trying to escape during a reconstruction of one of his crimes.[1] References[edit] Jump up ^ "Vasile Tcaciuc – Macelarul din Iasi". procuror.ro. Retrieved February 20, 2014. External links[edit] Serial Killers Podcast New York Times Categories: 1935 deaths20th-century criminalsPeople from Iași CountyRomanian serial killersMale serial killersRomanian people who died in prison custodyPrisoners who died in Romanian detentionSerial killers who died in prison custody Romulus Vereș From Wikipedia, the free encyclopedia (Redirected from Romulus Vereș) Romulus Vereș Romulus Vereș.jpg Born Romulus Vereș January 23, 1929 Cluj, Romania Died December 13, 1993 (aged 64) Ștei, Romania Other names The Man with the Hammer Criminal penalty Not guilty by reason of insanity Conviction(s) Murder Killings Victims 5 Span of killings September 11, 1972–February 14, 1974 Country Romania Date apprehended February 14, 1974 Romulus Vereș (Cluj, January 23, 1929 - Ștei, December 13, 1993) was a notorious serial killer, better known as "the man with the hammer". During the 1970s, he was charged with five murders and several attempted murders, but never imprisoned on grounds of insanity; he suffered from schizophrenia, blaming the Devil for his actions. Instead, he was institutionalised in the Ștei psychiatric facility in 1976, following a three-yearlong forensic investigation during which four thousand people were questioned. Urban myths brought the number of victims up to two hundred women, though the actual number was much smaller. This confusion is probably explained by the lack of attention this case received, despite its magnitude, in the Communist press of the time.[1] Notes[edit] Jump up ^ "Citește povestea celui mai temut criminal al Clujului: "Omul cu ciocanul"" (in Romanian). Clujeanul. 2008-02-17. Retrieved 2008-03-12. Categories: People from Cluj-Napoca1929 births1993 deathsRomanian serial killersMale serial killersRomanian rapists20th-century criminals 9 noiembrie 2016 la 00:37 UTC+02 Germania are atâția pentru că ține records și sunt cinstiți, îi spun pe toți. 9 noiembrie 2016 la 00:32 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=oas5nAlfrwg Irgendwo in die Walachei... 9 noiembrie 2016 la 00:17 UTC+02 Civilizația Terrei va fi Colosul din Rhodos, cu un picior America și un picior China. Iar Rusia până nu va se dezbăra de stalinism va fi scoasă la lecție. 9 noiembrie 2016 la 00:13 UTC+02 Haș a încercat să mă înșele și să cumpere cu diabolism cu o zi de alegerile americane. Și de aia a zis să nu îl mai sunt și și-a bătut joc de mine că eu sunt Ceaușescu cu discursurile lui pentru că mă va împușca. Să vedem dacă mă va împușca. Cum zicea Prodigy, nebunul ăla din Observator, Mă doare-n pulă... 9 noiembrie 2016 la 00:00 UTC+02 How can America vote a man who would give America and almost the whole world to Vladimir Putin? That is impossible... 8 noiembrie 2016 la 23:48 UTC+02
Declarație de Independență Publicată inițial: iulie 1776 Autori: Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Roger Sherman, John Adams, Robert R. Livingston Declarația de Independență: O transcriere ÎN CONGRES, 4 Iulie, 1776. Unanima Declarație a celor treisprezece State unite ale Americii, Când în Firul evenimentelor umane, devine necesar pentru un popor să dizolve cetele politice care l-au conectat cu un altul, și să asume între puterile pământului, punctul separat și egal la care Legile Naturii Dumnezeu și Dumnezeul Naturii, un respect decent asupra opiniilor omenirii cere ca ele să declare cauzele care le împing la separație. Păstrăm aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt dotați de Creatorul lor cu anumite Drepturi neînstrăinabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și urmărirea Fericirii.--Că pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre Oameni, derivându-și drepturile juste de la consimțământul guvernaților. --Că oricând orice formă de Guvernământ devine distructivă în aceste scopuri, este Dreptul Poporului să modifice sau să îl abolească, și să instituie nou Guvernământ, stabilindu-i fundația pe asemenea principii și organizându-i puterile într-o asemenea formă, încât pentru acestea să nu le săvârșească decât Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va dicta că Guvernele stabilite de mult nu trebuie să fie schimbate pentru cauze ușoare și tranziente și deasemenea întreaga experiență a demonstrat, că omenirea e mai dispusă să sufere, când răurile sunt suferibile, decât să se îndrepte prin abolirea formelor sub care sunt obișnuiți. Dar când un lung șir de abuzuri și uzurpări, urmărind invariabil același Obiect învederează un plan de a le reduce [popoarele] sub Despotism abolut, este dreptul lor, este îndatorirea lor, să răstoarne un asemenea Guvern și să dea noi Gardieni pentru securitatea lor viitoare.--Aceasta a fost Suferința pacientă a acestor Colonii; și astfel este acum necesitatea ce le constrânge să-și modifice fostele Sisteme de Guvernământ. Istoria prezentului Rege al Marii Britanii este o istorie de injustiții repetate și uzurpări, toate având în obiect direct stabilirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi aceasta, Faptele să fie supuse unei lumi candide. El și-a refuzat Aprobarea asupra Legilor, cel mai întreg și necesar pentru binele public. El le-a interzis Guvernatorilor săi să treacă Legi de importanță imediată și neîntârziată, fiind suspendați în operația lor dacă Aprobarea lui nu era obținută; și când erau suspendați, el a neglijat cu totul să îi asiste. El a refuzat să treacă alte Legi pentru acomodarea a mari districte de popor, doar dacă acele popoare ar renunța la dreptul dreptul de Reprezentare în Legislatură, un drept inestimabil pentru ele și formidabil numai pentru tirani. El a chemat laolaltă corpuri legislative în locuri neobișnuite, inconfortabile, și îndepărtate de depozitarul Arhivelor publice, pentru singurul scop de a le obosi în conformitate cu măsurile lui. El a dizolvat Casele Reprezentative repetat, pentru opunerea cu fermitate umană față de invaziile lui asupra drepturilor poporului. El a refuzat pentru mult timp, după asemenea disoluții, să cauzeze altele să fie alese; prin care puterile Legislative, incapabile de Anihilare, s-au întors la Poporul larg pentru exercițiul lor; Statul rămânând în acel timp expus tuturor pericolelor de invazie din afară, și convulsii înăuntru. A încercat să prevină popularea; pentru acel scop obstrucționând Legile pentru Naturalizarea Străinilor; refuzând să treacă altele pentru a le încuraja migrația încoace, și ridicând condițiile a noi Apropieri de Pământuri. El a blocat Administrația Justiției, refuzându-și Aprobarea la Legi pentru stabilirea puterilor judiciare. El a făcut Judecătorii dependenți de Voința lui singură, pentru termenii de ocupație a oficiilor lor, și cantitatea și plata salariilor lor. El a ridicat o multitudine de Noi Oficii, și a trimis încoace roiuri de Ofițeri să hărțuiască poporul nostru, și să le mănânce substanța. El a ținut printre noi, în timpuri de pace, Armate permanente fără consimțământul Legislaturilor noastre. El a interesat să facă Armata independentă de și superioară puterii Civile. El s-a combinat cu alții să ne supună unei jurisdicții străină de constituția noastră, și nerecunoscută de Legile
noastre; dându-și aprobarea Actelor lor de pretinsă Legislație: Pentru încartiruirea de largi corpuri de trupe armate între noi: Pentru protejarea lor, Printr-un Proces Fals, de la pedeapsă pentru orice Crime pe care aceștia le-ar comite asupra Locuitorilor acestor State: Pentru tăierea oprirea comerțului nostru cu toate părțile lumii: Pentru impunerea de Taxe asupra noastră fără consimțământul nostru: Pentru lipsirea noastră,în multe cazuri, de beneficiile Procesului cu Jurați: Pentru transportarea noastră peste Mări pentru a fi judecați pentru pretinse ofense Pentru abolirea Sistemului liber de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind astfel un guvern Arbitrar, și mărindu-i Hotarele astfel să o facă deodată un exemplu și instrument potrivit pentru a introduce aceeași regulă absolută în aceste Colonii; Pentru îndepărtarea Cartelor noastre, abolirea celor mai valoroase Legi ale noastre, și modificarea fundamentală a Formelor Guvernelor noastre: Pentru suspendarea propriilor noastre Legislaturi, și declarându-se ei înșiși investiți cu putere de a legisla pentru noi în toate cazurile oricare. El a abdicat Guvernul aici, prin declararea noastră în afara protecției sale și bugetând război împotriva noastră. El ne-a jefuit mările, ne-a potopit Coastele, ne-a ars orașele, și a distrus viețile poporului nostru. El la această dată transportă mari Armate de Mercenari străini să îndeplinească muncile morții, dezolării și tiraniei, deja începute cu circumstanțe de Cruzime & perfidie puțin acompaniate în cele mai barbare epoci, și total nevrednic Cap al unei națiuni civilizate. El a constrâns colegii noștri Cetățeni luați Captivi pe Mările înalte să ridice Arme împotriva Țării lor, să fie executorii prietenilor lor și fraților, or să cadă ei însuși de Mâinile lor. El a agitat insurecții domestice printre noi, și a încercat să aducă asupra locuitorilor frontierelor noastre, neîndurații Indieni Sălbatici, a căror regulă cunoscută de război, este o nealeasă distrugere a tuturor vârstelor, sexelor și condițiilor. În fiecare stagiu al acestor Oprimări Noi am Petiționat pentru Corectare în cei mai umili termeni: Petițiilor noastre repetate li s-a răspuns doar de repetată leziune. Un Prinț al cărui caracter e astfel marcat de fiecare act ce poate defini un Tiran, este inapt să fie regulatorul unui popor liber. Nici nu am dorit atenția fraților noștri Brittanici. Noi i-am avertizat din timp în timp asupra a tentative a legislaturii lor să extindă o jurisdicție fără mandat peste noi. Noi le-am reamintit de circumstanțele emigrării și sălășluirii noastre aici. Noi am apelat justiției lor native și magnanimității, și i-am rugat pe legăturile asemănării noastre reciproce să dezaprobe aceste uzurpări , care, inevitabil ar întrerupe conexiunile noastre și corespondența. Ei deasemenea au fost surzi la vocea justiției și a consanguinității. Noi trebuie, astfel, a consimți în necesitatea, care ne denunță Separația, și să-i ținem, cum ținem restul omenirii, Inamici în Război, în Pace, Prieteni. Noi, astfel, Reprezentativele Statelor unite ale Americii, în Congres General, Adunați, apelând la Judecătorul Suprem al lumii pentru rectitudinea intențiilor noastre, în Numele, și prin Autoritatea Oamenilor buni ai acestor Colonii, publicăm solemn și declarăm, că aceste Colonii Unite sunt, si în Drept ar trebui să fie State Libere și Independente; că toate sunt absolvite de orice obligație față de Coroana Britanică, și că toată legătura politică între ele și Statul Marii Britanii, este și ar trebui să fie dizolvat total; și că drept State Libere și Independente au toată puterea să perceapă Război, încheie Pace, contracteze Alianțe, ridice Comerț, și să facă toate alte Acte și Lucruri pe care Statele Independente au dreptul să le facă. Și pentru suportul acestei Declarații, cu o încredere fermă în protecția Providenței divine, ne obligăm reciproc unii altora Viețile, Soartele și sacra noastră Onoare. [Traducere de Felix Rian Constantinescu] 8 noiembrie 2016 la 23:47 UTC+02 Martin Luther King Jr. Am un vis rostit pe 28 august 1963, la Memorialul Lincoln, Washington D. C. Sunt fericit să mă alătur vouă astăzi în ceea ce va rămâne în urmă în istorie drept cea mai mare demonstrație pentru libertate în istoria națiunii noastre. Acum de cinci ori douăzeci
de ani, un mare american, în a cărui simbolică umbră stăm astăzi, a semnat Proclamația Emancipării. Acest decret unic a venit ca un mare fascicol de lumină de speranță pentru milioane de sclavi Negri care au fost copți în flăcările copleșitoarei injustiții. A venit ca un voios zori de zi să sfârșească noaptea lungă a captivității lor. Dar o sută de ani mai târziu, Negrul încă nu este liber. O sută de ani mai târziu, viața Negrului este încă trist invalidă în cătușele segregării și lanțurile discriminării. O sută de ani mai târziu, Negru trăiește pe o insulă singuratică de sărăcie în mijlocul unui vast ocean de prosperitate materială. O sută de ani mai târziu, Negrul este încă firav în colțurile societății americane și se găsește un exilat în propriul lui pământ. Și astfel am venit astăzi aici să dramatizăm această condiție rușinoasă. Într-un sens am venit la capitala națiunii noastre să încasăm un cec. Când arhitecții republicii noastre au scris cuvintele magnifice ale Constituției și Declarației de Independență, au semnat o obligațiune căreia oricare american urma să devină moștenitor. Această obligațiune era o promisiune că tuturor oamenilor, da, oamenii negri la fel ca oamenii albi, le vor fi garantate ”Drepturile inalienabile”, de ”Viață, Libertate și căutarea Fericirii.” Este evident astăzi că America a absentat de le această obligațiune, în ceea ce îi privește pe cetățenii ei de culoare. În loc să onoreze această obligație sacră, America le-a dat oamenilor Negri un cec fals, un cec care a revenit marcat ”fonduri insuficiente”. Dar refuzăm să credem că banca justiției este falită. Refuzăm să credem că sunt fonduri insuficiente în marile seifuri de oportunitate ale acestei națiuni. Și așa, am venit să încasăm acest cec, un cec care ne va da la cerere bogățiile libertății și garanția justiției. Am venit deasemenea la acest loc sacru să-i reamintim Americii despre urgența îndârjită a lui Acum. Acesta nu e un timp de a ne răcori ori de a lua medicamentul tranchilizant al gradualismului. O mie nouă sute șaizeci și trei nu e un sfârșit ci un început. Și acei care speră că Negrul a avut nevoie să-și verse nervii și că acum va fi mulțumit vor avea o trezire dură dacă națiunea se întoarce la afaceri ca de obicei. Și nu vor fi nici odihnă nici liniște în America până când Negrului nu i se dau drepturile sale cetățenești. Vâltorile revoltei vor continua să zguduie fundațiile națiunii noastre până când ziua strălucitoare a justiției emerge. Dar este ceva ce trebuie să-i spun poporului meu, care stă pe pragul cald care duce în palatul justiției: În procesul de a ne câștiga locul cuvenit, nu trebuie să fim vinovați de fapte pline de greșeală. Să nu căutăm să ne satisfacem setea de libertate bând din paharul amărăciunii și urii. Trebuie să ne purtăm veșnic zbuciumul pe planul înalt al demnității și disciplinei. Nu trebuie să îngăduim ca protestul nostru creativ să degenereze în violență fizică. Iar și iar, trebuie să ne ridică la înălțimile maiestuoase de a întâlni forța fizică cu forța sufletului. Minunatul nou militantism care a potopit comunitatea Neagră nu trebuie să ne ducă la o neîncredere față de toți albii, fiindcă mulți dintre frații noștri albi, după cum e dovedit de prezența lor aici astăzi, au ajuns să realizeze că destinul lor este legat cu destinul nostru. Și au ajuns să realizeze că libertatea lor este inextricabil legată de libertatea noastră. Nu putem merge singuri. Și pe când mergem, trebuie să facem angajamentul că întotdeauna vom merge înainte. Nu ne putem întoarce înapoi. Sunt acei care îi întreabă pe devotații drepturilor civile, ”Când veți fi mulțumiți?” Nu putem niciodată fi mulțumiți atât cât Negrul este victima ororilor de nepovestit ale brutalității poliției. Nu putem niciodată fi mulțumiți cât corpurile noastre, grele cu oboseala călătoriei, nu pot primi cazare în motelurile autostrăzilor și hotelurile orașelor. Nu putem fi mulțumiți atât cât mobilitatea de bază a Negrului este dintr-un ghetou mai mic spre unul mai mare. Nu putem fi mulțumiți atât cât copiii noștri sunt dezbrăcați de sie și jefuiți de demnitatea lor de semne declarând: ”Numai pentru Albi”. Nu putem fi mulțumiți atât timp cât un Negru din Mississippi nu poate vota și un Negru în New York crede că nu are pentru ce să voteze. Nu, nu, nu suntem mulțumiți, și nu vom fi mulțumiți până ”justiția se varsă ca apele, și dreptatea ca un
șuvoi impetuos.” Nu sunt neatent că unii dintre voi ați venit din mari încercări și suferințe. Uni dintre voi ați venit proaspeți din înguste celule de închisoare. Și unii dintre voi ați venit din zone unde căutarea - căutarea libertății v-au lăsat intoxicați de furtunile persecuției și împleticiți de vânturile brutalității poliției. Voi ați fost veteranii suferinței creative. Continuați să munciți cu credința că suferința nemeritată este redemptivă. Mergeți înapoi în Mississippi, mergeți înapoi în Alabama, mergeți în Carolina de Sud, mergeți înapoi în Georgia, mergeți înapoi în Louisiana, mergeți înapoi în zonele sărace și ghetourile orașelor noastre nordice, știind că această situație cumva poate și va fi schimbată. Să nu ne bălăcim în valea deznădejdii, vă spun astăzi, prietenii mei. Și astfel deși întâlnim dificultățile lui azi și mâine, încă am un vis. Este un vis adânc înrădăcinat în visul American. Am un vis că într-o zi această națiune se va ridica și va trăi adevăratul înțeles al crezului ei: ”Ținem aceste adevăruri drept evidente prin sine însele, că toți oamenii sunt creați egali.” Am un vis că într-o zi pe dealurile roșii din Georgia, fii foștilor sclavi și fii foștilor stăpâni de sclavi vor fi în stare să stea împreună la masa fraternității. Am un vis că într-o zi chiar și statul Mississippi, un stat secat de căldura injustiției, secat de căldura opresiunii, va fi transformat într-o oază de libertate și justiție. Am un vis că cei patru copilași ai mei vor trăi într-o zi într-o națiune în care nu vor fi judecați după culoarea pielii ci după conținutul caracterului lor. Am un _vis_ astăzi! Am un vis că într-o zi, jos în Alabama, cu rasiștii ei vicioși, cu guvernatorul ei având buzele picurând cuvintele ”interpunere” și ”nulificare” - într-o zi chiar acolo în Alabama, băieței negri și fetițe negre vor putea să-și unească mâinile cu băieței albi și fetițe albe ca surori și frați. Am un _vis_ astăzi! Am un vis că într-o zi fiecare vale va fi înălțată, și fiecare deal și munte va fi făcut mic, terenurile accidentate vor fi făcute câmpii, și terenurile strâmbe vor fi făcute drepte; ”și gloria domnului va fi descoperită și toată carnea o va vedea împreună.” Aceasta este speranța noastră, și aceasta este credința cu care mă întorc în Sud. Cu aceasta credință, vom fi capabili să cioplim din muntele disperării o piatră de speranță. Cu această credință, vom fi capabili să transformăm ciondănitoarele discordii ale națiunii noastre într-o frumoasă simfonie a fraternității. Cu această credință, vom fi capabili să muncim împreună, să ne rugăm împreună, să ne zbatem împreună, să mergem la închisoare împreună, să stăm în picioare pentru libertate împreună, cunoscând că noi vom fi liberi într-o zi. Și aceasta va fi ziua aceasta va fi ziua când toți copiii lui Dumnezeu vor putea să cânte cu un nou înțeles: Țara mea e a ta, dulce pământ al libertății, de tine cânt Pământ unde mi-au murit părinții, pământ al mândriei Pelerinilor Din orice coastă-n munte, să sune libertatea! Și dacă America este să fie o mare națiune, aceasta trebuie să devină adevărat. Așa că să sune libertate de pe vestitele dealului din New Hampshire. Să sune libertatea de pe puternicii munți din New York. Să sune libertatea de pe treptele Aleganilor din Pennsylvania. Să sune libertatea de pe înzăpeziții Stâncoși din Colorado. Să sune libertatea de pe colinele curbate din California. Dar nu doar asta: Să sune libertatea de pe Muntele Pietrei din Georgia. Să sune libertatea de pe Muntele Păzea din Tennessee. Să sune libertatea de pe fiecare dea și gâlmâ din Mississippi. Din fiecare coastă de munte, să sune libertatea. Și când se întâmplă aceasta, când lăsăm libertatea să sune, când o lăsăm să sune din fiecare sat și din fiecare cătun, din fiecare stat și fiecare oraș, vom fi capabili să grăbim acea zi în care _toți_ din copiii lui Dumnezeu, oameni negri și oameni albi, Evrei și Păgâni, Protestanți și Catolici, vom putea să ne unim mâinile și să cântăm în cuvintele vechiului spiritual Negru: Liberi în sfârșit! Liberi în sfârșit! Mulțam lui Dumnezeu Tare, noi suntem liberi în sfârșit! 8 noiembrie 2016 la 23:27 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Oehry1JC9Rk 8 noiembrie 2016 la 22:26 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu s-a împrietenit cu Tchissola Félix. 8 noiembrie 2016 la 21:01 UTC+02 Gânduri asupra unui comentariu al domnului Mircea Cărtărescu O să îl iau la bani mărunți pe domnul Cărtărescu acuma. Etnicul cu eseticul. Confuzie. Stop. Goga, Eminescu, Slavici, Caragiale au scris cele mai urâte texte posibile. Literatura națională e un scam. Mi-am planificat gândurile ca Tudor Vianu dar ce poți să spui când citești mai în amănunțime. Domnul Cărtărescu e totuși un om inteligent, dar dacă mi se permite o vorbă necioplită vrea să dea bine cerului. Eticul cu esteticul. Confuzie. Da, Platon, Socrate, Leibniz, Hegel au fost niște motani încălțați. Epicul cu esteticul? Aceasta e cum zice tatăl meu o struțocămilă. Epic, liric, dramatic, domnule Mircea Cărtărescu. Toate sunt „estetice” de obicei. Și acum zice că vai scriitorul contemporan e un biet povestaș. Eu vin din ținutul Frankfurt unde se vorbește mai nepoliticos. Dar domnul Cărtărescu pare că și-a primit pletele de la depozitul unității. Sunt mai multe feluri de scriitori. Mai ales două. Apolinici și dionisiaci. Dar cei de azi, uită fundația și se apucă să zidească gargui în aer. Dacă scriitorul dionisiac poate fi un bețiv care delirează, scriitorul apolinici de obicei e un umanist care învață. Dionisiacul se ocupă cu fantasme, ficțiuni, apolinicul este interesant de real și parabole cosmice. Dionisiacul încearcă inconștient să submineze lumea prin fantasmele sale bolnave pentru a-și justifica juisările, în timp ce apolinicul crede că lumea este ceva foarte prețios care a fost făcut de o fință superioară și este foarte interesat în lumea aceasta cum e interesat un băiat de mecanismul unui ceas. Astfel Teoria relativității explicată e romanul contemporan iar Albert Einstein un povestaș care a luat Premiul Nobel. Nu vreau să vă necăjesc, domnule Mircea Cărtărescu... Dacă există literatura plăcerii, a divertismentului, din păcate din Renaștere Occidentul a uitat literatura didactică ca să nu se plictisească. Și apoi s-a plictsit de literatura plăcerii. Spleen, ennui, blazare, angst. Am scris mai mult ca dv deci am dreptate. 8 noiembrie 2016 la 20:43 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Mircea Cartarescu. 8 noiembrie 2016 la 19:03 UTC+02 SCRIITORUL SECOLULUI XIX Secolul XIX începe cu scrisorile lui Herder și se sfârșește cu Oameni din Dublin de James Joyce, fiind Renașterea Literelor ale cărei germinații au încolțit în Iluminism. Cărțile secolului XIX, clasice, romantice, realiste, naturaliste, simboliste sunt cărți catedrale ale literaturii universale. Literatura germană, franceză, engleză, rusă, scandinavică, a latinității catolice, americană, iudaică au trecut printr-un proces de transubstanțiere valorică. Secolul filozofiei, romanului, psihologiei, revoluțiilor, scriitorului, existențialismului. Secolul romanelor Meiji și al stampelor lui Vincent van Gogh. Germania: Herder, Hegel, FRIEDRICH HOLDERLIN, Schiller, Goethe, Schelling, E. T. A. Hoffmann, Nietzsche. Franța: Victor Hugo, Balzac,GUSTAVE FLAUBERT, Zola, Baudelaire, Malarme, RIMBAUD, Verlaine. Anglia: Byron, PERCY BISSHE SHELLEY, George Sand, Surorile Bronte, William Wordsworth, SAMUEL TAYLOR COLERIDGE, Charles Dickens, Thomas Hardy, Lewis Caroll. Rusia: Griboedov, GOGOL, Pușkin, DOSTOIEVSKI, Goncearov, Turgheniev, Lev Tolstoi, CEHOV etc. Scandinavia: Andersen, KIERKEGAARD, IBSEN, Selma Lagerlof, Strindberg, Eino Leino. Lumea latină: Latinitatea a reînflorit mai mult în peroada următoare, dar amintim prin influențele romantice și realiste în care se căutau trăsăturile naționale, Miguel de Unamuno, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Caragiale, Edmondo de Amicis, Joaquim Maria Machado de Assis, LEOPARDI. STATELE UNITE ALE AMERICII: MELVILLE, Longfellow, EDGAR ALLAN POE, Hawtorne, WHITMAN, GETTYSBURG ADDRESS, HARRIET BEECHER-STOWE, EMILY DICKINSON, MARK TWAIN. Lumea iudaică: Sigmund FREUD, Heinrich Heine, Sfânta Teresa de Lisieux, Cilibi Moise. Secolul XIX a fost ca și spiciul lui Martin Luther King, Jr. un vis. A fost visul
de a scrie o povestire de câteva pagini de carte care după aceea să influențeze întregul univers, un vis evanghelic. Povestirea e Mantaua de Gogol care e și cel mai mare scriitor al secolului XIX, SCRIITORUL, imitat de Franz Kafka în secolul XX în povestirea Verdictul și fără îndoială va fi imitat din secol în secol de diverși challengeri ai cosmosului. Celelalte două mari nume ale secolului XIX, celelalte două mari avatare ale veacului sunt poetul Giacomo Leopardi, pentru atotputernica prăbușire în moarte, și autorul de schițe și drame Anton Pavlovici Cehov pentru descoperirea artei metodice. 8 noiembrie 2016 la 18:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 8 noiembrie 2016 la 18:10 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de The New Yorker. 8 noiembrie 2016 la 18:08 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 8 noiembrie 2016 la 18:00 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 8 noiembrie 2016 la 17:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 8 noiembrie 2016 la 17:57 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 8 noiembrie 2016 la 17:56 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 8 noiembrie 2016 la 17:45 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Saqib Hamid. 8 noiembrie 2016 la 16:43 UTC+02 Mai degraba dau cu bomba atomica peste Turcia si Moscova decat sa accept ocupatia. Capisci? 8 noiembrie 2016 la 02:39 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. You should. It will catch anyway. 8 noiembrie 2016 la 01:45 UTC+02 Carbunarul si boierul. Luni, 7. Nu ma îndoiesc ca Garrone nici nu s-ar fi gândit macar, sa zica vorbele pe care Carol Nobis le-a spus azi dimineata lui Betti. Carol Nobis e mândru, fiindca tatal sau e boier mare; un domn înalt cu barba neagra, foarte serios. El vine în fiecare zi, sa aduca pe fiul sau la scoala. Ieri dimineata, Nobis se certa cu Betti, unul dintre cei mai mici, dintre fii unui carbunar, si nemaistiind ce sa-i zica de necaz, tocmai fiindca dânsul era de vina, striga în gura mare: - Tatal tau este un calic! Betti se înrosi ca focul, îl podidira lacrimile, dar nu raspunse nimic; însa ajungând acasa spuse tatalui sau. Carbunarul, om mic si înnegrit de carbuni de sus pâna jos, veni cu copilul de mâna la lectia de dupa-amiaza, ca sa se plânga profesorului. Pe când carbunarul se jeluia profesorului si noi toti taceam si ascultam, tatal lui Nobis, care, dupa obicei, se oprise în pragul usii sa scoata mantaua fiului sau, auzind ca e vorba de el, intra si ceru deslusiri. - Uite, domnule, ce s-a întâmplat, raspunse profesorul, meseriasul acesta a venit sa se plânga de fiul dumitale, Carol, care a zis azi dimineata fiului sau: - Tatal tau este un calic! Domnul Nobis îsi încreti fruntea si se rosi putin, apoi întreba pe Carol: - Ai spus tu vorbele acestea? Baiatul statea în picioare, drept în mijlocul clasei, cu capul plecat dinaintea micului Betti si nu zicea nimic. Tatal sau, apucându-l de mâna, îl împinse spre Betti, zicându-i: - Cere-i iertare! Carbunarul voi sa se împotriveasca, zicând: - Nu, nu, domnule! Dar domnul Nobis nu voi sa-l asculte si zise înca o data fiului sau: - Cere-i iertare!...
N-auzi?... Spune dupa mine: Iarta-ma, am zis niste vorbe nesocotite si nedemne împotriva tatalui tau, caruia tatal meu se simte onorat de a-i strânge mâna! Carbunarul se împotrivi iarasi, însa domnul Nobis starui si mai mult, si copilul zise încet, de abia i se auzea glasul: Iarta-ma, am zis niste vorbe nesocotite si nedemne împotriva tatalui tau, caruia tatal meu se simte onorat de a-i strânge mâna! Dupa aceea, domnul Nobis întinse mâna carbunarului care i-o strânse cu putere si împinse pe fiul sau în bratele lui Carol. - Va rog, domnule profesor, sa puneti pe acesti doi baieti în banca unul lânga altul, zise domnul Nobis. Când baietii fura rânduiti la locul cuvenit, tatal lui Carol saluta si pleca. Carbunarul ramase câteva minute pe gânduri, uitându-se la cei doi copii, care stateau alaturi; se apropie de banca si ramase uitându-se tinta la Nobis cu o privire iubitoare si plina de parere de rau, ca si cum ar fi voit sai spuna ceva, dar nu zise nimic; întinse mâna, ca sa-l mângâie si nu cuteza; atinse numai usor fruntea cu degetele cele groase. Se îndrepta dupa aceea catre usa, se întoarse înca o data, ca sa-l vada, si pleca. - Aduceti-va bine aminte ce ati vazut, dragii mei copii, zise profesorul, aceasta e cea mai frumoasa lectie din timpul anului... - Cuore. Cărbunii lacrimilor... 8 noiembrie 2016 la 01:43 UTC+02 hmm. 8 noiembrie 2016 la 01:39 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=ZI_hOP_K6MY 8 noiembrie 2016 la 01:30 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Sharif Aramesh. Muslim peace. 8 noiembrie 2016 la 01:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 8 noiembrie 2016 la 00:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Lucian Opriceanu. 8 noiembrie 2016 la 00:04 UTC+02 Prea multă minte strică - Griboedov. :( 7 noiembrie 2016 la 23:42 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=TT8o1fvTB5Q 7 noiembrie 2016 la 23:25 UTC+02 Păi nu? 7 noiembrie 2016 la 23:14 UTC+02 As long as every living being draws breath may i too be to dispel the misery of the world. Buddha 7 noiembrie 2016 la 22:28 UTC+02 http://www.ziare.com/cultura/documentar/sa-ne-amintim-razboiul-si-pacea-mariucai1071762 7 noiembrie 2016 la 20:20 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video în direct postat de Partidul Social Democrat. 7 noiembrie 2016 la 20:15 UTC+02 Ica i-o dus de nas si pe comunisti. Le-o zis ca tata e copilul unui ofiter sovietic, Canstantin. Cum zicea Ica, cand deja avea Alzheimer, Ia sa facem noi o smecheriie... Smecheri Constantinestii astia, si stalinistii prosti gramada. 7 noiembrie 2016 la 20:12 UTC+02 Erou... 7 noiembrie 2016 la 18:29 UTC+02
Tata ma haraie toata ziua de cand ma trezesc dimineata pana ma culc. Ma simt ca la internat si asa a fost toata viata. Aproape in fiecare zi am ganduri de sinucidere. 7 noiembrie 2016 la 18:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Julia Louis-Dreyfus. -Democracy, America, Elaine... -Did you say Elaine? 7 noiembrie 2016 la 18:04 UTC+02 I understand you don t care about us, we re human! But what about the fish??! The fish... Elaine. 7 noiembrie 2016 la 17:45 UTC+02 Raul Constantinescu a distribuit o postare în cronologia ta. Te! 7 noiembrie 2016 la 17:41 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de I Wont Say I Love U ,I will Just Make You Feel I Do ♥ ! 7 noiembrie 2016 la 17:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Wonders of Engineering. 7 noiembrie 2016 la 17:07 UTC+02 DURERE Betivii muncesc, temperatii nu. Dispretul ingroapa poporul. 7 noiembrie 2016 la 17:03 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 7 noiembrie 2016 la 17:01 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Ma, ia stai asa. 7 noiembrie 2016 la 17:00 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Guitle Elman. Balanu 7 noiembrie 2016 la 16:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 7 noiembrie 2016 la 16:57 UTC+02 Catunul Oamenii care au fost mai mult prin acea zona si care stiu mi-au spus ca e un catun de oameni saraci in care oamenii dintotdeauna s-au ocupat cu prelucrarea lemnului. 7 noiembrie 2016 la 16:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Estera Răcătean. 7 noiembrie 2016 la 16:30 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Shree Jana Thakuri. 7 noiembrie 2016 la 16:28 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Shree Jana Thakuri. 7 noiembrie 2016 la 16:26 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Sharif Aramesh. 7 noiembrie 2016 la 16:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 7 noiembrie 2016 la 16:23 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Sharif Aramesh. 7 noiembrie 2016 la 16:04 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 7 noiembrie 2016 la 16:01 UTC+02 OCHI PLANSI -Atata saracie, tata. Capitalismul asta e ingrozitor. Horror... 7 noiembrie 2016 la 15:26 UTC+02
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Cukierski Family. 7 noiembrie 2016 la 15:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 7 noiembrie 2016 la 15:23 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 7 noiembrie 2016 la 15:17 UTC+02 Pentru blocul acela ma duc la cati stiu sa fac 500 RON si ce nu reusesc sa strang ma duc intrun sabat la biserica adventista la Hateg si-i rog pe fratii si surorile adventisti sa acopere deficitul. 7 noiembrie 2016 la 15:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 7 noiembrie 2016 la 15:10 UTC+02 ROMANIA Am fost si am vazut ce-a mai ramas din oameni. Pe partea dreapta a drumului trece un tigan batran saracut si umil, pe cea stanga un copil alb si gras care venea de la scoala. Fetele romance, bine hranite isi bat joc de trecatori, fetele tiganci, slabute si in lumea lor, isi vad de discutiile lor. Un tigan merge cu un rucsac gol la ghenele de gunoi de la punte si ma priveste cu o veche privire de pisica vagaboanda flamanda, un om intr-un jeep merge pe drum ca un Nosferatu plin de deznadejde. Si vesnic intrebarea care imi urla in interiorul timpanelor, Cum credeti ca o sa va mantuiti? 7 noiembrie 2016 la 14:51 UTC+02 Titlu povestire: OCHI PLANSI. 7 noiembrie 2016 la 00:13 UTC+02 Raport Am strâns, încă doar promiși, 850 RON, grupați, 300, 100 (deja s-ar putea să-mi fi fost trimiși), 250, 200 (în decembrie) Primii 300 mi-au fost dați de un pocăit privit cam rău de Biserică, cu prietenie și sprijin. 100 mi-au fost dați de o fată pocăită și cuminte cu cea mai mare bucurie. 250 mi-au fost promiși de un băiat ortodox. 200 de un prieten ortodox. Am fost admonestat de un prieten, interogat de un lider de biserică de pocăiți, privit cu prietenie de preotul ortodox prietenul ce mă ajută și de pastorul baptist, și refuzat prietenește de un prieten pocăit care dă la toți. Alții n-au și mai mult nu știu. Sper să primesc și tranșa a doua la sfârșitul lunii de la cum se numesc, patroni. Să o duc ori în cătunul de pe râu, ori în satul mănăstirii. Dacă aș primi de la trei sau patru oameni 900 de RON... 7 noiembrie 2016 la 00:07 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=JxPj3GAYYZ0 7 noiembrie 2016 la 00:01 UTC+02 Trebuie să cer banii promiși. 6 noiembrie 2016 la 23:59 UTC+02 Păstrăm aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt dotați de Creatorul lor cu anumite Drepturi neînstrăinabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și urmărirea Fericirii. - Declarația de Independență. 6 noiembrie 2016 la 23:49 UTC+02 Declarație de Independență Publicată inițial: iulie 1776 Autori: Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Roger Sherman, John Adams, Robert R. Livingston Declarația de Independență: O transcriere ÎN CONGRES, 4 Iulie, 1776. Unanima Declarație a celor treisprezece State unite ale Americii, Când în Firul evenimentelor umane, devine necesar pentru un popor să dizolve cetele politice care l-au conectat cu un altul, și să asume între puterile pământului, punctul separat și egal la care Legile Naturii Dumnezeu și Dumnezeul Naturii, un respect decent asupra opiniilor omenirii cere ca ele să declare cauzele care le împing la separație. Păstrăm
aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt dotați de Creatorul lor cu anumite Drepturi neînstrăinabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și urmărirea Fericirii.--Că pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre Oameni, derivându-și drepturile juste de la consimțământul guvernaților. --Că oricând orice formă de Guvernământ devine distructivă în aceste scopuri, este Dreptul Poporului să modifice sau să îl abolească, și să instituie nou Guvernământ, stabilindu-i fundația pe asemenea principii și organizându-i puterile într-o asemenea formă, încât pentru acestea să nu le săvârșească decât Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va dicta că Guvernele stabilite de mult nu trebuie să fie schimbate pentru cauze ușoare și tranziente și deasemenea întreaga experiență a demonstrat, că omenirea e mai dispusă să sufere, când răurile sunt suferibile, decât să se îndrepte prin abolirea formelor sub care sunt obișnuiți. Dar când un lung șir de abuzuri și uzurpări, urmărind invariabil același Obiect învederează un plan de a le reduce [popoarele] sub Despotism abolut, este dreptul lor, este îndatorirea lor, să răstoarne un asemenea Guvern și să dea noi Gardieni pentru securitatea lor viitoare.--Aceasta a fost Suferința pacientă a acestor Colonii; și astfel este acum necesitatea ce le constrânge să-și modifice fostele Sisteme de Guvernământ. Istoria prezentului Rege al Marii Britanii este o istorie de injustiții repetate și uzurpări, toate având în obiect direct stabilirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi aceasta, Faptele să fie supuse unei lumi candide. El și-a refuzat Aprobarea asupra Legilor, cel mai întreg și necesar pentru binele public. El le-a interzis Guvernatorilor săi să treacă Legi de importanță imediată și neîntârziată, fiind suspendați în operația lor dacă Aprobarea lui nu era obținută; și când erau suspendați, el a neglijat cu totul să îi asiste. El a refuzat să treacă alte Legi pentru acomodarea a mari districte de popor, doar dacă acele popoare ar renunța la dreptul dreptul de Reprezentare în Legislatură, un drept inestimabil pentru ele și formidabil numai pentru tirani. El a chemat laolaltă corpuri legislative în locuri neobișnuite, inconfortabile, și îndepărtate de depozitarul Arhivelor publice, pentru singurul scop de a le obosi în conformitate cu măsurile lui. El a dizolvat Casele Reprezentative repetat, pentru opunerea cu fermitate umană față de invaziile lui asupra drepturilor poporului. El a refuzat pentru mult timp, după asemenea disoluții, să cauzeze altele să fie alese; prin care puterile Legislative, incapabile de Anihilare, s-au întors la Poporul larg pentru exercițiul lor; Statul rămânând în acel timp expus tuturor pericolelor de invazie din afară, și convulsii înăuntru. A încercat să prevină popularea; pentru acel scop obstrucționând Legile pentru Naturalizarea Străinilor; refuzând să treacă altele pentru a le încuraja migrația încoace, și ridicând condițiile a noi Apropieri de Pământuri. El a blocat Administrația Justiției, refuzându-și Aprobarea la Legi pentru stabilirea puterilor judiciare. El a făcut Judecătorii dependenți de Voința lui singură, pentru termenii de ocupație a oficiilor lor, și cantitatea și plata salariilor lor. El a ridicat o multitudine de Noi Oficii, și a trimis încoace roiuri de Ofițeri să hărțuiască poporul nostru, și să le mănânce substanța. El a ținut printre noi, în timpuri de pace, Armate permanente fără consimțământul Legislaturilor noastre. El a interesat să facă Armata independentă de și superioară puterii Civile. El s-a combinat cu alții să ne supună unei jurisdicții străină de constituția noastră, și nerecunoscută de Legile noastre; dându-și aprobarea Actelor lor de pretinsă Legislație: Pentru încartiruirea de largi corpuri de trupe armate între noi: Pentru protejarea lor, Printr-un Proces Fals, de la pedeapsă pentru orice Crime pe care aceștia le-ar comite asupra Locuitorilor acestor State: Pentru tăierea oprirea comerțului nostru cu toate părțile lumii: Pentru impunerea de Taxe asupra noastră fără consimțământul nostru: Pentru lipsirea noastră,în multe cazuri, de beneficiile Procesului cu Jurați: Pentru transportarea noastră peste Mări pentru a fi judecați pentru pretinse ofense Pentru abolirea Sistemului liber de Legi Engleze într-o Provincie învecinată,
stabilind astfel un guvern Arbitrar, și mărindu-i Hotarele astfel să o facă deodată un exemplu și instrument potrivit pentru a introduce aceeași regulă absolută în aceste Colonii; Pentru îndepărtarea Cartelor noastre, abolirea celor mai valoroase Legi ale noastre, și modificarea fundamentală a Formelor Guvernelor noastre: Pentru suspendarea propriilor noastre Legislaturi, și declarându-se ei înșiși investiți cu putere de a legisla pentru noi în toate cazurile oricare. El a abdicat Guvernul aici, prin declararea noastră în afara protecției sale și bugetând război împotriva noastră. El ne-a jefuit mările, ne-a potopit Coastele, ne-a ars orașele, și a distrus viețile poporului nostru. El la această dată transportă mari Armate de Mercenari străini să îndeplinească muncile morții, dezolării și tiraniei, deja începute cu circumstanțe de Cruzime & perfidie puțin acompaniate în cele mai barbare epoci, și total nevrednic Cap al unei națiuni civilizate. El a constrâns colegii noștri Cetățeni luați Captivi pe Mările înalte să ridice Arme împotriva Țării lor, să fie executorii prietenilor lor și fraților, or să cadă ei însuși de Mâinile lor. El a agitat insurecții domestice printre noi, și a încercat să aducă asupra locuitorilor frontierelor noastre, neîndurații Indieni Sălbatici, a căror regulă cunoscută de război, este o nealeasă distrugere a tuturor vârstelor, sexelor și condițiilor. În fiecare stagiu al acestor Oprimări Noi am Petiționat pentru Corectare în cei mai umili termeni: Petițiilor noastre repetate li s-a răspuns doar de repetată leziune. Un Prinț al cărui caracter e astfel marcat de fiecare act ce poate defini un Tiran, este inapt să fie regulatorul unui popor liber. Nici nu am dorit atenția fraților noștri Brittanici. Noi i-am avertizat din timp în timp asupra a tentative a legislaturii lor să extindă o jurisdicție fără mandat peste noi. Noi le-am reamintit de circumstanțele emigrării și sălășluirii noastre aici. Noi am apelat justiției lor native și magnanimității, și i-am rugat pe legăturile asemănării noastre reciproce să dezaprobe aceste uzurpări , care, inevitabil ar întrerupe conexiunile noastre și corespondența. Ei deasemenea au fost surzi la vocea justiției și a consanguinității. Noi trebuie, astfel, a consimți în necesitatea, care ne denunță Separația, și să-i ținem, cum ținem restul omenirii, Inamici în Război, în Pace, Prieteni. Noi, astfel, Reprezentativele Statelor unite ale Americii, în Congres General, Adunați, apelând la Judecătorul Suprem al lumii pentru rectitudinea intențiilor noastre, în Numele, și prin Autoritatea Oamenilor buni ai acestor Colonii, publicăm solemn și declarăm, că aceste Colonii Unite sunt, si în Drept ar trebui să fie State Libere și Independente; că toate sunt absolvite de orice obligație față de Coroana Britanică, și că toată legătura politică între ele și Statul Marii Britanii, este și ar trebui să fie dizolvat total; și că drept State Libere și Independente au toată puterea să perceapă Război, încheie Pace, contracteze Alianțe, ridice Comerț, și să facă toate alte Acte și Lucruri pe care Statele Independente au dreptul să le facă. Și pentru suportul acestei Declarații, cu o încredere fermă în protecția Providenței divine, ne obligăm reciproc unii altora Viețile, Soartele și sacra noastră Onoare. [Traducere de Felix Rian Constantinescu] 6 noiembrie 2016 la 23:39 UTC+02 Premii Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Ofițer[*] (2014) Ordinul de Merit al Republicii Austria în grad de Comandor de Argint[*] Ordinul național Steaua României Ordinul Republicii Partid politic PNL Alte afilieri FDGR (1990 - 2013) Rezidență București, România Alma mater Universitatea Babeș-Bolyai Profesie Fizician - Wikipedia. 6 noiembrie 2016 la 23:20 UTC+02 Este căsătorit din 1989 cu Carmen Iohannis, născută pe data de 2 noiembrie 1960, profesoară de limba engleză la Colegiul Național Gheorghe Lazăr din Sibiu.[5] Carmen Iohannis, născută Lăzurcă, este descendenta unei familii române unite (greco-catolice) din satul Sântu, aflat în apropiere de Reghin.[6] În perioada de interzicere a Bisericii Române Unite de către autoritățile comuniste, Carmen Iohannis participa la slujbele clandestine
oficiate de protopopul Pompeiu Onofreiu în locuința sa din strada Șelarilor, slujbe la care a fost prezent și Klaus Iohannis.[7] - W. 6 noiembrie 2016 la 22:55 UTC+02 Părinții săi sunt Susanne și Gustav Heinz Johannis, amândoi sași transilvăneni. Aceștia au emigrat în 1992, ca pensionari, din Sibiu în Germania, unde s-au stabilit la Würzburg, în Bavaria.[2] Klaus Iohannis a declarat într-un interviu că familia Iohannis este atestată în Cisnădie din secolul al XVI-lea.[3] Tot el a declarat că, atunci când tatăl său l-a înregistrat ca nou-născut, funcționarul de la primărie a refuzat să-i scrie numele cu „J“, așa cum a fost scris în familia sa de cinci sute și ceva de ani.[4] Klaus Iohannis a absolvit în anul 1983 studiile de fizică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. După terminarea facultății a fost mai întâi profesor de fizică la Agnita, apoi la unele școli din Sibiu, iar din 1989 la Liceul Samuel von Brukenthal. În anul 1997 a devenit inspector școlar general adjunct, iar între 1999 și 2000 a fost inspector școlar general al județului Sibiu. - Wikipedia. 6 noiembrie 2016 la 22:52 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=XQR3mqCKPIM 6 noiembrie 2016 la 22:44 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=IzAO9A9GjgI 6 noiembrie 2016 la 22:28 UTC+02 CRISTOS Am să vă fac o mărturisire copii. Eu sunt în primul rând un criminal. Așa sunt făcut. Dar am depășit crimele trecutului. Sunt un psihopat. Dar când am avut simptome serioase mam dus la psiholog fără să cer voie părinților. SUNT un homosexual. Sunt prea inteligent. Dar am depășit și asta. Am fos abuzat sexual din prima zi de viață la maternitate, îmi amintesc prima zi de viață, și am rămas cu sechele. Mie greu să înțeleg copiii deși sunt asemeni lor și în general mi-e frică să nu fac fapte rele oricui și orice. Asta e boala mea împreună cu nevoia de medicamente ca să rezist omenirii și vieții. Oamenii răi mă numesc pedofil. Pedofilii îmi cer binecuvântarea. Ce vreți să legalizați? Ce vreți să interziceți? Cine e Dumnezeu afară de Cristos? Pe cine a biciuit el? Pe cine a împușcat el? Pe cine a batjocorit el? Pe cine a exclus? Și da sunt un dependent. Dar am ales să fiu dependent de neuroleptice și medicamentele noi decât să mor în alcool și spirt, pastile și aurolac. Adevărul e că toți facem toate păcatele. 6 noiembrie 2016 la 22:08 UTC+02 https://ro.wikipedia.org/wiki/Klaus_Iohannis 6 noiembrie 2016 la 21:59 UTC+02 Convalescenta. Joi, 20. Cine mi-ar fi spus, când ma întorceam cu tatal meu asa de voios de la acea frumoasa plimbare, ca zece zile n-o sa mai vad: nici verdeata, nici cer! Am fost foarte greu bolnav; pe moarte! Auzeam pe mama plângând, vedeam pe tata galben, cu fata pierduta, când se uita lung la mine. Surioara mea, Silvia, vobea încet cu fratele meu. Doctorul era vesnic lânga mine si-mi spunea lucruri pe care nu le pricepeam. Era cât pe-aici sa-mi iau ziua buna de la toti! Vai, biata mama! De vreo câteva zile, cele mai grele din boala mea, nici ca-mi aduc aminte de ceva; a fost ca un vis încurcat si întunecat. Mi se pare ca am vazut lânga patul meu pe profesoara mea cea buna din clasa I primara, care se silea sa-si înabuse tusea cu batista, ca sa nu ma supere. Ca prin vis mi-aduc aminte de profesorul meu, când s-a aplecat sa ma sarute si m-a cam întepat pe obraz cu barba. Am vazut trecând ca prin ceata capul rosu al lui Crossi, cârliontii balai ai lui Derossi, pe Calabrezul îmbracat în negru si pe Garrone, care-mi aduse o mandarina si fugi repede, pentru ca si mama lui era rau bolnava. Pe urma ma sculai ca dupa un somn greu si pricepui ca mi-era mai bine, fiindca vedeam pe mama si pe tata, ca zâmbeau, si auzeam pe Silvia, cântând încet. Ah! Ce vis urât a fost! Pe urma începui sa merg din zi în zi mai bine. A venit si Zidarasul. El m-a facut sa rând pentru
întâia oara cu strâmbatura lui ca "botul de iepure" si parca o face si mai bine acum de când i s-a tras putin obrazul de boala. Mititelul! A venit Coretti, a venit Garoffi si mi-a daruit doua bilete de la loteria ce facuse cu un cutitas cu cinci limbi pe care l-a cumparat din strada Bertola. Apoi, ieri, tocmai când dormeam a venit Precossi si si-a pus obrajelul pe mâna mea, fara sa ma destepte. Venea de la fieraria tatalui sau, si, fiind cu figura înca plina de praf de carbuni, mi-a înnegrit mâneca halatului. Nu pot sa spun ce mare placere mi-a facut când mam desteptat si am vazut acea urma a vizitei sale. Cum au înverzit copacii în aceste putine zile! si ce necaz îmi e când ma duce tata, la fereastra, ca sa privesc putin, si vad cum alearga baietii la scoala cu cartile la subtioara. Dar peste putin o sa ma întorc si eu. Sunt atât de nerabdator, sa-i vad iar pe toti baietii, sa vad banca mea, gradina, strazile; sa aflu tot ce s-a întâmplat în acest timp; sa ma asez iar la cartile si la caietele mele; mi se pare un an de când nu le-am mai vazut! Biata mama, ce mult a slabit si cum s-a tras la fata! Bietul tata, ce obosit e! si dragutii mei camarazi care au venit sa ma vada, cum umblau în vârful degetelor si ma sarutau pe frunte! îmi pare rau, când ma gândesc ca într-o zi o sa ne despartim. Cu Derossi si cu vreo câtiva, o sa urmam studiile împreuna, poate, dar toti ceilalti? Când vom sfârsi clasa a IV-a, adio, n-o sa ne mai vedem; n-o sa mai vad lânga patul meu, când voi fi bolnav; nici pe Garrone, nici pe Precossi, nici pe Coretti! Ce rau îmi pare! Asa de buni baieti si buni camarazi, sa nu-i mai vad eu, niciodata. - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 21:56 UTC+02 Prieteni muncitori. Joi, 20. si de ce nu o sa-i vezi niciodata, Enrico? Aceasta depinde numai de tine. Când vei sfârsi clasa a IV-a, tu vei trece la gimnaziu si ei se vor face muncitori, dar poate sa ramâneti multa vreme în acelasi oras. si pentru ce nu v-ati mai vedea? Când vei fi la universitate sau la liceu, o sa te duci sa-i vezi în pravaliile sau atelierele lor, si ce mult o sa te bucuri când vei vedea pe tovarasii tai din copilarie, barbati, la lucru. As vrea sa stiu de ce nu te-ai duce pe la Coretti si pe la Precossi, oriunde s-ar afla ei? Ba o sa te duci, o sa petreci ceasuri întregi cu ei, si o sa vezi, când vei începe a cunoaste viata si lumea, câte mai ai sa înveti de la dânsii: lucruri pe care nimeni n-ar putea sa ti le spuna, asupra mestesugului lor, asupra societatii si tarii tale. Afla deasemenea, ca daca nu vei pastra aceste prietenii, va fi greu sa mai faci alte legaturi pe viitor; vreau sa zic prietenii din afara de societatea din care faci parte si astfel o sa traiesti numai într-o societate si omul care traieste numai într-o societate, e ca cel care citeste numai într-o carte. Hotaraste-te deci, chiar de pe acuma, sa pastrezi pe prietenii tai cei buni, chiar si dupa ce va veti fi despartit, sa-i vezi pe ei mai cu drag, tocmai pentru ca sunt fii de muncitori. Asculta-ma bine: cei din clasele de sus sunt ofiterii: muncitorii sunt soldatii muncii; dar în societate, ca si în armata, nu numai ca soldatul nu e mai prejos de ofiter, pentru ca nobletea sta în valoarea omului, iar nu în rang; în munca, iar nu în câstig; meritul soldatului si al muncitorului e chiar mult mai mare, fiindca trag mai putin profit din munca lor. Iubeste dar si respecta, mai presus de toti, pe camarazii tai, pe fii soldatilor muncii; cinsteste în ei ostenelile si jertfele parintilor; dispretuieste deosebirile de soarta si de clasa, deosebiri dupa care numai oamenii de nimic îsi formeaza sentimentele si politetea lor; gândeste-te ca din vinele taranilor si ale muncitorilor de prin ateliere a curs sângele binecuvântat care ne-a mântuit patria. Iubeste pe Garrone, iubeste pe Precossi, iubeste pe Coretti, iubeste pe Zidarasul tau: care ascund în piepturile lor de mici muncitori, inimi de printi, si jura-ti tie însuti, ca nici o schimbare a soartei nu va putea smulge aceste sfinte prietenii din copilarie, din inima ta. Jura-mi ca daca dupa patruzeci de ani, trecând pe la o statie de drum de fier, vei recunoaste sub hainele unui masinist pe vechiul tau prieten, Garrone, cu obrazul înnegrit de fum... O! Nu, n-am nevoie sa juri... sunt sigur ca îl vei îmbratisa chiar de vei fi senator al regatului. Tatal tau. - Cuore.
6 noiembrie 2016 la 21:39 UTC+02 IUNIE Garibaldi. 3 iunie. Mâine e sarbatoare nationala. Azi e o zi de doliu national. Aseara a murit Garibaldi. stii tu cine a fost el? E cel care a dezrobit zece milioane de italieni de sub jugul burbonilor. A murit la saptezeci si cinci de ani. S-a nascut la Niza. Era fiul unui capitan de corabie. La opt ani scapa viata unei femei; la treisprezece aduse la mal o barca în care se aflau mai multi tovarasi de-ai lui, ce erau sa se înece; când a avut douazeci si sapte de ani salva la Marsilia viata unui tânar ce era sa fie înghitit de valurile marii, iar la patruzeci si unu de ani scapa pe ocean un vapor care luase foc. Se lupta zece ani în America pentru neatârnarea unui popor strain, s-a batut în trei razboaie împotriva austriecilor pentru eliberarea Lombardiei si a Trentinului; apara Roma contra francezilor în 1849; elibera Palermo si Neapole la 1860; se lupta iarasi pentru ocuparea Romei la 1867, iar la 1870 dete ajutor francezilor în razboiul cel crâncen pe care îl avura cu germanii. Avea flacara vitejiei si geniul razboiului. A luat parte la patruzeci de batalii si a câstigat treizeci si sapte. Când nu se lupta, muncea ca sa traiasca, sau se retragea într-o insula singuratica, sa cultive pamântul. A fost: profesor, marinar, muncitor, negustor, soldat, general, dictator; a fost mare, a fost bun si modest. Ura pe toti asupritorii, iubea toate popoarele, ocrotea pe toti cei slabi. N-avea alt tel decât binele, refuza onorurile, dispretuia moartea, adora Italia. La chemarea sa razboinica, legiuni de viteji alergau din toate partile sub steagul lui. Nobilii îsi paraseau palatele; lucratorii uzinele; tinerii scolile; ca sa lupte sub steaua gloriei sale. În razboi purta o bluza rosie. Era frumos, blond si voinic. Pe câmpul de bataie era un fulger; în familie, un copil; iar în durere un sfânt. Mii de italieni au murit pentru patrie, fericiti în ceasul mortii de a-l vedea de departe trecând biruitor. si mii si mii si-ar fi dat viata pentru el; iar milioane l-au binecuvântat si-l vor binecuvânta. A murit! O lume întreaga îl plânge. Tu nu-l întelegi acum, Enrico. Dar vei citi despre izbânzile sale si cât vei trai vei auzi totdeauna vorbindu-se de el. Pe masura ce vei creste, figura lui va creste o data cu tine; când vei fi barbat, ea îti va aparea uriasa si când nu vei mai fi pe lume, când nu vor mai trai nici fiii fiilor tai, nici chiar urmasii lor, totusi generatiile vor vedea sus figura luminata a acestui mântuitor de popoare, încoronata de numele biruintelor sale întocmai ca de un nimb de stele, si fiecarui italian îi va bate inima, când va rosti numele sau. Tatal tau. - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 21:30 UTC+02 Fetita surdo-muta. Duminica, 29 N-as fi putut sa sfârsesc mai bine luna mai, decât cu vizita de azi dimineata. Sunase clopotelul si alergam sa deschid, când auzii pe tata ca striga cu totul cuprins de mirare: - Ce, tu esti, Gheorghe? Era gradinarul ce-l avusesem la vila noastra din Chieri. Plecând de la noi, si-a asezat familia la Cordova si a plecat în Grecia, unde a lucrat trei ani la drumul de fier. Debarcase numai în ajun la Genova si venea chiar de la gara. A cam îmbatrânit, însa este tot vesel si rumen la fata. Tata îl chema în casa, dar el nu primi si întreba îndata cu sfiala, facându-se foarte serios: - Va rog, spuneti-mi ce-mi face familia? Cum merge micuta mea Gigia? - Toti erau foarte bine, acum vreo doua zile, raspunse mama, care, recunoscând glasul lui Gheorghe, venise la intrare. Gheorghe se înveseli. - Slava tie, Doamne! grai el, cu totul înduiosat. Nu îndrazneam sa ma duc la Institutul de surdo-muti, pâna nu voi afla mai întâi ce face Gigi, biata fata! Îngaduiti-mi, va rog, sa-mi las aici legatura asta, ca sa ma reped pâna acolo. Sunt trei ani de când n-am vazut-o! Tata îmi spuse: - Du-te si tu cu el, Enrico. - Iertati-ma, va rog, numai un cuvânt, zise gradinarul în pragul usii. Tata îl întrerupse zicându-i: - Dar, ia spune-mi, treburile cum ti-au mers? - Bine! raspunse el. Multumesc lui Dumnezeu! Am strâns ceva parale. Dar vreau sa întreb: a învatat ceva mica mea muta? Când am lasat-o era ca un biet dobitoc, nu pricepea nimica, sarmana fiinta! De, ce sa spun? Eu nu ma prea încred în fagaduielile scolilor astea. A învatat semnele? Nevasta-mea mi-a scris în
mai multe rânduri: fata noastra învata sa vorbeasca, face progrese! însa eu îmi ziceam: Ce-mi foloseste mie, ca ea vorbeste prin semne, daca nu stiu sa le fac si eu?! Cum o sa ne întelegem! Biata fetita! Acelea sunt bune ca sa se înteleaga între ei: un nenorocit cu altul. Dar bine si atât! Dar cum merge de altfel? Spuneti-mi, va rog? Tata zâmbi usor si îi zise: - Nu-ti spun nimic, o sa vezi singur; du-te, du-te, si nu-i rapi nici macar un minut din fericirea de a te revedea. Plecaram. Institutul e aproape. Pe când mergem cu pasi grabiti, gradinarul îmi vorbea cu mâhnire: - Saraca fata! Sa se nasca ea cu asa un pacat! N-am avut nici macar fericirea s-o aud zicându-mi tata; si ea nu m-a auzit niciodata zicându-i fata mea! Când ma gândesc ca n-a rostit si nici macar n-a auzit în viata ei graindu-se un singur cuvânt, ma cuprinde groaza. Nu stiu cum sa-i multumesc domnului acela milostiv, care a platit cheltuielile de intrare în Institut. Pacat ca n-a putut s-o primeasca înainte de a fi împlit opt ani. E de trei ani acolo. Acum are unsprezece anisori. Ia spune-mi, domnule Enrico, a crescut? E vesela? - Mai ai putina rabdare si o sa o vezi singur! îi raspunsei eu, iutind pasul. - E departe Institutul? întreba el. Eram plecat când a dus-o nevasta-mea acolo, asa ca nu stiu unde e!... Mi se pare ca am ajuns! adauga. Într-adevar, tocmai sosisem. Intraram în sala de vizite si un îngrijitor veni sa ne întrebe ce poftim. - Sunt tatal copilei Gigia Voggi, zise gradinarul, te rog cheam-o îndata! - Fetele sunt în curte! raspunse îngrijitorul. Ma duc sa vestesc pe doamna profesoara! Gheorghe nu mai putea nici sa vorbeasca, nici sa stea la un loc de neastâmar, se uita la tablourile de pe pereti, fara sa vada nimica. În sfârsit, usa se deschise si intra o profesoara tinând de mâna o fata îmbracata cu o rochita alba, vargata cu rosu si cu un sort alb. Tatal si copila se privira mai întâi o clipa, apoi scoasera un tipat si se aruncara unul în bratele altuia. Fetita plângea si se tinea cu amândoua mâinile de gâtul tatalui sau. Tatal se departa putin ca sa o priveasca de sus pâna jos, apoi zise cu bucurie: - Ce mult a crescut! Ce frumoasa s-a facut, saraca fata! scumpa mea muta! Doamna, dumneata esti profesoara ei? Te rog, spune-i sa-mi faca câteva semne, doar voi întelege ceva din ele. O sa ma silesc sa le învat si eu cu încetul. Te rog, spune-i sa-mi zica ceva, asa cum vorbeste ea! Profesoara zâmbi si spuse copilei rar si lamurit, uitându-se drept în fata ei: - Cine este domnul care a venit sa te vada? Iar fetita zâmbi si raspunse cu un glas gros, straniu, oarecum salbatic, dar foarte limpede: - Este tata! Gradinarul se dadu un pas înapoi si striga ca un nebun: - Vorbeste! Se poate! Se poate, Doamne, asa minune! Vorbeste, fata mea? Spune-mi, vorbeste sau visez? Apoi o lua în brate si o saruta de mai multe ori pe frunte. - Doamna profesoara! grai el, spune-mi te rog, cum s-a facut aceasta? Eu credeam ca vorbeste prin semne, si vad ca vorbeste, vorbeste ca oamenii. Te rog, desluseste-mi si mie minunea aceasta? - Domnule, raspunse profesoara, metoda semnelor nu se mai întrebuinteaza. Acum avem o alta metoda noua. N-ai auzit despre aceasta? - Nu stiu nimic! raspunse gradinarul, uimit. Lipsesc de trei ani din tara, poate chiar ca mi-a si scris nevasta si eu n-am înteles. Sunt cam greu de cap. O, draga fetita, acum ma întelegi, îmi auzi glasul! Ia raspunde-mi mie, ma auzi? Auzi ce-ti spun eu? - Nu, omule! zise profesoara, nu-ti aude glasul, pentru ca este surda; întelege dupa miscarea buzelor cuvintele ce i se spun, dar n-aude vorbele si n-aude nici macar pe acelea pe care le pronunta. Le spune pentru ca am învatat-o litera cu litera, cum trebuie sa miste buzele si limba, si ce suflare trebuie sa scoata din piept si din gât ca sa-si formeze glasul. Gradinarul asculta cu gura cascata si nu pricepea nimic. - Spune-mi, draguta! zise el fetitei, vorbindu-i la ureche, îti pare bine, ca s-a întors tata? El astepta raspunsul. Fetita se uita nedumerita la el si nu scoase nici o vorba. Tatal se tulbura. Profesoara zâmbi, apoi zise: - Nu ti-a raspuns pentru ca nu ti-a vazut miscarea buzelor. I-ai vorbit la ureche. Întreab-o iarasi, uitându-te drept în fata ei. Tatal repeta întrebarea, uitându-se la ea: - Îti pare bine ca s-a întors tata si ca n-o sa mai plece? Fetita care se uitase bine la gura lui, raspunse deslusit: - Da, îmi pare bine ca te-ai
întors, dar sa nu mai pleci niciodata! Tatal o saruta, nebun de bucurie, apoi ca sa se încredinteze ca într-adevar vorbeste, îi puse o multime de întrebari: - Cum o cheama pe mama ta? Antonia. - Dar pe surioara ta? - Adelaida. - Cum se numeste Institutul acesta? - Institutul surdo-mutilor. - stii sa-mi spui cât face doi ori zece? - Douazeci! si, pe când ne asteptam sa-l vedem râzând de fericire, el deodata începu sa plânga. Erau însa lacrimi de bucurie. - Fii cu inima, îi zise profesoara. Trebuie sa te bucuri, iar nu sa plângi: nu vezi ca-ti întristezi fata? Gradinarul lua mâna profesoarei si o saruta de mai multe ori, zicând: - Îti multumesc din adâncul inimii, scumpa mea doamna! Iarta-ma, nu sunt vrednic sa-ti multumesc precum s-ar cuveni! - Sa nu crezi ca fetita dumitale stie numai sa vorbeasca, adauga profesoara. Ea stie sa scrie si sa citeasca, face socoteli si cunoaste numele tuturor obiectelor trebuincioase. stie de asemenea si putina istorie si geografie. Acum e în clasa a Ii-a normala; când le va face si pe celelalte doua, o sa stie sa se apuce de vreun mestesug. Avem multi scolari de-ai nostri în serviciul negustorilor, si ei servesc pe musterii tot asa de bine ca oricare altul sanatos. Gradinarul înmarmurise, parca i se întunecase mintea. Se uita la fata, scarpinându-si fruntea. Parca-ar fi vrut sa mai întrebe ceva si nu cuteza. Profesoara porunci îngrijitorului sa cheme o eleva din clasa pregatitoare, o fetita cam de opt anisori, ce intrase de curând în institut. Fetita aceasta, zise profesoara, este dintre acelea pe care le învatam cele dintâi elemente. Iata cum procedam: vreau sa o fac sa scoata sunetul e. Baga de seama. Profesoara deschise gura, cum o deschidem când rostim acest sunet, si facu semn fetitei sa o deschida si ea tot asa. Copila o imita. Atunci profesoara îi facu semn sa scoata glasul. Copila se sili, dar în loc de e, grai o. - Nu, spuse profesoara, nu este bine. si apucând amândoua mâinile fetei, îsi puse una pe gât si alta pe piept, apoi repeta e. Copila, simtind miscarea gâtului si a pieptului profesoarei, deschise gura si pronunta foarte limpede pe e. Tot astfel, profesoara o puse sa pronunte pe c si d, si alte sunete, tinând mereu pe pieptul sau mânusitele copilei. - Ai înteles acum? zise ea gradinarului. Bietul om întelesese, dar parea si mai mirat decât înainte de a fi înteles. - Asa le învatati sa vorbeasca? întreba el, dupa un minut de gândire, uitându-se la profesoara. Aveti atâta rabdare, sa va ocupati de ele, luându-le în parte una câte una? si aceasta o faceti timp de ani întregi? O Doamne, dar dumneavoastra sunteti niste fiinte sfinte, niste îngeri! Nici nu se afla pe pamânt vreo plata vrednica de o asemenea rabdare! Ce sa mai zic, saracul de mine, când vad asemenea minuni? Lasa-ma, te rog, sa mai vorbesc putin cu fiica mea! si luând-o la o parte, începu s-o întrebe si ea sa-i raspunda. Bietul om râdea cu ochii plini de lacrimi, batându-si genunchii cu palmele si se uita la fiica sa, uimit de bucurie ca o auzea vorbind, apoi întreba pe profesoara, daca i se îngaduie sa multumeasca domnului director. - Domnul director nu este acasa, raspunse profesoara. Dar poti sa multumesti unei alte persoane. Aici, fiecare copila este data în îngrijirea unei alte copile mai mari, care-i tine loc de sora mai mare sau de mama. Fata dumitale este îngrijita de o surdo-muta de saptesprezece ani, o fata foarte buna, fiica unui brutar. Ea-ti iubeste copila si ti-o îngrijeste de minune. Sunt doi ani de când o piaptana, o ajuta sa se îmbrace, o învata sa coasa, îi cârpeste rufele si-i tine de urât. Gigia, spune-mi cum o cheama pe maicuta ta de aici? Fetita zâmbi si raspunse: - Caterina Giordano! Apoi întorcându-se spre tatal sau adauga: E foarte buna cu mine! Îngrijitorul iesi din odaie la un semn facut de profesoara si se întoarse îndata însotit de o surdo-muta blonda, voinica, cu chipul vesel si îmbracata tot ca fetita, dar cu sortul cenu siu. Ea se opri în pragul usii, rosie la fata si având capul plecat, dar zâmbind. Era mare si zdravana ca o femeie în toata firea, dar chipul îi era copilaros. Gigia alerga la ea, o lua de mâna ca pe o copila si o duse la tatal sau, zicându-i cu vocea sa cea groasa: - Caterina Giordano! - Ah! Draga copila, exclama tatal Gigiei, întinzând mâna ca sa o mângâie, însa o retrase îndata si adaugase: Buna copila! Dumnezeu sa-ti ajute si sa-ti dea toate fericirile. Eu, care-ti urez
binele, sunt un lucrator cinstit, un sarman parinte, si-ti urez aceasta din tot sufletul! Surdomuta mângâia mereu pe mica Gigia, surâzând si tinând ochii în jos. Gradinarul vorbea întruna si se uita la dânsa ca la o icoana. - Daca vrei, poti sa-ti iei astazi fata, zise profesoara. - Dar cum sa nu vreau! Desigur! O iau cu mine la Condova si o aduc mâine. Fetita iesi ca sa se pregateasca de plecare si tatal sau continua: Sunt trei ani de când n-am vazut-o! O iau cu mine la tara, dar vreau mai întâi sa ma plimb putin cu ea prin oras, ca sa o vada toti. Vreau sa ma duc cu ea pe la prietenii mei, ca s-o auda ce bine vorbeste. Ah, Doamne! Frumoasa zi fu si asta. Zi de dulce mângâiere! Multumescu-ti tie, Doamne! Fetita sosi si tatal îi zise: Ia-ma de brat, draguta. Va multumesc din tot sufletul la toti si toate. O sa mai vin înadins, ca sa va multumesc! Apoi, oprindu-se pe pragul usii, ramase putin pe gânduri si, lasând jos mâna fetei, se întoarse si zise: Sunt sarac, cu toate acestea vreu sa dau si eu partea mea acestui institut! si, scotând punga, lua din ea o moneda de douazeci de lire în aur si o puse pe masa. Nu, nu, domnule! zise profesoara. Ia-ti banii, eu nu-i pot primi. Ia-i, îi vei da directorului, când îl vei vedea, dar sunt sigura ca nici el n-o sa ti-i primeasca. Ai muncit prea mult, ca sa-i câstigi; pastreaza-i! Noi îti suntem tot asa de recunoscatori pentru generozitatea ce ai aratat, ca si cum i-am fi primit. - Ba nu! zise gradinarul, îi las deocamdata aici, si apoi vom vedea. Dar profesoara îi baga moneda în buzunar, fara ca sa-i dea timpul de a o împiedica. Atunci, el nu mai cuteza sa zica nimic, dete din cap si luându-si ziua buna de la profesoara si de la tânara surdomuta, îsi lua fetita de mâna si pleca pe usa, spunându-i vesel: - Haide, haide, draguta mea, vino draga tatii! Iar fetita, plina de bucurie, cum iesi pe poarta, grai cu glasul ei cel gros: - Ce soare frumos! - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 20:46 UTC+02 De la Apenini pâna la Anzi. (Povestire lunara). Sunt mai multi ani de atunci! Un baiat genovez de vreo treisprezece ani, fiul unui lucrator, pleaca din Genova în America singur singurel, ca sa o caute pe mama sa. Aceasta plecase cu doi ani înainte la Buenos-Aires, capitala republicii Argentina, cu scopul de a intra în serviciu, într-o casa avuta, ca sa câstige astfel în scurt timp, atât cât îi trebuia ca sa-si scoata familia din datorii si din saracia în care cazuse din cauza mai multor nenorociri ce o lovisera. Sunt multe femei de inima, care fac aceasta îndelungata calatorie cu un asemenea scop si care, multumita salariilor mari ce primesc acolo, se întorc dupa câtiva ani în tara cu câteva mii de lire. Sarmana mama plânsese lacrimi de sânge, când se despartise de copiii sai, unul de optsprezece ani, celalalt de unsprezece; dar pleca totusi cu barbatie si plina de nadejde. Calatoria îi fu cu noroc. Îndata ce ajunse la Buenos Aires, gasi numaidecât, prin mijlocirea unui negustor genovez, var cu sotul ei si stabilit acolo de mult timp, o buna familie argentiniana, care o platea mult si se purta bine cu ea. Câtva timp urma o corespondenta periodica cu familia ei. Se învoira astfel: femeia adresa scrisorile varului barbatului sau, si el le trimitea la Genova, adaugând si el câteva rânduri din partea sa. Câstigând optzeci de lire pe luna si necheltuind nimic pentru dânsa, putea sa trimita acasa barbatului, pe fiecare trimestru o suma frumusica, suma cu care el, om cinstit, platea cu încetul datoriile mai urgente si-si redobândea astfel buna sa reputatie. În acelasi timp, el muncea, era multumit de felul cum îi mergeau treburile si traia cu nadejdea ca nevasta i se va întoarce cât de curând, deoarece casa parea goala fara dânsa si baiatul cel mic, care iubea foarte mult pe mama sa, era mereu trist si nu se putea obisnui culipsa ei. Dar un an dupa plecarea ei, în urma unei scrisori scurte în care spunea ca e cam bolnava, nu mai primira nici o stire. Scrisera de doua ori varului; varul lui nu raspunse nimic. Scrisera familiei argentiniene, unde femeia slujea; dar n-avura nici un raspuns, pentru ca scrisesera rau adresa. Temându-se de vreo nenorocire, scrisera consulatului italian din Buenos-Aires, ca sa faca cercetari, si dupa trei luni primira raspunsul de la consul ca, desi daduse o înstiintare prin jurnale, totusi nu se
înfatisase nimeni, nici cel putin ca sa dea vreo deslusire. si nici nu se putea întâmpla altfel, caci sarmana femeie, de teama sa nu-si înjoseasca familia, nu daduse adevaratul ei nume familiei argentiniene. Mai trecusera multe luni tot fara nici o veste. Tatal si fiii erau disperati. Mai cu seama cel mic era cuprins de un dor pe care nu-l putea învinge. Ce era de facut? La ce mijloc sa alerge? Cel dintâi gând al tatalui fusese sa plece si el în America, pentru a-si cauta nevasta. Dar cine era sa munceasca sa întretina pe copii? Nici baiatul cel mare n-ar fi putut sa plece, caci tocmai atunci începea si el sa câstige câte ceva, familia avea nevoie de el. Traiau în chinurile acestea, schimbând în fiecare zi aceleasi convorbiri dureroase, sau uitându-se unul la altul în tacere. Într-o seara, Marco, baiatul cel mai mic, zise hotarât: - Ma duc eu, în America, sa o caut pe mama! Tatal clatina din cap cu întristare si nu raspunse. Era un gând bun, dar un lucru cu neputinta. La treisprezece ani, singur sa calatoreasca pâna în America, un drum de o luna de zile pâna sa ajunga acolo? Baiatul însa, starui iarasi a doua zi, a treia si asa mereu, zi dupa zi, cu hotarâre si cu judecata rece ca un om mare. Zicea: - Nu s-au mai dus si altii si mai mici decât mine? Când voi fi pe vapor nu o sa ajung si eu ca oricare altul? Sosind acolo, ma duc drept la pravalia varului. Sunt atâtia italieni în America; n-o sa se gaseasca doar vreunul, care sa ma calauzeasca? si îndata ce voi gasi pe varul nostru, gasesc si pe mama. Daca n-as gasi-o, m-as duce la consul, ca sa cerceteze despre familia argentiniana, si, la orice întâmplare, acolo cine munceste nu piere; o sa muncesc si eu ca ceilalti, ca sa-mi câstig cu ce sa ma întorc în tara. În acest timp, izbuti încetul cu încetul, sa înduplece pe tatal sau. Tatal sau îl pretuia, stia ca e copil cuminte, plin de râvna si ca toate aceste daruri s-ar întari în inima lui cu gândul sfânt de a-si regasi mama, pe iubita lui mama. În aceste împrejurari, un capitan de corabie, prieten cu un cunoscut al lui, auzind despre aceasta, propuse sa dea gratis lui Marco un bilet de clasa a III-a pe vaporul sau pâna în Republica Argentina. Atunci, dupa câteva razgândiri, tatal se învoi si calatoria fu hotarâta. Îi umplura o traista cu vesminte, îi dadura ceva de cheltuiala, adresa varului, si într-o frumoasa seara de aprile îl îmbarcara. Copile! Marco draga, îi zise tatal, dându-i ultima sarutare cu lacrimile în ochi. Fii barbat! Pleci cu o hotarâre sfânta. Dumnezeu o sa te ajute! Bietul Marco! Într-adevar, el avea o inima plina de barbatie si se pregatise pentru cele mai grele încercari în acea calatorie; totusi, când vazu ca dispare de pe orizont frumoasa lui Genova, când se vazu pe întinsul marii si necunoscut pe acel vapor întesat de tarani emigranti, cu mica lui traista drept toata avutia, i se strânse inima. Doua zile de-a rândul statu nemiscat la prora corabiei, mâncând mai nimic si înecat în plâns. Tot felul de gânduri triste îi treceau prin minte, si cel mai trist, cel care i se înfatisa cu mai multa staruinta, era acela ca poate sa fi murit mama sa. Când adormea, vedea totdeauna în visurile sale, rele si întrerupte, pe un necunoscut care-l privea cu compatimire si-i soptea la ureche: - Mama ta a murit! Atunci se destepta, înabusind un tipat. Totusi, dupa ce trecu strâmtoarea de la Gibraltar, si zari oceanul Atlantic, prinse putina inima si un pic de speranta. Dar fu o scurta mângâiere. Marea aceea nemarginita, totdeauna egala, caldura care mergea crescând, întristarea care se observa în ochii tuturor celor care-l înconjurau, simtamântul singuratatii în care se afla: toate acestea îi provocara o mâhnire si mai adânca. Zilele treceau unele dupa altele: triste si monotone; ele i se încurcau în minte, asa cum se întâmpla bolnavilor. I se parea ca e pe mare de un an, si, cu toate acestea, în fiecare dimineata când se scula, era cuprins de o noua mirare, vazându-se aici, singur în mijlocul nemarginitului ocean, calatorind spre America. Frumosii pesti zburatori, care cadeau din când în când pe corabie, minunatele apusuri de soare ale tropicelor, cu norii aceia uriasi, rosii ca jaraticul si ca sângele; acele fosforescente nocturne, care fac din Atlantic o mare lava: nu-i pareau ca sunt aievea, ci ca niste minuni vazute în visuri. Se ivira si zile de vreme rea, în care el ramânea mereu în dormitor, unde toate lucrurile se izbeau si se rasturnau, marind zgomotul blestemelor si al
vaietelor de tot felul. Atunci, bietul baiat credea ca-i sunase ceasul din urma. Erau însa si zile frumoase, în care marea era linistita si galbuie, dar de o caldura nesuferita si de o plictiseala îngrozitoare! Ceasuri negre si nesfârsite, în timpul carora calatorii obositi, lungiti si nemiscati pe scânduri, pareau morti cu totii. Calatoria nu se mai sfârsea: mare si cer, cer si mare; azi ca ieri si mâine ca azi; mereu, totdeauna, vesnic. Marco ramânea ceasuri întregi proptit de parapet, uitându-se la acea mare nemarginita, ametit, gândindu-se ca într-un vis la mama sa, pâna ce i se închideau ochii de somn si capul îi cadea pe umeri; atunci revedea iarasi chipul acela necunoscut, care îl privea cu compatimire si-i soptea la ureche: "Mama ta a murit!" La glasul acela, Marco se destepta tresarind, ca sa-si urmeze visul cu ochii deschisi si sa priveasca orizontul neschimbat Calatoria tinu douazeci si sapte de zile. Dar cele din urma fura cele mai frumoase. Timpul era senin si aerul racoros, el se împrietenise cu un mosneag lombard, care mergea în America, la fiul sau, plugar în tinutul de lânga Rosario. Mario îi spusese toate împrejurarile prin care trecuse, si batrânul îi spunea mereu, batându-l cu mâna pe umar: - Fii barbat, baiete! O sa gasesti pe mama ta sanatoasa si fericita! Prietenia aceea îl încuraja pe bietul Marco; presimtirile sale cele rele devenira bune. Stând la prora, lânga batrânul taran, care tragea din lulea, sub un cer frumos, înstelat în mijlocul cetelor de emigranti, care cântau, el închipuia de sute de ori în gândul sau cum are sa fie sosirea lui la Buenos-Aires. Se si vedea în strada în care locuia varul sau, îi gasea pravalia si alerga la dânsul, întrebându-l: - Ce face mama? Unde e? Haidem numaidecât la ea. Alergau amândoi, urcau o scara, se deschidea o usa... si aici monologul sau se oprea, închipuirea lui se pierdea într-un simtamânt de înduiosare nespusa, care îl facea sa scoata pe ascuns o mica iconita pe care o purta la gât si încetinel sa rosteasca, sarutând-o, rugaciunea sa. Ajunsera, în sfârsit, la Buenos-Aires, a douazeci si saptea zi de la plecare. Era un frumos rasarit de zi de mai, când corabia îsi arunca ancora în râul urias, La Plata, pe tarmul caruia se întinde mareata capitala a republicii Argentina. Timpul acela minunat paru de bun augur lui Marco. Era ca ametit de bucurie si de neastâmpar. Mama sa era abia la câteva mile de el. În câteva ceasuri avea s-o vada! si el se afla în America, în Lumea-noua, avusese îndrazneala sa vina singur! Atunci i se paru ca lunga lui calatorie trecuse ca nimica. I se paru ca se visase zburând si ca se desteptase aici. Marco era atât de fericit, încât nici nu se întrista, nici nu se mira când, cautându-se în buzunar, gasi numai o pun-gulita din cele doua în care îsi împartise averea, ca sa fie mai sigur de a nu pierde totul. I se furase punga, îi ramâneau numai câteva lire, dar lui ce-i pasa acum, când era în apropiere de mama sa? Se coborî cu traista în spinare, împreuna cu alti multi italieni, într-un vaporas care-i duse pâna aproape de tarm. Din vapor sari într-o luntre care purta numele "Andreea Doria", debarca la chei, îsi lua ziua buna de la batrânul sau prieten lombard si apuca apoi cu pasi mari catre oras. Cum intra pe cea dintâi strada, opri pe un om care trecea si-l întreba ce drum sa apuce ca sa ajunga la strada "Los Artes". Trecatorul se întâmpla sa fie tocmai un italian. Acesta se uita cu mirare la dânsul si-l întreba daca stie sa citeasca. Marco raspunse ca da. - Atunci, zise trecatorul, aratându-i strada din care venea el, mergi drept, tot drept înaintea ta, citind numele strazilor la fiecare raspântie, pâna ce vei gasi pe aceea pe care o cauti. Baiatul multumi si apuca înainte pe strada. Era o strada lunga, dreapta, nesfârsita, dar îngusta având pe amândoua partile case scunde si albe, care pareau niste casute de tara. Strada era plina de trecatori, de trasuri, de carute ce faceau un zgomot asurzitor. Ici si colo fâlfâiau steaguri de diferite culori cu inscriptiuni în litere mari, vestind plecarea vapoarelor spre orase necunoscute. Din când în când, întor-cându-si privirea în dreapta si în stânga, el vedea alte strazi, care se întindeau si ele fara sfârsit, tot cu case mici si albe, tot întesate de lume si de carute si taiate în fund de linia dreapta a nemarginitei câmpii americane, uniforma ca orizontul marii. Orasul i se parea fara sfârsit. Se uita cu bagare de
seama la numele strazilor: niste nume ciudate pe care abia le putea citi. La fiecare capat de strada i se batea inima, crezând ca e strada ce o cauta. Se uita la toate femeile, sperând ca o s-o vada pe mama sa. Vazu pe una mergând înaintea lui, care-l facu sa tresara, o ajunse, se uita la ea: era o negresa. Mergea, mergea, iutind mereu pasul. Ajungând la o raspântie citi si ramase înmarmurit pe trotuar: era strada "Los Artes". Apuca pe acolo, vazu numarul 117, pravalia varului era la numarul 175, fu silit sa se opreasca nemaiputând sa respire, si îsi zise în sine: "Mama, draga mama, e oare adevarat ca o sa te vad peste câteva minute? Alerga înainte si ajunse la o mica pravalie de maruntisuri. Era aceea. Se opri în pragul usii, vazu o femeie carunta, cu ochelari. - Ce vrei, baiete, întreba femeia spanioleste. - Nu e aici, zise baiatul cu glasul înabusit, pravalia lui Francisco Merelli? - Francisco Merelli a murit! raspunse femeia italieneste. Baiatului i se paru ca-l loveste cineva drept în piept. - De când a murit? De mult, raspunse femeia, de mai multe luni... Treburile i-au mers rau si a fugit. Se zice ca a plecat la Baia-Blanca, foarte departe de aici, si ca a murit, sosind acolo. Pravalia o tin eu acuma. Baiatul îngalbeni. Apoi zise repede: - Merelli cunostea pe mama. Ea era în serviciul domnului Mequinez. Numai el stia unde se afla mama. Am venit din Italia în America înadins, ca sa o caut. Merelli îi trimitea scrisorile noastre... Trebuie sa o gasesc pe mama! - Bietul copil! raspunse femeia. Eu nu stiu nimic, dar pot sa întreb pe rândasul din curte, el cunostea pe baiatul care facea comisioanele lui Merelli; poate sa stie sa-ti dea vreo deslusire. Se duse în fundul pravaliei si chema pe baiat, care veni îndata. - Ia spune-mi, întreba negustoreasa, tiaduci cumva aminte daca Merelli trimitea câteodata pe ucenicul sau, sa duca scrisori unei servitoare, care era bagata la niste localnici? - La domnul Mequinez, raspunse baiatul, da, doamna, câteodata, tocmai la capatul strazii Los Artes. - Îti multumesc, doamna! striga Marco. stii sa-mi spui numarul?... Dati-i voie, sa vina cu mine... Însoteste-ma, daca poti baiete, mai am ceva gologani. El grai aceste cuvinte cu atâta caldura, încât fara sa astepte porunca stapânei, baiatul îi raspunse: - Haidem! si pleca înainte cu pasi repezi. Alergând asa fara sa scoata un cuvânt macar, ajunsera la capatul strazii, intrara în gangul unei case mici, albe si se oprira dinaintea unui grilaj de fier prin care se zarea o curticica plina cu ghivece de flori. Marco trase clopotelul. Veni o domnisoara. - Aici locuieste familia Mequinez? Nu e asa? întreba baiatul cu nerabdare. - A stat aici! raspunse domnisoara, pronuntând italieneste cu un accent spaniol. Acum locuim noi! - si unde s-a mutat familia Mequinez? întreba Marco, caruia îi batea inima. - A plecat la Cordova. - Cordova! Unde e Cordova? întreba Marco. Dar femeia care era în serviciul lor? Mama? Servitoarea era mama mea! Au luat-o cu ei? Domnisoara îl privi si-i zise: - Nu stiu, dragutule, poate sa stie tata, care i-a vazut când au plecat. Asteapta putin! Pleca repede si se întoarse dupa câteva minute cu tatal sau, un domn înalt, cu barba carunta. Acesta se uita un moment la chipul dragalas al micului marinar genovez, cu parul balai si cu nasul drept, si-l întreba într-o italieneasca stricata. - Mama ta e genoveza? - Da! raspuse Marco. - Afla dar, ca femeia genoveza, care era în serviciul lor, a plecat cu dânsii. stiu sigur! - si unde s-au dus? - La Cordova, un oras. Baiatul suspina, apoi zise hotarât: - Daca e asa, ma duc si eu la Cordova. - Saracutule! striga domnul, uitându-se la el cu mila, Cordova e la o suta de poste departare de aici. Marco îngalbeni ca ceara si fu silit sa se sprijine de grilaj. - Ia sa mai chibzuim putintel, zise domnul, miscat de compatimire, si-i deschise usa, adaugând: Vino înauntru putin, sa vedem ce e de facut. Îi dete un scaun si-l puse sa povesteasca repede cum de ajunsese acolo, îl asculta cu multa bunatate si dupa aceea ramase câtva timp pe gânduri. În cele din urma îi zise cu hotarâre: - Bani n-ai, nu e asa? - Mai am... ceva... foarte putin, zise Marco. Domnul se duse la o masuta, scrise o scrisoare, o pecetlui si o dete baiatului, zicându-i: - Uite, italienasule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, un orasel aproape genovez, la doua ceasuri departe de aici. Oricine te poate îndruma. Când
vei ajunge acolo, da scrisoarea aceasta domnului la care am adresat-o; o sa-l gasesti foarte usor, pentru ca toti îl cunosc ca pe un cal breaz. El îti va procura mijloacele, ca sa-ti urmezi drumul pâna la Cordova, unde vei gasi pe familia Mequinez si prin urmare pe mama ta. Deocamdata tine astea, baiete! Îi dete câteva lire. Du-te cu Dumnezeu! Baiatul îi multumi, fara sa poata gasi un cuvânt mai mult. Iesi cu traista sa si luându-si ziua buna de la mica lui calauza, porni încet pe drumul spre Boca, strabatând orasul cel mare si plin de zgomot cu inima cuprinsa de o adânca mâhnire. Tot ce i se întâmpla din minutul acela pâna a doua zi seara, îi ramase încurcat în minte, ca un vis urât, atât era de obosit si de disperat. Dupa ce dormi noaptea într-o odaita de cârciuma din Boca, alaturi de un hamal de la port, si dupa ce îsi petrecu mai toata ziua stând pe o gramada de bârne în fata portului, ametit la vederea atâtor vase, corabii si vaporase, se pomeni si el îmbarcat pe o luntre cu pânze, încarcata cu pometuri, mânuita de trei genovezi voinici si pârliti de soare, si plutind spre orasul Rosario. Glasul lor si scumpul dialect ce-l vorbeau îl însufletira. Calatoria tinu trei zile si patru nopti, pricinuind micului calator uimire peste uimire. Trei zile si patru nopti pe minunatul râu Parana, care întrece de patru ori Italia în lungime, si pe lânga care marele Pad nu mai e decât un pârâias! Luntrea înainta încet, luptând cu acea nemarginita întindere de apa. Trecea printre niste insule lungi, cuiburi de serpi si de tigri, întesate cu portocali si cu salcii, care semanau a paduri plutitoare; uneori intra în canale strâmte de parea ca n-o sa mai poata iesi de acolo, alteori se pomenea într-un vast spatiu de apa ce avea înfatisarea unor lacuri mari si linistite; apoi iarasi printre insule, canale si boschete enorme, de o vegetatie încântatoare. Domnea pretutindeni o adânca tacere. Cu cât înaintau mai mult, cu atât uriasul râu înspaimânta mai tare pe bietul Marco. Îsi închipuia ca mama sa se afla la izvorul sau si ca o sa-i trebuiasca ani întregi pâna sa ajunga la ea. Mânca de doua ori pe zi pâine si carne sarata, împreuna cu luntrasii care, vazându-l mereu trist, nu-i mai vorbeau deloc. Noaptea dormea pe acoperisul luntrei si se destepta din când în când buimacit de stralucirea limpede a lunii, care se râsfrângea în undele argintii si înalbea tarmurile departate. Atunci i se strângea inima. Cordova! rostea de mai multe ori acel nume: Cordova; ca numele unei cetati misterioase din basme. Dupa aceea se gândea: "si mama a trecut pe aici, a vazut si ea tarmurile si insulele acestea". Atunci nu i se mai pareau atât de stranii si singuratice locurile acelea peste care trecuse privirea mamei sale. Noaptea, unul dintre luntrasi cânta. Vocea lui îi aminti cântecele pe care i le cânta mama sa, când era mic, ca sa adoarma. Când îl auzi, izbucni în plâns. Luntrasul îi striga: - Fii tare de înger, baiete, ce naiba! S-a mai pomenit vreodata sa plânga un genovez, fiindca e departe de ai sai? Genovezii cutreiera pamântul, gloriosi si biruitori. La auzul acestor cuvinte, Marco tresari, simti glasul sângelui genovez si ridicând fruntea cu mândrie, batu cu pumnul în cârma barcii si striga: - Da, chiar de-ar trebui sa ocolesc Pamântul, calatorind ani dupa ani, mergând sute de poste pe jos, voi merge tot înainte pâna ce-o voi gasi pe mama! M-as multumi o singura data. Înainte dar! si îmbarbatându-se astfel, sosi în zorii unei zile racoroase si limpezi în fata orasului Rosario, zidit pe malul înalt al râului Parana, în undele caruia se oglindeau catarge, împodobite cu steaguri, ale sutelor de corabii din toate tarile. Îndata ce debarcara, strabatu orasul cu traista la spinare, cautând pe un domn argentinian, pentru care protectorul sau din Boca îi daduse o scrisoare de recomandare. Cum intra în Rosario, lui Marco i se paru ca intra într-un oras cunoscut. Erau tot acele strazi nesfârsite, drepte, cu casele mici si albe, încrucisate în toate directiile, cu mii de fire telegrafice si telefonice pe deasupra acoperisurilor, care pareau mari pânze tesute de paianjen; apoi un amestec si un zgomot de oameni, de cai si de carute. Mintea bietului baiat se tulbura, mai ca-i venea sa creada ca se afla iarasi la Buenos-Aires si ca merge sa-l caute pe varul sau. Se învârti un ceas si mai bine si, întrebând întruna, gasi în sfârsit locuinta noului sau
protector. Trase clopotelul. Iesi în usa un om gras si blond, cu înfatisarea aspra, care parea a fi un îngrijitor, acesta îl întreba cu mojicie: - Ce cauti? Baiatul întreba de stapân. - Stapânul? raspunse îngrijitorul, a plecat aseara la Buenos-Aires cu toata familia. Baiatul ramase înmarmurit, însa dupa aceea boloborosi: - Da eu... n-am pe nimeni aici... sunt singur. si întinse biletul. Îngrijitorul îl lua, îl citi si-i zise cu asprime: - Ce vrei sa-ti fac eu? O sa-i dau biletul, când s-o întoarce, peste o luna! - Dar sunt singur! Ce sa ma fac eu? Sunt fara bani! striga baiatul cu glas rugator. - Haide, cara-te! zise omul, nu sunt destui vagabonzi ca tine în Rosario? Pleaca de cerseste în tara ta. Îi închise usa în nas si bietul baiat ramase împietrit pe loc. Pe urma îsi lua iar traista si pleca, cu inima sfâsiata si cu mintea cuprinsa de mii de gânduri prapastioase. Ce sa faca? Încotro sa apuce? Trebuia sa calatoreasca o zi întreaga pe drumul de fier, ca sa ajunga de la Rozario la Cordova, si nu mai avea la el decât vreo câteva lire. Unde sa-si gaseasca bani pentru ca sa plateasca drumul? Putea sa munceasc. Dar cum si la cine sa ceara de lucru? Sa cerseasca! Ah! Nu! Sa fie gonit, ocarât, înjosit, ca mai adineaori? Nu, niciodata, mai bine moartea! Framântat de aceste gânduri si uitându-se la soseaua ce se pierdea în nemarginita câmpie, fu cuprins iarasi de disperare. Îsi arunca jos traista si, asezându-se cu spatele rezemat de zid, pleca usor capul si râmase cu totul nimicit. Oamenii care treceau puteau sa dea peste el. Carele uruiau pe drum cu zgomot. Multi baieti stateau pe loc si se uitau la el. Marco nu-i vedea, nu auzea nimic. Deodata fu smuls din nimicirea în care cazuse de un glas care îl întreba pe italieneste, cu un accent lombard: - Ce ai, baiete? Marco ridica ochii si sari drept în picioare scotând un strigat de mirare: - Cum, dumneata aici? Era batrânul taran lombard, cu care se împrietenise în calatoria lui. Nici taranului nu i se parea mai putin ciudat decât lui. Baiatul se apuca sa-i povesteasca în graba tot ce i se întâmplase de când se despartisera. - Iata-ma acum fara nici o para. Trebuie sa muncesc, gaseste-mi dumneatata ceva de lucru, ca sa pot strânge câteva lire. Fac orice: hamal, maturator de strada, chiar si munca de tara; ma multumesc cu pâine neagra, numai sa pot pleca mai repede, ca sa-o gasesc pe mama. Fa-ti pomana aceasta cu mine, gaseste-mi de lucru, pentru Dumnezeu, caci nu mai pot! - Ei drace, drace! Ce istorie mai e si asta! zise taranul, scarpinându-se în cap. Sa lucrezi, e usor de zis. Ia sa vedem, nu putem aduna treizeci de lire de pe la compatriotii ce se afla aici? Baiatul se uita la el, cuprins de o noua nadejde. Vino cu mine! îi zise taranul. - Unde? întreba baiatul, luându-si sacul. - Vino cu mine! Țaranul porni. Marco se lua dupa dânsul. Mersera cât mersera fara sa vorbeasca. În sfârsit, taranul se opri la usa unui han, care avea ca firma o stea, sub care era scris: "Steaua Italiei". Țaranul se uita înauntru si întorcându-se spre baiat, îi zise cu veselie: - Stam bine! Intrara amândoi într-o sala, unde erau mese multe, la care stateau o multime de oameni, bând si vorbind tare. Batrânul lombard se apropie de cea dintâi masa, si dupa felul în care ura buna ziua celor sase oameni care stateau la ea, se vedea ca fusese în tovarasia lor pâna atunci. Erau aprinsi la fata si ciocaneau paharele strigând si râzând. - Prieteni, zise lombardul, stând în picioare si aratând pe Marco, iata un biet baiat de-al nostru, care a venit singur de la Genova, ca sa caute pe mama sa la Buenos-Aires. Acolo i s-a spus ca mama sa e la Cordova. El a venit cu barca pâna la Rosario, având la sine o scrisoare de recomandare catre un domn. Când a aratat-o, a fost primit ca un milog. Sarmanul baiat n-are nici macar un gologan în punga si e aici singur, ca un oropsit. E un baiat de inima, v-o spun eu. Ia sa vedem: nu putem sa-i strângem atât cât îi trebuie ca sa-si cumpere un bilet pâna la Cordova, la mama lui? Cum adica, o sa-l lasam aici ca pe un câine? - Fereasca Dumnezeu! - Cu nici un pret, strigara toti deodata, dând cu pumnul în masa. Sa nu ajutam pe unul de-al nostru? Vino încoace, mititelule. Nu suntem noi aici! Ia uitati-va ce frumos strengarel! Deschideti-va pungile, prieteni! Ai venit singur, foarte frumos! Esti un baiat de inima! Na si tie un pahar, închina, n-ai
grija, o sa-ti ajutam noi, ca sa-ti gasesti pe mama. si unul îl lua de barbie, altul îl batu pe umeri, un al treilea îi lua traista. Alti trecatori se ridicara de la mesele vecine si se apropiara. Istoria baiatului trecu din gura în gura; asa ca în mai putin de zece minute, taranul lombard strânse din adunare patruzeci si doua de lire. - Vazusi, baiete? Iata cum curg banii în America! - Ia mai bea! îi striga un altul, întinzându-i un pahar cu vin; hai sa închinam cu totii în sanatatea mamei tale! - În sanatatea mamei tale! strigara toti, ridicând paharele. Marco vru si el sa zica: în sanatatea ma...! dar îl podidira lacrimile de bucurie. Îsi puse paharul pe masa si se arunca la gâtul batrânului sau prieten. În ziua urmatoare, în zori, el si plecase spre Cordova plin de presimtiri bune. Dar nici o veselie nu poate sa tina mult, când natura ne înfatiseaza o trista priveliste. Timpul era întunecat; trenul aproape gol, strabatea cu iuteala fulgerului o câmpie nemarginita si pustie. El era singur într-un vagon lung, care parea un tren de ambulanta. Se uita, si în dreapta, si în stânga, si nu vedea decât singuratate fara sfârsit. Ici si colo, câtiva copaci strâmbi, mici, o iarba neagra si rara, care dadea câmpiei înfatisarea unui vast cimitir. Marco atipea putin, se destepta si aceeasi priveliste îi izbea vazul. Statiile caii ferate erau singuratice ca niste locuinte de pustnici si, când se oprea trenul, nu se auzea nici un cuvânt. Lui Marco i se parea ca e singur în acel tren si parasit în mijlocul pustietatii. Un vânt rece îi pisca obrazul. Plecase din Genova catre sfârsitul lui aprilie, si tatal sau, nestiind ca în America o sa fie iarna, îl îmbracase ca de vara. Patruns de frig si obosit de emotie si de nevoile zilelor trecute, adormi. Dormi mult si se destepta întepenit. Simtind ca nu-i prea este bine, fu cuprins de groaza sa nu se îmbolnaveasca, sa moara pe drum si cadavrul sa-i fie aruncat si sa ramâie prada corbilor si a câinilor, ca stârvurile de cai si de vaci ce vazuse de-a lungul drumului si de la care îsi întorsese privirea cu înfiorare. Într-o stare sufleteasca asa de îngrijorata, în mijlocul tacerii întunecate a firii, gândurile lui erau pornite tot înspre rau. Oare o s-o gaseasca el, pe mama sa, în Cordova? si daca nu va fi? Daca domnul de la Buenos-Aires se va fi înselat? Daca ar fi murit! Adormi iarasi cu aceste gânduri, visa ca ajunsese noaptea la Cordova si ca lumea de pe la usi si de pe la ferestre îi striga: "Nu e aici! Nu e aici!" Se destepta tresarind, îngrozit, dar vazând ca fusese numai un vis, adormi iarasi, si când îl desteptara, ajunsese la Cordova. Ce usurare, cu ce avânt sari din tren! Întreba pe un slujbas de la gara, daca stie unde locuieste inginerul Mequinez. Omul îl îndrepta spre o biserica, lânga care era casa. Baiatul o lua la picior. Era noapte. Intra în orasul întunecos si linistit, dar care, dupa groaznicul pustiu ce îl strabatuse, i se paru vesel. Întâlni pe un preot. Acesta îi arata biserica si el gasi îndata casa. Suna clopotelul si mâna îi tremura, bataile inimii îi opreau rasuflarea. Veni sa-i deschida o batrâna cu o lumânare aprinsa în mâna. Baiatul nu putu sa vorbeasca. - Pe cine cauti? îl întreba ea, pe spaniola. - Pe inginerul Mequinez, raspunse Marco. Batrâna îsi încrucisa bratele clatinând din cap si zise: - Dar ce Dumnezeu! si tu vii sa cauti pe inginerul Mequinez? Ar fi vremea sa sfârsim cu istoria asta. Iata trei luni de când ne plictisiti. N-am publicat prin ziare? Nu cumva trebuie sa scrie si pe colturile raspântiilor: Mequinez s-a mutat la Tucuman! Baiatul îsi frânse mâinile de disperare; apoi striga plin de ciuda: Ce blestem ma urmareste, Doamne! Sunt eu oare ursit sa mor pe drumuri, cautând-o pe mama? Înnebunesc! Îmi vine sa ma strâng de gât! Dumnezeule, ce sa ma fac eu, acum? Statu putin pe gânduri, apoi întreba: Ia mai spune-mi, te rog, cum se cheama tara aceea? Unde este? La ce departare? - Nimica toata, o fuga de cal, raspunse batrâna, apoi înduiosându-se, adauga: Ei, baiete draga, afla ca e la o departare de cel putin patru sau cinci sute de poste de aici. Pe baiat îl podidi plânsul si întreba suspinând: - si acum, ce sa ma fac?... - Ce vrei sa-ti spun, zise femeia, stiu si eu? Dar numaidecât îi trecu prin minte un gând si-i zise: - stii ce? Ia-o la dreapta pe strada si o sa gasesti la a treia casa o curte. Acolo locuieste un capataz, un negustor, care pleaca mâine la Tucuman cu carele cu boi. Du-te si roaga-l sa te ia si pe tine în
schimul serviciului ce-i vei face. Alearga fuga. Baiatul îsi lua traista, multumi si în doua minute intra în curtea aceea luminata cu felinare, unde gasi oameni care încarcau saci cu grâu în niste care uriase. Un om înalt si barbos, înfasurat într-o manta lunga, supraveghea lucrarile. Baiatul se apropie de el si-l întreba cu sfiala, daca voia sa-l ia si pe el cu dânsul, spunând ca venea din Italia si cauta pe mama sa. Capatazul îl masura de sus pâna jos si-i zise rastit: - Nam loc pentru tine! - Am cincisprezece lire, raspunse baiatul, cu glas rugator, ti le dau pe toate si pe drum o sa-ti muncesc. O sa car apa si graunte pentru boi, fac orice. Îmi ajunge o bucata de pâine. Te rog, domnule, fa-mi si mie un locsor! Capatazul se uita iarasi la el si-i raspunse cu glas mai blând: - Nu-ti spun ca nu e loc? si apoi, vezi, noi nu mergem la Tucuman; ne ducem în alt oras, la Santiago del Estero. La un loc oarecare ar trebui sa te las în drum si o sa ai înca o lunga bucata de facut pe jos. - As face si îndoi! striga Marco. Sa n-ai grija. Gasesc eu drumul. Fa-mi un loc, domnule... fie-ti mila, nu ma lasa! - Gândeste-te, e o calatorie de douazeci de zile! adauga captazul. - Nu-mi pasa! - Drumul e greu! - Voi rabda toate! - O sa trebuiasca sa calatoresti singur. - Nu mi-e frica de nimic, numai sa gasesc pe mama. Fie-ti mila de mine, domnule, ia-ma! Capatazul apropie felinarul de fata lui si, dupa ce se uita putin la el, îi zise: - Bine! Baiatul îi saruta mâna. - Noaptea asta culca-te aici, pe un car, îi zise capatazul, mâine dimineata, în zori de zi , o sa te destept. Buenas noches (noapte buna). La patru de dimineata, dupa cum spusese negustorul, carele pornira cu mare zgomot. Fiecare car era tras de sase boi si urmat de alti patru boi de schimb. Baiatul, desteptat si vârât într-un alt car, se lungi pe saci si adormi iarasi greu. Când se destepta, convoiul se oprise într-un loc singuratic, la soare, si toti oamenii stateau în cerc în jurul unui foc atâtat de vânt, la care frigeau într-o frigare lunga un sfert de vitel. Mâncara cu totii, se odihnira si pornira iarasi. Drumul continua astfel ca un mars soldatesc. În fiecare dimineata porneau la cinci, se opreau la noua, plecau iarasi la cinci seara si se opreau la zece noaptea. Carausii mergeau calare si îmboldeau boii la mers, împungându-i cu niste prajini lungi. Baiatul aprindea focul pentru friptura, dadea nutret vitelor si le adapa, curata felinarele, aducea apa de baut. Ținuturile îi treceau pe dinainte ca niste vedenii nelamurite: paduri întinse de copaci mici si negri; catune saracacioase cu câteva case rosii, raspândite ici si colo. Spatii nemarginite acoperite cu sare, care fusesera probabil odinioara albiile vreunor lacuri sarate, se întindeau albind în departare, pâna unde putea sa cuprinda ochiul. Pretutindeni: numai câmpie, singuratate si liniste adânca. Întâlneau foarte rar doi sau trei calatori calari, urmati de o herghelie de cai, care treceau în goana, ca fulgerul. Timpul era frumos, dar carausii se faceau din zi în zi mai pretentiosi, ca si cum baiatul ar fi fost servitorul lor. Unii din ei îl ocarau, altii îl amenintau, îl puneau sa le care legaturi mari de nutret, îl trimiteau departe dupa apa, si bietul copil, prapadit, obosit, nu putea nici macar sa doarma noaptea din cauza zguduiturilor carutei si a scârtâitului rotilor. Pe lânga acestea, se mai isca si un vânt puternic, care ridica o pulbere groasa si rosiatica, ce acoperea totul, patrundea în car, îi umplea ochii si gura, taindu-i rasuflarea. Sleit de oboseala si de nedormire, cu hainele rupte si murdarite, ocarât de dimineata pâna seara, bietul baiat era topit si s-ar fi descurajat cu totul, daca totusi capatazul nu i-ar fi vorbit din când în când cu blândete. Adesea plângea pe furis într-un colt al carului cu fata vârâta în traista lui, care nu mai continea decât zdrente. În fiecare zi se trezea mai slab si mai descurajat, si uitându-se la câmpia cea nemarginita si grozava, care parea un ocean de pamânt, îsi zicea în sine: "Nu o s-o ma mai duca pâna diseara, o sa mor pe drum!" Oboseala si ocarile cresteau pe fiecare zi. Într-o dimineata, pentru ca întârziase cu apa, un caraus, folosindu-se de lipsa capatazului, îl batu. Atunci, ceilalti carausi începura si ei sa-i dea câte o palma, de câte ori îi dadeau o porunca; si-i ziceau în bataie de joc: - Na si p-asta! Mai da-o si pe asta, ma-ti, derbedeule! Bietul baiat nu mai putu suporta si se îmbolnavi. Statu trei zile în
car, zacând de friguri. Numai capatazul venea la el sa-i aduca apa si sa vada ce mai face. Marco crezu ca si moare atunci. În disperarea lui chema de o mie de ori pe mama sa: Mama, mama, ajuta-ma! Vino la mine, ca mor! N-o sa te mai vad, mama draga! Biata mama o sa ma gaseasca mort în mijlocul drumului! si se ruga de Dumnezeu, sa aiba mila de el. În sfârsit se facu bine. Dar odata cu însanatosirea sosi si ziua cea mai teribila, ziua în care trebuia sa-si urmeze calea singur. Calatoreau de mai bine de doua saptamâni, când ajunsera la locul unde se întretaiau drumurile: unul spre Tucuman si celalalt spre Santiago del Estro. Capatazul îl vesti ca trebuie sa se desparta. Îi dete câteva lamuriri asupra drumului ce trebuia sa urmeze. Îi lega traista în spinare, ca sa-i usureze mersul si îsi lua ziua buna de la el, repede, ca sa nu se înduioseze. Baiatul abia apuca sa-i sarute mâna. Chiar ceilalti, care îl tratasera asa de rau, aratara oarecare mila, vazându-l cum ramâne singur si-i facura un semn de ramas bun cu mâna. Marco raspunse scotându-si palaria si statu câtva timp pe loc, uitându-se lung la convoiul care se departa ridicând în urma pulberea, o pulbere rosiatica. Dupa aceea îsi urma si el calea, oftând din greu. Un singur lucru îi înviora sufletul. Dupa atâtea zile de calatorie prin acea nemarginita câmpie, vedea în sfârsit, în zarea departata, un lant de munti foarte înalti si albastri, cu vârfurile albe de zapada, care-i aduceau aminte de Alpi si îi dadeau impresia, ca se apropie de tara lui. Erau Anzii, sira spinarii continentului american, lantul nesfârsit, care se întindea de la Țara de Foc pâna la Marea înghetata. Iar ceea ce-l învia si mai mult, era ca aerul devenea din ce în ce mai cald, din cauza ca mergând catre miazanoapte, se apropia de tropice. Gasea la mari departari câte o casuta ori vreo dugheana, unde îsi cumpara ceva de mâncare. Întâlnea oameni calari, din când în când, femei si copilasi sezând nemiscati pe pamânt; chipuri cu totul noi pentru dânsul, cu ochii taiati piezis, care se uitau la el si întorceau capul încet, ca niste automate. Erau indieni. În ziua dintâi merse cât îl tinura picioarele si noaptea dormi sub un copac. A doua zi umbla mai încet si cu mai putina speranta. I se rupsera cizmele si picioarele îi sângerau, iar stomacul i se slabise din cauza hranei proaste. Spre seara i se facu frica. Auzise în Italia ca în tara aceasta erau serpi multi. I se parea ca îi aude suierând, se oprea o clipa si iarasi o lua la fuga; îi înghetau oasele de frica. Uneori îl apuca o mila grozava de el însusi. Mergând, plângea amarnic si îsi zicea: - Cum ar plânge biata mama, daca ar sti ca mi-e asa de frica! Gândul acesta îl îmbarbata si, ca sa-si uite frica, îsi aducea aminte de o multime de lucruri despre mama sa; ultimele ei vorbe când plecase din Genova, cum îl învelea cu plapuma pâna la barbie, când se trezea, cum îl lua în brate, când era mititel! Atunci îsi zicea însufletit: - Da, mama draga, într-o zi te voi vedea! Doar o da Dumnezeu, sa sfârsesc acest drum lung. si mergea, mergea mereu printre copaci cu frunze minunate, printre plantatiile nesfârsite, de trestie de zahar, având totdeauna dinaintea ochilor muntii albastri, ale caror vârfuri înalte atingeau cerul. Patru, cinci zile, o saptamâna întreaga trecu. Puterile îi slabeau din zi în zi si picioarele însângerate i se umflasera. În sfârsit, într-o seara, catre apusul soarelui, i se spuse ca Tucuman era la cinci mile de acolo. Marco scoase un tipat de bucurie si îsi iuti pasii, ca si cum ar fi redobândit puterea pierduta. Dar fu o scurta închipuire. Puterile îl parasira deodata si cazu istovit pe marginea unui sant. Totusi, inima îi batea de bucurie. Cerul, plin de stele scânteietoare, nu i se paruse niciodata atât de frumos. Lungit pe iarba, se uita la ele, le admira si se gândea ca poate atunci si mama sa le priveste. Îsi zicea: Draga mama, unde esti? Ce vei fi facând tu acum? Te gândesti la baietelul tau? Îti închipui ca e asa aproape de tine? Bietul Marco! Daca ar fi putut sa vada în ce stare se afla mama lui în minutul acela, s-ar fi silit din toate puterile sa umble mereu înainte, ca sa ajunga la ea cu câteva ore mai curând. Era bolnava în pat, întro odaie din etajul de jos al unei case frumoase, unde locuia toata familia Mequinez, care o iubea foarte mult si o ajuta din toate puterile. Biata femeie era cam suferinda, când inginerul
Mequinez fusese silit sa plece pe neasteptate de la Buenos Aires si nu se însanatosise deloc, cu tot aerul curat din Cordova. Pe lânga acestea, faptul ca nu mai primea nici un raspus de la scrisorile sale, nici de la barbatul sau, nici de la varul sau, presimtirea unei mari nenorociri, grija continua în care traia stând la îndoiala daca trebuie sa plece sau sa ramâna, asteptând în fiecare zi o veste trista, toate acestea o slabisera foarte mult, si în cele din urma se îmbolnavi rau. De cincisprezece zile nu se ridicase din pat. Trebuia sa-i faca o mica operatie, ca sa-i mântuie viata. si tocmai în momentul în care Marco se gândea cu mai mare dor la ea, în jurul patului sau stateau stapânul si stapâna ei, silindu-se cu multa blândete s-o înduplece ca sa se lase operata, iar dânsa nu voia cu nici un chip si plângea. Un doctor bun din Tucuman venise deja cu o saptamâna mai înainte; dar degeaba. - Nu, dragii mei stapâni, spunea ea, nu mai am putere, simt ca as muri sub cutitul doctorului. Mai bine lasati-ma sa mor asa. Nu-mi mai trebuie viata de aici înainte. Totul s-a sfârsit pentru mine. Mai bine sa mor înainte de a sti ce s-a întâmplat cu ai mei. si la aceste cuvinte izbucnea în plâns. Baietii mei! Baietii mei! striga ea, frângându-si mâinile, cine stie daca mai traiesc. Nu e mai bine sa mor si eu? Va multumesc din tot sufletul, bunii mei stapâni! Mai bine sa mor. stiu ca n-o sa ma fac bine nici cu operatia. Va multumesc de atâta grija. Nu trebuie sa mai vina doctorul, poimâine. Vreau sa mor! Soarta a vrut sa mor aici. Sunt hotarâta sa nu ma las sa ma opereze! Vreau sa mor! Stapânii stateau si priveau cu mila pe mama ceea adorabila, care, ca sa-si mântuiasca familia, venise sa moara la sase mii de poste, departe de tara ei. Sa moara dupa ce rabdase atâtea! Biata femeie, asa de cinstita, asa de buna, asa de nenorocita!... A doua zi de dimineata, cu traista la spinare, obosit si, schiopatând, dar cu nadejdea în suflet, Marco intra în orasul Tucuman, unul din cele mai noi si mai înfloritoare orase din republica Argentina. Orasele acestea ale Americii, fondate de putin timp, seamana atât de mult unele cu altele, încât, lui Marco i se paru iarasi ca intra în Buenos-Aires, în Rosario ori în Cordova. Erau aceleasi strazi drepte si lungi, aceleasi case mici si albe, dar pretutindeni o verdeata vesela si încântatoare, un aer îmbalsamat, un cer limpede si azuriu, cum nu mai vazuse niciodata, nici macar în Italia. Strabatând orasul, fu cuprins din nou de aceeasi neliniste care îl apucase la BuenosAires. Se uita la toate ferestrele, si la toate usile, se uita la toate femeile ce treceau, cu speranta nerabdatoare de a întâlni pe mama sa. Ar fi voit sa întrebe pe toti câti întâlnea în cale, dar nu îndraznea sa opreasca pe nimeni. Se uita sa vada un chip mai blând, ca sa-l întrebe, când deodata îi cazura ochii pe o firma scrisa în limba italiana. În pravalie statea un om cu ochelari si doua femei. Se apropie cu sfiala de usa si prinzând inima, întreba: - Nu stii dumneata, domnule, sa-mi spui unde locuieste familia Mequinez? - Familia inginerului Mequinez? întreba negustorul. - Da, domnule! raspunse baiatul du glas sfârsit. - Familia Mequinez, zise negustorul, nu locuieste în Tucuman. Un strigat sfâsietor, ca al unui ranit de moarte, raspunse acestor cuvinte. Negustorul si femeile sarira deodata. Câtiva vecini alergara sa vada ce e. - Ce e! Ce ai, baiete? îi zise negustorul, bagându-l în pravalie si asezându-l pe un scaun. Nu dispera asa, ce Dumnezeu! Familia Mequinez nu locuieste aici, dar nu e departe, e în împrejurimile Tucumanului. - Unde? Unde e? striga Marco, însufletindu-se. - Cam la vreo doua poste de aici, adauga negustorul, pe tarmul râului Saladillo, într-un loc unde se cladeste o mare fabrica de zahar. Oricine te poate îndrepta! - Am fost eu acolo acum o luna, zise un tânar, care alergase la strigatul lui Marco. Marco se uita la el cu ochii mari si îl întreba repede, îngalbenind: - Ai vazut pe servitoarea domnului Mequinez, pe italianca? - Genoveza? Da, am vazut-o! Marco izbucni totdeodata în plâns si în râs. Pe urma deodata întreba hotarât: - Pe unde s-o apuc? Aratati-mi repede drumul, plec îndata! - Dar e cale de o zi! îi spusera cu totii. Esti obosit, odihneste-te, o sa pleci mâine! - Nu se poate! Nu se poate! raspunse baiatul. Aratati-mi calea, plec îndata, chiar de-as sti ca mor pe drum! Vazându-l atât de hotarât, nu se
mai împotrivi nimeni: - Du-te copile, Dumnezeu sa te pazeasca! îi spusera cu totii. - Sa bagi de seama, când vei trece prin padure, sa nu te ratacesti. - Calatorie buna, italienasule! Un om îl însoti pâna afara din oras, îi arata drumul, îi dete câteva povete si ramase putin privindu-l cum se îndeparteaza. Peste câteva minute, baiatul se facu nevazut în dosul copacilor stufosi de pe marginea soselei. *** Noaptea aceea fusese înfioratoare pentru sarmana bolnava... Avea niste dureri groaznice, care o faceau sa tipe sfâsietor si sa aiureze. Femeile care o îngrijeau, îsi pierdusera capul. Stapâna intra din când în când îngrijorata. La toti le era teama ca nu va scapa, chiar de s-ar lasa sa fie operata, sa nu fie prea târziu, medicul venind tocmai a doua zi. Suferinta ei cea mai adânca, era cea morala. Prapadita, zdrobita, schimbata la fata; îsi smulgea parul cu disperare si striga: - Doamne, Doamne! Sa mor asa de departe, fara sami mai vad copiii! Sa-i las fara mama! Pe micul meu Marco, asa de bun, asa de iubitor! Dumneavoastra nu stiti ce baiat este! Sâ-l fi vazut cum plângea când am plecat; nu se mai putea smulge din bratele mele. Parca întelegea mititelul, ca n-o sa ma mai vada. De ce n-am murit atunci? Nu, nu, sa nu ramâna fara mama. Nu ma lasati sa mor! Alergati dupa doctor, sa vina, sa ma taie, dar sa-mi scape viata. Vreau sa ma vindec, vreau sa traiesc! Doctorul! Doctorul! Ajutor! Ajutor! Femeile care o îngrijeau o luau de mâna, îi vorbeau de Dumnezeu si o încurajau. Atunci, biata bolnava plângea ca un copil si soptea din când în când: - O! Frumoasa mea Genova! Casa mea! Marea cea întinsa!... si Marco, scumpul meu Marco, ce-o fi facând el acuma, saracutul! *** Era miezul noptii si sarmanul ei Marco, dupa ce petrecuse ceasuri întregi pe marginea unui sant, sleit de puteri, trecea prin mijlocul unei paduri întinse, umbrita de copaci uriasi, ale caror vârfuri argintate de razele lunii, pareau niste turnuri de biserica. El zarea în umbra, mii de trunchiuri de toate formele: drepte, culcate, încâlcite, cu o înfatisare stranie si amenintatoare; o maretie maiestuoasa, o dezordine a firii de o rara frumusete, privelistea cea mai grozava si cea mai mareata, pe care vegetatia pamântului o poate înfatisa vreodata ochilor. Uneori, Marco era cuprins de spaima, dar îndata ce se gândea la mama sa, inima i se îmbarbata. Zdrobit de oboseala, cu picioarele sângerânde, singur în mijlocul acelei paduri uriase, unde foarte rar se vedeau numai niste mici colibe omenesti, care, pe lânga arborii aceia monstruosi pareau niste musuroaie de furnici, sau vreun bivol dormind pe marginea drumului; Marco, desi zdrobit, nu mai simtea oboseala; era singur si nu-i mai era frica. Maretia padurii îi îmbarbata sufletul. Apropierea de mama sa îi dadea puterea si îndrazneala unui om mare. Amintirile oceanului strabatut, neajunsurile, durerile suferite si biruite, ostenelile rabdate îl faceau sa ridice fruntea sus, si chipul mamei sale", pe care îl pierduse din minte dupa atâtia ani de departare, i se arata în acele minute, lamurit. El vedea pâna si clipitul ochilor, miscarea buzelor, în sfârsit toate gesturile ei. Aceste amintiri îl faceau sa grabeasca pasul. Mergând, nu bagase de seama ca de pe vârful copacilor lumina argintie a lunii se împrastiase în revarsarea zorilor. *** În aceeasi dimineata, pe la orele opt, doctorul din Tucuman, un tânar argentinian, era la patul bolnavei, împreuna cu un ajutor al sau. Ei se sileau s-o înduplece sa-si faca operatia. Domnul si doamna Menquinez, care se aflau de fata, staruiau si ei. Dar totul era zadarnic; femeia, vazându-se atât de slaba de puteri, nu mai avea încredere în operatie. Doctorul o încredinta ca reusita operatiei era sigura, precum era de sigura si moartea, daca nu se lasa. Staruiau cu totii în zadar. - Nu, doctore, spunea bolnava, îmi ramâne numai curajul de a muri, dar nu si acela de a mai suferi si operatia zadarnica; îti multumesc, doctore, dar lasa-ma sa mor linistita! Doctorul, descurajat, nu mai starui. Atunci, femeia se întoarse catre stapâna sa si cu glasul sfârsit îi facu ultimele sale rugaciuni: Buna mea stapâna, zise ea cu greutate, te rog sa trimiti prin consulat economiile si lucrurile ce le am aici familiei mele. Am nadejde ca se afla toti în viata. Presimtirile îmi sunt bune în aceste momente din urma. Te rog, fa-ti bunatate si scrie-le... ca
m-am gândit totdeauna la ei. ca am muncit totdeauna pentru copiii mei... si singura mea durere este ca mor fara sa-i vad. Spune-le ca mor binecuvântându-i pe toti... Încredintez barbatului meu si fiului meu celui mare pe micul Marco... Sa aiba grija de el! si încrucisând mâinile, striga cu disperare: Mititelul mamei, sufletul meu! Pe urma, întorcând ochii plini de lacrimi, vazu ca stapâna sa nu mai era acolo. Venise cineva si o chemase pe furis. Plecase si domnul Mequinez, ramasese numai asistentul si doua femei. Se auzea în odaia de alaturi un zgomot obisnuit, soapte si strigate înabusite. Bolnava îsi îndrepta spre usa ochii împaienjeniti, asteptând. Dupa câteva minute, intra medicul, cu o privire ciudata, apoi domnul si doamna Mequinez si ei tot cu fata schimbata. Toti se uitau la bolnava într-un fel neobisnuit si sopteau încet între dânsii. I se paru ca doctorul zicea stapânei sale: - Mai bine îndata! Ea nu întelegea nimic. - Iulia! îi zise stapâna sa, cu vocea tremurânda, am sa-ti aduc o stire buna. Pregateste-ti inima pentru o veste buna. Iulia se uita drept în ochii ei. Pregatestete! îi zise doamna, sa vezi pe cineva la care tii foarte mult! Iulia ridica brusc capul cu o miscare rapida si începu sa se uite când la doamna, când la usa, cu ochii înflacarati. - Cineva care a sosit acum pe neasteptate! - Spune-ti cine e? striga bolnava, cu glasul înabusit. Deodata scoase un strigat grozav, se ridica în sus, ramase nemiscata cu ochii holbati si cu mâinile la cap, ca înaintea unei aparitii supranaturale. Marco, zdrentaros si prafuit, statea în pragul usii. Doctorul îl tinea de mânuta. Femeia striga de trei ori: Doamne, Doamne, Doamne! Marco se repezi înainte; ea îi întinse bratele ei slabe si, strângându-l la piept cu o putere de tigru, izbucni într-un râs groaznic, întrerupt de suspine adânci, fara lacrimi si cazu înabusita pe perna. Dar îndata, îsi reveni în fire si striga repede, nebuna de bucurie, acoperind cu sarutari capul copilului: - Tu esti? Cum ai ajuns aici? De ce? Dar mare te-ai mai facut. Cine te-a adus? Ai venit singur? Nu esti bolnav? Tu esti, Marco? Nu e un vis? Ia vorbeste-mi! Pe urma, schimbându-si glasul deodata: Nu, taci, asteapta! striga ea. si întorcându-se repede: Iute, doctore, vreau sa ma fac bine, scapa-ma, sunt gata, nu mai pierde un minut. Luati de aici pe Marco, sa nu auda. Nu te speria, Marco draga, nu e nimica. Mai da-mi o sarutare... du-te! Sunt gata, doctore! Marco iesi cu stapânul si cu stapâna. Ramase numai doctorul si asistentul, care încuiara usa. Domnul Mequinez vru sa-l duca pe Marco într-o odaie mai departata, dar fu cu neputinta. Parca era pironit de scânduri: ' - Ce e? întreba el. Ce are mama? Ce-i face doctorul? Inginerul se silea sa-l departeze binisor: - Vino cu mine, o sa-ti spun totul! Mama ta e bolnava, are nevoie de o mica operatie. Vino cu mine sa te deslusesc. - Nu, vreau sa ramân aici, raspunse baiatul, spune-mi aici ce are. Inginerul se silea sa-i dea curaj. Baiatul începea sa se teama si sa tremure, când deodata un tipat îngrozitor rasuna în toata casa. Baiatul raspunse si el cu alt tipat sfâsietor: - A murit mama! Doctorui iesi în prag si zise: - Nu! E scapata! Copilul se uita o clipa la el, pe urma se arunca la picioarele sale plângând si zise: - Dumnezeu sa-ti rasplateasca, domnule doctor, ca ai scapat-o pe mama! Dar doctorul îl ridica si-i zise: - Scoala-te, sarmane si inimos baiat; nu eu, ci tu ai scapat-o pe mama ta! - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 20:41 UTC+02 Contele Cavour. Miercuri, 22. Vi s-a dat sa faceti descrierea monumentului ridicat contelui Cavour. Poti s-o faci. Dar nu poti sa pricepi acum, cine a fost contele Cavour. Deocamdata afla numai atât: a fost ani îndelungati primul-ministru al Piemontului. El a trimis armata piemonteza în Crimeea, ca sa reînalte prin victoria de la Cernaia gloria noastra militara cazuta prin înfrângerea de la Novara+. El a obtinut ca 50.000 francezi sa treaca Alpii, ca sa alunge pe austriecii din Lombardia. El a guvernat Italia în epoca cea mai solemna a revolutiei noastre. El a dat în anii aceia cel mai puternic avânt sfintei unitati a patriei; da, el; cu stralucitoarea lui inteligenta, cu staruinta sa neînvinsa si cu o munca titanica. Multi generali au petrecut
ceasuri îngrozitoare pe câmpul de bataie; el însa a petrecut ceasuri si mai îngrozitoare în cabinetul sau, când uriasa lui opera putea sa se darâme dintr-un moment într-altul, ca o casa zidita pe nisip, la cel mai mic cutremur de pamânt. El a petrecut ceasuri, zile si nopti întregi cu moartea în suflet, framântându-si inima si creierii, pierzându-si aproape mintile. Aceasta uriasa si frumoasa munca îi rapi douazeci de ani din viata. Cu toate ca era chinuit de boala care avea sa-l culce în mormânt, totusi lupta fara preget pentru propasirea tarii sale. - Curios lucru! zicea el, cu mâhnire pe patul sau de moarte, nu stiu sa mai citesc, nu pot sa mai citesc! si striga: Tamaduiti-md! Mintea mi se întuneca, si am nevoie de toate mintile mele, ca sa ma ocup de lucruri serioase. Când era pe moarte si tot orasul era tulburat, iar regele statea la capatâiul sau, el tot mai zicea cu durere: As avea multe lucruri sa va spun, Maiestate: multe de deslusit; dar sunt bolnav, nu pot, nu pot! si se dispera. Cugetul sau înfierbântat se îndrepta catre Stat, catre provinciile care se unisera de curând cu Piemontul, catre atâtea lucruri ce mai ramâneau de facut. Chiar când fu cuprins de febra mortii, el tot mai striga: Cresteti bine tinerimea, aveti grija de ea... Cârmuiti cu libertate! Delirul crestea, moartea statea gata, si el chema prin cuvinte arzatoare pe generalul Garibaldi, cu care avusese neîntelegeri, si vorbea despre Roma si Venetia, care nu erau înca libere. Avea vedenii marete pentru viitorul Italiei si al Europei. Visa deseori navalire straina, si întreba unde se afla armata; tot se mai îngrijora înca de noi, de poporul sau. Pricepi, copile? Pe el nu-l chinuia pierderea vietii, ci parasirea patriei, care avea înca trebuinta de dânsul; parasirea tarii, pentru care îsi sleise în câtiva ani puterile nemasurate ale minunatei sale constitutii. El muri cu strigatul de razboi în gura si moartea îi fu mareata ca si viata. Acum gândeste-te putin, Enrico, ce e munca noastra, care, cu toate acestea ne pare atât de grea; ce sunt durerile noastre, moartea noastra însasi, fata de ostenelile, cu zbuciumarile uriase, cu chinurile îngrozitoare ale acelor oameni pe a caror minte si inima se sprijina atâtea popoare! Gândeste-te la toate acestea baiete, când treci dinaintea acelui chip de marmura si striga-i în fundul inimii tale: "Glorie tie, Cavour!" Tatal tau. - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 20:33 UTC+02 Arestatul. Vineri, 17. Întâmplarea ce o voi povesti acum este, fara îndoiala, cea mai curioasa din tot anul! Tata m-a luat cu el ieri dimineata în împrejurimile de la Moncalieri, ca sa vedem o vila de închiriat pentru vara viitoare, fiindca în anul acesta nu ne mai ducem la bai. Acolo gasiram pe un fost profesor, care acum este secretarul stapânului casei. Ne arata toate odaile, apoi ne pofti la el, unde ne dete câte o dulceata. Pe masa lui se afla o calimara de lemn, de forma conica, sculptata într-un chip ciudat. Vazând pe tata ca se uita cu curiozitate la ea, acel domn îi zise: - Țin foarte mult la calimara asta si va spun de ce. Sunt acum câtiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarna am fost trimis sa dau lectii arestatilor din puscaria de la marginea orasului. Îmi faceam lectiile în biserica puscariei, cladire de forma rotunda, având jur-împrejur, în zid, mici ferestrui patrate închise cu drugi de fier încrucisati si fiecare ferestruie raspundea în câte o chilie. Îmi faceam lectia plimbându-ma prin biserica rece si întunecoasa; scolarii mei stateau pe la ferestrui cu caietele sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau chipurile lor, niste chipuri galbene, cu barbi lungi si cu parul zbârlit si carunt, cu niste ochi sticlosi de hoti si de ucigasi. La numarul 78 se afla unul mult mai silitor decât ceilalti, care învata bine si se uita la mine cu respect si recunostinta. Era frumos, tânar, cu barba neagra, sarmanul mai mult nenorocit decât vinovat. Meseria lui era tâmplaria de lux. Odata, înfuriat ca stapânul sau îl înjurase pe nedrept, îi azvârli cu rindeaua în cap, si dând într-un ceas rau, îl ucisese. Pentru acest omor fu osândit la mai multi ani de închisoare. Bietul om, în trei luni învatase sa scrie si sa citeasca. Citea mereu si, de ce mergea înainte cu învatatura, se facea tot mai silitor si se caia mai amarnic de crima ce o savârsise
fara voie. Într-o zi, pe la sfârsitul lectiei, îmi facu semn sa ma apropii de ferestruia lui, si-mi spuse cu parere de rau, ca a doua zi pleaca de la Turin, fiindca-l trimiteau sa-si sfârseasca anii de osânda în închisorile din Venetia. Îsi lua ramas bun de la mine, rugându-ma cu vocea umilita si înduiosata sa fac bine, sa-i dau mâna. Eu i-o întinsei si el mi-o saruta, zicându-mi: Va multumesc din toata inima! si disparu, iar eu îmi retrasei mâna scaldata în lacrimi. Sunt sase ani de atunci si nu l-am mai vazut. Nici nu mai ma gândeam la acel nenorocit, când, alaltaieri de dimineata, vad ca vine la mine un necunoscut, rau îmbracat, cu o barba lunga si neagra, în care se zareau câtiva peri albi. El ma întreba: - Dumneavoastra sunteti domnul profesor Vespucci? - Eu! îi raspunsei, dar dumneata cine esti? - Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastra m-ati învatat sa scriu si sa citesc acum sase ani, va aduceti aminte. La cea din urma lectie mi-ati facut cinstea de a-mi da mâna. Acum mi-am ispasit vina si iata-ma! Am venit sa va rog sa nu refuzati primirea acestui mic obiect lucrat de mine în închisoare pentru dumneavoastra. Domnule profesor, va rog din suflet sa nu-l refuzati!. Eu ramasei uimit, fara grai. El crezu ca nu voiesc sa-l primesc si se uita la mine, ca si cum ar fi zis: "Oare sase ani de suferinta n-au fost de ajuns, ca sa-mi spele mâinile?" si ma privi cu asa mare durere, încât întinsei îndata mâna si luai obiectul. Iata-l! Ne uitaram cu bagare de seama la calimara. S-ar fi crezut ca e sapata cu vârful unui cui; ce lucru de o rabdare nespusa! Calimara înfatisa o pana de scris culcata pe un caiet pe care se aflau sapate urmatoarele cuvinte: Profesorului meu. Amintiri din partea numarului 78. sase ani si mai jos cu litere mai mici: Munca si speranta! Ne mai uitaram putin cu bagare de seama la calimara, ne luaram ziua buna de la profesor si plecaram... Cât tinu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui scoate din minte pe arestat, cum statea la ferestruia sa, nici ramasul bun ce si l-a luat de la profesor, nici calimara lucrata cu atâta rabdare în închisoare, care parca spune atâtea suferinte. Visai toata noaptea pe prizonier si azi dimineata tot mai ma gândeam la el... nu stiam ce mare surprindere ma astepta la scoala! Ma asezasem la locul meu, lânga Derossi, si abia îmi sfârsisem problema de aritmetica pentru concursul lunar; începui sa povestesc amicului meu toata istoria arestatului, a calimarii, cum era lucrata, inscriptia de pe ea: sase ani! În fine, tot. Derossi, tresari si începu sa se uite la Crossi, fiul precupetei, care statea într-o banca mai în fata, cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea problemei sale. - Taci! îmi zise Derossi încet, luându-ma de mâna. Asculta. Crossi mi-a spus alaltaieri, ca a zarit în mâna tatalui sau, care s-a întors din America, o calimara de lemn, lucrata cu mâna si reprezentând o pana culcata pe un caiet Sigur ca e aceea. sase ani! asa trebuie sa si fie. Da! Crossi credea ca tatal sau e în America, pe când el, sarmanul, era în puscarie. Baiatul era mic, pe când tatal sau a savârsit crima si nu-si aducea aminte. Mama sa l-a amagit si el saracutul, nu stie nimic: sa nu spunem nimanui o vorba despre aceasta! Eu ramasei mut si cu ochii atintiti asupra lui Crossi. Derossi, îi dete o coala de hârtie si îi lua din mâna "Infirmierul tatii", istorisire lunara, pe care profesorul i-o daduse de copiat, ca sa i-o scrie el. Îi dadu penite, îl mângâie si ma facu sa fagaduiesc pe onoarea mea, ca n-am sa spun nimanui nimic despre cele aflate. Când am iesit din clasa, mi-a zis repede: - Ieri, tatal sau a venit sa-l ia de la scoala; sigur, trebuie sa fi venit si acum; sa faci si tu ce voi face eu! Iesiram pe strada; tatal lui Crossi era aici, statea cam la o parte: e prost îmbracat, barba lui neagra e putin încaruntita, fata palida si îngrijita. Derossi strânse pe Crossi de mâna si îi zise tare, ca sa-l auda tatal sau: La revedere, Crossi! apoi îi trecu mâna pe sub barbie. Facui si eu tot ca el, dar amândoi deveniram rosii ca focul. Tatal lui Crossi se uita adânc la noi, cu o privire blânda, în care însa se zarea oarecare neliniste si îndoiala: ne îngheta inima. - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 20:30 UTC+02
MULȚUMIRE Tatălui meu i-au plăcut cele trei lecții pe care le-am scris, despre cei doi umaniști evrei, despre Dostoievski, și biculturalitatea ardeleană a Sfântului Francisc. Aceasta îmi aduce o mare mulțumire, o mângâiere pentru ultimii ani în care am plâns în sufletul meu pentru textele mele respinse în primul rând de el. 6 noiembrie 2016 la 19:44 UTC+02 CHELOO V-am cântat din fluier și n-ați jucat, v-am doinit și n-ați plâns. Isus din Nazareth Totuși au făcut istorie când nu era mai nimic. Numai naiul acela. Eu am C-PTSD nu prea pot să ascult prea mult, dar nonvalori ale culturii asteia tinerești fac un malpraxis cultural împotriva unei legende ale aceleiași culturi tinere. Eu am vorbit contra lor că-s batjocoroși, atât, eu sunt mai țărănel, dar n-am știut ce se întâmplă. https://www.youtube.com/watch? v=99tOPGWmQug Toți copiii de mahări și mulți de polițiști se droghează și toți suntem mucles, n-avem voie să zicem nimic. De parcă Gauguin nu s-a drogat, ori Ady Endre sau cine să vă mai zic? Sigmund Freud. Băgații pe toți să-și mănânce unii alții viețile de disperare. Și jurnaliștii sunt niște corupți, mulți. Un sistem anormal. Eu înțeleg că drogurile nu sunt bune, sau ceva de genul ăsta. Poate mai bine ca alții. Dar bă, e vorba de Gauguin, Endre, Freud. Nu poți să-l strivești. Și bine ar fi ca pe nimeni. Dar omul acesta e un mare artist român. Poate nu-ți place dar exprimă sufletul românesc ca Porumbescu. E un simbol al României. Eu i-am urât ani de zile când am fost bolnav. Credeam că-și bat joc de mine. Mărturisesc. Dar asta nu le neagă valoarea. Muzica lor, mare parte din muzica lor, vreau să zic muzica lor va fi ascultată și peste sute de ani și interpretată de viitori raperi, dar mai mult decât atât o bună parte din muzica lor este națională, sunt într-adevăr ca Radu Gyr. Au public nu doar tineri, copii sau adolescenți, sau adulți, dar și oameni bătrâni care îi simt alături. Poate de aceea trebuie să se ducă la închisoare nu pentru niște droguri nenorocite pentru care ar trebui să facă terapie și să fie lăsați în pace. Și observați ceva, niciodată golanii ăștia nu au rănit un bătrân, ori cu adevărat o ființă bolnavă și nenorocită. Și societatea în întregime trebuie să înțeleagă cât mai repede că dependența nu e o crimă ci o boală, și că ea, societatea umană contemporană e un Moloh care își mănâncă copiii. Și să vă mai spun ceva. Societatea civilizată e bazată pe Biblie. Legea societății civilizate e bazată pe Biblie. Iar nici un precept moral sau legal al Bibliei, venind de la singura autoritate Dumnezeu, nu justifica detenția penitenciară pentru dependență ori boală. Unde e dreptatea, Paris, New York, Moscova, București? Domnule, omenirea e un car cu fân, înțeleg. Dar voi, judecătorii, procurorii, magistrații, polițiștii, cultura politică trebuie să înțeleagă, medicii, trebuie să înțelegem cuvântul uman. În primul rând înțelegere a slăbiciunilor, nu slăbiciune a înțelegerii. Și pentru că tot vorbeam cu prietenii și frații mei pocăiți o să am și eu o mărturie. Cântecul lor, Categoria grea, pe mine ca boxer slăbuț, m-a ajutat să trec peste trecutul meu distrus de copiii cuminți ai societății de tranziție și de asistentele medicale din Epoca de Aur care se drogau doar cu spirt și diazepam, prima iubire, și a doua, maternitate, creșă. Eu ca dement dar în primul rând ca victimă a demenței, pot înțelege ce e în sufletul oamenilor, nu doar al băieților cu șepci, dar și al studenților abuzați de profesori, al bătrânilor părăsiți de toți după pensie, al preoților sinceri și scuipați în obraz de cei pe care i-au botezat. Am scris astăzi despre Dostoievski. Asta e suntem o țară ale cărei nume alegorice sunt Subterana, Casa morților, iar noi suntem niște oameni sărmani umiliți și obidiți. Toți. Aproape toți. 6 noiembrie 2016 la 19:35 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=2kK0GepQbMs 6 noiembrie 2016 la 19:31 UTC+02 Mărturisire creștină Cum ar fi dacă la biserică Duminica și Joia în loc de gălăgia aia oamenii ar spune am avut idoli, am luat în deșert numele lui Dumnezeu, mi-am necinstit sau nu mi-am
cinstit părinții, nu am ținut SABATUL, am ucis, am furat, am comis adulter ori m-am desfrânat, am mințit și am depus mărturie mincinoasă, am poftit pe aproapele meu cu tot ce are el? Cum ar fi?... Și toată lumea să aibă timp să fie ascultat. Get out of here!! 6 noiembrie 2016 la 18:55 UTC+02 Nebunie Sunt scriitor. Asta n-o poate schimba nimeni. Toata viata m-am gandit la oameni. Asa sunt facut. La cum sunt ei facuti, la mecanismele de dupa ochii si urechile lor. Dumnezeu si el e un om. Din toate acestea pot sa va spun ca oamenii au minti de nebuni si se nasc ca manjii unor magari salbatici. Cine nu isi exprima sufletul pentru a nu fi numit nebun de oameni, aceia sunt adevaratii nebuni. In mintile onorabililor zac cea mai mare rautate si mizerie psihologica, oameni cu case si biserici de lux si inimi si minti de plans, toata viata dubla, amfibii metafizice si sociale, broaste care nu fac decat sa oracaie la vulturi. Mi-e mila sa scriu despre ei. 6 noiembrie 2016 la 18:53 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Theodor Paleologu. 6 noiembrie 2016 la 18:52 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de I am a Woman of God. 6 noiembrie 2016 la 18:50 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 6 noiembrie 2016 la 18:40 UTC+02 Care preteni ma mai urasc? Hai iesiti la iveala. Nu va mai ascundeti. Pentru mai care sunt Jeanny? 6 noiembrie 2016 la 18:39 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de مسافـــــــر. 6 noiembrie 2016 la 18:34 UTC+02 I want to write a book MINTE. About all the typological kids in my childhood, until the 3rd grade when i read Cuore in secret in class, in a book school property. 6 noiembrie 2016 la 18:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Quotes Journal. 6 noiembrie 2016 la 18:32 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Lessons Taught By Life. 6 noiembrie 2016 la 18:28 UTC+02 I m tired. "USED, ABUSED, AND THROWAWAY YOU ARE THE CHILDREN OF THE STREETS" 6 noiembrie 2016 la 18:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Danielle Ate the Sandwich. 6 noiembrie 2016 la 18:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Spirit of Science and Buddhism. 6 noiembrie 2016 la 18:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Tiny Buddha. 6 noiembrie 2016 la 17:50 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de PTSD Support And Recovery. 6 noiembrie 2016 la 17:33 UTC+02 + 6 noiembrie 2016 la 17:27 UTC+02 Etais tu diabolique? To Jeanny. Too many rocks Too many stones Too many hearts Too many bones I never tried I never loved I never smiled I never glowed. 6 noiembrie 2016 la 16:45 UTC+02
SFÂNTUL FRANCISC, MAGHIAR ȘI ROMÂN În Țara Hațegului, Districtul Hațegului, călugării franciscani italieni au venit în secolul XIII cam în același timp cu instaurarea coroanei în această parte de cnezat al lui Litovoi de dincolo de Jiu. Departe de a ne îndepărta, catolicismul ne-a unit, la sărbătorile sfinților catolici ori la moaștele itinerante venind toate popoarele ca în Isaia. Simțim aceeași reverență a întra în orice biserică fie că vedem icoana Măicuței ori Botezul lui Ioan, și în singurătatea și răcoarea bisericii ascultăm orga sau lacrimile... Cred că Sfântul Francisc ne poate uni tristețea. 6 noiembrie 2016 la 16:03 UTC+02 F. M. Dostoievski Pare că tot mai mult portretul lui Dostoievski devine o icoană ortodoxă în stil occidentalizant, și nu ar fi exclus ca un secol ortodox sau fascist să-l pună în calendar. Până la un punct Dostoievski a împărtășit destinul lui Lenin. Fiecare a stat cinci ani în Siberia pentru aderarea la o grupare revoluționară. Dar dacă în Siberia Dostoievski a devenit creștin, Lenin după Siberia până la urmă a reușit să îl execute pe Țar. Este cunoscută istorisirea că unei femei simple i s-a făcut milă de el, de Dostoievski, și i-a dat un Nou Testament în drum spre colonia penitenciară. Acest Nou Testament, dar nu doar atât, sufletul rus, ortodox până în măduva oaselor l-au frânt pe decembrist. Nu știm cum de sufletul acesta nu a ajuns și la Lenin. Romanele lui Dostoievski sunt uriașe și ciudate. Un geniu alege să devină criminal apoi printr-o Magdalenă devine precum Anthony Quinn în Barabbas. Într-un târgușor niște oameni onorabili inițiază o conspirație satanică angajându-se în fapte pline de orori. Un tinerel care are o viață banală hotărăște să devină milionar și nu știm ce s-a mai întâmplat cu el. Familia oamenilor văzută într-o parabolă asemeni a celor lui Isus ca familia disfuncțională a unui bețiv degenerat; acesta e și cel mai complex roman al Maestrului. Un ciudat este privit precum Isus de niște burghezi. Din acel Nou Testament Dostoievski a deslușit ideea panslavismului. Panslavismul este pentru Dostoievski lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Dar aceasta nu se face în chip văzut. Țarii o pot face cu armate cum au și făcut-o în timpul lui Dostoievski, până și România căpătându-și independența prin panslavism. Dar panslavismul e deasupra de dialectica istorică, deasupra de vectorii istorici care se izbesc fără rost, panslavismul e însăși Evanghelia. Scriitorul socialist columbian Gabriel Garcia Marquez a spus că nu poate un om să citească Aventurile lui Huckleberry Finn și să urască America. Feodor Mihailovici Dostoievski este Huck Finnul Rusiei. De asemenea trebuie să spun că romanele lui aduc o mare mângâiere precum acatistele, iar la gândul că F. M. Dostoievski a suferit de epilepsie orice bolnav psihic este încurajat că o poate scoate la capăt cu viața. Cărți bune în primul rând pentru tineri, bolnavi, deținuți și credincioși. Recomand ca lectură romanele Crimă și pedeapsă Demonii (Posedații) Frații Karamazov Idiotul Adolescentul Mai sunt cărțile, pe care nu le-am citit, Însemnări din subterană, Amintiri din casa morților, Umiliți și obidiți, Oameni sărmani, Nopți albe, Netoșka Nezvanova. Lectură cu folos. 6 noiembrie 2016 la 14:52 UTC+02 Tudor Vianu și Lazăr Șăineanu Tudor Vianu și Lazăr Șăineanu au fost un critic și un filolog români de origine iudaică. Au fost niște români și niște umaniști, cărturari exemplari care au iubit cultura în care s-au născut, cultura noastră latină, a tuturor. Marea pasiune a lui Tudor Vianu a fost poezia poetului nostru național, Mihai Eminescu, iar a lui Lazăr Șăineanu, folclorul român. Deși nu au fost etnici români, în suflet au arătat că sunt adevărați fii ai Romei, și, după cum spun rabinii evrei, pacea lui Dumnezeu și a memoriei române să fie peste ei. Lazăr Șăineanu și Tudor Vianu au iubit mult România, devenind astfel, veșnici. Se poate spune că studiind folclorul, basmele noastre născute din somnul mileniilor și geniul român, acești doi umaniști au intrat în sfânta sfintelor sufletului poporului român pentru
jertfa de seară, în vremurile tulburi ale fascismului, comunismului și aculturării popoarelor. Acești doi oameni s-au aplecat cu atâta tandrețe asupra poporului român încât ne poate umple, pe noi pe cei mai români decât alții de remușcări, după cum și poezia evreului Paul Celan e la fel de bucovineană ca a lui Ion Creangă. Și dacă privim în esență, esența latinității este Babilonul Sfântului Petru, un Babilon sperăm mântuit. Roma, din care facem și noi parte, nu are excluși, aceasta este măreția noastră. Drept lecturi voi da paginile despre ei în Enciclopedia liberă Wikipedia. 6 noiembrie 2016 la 14:37 UTC+02 Pe strada. Aseara ma uitam la tine de pe fereastra, când te întorceai de la profesorul tau. Teai lovit de o femeie. Baga de seama cum mergi pe strada. si acolo sunt datorii de îndeplinit. Daca-ti masori pasii si miscarile într-o casa particulara, de ce n-ai face tot asa si pe strada, care e casa tuturor? Adu-ti aminte, Enrico! De câte ori întâlnesti: vreun mosneag, vreun sarac, vreo femeie cu un copil în brate, vreun olog cu cârjele la subtioara, pe un om încovoiat sub o povara, o familie în doliu, fa-le loc cu respect. Trebuie sa respectam: batrânetea, saracia, dragostea materna, boala, infirmitatea, oboseala si moartea. De câte ori vezi pe cineva în primejdie de a fi calcat de o trasura, da-l la o parte daca e un copil, înstiinteaza-l da ca e un om mare. Când vezi pe un copil singur si plângând, întreaba-l îndata ce are? Ridica toiagul batrânului, daca-i cade. De vezi doi copii batându-se, desparte-i; iar de sunt oameni mari, departeaza-te, ca sa nu fii fata la privelistea unei furii dobitocesti, care înaspreste si supara inima. Când trece un om în lanturi între doi jandarmi, nu adauga curiozitatea ta crudei curiozitati a poporului, caci s-ar putea ca acel nenorocit sa fie nevinovat. Când trece un pat de ambulanta, care duce pe un bolnav, sau poate chiar pe un om ce moare, când întâlnesti un convoi funebru: nu mai râde si nu mai vorbi cu tovarasul tau; gândeste-te ca odata cu ei trece restristea si milostenia omeneasca. Prefa-te ca nu vezi slutenia dezgustatoare a altora; stinge totdeauna chibritul aprins ce-l gasesti în drumul tau, caci ar putea sa primejduiasca viata cuiva. Raspunde totdeauna cu voie buna trecatorului care-ti cere sa-i arati calea. Sa nu râzi niciodata în fata nimanui, sa nu alergi si sa nu strigi fara trebuinta: respecta strada. Cresterea unui popor se judeca mai înainte de toate din purtarea sa pe strada. Unde vei gasi mojicie pe strazi, o vei gasi si în case. Observa cu bagare de seama strazile orasului în care traiesti. Daca mâine ai fi azvârlit de soarta departe de orasul tau, ai fi foarte multumit, daca lai avea bine înfatisat în minte, ca sa-l poti strabate cu gândul. Iubitul tau oras, mica ta patrie, leaganul copilariei tale, acela care a fost atâtia ani singura ta lume, unde ai avut cele dintâi impresii, unde ti-ai deschis mintea la cele dintâi cugetari, unde ai gasit cei dintâi prieteni: iubeste-l, caci el te-a învatat, te-a desfatat, te-a ocrotit. Iubeste-l si, când vei auzi ca-l vorbeste cineva de rau, apara-l. Tatal tau. scolile de seara. Tata m-a luat ieri cu el, ca sa vad cum se predau lectiile mestesugarilor care învata seara. Când am ajuns, clasele erau luminate si mestesugarii veneau din toate partile. Când intraram, gasiram pe director si pe profesor suparati, pentru ca cineva aruncase cu o piatra într-un geam si-l sparsese. Supraveghetorul alergase afara si luase de par pe un baiat ce trecea pe drum, dar Stardi, care locuieste în fata scolii, veni repede si zise: - Nu, acest baiat nu este vinovat, n-a azvârlit el cu piatra. Franti a spart geamul; l-am vazut cu ochii mei. El mi-a si spus: - Vai de tine, de vei scoate o vorba! Dar mie nu mi-e frica. Directorul s-a si hotarât sa-l goneasca pentru totdeauna din scoala. Pe când statea de vorba cu noi, se uita la meseriasii care soseau mereu; venisera mai bine de doua sute. Nu-mi închipuiam ce frumoasa este scoala de seara! Nu o vazusem niciodata. Erau baieti de la doisprezece ani în sus si barbati cu barba, care veneau de la munca, cu carti si caiete. Vedeai acolo: tâmplari, fochisti cu chipul negru, zidari cu mâinile pline de var, baieti de pe la brutarii, cu parul alb de faina. Se împrastiara mirosuri; de lac, de tabacarie, de clei, de
untdelemn; se vedea ca erau toate meseriile adunate laolalta. Intrara si tunari îmbracati în uniforma; printre ei era si un caporal. Intrau repede în banci, ridicau scândurica pe care puneam noi picioarele si plecau capul pe carte. Unii dintre ei mergeau la profesor cu caietele deschise sa ceara câte o deslusire. Vazui pe profesorul cel tânar, care este totdeauna bine îmbracat, cel poreclit "Avocatelul", cu vreo patru mestesugari împrejurul mesei sale: le corecta caietele. Era si profesorul schiop, care râdea si arata unui vopsitor, ca-si murdarise caietul cu vopsea rosie si albastra. Mai vazui si pe profesorul meu; s-a facut bine si o sa înceapa iar lectiile cu noi. Usile claselor erau deschise. Ma prinse mirarea, vazând cu câta bagare de seama ascultau toti lectia si se uitau la profesor. Directorul ne spuse ca cea mai mare parte dintre ei, ca sa nu ajunga prea târziu la scoala, nici nu se mai duceau pe acasa, sa îmbuce câte ceva: veneau flamânzi. Baietii cadeau de somn. Unii dintre ei, chiar dormeau cu capul pe banca si profesorul îi destepta gâdilându-i pe la urechi cu condeiul. Oamenii mari ascultau cu gura cascata, nici nu clipeau. Drept sa spun, mi se parea ciudat, sa vad ca stau pe bancile noastre oameni mari, cu barba. Ne-am suit si la etajul de sus. Ma dusei repede la usa clasei mele si vazui ca sade pe locul meu un om cu niste mustati mari si legat la o mâna; trebuie sa se fi ranit lucrând la vreo masina. Cu toate acestea, el se chinuia sa scrie încetinel, asa cum putea. Dar ce mi se paru si mai hazliu, fu sa vad în banca Zidarasului, chiar în locul lui, pe tatal sau; zidarul acela înalt cât un munte. El statea ghemuit în banca, având barbia în mâini si cu ochii pe carte; nici nu rasufla, de atent ce era. Nu întâmplarea l-a adus acolo; el însusi s-a rugat de profesor, sâ-i dea locul "botisorului de iepure", cum îl numeste el, pe fiul sau. Am stat acolo cu tata pâna la sfârsitul lectiilor. Când am iesit, ulita era întesata de femei cu copii în brate, care îsi asteptau barbatii. Când acestia iesira din scoala, facura schimb; femeile luara cartile si caietele; iar barbatii luara copiii si astfel plecara cu totii spre casa. Era atâta învalmaseala, încât nu te mai întelegeai de zgomot; apoi totul se potoli si nu mai vazui decât pe bietul director, slab si obosit, departându-se încet. - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 14:27 UTC+02 O buna hotarâre. Duminica, 15. Medalia data lui Precossi a desteptat în mine o mare mustrare de cuget. Pâna azi n-am meritat niciuna! De vreo câtva timp nu mai învat bine. Profesorul, tata si mama sunt nemultumiti; eu însumi sunt nemultumit, si nici nu mai ma joc cu aceeasi placere ca mai înainte. Când ma sileam sa învat cu pofta, pe data ce-mi sfârseam lectiile, saream în sus si alergam la jucariile mele plin de veselie; s-ar fi zis ca nu mai m-am jucat de o luna. Acum, nici la masa nu mai ma duc cu placerea de altadata. Mi se pare ca am o povara pe suflet, ca aud un glas în mine care-mi zice necontenit: - Nu mergi deloc bine, baiete! Nu mergi bine! Seara, vad cum trec pe dinaintea casei noastre, o multime de baieti, care se întorc de la lucru împreuna cu cete de meseriasi, toti osteniti, si cu toate acestea, veseli, ei grabesc pasul, nerabdatori sa ajunga mai iute acasa ca sa manânce. Vorbesc tare, râd si glumesc, batându-se pe umar cu mâinile înnegrite de carbuni, sau albite de var, si ma gândesc cât au muncit acei oameni si acei copii, din zori de zi si pâna seara! Apoi, câti altii nu stau toata ziulica pe acoperisul caselor sau pe la uzine, printre masini, în apa, ori sub pamânt, în mine, mâncând pe apucate câte o bucata de pâine! Marturisesc ca mi-e rusine de mine însumi, care în tot timpul acela n-am facut altceva, decât sa mâzgalesc alene vreo trei sau patru pagini de hârtie. Da, sunt nemultumit, de mii de ori nemultumit! Bag de seama ca tata e necajit, ca ar voi sa ma dojeneasca, dar ca-i e mila sa ma întristeze, si mai asteap ta cu nadejdea ca ma voi îndrepta. Dragul meu tata, tu care muncesti atât de mult! Care îmi procuri tot ce vad în jurul meu, toate lucrurile pe care pun mâna, hainele mele, mâncarea ce manânc, cartile pe care învat, jucariile, tot, da, tot este rodul muncii tale si eu nu sunt vrednic sa fac nimic pentru tine! Toate acestea îti pricinuiesc griji, suparari, osteneli, si eu nu ma
ostenesc deloc! Nu, e prea nedrept, si ma caiesc! Am sa încep de azi sa studiez ca Stardi sa fiu ca el, neclintit la munca, sa învat cu toata râvna inimii mele! Vreau sa birui somnul seara, sa ma scol devreme dimineata, sa-mi framânt mintea fara preget; vreau sa ma ostenesc, chiar sa sufar si sa ma îmbolnavesc, dar sa încetez de a mai duce o viata proasta si lenesa, care ma înjoseste pe mine si mâhneste pe ceilalti! Înainte dar, la munca! La lucru cu toata inima si din toate puterile! La munca aceea care îmi va reda dulcea odihna si placerea jocului; la acea munca care îmi va reda bunul surâs al profesorului si binecuvântata sarutare a parintilor mei! - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 14:24 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=6drXDmEYjoU 6 noiembrie 2016 la 14:18 UTC+02 FEBRUARIE O medalie data pe drept. Sâmbata, 29. Inspectorul scolar a venit azi dimineata la scoala, ca sa împarta medaliile. E un domn batrân, cu barba alba si îmbracat în negru. El intra în clasa la noi cu directorul, putin mai înainte de a se suna pentru iesire si se aseaza lânga profesor. Puse câtorva baieti câteva întrebari, apoi dete prima medalie lui Derossi si, înainte de a da pe a doua, vorbi ceva cu profesorul si cu directorul. Fiecare ne întrebam: cui o sa dea pe a doua? Inspectorul, uitându-se la noi, zise ridicând glasul: medalia a doua a fost meritata saptamâna aceasta de scolarul Petre Precossi, pentru purtarea buna si pentru silinta la învatatura. Toti ne uitaram cu bucurie la bietul Precossi. El se scula de la locul lui asa de tulburat, încât nici nu mai stiu unde este. - Vino aici! îi zise inspectorul. Precossi iesi din banca si se duse lânga catedra. Inspectorul se uita cu atentie la micul lui obraz, galben ca ceara, la trupusorul lui îmbracat în niste haine prea lungi si prea largi pentru el, la ochisorii lui tristi a caror privire nu cuteza sa se ridice spre el, dar în care se citea o lunga poveste de suferinte; apoi îi zise cu vocea plina, animându-i medalia de piept: - Precossi, îti dau medalia; nimeni nu e mai vrednic sa o poarte decât tine! Nu ti-o dau numai pentru inteligenta si harnicia ta, ci tio dau si pentru curajul tau, pentru inima ta de copil bun. Nu e asa? adauga el, adresându-se catre noi, ca o merita si pentru aceasta? - Da, da! raspunseram noi, toti deodata. Precossi facu o miscare cu gâtul, ca si cum ar fi înghitit ceva si întoarse catre noi cu o privire blânda în care se zarea cea mai adânca multumire. - Du-te bunul meu copil! îi spuse inspectorul, Dumnezeu sa te tina! Pedelul suna de iesire, noi plecaram în graba si abia ajunseram în sala, când vazuram pe pragul usii pe tatal lui Precossi, palid ca de obicei, cu chipul tulburat, cu parul ciufulit si lasat pe ochi, cu caciula într-o parte si clatinându-se pe picioare. Profesorul îl zari si spuse câteva cuvinte încet inspectorului. Acesta cauta în graba pe Precossi si luându-l de mâna îl duse la tatal sau. Baiatul tremura ca frunza de frica ce-i era. Directorul si profesorul se apropiara si ei; multi baieti îi urmara. - Dumneata esti tatal acestui baiat? întreba inspectorul pe lacatus cu o voce vesela, ca si cum ar fi vorbit cu un cunoscut si, fara sa astepte raspunsul, adaugase: - Ma bucur cu dumneata! Uita-te, a câstigat medalia a doua si stii ca sunt cincizeci si patru de baieti în clasa lui! El a meritat-o pentru silinta la învatatura si purtare buna! Este un baiat inteligent si plin de zel. Prin blândetea sa îsi câstiga iubirea tuturor: are sa ajunga departe, îti spun eu; poti sa te falesti cu el! Lacatusul îl asculta si se uita la el cu gura cascata, apoi se uita la director si în urma la fiul sau, care statea dinaintea lor cu ochii plecati si tremurând. Parea ca întelege pentru întâia oara toate suferintele ce impusese sarmanului baiat si toata bunatatea, toata statornicia eroica a lui, cu care le rabdase pe toate. Deodata se zari pe chipul sau o uimire nauca, apoi o durere adânca si, în fine, o duiosie dulce si trista; el apuca repede capul copilului sau, îl saruta pe frunte si-l strânse la piept. Noi trecuram toti pe dinainte. Eu poftii pe Precossi sa vina joi la mine cu Garrone si cu Crossi; ceilalti îl salutara; unul îl mângâia, altul punea mâna pe medalia lui, fiecare îi spunea câte
ceva. Tatal înmarmurit se uita la noi strângând mereu la piept pe fiul sau; acesta plângea de bucurie. - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 14:17 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Vasile Voiculescu-Poet si prozator. 6 noiembrie 2016 la 14:14 UTC+02 Fiul lacatusului. Da, nu zic, asa o fi; dar eu stimez cu mult mai mult pe Precossi si nu-mi inspira acelasi simtamânt ca Stardi. Precossi e fiul lacatusului: e un baietel mic si plapând, cu privirea trista si blânda, e sfiiciosul acela, care cere mereu iertare tuturor si care desi bolnavicios, totusi învata foarte bine. Tatal sau a cazut în darul betiei, se întoarce acasa beat mort, îl bate fara mila si, fara sa aiba vreo vina, îi azvârle cartile si caietele. Bietul baiat vine adesea la scoala: cu vânatai pe obraz, cu ochii rosii si umflati de plâns, si, cu toate acestea, nar spune, Doamne fereste, ca-l bate tatal sau. - Te-a batut tata! îi zic câteodata, baietii. El raspunse repede: - Nicidecum! Nu e adevarat! ca sa nu-l faca de rusine pe parintele sau. - Nai ars tu foile acestui caiet! îi zise într-o zi, profesorul, aratându-i foile cu lucrarea arsa pe jumatate. - Ba da! raspunse el, tremurând, mi-a cazut caietul din nebagare de seama! Noi stiam cu toti ca tatal sau, venind beat acasa, daduse cu piciorul în masa si o rasturnase cu lampa cu tot, pe când baiatul îsi facea temele. El tine cu chirie o camaruta în podul casei noastre; se suie acolo pe scara din dos si portareasa ne spune tot ce se petrece la ei. Într-o zi, sora mea, Silvia, stând pe terasa, îl auzi tipând si afla ca tatal sau îl îmbrâncise pe scari asa de tare, încât bietul baiat cazuse rostogolindu-se din treapta în treapta pâna jos; si aceasta numai fiindca ceruse bani ca sa-si cumpere o gramatica. Netrebnicul acela nu lucreaza nimic, se îmbata mereu si familia îi piere de foame. De câte ori nu vine bietul Precossi la scoala, fara sa fi îmbucat ceva si musca pe furis dintr-o bucatica de pâine ce i-o da Garrone, sau dintr-un mar adus de mica profesoara la care si-a facut el clasa întâi inferioara! El nu ti-ar zice: "Mi-e foame, tata nu-mi da sa manânc"! Câteodata, când tatal sau trece din întâmplare pe dinaintea scolii, vine sa-l ia, Dumnezeule! Cât e de groaznic! Cu chipul searbad si întunecat, cu parul pe ochi, cu caciula într-o parte si se clatina mereu pe picioare. Precossi tremura de frica atunci când îl vede, dar tot alearga la el surâzându-i; însa el nici nu-l baga de seama, atât e de ametit. Bietul baiat e nevoit sa-si coase caietele rupte, sa ceara carti la baieti, ca sa-si învete lectiile, sa-si prinda rupturile de la camasa si de la haina cu ace cu gamalie. Ți-e mai mare mila de el, când îl vezi cum face gimnastica în niste pantofi grei si mari de-i joaca picioarele în ei, cu niste pantaloni care-i atârna la pamânt si cu surtucul de doua ori cât el, asa încât e silit sa-si sumeata mânecile pâna la coate. Cu toate acestea, el învata cu multa staruinta si ar fi unul dintre cei dintâi, daca ar putea sa învete linistit acasa. Azi dimineata a venit la scoala cu obrazul zgâriat. Baietii i-au zis: - Nu mai tagadui; tatal tau te-a zgâriat. Spune-i directorului sal cheme la sectie! El se scula repede, tremurând de necaz si striga: - Nu, nu este adevarat! Tata nu ma bate niciodata! Dar mai târziu, în timpul lectiei, lacrimile îi curgeau pe banca si când baga de seama ca ne uitam la el, se sili sa zâmbeasca spre a-si ascunde întristare. Bietul Precossi! Mâine au sa vina la mine: Derossi, Coretti si Nelli; o sa-i spun si lui sa vina. Am sa-l poftesc la gustare, sa-i daruiesc carti si sa rastorn casa cu susul în jos, ca sa petreaca bine. O sa-i umplu buzunarele cu poame, ca sa-l vad si eu o data cel putin multumit si vesel! Saracul Precossi! Cât e de bun, de rabdator si de harnic! - Cuore. 6 noiembrie 2016 la 12:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Purple Clover. 6 noiembrie 2016 la 11:55 UTC+02
DEBBIE GIBSON Debbie Gibson este pe drept iubita. Face parte din acei Artisti cu suflet frumos care raspandesc numai frumusete ca petalele unui trandafir. Dintre oamenii veniti de pe cararea ingerilor. Si asemeni chitarei Gibson, Debbie Gibson e cea mai iubita. 6 noiembrie 2016 la 11:27 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Think Positive words. 6 noiembrie 2016 la 11:20 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Ramadhani Kassimu. 6 noiembrie 2016 la 11:06 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Savvy Simon. 6 noiembrie 2016 la 10:52 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Amirah Ahmmed Idris. 5 noiembrie 2016 la 23:04 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 5 noiembrie 2016 la 22:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Ruxandra Cesereanu. 5 noiembrie 2016 la 22:53 UTC+02 Am in lista multi africani si arabi, indieni si asiatici si in general oameni din Thiers Monde si mereu imi apar altii. Exceptand unele fotografii care seamana cu ale vestului fie si macar psihanalitic, sunt niste oameni inteligenti, frumosi, buni si sfinti. 5 noiembrie 2016 la 22:47 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Orasul Timisoara. 5 noiembrie 2016 la 22:40 UTC+02 MONSTRUOZITATEA ALBA MONSTRUOZITATEA CRESTINA Eu nu cred ca albii crestini ii privim pe ceilalti, diferiti de noi, ca egali si nici macar ca oameni. 5 noiembrie 2016 la 22:34 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 5 noiembrie 2016 la 21:12 UTC+02 RUGACIUNE PENTRU COPII Sunt mai mic Si mai peltic Dar Marie Vreau sa-ti zic La tine ma plec Si eu Mamica lui Dumnezeu. Amin. 5 noiembrie 2016 la 21:06 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Catholic Online. 5 noiembrie 2016 la 21:00 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 5 noiembrie 2016 la 20:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 5 noiembrie 2016 la 20:47 UTC+02 Ajunul lui 14 martie. Azi am avut o zi mai vesela decât cea de ieri! Treisprezece martie, ajunul împartirii premiilor la teatrul Victor Emanuel, serbarea cea mai mare si cea mai frumoasa din fiecare an. De asta data baietii care trebuiau sa mearga pe scena, ca sa dea lista de premii domnilor care le împart, n-au fost trasi la sorti, ci au fost alesi. Directorul intra azi în scoala dupa rugaciune si ne zise: - Baieti, va aduc o veste buna! pe urma striga: Coraci! Vrei sa fii tu, mâine, unul dintre acei care dau lista de premii autoritatilor, la teatru? Calabrezul raspunse ca da! - Foarte bine! zise directorul. Astfel o sa avem si un reprezentant al Calabriei. Ce frumos o sa fie! Primaria a voit ca acei zece sau doisprezece baieti care prezinta cartile si coroanele, sa fie baieti din toate unghiurile Italiei, adunati din toate scolile publice din Turin. Avem douazeci de scoli primare si cinci divizionare: 7.000 de elevi. Într-un numar asa de mare n-a fost greu de gasit câte un baiat din fiecare provincie a Italiei. În scoala Torquato
tasso s-au aflat doi reprezentanti ai insulelor italiene: un sard si un sicilian, scoala Boncompagni ne-a dat un florentin, fiul unui sculptor. În scoala Tbaseo, s-a aflat un roman, nascut chiar în Roma; pe urma ne-a fost lesne sa gasim: venetieni, lombarzi si romanioli. În scoala Monsivo am gasit un napolitan, fiul unui ofiter, si de aici dam un zdravan si bun calabrez: pe tine Coraci. Adaugând pe piemontezul, se împlineste numarul de doisprezece. E frumos, nu e asa? Veti primi premii din mâna fratilor vostri din toate partile Italiei. Bagati de seama! O sa apara pe scena toti deodata, primiti-i cu aplauze. Sunt copii, dar îsi reprezinta tara ca si cum ar fi barbati: un mic steag tricolor e tot simbolul Italiei, ca si unul mare! Întelegeti! Asadar aplaudati-i din inima. Aratati ca si inimioarele voastre se aprind, se înflacareaza în fata sfintei icoane a Patriei! Dupa ce ne rosti acestea, directorul pleca si profesorul spuse zâmbind: - Asadar, Coraci, iata-te deputatul Calabriei! Toti baturam din palme râzând si, când ajunseram în strada, înconjuraram pe Coraci si-l ridicaram pe sus în triumf, strigând: Traiasca deputatul Calabriei! Negresit în gluma, nu în bataie de joc; mai mult ca sa-l sarbatorim, caci e un baiat de inima, pe care toti îl iubim. El râdea. Îl duseram asa pâna în coltul strazii, unde ne întâlniram cu un domn oaches, care începu si el sa râda. Calabrezul striga: - Tata! Atunci, scolarii detera pe copil în bratele tatalui sau si toti se raspândira, fiecare încotro îi era drumul. - Cuore. 5 noiembrie 2016 la 20:44 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 5 noiembrie 2016 la 20:31 UTC+02 Infirmierul tatii. (Povestire lunara) În dimineata unei zile ploioase de martie, un baietel îm bracat taraneste, ud pâna la piele si stropit de noroi, cu o legatura de rufe la subtioara, batu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare si-l întreba de tatal sau. Avea un chip frumos, oval si oaches, niste ochi negri, gânditori, si printre buzele lui groase si putin despartite una de alta, se zareau doua rânduri de dinti albi ca laptele. Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatal sau, care plecase de acasa cu un an mai înainte, ca sa caute de lucru în Franta, se întoarse în Italia, debarcase de curând la Neapole si se îmbolnavise îndata foarte greu; abia putuse sa înstiinteze familia despre întoarcerea si intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperata la primirea unei astfel de stiri, neputând sa se miste de acasa, pentru ca avea o copila bolnava si da sa suga unui baietel, trimisese la Neapole pe baiatul cel mai mare, spunându-i sa îngrijeasca el de tata, cum zice poporul napolitan, întocmai ca si noi, românii. Portarul, uitându-se în treacat la scrisoare, chema pe un infirmier si-i zise sa duca pe baiat la tatal sau. - Ce tata? întreba infirmierul. Baiatul, de frica sa nu-i spuna vreo veste rea, dete numele tatalui sau. Infirmierul nu-si aducea aminte de nume. - Un batrân lucrator care a venit din strainatate? întreba el. - Da, un lucrator, zise baiatul îngrijit, nu tocmai batrân. Venit din strainatate, da! - Când a intrat în spital? întreba infirmierul. Baiatul arunca o privire pe scrisoare. - Sunt vreo cinci zile, mi se pare! Infirmierul statu putin pe gânduri; pe urma, ca si cum si-ar fi amintit, asa deodata zise: Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund. - E rau bolnav? Cum îi e? întreba îngrijorat, baiatul. Infirmierul se uita la el fara sa-i raspunda. Pe urma îi zise: - Vino cu mine! Suira doua scari, trecura printrun coridor lung si intrara într-un salon, în care se aflau doua rânduri de paturi. - Vino! îi zise infirmierul, intrând. Baiatul prinse inima si intra, uitându-se cu sfiala la bolnavii palizi si ofiliti. Unii din ei tineau ochii închisi, parca ar fi fost morti; altii priveau în sus cu niste ochi mari, deschisi, ca aiuriti; multi din ei se vaitau ca niste copii. Odaia era întunecoasa si aerul încarcat cu mirosuri tari de doctorii. Doua surori de caritate umblau printre paturi cu sticlute în mâini. Când ajunse în fundul odaii, infirmierul se opri la capatâiul unui pat, deschise perdelele si zise: - Uite, aici e tatal tau! Baiatul izbucni în plâns si lasând jos legatura ce o avea, pleca usor
capul pe umarul bolnavului si-l lua de mâna ce statea întinsa si nemiscata peste plapuma. Bolnavul nu se misca deloc. Baiatul se ridica, se uita la tatal sau si începu sa plânga cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii si-l privi lung, ca si cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se miscara. Bietul tata, ce mult se schimbase! Copilul nu l-ar fi recunoscut niciodata. Parul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat si rosu ca ficatul, pielea întinsa si lucioasa, ochii mici, buzele groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai ramasese din obrazul sau decât fruntea si arcul sprâncenelor. Rasufla greu. - Tata! Draga tata! îi zise baiatul; eu sunt, nu ma mai cunosti? Eu sunt, Francisco, baiatul dumitale; am venit de la tara, mama m-a trimis ca sa îngrijesc de dumneata. Uita-te bine la mine, nu ma mai cunosti? Spune-mi macar o vorba. Bolnavul închise iar ochii. - Tata! Tata! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!! Bolnavul nu se misca deloc si rasufla greu de tot. Atunci, baiatul, plângând, lua un scaun, se aseza în fata bolnavului si nu-si mai ridica ochii de pe chipul tatalui sau. El se gândea: - Trebuie sa vina doctorul, la vizita, o sa-l întreb ce are tata, doar mi-o spune ceva. si ramase pe gânduri, foarte trist, aducându-si aminte o multime de lucruri despre bunul sau tata. Îsi aminti ziua plecarii lui spre Franta, cea din urma sarutare pe vapor, sperantele ce toata familia pusese în acea calatorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. Se gândi la moarte, îsi închipui ca-l vede pe tatal sau mort, pe mama sa îmbracata în negru, familia toata ajunsa în saracie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o mâna usoara îl atinse pe umar; el tresari; era o sora de caritate. - Ce are tata? întreba el, pe data. - Este tatal dumitale? îi zise sora cu blândete. Da, este tatal meu, dar spune-mi, te rog, ce are? - Prinde inima, copile! O sa vina acum doctorul, îi raspunse sora, care se departa fara sa mai adauge ceva. Dupa o jumatate de ora auzi sunetul unui clopotel. Doctorul intra îndata, însotit de un asistent; sora si un infirmier umblau în urma lor. Începura vizita, oprindu-se la fiecare pat. Asteptarea aceea i se parea vesnica baiatului si la fiecare oprire suferinta lui crestea. În fine, ajunsesera la patul vecin. Doctorul era un batrân, înalt, cam gârbovit si cu chipul serios. Cum pleca de la patul vecin, baiatul se ridica în picioare, si când medicul se apropie, el începu sa plânga. Medicul se uita la el. - Este baiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineata de la tara. Medicul îi puse o mâna pe umar, apoi se pleca spre bolnav, îi pipai pulsul, fruntea si puse mai multe întrebari sorei, care raspunse: - Nici o schimbare, tot asa! Atunci, baiatul cugeta sa-l întrebe cu vocea înecata în lacrimi. - Ma rog, domnule doctor, ce are tata? - Fii cu inima, baiete! îi raspunse doctorul, punându-i mâna pe umar, are boala la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt sperante. Îngrijeste de dânsul, prezenta ta poate sa-i aduca ceva ajutor. - Dar nu ma mai cunoaste! striga baiatul, disperat. - O sa te cunoasca! Poate chiar mâine; sa speram ca o sa mearga spre bine; haide, baiete, fii curajos! Baiatul ar fi vrut sa întrebe ceva, dar nu îndrazni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el îsi începu viata de infirmier. Neputând sa faca altceva, tragea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea mustele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, si, când sora îi aducea de baut îi lua din mâna paharul sau lingura si da el doctoria bolnavului, în locul ei. Bolnavul se uita câteodata la dânsul, fara sa dea semne ca-l cunoaste. Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupra-i, mai ales când baiatul îsi punea batista la ochi. Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, baiatul dormi pe doua scaune, într-un colt al odaii, si dimineata îsi lua iarasi slujba lui de infirmier. În ziua aceasta, ochii bolnavului aratara un început de cunostinta. La vocea mângâietoare a copilului parea ca îi licareste în ochi o raza de recunostinta, si într-un rând îsi misca putin buzele, ca si cum ar fi vrut sa zica ceva. Dupa o scurta atipire, când redeschidea ochii, cauta pe micul infirmier. Medicul, în amândoua vizitele ce-i facu, gasi o mica îmbunatatire. Catre seara, apropiindu-i paharul de buze, baiatul crezu ca-l vede zâmbind; atunci începu si el, saracutul, sa mai prinda inima, si cu speranta de a fi câtusi de putin înteles, începu sa-i povesteasca despre mama,
despre surori, despre întoarcerea acasa si îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, sa se încreada în Dumnezeu. Cu toate ca nu era sigur ca tatal sau îl întelege, totusi îi vorbea, caci i se parea ca desi nu-l pricepe, cel putin tot credea ca simte placere sa-i auda glasul trist si mângâios. Astfel trecu a doua, a treia si a patra zi: când mai bine, când mai rau. Baiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dadea, încât abia îmbuca pe ici pe colea, câte o bucatica de pâine si de brânza, ce-i aducea sora, si mai ca nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele si suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase si triste ale vietii de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit. Treceau ore, zile, si el era aici nedezlipit, lânga tatal sau, bagator de seama, plin de îngrijiri, tresarind la fiecare suspin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fara încetare de o mica raza de speranta, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheta. În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodata mai rau. Doctorul dete din cap, ca si cum ar fi zis ca s-a sfârsit, si baiatul cazu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate acestea, bietul copil avea în sufletul lui o mica mângâiere; i se parea ca totusi se uita la el cu mai mare atentie si cu o expresie de blândete si de înduiosare. Nu mai bea apa, nici doctorie, da din mâna si se silea mereu sa vorbeasca, caci buzele i se miscau necontenit. Dupa plecarea doctorului, baiatului i se paru ca aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat si plin de bucurie, îi zise: - Fii pe pace, tata! O sa te faci bine, o sa plecam, o sa ne întoarcem acasa, la mama; mai rabda putin, tata draga! Era cam pe la ora patru dupa-amiaza, când se redesteptase în inima baiatului acea raza de speranta. El statea înca aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu iubire, când deodata auzi dinspre o usa alaturata, un zgomot de pasi si un glas tare, zicând: - Ramas bun, sora draga! Baiatul tresari la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre usa si scoase un tipat înabusit. În aceeasi clipa intra în odaie, un om tinând în mâna, o legatura; sora îl urma. Baiatul ramase împietrit la locul sau. Omul se uita un minut la el; apoi striga; - Francisco! si se repezi cu bratele deschise catre dânsul. Baiatul cazu fara suflare în bratele tatalui sau. Sora, infirmierul, internul: toti alergara acolo si ramasera uimiti. Baiatul nu putea sa vorbeasca. Dragul meu copil! striga, în fine tatal, sarutându-l de o mie de ori. În acelasi timp arunca o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav? si eu eram disperat ca nu veneai, caci mama ta îmi scrisese: - Ți-am trimis pe Francisco. Ma temeam sa nu ti se fi întâmplat ceva. Bietul meu baietel! si cum s-a facut aceasta încurcatura? Eu, din mila Domnului, am scapat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar Marioara si amândoi micutii: sunt sanatosi? Hai sa plecam? Mare esti, Doamne! Cine si-ar fi închipuit una ca asta? Baiatul abia încurca câteva cuvinte despre familie; mintea îi era buimacita. - Tata draga! Ce fericire! Daca ai sti ce zile îngrijorate am petrecut! si saruta pe tatal sau întruna; însa nu se misca. - Haide acum, îi zise iarasi, tatal sau. Daca plecam numai decât, tot putem ajunge acasa pâna diseara. Haide! si îl lua de mâna. Baiatul se întoarse spre patul bolnavului. - Vii, ori nu vii, îl mai întreba tatal, mirat. Baiatul se mai uita la bolnav, care tocmai atunci deschisese ochii si-l privea cu blândete. - Asculta, tata, îi zise copilul cu inima îndoita, vezi, nu pot! Cum sa las pe bietul batrân? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând ca îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uita la mine? Sarmanul s-a obisnuit cu mine; voieste sa stau mereu lânga el. Doctorul a spus ca nu mai scapa, nu, tata, nu ma rabda inima sa-l las. Du-te dumneata, eu ma întorc mâine, lasa-ma aici. Zau ca ar fi urât din partea mea, sa-l parasesc asa. Nu stiu cine este, dar se vede ca tine la mine. Saracul ar muri aici, singur de tot! Lasa-ma, tata, te rog, sa mai stau cu el! - Bravo, micutule! striga internul. Tatal era încurcat. Se uita; când la baiat, când la bolnav; în sfârsit întreba: - Cine este? - Un taran ca dumneata, raspunse internul; a venit de la tara si a intrat în spital tot în aceeasi zi. Când l-au
adus aici, îsi pierduse cunostinta si nu a putut sa ne spuna nimic. Cine stie, poate ca are si el, saracul, familie, copii, si îsi închipuie ca fiul dumitale e vreun copil de al sau! Bolnavul se uita mereu la baiat Tatal zise atunci copilului: - Ramâi! Nu te teme, n-are sa stea mult aici! sopti internul. - Ramâi aici, dragutule! repeta tatal. Ma bucur foarte mult ca ai o inima asa de buna. Ramâi, dragutule, eu ma duc acasa, ca sa linistesc pe mama ta. Iaca, îti dau cinci lire, ca sa ai de cheltuiala. La revedere! îl saruta pe frunte, se uita cu iubire la el, îl mai saruta înca o data si pleca. Baiatul se întoarse lânga patul bolnavului, care paru ca se linisteste. Francisco îsi lua iarasi slujba de infirmier, îngrijind de bolnav cu aceeasi iubire si rabdare; atât ca nu mai plângea. Îi dadea de baut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna si îi vorbea încet, îndemnându-l sa aiba speranta. Îl pazi toata ziua si toata noaptea. A doua zi, bolnavul începu sa mearga si mai rau; obrazul i se facuse rosu-visiniu, rasuflarea i se îngreuna, nelinistea îi crestea, din ce în ce; îi ieseau din gura cuvinte neîntelese. Umflatura devenise îngrozitoare. Când doctorul veni la vizita de seara, zise ca n-o s-o duca pâna la ziua. Francisco nu se mai departa de el si nu-l slabi din ochi un minut. Bolnavul se uita mereu la el si îsi misca putin buzele, parc-ar fi vrut sa-i zica ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduiosare nespusa. În acea noapte, baiatul nu se culca pâna ce nu începura sa se iveasca zorile. Sora de caritate veni sa vada ce face bolnavul; se uita la el si pleca repede. Dupa câteva minute se întoarse cu internul si cu infirmierul; acesta tinea în mâna o lumânare. Moare! zise internul. Baiatul speriat, apuca mâna bolnavului. Sarmanul deschise ochii, se uita lung la el si îi închise iarasi. Baiatului i se paru ca-l strânge de mâna. - M-a strâns de mâna! striga el. Internul se pleca spre bolnav, asculta putin si se ridica fara sa zica o vorba. Sora de caritate lua de pe perete o iconita si o aseza pe pieptul mortului. - A murit! striga copilul. Du-te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfânta s-a îndeplinit. Du-te si fii fericit, caci o meriti. Dumnezeu sa te pazeasca! Umbla sanatos. Sora, care se departase un moment, se întoarse tinând în mâna un buchetel de micsunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastra; îl dete baiatului, zicându-i: - N-am nimic altceva sa-ti dau. Primeste floricelele acestea drept amintire de la spital! - Multumesc! zise baiatul, luând buchetul cu o mâna si cu cealalta stergându-si ochii: dar am un drum asa de lung de facut pe jos!... S-ar vesteji! Dupa aceste cuvinte, dezlega buchetul si împrastie micsunelele pe patul mortului, zicând: - Le las ca amintire sarmanului meu mort. Multumim, buna sora! Multumim, domnule doctor! Pe urma, întorcându-se spre mort: - Dumnezeu sa te odihneasca! si, pe când cauta ce nume sa-i dea, amintindu-si de numele dulce ce-i daduse în decurs de cinci zile: - Adio tata! îi zise cu mâhnire. Apoi îsi lua pachetul în mâna si pleca încetinel, zdrobit de oboseala. Abia se lumina de ziua. - Cuore. 5 noiembrie 2016 la 20:27 UTC+02 Vecinii lui Derossi planuiau ceva; îi vedeam cum îsi vorbeau la ureche; unul din ei taie o medalie mare de hârtie si desena pe ea cu condeiul un sarpe negru. Votini baga si el de seama. Profesorul pleca putin afara din clasa. Vecinii lui Derossi iesira îndata din banca, ca sa dea medalia lui Votini. Toata clasa se astepta la o cearta, iar Votini tremura ca frunza, de necaz. Derossi striga: - Dati-mi-o mie! 5 noiembrie 2016 la 20:24 UTC+02 Cuore e religia mea cred dintotdeauna. 5 noiembrie 2016 la 20:21 UTC+02 Speranta. Duminica, 29. Frumos a fost, Enrico, avântul cu care te-ai aruncat în bratele mamei tale, când te-ai întors de la scoala, dupa lectia de religie. Profesorul ti-a destainuit lucruri mari si mângâietoare. Da, Dumnezeu, ne-a aruncat pe unul în bratele celuilalt, nu ne va desparti pe veci; când vom muri nu ne vom zice înfioratoarele si deznadajduitoarele cuvinte:
mama, tata, Enrico, n-o sa ne mai vedem niciodata! Nu, caci ne vom revedea într-o a doua viata, în care cel ce a suferit mult în aceasta va fi rasplatit si va regasi pe iubitii sai într-o lume fara pacate, fara lacrimi si fara moarte. Dar trebuie sa ne silim sa fim toti vrednici de acea viata. Asculta-ma copile! Fiecare fapta buna, fiecare avânt de dragoste catre acei ce te iubesc, fiecare îndatorire catre camarazii tai, orice gând bun: este o pornire catre acea lume. Spre lumea aceea te îndreapta, asemenea, orice durere, caci fiecare durere este ispasirea unei vine, fiecare lacrima sterge o greseala. Hotaraste-te, fatul meu, sa fii în fiecare zi mai supus, mai bun, mai iubitor decât în ajun. Spune-ti în fiecare dimineata, azi eu voiesc sa ma port asa încât cugetul meu sa fie împacat si tatal meu multumit; voiesc sa-mi câstig iubirea tuturor camarazilor mei, a profesorului, a fratelui meu si a altora. si cerei lui Dumnezeu, sa-ti dea putere, sa-ti îndeplinesti hotarârea. Zi asa: ajuta-ma tu, Doamne, ca în Secare seara, când mama ma saruta si-mi ureaza "Noapte buna", sa-i pot zice: "mama, tu saruti azi pe un copil mult mai bun si mai vrednic de sarutarea ta, decât pe cel ce l-ai sarutat ieri!" Vezi, copilul meu, sa ai totdeauna întiparit în mintea ta pe celalalt Enrico, fericit, care vei putea sa fii tu în a doua viata, purtându-te bine în aceasta si roaga-te lui Dumnezeu sa-ti îndeplineasca dorintele. Tu nu poti sa-ti închipui mângâierea unei mame când vede pe fiul sau închinânduse; ea simte atunci, ca si ea se face mai buna. Când tu te închini, eu cred cu mai multa tarie în bunatatea nemarginita a lui Dumnezeu: te iubesc mai mult, muncesc cu mai multa putere, sufar cu mai multa rabdare, iert din tot sufletul si ma gândesc la moarte cu cugetul senin. O, Dumnezeu, atât de mare si atât de bun! Sa mai aud dupa moarte vocea mamei mele, sa regasesc pe copilasii mei, sa revad pe Enrico al meu, sa-l revad binecuvântat si nemuritor, sa-l strâng în brate pentru totdeauna! Roaga-te lui Dumnezeu, copile! Sa ne rugam cu totii, sa ne iubim ca sa putem pastra în fundul inimii aceasta cereasca speranta. Mama ta. 5 noiembrie 2016 la 20:05 UTC+02 Fericirea m-a costat cinci lei. Cartea Cuore de la anticariat. 5 noiembrie 2016 la 19:34 UTC+02 Trebuie sa spun ceva. Mai mereu colegialitatea fetelor mi-a adus bucurie pentru o inteligenta sensibila si plina de bunatate. 5 noiembrie 2016 la 19:29 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de United Nations Human Rights. 5 noiembrie 2016 la 19:22 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 5 noiembrie 2016 la 18:04 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=BefliMlEzZ8 Felicitări, Baudelaire. Iată-te președinte... 5 noiembrie 2016 la 18:01 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=CLizEZZL6qU Blaga? 5 noiembrie 2016 la 17:53 UTC+02 Meditațiile unui Tâmpit A trebuit să trimit fragmentele de saga la o revistă. Eram la îndoială dacă să trimit și Saga celor doi studenți din Csulay. Și mi-am pus întrebarea, Cum să scrii despre un personaj rău? În Cuore Enrico scrie și de colegii răi ca și de cei buni. Personajele negative sunt cel mai greu de scris. Te mustră inima. Iar în saga este plin de personaje semireale negative. Dacă e mai ușor cu Ladislau Cândea, pârcălabul de Hațeg, nu e așa de ușor cu colegii tăi de viață. De aceea scrisul este o activitate nobilă, pentru că scrisul cântărește adevărul. 5 noiembrie 2016 la 16:39 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Revista VATRA VECHE. 5 noiembrie 2016 la 16:26 UTC+02
Vorbim peste douazeci de ani. Ati citit Terradada sogur? Romanie, Romanie... 5 noiembrie 2016 la 16:24 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Johan Klein. 5 noiembrie 2016 la 16:23 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Claudiu Komartin. 5 noiembrie 2016 la 16:23 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Florin Iaru. 5 noiembrie 2016 la 16:03 UTC+02 Lumea literara spune despre mine ca sunt un tampit. Nu intreb de ce. 5 noiembrie 2016 la 15:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Saint Thérèse. 5 noiembrie 2016 la 15:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 5 noiembrie 2016 la 15:33 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de National Catholic Register. 5 noiembrie 2016 la 15:30 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Mary's Miraculous Medal Family. 5 noiembrie 2016 la 15:26 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 5 noiembrie 2016 la 15:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de I Wont Say I Love U ,I will Just Make You Feel I Do ♥ ! 5 noiembrie 2016 la 15:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Lady Gaga. 5 noiembrie 2016 la 15:02 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 5 noiembrie 2016 la 14:55 UTC+02 Negrule, m-ai blocat sau te-a blocat Fb? De ce m-ai blocat? Te rog nu te supara pe mine. Eu nu am vrut sa te ranesc. Daca Bobo nu-i preten cu mine fi macar tu. Iaca am vorbit si eu ca un nebun. 5 noiembrie 2016 la 14:07 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Franciscan Media. 5 noiembrie 2016 la 13:52 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Savvy Simon. 5 noiembrie 2016 la 13:50 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 5 noiembrie 2016 la 13:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 5 noiembrie 2016 la 13:39 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 5 noiembrie 2016 la 13:38 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Cukierski Family. 5 noiembrie 2016 la 13:15 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Florin Iaru. 5 noiembrie 2016 la 00:26 UTC+02
Ce vreau sa mai incerc, pe langa catun si acel sat, daca o sa pot duce ceva si acolo, este un bloc. Pocaitii si ortodocsii mi-au dat pentru catun. Am sa incerc sa cer 500 de RON pentru cartofi pentru bloc, de la servitori ai cultelor in special. 4 noiembrie 2016 la 23:34 UTC+02 Ogor Mai sunt inca oameni mai sunt Cu creieri de tacere si miere Cu vieti mantuite-n pamant Cu ochi orbi de cantec de sfere. 4 noiembrie 2016 la 23:05 UTC+02 Cartofi moca. 4 noiembrie 2016 la 22:50 UTC+02 Acum mai cer la cineva. De la 850 la cat imi da, sper. Si apoi cumpar cartofii si ii dau la preot si pastor sa-i duca in catun. Si la sfarsitul lunii mai merg la trei oameni si cat voi strange va fi cu dreptul. Deci doua ture. Si daca vor fi prea multi cartofi mai duc intr-un sat la oameni. 4 noiembrie 2016 la 22:45 UTC+02 Pana acum mi s-au promis 850 RON. 4 noiembrie 2016 la 21:44 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Raul Constantinescu. 4 noiembrie 2016 la 20:22 UTC+02 Aparatorul lui Nelli. Nelli, cocosatul cel mic, statea si el cu noi ieri, si se uita la soldati. Sarmanul se uita la ei cu mândrie; ai fi zis ca se gândea: "De ce nu pot sa ma fac si eu soldat!" Ce bun e bietul baiat! învata binisor, dar e asa de galben la fata si de nevoias! Abia poate sa rasufle! Mama lui e maruntica si blonda, se îmbraca totdeauna în haine negre. Vine regulat în fiecare zi si-l ia de la scoala, îndata ce se sfârsesc lectiile, ca sa-l apere de îmbulzeala ce se face când iesim toti de prin clase. Biata femeie! Ți se face mila, când o vezi cu ce drag îl mângâie mereu. În cele dintâi zile, baietii îsi bateau joc de el, fiindca este cocosat; îl necajeau, îl bateau cu ghiozdanele pe spate si el saracutul, nu se supara, nu spunea nimic mamei sale, ca sa n-o mâhneasca, aflând ca copilul ei este batjocura camarazilor lui. Câteodata, însa, când îl necajeau prea afara din cale, plângea în tacere, rezemându-si fruntea de banca. Sunt acum câteva saptamâni de când, Garrone se supara cumplit, sari în sus ca un glont si striga: - Vai de acela care va mai îndrazni sa-si bata joc de Nelli! O sa-i trântesc niste palme de-i vor scapara si falcile! Franti se facu imediat ca nu întelege si dete un ghiont lui Nelli. Garrone se tinu de vorba si-i trase o palma strasnica. De atunci nu mai pune nimeni mâna pe Nelli si, ca sa fie si mai bine ocrotit de Garrone, profesorul l-a asezat în banca, lânga el. Ți-e mai mare dragul, sa-i vezi cum s-au împrietenit. Nelli îl iubeste din toata inima pe Garrone; cum vine la scoala îl cauta din ochi si n-ar pleca, Doamne fereste, fara ca sa-si ia ziua buna de la el. Garrone se poarta tot asa cu Nelli. Când îi cade cartea sau creionul, stiind ca bietului baiat îi e greu sa se aplece, se pleaca dânsul sa i le dea. Îl ajuta sa-si aseze lucrurile în ghiozdan, sa se îmbrace cu paltonul, în sfârsit, îi înlesneste toate. Nelli are un adevarat cult pentru Garrone si când îl lauda profesorul, se bucura mai mult decât daca l-ar lauda pe el. Mi se pare ca Nelli a spus toate acestea mamei sale, caci iata ce mi s-a întâmplat sa vad azi dimineata. Profesorul ma trimisese sa duc directorului programa studiilor, cam cu o jumatate de ora înainte sa se sune de iesire. Eram înca în cancelarie, când intra o doamna scunda, blonda si îmbracata în negru. Recunoscui pe mama lui Nelli. Ea saluta pe director si îi zise: Domnule director, te rog sa-mi spui daca în clasa copilului meu este un baiat pe care-l cheama Garrone? - Da, este! îi raspunse directorul. S-ar putea sa trimiti ca sa-l cheme? As dori ca sa-i spun ceva. Directorul trimise pe portar dupa Garrone, care sosi si se opri în pragul usii, cuprins de mirare. Doamna Nelli, cum îl vazu, alerga la el, îl lua de gât si-l saruta de mai multe ori, cu mare dragoste; apoi zise: - Tu esti Garrone? Tu esti aparatorul si prietenul bie-
tului meu baietel? Tu esti? Apoi cauta repede prin buzunare, prin punga, si, negasind nimica, îsi dezlega de la gât un lantisor cu o cruciulita si-l atârna de gâtul lui Garrone, drept sub cravata, zicându-i: - Primeste-l, te rog, dragutule, spre amintirea unei mame recunoscatoare, care-ti multumeste din suflet si te binecuvânteaza! - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 20:18 UTC+02 Mama lui Garrone. Sâmbata, 29. Îndata ce ma întorsei la scoala, auzii o veste trista. De multe zile, Garrone nu ma venea pentru ca mama sa era rau bolnava si sâmbata seara, ea îsi dete sufletul. Ieri de dimineata, îndata ce intra profesorul în clasa, ne zise: - Sarmanului Garrone i s-a întâmplat cea mai mare nenorocire ce poate izbi pe un copil. A murit mama lui. Mâine, bietul baiat o sa vina la scoala. Va rog, baieti, sa respectati grozava durere ce îi sfâsie inima. Când va intra, salutati-l serios si prieteneste, nici unul sa nu glumeasca, nici unul sa nu râda cu el; va rog! Azi de dimineata, putin mai târziu decât ceilalti, intra Garrone. Mi se rupse inima, când îl vazui. Era tras la fata, avea ochii rosii si abia se tinea pe picioare: parca ar fi fost bolnav de o luna de zile. Nu l-ai mai fi cunoscut. Era îmbracat în negru din cap pâna în picioare. Ce mila ne era de el! Nici unul nu crâcni, toti ne uitaram la dânsul. Cum intra si vazu iarasi clasa de unde mama sa venea sa-l ia mai în fiecare zi, banca aceea pe care ea se plecase de atâtea ori în zilele de examen, ca sa-i dea cele din urma povete si unde el se gândise de atâtea ori la dânsa, nerabdator de a alerga întru întâmpinarea ei, izbucni într-un hohot de plâns disperat. Profesorul îl lua lânga sine, îl îmbratisa si-i zise: - Plângi baiete; dar fa-ti inima. Mama ta nu mai e aici, dar te vede, te iubeste înca; tot traieste lânga tine si într-o zi o s-o revezi, pentru ca esti un suflet bun si cinstit ca si dânsa. Fa-ti inima! Dupa ce zise aceasta, îl aduse în banca, lânga mine. Nu îndrazneam sa ma uit la el. Garrone îsi scoase caietele si cartile, pe care nu le deschisese de mai multe zile, si deschizând cartea de citire, unde e o gravura care reprezinta o mama cu fiul ei de mâna, izbucni iarasi în plâns, si îsi pleca usor capul pe brat. Profesorul ne facu semn, sa-l lasam sa stea asa si începu lectia. Eu as fi vrut sa-i spun ceva, dar nu stiam ce. Îl atinsei cu mâna si îi soptii la ureche: - Nu mai plânge, Garrone draga! El nu raspunse si, fara sa-si ridice capul de pe banca, îsi puse mâna lui într-a mea si o tinu asa. La iesire nu-i vorbi nimeni; toti trecura pe lânga el cu respect si în tacere. Vazui ca ma asteapta mama si alergai s-o îmbratisez; dar ea ma respinse si se uita la Garrone. Deocamdata nu întelesei de ce, dar bagai de seama ca Garrone, singur de o parte, se uita la mine cu o privire de o întristare nespusa, parca ar fi zis: Tu îmbratisezi pe mama ta; eu n-o s-o mai îmbratisez pe a mea! Tu ai înca pe a ta; a mea a murit! si atunci pricepui pentru ce mama ma respinsese. Iesii cu dânsa, dar nu o luai de mâna. - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 20:08 UTC+02 Naufragiul. (Ultima povestire lunara) Sunt câtiva ani de atunci! într-o dimineata de decembrie, un vapor mare parasea Liverpool si pornea spre insula Malta. Pe el se aflau peste doua sute de persoane, socotind si cei saptezeci de marinari ai echipajului. Capitanul si mai toti marinarii erau englezi. Printre calatori se aflau si câtiva italieni: trei doamne, un preot si o trupa de muzicanti. Timpul era întunecos. Un baiat italian, cam de doisprezece ani, frumos la fata, statea singur la o parte, în salonul calatorilor de clasa a II-a. Era cam mic pentru vârsta lui, dar voinic si, dupa chipul lui îndraznet si hotarât, se vedea ca este sicilian. Se asezase pe o gramada de funii si se proptea de un geamantan vechi si rupt în care îsi vârâse toata averea sa. Era oaches la chip si parul sau negru si cret îi cadea pe umeri. Bietul baiat era îmbracat saracacios; îsi pusese pe spinare un tartan zdrentaros si o geanta veche de piele îi atârna de umar. Statea pe gânduri si se uita la calatori, la vapor, la marinarii care-i treceau repede pe dinainte si la marea nelinistita. Înfatisarea lui, dadea pe fata ca îndurase, de curând, o mare nenorocire. Avea un chip copilaresc si expresia unui om mare. Nu trecuse mult de la plecarea
vaporului si se ivi un marinar batrân cu parul carunt, aducând de mâna o fetita. Acesta se opri în fata micului sicilian si-i zise: - Mario, iata, îti aduc o tovarase de drum! Lasa aici copila si se departa. Fetita se aseza si ea jos, lânga baiat, pe gramada de funii. Se uitara unul la altul. - Unde mergi! o întreba sicilianul. - La Malta! raspunse fetita. Tata si mama ma asteapta acolo. Ma duc la ei. Pe mine ma cheama Iulia Fagiani. Baiatul tacu. Putin dupa aceea, Mario scoase din geanta pâine si poame uscate. Fetita avea pesmeti. Mâncara împreuna. - Bucurativa! striga un marinar italian, trecând repede. O sa fie dans mare, în curând! Vântul crestea din ce în ce, vaporul se clatina tot mai tare; dar copiii care nu sufereau de raul de mare, nici nu bagau de seama. Fetita zâmbea mereu. Era cam tot de vârsta tovarasului sau, dar mult mai înalta, oachesa, ca si el, si slaba; crescuta în lipsuri, saracuta, era îmbracata cât se poate de prost. Parul îi era scurt si cret. Purta o basma rosie pe cap si la urechi avea cercei de argint. Pe când mâncau, îsi povestira nenorocirile lor. Mario era orfan. Tatal sau, mestesugar, murise de curând la Liverpool, si consulul italian îl trimitea în tara sa, la Palermo, unde bietul baiat mai avea rude departate. Pe fetita o luase de un an, o matusa, care o iubea ca pe fata ei, si o dusese cu dânsa la Londra. Parintii copilei fiind saraci, o dadusera cu nadejdea sa mosteneasca pe matusa-sa. Din nenorocire, matusa murise dupa câteva luni, calcata de un omnibuz, si nu-i lasase nici un ban. Consulul italian o trimitea si pe dânsa în Italia si întâmplarea facuse ca amândoi sarmanii copii sa fie încredintati aceluiasi marinar. - Parintii mei, adauga copila, credeau ca ma voi întoarce la ei bogata si iata-ma tot asa de saraca. Dar ei ma iubesc, si o sa ma primeasca bucurosi. Dar fratiorii mei, saracutii! Am patru. Eu sunt cea mai mare; îi îmbrac, îi îngrijesc, ce bine o sa le para când ma vor revedea! O sa intru la ei în vârful picioarelor. Vai! îndracita mai e marea!... Apoi începu iarasi: Te duci si tu la parinti? Ma duc la rude..., daca vor vrea sa ma primeasca! raspunse Mario, cu întristare. - Nu te iubesc? - Nu stiu! - Eu împlinesc treisprezece ani la Craciun! zise copila. Începura apoi sa vorbeasca: despre mare, despre oamenii ce se învârteau în jurul lor. Statura împreuna toata ziua. Calatorii credeau chiar ca sunt frati. Fetita cârpea un ciorap, baiatul statea pe gânduri, marea se înfuria din ce în ce mai tare. Seara, despartindu-se, fetita zise lui Mario: - Noapte buna! - Noaptea n-are sa fie buna pentru nimeni, bietii mei copii! zise marinarul italian care trecea alergând, fiind chemat de capitan. Baiatul voia sa raspunda si el prietenei sale: Noapte buna! Când o împroscatura neasteptata îl izbi fara veste si-l azvârli pe banca. Doamne sfinte! Te-ai lovit, îti curge sânge! striga fetita, apropiindu-se de el. Calatorii care fugeau sa se adaposteasca prin cabine, nu-i bagara în seama. Mario ramasese ametit; copila îngenunche dinaintea lui, îi sterse sângele de pe frunte, si scotându-si basmaua rosie de pe cap, îl lega cu ea. Când baiatul pleca usor capul, ca sa-l lege, îi pica putin sânge din rana pe rochia ei cea galbena si i-o pata. Mario îsi reveni îndata în fire. - Ți-e mai bine? întreba copila. - Da, n-am nimic! raspunse el. - Noapte buna! - Noapte buna! adauga Iulia. Amândoi coborâra în dormitorul lor. Marinarul prezisese bine. Calatorii nici nu adormisera si o furtuna îngrozitoare izbucni deodata. Valuri furioase navalira asupra corabiei, sfarâmara un catarg, rapira trei barci fixate de vapor si patru boi ce stateau la prora navei, ca si cum ar fi maturat niste frunze uscate. Prin cabine începuse o tulburare, o învalmaseala, o spaima de nespus. Unii tipau, altii plângeau, altii se rugau: era ceva înfiorator. Furtuna crestea mereu. Spre revarsatul zorilor, ea ajunsese la culmea furiei sale. Valuri uriase loveau vaporul în toate laturile si napadeau pe punte, zdrobind, maturând si rostogolind în mare tot ce întâmpina în calea lor. Platforma care acoperea masinile fu sfarâmata si apa navali prin spartura cu un zgomot înspaimântator, stinse focul. Masinistii fugira înfricosati. Atunci, apa începu sa patrunda pretutindeni. Un glas puternic striga: - Sariti la pompe! Era glasul capitanului. Marinarii alergara la pompe, dar un val puternic izbi furios fara de veste spatele vaporului,
sfarâma parapetul si un suvoi de apa patrunsese înauntru. Toti calatorii, mai mult morti decât vii, se strânsera în salon. Capitanul, galben la fata, aparu în mijlocul lor. - Capitane! Capitane, strigara toti deodata. Ce ne facem? Cum stam? Ce speranta ne dai? Scapa-ne, capitane, scapa-ne, pentru numele lui Dumnezeu! Capitanul astepta sa se potoleasca strigatele, apoi zise cu glas linistit: - Nu mai e nadejde de scapare! Toti amutira de groaza. O singura femeie striga: - Fie-ti mila, Doamne! Calatorii ramasera câtva timp în acea tacere înspaimân tatoare, uitându-se unii la altii, pieriti la fata. Marea mugea mereu, vaporul plutea cu mare greutate. Capitanul vru sa încerce o scapare si porunci sa se dezlege o barca si sa o coboare pe mare. Cinci marinari intrara într-însa, dar luntrea nici nu apucase sa atinga undele, când un val urias o si rostogoli. Doi marinari se înecara. Unul din ei era batrânul italian; ceilalti abia putura sa se agate de funii si sa se urce pe bastiment. Atunci chiar marinarii pierdura orice speranta si doua ceasuri dupa aceasta, bastimentul se si scufundase la parapet. O scena îngrozitoare se petrecea în acest timp pe bordul vaporului. Mame disperate strângând pe copilasii lor la sân; prietenii se îmbratisau, dându-si ultimul adio: unii coborau prin cabine, ca sa nu mai vada marea cu ochii. Un calator se împusca si cazu mort pe scara cabinelor. Multi din acei nenorociti se agatau în disperarea lor unii de altii, îsi framântau mâinile, cadeau lesinati. Unii îngenuncheau dinaintea preotului cerându-i binecuvântarea. Copiii tipau, lumea racnea. Se auzeau glasuri ascutite si stranii; se vedeau persoane înmarmurite, nemiscate, cu ochii mari, holbati si atintiti fara privire; pareau ca înnebunisera. Zareai pretutindeni chipuri pe care se întiparise moartea. Cei doi copii, Iulia si Mario, se agatasera de un catarg al vaporului si priveau marea nesimtitori, fara sa clipeasca. Marea se potolise putin, dar vaporul se scufunda cu încetul. Numai câteva minute si valurile aveau sa-l înghita. - Dezlegati salupa! striga capitanul. Cea din urma salupa, singura ramasa, fu îndata coborâta în mare. Paisprezece marinari sarira într-însa. Capitanul ramase pe vapor. - Capitane! strigara cei din barca, vino cu noi. - Nu, baieti! Trebuie sa mor la postul meu! raspunse capitanul. - Vino, vino, poate ca vom întâlni un vapor care sa ne scape; vino, de unde nu, esti pierdut! - Nu, ramân aici! - Mai avem un loc! strigara marinarii, adresându-se calatorilor. O femeie, sa vina o femeie! O biata femeie, sustinuta de capitan înainta, dar vazând departarea la care se afla salupa nu cuteza sa sara si lesina. Toate celelalte femei de pe vapor erau si ele lesinate sau pe moarte. - Sa vina un baiat! mai strigara marinarii. La aceasta chemare, micul sicilian si tovarasa lui, care pâna atunci ramasesera împietriti în fata acelui spectacol îngrozitor, se desteptara deodata din acea letargie, si împinsi de puternicul instinct al vietii, alergara spre parapetul vaporului, strigând amândoi deodata: - Eu! Eu! si se îmbrânceau ca doua animale salbatice. - Dati-ne pe cel mai mic! strigara de jos. Luntrea este prea încarcata, sa vina cel mai mic! Iulia, auzind aceste cuvinte, ramase ca trasnita, lasa bratele în jos si se uita la Mario, cu ochii stinsi. Mario se uita si el la ea; vazu pata de sânge pe rochia ei si-si aduse aminte de bunatatea cu care îl îngrijise. Deodata se ivi pe chipul lui lumina unui gând dumnezeiesc. - Mai repede! strigara cu nerabdare marinarii de jos, plecam! Mario, hotarât, striga cu un glas care nu mai parea a fi al lui. - Luati-o pe dânsa, e mai usoara, mergi tu, Iulio, tu ai parinti, eu sunt orfan! Îti dau locul meu, du-te! - Arunc-o jos! îi strigara marinarii. Mario apuca pe Iulia de mijloc si o azvârli în mare. Copila tipa si cazu în apa, dar un marinar o apuca de brat si o trase în barca. Baiatul statea în picioare pe marginea vaporului, cu fruntea ridicata, cu parul în vânt, nemiscat, sublim. Luntrea porni, si scapa cu greu de vârtejul ce-l pricinuia scufundarea vaporului. Atunci, copila, care ramasese pâna aici ca si lipsita de simturi, îsi ridica ochii catre Mario si izbucni în lacrimi. - Adio! îi raspunse baiatul, ridicând mâinile spre cer. Luntrea înainta repede pe marea agitata, cerul era întunecos. Pe vapor nu se mai vaita nimeni. Apa ajunsese pâna la marginea puntii. Deodata, baiatul cazu în genunchi, încrucisa mâinile si ridica ochii spre cer.
Iulia, îngrozita, îsi acoperi fata cu amândoua mâinile si când ridica iarasi capul, vaporul disparuse. - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 19:40 UTC+02 Mi s-au promis 650 RON pana acum. 4 noiembrie 2016 la 19:06 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Catholic Online. 4 noiembrie 2016 la 19:03 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 4 noiembrie 2016 la 18:55 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nelson Mandela. 4 noiembrie 2016 la 18:08 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Direttanews.it. 4 noiembrie 2016 la 17:19 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 4 noiembrie 2016 la 17:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mesagerul lui Hristos. 4 noiembrie 2016 la 17:10 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Swara Bhasker. 4 noiembrie 2016 la 17:05 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Vikram Singh. 4 noiembrie 2016 la 17:03 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de United Nations Human Rights. 4 noiembrie 2016 la 17:00 UTC+02 Multumesc domnului Nistea si colectivului Discobolul din Alba Iulia care mi-au publicat doua pagini de versuri in numarul de vara 2016. Plecaciune - Marie! 4 noiembrie 2016 la 16:52 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Ladu Simon. 4 noiembrie 2016 la 15:35 UTC+02 Sânge Romaniol. În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai linistita ca de obicei. Tatal sau, care tinea o pravalioara de maruntisuri se dusese la Forli, ca sa faca târguieli si luase si pe nevasta sa, si pe copila cea mai mica, Lizica, ca s-o arate unui doctor, fiindca suferea de ochi. Lasase vorba ca o sa se întoarca tocmai a doua zi. Era aproape de miezul noptii si femeia care venea sa slujeasca la ei cu ziua, plecase de cu seara; nu ramasese acasa decât bunica, paralizata la picioare, si Ferruccio, un baiat de vreo treisprezece ani. Casa era numai cu un etaj si da în drumul cel mare; la o bataie de pusca de un sat aproape de Forli, orasel din Romagna. Alaturi era o casa parasita, din cauza ca arsese cu doua luni mai înainte si pe usa ei se mai zarea înca firma unui han. În dosul casutei era o gradinita de zarzavaturi, împrejmuita cu un gard, care avea o portita de lemn. Usa pravaliei, care servea si de intrare, dadea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratica si livezi de duzi. Era catre miezul noptii. Ploua si sufla un vânt strasnic. Ferruccio si bunica sa nu se culcasera înca; ramasesera în sufragerie, care dadea într-o odaita nelocuita, plina cu mobile vechi, pe unde se iesea în gradinita. Ferruccio venise acasa la unsprezece, dupa câteva ceasuri de strengarii, si bunica sa îl astepta îngrijorata, sezând nemiscata pe un jet în care îsi petrecea zilele si adeseori nopti întregi, din cauza ca suferea de înecaciune. Ploua mereu si apa izbea geamurile cu picaturi grele. Noaptea era întunecoasa. Ferruccio venise obosit, plin de noroi, cu hainuta rupta si cu un cucui în frunte. Se jucase cu prietenii, batându-se cu pietre si încaierându-se ca de obicei; dar, si mai mult, jucase si pierduse toti banii, ba si caciulita îi cazuse într-un sant. Cu toate ca
în sufragerie ardea numai o candela, asezata pe un colt de masa, lânga fotoliul batrânei, totusi biata bunica bagase îndata de seama halul nespus în care se afla nepotul sau si întelesese întrucâtva cam ce strengarii facuse. Marturisise si el ceva, si pentru ca biata batrâna iubea din toata inima pe Ferruccio, începu sa plânga. - Zau, tu nu iubesti pe sarmana ta bunica, zise ea dupa o tacere îndelungata. Cum te rabda inima sa te folosesti astfel de lipsa parintilor tai, ca sa ma mâhnesti. Nu ti-a fost mila sa ma lasi singura toata ziulica? Baga de seama, Ferruccio, mergi pe o cale rea, care o sa te duca la un trist sfârsit rau. Începi prin a fugi de acasa, prin a te bate cu alti baieti, prin a pierde banii la joc, prin a da cu pietre; pe urma, putin câte putin, ajungi de la pietre, la cutit, de la joc la alte patimi si de la patimi la hotie! Ferruccio asculta stând drept în picioare, la câtiva pasi de bunica sa, rezemat de un dulap, cu capul în jos, cu sprâncenele încruntate; era înca înfierbântat de mânia luptei. Un cârliont din parul sau castaniu îi cadea pe frunte si ochii lui albastri nu clipeau. - De la joc la hotie! zise înca o data bunica, plângând mereu. Gândeste-te bine, Ferruccio, gândeste-te la ticalosul de aici din sat, la Victor Mozzoni, care acum face pe pungasul si care, pâna la vârsta de 24 de ani, a fost de doua ori în puscarie. Nu stii ca a pricinuit moartea bietei sale mame, pe care am cunoscut-o, si ca tatal sau disperat a fugit în Elvetia? Gândeste-te la acel mizerabil, caruia, tatalui sau îi e rusine sa-i dea buna ziua, fiindca e mereu întovarasit de tâlhari de soiul lui, pâna ce va sosi ziua în care va porni la ocna. L-am cunoscut de mic copil pe acest Mozzoni, si crede-ma ca a început ca tine! Vezi sa nu faci si tu pe tatal tau si pe mama ta sa ajunga la acelasi sfârsit Ferruccio tacea. N-avea inima rea defel; dimpotriva, strengariile lui veneau mai mult din prea multa vioiciune si din îndrazneala, decât din rautate. Tatal sau îl rasfatase prea tare, si tocmai pentru ca stia ca are inima buna si ca era capabil de a îndeplini o fapta generoasa la caz de trebuinta, îl lasa în voie si astepta sa se îndrepte singur. Negresit, era bun, dar îndaratnic; si chiar atunci când în fundul sufletului se caia, tot îi ieseau cu greu din gura cuvintele care ne înduioseaza. "Da, am gresit, îarta-ma!... Fagaduiesc ca n-o sa mai fac!" Uneori, sufletul îi era plin de dragoste, dar trufia nu-l lasa sa o dea pe fata. - Ah! Baiete! urma bunica, vazându-l ca tace, nu se simte la tine nici o cainta? Nu ma vezi în ce stare am ajuns, ca m-ar putea îngropa de vie? Asa inima ai tu, sa nu-ti para rau, când vezi plângând pe mama mamei tale, pe biata batrâna, care e cu un picior în groapa? Sarmana bunica: care te-a iubit totdeauna; care te-a leganat nopti întregi, când erai mititel; care statea si nemâncata, ca sa te duca în brate; nu le stii tu acestea? Îmi ziceam adesea: baiatul asta o sa fie mângâierea mea! si tu ma faci sa mor de durere! As da bucuroasa putinele zile ce-mi ramân, ca sa te vad bun si supus ca mai înainte. Îti aduci aminte, Ferruccio, când te duceam la biserica? Pe drum tu-mi umpleai buzunarele cu pietricele, cu buruieni si adesea te aduceam în brate adormit. Atunci tu o iubeai pe bunica ta! si acum, când sunt oloaga si am trebuinta de îngrijirea ta ca de aerul ce-l rasuflu, pentru ca nu mai am nimic altceva pe lume, tu ma parasesti, sarmana de mine! Fetruccio, cuprins de înduiosare, era sa se arunce în bratele bunicii, când i se paru ca aude un mic zgomot, o troznitura de scânduri în odaita de alaturi ce da în gradina. Dar nu întelese daca acel zgomot era pricinuit de obloanele ferestrelor, zguduite de vânt, sau de altceva. El trase cu urechea. Ploua cu galeata. Zgomotul se repeta; de asta data îl auzi si bunica. - Ce-o fi? întreba ea, speriata. - Nimic, ploaia! zise încetisor baiatul. - Ia spune-mi Ferruccio, zise batrâna, stergându-si ochii, îmi fagaduiesti ca ai sa fii bun si ca n-o s-o faci sa plânga pe sarmana ta bunica? O noua trosnitura o întrerupse. - Dar nu e ploaia! zise ea, îngalbenind, du-te de vezi! Pe urma adauga: Nu, nu ramâi aici! si-l lua de mâna. Amândoi ramasera nemiscati, tinându-si rasuflarea; nu se mai auzea decât zgomotul ploii. Deodata tresarira amândoi, caci si unul si altul auzisera un zgomot de pasi în odaita. Cine e acolo! striga Ferruccio, tremurând. Nimeni nu raspunse. - Cine e acolo! întreba iarasi,
Ferruccio, înghetat de frica. Dar abia pronuntase aceste cuvinte si amândoi scoasera un tipat de groaza. Doi oameni intrasera în odaie. Unul apuca pe baiat si îi astupa gura cu pumnul; celalalt apuca de gât pe batrâna. Cel dintâi zise: - Taci, de nu vrei sa mori! Al doilea scoase un cutit. Amândoi purtau câte o masca neagra pe ochi. Câteva minute nu se auzi altceva decât gâfâitul celor patru persoane si vuietul ploii. Batrâna gemea si holbase ochii. Acela care-l apucase pe baiat îi zise la ureche: - Unde tine tatal tau bani? Baiatul raspunse cu glasul sfârsit si clantanind din dinti: - Dincolo... în dulap. - Vino cu mine! zise omul si-l târî în odaie, tinându-l de gât Pe jos statea un felinar acoperit. - În care dulap? întreba hotul. Baiatul, înabusit, îl arata cu degetul. Atunci, tâlharul, ca sa fie sigur de copil, îl arunca dinaintea dulapului si îi strânse capul între genunchi, ca sa-l poata sugruma la cel dintâi tipat Scoase din buzunar un cârlig de fier pe care-l baga în broasca, îl învârti, îl suci, îl împinse, rupse broasca, deschise dulapul, rascoli tot, îsi umplu buzunarele, închise, apoi redeschise ca sa mai caute; pe urma apuca iarasi pe copil de gât si-l împinse în odaia cealalta, unde celalalt misel tot mai tinea înca de gât pe batrâna înabusita, având capul pe spate si cu gura cascata. Acesta întreaba încet - Ai gasit ceva? - Am gasit! raspunse tovarasul si adauga: uita-te la usa! Acela care tinea pe batrâna, alerga la usa gradinii, ca sa vada daca nu era nimeni si striga cu un glas care parea suierator: - Vino! Cel care ramasese în odaie si tot mai tinea pe Ferruccio, arata cutitul baiatului si batrânei, care abia începea sa deschida ochii, si le zise: - Nici o vorba! De unde nu, ma întorc si va omor. si se uita rau un minut la amândoi. Deodata se auzira mai multe glasuri cântând pe drum. Hotul întoarse repede capul spre usa si în acea miscare îi cazu masca. Batrâna scoase un strigat: - Mozzoni! - Afurisit-o! racni tâlharul, recunoscut, acum trebuie sa mori! si navali cu cutitul asupra batrânei, care lesina. Asasinul înfipse cutitul; dar printr-o miscare rapida scotând un tipat disperat, Ferruccio se aruncase pe pietul batrânei si o acoperise cu trupusorul sau. Asasinul, fugind, izbi masa, lampa se rasturna si se stinse. Baiatul aluneca încetisor de pe trupul bunicii si ramase în genunchi, înconjurându-i mijlocul cu bratele, iar capul îi era proptit de pieptul ei. Trecura câteva minute. Era întuneric bezna în casa. Cântecul taranilor se departa din ce în ce. Batrâna îsi veni în fire. - Ferruccio! striga ea, cu glas abia înteles si clantanind din dinti. - Bunico! raspunse baiatul. Batrâna încerca sa-i vorbeasca, dar frica îi paralizase limba. Tacu înca o bucata de vreme, tremurând ca frunza, apoi a putut sa rosteasca: - Au plecat? - Da! - Nu m-au omorât! zise batrâna cu glas înabusit. - Nu... tu ai scapat! sopti baiatul cu voce stinsa. - Esti mântuita, draga bunico. Au furat banii; dar tata luase mai tot cu el. Batrâna prinse inima. - Mama-mare, zise Ferruccio, tot în genunchi si strângând-o de mijloc, draga mama-mare, ma iubesti mult, nu e asa? Ferruccio! Dragutule! raspunse ea, punându-i mâna pe cap, ce frica trebuie sa-ti fi fost! Ah! Milostive Dumnezeule! Aprinde nitel lampa. Ba nu, ramânem mai bine în întuneric, tot mai mi-e frica. - Bunico draga, raspunse baiatul, mult te-am suparat! - Nu, draga copile, nu vorbi asa; am si uitat; te iubesc foarte mult! - Te-am suparat mereu, urma Ferruccio, vorbind încet si cu vocea tremurânda, dar te-am iubit întotdeauna mult; ma ierti? Iarta-ma, bunico draga! Da, copile, te iert din toata inima. Cum sa nu te iert! Scoala-te, n-o sa te mai cert niciodata! Esti bun, stiu ca esti bun! Hai sa aprindem lumânarea, sa ne mai vina inima la loc. Scoala-te! Multumesc, bunico! zise copilul, cu glasul tot mai slab, acum... sunt multumit, o sa-ti aduci aminte de mine, nu e asa... de bietul Ferrruccio al dumitale. - Ferruccio! striga batrâna înspaimântata si îngrijorata, punându-i mâna pe umar si plecând capul, ca sa se uite la el. Adu-ti aminte de mine, sopti baiatul, cu vocea sfârsita. Saruta pe mama, pe tata... pe Lizica.... adio... bunico! - Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai? striga bunica, pipaind cu spaima capul baiatului, care cazuse pe genunchii ei. Apoi îl chema cu disperare: - Ferruccio! Ferruccio! Ferruccio! Copilul meu! Sufletul meu! Ajuta-ma, Doamne! Dar Ferruccio nu mai raspunse.
Micul erou, mântuitorul bunicii sale, izbit cu cutitul în spate, îsi daduse lui Dumnezeu sufletul sau plin de iubire si de curaj. - Cuore... 4 noiembrie 2016 la 15:29 UTC+02 Copilasul mort. Luni, 13. Copilasul care locuia în curtea precupetei a murit. Profesoara Delcati a venit sâmbata seara foarte mâhnita, pentru ca sa înstiinteze pe profesorul nostru, si îndata, Garrone si Coretti propusera sa duca ei cosciugul. Era un copil dragalas si sârguitor. Saptamâna trecuta obtinuse medalia. Iubea mult pe fratele meu, care era într-o clasa cu el; îi daduse o pusculita sparta. Mama îl mângâia totdeauna, când îl întâlnea. El purta o caciulita vargata cu rosu. Tatal sau e hamal la gara. Ieri seara, duminica, la ora patru si jumatate, neam dus la el, acasa, ca sa-i însotim pâna la biserica. Familia lui locuieste în etajul de jos. Multi copii din clasa lui venisera cu mamele lor si asteptau în curte; erau si vreo cinci profesoare, câtiva vecini, toti cu lumânarile aprinse în mâna. Domnisoara Delcati si o alta profesoara, intrasera în casa; le vedeam pe fereastra cum plângeau. Auzeam si pe mama copilului cum plângea în hohote. Mamele mai multor camarazi de scoala ai micului mort adusesera câte o coroana de flori. La cinci punct porniram. Înainte mergea un baiat care ducea crucea; dupa el preotul; apoi cosciugul, un cosciug mititel, saracutul, acoperit cu postav negru, care abia se zarea sub coroane si flori. Agatasera pe o parte a cosciugului medalia si trei mentiuni onorabile, pe care copilul le obtinuse în anul trecut. Garrone, Coretti si alti doi baieti din curtea lui, duceau cosciugul, domnisoara Delcati urma convoiul, plângând ca si cum copilul ar fi fost al ei. În urma ei veneau celelalte profesoare, apoi scolarii. Unii dintre acestia, foarte mici, erau dusi de mâna de mamele lor; iar în mâna cealalta aveau buchetele de micsunele: micutii se uitau nedumeriti la cosciug! Auzii pe unul zicând: - Mama draga, n-o sa mai vina acum la scoala? Când cosciugul iesi pe poarta, un tipat sfâsietor se auzi de la fereastra! Era mama copilasului, dar îndata prietenii o trasera înauntru. Cum iesiram pe strada întâlniram niste scolari de la un gimnaziu, care treceau doi câte doi, si îndata ce zarira cosciugul si pe profesoare, îsi scoasera sepcile. Mititelul s-a dus sa doarma pe veci cu medalia lui; n-o sa-l mai vedem niciodata cu caciulta lui vargata cu rosu, care îi sedea asa de bine! Era sanatos! În patru zile s-a îmbolnavit si a murit! În ziua din urma încerca sa se scoale ca sa-si faca lectia de intuitie si voi sa tina medalia pe pat de frica sa nu i-o ia cineva. Nu te teme, drag copil, n-o sa ti-o mai ia nimeni! Adio, dragutule! O sa ne aducem totdeauna aminte de tine la scoala. Dormi în pace, micutule! - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 15:24 UTC+02 Mama. Joi, 10. Fiu meu, azi în fata profesoarei fratelui tau nu te-ai purtat cu respectul cuvenit mamei tale. Sa nu cumva sa ti se mai întâmple astfel; cuvântul m-a atins la inima. Pe data miam adus aminte ca mama ta, acum câtiva ani, a stat, mai multe nopti de-a rândul aplecata spre micul tau pat, masurându-ti rasuflarea, varsând lacrimi amare, gândindu-se cu groaza ca ai putea sa mori. Mi-era teama sa nu-si piarda mintile! Amintindu-mi aceasta, mi-a fost necaz pe tine! Tu sa mâhnesti astfel pe mama ta? Pe mama ta, care ar da un an de fericire, ca sa-ti crute o durere de un ceas! Care ar cersi pentru tine! Care s-ar lasa sa fie omorâta, ca sa-ti scape viata! Asculta, Enrico, întipareste bine în minte zisele mele! Închipuieste-ti ca-ti sunt ursite în viata multe zile grele, dar cea mai grea, cea mai amara va fi aceea în care vei pierde pe mama ta! Când vei fi barbat încercat în toate nevoile vietii, o vei chema de mii de ori, cuprins de o dorinta nespusa de a auzi macar un singur moment glasul ei, de a o vedea iarasi cu bratele deschise, ca sa te arunci în ele, plângând ca un sarman copil fara ocrotire si fara încurajare. Cum îti vei aduce aminte, nenorocitule, de cea mai mica scuparare ce-i vei fi pricinuit si cu câta remuscare le vei plati pe toate. Sa nu speri o viata senina, daca ai mâhnit vreodata pe mama ta. Poti sa te caiesti, sa-i ceri iertare, sa te gândesti la dânsa cu cuviosie! În
zadar! Constiinta nu-ti va da pace, vedenia aceea dulce si duioasa va avea totdeauna pentru tine o expresie de mâhnire si de înfruntare, care-ti va chinui sufletul. Enrico, dragul tatei, fereste-te de un asa chin! Afla, fatul meu, ca iubirea catre mama e cea mai sfânta din iubirile omenesti! Vai de acela care o necinsteste! Ucigasului, care îsi respecta mama. tot îi mai ramâne ceva cinste în suflet, pe când cel mai glorios dintre barbati, care o amareste si o batjocoreste, este o fiinta nemernica! Sa nu-ti mai iasa vreodata din gura un astfel de cuvânt, catre aceea careia îi datorezi lumina zilei si când, din nebagare de seama, ti s-ar mai întâmpla ceva, nu frica de tatal tau, ci avântul inimii tale sa te arunce la picioarele ei, rugând-o sa-ti stearga cu un dulce sarutat semnul nerecunostintei de pe frunte. Te iubesc mult, fiul meu, esti cea mai dulce speranta a vietii mele; cu toate acestea, as voi mai bine sa te vad mort, decât nerecunoscator catre mama ta! Fii cuminte si în timp de câteva zile, sa nu-mi aduci mângâierile tale, caci n-as putea sa ti le întorc cu inima toata! Tatal tau. - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 15:20 UTC+02 Într-un pod de casa. Vineri, 28. Ne duseram ieri seara, cu mama si cu sora-mea, Silvia, ca sa dam ceva rufe femeii sarace, recomandata în ziar. Eu luasem cu mine pachetul si Silvia tinea ziarul cu adresa si initialele bietei femei. Ne-am suit pâna sub acoperisul unei case înalte si am intrat într-o sala lunga si îngusta, în care dadeau mai multe usi. Mama batu la cea din urma. O femeie înca tânara, dar foarte slaba, veni sa ne deschida. Mi se paru ca o mai vazusem undeva, tot cu basmaua cea albastra pe cap. - Dumneata esti persoana din ziarul cutare? o întreba mama. - Da, doamna, eu sunt! - Ți-am adus niste rufe. Femeia începu sa ne multumeasca imediat cu ochii plini de lacrimi. Vazui într-un colt al salii un baietel îngenuncheat dinaintea unui scaun, si întors cu spatele spre noi; mi se paru ca scrie si adevarat ca scria, tinând hârtia pe scaun si calimara pe jos. - Cum putea el oare sa scrie în acea întunecime? îmi ziceam în minte; când deodata recunoscui parul rosu si hainuta de bumbac a lui Crossi, fiul precupetei. Spusei aceasta la urechea mamei, în vreme ce femeia îsi aseza rufele. - Taci! îmi raspunse mama, de unde stii ca nu i-ar fi rusine, vazând ca miluiesc pe maica-sa? Nu-l striga! Crossi, însa, se întoarse tocmai atunci spre noi; eu ma tulburai; el îmi zâmbi si mama ma împinse spre el ca sa-l sarut. Crossi se scula si ma lua de mâna. - Uite, doamna, zise femeia, cum traiesc aici cu baietelul meu. Barbatu-meu a plecat de sase ani în America si eu, dupa alte nevoi, mai sunt si bolnava. Nu pot sa vad de micul meu negot, ca sami câstig pâinea de toate zilele. Nu mi-a ramas nici macar o mascioara pentru Pietro al meu, ca sa aiba pe ce sa-si scrie temele, bietul baiat! Când aveam tejgheaua jos, la poarta, mai scria si el pe ea, dar mi-a luat-o si pe aceea. N-are nici macar destula lumina, ca sa învete fara ca sa-si prapadeasca ochii. Slava Domnului, ca pot sa-l trimit la scoala si ca primaria îi da carti si caiete. Bietul copil! Ce bine ar învata. Mama îi dete tot ce avea în punga, saruta pe baiat si, când iesiram, îi curgeau lacrimile. Avu dreptate sa-mi zica: - Vezi tu, copilul meu, ce de nevoi întâmpina bietul baiat, pâna sa-si învete lectiile? si tie, care te bucuri de toate înlesnirile, tot ti-e grea cartea. Sa stii de la mine, Enrico ca munca lui de o zi are mult mai mare pret decât munca ta de un an. Asa copii ar trebui sa capete premiul I! - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 15:08 UTC+02 Profesorul tatalui meu. Marti, 11. Ce plimbare frumoasa am facut ieri cu tata! Iata în ce împrejurare: Ieri seara la cina, când îsi citea ziarul, tata striga deodata cu bucurie si ne zise: si eu, care-l credeam mort de douazeci de ani! stiti pe profesorul meu din scoala primara, bietul Vincenzo Crosetti, iata-l ca traieste înca! E de optzeci si patru de ani! Citesc aici ca ministrul i-a acordat medalia "Bene-Merenti" pentru saizeci de ani de profesorat. saizeci de ani, întelege-ti voi? si numai de doi ani nu mai da lectii! Bietul Crosetti! La Condova, sotul gradinaresei noastre de la vila din Chieri. Apoi adauga: - O sa mergem sa-l vedem, Enrico!
Toata seara, tata vorbi numai de profesor. Numele profesorului sau din clasele primare îi aducea aminte o multime de lucruri de când era copil: de camarazii lui, de biata mama a sa! Crosetti! zicea el, parca-l vad si acum. Era de patruzeci de ani când îmi dadea mie lectii. Un omulet, cu spinarea încovoiata, cu ochii vii, nu purta barba. Înfatisarea lui era aspra, purtarea însa îi era blânda; ne iubea ca un tata, dar nu ne ierta nici o greseala. Din taran ajunsese profesor, dupa multa munca si lipsuri. Zdravan om! Mama îl iubea foarte mult; tata îl privea ca pe un prieten. Dar nu-mi dau seama cum a ajuns el, de la Turin la Condova. Nu o sa mai ma cunoasca, desigur. si ce-i cu asta? O sa-l cunosc eu! Au trecut patruzeci si patru de ani, Enrico; patruzeci si patru de ani de atunci! Sa ne ducem mâine negresit, sa-l vedem. Ieri dimineata, pe la ora noua, eram la gara. As fi vrut sa mearga si Garrone cu noi, dar nu a putut pentru ca mama sa era bolnava. Era o zi frumoasa de primavara. Trenul trecea printre câmpiile înverzite. Gardurile erau îmbracate numai în flori. Te îmbata mirosul lor raspândit prin aer. Tata era foarte vesel privind câmpia, si din când în când ma lua de gât si vorbea cu mine ca si cu un prieten. Bietul Crosetti, zicea el, dupa tatal meu, el m-a iubit mai mult si mi-a facut mai mult bine. N-am uitat niciodata sfaturile lui cele bune, precum nici dojenele aspre si drepte, care-mi umpleau ochii de lacrimi. Parca-l vad si acum, când intra în clasa, cum îsi punea bastonul într-un colt si îsi atârna paltonul în cuier, totdeauna în acelasi fel. Cum în toate zilele venea cu aceeasi voie buna, totdeauna linistit si constiincios, staruitor si atent, în fiecare zi ai fi zis ca-si face lectia pentru întâia data. Îmi aduc aminte de el, ca si cum l-as vedea acum, când îmi striga: - Bottini! Ei, Bottini! Aratatorul si degetul mijlociu pe condei. Mult s-o fi schimbat în patruzeci de ani! Îndata ce ajunseram la Condova, ne duseram la gradinareasa de la vila din Chieri. Ea tine o pravalioara în catunul acela. O gasiram îngrijindusi de copii. Ne primi cu toata inima si ne spuse ca barbatul sau trebuie sa se întoarca foarte de curând din Grecia, unde a plecat de trei ani pentru o lucrare. Ne vorbi si de fetita ei, care e în institutul de surdo-muti din Turin; apoi ne arata calea, ca sa mergem la profesor, caci e cunoscut de toti. Iesiram din sat si apucaram pe o carare ce trece printr-o livada smaltata cu floricele. Tata nu mai rostea nici un cuvânt. Parea cufundat în amintirile sale. Zâmbea din când în când si uneori clatina din cap. Deodata se opri si zise: - Iata-l. Nu stiu ce as zice, daca n-ar fi el. Venea spre noi pe carare, un mosneag mic de stat, cu barba alba, cu o palarie cu marginile mari si se sprijinea într-un toiag. Picioarele i se clatinau si mâinile îi tremurau. - El e! zise tata, grabindu-si pasii. Când ajunseram în dreptul lui, ne opriram. Mosneagul se opri si el, si se uita lung la tata. Fata îi era înca tânara si ochii vii îi straluceau în cap. - Dumneata esti profesorul Vincenzo Crosetti? întreaba tata, salutându-l. Mosneagul îsi scoase si el palaria si raspunse cu glas tremurator, dar sigur: - Eu sunt! - Asadar, zise tata, luându-l de mâna, da voie vechiului dumitale elev, sa-ti strânga mâna si sa te întrebe ce mai faci? Am venit înadins din Turin, ca sa te vad. Batrânul se uita câtva timp la dânsul, cu mirare, apoi îi zise: - Îmi face prea multa cinste... Nu stiu... Când ai fost elevul meu? Te rog... Numele dumitale? Tata îsi spuse numele Alberto Bottini, precum si anul în care a urmat la scoala, la dânsul, si unde. Apoi adauga: - Dumneata nu mai îti aduci aminte de mine, si e foarte firesc, dar eu te tin asa de bine minte! Profesorul îsi pleca usor capul, se uita în pamânt, cugeta si rosti de vreo trei ori numele tatii, care în timpul acesta se uita la dânsul zâmbind. Deodata, batrânul ridica fruntea si zise încet: - Alberto Bottini? Fiul inginerului Bottini? Acela care locuia în piata Consolata? - Tocmai asa, raspunse tata, întinzându-i mâinile. - Asadar, zise mosneagul, îmi dai voie, nu e asa, îmi dai voie... domnul meu, si, înaltându-se, îmbratisa pe tata. Capul sau alb de abia ajungea la umarul tatii, care îsi pleca obrazul pe fruntea lui. În câteva minute ajunseram la o curte ce se întindea în fata unei casute cu doua usi. Profesorul deschise o usa si ne pofti într-o odaie. Odaia avea peretii varuiti. Într-un colt se afla un pat de lemn, învelit
cu un macat alb, cadrilat cu albastru. În alt colt, lânga fereastra, era o masuta si o polita cu carti, patru scaune, o harta geografica atârnata de un perete. În casa mirosea a mere. Ne asezaram câtesitrei. Tata si profesorul se uitara câtva timp unul la altul în tacere. - Bottini! zise încet, profesorul, uitându-se în jos, la pardoseala de caramida patrata a odaii din care soarele facea un joc de sah. Da, îmi aduc aminte foarte bine. Mama dumitale era o doamna foarte buna! Dumneata, în cel dintâi an de învatatura, ai stat câtva timp în banca întâi din stânga, lânga fereastra. Vezi ce bine mi-aduc aminte? Parca am si acum dinaintea ochilor parul d-tale cârliontat. Dupa aceea ramase putin pe gânduri. Erai un baiat vioi; ba cam prea vioi! în al doilea an ai fost bolnav rau de anghina. Mi-aduc aminte când ai venit iar la scoala, slab si învelit într-un tartan. Sunt patruzeci de ani de atunci; nu e asa? Îti multumesc din toata inima, ca ti-ai adus aminte de profesorul dumitale. Au mai venit multi din fostii mei elevi sa ma vada, anii trecuti: un colonel, preoti, o multime de domni. Întreba pe tata ce ocupatie are. Dupa ce-i raspunse tata, el zise; - Ma bucur, ma bucur din suflet. Îti multumesc. De vreo câtva timp nu mai vad pe nimeni si mi-e teama sa nu fii dumneata cel din urma oaspete al meu. Ce spui dumneata! zise tata. Esti bine de tot, înca verde. Nu trebuie sa vorbesti astfel. - Nu, nu! raspunse profesorul. Uite! si-i arata cum îi tremurau mâinile. Este un semn rau, credema. Sunt trei ani de când m-a apucat aceasta infirmitate; dadeam înca lectii. La început n-am tinut seama; credeam ca o sa fie ceva trecator. Dimpotriva, râul se tinea una; merse tot crescând, si veni ziua când nu mai putui sa scriu. Ce zi, Doamne! întâia data când facui o pata pe caietul unui scolar, fu o lovitura cumplita pentru mine. Staruii înca o bucata de vreme. În sfârsit, nu o mai putui duce. Dupa saizeci de ani de profesorat, fui silit sa parasesc: scoala, scolarii si munca. A fost un trist lucru pentru mine, foarte trist. În ziua când dadui cea din urma lectie ma însotira toti pâna acasa, ma sarbatorira, dar eu eram foarte trist. Pricepeam ca viata mea era pe sfârsite. Cu un an înainte îmi pierdusem sotia si pe scumpul meu fiu, singurul ce-l aveam. Nu-mi mai ramân decât doi nepoti sateni. Acum traiesc din câteva sute de lire pensie. Nu mai fac nimic. Zilele îmi par sfârsite. Singura mea îndeletnicire e sa rasfoiesc cartile de scoala, niste culegeri daruite. Iata-le aici, zise el, aratând toata mica lui biblioteca, aici sunt amintirile mele, tot trecutul meu... Nu mi-a mai ramas altceva pe lume. Pe urma, adauga cu o voce înveselita: Ai sa te minunezi, domnule Bottini! Se scula si, apropiindu-se de masa, deschise un sertar în care erau o multime de pachete mici, toate legate cu câte o sforicica si pe fiecare pachetel era scris un nume si un an. Dupa ce cauta putin, lua unul, îl desfacu, rasfoi mai multe hârtii si scoase o foaie îngalbenita de timp pe care o dete tatii. Era o lucrare de clasa, veche de patruzeci de ani. Pe plic era scris: Albert Bottini, Dictando, 3 aprilie, 1838. Tata îsi recunoscu îndata scrisul lui apasat de când era copil, si începu sa citeasca zâmbind. Dar deodata ochii i se umplura de lacrimi. Ma sculai si îl întrebai ce are. El ma apuca de umeri si-mi zise: - Uita-te la pagina asta. Vezi? Sunt îndreptari facute de biata mama. Îmi îngrosa totdeauna pe t si pe l. Cele din urma rânduri sunt toate scrise de ea. Imita foarte bine scrisul meu, astfel ca daca eram obosit si-mi era somn, sfârsea dânsa pagina în locul meu. Sfânta mea maicuta! Ridica încet caietul si saruta pagina. - Iata! zise profesorul, aratând alte pachete, iata amintirile mele! În fiecare an am pus deoparte câte o lucrare scrisa de-a fiecaruia din scolarii mei si toate sunt aranjate dupa numar. Adeseori le rasfoiesc asa si citesc un rând de aici, unul de colea si astfel îmi trec pe dinainte atâtea si atâtea lucruri! Mi se pare ca traiesc iar trecutul. Câti elevi am mai avut si eu! Închid ochii si vad pe rând clasa dupa clasa, sute si sute de baieti, si cine stie câti dintre ei vor fi murit! De multi îmi aduc aminte foarte bine. Îmi aduc aminte de cei mai buni si de cei mai rai; cei care mi-au pricinuit multe multumiri si de cei care m-au necajit rau; caci, de! Am avut si serpi, se întelege, într-un numar asa de mare de baieti! Acum, întelegi, este ca si cum as fi în alta
lume, de aceea îi iubesc pe toti deopotriva. Se aseza iar pe scaun, tinându-mi o mâna în mâinile sale. - De mine nu-ti aduci aminte sa fi facut vreo strengarie? îl întreba tata zâmbind. - De dumneata? raspunse mosneagul, zâmbind si el. Nu în clipa aceasta nu! Dar asta nu înseamna ca n-ai facut nici una. Dta judecai bine, erai destul de serios pentru vârsta ce aveai. Îmi aduc aminte ce mult te iubea mama dumitale... Dar ce bun esti ca ai venit sa ma vezi. Cum ti-ai putut lasa afacerile, ca sa vii la sarmanul dumitale profesor? - Sa-ti spun, domnule Crosetti! raspunse tata. Mi-aduc aminte când biata mama m-a adus întâia oara la scoala, la dumneata. Biata mama se despartea pentru întâia data de mine si trebuia sa ma lase doua ore dus de-acasa, lasat pe alte mâini decât ale tatii: pe mâinile unei persoane necunoscute. Pentru acea fiinta dulce, intrarea mea în scoala era ca si intrarea în lume: un lung sir de despartiri trebuincioase, dar dureroase; era societatea care îi rapea pe fiul ei pentru întâia oara, ca sa nu i-l mai înapoieze niciodata în întregime. Era emotionata; si eu, asemenea. Când ma încredinta dumitale, vocea îi tremura si-mi facu semn din cap înca o data din pragul usii, cu ochii plini de lacrimi. Dumneata, tocmai în acel minut i-ai facut un semn, ducându-ti mâna la piept, parca ar fi voit sa-i zici: Doamna, ai încredere în mine! Acel semn, acea privire prin care eu bagai de seama, ca dumneata întelesesesi totul, nu le-am uitat niciodata, mi-au ramas totdeauna întiparite în inima. Acea amintire m-a facut sa plec din Turin, si iata-ma spunându-ti, dupa patruzeci si patru de ani: Multumesc, scumpul meu profesor! Profesorul nu raspunse, îmi mângâia când parul, când fruntea, cu mâna lui care tremura, si parca tremura din ce în ce mai tare. Tata se uita lung la peretii goi, la patul acela sarac: o bucata de pâine si o sticla cu untdelemn se aflau pe fereastra; întelegeam ca-si zice: Bietul om! Dupa saizeci de ani de munca, asta îi este rasplata? Dar bietul batrân parea multumit. El reîncepu a vorbi cu vioiciune de familia noastra, de alti profesori din timpul acela si de camarazii de clasa ai tatii, dintre care de unii îsi aducea aminte, iar de altii nu. Tata îi întrerupse vorba si-l ruga sa se coboare în sat, ca sa prânzeasca împreuna cu noi. El raspunse: - Multumes, multumesc! însa prea nehotarât. Tata îl lua de mâna si-l ruga iarasi. - Dar cum o sa manânc, zise profesorul, cu mâinile astea, care tremura ca frunza? E o pedeapsa: si pentru mine si pentru ceilalti! - O sa te ajutam noi, domnule, raspunse tata. Atunci primi, dând din cap si zâmbind. Frumoasa zi e azi! zise batrânul, închizând usa. - Frumoasa zi, domnule Bottini! Te încredintez ca o sa-mi aduc aminte cât voi mai trai. Tata dete bratul profesorului; acesta ma lua de mâna si coborâram pe carare. Întâlniram doua fetite desculte, care mânau vitele; si un baietel, care trecu alergând cu o sarcina de paie în spinare. Profesorul ne spuse ca erau doua eleve si un elev din clasa a II-a, care dimineata mânau vitele la pasune si lucrau câmpul desculti, iar spre seara îsi puneau ghetele si se duceau la scoala. Era pe la amiaza. Nu mai întâlniram pe nimeni. În câteva minute ajunseram la birt, ne asezaram în jurul unei mese mari, puseram pe profesor între noi si începuram îndata sa mâncam. Birtul era tacut ca o manastire. Profesorul era foarte vesel si bucuria îi marea tremuratul mâinilor. De-abia putea sa manânce. Tata îi taia carnea, îi rupea pâinea, îi punea sare pe taler. Ca sa bea, trebuia sa-si tina paharul cu amândoua mâinile si îsi lovea dintii de marginea paharului. Dar vorbea mereu cu caldura: de cartile de citire, de pe vremea când era tânar, de programele de pe atunci, de laudele ce îi aduceau inspectorii, de regulamentele din anii cei din urma si pe toate le spunea cu fata senina, ceva mai rosie, dar cu glas voios ca de tânar. si tata îl privea, cu aceeasi privire cu care se uita uneori la mine. Profesorul îsi varsa vin pe piept, tata se ridica si-l sterse cu servetul. - Dar, domnule, nu-ti dau voie, zise el, râzând. Spunea cuvinte latinesti. În cele din urma ridica paharul care-i juca în mâna si zise foarte serios: - În sanatatea dumitale, domnule inginer, în a copiilor si în memoria duioasei dumitale mame! - În sanatatea dumitale, bunul meu profesor! raspunse tata, strângându-i mâna. În fundul odaii era birtasul si câtiva straini,
care se uitau surâzând ca si cum ar fi fost multumiti de sarbatoarea ce se facea învatatorului din comuna lor. Pe la ora doua si mai bine iesiram, si profesorul vru sa ne însoteasca pâna la statia drumului de fier. Tata îi dadu iarasi bratul si el ma lua de mâna; eu îi duceam bastonul. Oamenii se opreau în drum, ca sa se uite, pentru ca toti îl cunosteau; unii îl si salutau. Pe la jumatatea drumului auziram de la o fereastra mai multe glasuri de copii care citeau împreuna cu glas tare silabisind. Batrânul se opri, parca se întristase. - Iata, domnule Bottini, zise el, ceea ce ma mâhneste. Sa auzi voci de baieti în scoala si eu sa nu mai fiu cu ei, sa stiu ca este un altul în locul meu! Am auzit saizeci de ani de-a rândul muzica aceasta si-mi intrase în fire. Acum sunt fara familie, nu mai am copii! - Nu, domnule, zise tata, reluându-si drumul, dumneata ai multi copii împrastiati în lume, care-si aduc aminte de dumneata, cum mi-am adus aminte eu, totdeauna. - Nu, nu, raspunse profesorul, cu întristare; nu mai am scoala, nu mai am copii; si fara copii nu o sa mai pot trai. O sa-mi vina în curând ceasul. - Nu mai spune asta, domnule, nu te mai gândi asa; raspunse tata. Oricum, dumneata ai facut mult bine! Ți-ai încredintat viata într-un chip atât de nobil! Batrânul profesor îsi pleca un moment capul sau cel alb pe umerii tatii si ma strânse de mâna. Intraseram în gara. Trenul era gata sa plece. Ramas bun, domnule! îi zise tata, sarutându-l pe amândoi obrajii. - Adio, multumesc! raspunse profesorul, strângând tare mâna tatii. Pe urma îl sarutai si eu, si simtii ca obrazul îi era ud de lacrimi. Tata ma împinse în vagon, si, în momentul când se urca, smulse repede din mâinile profesorului bastonul cel gros si îl dete în schimb pe al sau, cu mânerul de argint, cu initialele sale gravate, strigându-i: - Ține-l, ca sa-ti aduci aminte de mine. Batrânul încerca sa i-l înapoieze si sa-si ia înapoi pe al sau, dar tata intrase în vagon si închisese usa. - Adio, bunul meu profesor! - Adio, fiul meu, raspunse profesorul în momentul când trenul se punea în miscare. Dumnezeu sa te binecuvânteze pentru mângâierea ce ai adus unui sarman batrân. La revedere! striga tata, cu vocea înabusita de emotie. Profesorul clatina din cap, ca si cum ar fi zis: nu o sa ne mai vedem. - Da, da, repeta tata, la revedere! El raspunse ridicând mâna spre cer: - Acolo, sus! si disparu din ochii nostri cu mâna ridicata si cu privirea spre cer. Cuore. 4 noiembrie 2016 la 15:04 UTC+02 Casa ranitului. Duminica, 18. Nepotelul batrânului functionar, pe care l-a lovit Garoffi urmeaza în diviziunea acestei profesoare. L-am vazut azi acasa, la unchiul sau, care îl iubeste ca si când i-ar fi copil. Tocmai sfârsisem de scris istorisirea lunara "Scriitorasul florentin", pe care profesorul mi-o daduse s-o copiez, când tata îmi zise: - Vino cu mine sus, sa vedem cum îi mai este la ochi bietului batrân. Intraram într-o odaie foarte frumoasa, în care se afla bolnavul culcat cu capul ridicat pe mai multe perne. Nevasta lui statea lânga dânsul si nepotelul se juca într-un colt. Ce bine îi paru bietului om, ca ne-am dus sa-l vedem! Ne spuse ca se simte mult mai bine, ca ochiul nu-i era deloc pierdut si ca avea speranta de a fi cu desavârsire vindecat peste câteva zile. - De! Ce sa-i fac! A fost într-un ceas rau! adaugase el; îmi pare rau, mai cu seama, de spaima bietului baiat. Tocmai ne vorbea de doctorul care îl cauta cu multa îngrijire, când se auzi sunând clopotelul de la usa. - Trebuie sa fie chiar el! zise nevasta bolnavului. Usa se deschise si mare ne-a fost mirarea, când recunoscuram pe Garoffi, ce ramasese în prag cu capul plecat, necutezând sa intre. - Cine e? întreba bolnavul. - Este baiatul care te-a lovit, zise tata. - Vino încoace, baiete! îi striga batrânul. Ai venit sa ma vezi, nu-i asa? Linisteste-te, ma simt mai bine, sunt aproape vindecat. Vino încoace! Garoffi, deabia stapânindu-si lacrimile, se apropie de pat; era asa de tulburat ca nici nu putea sa vorbeasca. Batrânul îl mângâie si îi zise: - Îti multumesc, dragul meu, ca ai venit; du-te de spune mamei, si tatei, sa nu mai aiba nici o grija, ca eu merg spre bine. Garoffi, însa, nu se misca, parca ar fi voit sa spuna ceva, dar se sfia. - Vrei sa-mi mai spui ceva? întreba batrânul.
Ce vrei? Spune, dragutule! - Eu? Nu, nu vreau nimic!... - Asadar, du-te baiete! Du-te cu sufletul linistit. Garoffi merse pâna la usa si acolo se opri, se uita la nepotelul batrânului, care privea cu mare curiozitate la el. În sfârsit, scoase un obiect de sub mantaua lui cea lunga, îl puse repede în mâna baietelului, zicându-i: - Ține, aceasta e pentru tine! si o lua la picior. Baietelul alerga la patul batrânului si îi dete pachetul. Pe hârtia ce-l învelea era scris: "Ți-l daruiesc tie!" Deschiseram, ne uitaram si mare ne fu mirarea, când vazuram albumul de timbre postale; albumul acela despre care vorbea necontenit, asupra caruia cladise atâtea sperante si care îl costase atâtea osteneli. Îsi dadea comoara, jumatate din viata sa, ca sa capete iertare, bietul baiat! - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 15:02 UTC+02 Saracii. Marti, 29. A-ti da viata pentru tara, ca micul lombard, este o barbatie, o virtute mare! Tu însa, fiul meu, nu trebuie sa nesocotesti pe cei mici. Azi dimineata, când ieseam de la scoala si mergeai alene înaintea mea, trecuram pe lânga o femeie saraca, ce tinea pe genunchi un biet copilas, tras la fata si sfârsit cu totul. Îti cerea pomana. Te uitasi la ea, dar nu-i dadusi nimic, desi aveai bani în punga. Asculta-ma, fatul meu, nu te obisnui sa treci cu nepasare pe lânga o mama care îti cere un ban pentru copilul sau. Gândeste-te ca acelui copil trebuie sa-i fie foame. Cugeta la durerea sarmanei mame! Îti închipuiesti tu, ce ar fi pentru mama ta, daca într-o zi s-ar vedea nevoita sa-ti zica: - Azi n-am nici macar pâine sa-ti dau! Când dau un ban unui cersetor, el îmi ureaza "Dumnezeu sa-ti dea sanatate! Sa-ti traiasca copilasii!" Tu nu poti sa întelegi cât de dulci îmi sunt acele cuvinte si ce recunostinta simt pentru acel sarac. Îmi pare ca totusi cu adevarat, acea urare are sa ne tina pe toti sanatosi. Ma întorc acasa bucuros, cugetând ca acel sarac mi-a întors cu prisos ce i-am dat. Enrico draga! Fa-ma si pe mine, sa aud câteodata acea urare stârnita de milostenia ta. Scoate si tu un ban din punga, ca sa-l dai vreunui mosneag fara de sprijin, vreunei mame lipsite de pâine, vreunui copil orfan de mama. Saracilor le place miluirea copiilor, pentru ca nu-i umileste. Copiii având si ei nevoie de altii, se aseamana cu ei. N-ai bagat tu de seama, ca sunt totdeauna multi saraci în jurul scolilor? Pomana unui om mare este numai o milostenie; iar pomana unui copil este în acelasi timp o milostenie si o mângâiere. Este ca si cum i-ar da totdeodata un ban si o floare: întelegi? Gândeste-te ca tie nu-ti lipseste nimic si ca ei sunt lipsiti de toate. Pe când tu nazuiesti sa fii fericit, lor le este destul sa nu moara de foame. Gândeste-te ce trist e ca, pe lânga atâtea palate, în mijlocul atâtor ulite, strabatute de copii îmbracati în catifele, se afla femei si copilasi, ce grozavie! Baieti tot asa de buni ca si tine, tot asa de destepti, lipsiti de hrana de toate zilele si ratacind pe ulitele oraselor ca niste fiare în pustiuri! Asadar, fatul meu, socoteste ce ti-am spus si sa nu ti se întâmple sa treci vreodata pe dinaintea unei mame care cerseste, fara sa-i dai un ban! Tatal tau. - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 14:59 UTC+02 O fapta generoasa. Miercuri, 26. Chiar azi dimineata Garrone ne dadu o dovada de inima lui cea buna. Ajunsesem cam târziu la scoala, fiindca ma oprise profesoara de clasa I superioara, ca sa ma întrebe la ce ora ar putea sa vina la noi, acasa. Profesorul nu venise înca si trei sau patru baieti necajeau pe bietul Crossi, baiatul cu parul rosu si cu mâna legata de gât, a carui mama e precupeata. Îl loveau cu liniile, îi azvârleau coji de castane în ochi si îi ziceau mereu; Ciungule, slutule! Unii îl imitau, în bataie de joc, cum îsi tinea mâna legata de gât. Sarmanul baiat statea singur în fundul clasei si nu zicea nimic; însa se uita când la unul, când la altul, parca i-ar fi rugat, sa-l lase în pace. Dimpotriva ei se îndârjira si mai tare. Atunci Crossi începu sa se roseasca si sa tremure de necaz, dar tot rabda. Deodata, rautaciosul Franti se sui pe o banca si imita pe mama lui Crossi, cum îsi poarta cosurile cu zarzavaturi în mâini, când vine la poarta scolii, ca sa astepte pe fiul sau. Multi baieti începura sa râda cu hohote; Crossi îsi
pierdu cumpatul; apuca o calimara si o azvârli din toate puterile în capul lui Franti. Franti îsi pleca repede capul, iar calimara lovi în piept pe profesorul care tocmai intra în clasa. Toti scolarii alergara speriati pe la locurile lor. Profesorul îngalbeni si urcându-se la catedra îi întreba suparat: - Cine a azvârlit? Nimeni nu raspunse. Profesorul întreba iarasi, ridicând glasul: Raspundeti, cine? Atunci lui Garrone facându-i-se mila de bietul Crossi, se scula repede si zise hotarât: "Eu!". Profesorul se uita la el, se uita si la ceilalti scolari, pe care îi vazu ca stau minunati si zise cu glasul potolit: - Nu este adevarat! El adaugase, vinovatul n-o sa fie pedepsit, sa se ridice! Crossi se scula si zise înecat de plâns: - Ma bateau si ma batjocoreau; de necaz mi-am iesit din fire si am azvârlit cu calimara! - sezi, zise profesorul. Sa se scoale cei care l-au întarâtat. Patru elevi se sculara în picioare, plecându-si capul. - Ati necajit, le zise profesorul, pe un coleg care nu va facea nimic; ati batjocorit pe un nenorocit; ati batut pe un neputincios, care nu este în stare sa se apere. Ati facut una din faptele cele mai miselesti, care pot mânji o fiinta omeneasca! Sunteti niste nemernici! apoi coborî printre banci, lua de barbie pe Garrone, care statea cu capul în jos si se uita drept în ochii lui, zicându-i: - Tu esti un suflet bun! Garrone, folosindu-se de împrejurare, sopti ceva la urechea profesorului care întorcându-se catre cei patru vinovati, le zise cu asprime: "Va iert!" - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 14:49 UTC+02 Scriitorasul florentin. (Istorisire lunara). Giolo urma în clasa a IV-a primara. Era un baiat dragut cam de doisprezece ani, alb la fata si cu parul negru. Era fiul cel mai mare al unui slujbas de la drumurile de fier, care, având copii multi si leafa putina, traia în nevoie si în lipsa. Tatal sau îl iubea si era foarte bun cu el, dar era cât se poate de strasnic în privinta învataturii, caci dorea cu fiul sau sa fie curând în stare, sa-i vina în ajutor pentru întretinerea familiei, si, cu toate ca baiatul învata bine, tot îl îndemna sa învete si mai bine. Bietul om era cam în vârsta, si munca silita ce-si impusese, îl îmbatrânise înainte de vreme. Macar ca se simtea sleit de puteri, totusi lucra si în orele ce-i ramâneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca familia sa nu fie lipsita de nimic. De aceea îsi petrecea o parte din noapte scriind. Un editor de ziare, de carti si de fascicole, îi daduse sa scrie adresele abonatilor pe niste fâsii de hârtie. Bietul om câstiga la acea lucrare trei lire pentru cinci sute de adrese scrise frumos si regulat. Munca aceasta îl obosea si acest lucru îl spunea el, adeseori, când se aseza la masa. - Mi se duc ochii! zicea cu mâhnire, bietul batrân; Scrisul noaptea ma prapadeste! Giulio îi zise într-o zi: - Tata draga, lasa-ma sa-ti ajut; stii ca pot sa scriu întocmai ca dumneata! - Nu dragutule, tu ai de învatat; scoala ta este ceva cu mult mai serios decât adresele mele; as avea o adevarata mustrare de cuget, daca ti-as lua un singur ceas de la învatatura. Nu, fatul meu, îti multumesc! Baiatul stia bine ca n-ar fi putut îndupleca niciodata pe tatal sau, de aceea nu mai starui deloc, dar iata ce planuise: Bagase de seama ca tatal sau înceta de a scrie, punct la miezul noptii; îl auzea cum îsi împingea scaunul, când se ducea sa se culce. Într-o noapte îl lasa sa plece, apoi se scula, se îmbraca binisor, merse în odaia de lucru dibuind prin întuneric, aprinse lampa, se aseza la mascioara, lua din fâsiile ce stateau gramadite la o parte, se uita pe lista de adrese si începu sa scrie prefacând minunat caligrafia tatalui sau. Scria din toata inima, bietul baiat, vesel ca putea sa vina în ajutorul familiei, însa îi cam batea inima de frica, sa nu-l prinda tatal sau. Încetul cu încetul, adresele scrise se facura teanc. Din când în când se oprea, îsi freca mâinile, întindea urechea, zâmbea si reîncepea cu mai multa pofta. Scrise o suta saizeci de adrese. Câstigase o lira! Atunci puse condeiul la loc, stinse lampa si se întoarse în odaita sa pe vârful picioarelor. A doua zi, tatal veni vesel la masa. Nu pricepuse nimic, caci îsi facea lucrarea fara sa-si dea seama, gândindu-se cu totul la altceva si abia a doua zi îsi numara fâsiile scrise. Se aseza la masa zâmbind si, batând cu mâna pe umarul fiului sau, îi zise: - stii tu, Giulio, ca tatal tau este un bun muncitor? Ieri seara am
scris cu a treia parte mai mult ca de obicei! Mâna nu-mi tremura si ochii tot îsi mai fac datoria! Giulio, plin de bucurie, îsi zise: - Bietul tata! scriind în locul lui, nu-i dau numai un ajutor banesc, îi aduc si mângâierea de a se crede întinerit. Asadar, înainte baiete. Îmbarbatat de aceasta buna reusita, în noaptea urmatoare, îndata ce batu douasprezece, el merse înainte cu lucrarea tatalui sau. Merse astfel mai multe nopti de-a rândul. Tatal nu banuia deloc, numai atât ca într-o seara zise: - Ciudat! De vreo câtava vreme ardem mai mult petrol. Giulio o sflecli, dar tatal sau nu mai starui asupra acestui lucru si baiatul merse înainte cu scrierea adreselor. Pierderea somnului din fiecare noapte începu, însa, sa oboseasca pe bietul baiat; si seara, când învata sau scria pentru scoala, i se închideau ochii. Într-o seara, pentru prima oara adormi pe caiet. - Fii harnic, îi striga tatal sau batându-l pe umeri, nu te lenevi, copile, învata! Giulio se dezmetici si reîncepu sa scrie, dar în serile urmatoare o duse si mai rau, motaia pe carti, dimineata se scula târziu, învata lectiile cu greu, parca i se urâse cu învatatura. Deocamdata, tatal sau baga de seama si tacu, apoi începu sa se îngrijeasca si, în cele din urma, pentru întâia data îl dojeni, zicându-i; - Giulio nu te mai cunosc, te-ai schimbat cu totul, te-ai facut îndaratnic si nepasator; adu-ti aminte ca toata nadejdea familiei e în tine! Purtarea ta ma mâhneste foarte mult. La aceasta mustrare, cea dintâi mai aspra ce o primea, baiatul se tulbura si îsi zise în sine: - Nu mai merge! Trebuie sa marturisesc totul tatalui! Dar chiar în seara aceea, la masa, tatal zise cu bucurie: - stiti ca în luna aceasta am câstigat treizeci si doua de lire mai mult decât în luna trecuta! Zicând acestea, scoase din buzunar un cornet cu bomboane, ca sa sarbatoreasca împreuna cu copiii sai acest neasteptat câstig. Copiii, de bucurie, batura din palme. Lui Giulio, vazând pe tatal sau asa de vesel, îi veni inima la loc si se gândi: - Nu, dragul meu tata, o sa te ajut si de aici înainte si o sa ma silesc din toate purerile, ca sa învat ziua pentru scoala, iar noaptea sa lucrez pentru dumneata si pentru toti ai mei. Tatal, urmândusi vorba, zise: - Un prisos de treizeci si doua de lire e ceva! Îmi pare foarte bine! Numai dumnealui ma mâhneste! si arata pe Giulio. Bietul copil primi mustrarea în tacere si îsi retinu lacrimile, care stateau sa-i curga pe obraji; în fundul inimii, însa simti o mare mângâiere. El continua sa lucreze din toata inima; însa, gramadindu-se oboseala peste oboseala, îi fu din ce în ce mai greu sa lupte. Lucrurile mergeau astfel de doua luni: tatal dojenind mereu si uitându-se mânios la el, iar fiul suferind dojenile si chinuindu-se ca sa poata sa le biruie pe toate. Într-o zi, tatal se duse la scoala, ca sa întrebe pe profesor, cum merge fiul sau. Acesta îi raspunse: - Da, învata pentru ca este inteligent, dar nu mai învata cu pofta, cum învata mai înainte. Este somnoros, zapacit, casca. Face niste compozitii scurte, scrise urât si aruncate fara rost pe hârtie. Ar putea sa faca mult mai mult si mult mai bine. În acea seara, tatal îsi lua baiatul la o parte si-l mustra si mai aspru: - Giulio, tu vezi bine, cât muncesc; vezi ca-mi scurtez zilele pentru voi toti si tie nu ti-e mila: nici de mine, nici de mama, nici de frati! - Nu, tata, nu vorbi asa! striga copilul, plângând cu hohot, si fu cât p-aci sa marturiseasca totul; dar tatal adauga: stii starea în care ne aflam, vezi cât trebuie sa muncim cu totii si câte trebuie sa rabdam ca sa ne putem sustine. Nadajduiam o gratificatie de o suta de lire de la administratia cailor ferate si mi s-a spus ca nu mi se va da nimic, asa ca sunt nevoit sa lucrez si mai mult. Auzind aceasta, Giulio opri marturisirea ce statea sâ-i iasa din gura si-si zise: "Nu draga tata, n-am sa-ti spun nimic: vreau sa pastrez taina, ca sa mai lucrez pentru tine. Prin munca te voi rasplati de suferinta ce-ti pricinuiesc. Cât pentru scoala, tot o sa învat destul, ca sa-mi trec bine examenele"; ceea ce era mai rau, e ca tatal devenea din ce în ce mai nepasator fata de el, vorbea foarte rar cu dânsul, ca si cum l-ar fi privit ca pe un fiu ratacit, de la care nu mai spera nimic; se ferea chiar sa-i întâlneasca privirea. Giulio întelegea totul si suferea fara sa cârteasca. Trudirea neîncetata si întristarea zdruncina din zi în zi mai mult sanatatea baiatului; el slabea si îngalbenea, si de aceea era silit sa-si neglijeze studiile,
întelegea foarte bine, ca nu putea s-o mai duca mult; si în fiecare zi îsi zicea: la noapte n-o sa ma mai scol! As! Îndata ce auzea sunând ora douasprezece, tocmai când ar fi trebuit sa se tina de hotarâre, simtea un fel de remuscare, i se parea ca sezând în pat ar lipsi de la datorie, caci ar fura o lira tatalui si familiei sale. Atunci se scula si începea sa scrie cu speranta ca tatal sau ar putea sa-l prinda lucrând, sau ca si-ar fi numarat adresele si ca întâmplarea i-ar fi descoperit totul, fara ca el sa fie nevoit sa-i destainuiasca ceva, caci nu îndraznea. Astfel mergea înainte. Într-o seara la masa, tatal zise o vorba, care fu hotarâtoare pentru el. Mamasa uitându-se la el îi paru ca-l vede si mai galben si mai ofilit si îi zise: - Ți-e rau, Giulio? apoi adauga catre sotul sau: Mi se pare ca e bolnav Giulio; nu vezi ce galben e? Spune, dragul mamei, ce ai? Tatal sau se uita la dânsul cu nepasare si zise: - Mustrarea de cuget aduce cu sine o sanatate rea. Adu-ti aminte ce sanatos erai când ai fost scolar bun si inimos! - Dar nu vezi ca e bolnav? striga mama. - Nu-mi pasa! raspunse tatal. Acest cuvânt atinse drept la inima pe bietul baiat. "Asa? Tatalui sau nu-i mai pasa de el! Tatal care mai înainte tremura numai auzindu-l ca tuseste! Asadar nu-l mai iubea! Fara nici o îndoiala, era cu totul izgonit din inima lui. Nu, tata! zise el în sine, cu inima zdrobita, nu pot trai fara iubirea ta; voi s-o redobândesc pe deplin, voi sa-ti marturisesc totul si sa învat ca mai înainte! De asta data mam hotarât!" Totusi, el se scula si în noaptea aceea, ca în celelalte nopti, dar mai mult din obicei. Când se dete jos din pat, vru sa mearga în odaia de scris, ca sa se uite în linistea noptii pentru cea din urma oara la acea odaita, unde lucrase asa de mult în taina, cu inima plina de multumire si de iubire. Când se revazu lânga mascioara, cu lampa aprinsa, când vazu fâsiile albe pe care el nu mai avea sa scrie adresele ce le învatase acum pe de rost, fu cuprins de parere de rau si apuca condeiul, ca sa înceapa lucrarea obisnuita. Întinzând mâna, dete jos o carte. Tot sângele i se sui la cap. Daca s-o fi desteptat tatal sau. Neaparat ca nu l-ar fi prins facând vreun fapt rau; el însusi se hotarâse sa-i spuna. Cu toate acestea îi era frica atunci când se gândea sa-l vada deodata dinaintea lui. Sa fie surprins la acea ora, în linistea aceea! Mama lui s-ar fi desteptat si s-ar fi speriat. Ideea care pâna atunci nu-i venise, ca tatal sau sar simti poate rusinat descoperind adevarul... toate acestea îl înfiorau. Întinse urechea, tinându-si suflarea. Nu auzi nici-un zgomot. Asculta la usa: nimic! Toti dormeau în casa; tatal nu auzise. Se linisti si reîncepu sa scrie. Fâsiile se gramadeau, auzea pe drum pasul regulat al gardistilor de noapte; apoi un zgomot de trasuri care înceta deodata; mai târziu, zgomotul mai multor insi, care ce treceau încetinel, si, în sfârsit, o adânca liniste întrerupta din când în când de latratul departat al vreunui câine; iar el scria, scria înainte. Dar tatal sau, pe care îl credea ca doarme, statea la spatele lui. Auzise zgomotul pricinuit de caderea cartii si asteptase momentul potrivit, ca sa intre. Zgomotul carelor acoperise usorul zgomot al usii si al pasilor sai. El statea drept la spatele baiatului, cu capul sau cel alb deasupra micului cap negru al fiului sau; vedea condeiul cum aluneca pe fâsii. Într-o clipa ghicise si întelesese tot. O mare mustrare de cuget, o înduiosare nespusa îi cuprinse sufletul si îl tinea pe loc, înabusit de emotie, la spatele copilului. Deodata, Giulio scoase un tipat; doua mâini nervoase îl apucara de cap. - Tata! Tata! Iarta-ma! striga Giulio, recunoscând pe tatal sau. - Tu sa ma ierti pe mine! raspunse tatal, plângând si sarutând pe fiul sau pe frunte. Am înteles tot, stiu tot, eu îti cer iertare, dragul meu copil! Haide, vino cu mine! si îl împinse sau mai bine zis îl duse pe mâini pâna la patul mamei sale, care se desteptase, si i-l arunca în brate, zicându-i: Sa ruta pe acest înger, care nu doarme de trei luni, ca sa lucreze pentru mine si eu îi amaram sufletul cu dojenile mele, lui care îmi câstiga pâinea! Mama îl strânse la piept, apoi zise: - Du-te de te culca, fiul meu, du-te îndata de te odihneste. Du-l tu în patul sau! zise ea, barbatului. Tatal îl lua în brate, îl duse în odaita lui si-l culca mângâindu-l mereu, apoi îi aseza pernele si îi trase plapuma pe el. - Multumim, taticule! zicea baiatul. Acuma du-te si dumneata de te culca;
sunt asa de multumit! Dar tatal voia sa-l vada adormit; se aseza lânga patul baiatului, îl lua de mâna si îi zise: - Dormi, dormi, copilul meu! Giulio obosit, adormi îndata si dormi somn dulce bucurându-se pentru prima oara, dupa atâtea luni, de un somn linistit, înveselit cu visuri surâzatoare. Când se destepta, a doua zi, soarele se înaltase de mult îsi freca ochii si vrând sa-si traga plapuma, simti ca ceva greu o retine; se uita si vazu capul alb al tatalui sau proptit de marginea patului. Bietul batrân petrecuse noaptea aici, fericit de a vedea pe fiul sau odihnindu-se, apoi adormise si el cu o adânca multumire în suflet. - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 14:46 UTC+02 Desertaciune. Luni, 9. Ieri m-am dus sa ma plimb pe calea Rivoli, cu Votini si cu tatal sau. Trecând pe strada Dora-Grossa, vazuram pe Stardi, baiatul acela atât de straduitor, stând nemiscat ca un stâlp dinaintea unei librarii, cu ochii atintiti la o harta geografica. Cine stie de cât timp statea acolo, caci el învata si pe ulita. Abia ne întoarse salutarea, necioplitul! Votini era îmbracat bine, ca de obicei; ba chiar si prea bine pentru un copil! Avea cizmulite de piele de marochin cu cusaturi, o haina cu ceaprazuri de matase, o palarie alba de castor si un ceasornic la brâu. Se fudulea grozav! Dar de asta data a patit-o rau cu fudulia lui! Dupa ce ne plimbaram câtva timp, lasând în urma pe domnul Votini, fiindca mergea încet, ne asezaram obositi pe o banca, de piatra, lânga un baiat îmbracat foarte simplu, care parea a fi ostenit ca si noi, si statea cu capul plecat si cu ochii în jos. Un domn, ce mi s-a parut ca e tatal sau, se plimba pe sub copaci, citind un ziar. Votini, care sedea între mine si baiatul acela, voind sa se faleasca si el cu luxul lui, spre a fi admirat si de vecin, întinse piciorul, ca sa-si arate încaltamintea si îmi zise: - Ai vazut cizmele mele de rosior? Dar vecinul nu-l lua în seama. Atunci îsi lasa piciorul în jos si aratându-mi panglicile de matase, îmi spuse uitându-se pe furis la baiat ca acele panglici nu-i placeau si ca voia sa-si puna nasturi de argint. Celalalt baiat nu se uita nici la panglici. Votini începu sa învârteasca în mâini palaria lui cea frumoasa de castor alb. Baiatul, parca facea înadins: nu arunca macar o privire nici la palarie. Votini, plin de ciuda, îsi scoase ceasornicul, îl deschise si mi-l arata. Vecinul tot nu întoarse capul. - Este de argint poleit? îl întrebai eu. - Nu, raspunse el, este de aur. - Dar nu este tot de aur, îi zisei, trebuie sa fie si ceva de argint? - Nicidecum! zise el si, ca sa sileasca pe baiat sa se uite, îi puse ceasornicul sub ochi, zicându-i: - Ia uita-te si dumneata, si spune-mi daca nu este tot de aur! - Nu stiu! raspunse scurt, baiatul. - Bre! striga Votini, plin de necaz, ce mândru esti! Pe când rostea acele vorbe, sosi si domnul Votini, care auzindu-ne, se uita cu atentie la baiat, apoi zise cu asprime fiului sau: - Taci! si aplecându-se îi sopti la ureche: nu vezi ca e orb, saracul! Votini, înspaimântat, sari drept în picioare si se uita în ochii baiatului: luminile îi erau sticloase, fara expresie, fara privire. Vazând aceasta, el ramase mut si umilit, cu ochii în jos, apoi bolborosi: - Ce rau îmi pare... nu stiam! Orbul, care întelese tot, zise cu un surâs blând si trist: - Nu e nimic! Ce sa-i spui! O fi fudul Votini, dar n-are inima rea, caci n-a râs deloc în tot timpul plimbarii. - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 14:43 UTC+02 Carbunarul si boierul. Luni, 7. Nu ma îndoiesc ca Garrone nici nu s-ar fi gândit macar, sa zica vorbele pe care Carol Nobis le-a spus azi dimineata lui Betti. Carol Nobis e mândru, fiindca tatal sau e boier mare; un domn înalt cu barba neagra, foarte serios. El vine în fiecare zi, sa aduca pe fiul sau la scoala. Ieri dimineata, Nobis se certa cu Betti, unul dintre cei mai mici, dintre fii unui carbunar, si nemaistiind ce sa-i zica de necaz, tocmai fiindca dânsul era de vina, striga în gura mare: - Tatal tau este un calic! Betti se înrosi ca focul, îl podidira lacrimile, dar nu raspunse nimic; însa ajungând acasa spuse tatalui sau. Carbunarul, om mic si înnegrit de carbuni de sus pâna jos, veni cu copilul de mâna la lectia de dupa-amiaza, ca sa se plânga profesorului. Pe când carbunarul se jeluia profesorului si noi toti taceam si ascultam, tatal lui
Nobis, care, dupa obicei, se oprise în pragul usii sa scoata mantaua fiului sau, auzind ca e vorba de el, intra si ceru deslusiri. - Uite, domnule, ce s-a întâmplat, raspunse profesorul, meseriasul acesta a venit sa se plânga de fiul dumitale, Carol, care a zis azi dimineata fiului sau: - Tatal tau este un calic! Domnul Nobis îsi încreti fruntea si se rosi putin, apoi întreba pe Carol: - Ai spus tu vorbele acestea? Baiatul statea în picioare, drept în mijlocul clasei, cu capul plecat dinaintea micului Betti si nu zicea nimic. Tatal sau, apucându-l de mâna, îl împinse spre Betti, zicându-i: - Cere-i iertare! Carbunarul voi sa se împotriveasca, zicând: - Nu, nu, domnule! Dar domnul Nobis nu voi sa-l asculte si zise înca o data fiului sau: - Cere-i iertare!... N-auzi?... Spune dupa mine: Iarta-ma, am zis niste vorbe nesocotite si nedemne împotriva tatalui tau, caruia tatal meu se simte onorat de a-i strânge mâna! Carbunarul se împotrivi iarasi, însa domnul Nobis starui si mai mult, si copilul zise încet, de abia i se auzea glasul: Iarta-ma, am zis niste vorbe nesocotite si nedemne împotriva tatalui tau, caruia tatal meu se simte onorat de a-i strânge mâna! Dupa aceea, domnul Nobis întinse mâna carbunarului care i-o strânse cu putere si împinse pe fiul sau în bratele lui Carol. - Va rog, domnule profesor, sa puneti pe acesti doi baieti în banca unul lânga altul, zise domnul Nobis. Când baietii fura rânduiti la locul cuvenit, tatal lui Carol saluta si pleca. Carbunarul ramase câteva minute pe gânduri, uitându-se la cei doi copii, care stateau alaturi; se apropie de banca si ramase uitându-se tinta la Nobis cu o privire iubitoare si plina de parere de rau, ca si cum ar fi voit sai spuna ceva, dar nu zise nimic; întinse mâna, ca sa-l mângâie si nu cuteza; atinse numai usor fruntea cu degetele cele groase. Se îndrepta dupa aceea catre usa, se întoarse înca o data, ca sa-l vada, si pleca. - Aduceti-va bine aminte ce ati vazut, dragii mei copii, zise profesorul, aceasta e cea mai frumoasa lectie din timpul anului... - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 14:40 UTC+02 Baiatul calabrez. Sâmbata, 22. Ieri, catre seara, pe când profesorul ne spunea cum îi mai este bietului Robetti, care va fi silit sa umble în cârje. intra si directorul tinând de mâna un scolar înscris chiar acum. Baiatul era foarte oaches la chip, cu parul negru, cu ochii mari si vii, cu sprâncenele dese si îmbinate. Purta haine închise si era încins cu o curea neagra. Directorul îi spuse ceva profesorului la ureche si pleca, lasând pe baiat lânga dânsul. Baiatul se uita la noi cu ochii sai cei mari si parea cam sfios. Profesorul îl lua de mâna si ne zise: - Bucurati-va ca intra în scoala un mic italian, nascut la Reggio di Calabria, oras ce se afla la cinci sute de mile departe de aici. Trebuie sa primiti cu drag pe un frate al vostru, care vine asa de departe. El e nascut pe un pamânt glorios, care a dat Italiei oameni vestiti si îi da necontenit muncitori vrednici si soldati viteji; într-unul din cele mai frumoase tinuturi ale patriei noastre, unde se afla paduri întinse si munti înalti, locuiti de un popor destept si inimos. Iubiti-l, asa ca sa nu simta ca e departe de locul sau de nastere. Dovedi-ti ca un baiat italian în orice scoala italiana ar pune piciorul, gase# 616h74g 1;te acolo numai frati! Dupa aceste cuvinte, ne arata pe harta Italiei locul unde se afla Reggio di Calabria, apoi striga pe Derossi, acela care ia totdeauna premiul I. Derossi se ridica. - Vino încoace! îi zice profesorul. Derossi iesi din banca si se duse la catedra, în fata calabrezului. Tu, care esti cel dintâi în clasa, îi spuse profesorul, da în numele clasei întregi, noului camarad sarutarea de bunavenire, îmbratisarea copiilor din Piemont, copilului din Calabria. Derossi saruta pe calabrez, zicându-i cu glasul sau cel limpede: - Bine-ai venit! Calabrezul saruta si el din toata inima pe Derossi. Toti baietii batura din palme. Tacere! striga profesorul, nu se aplauda în scoala! Totusi se vedea ca e multumit. Calabrezul era si el voios. Profesorul îi arata un loc si-l duse la banca. Apoi adauga: Țineti bine minte, ceea ce va spun. Pentru ca un baiat calabrez sa fie la Turin ca la el acasa si un baiat turinez, asisderea în Calabria, tara noastra s-a luptat cincizeci de ani si treizeci de mii de italieni au pierit în aceste lupte! Iubiti-va unii pe altii si va respectati! Acela care ar necaji pe
acest camarad pentru ca nu s-a nascut în provincia noastra, n-ar fi vrednic sa ridice ochii de la pamânt, când trece un steag tricolor. Îndata ce calabrezul se aseza la locul sau, vecinii îi daruira penita, cadre si un alt scolar din banca din urma îi trimise un timbru postal din Suedia. - Cuore. 4 noiembrie 2016 la 14:39 UTC+02 http://www.scritub.com/literatura-romana/carti/Edmondo-de-Amicis-Cuore-Inima1516741.php 4 noiembrie 2016 la 14:27 UTC+02 http://www.cutiutafermecata.ro/100033661-Micul-Tobosar-Sard-povesti-de-citit-EdmondoDe-Amicis 4 noiembrie 2016 la 14:06 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Dominican Sisters of Mary, Mother of the Eucharist. 4 noiembrie 2016 la 13:54 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Dominican Sisters of Mary, Mother of the Eucharist. 4 noiembrie 2016 la 13:48 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 4 noiembrie 2016 la 13:45 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nelson Mandela. 4 noiembrie 2016 la 13:43 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Purple Clover. 4 noiembrie 2016 la 13:40 UTC+02 Pentru fiecare om vine ziua mortii si nu stim care e si traim neintelept. 4 noiembrie 2016 la 13:26 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Cukierski Family. 4 noiembrie 2016 la 13:17 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 4 noiembrie 2016 la 13:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 4 noiembrie 2016 la 13:09 UTC+02 What have i become My sweetest friend? 4 noiembrie 2016 la 13:07 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de United Nations Human Rights. 4 noiembrie 2016 la 12:36 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit o Pagină. Niste copilasi au inspirat cartea asta, Furio si Ugo de Amicis. 4 noiembrie 2016 la 12:35 UTC+02 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place Cuore. 4 noiembrie 2016 la 12:25 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Franciscan Media. 4 noiembrie 2016 la 12:21 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 4 noiembrie 2016 la 11:43 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de PTSD Support And Recovery. 4 noiembrie 2016 la 11:42 UTC+02 Felix J. Trump
4 noiembrie 2016 la 11:19 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 4 noiembrie 2016 la 11:19 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 4 noiembrie 2016 la 10:59 UTC+02 Everybody in this family hates me! - Home Alone. 4 noiembrie 2016 la 00:03 UTC+02 Sa scriu despre virtute si viciu. O lacrima imi curge din ochii bolnavi. Le cunosc pe amandoua. Virtutea sufera. 3 noiembrie 2016 la 23:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 3 noiembrie 2016 la 23:47 UTC+02 Raul Constantinescu a distribuit un link în cronologia ta. 3 noiembrie 2016 la 23:43 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 3 noiembrie 2016 la 23:40 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 3 noiembrie 2016 la 23:35 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 3 noiembrie 2016 la 23:31 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 3 noiembrie 2016 la 23:19 UTC+02 Raul Constantinescu a distribuit un link în cronologia ta. 3 noiembrie 2016 la 21:42 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 3 noiembrie 2016 la 19:26 UTC+02 Păi! 3 noiembrie 2016 la 17:11 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Jerry Seinfeld. 3 noiembrie 2016 la 17:05 UTC+02 MANIA CARE SURPA CASA Un satean zidea o casa Alba veche si frumoasa Tot ce el ieri o zidit Astazi iar o naruit Pruncii i-o impielitat Pe pustii i-o alungat Si in suflet fara grai Soptea, -Iar ma maniai... 3 noiembrie 2016 la 14:18 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 3 noiembrie 2016 la 14:13 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 2 noiembrie 2016 la 22:14 UTC+02 Anna O. Am descoperit cel mai mare neinteles din univers. Dar nu pot sa spun si cine n-a descoperit nici n-a vrut sa afle. Sigmund Freud, te iubesc. 2 noiembrie 2016 la 20:34 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Julia Louis-Dreyfus. 2 noiembrie 2016 la 19:59 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 2 noiembrie 2016 la 19:22 UTC+02 Satele de ses care au alimente pot la recolte sa dea surplusul satelor de munte, trimitand cartofi, porumb si ce mai au cu masinile.
2 noiembrie 2016 la 17:01 UTC+02 Cei de la Luncani pot fi adusi la Orlea si Hateg, Totesti la munci agricole. Cei de la Livadia, Federi, Fizesti, la Salasuri. Sa primeasca si plata, si marfa si ajutor de la crestini. Asa se face o obste, taticule. 2 noiembrie 2016 la 16:46 UTC+02 Sesul sa hraneasca muntele. Muntele sa ajute sesul. 2 noiembrie 2016 la 16:45 UTC+02 Dintr-o mare foame se poate izvodi o mare idee. 2 noiembrie 2016 la 15:35 UTC+02 47.34% 2 noiembrie 2016 la 15:26 UTC+02 Nu sunt un parazit. Sunt o victima. 2 noiembrie 2016 la 15:15 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 2 noiembrie 2016 la 15:11 UTC+02 Everyone I know Goes away In the end... 2 noiembrie 2016 la 15:09 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu Č&#x2122;i-a actualizat fotografia de profil. 2 noiembrie 2016 la 14:51 UTC+02 Capitol intermediar Conditia umana Pamantul este un infern. 47,34 de procente din numarul oamenilor au intelectul sub o suta de puncte. Acesta poate fi un raspuns la intrebarea pe care ne-o punem toti cand privim lumea. Si proorocii ebrei au fost batjocoriti pana au murit. Din lume si din omenesc nu exista cale de scapare, nici macar moartea. Moartea e doar oglinda lumii, reflexia vietii. Astfel poate ca batjocura, ura si sadismul sunt conditia umana. Scrisese om dupa om si Zbocotit putea sa spuna ca nu mai crede in om. Mai bun e catelul pamantului ca omul, gandea si nimeni nu-i dadea dreptate pentru ca nu le sosise inca ceasul. 2 noiembrie 2016 la 14:06 UTC+02 Personal cred ca daca democratia va pierde alegerile in Basarabia, consecinta directa in urmatorii ani va fi un conflict armat intre Washington DC si Moscova. 2 noiembrie 2016 la 09:58 UTC+02 Capitolul 2 Absenta Lumea e un nuc cu sapte miliarde de nuci, si in fiecare an infloresc altele si multe pier asemeni oamenilor ce mor an dupa an fara sa-i poata opri cineva, de parca moartea si numai moartea e motivul vietii. Acesta e complexul pe care toate mintile incearca sa-l evite construind biserici fortarete si buncare antiatomice. Moartea. Moartea nu exista pana nu iti moare cineva din ai tai, pana nu mori tu. Si apoi esti golit ca insecta supta de sange si umplut de veninul mortii. Aceasta este legea vietii, dar legile sunt de mult uitate. Cine iubeste sa poarte funda neagra si sa incerce sa planga pentru cel ucis si neimbratisat. Dar vorbele poetilor sunt nebunie. Iar soarele nu inceteaza sa apuna si sa lumineze stelele ca un cal maiastru ce paste langa ostrovul Lunii. Oare daca o nuca ar putea gandi ce prelegeri ar tine rascrucilor? Iar daca adevarul nu poate sa schimbe lumea, de ce mai este vizitat? Viata inseamna bucurie. Pentru Zbocotit, doar un creier la inalta tensiune. Acum mama sa traia in neuronii sai si chiar si toamna era desarta. 2 noiembrie 2016 la 06:47 UTC+02 Visul si veghea folosesc zone cerebrale diferite. 1 nu e = 1. 1 noiembrie 2016 la 22:31 UTC+02 Capitolul 1 Ploaie in luna lui Marte Pe pamant nu e nimic mai insidios decat timpul. Doar cu cativa ani inainte traia in lumea saizecista a parintilor lui. Copilarie care trecuse ca o ceata de
iarna. Unde era copilaria? Nu mai era. Era batran. Si mort ca jumatate de familie ii era in pamant. Isi punea inconstient intrebarea ce rost are iubirea daca sfarseste intr-un sicriu? Spune copile cum poti trai fara mama? Stai si te tot intrebi, La ce e buna viata? Nu tot ce e viata doar sporeste suferinta tuturor fiintelor vii si de cele mai multe ori asijderi a celor moarte? Nu e scopul vietii, moartea? La ce sa traiesti? Vrea cineva sa traiasca printre lighioane, fiare si animale salbatice? Daca omul ar gasi prislopul catre moarte, ar muri, dar nu l-a gasit saracul. Oamenii sed asadar pe pamant si se chinuie munciti si deznadajduiti. Si pe pamant doar timpul, timpul, e vietas. In noptile de noiembrie vantul spulbera satele sa le doboare la pamant si copiii stau infricosati in intuneric langa batranii cu mintile ratacite. Doar stelele privesc ca din icoana din cerul neindurator ca un zeu aztec. Dar si batranii mor si copiii raman singuri sub orologiul cosmosului . Si apoi mor si ei. Rostul e moartea si trebuie sa fie un inteles in aceasta. Acestea erau gandurile lui Zbocotit Mihai in dimineata de Ziua Mortilor. Omenirea e un car cu fan si nebunia fanul. O viata mersese pe toate drumurile doar ca sa aiba de unde se intoarce. Anticii spuneau ca omul e un lup. Si Freud, blestematul, mai ales. Viata il imbolnavise si doctorii ii aratara ca are mai mult creier ca toata tara. Si aceasta e desertaciune si vanare de vant. Copii cresc, si isi uita parintii, apoi sunt la randul lor uitati. Da, se imbolnavise si viata isi pierduse semnificatia. Mai tot timpul statea si se gandea plimbandu-se prin amintiri, in ura, foamea si frigul casei parintesti. Fratii plecasera departe si nu se mai intoarsera. E un rost in toate se spune, dar oare care e intelesul dorului? Poate moartea dar cine s-a intors din moarte? Si satul continua sa doarma, zgribulit, si targurile sa se innoiasca si sa moara. Casa parinteasca se sprijinea acum pe copilul cel mai slabut fara nici un ajutor de la vreo mana omeneasca. Fratii, bogatani si ajunsi domni mari, chefuiau. Nu le pasa de tatal tuturor. Radeau. Filozofii au scris ca toate merg intr-un loc dar care ar trebui sa fie acela? Nu un loc plin de obida cum e ariciul de peri? Nu, paradisul nu e un loc al fericirii, ci al lacrimilor. Demult deja tovarasii sai erau proorocii vechi, de parca Dumnezeu tinea mortis sa-i tina tovarasie ca un oaspete nepoftit si nedorit. Nu sunt ingeri oamenii, se gandea. 1 noiembrie 2016 la 22:16 UTC+02 Cred ca orlea insemna localitate pe deal in padure in timp de bejenie. 1 noiembrie 2016 la 21:23 UTC+02 Vreau sa scriu o povestire cu titlul Fiul cel bun. Subiect. Fiul cel bun, mai slabut, ramane acasa si e singurul care isi ajuta parintii si e urat si de fratii bogati de departe care il batjocoresc si de parinti care il maltrateaza. Si fiul cel bun se indragosteste de Moarte. FIUL CEL BUN Capitolul 1 Ploaie in luna lui Marte Capitolul 2 Absenta Capitolul 3 Batranul Capitolul 4 Gulagul parintilor Capitolul 5 Crucea si campul Capitolul 6 Cordelia Capitolul 7 La limita ratiunii (Rugaciunea lui Tocila pentru Riga Lear) Deznodamant Oameni raniti de Dumnezeu 1 noiembrie 2016 la 21:10 UTC+02 Lumii care prin tatal meu m-a numit Curul lumii Eu sunt vinovat de mizeria voastra... 1 noiembrie 2016 la 20:59 UTC+02 DISTIH Eu am fost bun cu toti Si mi-am vazut de la toti. 1 noiembrie 2016 la 20:16 UTC+02 JERTFÄ&#x201A; VIE Eu sunt o jertfa vie tata O sa vedem in lumea de apoi Am platit si platesc Pentru toti si toate Jerfa vie De viu in mormant Fara tovarasi prieteni Nu-mi aruncati cuvant. 31 octombrie 2016 la 13:36 UTC+02 If you want to come to pray, fast and weep, come. If not, never come... 31 octombrie 2016 la 12:11 UTC+02
Epilog Voi, zise profesorul, ati batjocorit un coleg care nu v-a facut nimic; ati luat in ras un nenorocit, ati lovit un slabut, care nu se poate apara. Ati facut o fapta dintre cele mai rusinoase pe care le poate face o faptura omeneasca. Railor! Railor! - Cuore. 30 octombrie 2016 la 18:02 UTC+02 Piesa-i gata Trag oblonul Hei Ce ploaie e afara Daca v-au placut Bufonii Mai veniti si-n alta Seara. W. SHAKESPEARE Sfarsit. 30 octombrie 2016 la 16:22 UTC+02 https://www.youtube.com/watch?v=Fc5mDah3Rvw 30 octombrie 2016 la 14:23 UTC+02 Nucile si creierele Am mancat multe nuci si am grasped multe despre creierele oamenilor. Majoritatea oamenilor sunt subdezvoltati cerebral si nu fac mai bine pentru ca nu au capacitatea psihica. 30 octombrie 2016 la 14:04 UTC+02 Nu ma intereseaza!... 30 octombrie 2016 la 13:47 UTC+02 Pot sa ma culc pe-o ureche. Evolutia este un proces independent de mine. 30 octombrie 2016 la 13:45 UTC+02 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicatÄ&#x192; de Ma, ia stai asa. 30 octombrie 2016 la 13:15 UTC+02 Clasa mea a avut doi elevi, pe mine si pe Calin. 30 octombrie 2016 la 01:40 UTC+03 3/4 din oameni sunt irecuperabili si in timp vor disparea. De aceea e nevoie de mai multa blandete. 30 octombrie 2016 la 00:00 UTC+03 I-am spus odata fratelui Petrica despre un om ca imi pare om bun. Mi-a raspuns, Fa-i ceva si o sa vezi ce bun e. 29 octombrie 2016 la 21:41 UTC+03 In Romania pe care o cunosc oamenii care nu sunt singuri devin suspecti. 29 octombrie 2016 la 21:37 UTC+03 Un veac de singuratate... 29 octombrie 2016 la 20:13 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=dPBUho_YoGI 29 octombrie 2016 la 19:39 UTC+03 CIORBA DE BURTA si GRATAR La TOMIDOR CIORBA DE BURTA 10 Lei GRATARUL 14 Lei si oferte la MENIUL ZILEI, in zilele de Meniul zilei. 29 octombrie 2016 la 19:33 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Kashmir Voice. 29 octombrie 2016 la 19:14 UTC+03 In clipa de fata n-am nici un motiv sa mai iert. Dar imi vad de treaba mea inca si va las sa va ia sistemul. O sa va ia. In virtutea unei vieti impreuna rabd. Dar daca sunteti prea tari toti poate ma bag un pic pe voi intr-o zi. M-am saturat de impresii. 29 octombrie 2016 la 19:04 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postatÄ&#x192; de SC Tomi & Dor Alpexim SRL Restaurant Yasmin. 29 octombrie 2016 la 19:00 UTC+03 I am private detective. Don t make me work... 29 octombrie 2016 la 18:18 UTC+03
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 29 octombrie 2016 la 18:15 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Thinking Minds. 29 octombrie 2016 la 18:12 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Sarcasm. 29 octombrie 2016 la 18:09 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 29 octombrie 2016 la 16:39 UTC+03 Complexele pornesc nu din freudianism ci din Dumnezeu insusi. Dumnezeu nu se intelege pe sine ceea ce duce intre oameni la Babel si la Vavilon. Omul trebuie sa inteleaga ca Trinitatea inseamna ca sunt trei dumnezei, de aceea se spune TRINITATE. Dupa ca va intelege acest lucru mintea ii va fi izbavita. Poate si Dumnezeu trebuie sa inteleaga asta. 29 octombrie 2016 la 15:41 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Dan Trutiu. 29 octombrie 2016 la 15:32 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kina Grannis. 29 octombrie 2016 la 02:01 UTC+03 Trinitatea Doctrina trinitatii divine arata nu o personalitate multipla a lui Dumnezeu, ci o confuzie mintala cronica accentuata. 29 octombrie 2016 la 01:48 UTC+03 Oare psihologia lui Freud, atee, nu e incompletă? Ce ar răspunde Isus, Maria, sau YHWH aflați pe bancheta psihanalizei? Oare a ceastă nouă psihologie, teistă, nu ar îngloba vechea psihologie aducându-i răspunsurile dure după care tânjește? 29 octombrie 2016 la 01:26 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=V5S4UhVCJl0 29 octombrie 2016 la 01:17 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=7mJ0HSLMba0 29 octombrie 2016 la 01:12 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=j3aBhlKyRqg 29 octombrie 2016 la 01:07 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=G333Is7VPOg 29 octombrie 2016 la 01:04 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=gCadlN8fexk 29 octombrie 2016 la 00:59 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=Hat1Hc9SNwE with you. 29 octombrie 2016 la 00:54 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=0IA3ZvCkRkQ 29 octombrie 2016 la 00:18 UTC+03 Înțelesul artei este intraductibilitatea. 29 octombrie 2016 la 00:13 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=YmheClTttuE 28 octombrie 2016 la 23:52 UTC+03 Anii ne sunt cufare de cristal care cand ne moare cineva drag se inchid si nu-i mai putem schimba, decat vedea ca pe Alba ca Zapada. 28 octombrie 2016 la 22:57 UTC+03 Ca sa-mi grijesc sufletul acum de 1 noiembrie o sa incerc sa-mi citesc povestirea Canon in D si alb. Amin.
28 octombrie 2016 la 22:01 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 28 octombrie 2016 la 21:37 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de I am a Woman of God. 28 octombrie 2016 la 21:23 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Midvighi Ovidiu. 28 octombrie 2016 la 21:19 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Jacek Szafranowicz. 28 octombrie 2016 la 21:16 UTC+03 GEORGE VULTURESCU ***** 28 octombrie 2016 la 21:13 UTC+03 Postmodernism, postcomunism... 28 octombrie 2016 la 20:59 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 octombrie 2016 la 20:10 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Stomp Out Bullying. 28 octombrie 2016 la 20:08 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de I am a Woman of God. 28 octombrie 2016 la 20:07 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 octombrie 2016 la 19:58 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 28 octombrie 2016 la 19:51 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 28 octombrie 2016 la 19:41 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 28 octombrie 2016 la 19:00 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Bistrian Nicuța Și Sorin. 28 octombrie 2016 la 18:56 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 28 octombrie 2016 la 18:42 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit albumul creat de Klaus Iohannis. 28 octombrie 2016 la 18:36 UTC+03 ROMANILOR POPOR SLUGA LA IMPARAT CU SPIRITUL CENZURAT CUVINTELE T-AI UITAT ISTORIA TE-O INGROPAT. 28 octombrie 2016 la 18:32 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Gabriel Finias Bonta. 28 octombrie 2016 la 18:18 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de I am a Woman of God. 28 octombrie 2016 la 18:09 UTC+03 TITLU POVESTIRE TINUTUL IN CARE TOATA LUMEA DOARME 28 octombrie 2016 la 17:59 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 28 octombrie 2016 la 17:08 UTC+03 CRUCIFICAREA DIN CAMERA 3 SAU CRIMELE ANTICOMUNISMULUI... Motto „"Quick, Huck, snatch on your clothes −− I've got it! Bloodhound!" In two minutes we was tearing up the river road in the dark towards the village. Old Jeff Hooker had a bloodhound, and Tom was
going to borrow him. I says: "The trail's too old, Tom −− and besides, it's rained, you know." TOM SAWYER, DETECTIVE TOM SAWYER, DETECTIVE 23 "It don't make any difference, Huck. If the body's hid in the woods anywhere around the hound will find it. If he's been murdered and buried, they wouldn't bury him deep, it ain't likely, and if the dog goes over the spot he'll scent him, sure. Huck, we're going to be celebrated, sure as you're born!" He was just a−blazing; and whenever he got afire he was most likely to get afire all over. That was the way this time. In two minutes he had got it all ciphered out, and wasn't only just going to find the corpse −− no, he was going to get on the track of that murderer and hunt HIM down, too; and not only that, but he was going to stick to him till −− "Well," I says, "you better find the corpse first; I reckon that's a−plenty for to−day. For all we know, there AIN'T any corpse and nobody hain't been mur− dered. That cuss could 'a' gone off somers and not been killed at all." That graveled him, and he says: "Huck Finn, I never see such a person as you to want to spoil everything. As long as YOU can't see anything hopeful in a thing, you won't let anybody else. What good can it do you to throw cold water on that corpse and get up that selfish theory that there ain't been any murder? None in the world. I don't see how you can act so. I wouldn't treat you like that, and you know it. Here we've got a noble good opportunity to make a ruputation, and −−" "Oh, go ahead," I says. "I'm sorry, and I take it all back. I didn't mean nothing. Fix it any way you want it. HE ain't any consequence to me. If he's killed, I'm as glad of it as you are; and if he −−" "I never said anything about being glad; I only −−" "Well, then, I'm as SORRY as you are. Any way you druther have it, that is the way I druther have it. He −−" "There ain't any druthers ABOUT it, Huck Finn; no− body said anything about druthers. And as for −−" He forgot he was talking, and went tramping along, studying. He begun to get excited again, and pretty soon he says: "Huck, it'll be the bulliest thing that ever happened if we find the body after everybody else has quit look− ing, and then go ahead and hunt up the murderer. It won't only be an honor to us, but it'll be an honor to Uncle Silas because it was us that done it. It'll set him up again, you see if it don't." But Old Jeff Hooker he throwed cold water on the whole business when we got to his blacksmith shop and told him what we come for. "You can take the dog," he says, "but you ain't a−going to find any corpse, because there ain't any corpse to find. Everybody's quit looking, and they're right. Soon as they come to think, they knowed there warn't no corpse. And I'll tell you for why. What does a person kill another person for, Tom Sawyer? −− answer me that." "Why, he −− er −−" "Answer up! You ain't no fool. What does he kill him FOR?" "Well, sometimes it's for revenge, and −−" TOM SAWYER, DETECTIVE TOM SAWYER, DETECTIVE 24 "Wait. One thing at a time. Revenge, says you; and right you are. Now who ever had anything agin that poor trifling no−account? Who do you reckon would want to kill HIM? −− that rabbit!" Tom was stuck. I reckon he hadn't thought of a person having to have a REASON for killing a person be− fore, and now he sees it warn't likely anybody would have that much of a grudge against a lamb like Jubiter Dunlap. The blacksmith says, by and by: "The revenge idea won't work, you see. Well, then, what's next? Robbery? B'gosh, that must 'a' been it, Tom! Yes, sirree, I reckon we've struck it this time. Some feller wanted his gallus−buckles, and so he −−" But it was so funny he busted out laughing, and just went on laughing and laughing and laughing till he was 'most dead, and Tom looked so put out and cheap that I knowed he was ashamed he had come, and he wished he hadn't. But old Hooker never let up on him. He raked up everything a person ever could want to kill another person about, and any fool could see they didn't any of them fit this case, and he just made no end of fun of the whole business and of the people that had been hunting the body; and he said: "If they'd had any sense they'd 'a' knowed the lazy cuss slid out because he wanted a loafing spell after all this work.
He'll come pottering back in a couple of weeks, and then how'll you fellers feel? But, laws bless you, take the dog, and go and hunt his re− mainders. Do, Tom." Then he busted out, and had another of them forty− rod laughs of hisn. Tom couldn't back down after all this, so he said, "All right, unchain him;" and the blacksmith done it, and we started home and left that old man laughing yet.” Mark Twain, Tom Sawyer Detective Precum poetul Ovidiu își uitase și viața și numele pe care îl iubise o viață de copil. De mult, mult timp numele lui era Zbocotit Câine Câne Cânele. Toată ziua la internat auzea cuvinte precum acesta: PAVEL: „Poate că noi l-am omorât pe Dumnezeu!” RELU: "Spatiu vital..." PAVEL: „Îți place dulceața, câne?” RELU: „Cânele, cânele!... Cânele umanist” ANTON: (pronunța încet, disprețuitor, basarabenește): Câne!...” PAVEL: „Te bat cu bâta, câne.” PAVEL: „Te-am deletat!” PAVEL: „Mânci c****”. RELU & PAVEL: „Am înființat un nou curent literar. Căcărismul. Am și scris niște poezii.” PAVEL: „Taci, câne!” PAVEL: „Ce-ți fac?” PAVEL: „Ce mai face cânele?” ANTON: „Auzi, câne?” PAVEL, ANTON: „Dormi ca un câne.” RELU, PAVEL, ANTON: „(recită): Stăpâne, stăpâne/ Mai cheamă ș-un câne” ANTON: „Pentru că ești fraier.” PAVEL, ANTON: „Bine, câne.” PAVEL: „Bine, câne, las’ că te țin eu minte.” ANTON: „Tu, câne, n-ai dat bani, așa că n-ai ce bea.” ANTON: „Iote-un câne!” (când intra pe ușă, venind de acasă) ANTON: „Iote ș-un câne!” PAVEL: „Dați-i foc la câne!” PAVEL: „Lu’ cânele îi plac poeziile. Așa-i câne?” PAVEL: „Câne, de ce tot zic poeții că ei cântă? Blaga și alții. Nu cântă, să c***!” ANTON: „Ce, te bucuri că pleci în vacanță?” ANTON: „Cânele comat!” („comat”, adică om, câine sau ceva de genul ăsta care fusese în comă alcoolică) PAVEL: „Oprește radioul, îi place la câne.” PAVEL: „(merge la Mihai, îl ia de gât și-mi vorbește foarte, foarte de-aproape, tăios): Câne!... Câne!... Fii atent cum te porți. Vezi cum te porți, câne.” RELU: „Cânele din Pompei” ANTON: „Cânele s-o sugă.” PAVEL: „Te c*** pe gură!” PAVEL: „Hai să-i tragem o țapă la câne, hai să-l f**** pe câne!” PAVEL: „Te f** la cap, ha! (grotesc) Te f**” - Crucificarea din camera 3 - Felix Rian Constantinescu. V-ați greșit omu. Ați făcut-o asumați-vă ce-ați făcut. Pe mine m-ați (fi) omorât și numai că nu m-ați omorât. Decebaliștii criminali. Dacă mă sinucideam în cameră cum mă gândeam să o fac, ce ați fi spus? Că sunt nebun. Și ați fi scăpat și ați fi trăit mai departe și ați fi râs de mine până ați fi ajuns în iad. Cartea trebuie tipărită. Eu am scris Memorialul Durerii, nu voi... 28 octombrie 2016 la 16:07 UTC+03 Felix Rian-Constantinescu CV Numele și prenumele: Constantinescu Felix-Gelu. Data și locul nașterii: 29 martie 1982, Hațeg, jud. HD. Domiciliul: XXXX Ocupația: traducător, regizor de cadru (avangardist), freelancer. Studii: Facultatea de litere, Catedra de teatru, secția Regie, 2 ani, prof. îndrumători: Gelu Badea, Mona Chirilă, UBB- Cluj- Napoca, 2000-2002; Sculptură Școala Populară de Arte, 2001, profesor Liviu Voinea. Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Secția Engleză-Spaniolă, Universitatea Spiru Haret, București. Colegiul Național “Decebal” – Deva, uman, clasa de limbi străine: Engleză, Franceză, Germană, Latină, promoția 2000. Debutul literar: Revista Provincia Corvina, nr. 22 – martie 2002 – Hunedoara. Activitate literară și publicistică: teatru scurt, poezii originale, recenzii, proză, traduceri în Provincia corvina, Călăuza noastră, Ardealul literar și artistic, Discobolul, Poezia, Pro Saeculum, Tiuk, Broșura Poarta Vieții – Cojocna, Cluj (colaborare estetico-literară), Convorbiri literare etc. Cărți publicate: 1. Placheta de versuri „Imersiune posibilă/Possible Immersion” – “(în traducerea autorului) (translated by the author)” – Ed. Călăuza v. b. – Deva, 2004 2. „Canon în D și alb (trei povestiri)” – Ed. Minerva – București, 2011, semnată Felix Constantinescu. 3. „Momentul în care D-zeu există”, - Editura TIPO MOLDOVA, Iași, 2015, semnată Felix RianConstantinescu. 4. „O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN), Editura TIPO MOLDOVA, Iași, 2015, semnată Felix Rian-Constantinescu. 5. „Yin” – volum de poezie – Editura Genius, București, 2016 Pseudonime literare: Felix Rian, Felix Rian-Constantinescu. e-mail: XXXX Are isprăvite în
masnuscris volumele de povestiri POVESTIRI ȘI MICROPOVESTIRI ȘI TERRADADA SOGUR și trilogia în versuri încă în lucru CARTE DE RUGĂCIUNI PENTRU EVLAVIA OMULUI CREȘTIN 1-3. Felix Rian-Constantinescu 28 octombrie 2016 la 16:05 UTC+03 Felix Rian-Constantinescu (referințe critice) Amalia Voicu: Imersiune posibilă / Botezul poetului, în revista POEZIA, Iași Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion, Editura ,,Călăuza v.b.”, Deva, 2004 Percutantă asocierea dintre denumirea bizantină Engolpion a secțiunii din volumul de poezii - Felix Rian, Imersiune posibilă/ Possible immersion, Editura ,,Călăuza v.b.”, Deva, 2004 și genul ales (haiku, tanka). Însă atragem atentia cititorilor că nu sunt haiku-uri autentice, nici neapărat prin formă, nici prin continut (nu stim însă de poetul intentionează acest lucru cu bună stiintă…). Finețea de tip japonez există totuși, combinată cu franchețea de tip european, să zicem (,,Pe ceru-n amurg/ Prunii, negru filigran./ Aer limpede.”) Excesiva nuanțare cromatică uneori dăunează (avem cel puțin cinci culori într-un haiku - ,,Înnegrit salcâm/ Azur vitraliu, amurg/ Busuioc uscat”). Este adevărat că poezia de tip japonez este preponderent statică, însă pasivul atrage dinamismul în ea (v. ,,În bezna noptii/ Steaua lumina tare/ La Nasterea Lui”). Poetul are o propensiune către geologic și în secțiunea de tanka: ,,Drumul livezii/ Flori înalte, uscate./ Pământ ud, reavăn/ Scoarța de prun, roșie/ Lumină vegetală”; fulgii sunt stalactite lichide pe crucile fără brate din cimitirul evreiesc; soarele e floare care lasă în urmă miros de tămâie. În final, erata cronicarului – lumina cea adevărată nu e doar din slujba de seară, ci din sfânta liturghie, în general, adică, la ortodocsi, de dimineață până undeva, spre amiază… Ne place să credem că, de fapt, crezul autorului e închis între versurile referitoare chiar la crisalidă, pe care le transcriem, în engleză, ca să mărim doza de ermetism a celui ce-l citește: ,,I had feel asleep in the quiet/ Tiny amber rock// Together with the mammoth’s/ Tusks,/ Little bug that I am.” Setea de fericire Felix Constantinescu este un povestitor înnăscut, având darul de a crea repede, încă din prima frază, o atmosferă și reușind să facă din fiecare personaj o prezență. Iată cum începe prima povestire din volum, Canon in D si alb: „Era o dimineață incendiată de frunzele galbene și roșii ale începutului de toamnă. Astăzi arțarii și cireșii din curtea cimitirului erau incandescenți, strălucind asemeni [...] vechilor icoane purpurii rusești.” Ne aflăm într-un cimitir evreiesc din România, astfel încât comparația cu vechile icoane rusești este șocantă. Și totuși tocmai ea este aceea care sugerează o difuzie universală a dumnezeirii, dincolo de organizarea – să-i spunem așa – administrativ-teritorială a credințelor. Este o ilustrare directă a instinctului artistic al autorului. La fel de pregnant – și având o anumită măreție – este portretul făcut personajului principal al povestirii, rabinul Yisra’el Bliume: „Cimitirul era pustiu, doar bătranul era acolo, stând în picioare bătrânețea sa făcându-l să pară solemn de parcă ar fi fost însărcinat să vină și să le spună fraților săi din pământ că a sosit vremea să se trezească și să-l vadă pe Sfântul Unic, Cel Sfânt.” Rabi Yisra’el Bliume, originar din România și stabil în Israel, s-a întors la cimitirul de pe pământul românesc pentru a vedea mormântul soției sale, Miriam, pe care n-a încetat s-o iubească după mulți ani de la moartea ei. Femeia este descrisă în termeni imnici, preluați parcă din Cântarea cântărilor: „Frumusețea ei trecea dincolo de orice frumusețe omenească. Simțeai că Miriam e frumoasă chiar și dacă stăteai cu ochii închiși în apropierea ei.” Întregul text are un fast poematic, de inspirație orientală, și aceasta în care subiectul, departe de a fi idilic, rezumă drama unei familii de evrei hasidici, trăită în perioada fascismului, a celui de-al doilea război mondial și a comunismului, perioadă în care „timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii”. A doua povestire din volum, Femei cu ochi de revelație, nu e de fapt o povestire ci un mixtum-compositum filosofico-poematic, din care nu lipsesc începuturile unor posibile povestiri. Ca un pianist talentat și răsfățat, autorul își
trece degetele pe claviatura genurilor literare, încântându-ne cu o improvizație care are ca drept finalitate glorificarea frumuseții și iubirii. Ca și în povestirea anterioară, splendoarea lumii îl face pe cititpr să simtă – sau să creadă că simte – o adiere de dumnezeire. Scriitorul găsește oriunde accesul la sublim, chiar și într-un… hypermarket: „Azi într-un hypermarket am vazut o vânzătoare. Tocmai își lăsa jos storurile la gheretă. N-am văzut ce vindea. Când am văzut-o m-am gândit la cât de multă frumusețe există pe Pământul acesta. Iar ea avea exact câtă îi trebuia.” Puțini scriitori mai dau, azi, o atât de mare importanță iubirii ca Felix Constantinescu. Într-o confesiune răscolitoare, dostoievskiană, personajul-narator din Femei cu ochi de revelație face o distincție subtilă între modul său de a iiubi și modul în care ar vrea să iubească: „Iubirea mea e un tigru tânăr, plecat la vânătoare. Însă vezi tu iubirea e mult mai mult, iar eu pentru tine nu am iubire, nu am acea iubire de care e nevoie ca atingerea noastră să nu ne facă rău.” Cea de-a treia povestire, Toată lumea e un singur drum, poate fi considerată un scurt roman picaresc. Protagonistul ei, un tânăr, student în anul II la Muzicologie, pleacă intempestiv din casa părintească și încearcă să ajungă la Simeria făcând autostopul: „Plecase supărat de acasă după o ceartă cu taică-său și mama sa, plecase de acasă din apartamentul de bloc din cartierul Grigorescu. Nu mai voia să-și amintească toate discuțiile și nervii, în casa familiei, apartamentul cu două camere burdușit de cărți și locuit de singurătăți.” În comparație însă cu un roman picaresc tradițional, în această relatare a peregrinărilor unui tânăr, pe jos sau cu mașinile unor necunoscuți, prin Ardeal, succesiunea întâmplărilor dictată de hazard, nu reprezintă un spectacol în sine. Scriitorul evidențiază, discret, o unitate de destin a oamenilor, o solidarizare a lor, fie și involuntară, în fața unuiversului ininteligibil. Totul pare trist și fără sens în lumea pe care o străbate tânărul el înaintează prin noroi și întuneric, este refuzat de mulțin dintre șoferii cărora le face semn să oprească, la un moment dat este și bătut de un bărbat beat, care încearcă să-l jefuiască. Și totuși, totuși… O irizație de frumusețe încă ajunge la sufletul lui: „Când trecea vreun camion de tip mare bălțile străluceau pe rând în lumina farurilor asemeni unor bălți de aur topit.” Esența scrierilor lui Felix Constantinescu, ca și aceea a însemnărilor lui Steinhardt, este setea de fericire. Chiar și când totul pare pierdut, Felix Constantinescu își păstrează convingerea că există o salvare. Asemenea lui André Frossard, autorul acestei cărți, pe care urmează să o citiți, ne asigură: „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit!” Alex. Ștefănescu 3) Felix RIAU , Imersiune posibila , Editura Calauza V, Deva, 2004, editie bilingva, 100 p. Lumea poetilor care scriu haiku se poate mîndri ca prin Felix Riau a mai cîstigat un adept-practicant si nu unul oarecare. „Jos în gradina/ E zapada muceda/ Soarele-bec aprins” sau „Dincolo de geam/ Seara, albastra sticla./ Cristale albe”, „Fulgi picura din stalactitele cerului/ Pe monolitii deja bocna” ( Cimitir evreiesc , p. 53), „Falduri lichide/ Recif sticlos palpitînd/ Solare lumini” (p. 34), sînt doar cîtev a exemple de poeme în acest stil, poeme încarcate de sensibilitate. Felix Riau are, si datorita profesiei un adevarat cult al scenariului, al spectacolului. Fiecare poem, haiku, distih sau poem jazz, defineste o anume situare într-un spatiu. Asa cum inspirat spune Radu Igna în prefata sa „autorul creeaza o anumita atmosfera de taina, fior si regret, o persistenta a memoriei vizuale de singularizare a imaginilor…” (p. 5). Tinînd cont de faptul, ca Cervantes defineste „poetul ca posesor al unei boli de nelecuit si foarte molipsitoare”, speram ca aceasta voce lirica viguroasa, mereu gata sa descopere noi universuri, sa nu se poata lecui si sa fie un autor de cautat pentru cartile viitoare de care, cu siguranta, ca vom mai auzi. „Pana pasarii era ca în ilustratele/ Cartilor de povesti/ Galbena/ Aprinsa/ Astfel Pasarea îmi spunea:/ «Esti al meu»/ Astfel mi se spunea/ «Esti al nostru»” ( Protega me , p. 44). (în Convorbiri literare) Ferfe Ni�� PARFUM DE VIDANj� Ferfe Niță PARFUM DE VIDANJ� Literatura rom�n� adun� multe pagini de fic�iune idioate. Dac� a� fi critic
mi-a� dedica via�a unei opere care s� cuprind� to�i autorii stupizi, nebuni sau membrii de partid din Rom�nia. Dar nu sunt. Printr-un miracol, totu�i, ace�ti autori nu ajung la suprafa��; un spirit bun sau, poate cine �tie, un noroc chior, �i �ine acolo unde sunt. Iar atunci c�nd mai scap� c�te unul, intervine pliciul neiert�tor al criticii. Critica: ne�ndur�toarea, superioara, u�or aroganta �i maternala, sclipitoarea �i enervanta. Cum �ine ea sub papuc orice mi�c�, cum ridic� ea degetul acuzator �i cum schi�eaz� un z�mbet discret de aprobare, cum spune da �i cum spune nu. Norocul, ca �i ghinionul, se distribuie, �ns�, inegal. �n mod similar, cronicile de carte se produc, valoric, inegal. Unele sunt at�t de proaste �nc�t descurajeaz�, altele doar amuzante; unele ascund frustr�ri ad�nci, altele le etaleaz�. �n sf�r�it, unele cronici se �ntrec �n a nu spune nimic, iar altele fac un zgomot infernal. Finalmente unele ies, altele nu prea. F �r� con�tiin�a faptei bune (cea care �ndreapt�, nu-i a�a), mi-am luat inima �n din�i �i am purces �n a le depista �i comenta. Stilul ca �i opiniile apar�in exclusiv autorului. Ferfe Ni�� PARFUM DE VIDANJ� II Regele Ioni�� �i alte povestiri (9) "Poetul trebuie s� ajung� la starea ini�ial�, aceea de griot inclus �ntr-o comunitate ori de �aman, c�ci consider�m �amanul ca fiind intelectualul poet prin excelen�� a unei societ��i primitive* Dragii mei, recolta fu bogat� �i de data aceasta* Primul heder �ngropat �n holda cu t�mpenii ne scoase la iveal� - dup� cum a�i luat deja la cuno�tin�� - o produc�ie bunicic� prin cronica f�cut� propriei c�r�i de poezie al lui Felix Rian �n revista Ardealul Literar (nr.4/2004)* Imersiune imposibil�/Possible Immersion este� titlul acestei c�r�i (editura C�l�uza, an nespecificat. probabil nici nu conteaz�, n.m)* "Ca exemple men�ionez c� una din sursele� mele de inspira�ie este neoliticul, av�nd o predilec�ie pentru megaliticul caracteristic acestei perioade, pentru abstractizare �i mai pu�in pentru ritmica Neoliticului"* Felix Rian - acest homo rudotelis al literaturii de rit �amanic face o figur� frumoas� str�ns �n chingile logicii neanderthaliene, mai ales c�nd din neaten�ie las� b�ta s� aterizeze �n propriul s�u cre�tet* "Ca s� revin la tema eseului men�ionez c� un poet poate avea mai multe spa�ii culturale la care s� se raporteze cum ar fi, de exemplu, �ara Ha�egului, Africa, Brazilia, Caraibe, Japonia �i altele"*� Din nefericire, lui Rizea, spa�iul revistucii de Hunedoara nu-i ajunge* Frustrat de o asemenea soart�, omu' nostru sare la g��ii nemuririi, m�run�ind din buzele sale reci urm�toarele* "Utopic, arti�tii ar trebui s� fie uita�i de umanitate, acesteia urm�nd s�i r�m�n� milenii de tocit operele de art� prin contempla�ie artistic�"* Obosit, trist �i ne�n�eles, Rian accept� totu�i linguri�a cu pastila �i �ncheie �ntr-o not� somnolent�* "Paleoliticul, neoliticul, Evul Mediu, Barocul �i Romantismul vor retr�i �n inimile noastre"* Nu credeam c� doare a�a . FELIX RIAN, O VOCE TÂNĂRĂ ÎN LIRICA ACTUALĂ „A fi poet, zice Cervantes, este, zice-se, o boală de nelecuit și foarte molipsitoare”. Numita boală pare a fi la Felix Rian ereditară. Tatăl acestuia, Raul Constantinescu, este un cunoscut și apreciat poet, autor al mai multor volume de versuri, eseuri, precum și lucrări didactice, fiind domnia sa și un reputat profesor. Fiul, crescut într-o binefăcătoare atmosferă intelectuală, absolvent al Colegiului Național „Decebal” din Deva, secția limbi străine, actualmente student la litere, a debutat cu proză scurtă în revista literară „Provincia Corvina”, remarcându-se și ca autor de piese de teatru. Pornește acum, la numai douăzeci și unu de ani pe propriul drum cu acest remarcabil volum de versuri intitulat „Imersiune posibilă”, scris în română și tradus în engleză, structurat în trei părți „Engolpion” (haiku-uri și tanka), „Hârtii îngălbenite” și „Ocean”, (poem-jazz), netradus. Faptul că Felix Rian a optat pentru haiku și tanka, această formă concentrată a exprimării poetice cu formă fixă, riguroasă –
șaptesprezece silabe în trei versuri, 5,7,5, în haiku-uri, și de treizeci și unu de silabe în cinci versui în tanka, 5,7,5,7,7 , respectând cele trei cerințe, „unde”, „ce”, „când”, în diverse construcții – demonstrează nu doar solide cunoștințe de tehnica versurilor, ci și o sensibilitate deosebită și în același timp înclinația pentru miniatural și gingășie. Felix Rian creează o anumită atmoseră de taină, fior și regret, o persistență a memoriei de singularizare a imaginilor de toamnă, iarnă, primăvară, cu precădere în haiku-uri. Scenele sale lirice, dominate de imagini vizuale pe care un pictor le-ar putea transpune cu ușurință pe pânză, degajo o stare de calm, îndemnând la meditație, contemplând panorama anotimpurilor. Astfel, salcâmul umed și alb anunță palida iarnă, cu frig fosforescent, limpede, umbră de pin nins, noaptea este apoasă, iar deasupra „Cer / Ființe și Cel ce e / În veșnicie”. Sau în acest haiku „Prin crengi albăstrii / Reci cețuri electrice. / Sfârșit de iarnă.” Tentativa spre asimetrie și insolit specifică japonezilor, densitatea expresiei, alchimia verbelor, capabile să creeze adevărate giuvaeruri, îl paște și pe tânărul autor care transpune în forme concentrate cu finețe distinctă ca într-un filigran ceea ce trăiește, simte și gândește. Există câteva motive care revin nu doar în structurile de sorginte japoneză, cum este cel al pomilor în diferite ipostaze. „Salcâmul umed și alb” „îngălbenit”, „prunii, negru filigran”, având „crengile albăstrii”. Diferitele momente ale timpului sugerează poetului imagini neașteptate. Noaptea Porțelan negru/ Unde verde ochi de ceai .../ Salcâm smălțuit”. Seara „Dincolo de geam/ Seara, albastră sticlă./ Cristale albe.” Lumina „Falduri lichide/ Recif sticlos palpitând./ Solare lumini.” Din expoziția sa de stampe pictate prin cuvinte, nu lipsesc notațiile despre Hațegul natal Aici în Hațeg/ Blocurile sunt dune/ În neagră beznă. Sau natura hațegană într-o frumoasă zi de primăvară Norii ca o mare albastră/ Vălurită de încrețituri albe/ printre dâre umbrite puțin/De soarele ce a alungat/ Întunericul prin văi și prăpăstii.” (Lumina primăverii). După cum vedem, poeziile lui Felix Rian sunt expresii concentrate ale stărilor sale de înfigurată căutare a echilibrului și armoniei în natură, surprinzând limita și fiorul ascuns al comuniunii cu natura pin punctul unic al clipei efemere și veșnice în același timp „Apărură ghivecele cu plante/ Aduse parcă de un șuvoi acvatic/ Târâte mai departe pe fereastră/ În întunericul umed/ În noaptea nordică.” (Lemn tânăr). Cititorulîși va face o idee despre trecerea inexorabilă a timpului din următoarele versuri „Pietre netede/ Aduse de ape/ Cu urme roase de rune”. (Ștersături). Partea a treia a volumului ar merita un comentariu aparte, având în vedere căare subtitlul „poem jazz”, evocând cu multă forță de convingere lumea sincopată a jazzului cu nostalgiile și stările ei limită, specifice universului american. Pornit în permanentă căutare a iluminării spiritului, sondând realul și descoperind esențele în eterna lor schimbare, Felix Rian pășește ca un poet format, sigur pe ata sa, o voce tânără în lirica românească actuală. RADU IGNA FELIX RIAN, A YOUNG VOICE IN THE CONTEMPORARY POETRY “Being a poet, Cervantes says, is a cureless and very catchy disease.” The so-called disease seems to be at Felix Rian hereditary. His father, Raul Constantinescu, is a known and appreciated poet, author of some verses and essay volumes and didactic works also being a reputate professor. The son, grown in a benefactor intellectual atmosphere, graduate of the “Decebal” National College, the foreign languages section, in the present studenjt at philology, he had made his debut with a short story in the literary magazine “Provincia Corvina” remarking himself as well as a theatre author. He is going now at only twenty-one years old on his own road with this remarkable volume of verses entitled “Possible Immersion”, written in Romanian and translated into English, structured on three parts: “Ëncolpion” (haiku and tanka), “Old turned yellow papers” and “Ocean” poems. The fact that felix Rian chose haiku and tanka, this concentated form of poetic expression with fixed form, rigurous seventeen syllables in three verses 5,7,5, in haiku-us, respecting the three
requirements “where”, “what”, “when” in diverse constructions and of thirty-one syllabes in tanka 5,7,5,7,7 – proves not only solid information of verses technique but also a special sensibillity and as well the inclination for miniatures and gentleness. Felix Constantinescu creates a certain atmosphere of mystery, thrill and regret, a remaining of visual memory, autumn, winter, wpring images often met in haiku-us. His lyrical scenes, dominated by visual images, which a painter could easily transpose on canvas gives off and estate of calm, urging to meditation, contemplating the seasons panorama. Thus, the damp white acacia announces the plain winter, with phosphorous cold, clear snowed pine shadow, the night is watery and above “Sky/ Beings and the One that is/ In eternity”. Or in this haiku: “”Through blue branches/ Cold electric mists/ End of winter”. The attempt towards asymetry and unusual typical to Japanese culture, the density of expressions, the alchemy of verb’s able to create real jewels it is not unknown to the young author which transposes in concentrated forms with distinguished finesse like a filigree what he lives, feels and thinks. There are some motifs which reoccur not only in the Japanese origin structures, like the one of he trees in different hypostasis: “The damp white acacia”, “yellowed”, “the plum-tres, black filigree” with “blue branches.” The different moments of time suggest to the poet unexpected images. Night: “Black porcelain/ Waves, green puddle of tea. Lacquered acacia.” Evening: “Beyond the window/ Evening, blue glass.? White crystals.” Light: “”Liquid kerchiefs/ Glasasy reef throbbing./ Solar lights”. From his word painted stamps there are not missing the notataions from the native city, Hateg: “Here in Hateg/ The blocks of flats are dunes/ In the black darkness”. Or Hateg’s nature in a beautiful spring’s day: “Clouds like a blue sea/ Rippled by white waves/ Along trailes shadowed/ By the sun who drove away/ The dark to valleys and precipices.””(“Spring’s light”). As we see, Felix Rian’s poems are concentrated expressions of his eager search of equilibrium and harmony in nature, capturing the limit and the hidden thrill of the communion with nature through the unique point of the evanescent and eternal in the same time: “The flower pots with plants showed up/ Brought seemingly by an aquatic stream/ Dragged along farther over the window/ In the damp dark/ In the northern night.””(“Young wood”). The reader will make an ideaabout the unstoppable passing of time from the next verses: “Evenly stones/ Brought by water? With gnawed traces of runes.” (“Erasures”). The third part of the volume, which is only in Romanian, would deserve a separate commentary, the poem having the subtitle “poem jazz”, evocating with much peruasion the syncopated world of jazz with its nostalgias and limit estates, specific to the American Universe. In permanent search of spirit’s illumination, taking bearings in the surroundings reality and discovering the essence in their eternal changing, Felix Rian starts as a full-fledged poet, sure on his art, a young voice in the actual Romanian poetry. RADU IGNA FELIX RIAN: IMERSIUNE POSIBILĂ [– recenzie Constantin Stancu] Felix Rian își cută sensul devenirii în volumul de versuri „IMERSIUNE POSIBILĂ „, un volum girat de Editura „Călăuza”v.b, Deva, 2004. Acest volum este legitimația pentru realizarea imersiunii în propriul destin, este scrierea care poate duce la o altă față a unui tânăr ce caută, bate, cere, cercetează în aceste vremuri în care omul se simte tot mai singur, în aceste vremuri în care fluturii dansează în imponderabil. Seriozitatea autorului este dată de versiunea în limba engleză, versiune care este meritorie și poate acest efort este un semn că noua generație va trece de vămile Bucureștiului, de vămile celor care controlează destine literare cu instrumente de ev mediu. Noua generație de poeți poate sparge zidul sonic, poate atinge limitele, dacă rămâne în regulile jocului impus de Dumnezeu. Scriitorul Radu Igna are câteva cuvinte de încurajare pentru Felix, scrie cu multă căldură despre un poet care, deși timid, totuși are curajul de a porni în această imersiune pe ritm de jazz, în formule stricte, dar
eliberatoare prin chiar regulile impuse. Debutul este autoimpus de autor în formule aparent rigide de haiku și tanka, formule optime pentru omul modern prins între ceasul deșteptător și contul IBAN, între Europa și Japonia, între posibil în imposibil. Această disciplină a formelor dă valoare poemelor, dă eliberarea de care poezia în sine are nevoie. Ceea ce surprinde la autor este descoperirea realului cu o forță a cunoașterii remarcabilă. Acest real, în simplitatea lui, în durerea lui, cu umbrele sale este necesar pentru carnea noastră cea de toate 29 zilele, acest real care se poate vedea prin ochiuri albastre, acolo la geam și dincolo, a purta ochi pentru real este un fapt de viață care dă siguranță. Pentru Felix Rian tema ferestrei este una de a trece dincolo, de a pătrunde dincolo, de a descoperi cețuri electrice, care să vestească sfârșitul iernii. Mișcare păsării pe o creangă albă pune lumea în mișcare, frigul devine fosforescent, adică reacționează la privirea poetului. Timiditatea autorului de a trece dincolo de geam, de a rămâne în aici, în acum, această timiditate și tandrețe a sufletului produce poezie. Într-o lume a violenței, într-o lume flămândă există poezia ca punct de sprijin : „Deasupra de cer/ Ființe și Cel ce e/ În veșnicie.” Felix nu refuză decorul, nu refuză simplele obiecte, zăpada, orașul Hațeg, păsările iernii, acceptă totul cu o forță care stabilește regulile poemului în forma impusă. Acceptarea acestora înseamnă putere într-o lume în care oamenii se îneacă în obiecte peste obiecte, flămânde și neiertătoare. Ceea ce este important pentru autor este „seara, albastră sticlă, dincolo de geam „ , adică creația. Mișcarea lumii, lumina vegetală, natura sunt atât de reale pentru Felix, încât parcă dor, dar și eliberează. Partea a doua a volumului se cheamă „Hârtii îngălbenite „, poemele scrierii cu gerul. Gestul renunțării la poezie, gest imposibil de altfel este cenzurat de gestul de a da drumul scrierilor în natura pregătită să le accepte. Lumea, pare în viziunea lui Felix, imposibil de se interesa de viața din scrierile sale. În viziunea sa : „omul, vie structură monolitică mută/ cu creierul furnicat de efervescențe, liniștit și tâmp.” Poate cel mai relevant poem este Glaciațiune : „Inundate blocuri în tonuri verzi/ Dedesubtul banchizei în derivă./ Scoici pe trotuar. Pești alungiți./ Cadavrul meu la masa de scris. „ Acest poem trădează un mare poet în devenire, depinde de el dacă are puterea de a se lua în serios pe viitor. Sinceritate. Poezia trăiește doar când moare poetul la masa de scris. Este aici cheia unei opere care poate deveni. Iarna este anotimpul de debut al poetului, dar adevăratul anotimp al unui poet este al unui pe care îl va atrage opera sa, hârtiile îngălbenite de nepoezia nescrisă a neninsului poem. Dincolo de text răzbate forța culturii care poate da valoare poeziei în timp, lecturi serioase care pregătesc rețeaua spirituală a poemelor. Este aici secretul unui scris cu ființa, care dă siguranță în nesiguranța lumii. Căutarea divinului, deși discretă, este totuși pregnantă: „Scăldați în lumina originară”, un lucru ce scapă uneori omului, dar atât de necesar, e lumina necesară. Efortul poetului de a deveni poate fi remarcat, dar uneori scapă de sub controlul regulilor fixe lucruri banale, fără sens, există o rupere de echilibru în aceste poeme care ar putea cădea în ruină, dar decizia aparține autorului singurul care știe regulile jazz-ului. Poemul jazz, Ocean, pregătește poetul plin de forță care poate încerca imersiunea în lumea – lume ca posibilă plată pentru visul – vis. „Strângând fiecare în palmă, la trezire/ Drahma coclită primită în vis „ Bine ai venit în țara poemului, Felix! Constantin Stancu Draga domnule Felix-Gelu Constantinescu, Linda Maria Baros va multumeste pentru mesaj! Din pacate însa, tinand cont de nenumaratele proiecte de care se ocupa, nu mai scrie texte critice de foarte multi ani. Cu cele mai bune gânduri, Andrei Cadar asistent sâmbătă, 1 octombrie 2016 Felix Rian Constantinescu: Yin, elogiul poeziei...Postmodernismul a murit! * Felix Rian Constantinescu, Yin, Editura Genius, București, 2016 Un poet curajos. Depune efortul să-și depășească limitele. Se sperie de acele descoperiri care-i vin în întâmpinare. Un punct luminos în perspectivă, fericirea este posibilă. Limbajul minim este un mod de a pipăi lumea, de a-i simți suprafața. Există multă substanță
lirică în poemele sale, tristețea se preface în certitudine și poemul prinde viață, poetul își descoperă individualitatea în norul de poeme care vin spre el în valuri. Felix iubește literatura și Dumnezeu îi strecoară pe sub ușă ultima știre care merită luată în seamă... Prefață plină de căldură de la Alensis De Nobilis, poemul final scris de Felix: Elogiul poeziei... Note: C Stancu Sursa: Felix Rian Constantinescu 28 octombrie 2016 la 15:34 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de I am a Woman of God. 28 octombrie 2016 la 15:30 UTC+03 Edituri. Acum Paralela 45 & Nemira. 28 octombrie 2016 la 08:28 UTC+03 Bine de știut! 27 octombrie 2016 la 23:16 UTC+03 Basmul călugărului cu numele greu de pronunțat și și mai greu de scris A fost odată ca niciodată un sufit pe care îl chema cu un nume greu de pronunțat și și mai greu de scris. Și călugărul acesta dupa ce a lăsat în urmă orice deșert și orice primejdioasă pustietate posibilă a ajuns la malul valurilor, pe plajele Africii. Și după ce merse mult pe plajele acoperite de sare ajunse la o așezare omenească. La ieșirea din sat putea vedea pescari care fumau din narghilele mici și pescuiau pești și chiupuri fermecate de gresie. Dupa ce intră în sat văzu pe nisipul uscat galben și alb intens, maroniu și înnegrit în porțiunile udate de Mare Nostrum, văzu sub cerul înstelat și veșnic, văzu printre oamenii cu ochii și sufletul deschis, văzu că ajunse într-o stațiune de vară plină de ștergare întinse pe nisip și gălăgie de suflet tânăr. Merse și cerși pe la câțiva oameni refuzând banii până când cineva se îndură și îi dădu o bucată de azimă uscată și o lingură de vin. După aceea merse mai departe înainte dorind să iasă în partea cealaltă a stațiunii urmând ca acolo să se hotarască dacă va se va întoarce în pustiu sau dacă va merge pe apă, ca Profetul Isa – maestrul său, părintele sufletului său. Încă nu se hotărâse când – mergând – în vreme ce se apropia de capătul satului călugărul fu orbit de niște lumini puternice din cer care scăpărau ca soarele deasupra lui. Totul era atât de incandescent că nu mai vedea nimic decât lumină. Și Dumnezeu îi vorbea: “I feel the night explode when we’re together.” Da, așa se simțea și el. Erau împreună aici în locul de unde noaptea a fost ridicată. “Emotion overlode in the heat of pleasure.” Da, în Dumnezeu e plăcere, toți sufi știu asta – cea mai mare plăcere din catedrala cerului. “Take me I’m yours into your arms never let me go Tonight I really need to know:” Câtă iubire. ‘Inima Lui e înaintea mea’, se gândi călugărul în inima sa. “Tell it to My heart…” Exact. “…tell Me I’m the Only One...” Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil și indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuț se vazu ajuns în fața unei eternități indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veșnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu și Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil și indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuț se vazu ajuns în fața unei eternități indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veșnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L
privească pe Dumnezeu și Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil și indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuț se vazu ajuns în fața unei eternități indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veșnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu și Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă.. Dumnezeu era vizibil și indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuț se vazu ajuns în fața unei eternități indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veșnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu și Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil și indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuț se vazu ajuns în fața unei eternități indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veșnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu și Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate și nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil și indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuț se vazu ajuns în fața unei eternități indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veșnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu și Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru această secundă interminabilă, pentru acest Ochi. “…Is this really love or just a game?” Când îngerul spuse cuvintele acestea călugărul căzu jos fără suflare și dimineața oamenii care făceau curat în discoteca de pe plajă din Tunisia l-au găsit și l-au înmormântat pe cheltuială proprie crezând că a fost călcat în picioare în transa colectivă de la Revelation Club de azi noapte. Nimeni n-a știut că bietul sufit a auzit glasul lui Dumnezeu, că a văzut lumina sfântă și că a ținut Inima lui Dumnezeu în palmele sale de țărână. Nu, nu au știut pentru că doar Dumnezeu știe ce se întâmplă cu oamenii cu sufletul nenorocit, întotdeauna. Oamenii se mirau spunând: ‘Oare ce căutase un călugăr în discotecă?”, dar nu știau că și Aafzal al-Nebim al-Raf’ al-El, sufitul, dansase și sărise dansurile Dumnezeului său, Profetul Isa, pace peste Ei. Notă. Versurile în limba engleză aparțin cântecului Tell It To My Heart de Kelly Llorenna. 27 octombrie 2016 la 22:26 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=ZHh9owBFWQM 27 octombrie 2016 la 22:24 UTC+03 Cilibi Moise la piață e înțelept, și țadikul nebun. 27 octombrie 2016 la 22:21 UTC+03
Psalmul Davidei În numele lui Elohim cel milostiv, îndurat, pe mările roșii, prin pustiu prooroc cu rifle prooroacă în uniformă Unde e muniția te întrebi în noaptea înghețată Și necircumcișii ce se tot nasc. 27 octombrie 2016 la 22:18 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=Q2OI-yeBWO4 27 octombrie 2016 la 21:35 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=dPBUho_YoGI I told you, fell in love with me, end of story... 27 octombrie 2016 la 20:54 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Igna Emilian George. 27 octombrie 2016 la 19:45 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 27 octombrie 2016 la 19:40 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 octombrie 2016 la 19:33 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 27 octombrie 2016 la 19:29 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 27 octombrie 2016 la 19:27 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 27 octombrie 2016 la 19:02 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 octombrie 2016 la 18:57 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 27 octombrie 2016 la 18:54 UTC+03 27 octombrie 2016 la 18:36 UTC+03 Prin meditație și rugăciune se pot face și lucruri Rele. Dar probabil că creștinii nu le fac. 27 octombrie 2016 la 18:00 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=Rno8PktAAdY&feature=youtu.be 27 octombrie 2016 la 17:51 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=LvdLovAaYzM 27 octombrie 2016 la 17:26 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 27 octombrie 2016 la 17:23 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 27 octombrie 2016 la 17:17 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 octombrie 2016 la 17:08 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 octombrie 2016 la 17:05 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 27 octombrie 2016 la 16:54 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 27 octombrie 2016 la 16:51 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Julia Louis-Dreyfus. 26 octombrie 2016 la 23:55 UTC+03 Oare eu am fost vreodata copil?...
26 octombrie 2016 la 22:39 UTC+03 http://issuu.com/constantinescufelixgelu/docs/carte_de_rug__ciuni_pentru_evlavia__004ad8bf32b55d?workerAddress=ec2-54237-245-36.compute-1.amazonaws.com 26 octombrie 2016 la 21:38 UTC+03 http://issuu.com/constantinescufelixgelu/docs/carte_de_rug__ciuni_pentru_evlavia__b7278f5823b19a?workerAddress=ec2-54197-19-252.compute-1.amazonaws.com 26 octombrie 2016 la 21:24 UTC+03 Azi fac chef. 26 octombrie 2016 la 21:13 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=s143JBZ_mUc 26 octombrie 2016 la 21:08 UTC+03 PC HARP My PC is a harp I touch video after video in solitary and sing songs. 26 octombrie 2016 la 21:05 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=_No4g5ZULI8 Unicef, best organization ever... 26 octombrie 2016 la 21:00 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=a69KFAdUhIk 26 octombrie 2016 la 20:53 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=hbYTBKfvGq4 26 octombrie 2016 la 20:42 UTC+03 CARTE DE RUGACIUNI PENTRU EVLAVIA OMULUI CRESTIN Volumul III Lumina in iad Felix Rian Constantinescu Lumina in iad Lumina in iad Somn zbatut in vad Ochi paienjeniti fereastra in chit. MAMA SI SPIRITUL Trec anii copilul este mare parintii se casatoresc a doua oara Mama cu baticul pe frunte se gandeste la pruncul avortat Taticul priveste frescele, Bizant, cultura Tristul preot ii da cuminecatura Vai sa bei sange, ce barbar Ce uraciune in dumnezeiescul har. NEBUNUL Nebunul plange otet in sange Batjocorit si de tata nu-l iubeste nici o fata Se roaga langa tableta si nu face nici o cheta Dar-ar domn sa mor curand sa putrezasc in mormant. NONDORINTA Dorinta ucisa inainte de primul sarut nondorinta asemeni cerului greu de pietre cosmice neiubire in mortii nostri de fiecare zi - si noaptea pe o alta planeta... ADOLESCENTI PARINTII Devin parintii adolescenti fete rebele si rebeli fara cauza ne devin parintii copii vorbind cuvinte Parcele si Moirele privesc implacabil din stele indepartate vom deveni si noi adolescenti si copii. INVOCATIE IRLANDEI Te chem Irlanda din privire din tacerea bunicii mele in lacrimile verzi de roua pe camp Si pe camp te astept Irlanda pentru ca eu sunt intreg acest tinut Venit pe caii cu ochi de fier pe drakkarele vantului voi pleca in bejenie. Pendula cosmica Manufacturam o pendula cu mai multe greutati in sfere vidate umplute cu gaz sau lichid sau metal lichid de diferite greutati de la unitati de ordinul gramelor la kilograme. Teoretic daca i se inlocuiesc greutatile pendula ar trebui sa poata masura si timpul Pamantului, al Lunii, al lui Marte sau Jupiter. Sapte miliarde de guri Sapte miliarde de guri Mancand in tacere Painea obidei si sangele singuratatii in gari in ospicii in varfurile zgarienorilor mancarea anonima unindu-ne ca o impartasanie. Parlament si spital, decembrie 2016 Partidele politice fac promisiuni utopice iar copii handicapati si bolnavii psihic din Romania traiesc conditii de gulag in regim de exterminare. SFARSITUL LUMII VA VENI AZI Spitalul de psihiatrie era la fel ca acum optzeci de ani ca si la scoala eram singurul care nu ma distram tigari, bere, femei, vin, case cautate, ocari, paine si bani multi. Era frumos doctorii cu asistentele personalul bolnavii intre ei Sfarsitul lumii va veni cand spitalele vor fi bordeluri si manastirile case de sodomie. Sfarsitul lumii va veni azi. 2014, 2015? Chemare a Sfintei Ioana
d'Arc în ajutorul soldatului Isus Maria Rege al Angliei vin înaintea ta Fată a lui Isus, a Franței și Mariei care ai învins pe cumplitul rege al Angliei și îți cer ajutorul în bătălia mea de azi (se spune bătălia) ajută-mă pe mine și superiorii mei să învingem fie și de a fi să murim dar tu ai putere împreună cu Maria Virgina Domnului și Isus Fiul Domnului for să ne mai ții în viață o zi îți mulțumim și ne punem săbiile inimilor înaintea ta Martiră a Bisericii și Sfântă a Îngerilor. Amin. MEIN WAHNSINN Lumea sah pe chip carte de gramatica in ochi Stiinta logicii... predica de sfanta miercuri seara in carte scrie ca sfantul petru a auzit cantand cocosul a doua oara si a iesit afara si a plans cu amar eu isus am avut multi prieteni. unii m-au parasit pentru bani. pentru acestia smerirea mea e o uraciune. altii m-au parasit pentru lume. pentru ei plansul meu e ceva respingator. altii m-au parasit pentru intuneric. pe acestia doar dumnezeu ii poate patrunde. de trei ori s-au lepadat de mine in noaptea patimii. cocosul canta in fiecare dimineata. isi vor sfarama inimile vreodata in plansul adevarat al domnului? EU ZEITA ISTORIEI Nero in purpura Augustus Palatul in flacari In timp Irod suparat Pe dialectica Incendiata Zeita istoriei. IMN DURERII Sfanta Durere Care ne vii Din morti Si parinti Cadem inaintea Ta Tu esti ingerul Fara mila Ne inchinam Si murim Dupa aceea doar Dumnezeu Ne va trezi Sau tu. Amin. Mihai Animalul Inghiontit Când tatăl meu nu mai știa unde să mă pună la adăpost de potera roșie. Motto To kill a mockingbird Harper Lee Mihai s-a reincarnat nu i-a mai spus nimeni Eminescu intr-un caine obosit s-a culcat linistit la el acasa si s-a trezit intr-o cusca inghiontit brutal iar si iar in urlete imbranceli si brutalisme de caminar se tot intreba este D-zeu? RAPED VIRGIN Motto "...zamislita fara de pacat..." Rugaciunea rozarului Virgin Maria Sacred Maria Sinless Conceived Blessed Believed. DOINA Pasare indurerata fara mama fara tata mergi in lume fara nume si iubire amagire. Lui Felix Mutul zeul Isus peste Felix pacatos vorbeste... RATATUL Who made you blind, UN? Kashmir Voice De ce nu sunt un mare scriitor de ce nu sunt citit la radio de ce stau la tara si nu dau autografe in Belgia si America in Paris si Tokyo de ce nu mi se publica operele in tiraj de masa ori editii bibliofile cu filigranul semnaturii de ce nu apar in ziar de ce nu se scriu studii critice de ce nu sunt bagat in istoria literaturii de ce nu sunt un mare scriitor? PC HARP My PC is a harp I touch video after video in solitary and sing songs. 26 octombrie 2016 la 20:34 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. o zi... 26 octombrie 2016 la 20:13 UTC+03 Oamenii care se opresc să mănânce carne cântă mai frumos și mai cristalin. 26 octombrie 2016 la 19:25 UTC+03 predica de sfanta miercuri seara in carte scrie ca sfantul petru a auzit cantand cocosul a doua oara si a iesit afara si a plans cu amar eu isus am avut multi prieteni. unii m-au parasit pentru bani. pentru acestia smerirea mea e o uraciune. altii m-au parasit pentru lume. pentru ei plansul meu e ceva respingator. altii m-au parasit pentru intuneric. pe acestia doar dumnezeu ii poate patrunde. de trei ori s-au lepadat de mine in noaptea patimii. cocosul canta in fiecare dimineata. isi vor sfarama inimile vreodata in plansul adevarat al domnului? 26 octombrie 2016 la 17:32 UTC+03 SUBIECT DE POVESTIRE TITLU ELEVUL HERTAN Un elev al tatalui meu la scoala santierului din Brazi, Hunedoara, in anii 70-80, un baiat refugiat din Herta ocupata si anexata de sovietici, care semana cu Mihai Eminescu. TEMA Geistul bucovinean. PERSONAJ ? Hertan. 26 octombrie 2016 la 17:19 UTC+03 EU ZEITA ISTORIEI Nero in purpura Augustus Palatul in flacari In timp Irod suparat Pe dialectica Incendiata Zeita istoriei.
26 octombrie 2016 la 17:00 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Dominican Sisters of Mary, Mother of the Eucharist. 26 octombrie 2016 la 16:55 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Liviu Dragnea. 26 octombrie 2016 la 16:51 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de TobyMac. 26 octombrie 2016 la 16:50 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 26 octombrie 2016 la 16:49 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Dominican Sisters of Mary, Mother of the Eucharist. 26 octombrie 2016 la 16:45 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nelson Mandela. 26 octombrie 2016 la 16:39 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 26 octombrie 2016 la 16:37 UTC+03 IMN DURERII Sfanta Durere Care ne vii Din morti Si parinti Cadem inaintea Ta Tu esti ingerul Fara mila Ne inchinam Si murim Dupa aceea doar Dumnezeu Ne va trezi Sau tu. Amin. 26 octombrie 2016 la 16:17 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 26 octombrie 2016 la 15:59 UTC+03 Mi-am facut leac de iarna la picioare din nuci intregi - btw, scot abur mult - plus alte buruieni, otet de mere verzi, coji de nuca, un catel de usturoi si un mar intreg, si mi-a prins foarte bine dar tatei nu. Azi am ascultat toata ziua descantece crestine la smartphone si s-a linistit. Scopul vietii este pazirea mintii. 26 octombrie 2016 la 15:36 UTC+03 Ma aseman mult cu Apostolul. Viata mea a fost un apostolat in hula, o preotie spurcata, o profetie prigonita, un gulag perpetuu, o detentie fara alin ori sfarsit, o copilarie asuprita, un crestinism respins de crestinism datorita pietrei mormantului si votului de saracie, castitate, supunere, si pentru Maria. Aceasta este deviza mea, PENTRU MARIA. 26 octombrie 2016 la 15:21 UTC+03 Mihai Animalul Inghiontit Când tatăl meu nu mai știa unde să mă pună la adăpost de potera roșie. Motto To kill a mockingbird Harper Lee Mihai s-a reincarnat nu i-a mai spus nimeni Eminescu intr-un caine obosit s-a culcat linistit la el acasa si s-a trezit intr-o cusca inghiontit brutal iar si iar in urlete imbranceli si brutalisme de caminar se tot intreba este D-zeu? 26 octombrie 2016 la 15:13 UTC+03 RAPED VIRGIN Motto "...zamislita fara de pacat..." Rugaciunea rozarului Virgin Maria Sacred Maria Sinless Conceived Blessed Believed. 26 octombrie 2016 la 14:47 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Savvy Simon. 26 octombrie 2016 la 14:38 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 26 octombrie 2016 la 14:09 UTC+03 Cel mai mult am invatat in viata de la fratele Ionel, un om care nu a spus o predica in vremea mea. Poate am aplicat invatatura la conditiile mele de viata. Mai mult nu mai spun. 26 octombrie 2016 la 13:22 UTC+03
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de United Nations Human Rights. 26 octombrie 2016 la 13:20 UTC+03 DOINA Pasare indurerata fara mama fara tata mergi in lume fara nume si iubire amagire. 26 octombrie 2016 la 13:13 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 26 octombrie 2016 la 13:11 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de The New Yorker. 26 octombrie 2016 la 13:09 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 26 octombrie 2016 la 13:06 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de The Idealist. 26 octombrie 2016 la 13:02 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 26 octombrie 2016 la 13:02 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 26 octombrie 2016 la 12:56 UTC+03 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 26 octombrie 2016 la 12:54 UTC+03 Zi de carcera. Tortura si ancheta. 25 octombrie 2016 la 23:04 UTC+03 Okay, now i m gonna make it friends night. Until i got to sleep. 25 octombrie 2016 la 23:00 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=NxANOQi9e_o Blaga... 25 octombrie 2016 la 22:51 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=aIXyKmElvv8 Brain cells and God. 25 octombrie 2016 la 22:43 UTC+03 Nu vreau să vă induc în eroare. Ich bin Catholicus. Dar asta nu înseamnă că nu o să vin. Ca un copil. 25 octombrie 2016 la 22:41 UTC+03 Unamuno, Don Quijote și Biserica Am citit o carte de care majoritatea celor din lista mea nici nu au auzit. Am citit și eu puțin din ea mai demult. O carte de Unamuno cred, despre Don Quijote. Spunea că faptele lui Quijote voiau să îi demonstreze lui însuși bunătatea sa. De aceea era nebun. Alb. 25 octombrie 2016 la 22:18 UTC+03 ”A new world is emerging” Pe primul meu cont de facebook am ca imagine un microscop japonez Tasco. Și am un microscop japonez Tasco. Dacă cineva mi-a citit cărțile a văzut că mă asemăn mult cu un microscop. Dostoievski era cam deplasat dar și el era un microscop. Înainte de el nu știu dacă a mai fost cineva. Poți învinui un microscop? Privești mărul și îți spui că e bun, și microscopul îți spune că e otrăvit. Ce faci? Când am văzut știrea violului din Steubenville am avut o voluptate profesională, a lecturii estetice, referitoare la literatura psihologic-criminalistă pe care am scris-o recent, defect profesional. Dar cum rămâne cu indiferența? Voi nu o să mă înțelegeți vreodată. Vom muri și nu o să mă înțelegeți, majoritatea. Dar cei de după noi, cei nenăscuți și cei mici și nevinovați care suferă acum întro creștinătate absurdă, vor înțelege într-o zi, înțeleg. Gestul societății de a-mi respinge cărțile înseamnă a-și distruge oglinzile. Societatea creștină e alcătuită din sfinți care se tem de polițiști. 25 octombrie 2016 la 22:13 UTC+03
Terradada Sogur Motto Steubenville rape. I don t know who did it and I don t care. But. Should we always keep pain covered? Is this virtue? In this context, the ruined work of innocent youth, are books like mine and the Bible and saga written by Christian priests and judges, bad? Everytime it doesn t matter, until it happens to you. Who is not guilty? 25 octombrie 2016 la 22:09 UTC+03 https://www.youtube.com/watch? v=hNaPpsmtxlU&list=PLfdqBJ5Vc32fAl46zYSLXYyTQvNcpURNB 25 octombrie 2016 la 22:03 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=-bvQytbWJiE 25 octombrie 2016 la 21:59 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=-BouLmmQZyg 25 octombrie 2016 la 21:51 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=P21GjA3t2CQ 25 octombrie 2016 la 21:48 UTC+03 Cu adevărat, tu ești fiul lui Dum nezeu. 25 octombrie 2016 la 21:45 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=pa4r8oSvY5A 25 octombrie 2016 la 21:38 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=C7K-NwMrCR8 25 octombrie 2016 la 21:33 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=k3M2lcfw3V4 25 octombrie 2016 la 21:27 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=4122QTTij-Y 25 octombrie 2016 la 21:26 UTC+03 Videoclipuri sobornicești din ținutul Ghenazaretului... 25 octombrie 2016 la 21:05 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 25 octombrie 2016 la 21:04 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de PTSD Support And Recovery. 25 octombrie 2016 la 20:45 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 25 octombrie 2016 la 20:14 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Haiku & senryū. 25 octombrie 2016 la 20:12 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 25 octombrie 2016 la 20:10 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 25 octombrie 2016 la 20:07 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 25 octombrie 2016 la 20:02 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Nicoleta Stanciu Heia. 25 octombrie 2016 la 18:53 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Nobel Prize. 25 octombrie 2016 la 18:38 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 25 octombrie 2016 la 18:36 UTC+03
Romanian persecution Daca nu pot sa public in Romania inseamna ca trebuie sa plec in lume pentru ca inseamna ca in Romania sunt persecutat. 25 octombrie 2016 la 18:21 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de The New Yorker. 25 octombrie 2016 la 18:06 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Steven Sassmann. 25 octombrie 2016 la 18:02 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 25 octombrie 2016 la 18:00 UTC+03 Unui scriitor mic si onorabil Onorabilul depanda, epigrame - la comanda! mititel si securist deveni epigramist... nu scuipa in apa vie epigrame-ti fac 1000. Lui Felix Mutul zeul Isus peste Felix pacatos vorbeste... 25 octombrie 2016 la 17:52 UTC+03 Domnul Huruba m-a intrebat ce ma face pe mine sa cred ca de ce imi este refuzata cartea (Povestiri si micropovestiri) de toate editurile. I-am raspuns, Mentalitatea burgheza. 25 octombrie 2016 la 17:45 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Quotes Journal. 25 octombrie 2016 la 17:42 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de The Drew Mariani Show. 25 octombrie 2016 la 17:35 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Ask A Catholic Nun. 25 octombrie 2016 la 17:29 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Raul Constantinescu. 25 octombrie 2016 la 17:10 UTC+03 Domnul Huruba mi-a mai spus ca eu nu pot veni sa-i pretind societatii nimic, sa ma publice sau sa ma asculte in ceea ce zic sau cam asa ceva, fiindca daca nu o face n-am ce sa spun, ma duc sa ma culc. Poftim cultura! 25 octombrie 2016 la 16:59 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 25 octombrie 2016 la 16:57 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 25 octombrie 2016 la 16:49 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mesagerul lui Hristos. 25 octombrie 2016 la 16:47 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio Chișinău. 25 octombrie 2016 la 16:46 UTC+03 Fear of the dark inside u... 25 octombrie 2016 la 16:34 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de GreatNews. 25 octombrie 2016 la 16:33 UTC+03 Pana la urma prietenul meu tot domnul Igna ramane. 25 octombrie 2016 la 16:31 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 25 octombrie 2016 la 16:30 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 25 octombrie 2016 la 16:29 UTC+03 I don t respect intelectuals who don t revere my books anymore...
25 octombrie 2016 la 16:21 UTC+03 See you in 1000 years. 25 octombrie 2016 la 16:13 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Viorica Vasilache. 25 octombrie 2016 la 16:11 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Saint Thérèse. 25 octombrie 2016 la 16:04 UTC+03 I-am cerut sfatul domnului Huruba in legatura cu Povestiri si micropovestiri si Terradada sogur si, printre altele, mi-a spus. "Noi trebuie sa dansam dupa cum ne cere societatea..." 25 octombrie 2016 la 15:06 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de FOCH. 25 octombrie 2016 la 15:05 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de FOCH. 25 octombrie 2016 la 14:52 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 25 octombrie 2016 la 14:40 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 25 octombrie 2016 la 14:36 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Julia Louis-Dreyfus. 25 octombrie 2016 la 14:13 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 25 octombrie 2016 la 13:41 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 25 octombrie 2016 la 13:38 UTC+03 FEAR OF THE DARK by Bruce Dickinson I am the man who walks alone and when I m walking a dark road at night or strolling through the park and when the light begins to change I sometimes feel a little strange a little anxious when it s dark fear of the dark fear of the dark i have a constant fear that something s always near fear of the dark fear of the dark I have a fobia that someone s always there. 25 octombrie 2016 la 01:56 UTC+03 Deținuții politici și religioși Ignorați, tăinuiți, în mizerie, temuți, înainte de 89, ascultați și urâți după, acum au devenit ca stelele, încât când se vorbește de Epoca de Aur și comunism aproape de numai de ei se vorbește. 25 octombrie 2016 la 01:38 UTC+03 Pentru a reveni la pastorul Wurmbrand spun că suferința are un secret prin care poate fi învinsă, orice suferință. 25 octombrie 2016 la 01:22 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Brandon Gervickas. 25 octombrie 2016 la 01:20 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=CQULeQC5WWI 25 octombrie 2016 la 01:01 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=djV11Xbc914 I prayed for a girl like her when i was a kid and i got her. 25 octombrie 2016 la 00:52 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 24 octombrie 2016 la 22:13 UTC+03
Oamenii pleacă din inerție. Mă refer la cei autentici. Cioran a plecat și atunci pleacă și ei ignorând faptul că Cioran a regretat că și-a părăsit satul. Acum pe cine îl interesează studiul sau arta, sau cărțile sau creația poate avea acces de la el de acasă și la cărți, și la culori, documente, biblioteci, arhive, nici o arhivă nu se compară cu arhivele online. Se poate creea sau gândi, tehnic vorbind, la cel mai înalt nivel aproape în orice sat. Oameni ca Ion Andreescu s-au întors la sat și în provincie. Și o lume întreagă e pierdută pentru câteva megapolisuri pline de smog și plebe. 24 octombrie 2016 la 21:25 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=7IiLZ0dvDWU 24 octombrie 2016 la 20:30 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=QI9oea1ePDw 24 octombrie 2016 la 20:20 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=7AMjspU054c 24 octombrie 2016 la 20:00 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 24 octombrie 2016 la 19:16 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Rumi. 24 octombrie 2016 la 19:11 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Cukierski Family. 24 octombrie 2016 la 18:25 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 24 octombrie 2016 la 18:11 UTC+03 To my Rapist It cannot be, I tell you... Maitreyi Devi I like to sit still after bath naked and peaceful pumping the milk of my blood in my feet without you getting your kicks on me because sex is sensucht i do it meditating so go away! 24 octombrie 2016 la 17:58 UTC+03 Likes are Freudian. 24 octombrie 2016 la 17:57 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 24 octombrie 2016 la 17:49 UTC+03 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 24 octombrie 2016 la 17:30 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 24 octombrie 2016 la 17:28 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 24 octombrie 2016 la 17:23 UTC+03 Sex Toy Beautiful princes,s Sex play sex toy and all the bad of the world in you in us in me pornstar naked Virgin holy prostitute Elaine dreamraped superb anti- christ. 24 octombrie 2016 la 17:15 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 17:10 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 24 octombrie 2016 la 16:59 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de I am a Woman of God. 24 octombrie 2016 la 16:58 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Franciscan Media. 24 octombrie 2016 la 15:39 UTC+03
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 15:35 UTC+03 RATATUL Who made you blind, UN? Kashmir Voice De ce nu sunt un mare scriitor de ce nu sunt citit la radio de ce stau la tara si nu dau autografe in Belgia si America in Paris si Tokyo de ce nu mi se publica operele in tiraj de masa ori editii bibliofile cu filigranul semnaturii de ce nu apar in ziar de ce nu se scriu studii critice de ce nu sunt bagat in istoria literaturii de ce nu sunt un mare scriitor? 24 octombrie 2016 la 15:28 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Sarcasm. 24 octombrie 2016 la 15:25 UTC+03 Imi plac pastorii care predica totdeauna necazurile altora. 24 octombrie 2016 la 15:23 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 15:12 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 24 octombrie 2016 la 15:11 UTC+03 Ma simt ca Tesla, merg numai ideile mele, numele meu nu. 24 octombrie 2016 la 15:09 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 15:08 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 15:01 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 14:41 UTC+03 Goma mai mare decat Soljenitan Scriitorii vorbesc despre Goma ca un Soljenitan roman, cand de fapt Paul Goma se afla deasupra chiar si nobelistului realist socialist, singurul cu care poate fi asemanat fiind Vladimir Bukovsky. De ce? Soljenitan a fost un bun sovietic, un bun ofiter, un bun scriitor pana tarziu la data arestarii, pe cand elevul Paul Goma a fost tinut prima data la Securitate opt zile pe clasa a zecea si exmatriculat din toate liceele socialiste sau populare sau ce erau. Soljenitan a fost un snitch, unul care a vrut sa demaste, pentru a-si razbuna traumele si iluziile pierdute, pe cand anticomunismul e in constitutia elevului Paul Goma. Si totusi turnatorul e adorat iar elevul turmentat. 24 octombrie 2016 la 14:13 UTC+03 Instinctul sexual este strans legat de agresivitate, fiind o sublimare a acestuia. Pentru a se ajunge la homo pacis este nevoie ca omul sa le depaseasca evolutiv pe amandoua intelegand ca omul nu este un animal. 24 octombrie 2016 la 14:00 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 13:55 UTC+03 "All the leaves are brown And the sky is grey I enter in a church And I begin to prey" 24 octombrie 2016 la 13:52 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 24 octombrie 2016 la 13:50 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 13:43 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 24 octombrie 2016 la 13:36 UTC+03
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 13:29 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 13:29 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 13:27 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 13:10 UTC+03 Dupa cum am vazut deja latinitatea nu inseamna numai Imperiul roman, Latinoamerica ori Filipinele, nici alfabetul latin si lapidariile. Dar cred ca intr-un fel de aleph al latinitatii gasim Roma, eterna si omniprezenta, cetatea viciului roman si a virtutii romane. Mai mult decat Parisul, Madridul si chiar Ierusalimul lui Pilatus ex Ponto Roma lui Sienkewicz este reperul intregului univers latin. 24 octombrie 2016 la 13:03 UTC+03 Let s get one thing straight... 24 octombrie 2016 la 13:02 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 13:01 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 12:53 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 12:46 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 12:38 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Sarcasm. 24 octombrie 2016 la 12:34 UTC+03 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 24 octombrie 2016 la 12:32 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 12:07 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de How you doin. Si pedofilii sunt cetateni... 24 octombrie 2016 la 11:39 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Demetra Vlas. 24 octombrie 2016 la 11:33 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 24 octombrie 2016 la 11:27 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Mircea Cartarescu. 24 octombrie 2016 la 11:25 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Sorin Daniel Tic. 24 octombrie 2016 la 01:35 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Flavio Prisco. 24 octombrie 2016 la 01:30 UTC+03 Colectia si Anticarul O colectie de bani Vechi sau straini Si un ban de aur Cu Libertatea elena pe ambele fete. Ultimul ban Anticarul nu e intelept Imi spunea mama. 24 octombrie 2016 la 01:10 UTC+03 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link.
23 octombrie 2016 la 21:28 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=Bwj6QtQ-jhY 23 octombrie 2016 la 21:11 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=Qq4j1LtCdww în contextul Vatican vs. Washington D.C. 23 octombrie 2016 la 19:51 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=-LnVqkwSRbc 23 octombrie 2016 la 17:29 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de The New Yorker. my baby s got a secret... 23 octombrie 2016 la 17:14 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 23 octombrie 2016 la 17:09 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 23 octombrie 2016 la 16:57 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 23 octombrie 2016 la 16:08 UTC+03 CEARTA SI RUNAWAY TRAIN Certurile pornesc de sus in jos. Parinti fara repere morale, care nu le-au avut niciodata, mame necredincioase, atee, ignorante, supuse si adesea criminale si tati ca niste mistreti cu colti de argint care se maltrateaza reciproc in spatele unei usi dincolo de care sta copilul de doi ani, iar apoi cand acesta mai creste incep sa-l tortureze si pe el in fiecare zi pentru tot restul vietii in viata si amintire. Acestia sunt parintii, aproape orice parinti. 23 octombrie 2016 la 16:00 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Theodor Paleologu. 23 octombrie 2016 la 15:51 UTC+03 RUGACIUNE Doamne n-ai avut mila de mine Te-ai purtat ca si c-un caine Pentru cum tu te-ai purtat Singur tu te-ai rastignat. 23 octombrie 2016 la 15:02 UTC+03 ISTORIA LATINITATII UNIVERSALE MOTTO CAVE CANEM. Mamei mele doamnei profesoare de latină-greacă Viorica Ciucean. I PROLEGOMENE PENTRU ISTORIA LATINITATII UNIVERSALE „Copilul creștea și se întărea în duh; el a rămas în pustiu până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.” Evanghelia după Luca Poate aceste pagini scrise in proverbe nu vor fi extrem de intinse dar vor reflecta un material istoric imens. Imi incep prima carte asupra ORBI LATINAE cu o aplecare asupra cartii lui Vergilius. Daca Horatius a scris constitutia epigrafica a universului latin, iar Ovidius i-a doinit dorul, Vergilius i-a rostit basmele originii, triada tragicilor greci mutandu-se in rabojurile gandirii latine. In Romania moderna corespondentul lui Vergilius e Nicolae Iorga. Indiciile Eneidei ne spun ca triburile italice din care avreau sa se distinga latinii au venit pe mare nu pe continent din munti si Dalmatia. Nu au venit prin Carthagina, marele lor inamic se pare dintotdeauna, nici prin fenicieni parintii punilor, ci prin greci in contextul religiei Citereei in vidul de putere dupa apocalipsul Troiei si invadarea Asiei Mici de noi populatii indo-europene dinspre Iran viitorii romani adusi in coloniile grecesti din sudul Italiei de corabii grecesti. Cei care au luat numele de latini au colonizat pana si patria, Italia. Profetul Daniel împreună cu YHWH au văzut în latini cea mai mare civilizație a lumii, vârsta de fier a omenirii, cu bunele și relele ei. Se poate spune că profeția lui Daniel despre civilizația despre care și Isus din Nazareth a spus Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, s-a adeverit în mare parte, urmând ca prin Novus Ordo Seclorum să se înființeze o nouă cultură eleno-latină pe întreg Pământul, de care va depinde
doar de om dacă va fi o republică decentă ori un imperiu degenerat. În prima imagine vedem o hartă a țărilor care se autodenumesc latine în ziua de astăzi, cu sensul de hispanice, pe lângă țările Portugaliei ne arătate pe hartă. Lista țărilor hispanice este următoarea, Spania, Guineea ecuatorială, Mexic, Cuba, Republica Dominicană, Puerto Rico, Guatemala, El Salvador, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Chile, Bolivia, Argentina, Paraguay, Uruguay. Sierra Leone din Africa aparține culturii portugheze. În harta doi avem un plan al afestei culturi mondiale. Portugalia, Insulele Capului Verde, GuineeaBissau, Sao Tome/ Principe, Angola, Mozambic, Macao, East Timor, Brazilia. Portughezii au mai avut portul liber Goa în India. Sierra Leone a fost descoperită de portughezi dar datorită cruntului comerț de sclavi portughezi în lupta pentru eliberare creolii susținuți de popoarele mende și temne au intrat în cultura britanică fiind azi stat independent de limbă engleză. Nu trebuie neglijată latinitatea, hispanică, italică, europeană, portugheză a Statelor Unite și a megastatelor moderne anglosaxone. Deasemenea există țările latine francofone. Franța, Elveția, Belgia, Luxemburg, Monaco, Burkina Faso, Mali, Niger, Ciad, Senegal, Guineea, Togo, Benin, Cote d'Ivoire, Camerun, Republica Centraficană, Djibouti, Rwanda, Burundi, Republica Democrată Congo, Gabon, Congo, Guineea Ecuatorială, Seichelles, Insulele Comore, Vanuatu, Canada. Pe harta a patra avem țările romanice europene., Pe lângă statele menționate deja, vedem Italia cu Sicilia și Sardinia, Corsica franceză, pământul friulan, Elveția reto-romană, România Mare mergând cu limba română mult dincolo de Nistru și deasemenea în teritorul din acte al Ungariei, îngăduit de Franța ca o concesie după primul Război mondial, Banatul sârbesc cu Voivodina și Timocul, o regiune destul de întinsă, Aromânia aromânilor, desemenea întinși pe un teritoriu relativ mare, ostroavele meglenoromânilor și istroromânilor. Se pune întrebarea justă de ce judecătorul Pilat l-a executat pe Isus știind rațional că e nevinovat și dacă latinitatea poate fi mântuită. Chiar și în credință nu ești ținut mereu în trâmbițe și acorduri de chitară la foc, ci Biserica îți cere să stai în singurătate și reculegere, cu Dumnezeu nu cu oamenii. Chiar și Cristos, latin, e mult mai dur decât cetatea tare a lui Martin Luther și trilogia lui Jean Calvin. De asemenea e interesant că în latinitate răstignirile nu au încetat. Au devenit însă ritual-artistice, ca în miracolele și misterele medievale, și deasemenea penitențele misticilor și alle flagelanților, și deasemenea în toate Răstignirile cu donatori și troițele lumii. O cultură războinică prin excelență, pentru care și religia și arta și cultura e un război și o știință a războiului, o virtute militară. Deasemenea latinitatea a fuzionat și a influențat fiind influențată orice cultură a pământul în special cea germanică. Există un tablou preromantic care le înfățișează pe Germania și Italia ca două prietene stând una lângă alta în peisaje specifice, iar Germania mereu a privit către Italia, și nu doar Germania, ca fiind sursa noului cu mult înainte de pictorul Giotto, papalitatea fiind o autoritate unică în creștinismul universal. Urmează întrebarea, logică, ce a făcut tribul acesta italic de un așa mare impact global. Ei erau niște militari ordinari totuși, nu Isus din Nazareth și a sa Evanghelie. Eu cred că tocmai gândirea lor epigrafică, rațiunea caracteristică, limba matematică, paideuma logică; lumea are nevoie de toate acestea. Un singur popor respinge latinitatea, autoexcluzându-se din ea. Acest popor este poporul iudeu, și din păcate respingerea, la nivel religios însă, este reciprocă. Pentru evrei Reforma și neoreforma este o adevărată binecuvântare. Aceasta doar ca paradigmă de viața, ca noua Romă, pentru că în plan cultural tot latinitatea în parte este Colhida. Papalității i se reproșează autoritarism religios și bisericilor latine antisemitism, ceea ce în parte e adevărat. Dar și în prezența unor papi ca Ioan II, Ioan I, Giovanni XXI, Pius XII Romei i se resping întâmpinările. Cum de asemenea și unor evrei extrem de luminați, aparținând noii era ca Jerry Seinfeld pentru a numi doar unul atât catolicii refractari cât și sioniștii le retează încercările de sinteză și le
neagă meritele. Faptul că lumea latină primează asupra celei anglosaxonme e că în cultura anglosaxonă mereu apare fata, un mecanism oarecare și bad guyul lucrul ironizat și de serialul yankeu-idiș Seinfeld. În aceasta virtutea romană, de marmură, este mai puțin probabil de a fi pătrunsă de corupția universală. În cartea mea după jumătatea de mileniu de Reformă, următoarele cinci sute de ani vor fi catolice, un creștinism mai epigrafic. Latinitatea și restul lumii nu se înțeleg. Occidentul propovăduiește frumusețea obsesiv păcatului, în timp ce Roma eternă știe că doar virtutea e cea mai frumoasă. Fără a cădea în fascism este evident că latinitatea este superioară culturii anglo-saxone, singurul vârf al britilor peste Dante, Petrarca și sonetul italian fiind Parlamentul englez și acel Hyde Park, în esență năzuințele lui Dante instituite. Dar nu este niciodată momentul pentru a ne bate cu pumnul în piept, pentru că după cum a înțeles cultura Canadiană, civilizațiile trăiesc într-o familie a oamenilor. Dar e păcat că oameni ca românii nu înțeleg limba română și nu o cultivă, mai ales profesioniștii, dimpotrivă în sistemul de învățământ românesc, latina, această știință a logicii, fiind o Cenușăreasă tot mai persecutată în contextul în care un popor întreg își pierde sufletul, depersonalizându-se. 22 octombrie 2016 la 21:29 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=av3L-iM5g7A 22 octombrie 2016 la 21:26 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=9DJjv3orIIo Fata de la debit. 22 octombrie 2016 la 21:22 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=a6kMUn6t0Nc 22 octombrie 2016 la 21:19 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=bx1Bh8ZvH84 22 octombrie 2016 la 21:16 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=bn5TNqjuHiU 22 octombrie 2016 la 21:13 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=SiPl3rQZ6f0 Patriarhul Nicanor și Black Dog. 22 octombrie 2016 la 21:09 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=ZWmrfgj0MZI 22 octombrie 2016 la 21:04 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=wqCpjFMvz-k 22 octombrie 2016 la 20:58 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=0qS-nPvf3FU 22 octombrie 2016 la 20:49 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=nM__lPTWThU Crăciun 2015 - Până după ziua morții mamei 2016. 22 octombrie 2016 la 20:29 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=MX4BWeCYuFo prizonierilor, dezrobirea, celor prinși de război, eliberarea 22 octombrie 2016 la 20:25 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=h_Sw6by7pig 22 octombrie 2016 la 20:21 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=CwED4C5FJuo 22 octombrie 2016 la 20:18 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=pkTF5DRBxpI 22 octombrie 2016 la 20:13 UTC+03
https://www.youtube.com/watch?v=Q6omsDyFNlk Just admitting a man is beautiful doen t necessarily make you a homosexual. ... I use to love my baths. 22 octombrie 2016 la 20:04 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=1Gd7CzieGB4 22 octombrie 2016 la 19:53 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=m_9hfHvQSNo 22 octombrie 2016 la 19:47 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=RqQn2ADZE1A 22 octombrie 2016 la 19:42 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=IzAO9A9GjgI 22 octombrie 2016 la 19:39 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=TT8o1fvTB5Q 22 octombrie 2016 la 17:39 UTC+03 Am visat patru fapturi ceresti cu un staff ceresc am trecut pe la ele in calatoria mea, erau niste femei, niste doamne mari si luminoase care mi-au zambit si mi-au vorbit si le-am spus ca ma duc acaaa si cred ca ma voi intoarce. Aveau o firma de ceva, o farmacie cred. 22 octombrie 2016 la 17:16 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 22 octombrie 2016 la 17:07 UTC+03 EGENEZA Si omul a spus, Sa fie pixel. Si a fost pixel. 22 octombrie 2016 la 14:29 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 22 octombrie 2016 la 14:24 UTC+03 Am citit azi cand m-am trezit din Moment. Eu cred ca e o carte buna, poate cea mai complexa carte a mea. Tata nu a vrut sa o publice si mai ales nu in forma care e si un an de zile din 2015 mi-a numit-o carte de poncifuri si kitsch.De fapt e un abecedar al poeziei. 22 octombrie 2016 la 02:30 UTC+03 Sper că v-au plăcut poveștile mele. Acum mă duc să mă culc pentru că sunt varză. 22 octombrie 2016 la 02:28 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Ioan Ivașcu. 21 octombrie 2016 la 22:37 UTC+03 CLUJ 2000-2003 (Micropovestiri) Motto „Doamna Cesereanu ce e cu cartile acelea magice ale dv.? Intreb doar pentru ca mi-e frica sa le citesc. A fost o mare surpriza, neplacuta, sa constat la venirea la UBB ca exista oameni care se ocupa cu magia si cu alte blestematii. Dumneavoastra sunteti nepoata bunicilor dumneavoastra insa. Iertati-mi comentariul prost dar eu is nascut din coasta de munte. Îmi place • Răspunde • 13 ore • Editat Ruxandra Cesereanu Ruxandra Cesereanu Dacă vă referiți la cărți magice vorbind despre literatură, literatura e o formă de magie, strict metaforic vorbind. Nu văd ce altceva ar mai trebui spus :))) Nu-mi mai place • Răspunde • 1 • 7 ore Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Vorbeam mai mult in gluma, dar dupa experienta avuta la Litere trebuie sa va marturisesc ca nu v-am citit nici pe dumneavoastra, romanul Nebulon cred ca ii zice. Dumneavoastra sunteti vocea lirica a Clujului romanesc ceea ce e super. Îmi place • Răspunde • 7 ore Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Îmi place • Răspunde • 7 ore Ruxandra Cesereanu Ruxandra Cesereanu Nebulon e o carte de povești :))) cred că nu vi se potrivește, într-adevăr ! Îmi place • Răspunde • 7 ore Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Ma gandesc poate scriu si eu o povestire, un fel de argument anselmian. Dar cum spune Kramer ar trebui sa scot cateva lucruri din subconstient. Singurul
lucru rau la magie e ca exista. Maria sa va fericeasca... Îmi place • Răspunde • 6 ore Ruxandra Cesereanu Ruxandra Cesereanu :)” Ruxandra Cesereanu, Facebook account public comments Clujul meu a început, deși prima dată am fost în pelerinaj cu mama și biserica în 98, în anul 2000 la ușa de intrare a Bubei în altercația cu Toxic care m-a convertit la punkism. Atunci a început era postcâne în sufletul meu care a durat până în octombrie 2003 când am avut prima încercare de suicid și doamna doctor Vădan văzând să nu se poate înțelege cu mine ma ținut cinci zile la închiși la Zam. Cam acesta e circuitul de la Nicula la Zam și înapoi. (Dependență. Niște tineri curați se iau unii după alții să bea sau să se drogheze, sau îi îndeamnă alții ca să le ia banii, și apoi sfârșesc prin spitaluri bolnavi cronici. Nu se mai pot înțelege cu familia, la orice vârstă și mor acolo, și mulți beau spirt medicinal. Sau când eram la Cluj îmi plăcea să am ace de siguranță pe mine. Odată eram la Casa de cultură a studenților, ieșeam din clădire și mi s-a desfăcut un ac de la lesa de câine ce o purtam la blugi și îmi amintesc expresia speriată a fetei ce intra și m-a văzut cu acul desfăcut în mână. Credea că vreau să-i dau SIDA.) Dar poate mai întâi trebuie să specific un eveniment inclasificabil prin care am trecut la Cluj, LA FACULTATE, mi s-au făcut vrăji de către doi colegi de clasă, Regie de Teatru, plus alte persoane care îmi apăreau în vise. În anul 2001, de prin octombrie am început să visez urât și îmi visam unul din colegi și ca să mă exprim banal aveam vise urâte. Mă lăsasem de băutură în vara aceea, Glad încă mai era prieten cu mine și tocmai fuseseră doborârile blocurilor gigantice din America. Mama m-a sfătuit să mă rog și după un timp am început să mă rog și să postesc, îmi amintesc că citeam noaptea la Hațeg Lacrimi și sfinți și mi-am atârnat mâinile de ușă. După un timp, cum îmi amintesc a început să îmi apară și cu alte persoane, chiar îmi amintesc o colegă din an mai mare, poate anul 3 de la Actorie pe care am visat-o că îmi bătea la ușa de la Hațeg cu un păr foarte mare. Visele erau felurite, dar pentru că aveam o atitudine ortodoxă, în general eram chinuit. Atunci nu eram așa de credincios și am avut un vis în care niște fete mai mari au venit la mine și una m-a întrebat care e puterea sau secretul meu. Eu am zis ceva de genu. Și a zis nu e asta. Și mi-a arătat pe o foaie de hârtie cu numere și cuvinte, ”7. Gott”, eu am zis nu și după aceea au început să mă chinuie. Sunt multe lucruri pe care aș putea să le spun despre whatever, dar nu vreau să vorbesc. Oricum o colegă care îi plăcea de mine s-a împrietenit cu colegul acesta și l-a însoțit în vrăjitoriile lui. După aceea eu am plecat, nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea. La un moment dat am mers la școală în curtea catedrei de teatru și erau doar ei și cum aveam pe cămașa verde cu negru, pătrate, de la mama, numai ace de siguranță, ea mi-a cerut un ac. Mai mult nu știu să spun. Oricum colegul acela s-a bucurat că i-am dat acul. Eu l-am dat conștient că nu au ce să-mi facă, cum gândesc eu de obicei. Apoi am mers acasă, tot timpul Clujului am mers foarte des că mă apuca dorul, am visat că am mers la o casă albă, casa aia era cumva sala de repetiții a catedrei, și acolo era el cu alții, nu știu cu cine, și el a venit la mine și mi-a spus nu știu ce și eu i-a spus că ce are cu mine că eu nu am nimic cu el și el mi-a spus că vrea ca eu să plec că dacă nu mă va omorî, asta era ideea. În tot timpul ăsta am avut vise urâte și un disconfort, o sater de disconfort în somn, mă apuca somnul ziua și la un moment dat am avut vise așa de urâte că am, mers cu mama la Părintele Mihăiescu și i-am povestit un vis încât Părintele i-a spus mamei mele că Da, băiatul e vrăjit. Un preot greco-catolic m-a sfătuit să merg la psihiatrie la Cluj pentru că maltratasem un băiat în cămin în XVI, noaptea, și m-am dus și apoi am mers acasă și în noaptea de anul nou am făcut strigare și i-am spus numele și i-am spus ce ai cu mine că eu nu am cu tine nimic și de atunci n-am mai avut nici un vis dar deja eram pacient. Și somnul neurolepticelor, incapacitatea mea pentru conflict dramatic și dorința de a fi departe de un mediu gay și un Babilon corupt și alienat m-au făcut să mă întorc acasă cu simpla dorință de a scrie cărți, de unul singur. Cel mai bun om al Clujului a fost
Nelu, băiatul care mi-a dat like la pagina aceasta un student la română din satul Moisei, am stat amândoi în cameră un an din 2000 până în 2001 în camera 137, etajul șase, Hașdeu. El afară de încă unul care a venit mult mai târziu, a fost singurul cu care nu m-am bătut și pe el nu aș fi putut să-i dau cum se zice. Eu aveam experiențe groaznice cu camerele de băieți. Nu vreau să fac burtologie în cartea mea, dar el e un poet, un suflet ales, și nu a fost niciodată cazul nici măcar în anii aceia negri pentru mine. După aceea, anul următor parcă, el stătea în Dâmbul rotund pregătindu-se pentru licență cred, sau era un an după, și am fost la el și mi-a citit o poezie care a fost o revelație pentru mine, cu chemarea iubitei la vânătoarea de fluturi sub pat. Cred într-adevăr că e cea mai bună poezie a generație noastre, gheizerul nostru liric, o poezie care face din Maramureș o adevărată Montana, încă nedescoperită. În acela an mergeam amândoi la catedală, unind nordul și sudul transilvan sub aceeași cupolă gravată cu porumbelul Duhului Ortodox. Ca să trec la un cu totul alt subiect ce am învățat de unul singur anul acesta, 2016 este că studenții, mulți, cei fără dimensiune morală, ca să trăiască, să se distreze să își treacă examenele dau și se prostituează. E o lume plină de perverși ca în Taxi Driver de Martin Scorsese. Fiecare vrea ceva. Alt băiat bun a fost Maru. Fără Maru în unele nopți nu știu ce m-aș fi făcut. Când mă asupreau cei de la etajul cinci, din cameră, Marius, nevastă-sa jidancă, Mao, băiatul ăla din anul întâi care vorbea cu cei din comitetul căminului, în unele nopți când îmi era prea greu mergeam la Maru în Zorilor din Hașdeu și dormeam pe un covor făcut sul. M-a primit de fiecare dată, mi-a dat și mâncare și el și Radu, când mai venea Radu și mai făcea mâncare. Au fost buni cu mine. Mi-au făcut poze frumoase. Maru zice că nu crede în Dumnezeu, dar eu cred că Dumnezeu a potrivit să fie aproape de Hașdeu. Truică în schimb nu trebuia să-mi asuprească actorii, dar poate și asta a fost potrivit de Dumnezeu. Alt lucru care iubeam la Cluj erau bisericile. Mergeam în toate cum merg oamenii la mal și stăteam acolo singur sau aproape singur. La biserica de pe Matei, cea de la Clopot, la Catedrala ortodoxă, mai puțin la cea cu statuia mediavală a Sfântului George, dar mergeam la statuie des, mă plimbam pe străduțe, mergeam mult în Mărăști pentru că seamănă cu Deva, și acolo e o biserică cu o raclă cu o femeie cu un craniu în mâini, probabil Magdalena, mă gândesc acum, am, bătut Clujul cu piciorul în toate părțile, am mers până la ultimele blocuri sau până unde garduri de sârmă din susul Someșului nu te lasă să ajungi la apă. Față de băiatul acela Skinhead am complexul supraviețuitorului, pentru că el meureu mă vedea mergând la biserica de pe Matei și i-a spus cuiva că merge în iad, asta a fost determinarea lui. Mă simt foarte vinovat. Iar în 2002 cred la Hațeg a murit Roxana. Mia- spus când am venit odată de la Cluj, ”până mă mut în cimitir.” Eu am un tatuaj de prin primăvara lui 2001 pe gât, spatele gâtului pe care scrie I HOPE WE DIE. Eu am scris o popoziție filozofică dar se pare că oameni ca Skinhead și poate și alții au luat-o în serios. E ciudat cum cea mai frumoasă amintire a mea e și cea mai tristă, Roxana Popa. Scriu pentru că poate voi face Alzheimer întro zi. M-am tot gândit în acest timp, inconștient și conștient, ca și cum i-aș fi dat moartea cu buzele. M-a iubit și pe mine cineva, Huckleberry Finn. Mentalitatea burgheză omoară copiii. Cam toți părinții își doresc pentru copii lor mai bine vieți distruse dar cu bani, și mulți copii mor într-un fel sau altul. Iar pentru mine nu mai rămâne decât Maria. Îmi amintesc că era o fată foarte deșteaptă. Și mama mea a spus asta. Îmi pare paradoxal că o fată de inteligența Luizei face așa ceva pentru a poor boy like me. Eu așa cred că a fost, dar nu pot să înțeleg. Întotdeauna am crezut că pe mine nu mă poate iubi nimeni. Se pune întrebarea unde ar ajunge o societate romantică și cum ar fi o societate în întregime materialist idealist burgheză? Baptiștii au o cântare, Dor de cer. Eu cred că Dor de cer înseamnă dor de moarte. Dorul de moarte e înnăscut în oameni, iar unii, cei atinși de ea, prefac moartea în artă, comme moi. Cum ar fi fost dacă pe gâtul meu ar fi scris BROTHER SUN SISTER MOON?
Moartea este o problemă, un lucru foarte profund care nu poate fi nici gândit superficial. În antichitate romanii au luat pe corăbii adolescenți iudei să îi facă sclavi în Roma. O parte din ei s-au aruncat în Mare înainte de ajungerea în Italia pentru a nu fi înjosiți iar rabinii evrei ai tuturor talmudurilor și comentariilor până azi i-au numit martiri. Nu vreau să scriu alt numinos dar o fată care și-a jertfit viața pentru a nu-și înjosi sufletul, murind din dragoste, este o martiră, nu o judecată de Dumnezeu. Dar ca un păcătos cu sufletul rămas în viață spun că e mai bine să te gândești la celălalt decât să alegi un martiriu așa dur, pentru că orice problemă de obicei se rezolvă, eu cunosc și oameni în scaun cu rotile care muncesc muncă fizică. Așa că, ca preot al celei mai severe biserici, Biserica catolică, vă asigur că copii nebotezați, și păcătoșii martiri pocăiți nu ajung în iad, nu fiți triști pentru ei. Păcătoșii poate nu sunt așa de fericiți dar putem să ne rugăm pentru ei cât mai suntem în viață, și rugăciunilor nu li se răspunde pe merit, rugăciunile oricărui om care iubește sunt importante și Dumnezeu nu mai e dușmanul nimănui de două mii de ani. Dacă doar am înțelege. Și cei mai mari creștini de fapt duc o viață de păcate din care se ridică și merg mai departe. Toți, fără excepție. Oamenii îl folosesc pe Dumnezeu în scopuri personale și atunci lui Dumnezeu i se mutilează personalitatea. Mai mult nu știu. Dar nu e greu să ne apropiem de Dumnezeu. Trebuie doar să trecem peste rana pe care ne-o face tuturor lumea datorită lui. Am privit vechile locuri din Cluj și realizez ce tinerețe mizerabilă am avut, ce studenție expresionistă și plină de conflicte. Dar până anul trecut aș fi considerat că aparținând unui alt mediu aș fi avut o studenție curată, ori măcar protejată. Acum nu mai cred asta. Biserici și muzică aztecă, în esență asta a fost Clujul meu, de unul singur pe străzi. Erau simpatici studenții din grupuri de băieți și fete, beți ieșind din cluburi care se luau de tine noaptea, mai totdeauna gay clandestini. Nu cred că există mai mulți gay în vreun oraș din Transilvania. Mama lor. Ca și Holden Caulfield eu am fost foarte iubit de perverși dintotdeauna, mereu s-au simțit atrași de mine, LA ORICE VÂRSTĂ. Am ceva pentru ei. Norocul meu a fost că nu-mi place să mă spăl. La Cluj am avut un Amic. Amic. Avantajul lui era că era virgin și băiat bun, și la un moment dat la Hațeg, când am venit eram foarte trist și m-am tulburat gândindu-mă la el. Pentru el, eu am fost iubirea vieții lui, Piedestalul iubirii lui. Pentru mine până la urmă a fost un prieten, un complex străbun. Rareș, moșu. Da, adevărul e dur, adevărul oricui e dur. Dacă iubirea izvorăște din milă pot spune că ne-am iubit, că ne iubim. Există în viață oameni cu felurite nevoi, și există oameni necăjiți. E o enormă diferență între aceștia. Din punctul meu de vedere, cum am ajuns în Cluj în 2000 am început să caut sufletul orașului și l-am găsit în acest băiat gay virgin, primul coleg pe care l-am văzut pe coridor, adică a venit primul. ((Oamenii își bat joc de fenomenul gay, dar eu cred că la un nivel profund, pur, nu are nici o legătură cu sexualitatea, ci îți iubești Prietenul cum îți iubești mama, tatăl, cum l-a iubit Maitreyi pe Allan când a scris pe carte „Prietenului”.) Problema mea cu Clujul e cu totul alta. Eu sunt băneș, cioban hațegan-litovean de pe vremea Vinca-Tudraș la propriu. Bunicii mei și străbunicii nu trebuiau să plece de pe munte și coaste. Bunica a plecat și a venit comunismul și a plecat aproape tot satul. Eu aș fi fost sănătos să rămân cioban. Clujul m-a alienat, și deasemenea Deva lui Franz Kafka. Și băiatul care mi-a făcut vrăji era gay. Dar era nașpa. Și a încercat în felurite moduri să capete putere asupra mea. Putere spirituală asta era domeniul lui. Și eu, așa țăran cum eram, i-am rupt bagheta blestemată. Formația Omul cu șobolani a făcut în albumul Ne punem în cap un cântec care am crezut și cred că este despre mine. Moksha. A fost foarte ciudat să îl văd în acei ani pe Atomic. E făcut cred, după pozele lui Maru și Radu din apartamentul lui Maru. Eu mă duceam și ziceam că trebuie să dorm. La cămin în 2000 fumam penale de hârtie noaptea. Oricum acum realizez în anii aceștia ce mare oraș universitar este Clujul. Eu am dormit cu tata și în clădirea bibliotecii Academiei, ne-a cazat
academicianul Ion Cuceu, și ne-am certat, eu cu tata. Acum PTSD-ul mi s-a mai închis, dar atunci aram foarte vulnerabil psihic. Simplul fapt de a merge la teatru, ca să nu mai vorbesc de cursuri. Problema mea era că nu mergeam cu autobuzul, nu ajungeam la timp și eram foarte îngălat și lălâu. Și nu sunt făcut pentru a lucra în colectivitate, deși aș putea face un film fain, dar ar trebui să îl fac cu roboți, nu cu actori. De aceea scrisul pentru mine e ceea pentru ce m-am pregătit de mic, scriu cum cânta alții la pian, și când scriu întreaga lume e bulboană în capul meu. Iar Clujul în opinia mea e deasupra Bucureștiului, orașul suferinței lui Blaga. Nici în zi de azi nu s-a făcut episod Memorialul durerii despre Lucian Blaga, iar marii critici îl critică ca să zic așa. 21 octombrie 2016 la 22:35 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit o Pagină. Cluj, 2000-2003 21 octombrie 2016 la 22:26 UTC+03 Dependență Niște tineri curați se iau unii după alții să bea sau să se drogheze, sau îi îndeamnă alții ca să le ia banii, și apoi sfârșesc prin spitaluri bolnavi cronici. Nu se mai pot înțelege cu familia, la orice vârstă și mor acolo, și mulți beau spirt medicinal. Sau când eram la Cluj îmi plăcea să am ace de siguranță pe mine. Odată eram la Casa de cultură a studenților, ieșeam din clădire și mi s-a desfăcut un ac de la lesa de câine ce o purtam la blugi și îmi amintesc expresia speriată a fetei ce intra și m-a văzut cu acul desfăcut în mână. Credea că vreau să-i dau SIDA. 21 octombrie 2016 la 22:24 UTC+03 CARTE DE RUGACIUNI PENTRU EVLAVIA OMULUI CRESTIN Volumul III Lumina in iad Felix Rian Constantinescu Lumina in iad Lumina in iad Somn zbatut in vad Ochi paienjeniti fereastra in chit. MAMA SI SPIRITUL Trec anii copilul este mare parintii se casatoresc a doua oara Mama cu baticul pe frunte se gandeste la pruncul avortat Taticul priveste frescele, Bizant, cultura Tristul preot ii da cuminecatura Vai sa bei sange, ce barbar Ce uraciune in dumnezeiescul har. NEBUNUL Nebunul plange otet in sange Batjocorit si de tata nu-l iubeste nici o fata Se roaga langa tableta si nu face nici o cheta Dar-ar domn sa mor curand sa putrezasc in mormant. NONDORINTA Dorinta ucisa inainte de primul sarut nondorinta asemeni cerului greu de pietre cosmice neiubire in mortii nostri de fiecare zi - si noaptea pe o alta planeta... ADOLESCENTI PARINTII Devin parintii adolescenti fete rebele si rebeli fara cauza ne devin parintii copii vorbind cuvinte Parcele si Moirele privesc implacabil din stele indepartate vom deveni si noi adolescenti si copii. INVOCATIE IRLANDEI Te chem Irlanda din privire din tacerea bunicii mele in lacrimile verzi de roua pe camp Si pe camp te astept Irlanda pentru ca eu sunt intreg acest tinut Venit pe caii cu ochi de fier pe drakkarele vantului voi pleca in bejenie. Pendula cosmica Manufacturam o pendula cu mai multe greutati in sfere vidate umplute cu gaz sau lichid sau metal lichid de diferite greutati de la unitati de ordinul gramelor la kilograme. Teoretic daca i se inlocuiesc greutatile pendula ar trebui sa poata masura si timpul Pamantului, al Lunii, al lui Marte sau Jupiter. Sapte miliarde de guri Sapte miliarde de guri Mancand in tacere Painea obidei si sangele singuratatii in gari in ospicii in varfurile zgarienorilor mancarea anonima unindu-ne ca o impartasanie. Parlament si spital, decembrie 2016 Partidele politice fac promisiuni utopice iar copii handicapati si bolnavii psihic din Romania traiesc conditii de gulag in regim de exterminare. SFARSITUL LUMII VA VENI AZI Spitalul de psihiatrie era la fel ca acum optzeci de ani ca si la scoala eram singurul care nu ma distram tigari, bere, femei, vin, case cautate, ocari, paine si bani multi. Era frumos doctorii cu asistentele personalul bolnavii intre ei Sfarsitul lumii va veni cand spitalele vor fi bordeluri si manastirile case de sodomie. Sfarsitul lumii va veni azi. 2014, 2015? Chemare a Sfintei Ioana
d'Arc în ajutorul soldatului Isus Maria Rege al Angliei vin înaintea ta Fată a lui Isus, a Franței și Mariei care ai învins pe cumplitul rege al Angliei și îți cer ajutorul în bătălia mea de azi (se spune bătălia) ajută-mă pe mine și superiorii mei să învingem fie și de a fi să murim dar tu ai putere împreună cu Maria Virgina Domnului și Isus Fiul Domnului for să ne mai ții în viață o zi îți mulțumim și ne punem săbiile inimilor înaintea ta Martiră a Bisericii și Sfântă a Îngerilor. Amin. Poem for Francis I Only Francis the loving beggar Can hold the place of John the loved disciple In our hearts of clay and fire And Jesus loves us all and wants us all to love The ones who left to God we shall remember forever Until in their arms we’ll be again And may God who knows all languages And love who is color blind be with us 21 octombrie 2016 la 22:18 UTC+03 Chemare a Sfintei Ioana d'Arc în ajutorul soldatului Isus Maria Rege al Angliei vin înaintea ta Fată a lui Isus, a Franței și Mariei care ai învins pe cumplitul rege al Angliei și îți cer ajutorul în bătălia mea de azi (se spune bătălia) ajută-mă pe mine și superiorii mei să învingem fie și de a fi să murim dar tu ai putere împreună cu Maria Virgina Domnului și Isus Fiul Domnului for să ne mai ții în viață o zi îți mulțumim și ne punem săbiile inimilor înaintea ta Martiră a Bisericii și Sfântă a Îngerilor. Amin. 21 octombrie 2016 la 21:52 UTC+03 http://watchseries.cr/series/seinfeld/season/3/episode/14 21 octombrie 2016 la 19:28 UTC+03 Singurul avantaj al Federatiei Ruse e ca foamea si mizeria le ascute intelectul. 21 octombrie 2016 la 18:38 UTC+03 SFARSITUL LUMII VA VENI AZI Spitalul de psihiatrie era la fel ca acum optzeci de ani ca si la scoala eram singurul care nu ma distram tigari, bere, femei, vin, case cautate, ocari, paine si bani multi. Era frumos doctorii cu asistentele personalul bolnavii intre ei Sfarsitul lumii va veni cand spitalele vor fi bordeluri si manastirile case de sodomie. Sfarsitul lumii va veni azi. 2014, 2015? 21 octombrie 2016 la 17:34 UTC+03 Inchisorile albe Trebui construite niste inchisori-spitaluri pentru teroristi, criminali de razboi si alti agresivi. In loc de tortura ca la Guantnamo, penitenta ar fi prin tratament solitar si tratamente medicale psihopsihiatrice pana la recuperare. Si vom vedea cine va mai avea chef de terorism. 21 octombrie 2016 la 17:15 UTC+03 Kremlin 1937 Daca avem noroc anul 2017 trebuie sa insemne in primul rand o Reforma in politie, serviciile secrete si amata. O adevarata epurare stalinista la orice nivel a cadrelor comuniste si cadrelor corupte cu pesionari, lasari la vatra si schimbarea carierei in afara serviciului. Romania devine o piesa prea grea ca sa nu incepem aceasta Mare Epurare Albastra. 21 octombrie 2016 la 17:10 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Rares Nastase. 21 octombrie 2016 la 17:04 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 21 octombrie 2016 la 16:57 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. Pe fiica lui Donald Trump o cheama Ivanka. 21 octombrie 2016 la 16:56 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de غازى كندهار. Natura moarta.
21 octombrie 2016 la 16:40 UTC+03 Parlament si spital, decembrie 2016 Partidele politice fac promisiuni utopice iar copii handicapati si bolnavii psihic din Romania traiesc conditii de gulag in regim de exterminare. 21 octombrie 2016 la 16:25 UTC+03 Sapte miliarde de guri Sapte miliarde de guri Mancand in tacere Painea obidei si sangele singuratatii in gari in ospicii in varfurile zgarie-norilor mancarea anonima unindu-ne ca o impartasanie. 21 octombrie 2016 la 15:46 UTC+03 If you believe in Coran live after Coran and don t complain when you are punished for your sins. 21 octombrie 2016 la 15:37 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 21 octombrie 2016 la 15:34 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 21 octombrie 2016 la 15:31 UTC+03 Hey Aicha white hussey give me some tumble my fourth wife cause we ll send the kids like Rousseau to the church Nobel kamikaze, that s gonna be holy. 21 octombrie 2016 la 15:09 UTC+03 Mongolia and Israel The world has two brothers left in the cold. Not anymore. We are marching towards Tel Aviv and pray our love China, eternal, to not cut the wings of Mongolia and let her fly, support her, protect her in her peaceful difference like her own genius child. We pray not give Mongolia to US but to help Mongolia to Mongolia and She will be the pride of both Beijing and New York. Mongolia is Romania reversed. Also we, especially Romanians, should create scholarships for Mongolian, Chinese and Koreans as in the old times, and Mongolia made part of drumul matasii. One day we will build a shield not only for Israel, but for China and her Children. If we don t stop the battle is already won. 21 octombrie 2016 la 14:39 UTC+03 Neemia Doi Patru Cinci. 21 octombrie 2016 la 14:37 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 21 octombrie 2016 la 14:31 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 21 octombrie 2016 la 14:28 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 21 octombrie 2016 la 14:13 UTC+03 Istoria literaturii romane de George Calinescu nu va fi niciodata egalata. Domnul Manolescu e un critic talentat, dar Istoria sa e un mecanism de suruburi, nemuritor si rece. 21 octombrie 2016 la 13:26 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 21 octombrie 2016 la 13:20 UTC+03 Ia sa scriu eu mosule sa ramana in legenda de la batranu si-om mai vedea. 21 octombrie 2016 la 12:50 UTC+03 http://www.filme-bune.net/taxi-driver-1976-filme-online-subtitrat-in-romana/ 21 octombrie 2016 la 12:40 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 21 octombrie 2016 la 12:38 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize.
21 octombrie 2016 la 12:04 UTC+03 The Muslim Taboo and Nitroglicerine Who allowed Muslims their ideas taboo. They should be told the truth about themselves just like anybody else at any cost. Terrorism is their stupidity after all, not ours. And they should pay for their crimes and apologise. And the West has a very Christian attitude towardd the nationalist Muslim everyday mayhem. Maybe they should be entirely occupied for two or four hundred years and taught forgot civilisation. The truth is that umma became unexcusable. 21 octombrie 2016 la 11:50 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Simedrea Cristina. 21 octombrie 2016 la 11:47 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 20 octombrie 2016 la 21:14 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=Ckom3gf57Yw Octombrie negru, domnule Președinte. 20 octombrie 2016 la 19:47 UTC+03 Raul Constantinescu a distribuit o postare în cronologia ta. Memento!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! 20 octombrie 2016 la 19:11 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. Barfa e conexiunea. 20 octombrie 2016 la 17:57 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 20 octombrie 2016 la 17:07 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 20 octombrie 2016 la 17:04 UTC+03 Pendula cosmica Manufacturam o pendula cu mai multe greutati in sfere vidate umplute cu gaz sau lichid sau metal lichid de diferite greutati de la unitati de ordinul gramelor la kilograme. Teoretic daca i se inlocuiesc greutatile pendula ar trebui sa poata masura si timpul Pamantului, al Lunii, al lui Marte sau Jupiter. 20 octombrie 2016 la 17:04 UTC+03 Pendula cosmica Manufacturam o pendula cu mai multe greutati in sfere vidate umplute cu gaz sau lichid sau metal lichid de diferite greutati de la unitati de ordinul gramelor la kilograme. Teoretic daca i se inlocuiesc greutatile pendula ar trebui sa poata masura si timpul Pamantului, al Lunii, al lui Marte sau Jupiter. 20 octombrie 2016 la 15:58 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 20 octombrie 2016 la 15:57 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 20 octombrie 2016 la 15:19 UTC+03 BARAJUL DE LA PACLISA Am vrut sa merg pe camp sa umblu pe digul ud si printre maslinii salbatici dintre bolovani, sa vad putinele pasari inghetate in discul de apa in acest ocombrie insorit, sa ma plimb iar si iar pe vechile drumuri gandindu-ma la nimicul vietii mele dar am obosit. Stau aici cu soarele in spate si scriu in registrul mare furat de la tata despre baraj, despre plopi, despre icoana ce mi-am facut-o in miile de pelerinaje pana la izvorul sau misterios. Un loc al electricitatii, al stalpilor de inalta tensiune care calatoresc pana in Occident, al cablurilor groase ca niste coarde de violoncel grupate cate cinci, in piramida, ori cate trei, in shamisen, al ogoarelor de porumb ca o racla plina de odoare de aur preserate pe ici colo cu smaralde false, campul si drumurile acoperite de aceasta iarba incurcata ca un
arabesc, incalcita ca un ciuf de scolar, verde si galbena si cafenie si neagra ca privirea poetului Nichita Stanescu, si cerul mai mereu acoperit de o burta de nori, azi insa albastru ca un vesmant de Madona transilvana, presarat de runele albe ale darelor avioanelor stergandu-se precum timpul si vietile noastre. Mi-ar placea sa adorm pe iarba lui dar pamantul este rece si alcatuit doar dintr-o marna deasa de bolovani rotunjiti de apa asemeni zambetelor lui Constantin Brancusi si pietrele de pe Jiu si inghetati de parca imbratisarea nici unui om nu le poate insufleti. Asa ca ratacesc ca o pasare mare si singura, cu capul tare si gol, infrigurata si inghetata, solitara si dejnadajduita, cantandu-si painea si moartea, ratacesc pe baraj laolalta cu suratele mele, pasarile calatoare, pasarile de primavara si pasarile de iarna, singurele mele surate, gastele salbatice. Intr-un sfarsit de iarna am ascultat cantecul balenei cu cocoasa pe malul lacului de la Paclisa si cand am revenit pasarile disparusera, plecasera poate catre Marea Alba si Oceanul Inghetat sa ii povesteasca despre mine balenei celei uriase, regina marilor. Barajul este mereu in visele mele, tinta tuturor calatoriilor mele consimtite, de mult ma atrage, magnetic, pentru mine este marea si Dunarea la Giurgiu si la podul lui Anghel Saligny, si oltul la manastirea Coziei unde stramosul meu voievodul Mircea Basarab umbla pe ape noaptea. Ascult vantul alecsandrin cum tulbura satul dincolo de ferestrele subtiri di adormit pe jumatate in caldura zilei de ieri vad barajul acest straniu obiect al fascinatiei mele. Dintotdeauna am dispretuit tehnica si nu stiu ce ma atrage la acest dinam ciclopic, poate pentru ca inconstient simt in el inteligenta, sinapsele anorganice purtate pe curentii de apa asemeni unor axoni lichizi intinsi ca firele de meduza pe zeci de kilometri. Poate e amfiteatrul continut in el, circul glaciar gravat in beton excavat in ultimii ani ai Epocii de Aur, ori toate icoanele si desenele in carbune si sacaz, argila si bca-ul ros de apa gasit printre gunoaie, macesele moi si caramida sparta si veche, acesta mi-a fost visul sa consacru barajul, sa-l sfintesc cu mainile mele nemiloase si bicisnice ca loc de strangere a tacerii pe ape, in catedrala pietrelor botezate si a bolovanilor dintre marile sgrafituri de beton, pentru sufletele noastre. Nu stiu daca am reusit, dar de mult nu mai sunt apostol. Barajul a fost frumos dintotdeauna, iar raul, raul e sfant. In letargia mwa cosmica de ourosbouros fara sange il visez cu ochii deschisi in bezna, tocut in noaptea pe moarte, luminat de cele doua centrale si de stelele, vitraliul acestei basilici, ma gandesc mereu la el de parca barajul e biserica mea, prietenia mea, familia mea, de parca si barajul se gandeste la mine cu sinapsele lui in scurtcircuit pe 15 kilometri. Sunt putine lucruri pe care le pretuiesc la fel de mult ca pe acest baraj. Poate pentru ca e tot ce am. Unul din ele sunt nucii. Nucii domnisoarei Pogany. Si pe nuci ii suspectez de inteligenta, o inteligenta tacuta, soptita doar vantului, ca si cum nucile lor ar fi tot atatea celule nervoase, neuroni plini de semnificatii, iar emisfera lor hranindu-se din cer ar fi insesi arterele inimii universului, ca si cum universul cu toate gandurile si galaxiile lui ar fi un om. Da, barajul e locul intrebarilor mele, cu digul umplut si izvorul sapat de copita mea si copita turmelor in alergarea mea dupa margaritare de piatra daruite de o alta dimensiune, de toate formele si culorile, asemeni planctonului Insulei Pastelui din Oceanul Pacific, iubesc acest baraj mai mult decat pe oricare altul, desi nu l-am iubit intotdeauna. Putin mai in jos este Galileea, la marginea drumului dinspre munti, o margine de camp brazdata de maslini salbatici zbuciumati de vant in vara sau in noapte ca pletele amestecate ale Katerinei si ale lui Heathcliff, chiar langa vechiul turn de apa si castelul verde al Domnisoarei. E ciudat ca traiesc si ma plimb aici chiar la curtea Domnisoarei Pogany, dar asa e. Si mereu cate o carte; si ochii buiaci de poezii. 20 octombrie 2016 la 14:05 UTC+03
Canon Tata m-a trimis sa cumpar un sac de ceapa rosie si la supermagazin am primit un sac de ceapa stricata. Acum mananc ceapa putreda gandindu-ma la pacatele mele. De aceea nu ma simt tras in piept. Morala La Ragazza di Bube. 20 octombrie 2016 la 13:58 UTC+03 Toata viata mea copiii de varsta mea majoritatea m-au invidiat urat si batjocorit. Asta e tot ce am avut fara sa inteleg nici azi de ce. Nu inteleg lumea iar lumea suntem toti. 20 octombrie 2016 la 13:45 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 20 octombrie 2016 la 13:34 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 20 octombrie 2016 la 13:32 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Radio România Cultural. 20 octombrie 2016 la 13:26 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Jeni Ivanc. 20 octombrie 2016 la 13:23 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Life Lessons By AwePost. 20 octombrie 2016 la 13:17 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 20 octombrie 2016 la 13:08 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Hayley Westenra. 20 octombrie 2016 la 12:55 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Danielle Ate the Sandwich. 20 octombrie 2016 la 12:50 UTC+03 COMUNISTII DIN ROMANIA RASPANDEAU OPINIA CA BASARABIA NU ESTE PAMANT ROMANESC. EI NU S-AU SFIIT SA SUSTINA ACEASTA ABERATIE CHIAR IN TIMP CE ROMANIA SE AFLA IN RAZBOI PENTRU TERITORIILE DE DINCOLO DE PRUT. LA FEL VORBEAU SI DESPRE TRANSILVANIA SI DOBROGEA. PE ATUNCI AM CITIT CA, DIN PUNCTUL DE VEDERE AL MOSCOVEI, COMPORTAMENTUL ROMANIEI TRADEAZA TENDINTE IMPERIALISTE. - Regele Mihai I, Versoix 1992. 20 octombrie 2016 la 12:35 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 20 octombrie 2016 la 11:40 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 20 octombrie 2016 la 11:39 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Ask A Catholic Nun. 20 octombrie 2016 la 11:32 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Dominican Sisters of Mary, Mother of the Eucharist. 20 octombrie 2016 la 11:10 UTC+03 Dspre masturbare Este anormala pentru ca nu te transforma in parinte. Da chiar si cei mai mari abstinenti intampina probleme. Din experienta siu ca mai devreme sau mai tarziu cazi ca in Toy Soldiers iar inocenta spune ca homo dei cani, dar idealurile de neatins sunt cele mai frumoase. Pe de alta parte nu ma voi casatori niciodata numai pentru atat. Sfantul Francisc sa infometat incat a murit in jurul varstei de 44 de ani. 20 octombrie 2016 la 10:22 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 20 octombrie 2016 la 10:17 UTC+03
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Sylwia Urban. 20 octombrie 2016 la 10:14 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 20 octombrie 2016 la 10:09 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 20 octombrie 2016 la 09:45 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Saint Thérèse. 20 octombrie 2016 la 09:09 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de VEEP. 20 octombrie 2016 la 08:03 UTC+03 CARTE DE RUGACIUNI PENTRU EVLAVIA OMULUI CRESTIN Volumul III Lumina in iad Lumina in iad Lumina in iad Somn zbatut in vad Ochi paienjeniti fereastra in chit. MAMA SI SPIRITUL Trec anii copilul este mare parintii se casatoresc a doua oara Mama cu baticul pe frunte se gandeste la pruncul avortat Taticul priveste frescele, Bizant, cultura Tristul preot ii da cuminecatura Vai sa bei sange, ce barbar Ce uraciune in dumnezeiescul har. NEBUNUL Nebunul plange otet in sange Batjocorit si de tata nu-l iubeste nici o fata Se roaga langa tableta si nu face nici o cheta Dar-ar domn sa mor curand sa putrezasc in mormant. NONDORINTA Dorinta ucisa inainte de primul sarut nondorinta asemeni cerului greu de pietre cosmice neiubire in mortii nostri de fiecare zi - si noaptea pe o alta planeta... ADOLESCENTI PARINTII Devin parintii adolescenti fete rebele si rebeli fara cauza ne devin parintii copii vorbind cuvinte Parcele si Moirele privesc implacabil din stele indepartate vom deveni si noi adolescenti si copii. INVOCATIE IRLANDEI Te chem Irlanda din privire din tacerea bunicii mele in lacrimile verzi de roua pe camp Si pe camp te astept Irlanda pentru ca eu sunt intreg acest tinut Venit pe caii cu ochi de fier pe drakkarele vantului voi pleca in bejenie. 20 octombrie 2016 la 06:08 UTC+03 Joi Saptamana deliranta. Luni mi-am marturisit pacatele online lucru considerat superfluu datorita stiintei contemporane si toti s-au intors impotriva mea, si familia, si prietenii si Biserica si dusmanii ei mai ales si civilii. Totul porneste dintr-o ontologica naivitate si nevoia de a executa reperele. Societate dadaista. Presedintele a numit societatea romana fanatic religioasa. Credca epoca fanatismului a apus odata cu umanismul. Azi traim fanatismele capitaliste, postmoderne, mafiote, si politice in destramare. Banul trebuie defanatizat in Romania pentru o mai inalta civilizatie. Problema homosexualilor e urmatoarea, eu o stiu, Orice homosexual inteligent stie ca nu e normal... De aceea pentru ca fanteziile aberante sa nu devina legi sociale cred ca e bine sa apara conceptul de societate alternativa. Dupa ani de zile a fost scrisa o alta dintre putinele cronici literare ale cartilor mele. Cred a dupa unsprezece ani. Apartine scriitorului Constantin Stancu si e o maiestrie de scriptorium modern. Toata saptamana m-am gandit la sinucidere moarte si iar sinucidere. Cui ii pasa? Toata viata am auzit de pacatele impotriva parintilor. Si din prima copilarie m-am gandit, Cum e cu pacatele impotriva copiilor? Azi dimineata dupa ce am facut mancare doua saptamani lam intrebat pe tata ce mancam. Mananca-o stramba! mi-a raspuns. Si eu postesc azi. Toti oamenii faini si luminosi din viata mea i-am gasit ca fiind anormali in ascunzisul sufletelor lor, astfel trebuie sa ma refugiez in lumea mea ca la saispe ani si sa nu mai am treaba cu nimeni ca atunci. 20 octombrie 2016 la 00:31 UTC+03 Daca esti bolnav psihic spune dupa mine. Sunt demonizat! Repeta-ti asta de 12 ori. Apoi spune de trei ori. L-am omorat pe cristos. Acum spune de sapte ori. Doamne fa ce vrei cu
mine. Nu manca carne azi. Fa-ti semnul crucii si culca-te gandindu-te ca Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu va avea mila de noi. Amin. 20 octombrie 2016 la 00:28 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Saint Thérèse. 20 octombrie 2016 la 00:17 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Florin Iaru. 20 octombrie 2016 la 00:14 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Catholic Online. 20 octombrie 2016 la 00:09 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Mircea Cartarescu. Domnul Cartarescu e urmarit de 44 055 de indivizi. 20 octombrie 2016 la 00:05 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Raymond Gerges B. Abdo. 19 octombrie 2016 la 23:18 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Radio România Cultural. 19 octombrie 2016 la 23:15 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 19 octombrie 2016 la 23:11 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 19 octombrie 2016 la 23:10 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 19 octombrie 2016 la 23:10 UTC+03 Lui Constantinescu Felix-Gelu îi place un link. 19 octombrie 2016 la 22:27 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=mtmO3t0ud1M 19 octombrie 2016 la 20:51 UTC+03 Baiatul cu tricoul cu Nightwish Eram la Sighisoara in 2002 si mergeam prin multime cu un baiat din Valea Jiului prieten cu Romanu. Eram pe marginea arenei de concert drumul fiind plin de oameni de aproape nu te mai puteai urni. Eu care am ochi ca cepele de nu-mi scapa nimic am vazut pe marginea drumului un copil nu prea mare plangand. M-am oprit si i-am spus si prietenului lui Romanu. Copilul mi-a spus ca s-a pierdut. Eu i-am zis lui prietenul lui Romanu ca trebuie sa chemam un jandarm. El i-a spus copilului sa il ia de mana si au mers amandoi la gardul din stanga scenei si l-a dat unui jandarm. In timp ce mergeam in spatele lor am observat ca are tricou cu Nightwish formatie la care nu imi placea nici numele. Asa cred ca am inceput sa ascult Nightwish desi a mai durat mult pana chiar sa o ascult pe Tarja Turunen. 19 octombrie 2016 la 20:38 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Al Jazeera English. 19 octombrie 2016 la 20:33 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Kashmir Voice. 19 octombrie 2016 la 20:30 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 19 octombrie 2016 la 20:29 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 19 octombrie 2016 la 20:27 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit clipul video postat de Radio Simplu. 19 octombrie 2016 la 20:21 UTC+03
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Mary's Miraculous Medal Family. 19 octombrie 2016 la 19:47 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de United Nations Human Rights. 19 octombrie 2016 la 19:18 UTC+03 TRISTA ISTORIE A DOMNISOAREI DE COMPANIE A TINEREI DOMNISOARE POGANY SI A COPILULUI NEBUN VALAH Felix Rian Constantinescu 2016 Castelul nostru e ocolit azi distinsa prietena. Acum paisprezece ani s-au petrecut aici lucruri negre, misterioase, inspaimantatoare si parca intreg pamantul e blestemat. O cunosti pe fiica mea si stii ca desi sufletul ei e macinat viata ii e la fel ca inainte. Pentru a-ti povesti intreaga mea durere, draga principesa Nopcsa, iti voi impartasi ca la zece ani dupa ce tatal meu a construit castelul in traditia britanica, fiica mea Elise invata cu o tanara sasoaica, Rosanna, sotul meu vrand sa o ajute sa invete sufletul acestui pamant. In sat, in Poclisa, aveam o familie pe ulita cu nuci cu un copil nebun valah de care amandoua s-au indragostit fara leac ca in vechile cantice englezesti taranii vorbind ca nebunul le-ar fi facut farmece. Le-am interzis aceasta iubire fara soarta cum ar fi facut-o orice familie cu cap din Transsylvannia. Iubirea le innebunise pe cele doua principese, doar doua adolescente Rosana abia facand saptesprezece ani iar Elise biata de ea avand doar paisprezece. Sotul meu baronul incerca toate metodele legiuite si nelegiuite de a-si recastiga sufletele adolescentelor date in grija de Dumnedieu, persecutandu-l pe nebun fara odihna si folos, bicuuindu-i chiar parintii dar e stiut ca valahii mai ales cei neridicati din pamant si rataciti dintotdeauna in pustietatile muntilor sunt cu nimic mai buni decat animalele si vrednici de ursita lor, iar el simplu cum era nu putea fi facut sa inteleaga rosturile lumii, iar iubirea fetelor pentru acest nespalat devenise adamanta. Acum cand Elise asteapta sa se marite iar Rosanne e in cimitirul negru ma gandesc ce rost au toate pe lumea asta. Au trecut paisprezece ani si chiar rudele nu ma mai viziteaza, iubita baroneta Nopcsa... [Scrisoarea este rupta] 19 octombrie 2016 la 18:31 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 19 octombrie 2016 la 17:45 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 19 octombrie 2016 la 17:44 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 19 octombrie 2016 la 17:40 UTC+03 Terra este bolnava de schizofrenie. Doar Vestul conteaza. 19 octombrie 2016 la 17:38 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 19 octombrie 2016 la 17:36 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 19 octombrie 2016 la 17:34 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Fii deștept că țara geme. 19 octombrie 2016 la 17:31 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Saint Thérèse. 19 octombrie 2016 la 16:50 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Kashmir Voice. 19 octombrie 2016 la 16:35 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 19 octombrie 2016 la 02:38 UTC+03 Idealurile ateiste și morala burgheză împărtășesc același destin.
19 octombrie 2016 la 02:35 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=HCm6gRHINqA 19 octombrie 2016 la 02:32 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=tEox1524n9Q 19 octombrie 2016 la 02:28 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=RtKO_Z_DW6Q 18 octombrie 2016 la 23:02 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=CwED4C5FJuo 18 octombrie 2016 la 23:00 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 18 octombrie 2016 la 22:47 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=mKsUlf20DF0 What am i a hooker? 18 octombrie 2016 la 21:58 UTC+03 http://www.dailymotion.com/video/x2dxwtk_a-walk-to-remember_shortfilms 18 octombrie 2016 la 21:01 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 18 octombrie 2016 la 20:53 UTC+03 Phileo Toata viata am tanjit dupa ceva ce nu exista. Prieteni. Asta este tragedia mea. Romantismul german si anglo-saxon. 18 octombrie 2016 la 20:33 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 18 octombrie 2016 la 20:31 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mary's Miraculous Medal Family. 18 octombrie 2016 la 19:11 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 18 octombrie 2016 la 17:32 UTC+03 SAGA CELOR DOI STUDENTI DIN CSULAY Felix Rian Constantinescu Ni s-a spus si marturisim ilustre Mezerzio din Alba Iulia ca in satul in care a ars biserica si s-au pustinit oamenii a fost in vremurile fara glorie un presbyter maghiar foarte devotat coroanei noastre. Cam in aceste vremuri un tanar csulayn pleca la Krakow in tara Lengyel si se intoarse popa papistas. Numele lor erau Ioannes Olah si Stephanos Hohenzollern. Popa Ioan ii spuse sa mai aduca un magistru pentru catolicism in toata tara aceea si Stephanos il chema pe Ana Fausyus, un grec trecut la catolicism in imprejurari misterioase si se intoarsera amandoi plecati la picioarele parintelui Olah la manastirea din Csulay sub protectoratul lui Csulay insusi, de un secol intors la Sfantul Parinte Papa. Faptele care au dus la arderea bisericii si a intregii biblioteci si apoi pustiirii satului datorita superstitiilor locurilor au fost mincinoase si au tulburat poporul doua secole pana azi cand n-au mai ramas decat conacul de iarna si cativa serfi la vii. Dar Csulay cand merge acolo este insotit de cei mai grei oameni din comitat, Puy vizitandu-l adesea si insotindu-l la vanatoarea de iarna. Atunci multa lume a inceput sa vina la catedrala cu trei doctori, laudandu-i harurile. Chiar atunci murise Matia regele tuturor si coroana era stralucitoare. Dupa cinci ani si nespunand nimanui nimic excelenta sa Ioannes se lua si pleca din propria manastire incercand o colonie catolica la Walya care insa nu razbi retragandu-se in sfarsit dupa cativa ani la o cetate pe care si-o zidi la Hathzak, lasandu-i pe cei doi tinerei cu zdroaba Crucii Sfantului Parinte si a ambitiosului Csulay. Presbiterii de la capelele fostilor cnezi si bisericile Sfantului Francisc vorbeau in dodii. Stephanos era laudat de toti, dar intunecatul Ana pusese totul la inima. Metodic ca paingul ce isi zideste cetatea incepu sa isi mituiasca prieteni. Nici copiii nu scapara din planurile sale. Era plin de uneltiri. Biserica
devenise un Babilon. Citind indelung cartile magice si florentine, cu inteligenta draceasca isi atrase voturile nobililor si taranilor catolici din Csulay si toti incepura sa-l invinuiasca pe Hohenzollern obligandu-l sa-si supuna omiliile de duminici si sarbatori sigiliului lor de arama. El, cruciat din Betleem, avea o sora bolnava pe care o intretinea iar in Csulay devenise tinta ocarilor nemaifiind iubit decat de curte. Trebuie sa-ti impartasesc excelente Mezerzii ca fara binavointa fostului cneaz Csulay nu ar fi izbandit. Eu am fost martur al taraseniei dar diac fara minte cum sunt socotit am fost tinut departe de faptele intunericului. Oamenii stiu ca Stephanos era pedepsit duminica de duminica in numele Tatalui al fiului si al sfantului spirit de infernul acela de nobili si vechili, Fausyus insusi mult falindu-se cu suferinta lui Stephanos numind-o daruita de Dumnezeu. Preotul a tacut si nu s-a marturisit nimeni putand sa-i smulga zambetul din frunte nici macar necuratul. Intr-o zi de taina Csulay insusi ii spuse ca micii nobili, hulpavi ca niste caini, nemesimea si Ana cu mandria lui si cautand mereu stipendii au devenit suparatori cu galcevile lor si ca vrea liniste in biserica sa. Pentru ca nu voia sa intre in conflict ci Paulus inchizitorul din cetatea umanistului nostru Nicolaus Olahus avea sa ii lase pe ascuns si sa zideasca o capela in cetatea sa de la Tusta, la noua sa curte... [Restul manuscrisului este pierdut prezentand urme de flacari] 18 octombrie 2016 la 16:29 UTC+03 DUMNEZEU MORT Crucea e o poarta Cerul e o carte Si mama moarta Si Dumnezeu mort. 18 octombrie 2016 la 15:38 UTC+03 Tu, Crestine, care ai totul si job si familie datorita mafiilor tale ar trebui sa arati intelegere unui om care nu are nimic pentru ca a fost cinstit cu toti si cu tine. Cum zice Shoby Cine stie poate maine pici in locul meu. Tu cui o sa te spovedesti? Cine pacatuieste si eu sa nu ard? Da dovada de creier. Tu ce faci daca-ti moare nevasta? Vrei sa zici ca nu te-ai masturbat niciodata? Atunci pe cine judeci ipocritule? Ipocrizia nu duce la iad, ipocrizia este iad. Adevarul e ca esti un INVIDIOS si asa ai fost totdeauna, un sarpe negru. Si sa nu privesc la oameni? Dar la ce sa privesc? Nu Dumnezeu te-a facut, nu esti dumnezeu, cu ochii de argint? Tu esti fara pacat si Lucifer e in creierul tau. Eu nu-mi bat joc de voi dar nu e iubire de oameni in bisericile voastre numai iubire de Bani. Si atunci la ce mai sunt bune? Cat despre mine voi credeti ca evreii la botezul lui Ioan marturiseau arsice. Eu vreau sa ajung in cer. Iar voi, toti, daca nu ma lasati in pace o sa ajungeti in iad. 18 octombrie 2016 la 15:14 UTC+03 If it makes you happy It can t be that bad - Sheryl Crow. 18 octombrie 2016 la 15:07 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 18 octombrie 2016 la 15:02 UTC+03 Marturisirea publica Orice om va practica marturisirea publica pentru iertarea pacatelor va fi pus la stalpul infamiei de sfintii de profesie. Mantuirea poata fi gasita adesea apasand Posteaza. Si iadul. 18 octombrie 2016 la 14:55 UTC+03 Hipocrysy - Wikipedia. 18 octombrie 2016 la 00:42 UTC+03 Al doilea Ev Este evident că statele națiuni au exacerbat drepturile unora și au marginalizat și persecutat pe celelalte. Astfel Europa trebuie să își aleagă niște centre, Roma Paris, Berlin, Viena, Moscova și politica să se facă acolo pentru Statul European, președinții țărilor devenind un fel de prefecți. Nu vom trăda idealurile noastre naționale dar războaiele moderne au fost aduse de dorința neînțeleaptă de independență. Sunt sigur că și prefecții vor găsi motive pentru bătălii dar vor fi mai ușor de controlat. Decât să sprijinim niște state
care se comportă într-un mod patriarhal, mai bine încercăm emanciparea maselor și a individului. Iar lucrul filozofic care ne poate uni este monoteismul, pentru că toți suntem monoteiști. Ateilor trebuie să li se spună că pe nimic nu poți construi nimic, și noi trebuie să construim o lume. 18 octombrie 2016 la 00:29 UTC+03 Măreția unui popor (adică a poporului românesc) stă nu în autarhism sufletesc și în dizolvarea în universalitate, (iar universalitatea suntem toți). 18 octombrie 2016 la 00:25 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Adrian Silviu. România egală. 18 octombrie 2016 la 00:02 UTC+03 Felix-Gelu Am muritu pentru Cruce Iară salvarea mă duce Mă duce și mă aduce. 17 octombrie 2016 la 22:58 UTC+03 Va veni o zi, departe, când America, ea însăși va muri sub loviturile lumii fără ajutorul lui DUMNEZEU, și rănile - și neajutorul - vor fi acolo, în America. 17 octombrie 2016 la 22:39 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 17 octombrie 2016 la 22:32 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=Erf2iFHG44M 17 octombrie 2016 la 22:27 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=zMqIQhiJdvs 17 octombrie 2016 la 22:20 UTC+03 PROCLAMAȚIA AUTISMULUI Noi, bolnavii psihic și handicapații ne identificăm astfel; nu dorim să fim ce nu suntem sau nu putem fi. Astfel noi și societatea normală trebuie să ne acceptăm reciproc ca diferiți. Un handicapat nu este un rebut. Este pur și simplu cum spun doctorii un om cu o problemă. La fel bolnavii psihic. Noi, datorită slăbiciunii noastre suntem puși în regimuri cvasipenitenciare de recluziune și lipsuri, mizerie și abuz, de către societatea și oamenii normali. Autismul nu vrea să fie nonautism. Aceasta este identitatea noastră. Nici când vom avea puterea, forța să ne întreținem singuri ne vom identifica pe noi înșine întâi prin slăbiciunile noastre în fața lui Dumnezeu. Acesta este sufletul nostru, aceasta este credința noastră. 17 octombrie 2016 Păclișa, Europa. 17 octombrie 2016 la 22:11 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=1Gd7CzieGB4 17 octombrie 2016 la 22:07 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=gCadlN8fexk 17 octombrie 2016 la 22:03 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=Hat1Hc9SNwE 17 octombrie 2016 la 21:26 UTC+03 Pacat nu e sa te masturbezi cand te urci pe pereti ci sa fi ipocrit si fatarnic. 17 octombrie 2016 la 21:02 UTC+03 DISTICH Te iert popor parinte Iti iert nerecunostinta. 17 octombrie 2016 la 20:55 UTC+03 You broke my heart... 17 octombrie 2016 la 14:29 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Hayley Westenra. 17 octombrie 2016 la 14:24 UTC+03
TERREI Pamantule, iarta-ma ca sunt un pacatos Pacatele tale stau bine ascunse ca pietrele in munte... 17 octombrie 2016 la 13:45 UTC+03 ICOANA Fericit batranul cu parinti batrani ca nu ramane singur in cea lume de cani. 17 octombrie 2016 la 13:32 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 17 octombrie 2016 la 13:00 UTC+03 Terradada o trimit la New Yorker. Cred că se cam termină meciul. 17 octombrie 2016 la 12:55 UTC+03 O întrebare nu poate să nu mă viziteze modicându-l pe Yancey, Unde e Dumnezeu când păcătuiesc?! 17 octombrie 2016 la 12:38 UTC+03 Peștii au bluetooth. 17 octombrie 2016 la 12:28 UTC+03 Citesc și scriu de o viață dar în fond sunt un entertainer. 17 octombrie 2016 la 11:59 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=zMQ_wFyK8oc 17 octombrie 2016 la 11:57 UTC+03 Călugărul îndrăgostit De ce-ai plecat din mănăstire călugăre călugăre? Au nu ți-e bine -n adunare călugăre călugăre? De ce-ai plecat din mănăstire călugăre călugăre? Am plecat Părinte Părinte am plecat că m-am înfătat m-am înfătat m-am înfătat fată de crai am iubeat fată de crai am iubeat. 17 octombrie 2016 la 11:53 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=HSrFRMZWUeo 16 octombrie 2016 la 23:15 UTC+03 IMPARATUL CONSTANTIN SI MAMA SA ELENA Biserica romana a suferit foarte mult in edictele lui Galeriu a fost un om numele lui numele lui era Constantin el a zidit el a izbandit eliberand biserica in capul sau sunt toti cei 12 apostoli Matei - Matia el este Duhul Sfant si copii lui daca raman in apostoli vor vedea cerul. 16 octombrie 2016 la 22:57 UTC+03 TANAR Tanar vizitam eternitatea cu flori si zambete in maini azi sunt eu eternitatea si urasc florile nu cersesc zambete si nu ma viziteaza decat moartea. 16 octombrie 2016 la 22:42 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 16 octombrie 2016 la 22:37 UTC+03 Cantecul egipteanului lui Brandon Eli Eli lama sabactani nu stiu cuvantul pentru dor nu stiu cuvantul pentru patrie dar sunt dorul sunt patria. 16 octombrie 2016 la 22:13 UTC+03 CELE DOUA MARII Spune-mi Fecioara cum sa ma tin curata in iubire adevarata? Iubita fecioara sfanta asculta pamantul greu cum iti cuvanta. 16 octombrie 2016 la 21:31 UTC+03 COPILUL BRANCOVANULUI TAICA UITE CA NE-OMOARA LA STAMBUL IN ALTA TARA HAI MAI BINE SA MA LEPAD DECAT CAP IN BOSFOR REPED! COPILE COPILUL MEU ASTA NE-A DAT DUMNEZEU SA MURIM LA NOI ACASA CONSANTIN MAMA CRAIASA. 16 octombrie 2016 la 20:57 UTC+03 No atunci sa doinim... 16 octombrie 2016 la 18:22 UTC+03
Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 16 octombrie 2016 la 18:18 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Marin Gherman. 16 octombrie 2016 la 18:15 UTC+03 Psalmul 2A Al lui Felix. Didactic. Doamne tu esti tatal meu tu esti mama mea. Am cautat am cautat in lume tata la picioarele tatalui meu; am cautat am cautat mama la mormantul mamei mele, dar nu am gasit. Tu doar tu esti tatal meu Doamne ce pot eu sa spun? 16 octombrie 2016 la 18:10 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Raymond Christian Halili Geronimo. 16 octombrie 2016 la 18:00 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 16 octombrie 2016 la 17:56 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 16 octombrie 2016 la 17:55 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 16 octombrie 2016 la 17:54 UTC+03 16 octombrie 2016 la 16:59 UTC+03 Psalmul 1A Al lui Felix. In locul celui sters de iudei. Doamne tu esti toate pietrele pamantului si focul ce le-a nascut. Doamne eu sunt nisipul si praful de pe uliti. Cand ploua ma schimb in noroi si ma tin strans de tine. Doamne tu ma privesti si eu nu te privesc Tu ma vezi si eu nu te pot vedea. Unde esti Doamne in tradarea prietenului? 16 octombrie 2016 la 15:40 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. PUI MIC 16 octombrie 2016 la 15:37 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a schimbat fotografia de copertă. 16 octombrie 2016 la 15:36 UTC+03 IS HS 16 octombrie 2016 la 15:23 UTC+03 Nu pot sa postez o icoana facuta de mine. 16 octombrie 2016 la 01:00 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Runceanu Gheorghe. 16 octombrie 2016 la 00:30 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 16 octombrie 2016 la 00:03 UTC+03 DOR LATIN Mamele moarte se impietresc Sufletele se innegresc ca parul Mariei Plangem cu lacrimi de marmura neagra neintelese Plangem urbi et orbi... 15 octombrie 2016 la 23:47 UTC+03 Sunt scos din circulatie. Nu mai sunt in stare sa citesc nimic. Si de saga nu mai vreau nici sa aud. Si i-a dat un ou fierbinte. 15 octombrie 2016 la 23:23 UTC+03 2000 Generatia 2000 nu mai suntem copii. 15 octombrie 2016 la 23:14 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Mircea Cartarescu. 15 octombrie 2016 la 23:12 UTC+03 Is foarte necajit.
15 octombrie 2016 la 23:06 UTC+03 Fratele Mircică a făcut un lucru revoluționar când a spus că sub el primăria Hațeg nu va lua și nu va da mită. O revoluție învinsă într-un balot de voturi ale unor incoruptibili de azi. 15 octombrie 2016 la 22:26 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=dPBUho_YoGI 15 octombrie 2016 la 21:45 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 15 octombrie 2016 la 21:44 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Radio România Cultural. 15 octombrie 2016 la 21:40 UTC+03 Am drenat abcesul nostru comun. 15 octombrie 2016 la 21:04 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de The New Yorker. 15 octombrie 2016 la 20:58 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Teo Trandafir. 15 octombrie 2016 la 20:51 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Mango Music. 15 octombrie 2016 la 20:21 UTC+03 BISERICA CU FOTOGRAFII Am zidit o biserica ortodoxa si am pus in ea fotografii ale viilor si mortilor a Hozevitului si a Botezatorului a Corintului si Taborului. 15 octombrie 2016 la 20:17 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 15 octombrie 2016 la 20:11 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit postarea publicată de Mircea Cartarescu. 15 octombrie 2016 la 19:44 UTC+03 http://issuu.com/constantinescufelix-gelu/docs/terradada_sogur.docx?workerAddress=ec254-162-2-141.compute-1.amazonaws.com 15 octombrie 2016 la 17:53 UTC+03 TERRADADA SOGUR 15 octombrie 2016 la 14:35 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 15 octombrie 2016 la 14:31 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Anonymous Romania. 15 octombrie 2016 la 02:26 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu și-a actualizat fotografia de profil. 15 octombrie 2016 la 02:16 UTC+03 CHAPTER I--THE EVENING OF A DAY OF WALKING Early in the month of October, 1815, about an hour before sunset, a man who was travelling on foot entered the little town of D----The few inhabitants who were at their windows or on their thresholds at the moment stared at this traveller with a sort of uneasiness. It was difficult to encounter a wayfarer of more wretched appearance. He was a man of medium stature, thickset and robust, in the prime of life. He might have been forty-six or forty-eight years old. A cap with a drooping leather visor partly concealed his face, burned and tanned by sun and wind, and dripping with perspiration. His shirt of coarse yellow linen, fastened at the neck by a small silver anchor, permitted a view of his hairy breast: he had a cravat twisted into a string; trousers of blue drilling, worn and threadbare, white on one knee and torn on the other; an old gray, tattered blouse, patched on one of the elbows with a bit of green cloth sewed on with twine; a tightly
packed soldier knapsack, well buckled and perfectly new, on his back; an enormous, knotty stick in his hand; iron-shod shoes on his stockingless feet; a shaved head and a long beard. The sweat, the heat, the journey on foot, the dust, added I know not what sordid quality to this dilapidated whole. His hair was closely cut, yet bristling, for it had begun to grow a little, and did not seem to have been cut for some time. No one knew him. He was evidently only a chance passer-by. Whence came he? From the south; from the seashore, perhaps, for he made his entrance into D---- by the same street which, seven months previously, had witnessed the passage of the Emperor Napoleon on his way from Cannes to Paris. This man must have been walking all day. He seemed very much fatigued. Some women of the ancient market town which is situated below the city had seen him pause beneath the trees of the boulevard Gassendi, and drink at the fountain which stands at the end of the promenade. He must have been very thirsty: for the children who followed him saw him stop again for a drink, two hundred paces further on, at the fountain in the market-place. On arriving at the corner of the Rue Poichevert, he turned to the left, and directed his steps toward the townhall. He entered, then came out a quarter of an hour later. A gendarme was seated near the door, on the stone bench which General Drouot had mounted on the 4th of March to read to the frightened throng of the inhabitants of D----the proclamation of the Gulf Juan. The man pulled off his cap and humbly saluted the gendarme. The gendarme, without replying to his salute, stared attentively at him, followed him for a while with his eyes, and then entered the town-hall. There then existed at D---- a fine inn at the sign of the _Cross of Colbas_. This inn had for a landlord a certain Jacquin Labarre, a man of consideration in the town on account of his relationship to another Labarre, who kept the inn of the _Three Dauphins_ in Grenoble, and had served in the Guides. At the time of the Emperor's landing, many rumors had circulated throughout the country with regard to this inn of the _Three Dauphins_. It was said that General Bertrand, disguised as a carter, had made frequent trips thither in the month of January, and that he had distributed crosses of honor to the soldiers and handfuls of gold to the citizens. The truth is, that when the Emperor entered Grenoble he had refused to install himself at the hotel of the prefecture; he had thanked the mayor, saying, _"I am going to the house of a brave man of my acquaintance";_ and he had betaken himself to the _Three Dauphins_. This glory of the Labarre of the _Three Dauphins_ was reflected upon the Labarre of the _Cross of Colbas_, at a distance of five and twenty leagues. It was said of him in the town, _"That is the cousin of the man of Grenoble."_ The man bent his steps towards this inn, which was the best in the country-side. He entered the kitchen, which opened on a level with the street. All the stoves were lighted; a huge fire blazed gayly in the fireplace. The host, who was also the chief cook, was going from one stew-pan to another, very busily superintending an excellent dinner designed for the wagoners, whose loud talking, conversation, and laughter were audible from an adjoining apartment. Any one who has travelled knows that there is no one who indulges in better cheer than wagoners. A fat marmot, flanked by white partridges and heather-cocks, was turning on a long spit before the fire; on the stove, two huge carps from Lake Lauzet and a trout from Lake Alloz were cooking. The host, hearing the door open and seeing a newcomer enter, said, without raising his eyes from his stoves:-- "What do you wish, sir?" "Food and lodging," said the man. "Nothing easier," replied the host. At that moment he turned his head, took in the traveller's appearance with a single glance, and added, "By paying for it." The man drew a large leather purse from the pocket of his blouse, and answered, "I have money." "In that case, we are at your service," said the host. The man put his purse back in his pocket, removed his knapsack from his back, put it on the ground near the door, retained his stick in his hand, and seated
himself on a low stool close to the fire. D---- is in the mountains. The evenings are cold there in October. But as the host went back and forth, he scrutinized the traveller. "Will dinner be ready soon?" said the man. "Immediately," replied the landlord. While the newcomer was warming himself before the fire, with his back turned, the worthy host, Jacquin Labarre, drew a pencil from his pocket, then tore off the corner of an old newspaper which was lying on a small table near the window. On the white margin he wrote a line or two, folded it without sealing, and then intrusted this scrap of paper to a child who seemed to serve him in the capacity both of scullion and lackey. The landlord whispered a word in the scullion's ear, and the child set off on a run in the direction of the town-hall. The traveller saw nothing of all this. Once more he inquired, "Will dinner be ready soon?" "Immediately," responded the host. The child returned. He brought back the paper. The host unfolded it eagerly, like a person who is expecting a reply. He seemed to read it attentively, then tossed his head, and remained thoughtful for a moment. Then he took a step in the direction of the traveller, who appeared to be immersed in reflections which were not very serene. "I cannot receive you, sir," said he. The man half rose. "What! Are you afraid that I will not pay you? Do you want me to pay you in advance? I have money, I tell you." "It is not that." "What then?" "You have money--" "Yes," said the man. "And I," said the host, "have no room." The man resumed tranquilly, "Put me in the stable." "I cannot." "Why?" "The horses take up all the space." "Very well!" retorted the man; "a corner of the loft then, a truss of straw. We will see about that after dinner." "I cannot give you any dinner." This declaration, made in a measured but firm tone, struck the stranger as grave. He rose. "Ah! bah! But I am dying of hunger. I have been walking since sunrise. I have travelled twelve leagues. I pay. I wish to eat." "I have nothing," said the landlord. The man burst out laughing, and turned towards the fireplace and the stoves: "Nothing! and all that?" "All that is engaged." "By whom?" "By messieurs the wagoners." "How many are there of them?" "Twelve." "There is enough food there for twenty." "They have engaged the whole of it and paid for it in advance." The man seated himself again, and said, without raising his voice, "I am at an inn; I am hungry, and I shall remain." Then the host bent down to his ear, and said in a tone which made him start, "Go away!" At that moment the traveller was bending forward and thrusting some brands into the fire with the iron-shod tip of his staff; he turned quickly round, and as he opened his mouth to reply, the host gazed steadily at him and added, still in a low voice: "Stop! there's enough of that sort of talk. Do you want me to tell you your name? Your name is Jean Valjean. Now do you want me to tell you who you are? When I saw you come in I suspected something; I sent to the town-hall, and this was the reply that was sent to me. Can you read?" So saying, he held out to the stranger, fully unfolded, the paper which had just travelled from the inn to the town-hall, and from the town-hall to the inn. The man cast a glance upon it. The landlord resumed after a pause. "I am in the habit of being polite to every one. Go away!" The man dropped his head, picked up the knapsack which he had deposited on the ground, and took his departure. He chose the principal street. He walked straight on at a venture, keeping close to the houses like a sad and humiliated man. He did not turn round a single time. Had he done so, he would have seen the host of the _Cross of Colbas_ standing on his threshold, surrounded by all the guests of his inn, and all the passers-by in the street, talking vivaciously, and pointing him out with his finger; and, from the glances of terror and distrust cast by the group, he might have divined that his arrival would speedily become an event for the whole town. He saw nothing of all this. People who are crushed do not look behind them. They know but too well the evil fate which follows them. Thus he proceeded for some time, walking on without ceasing, traversing at random streets of which
he knew nothing, forgetful of his fatigue, as is often the case when a man is sad. All at once he felt the pangs of hunger sharply. Night was drawing near. He glanced about him, to see whether he could not discover some shelter. The fine hostelry was closed to him; he was seeking some very humble public house, some hovel, however lowly. Just then a light flashed up at the end of the streets; a pine branch suspended from a cross-beam of iron was outlined against the white sky of the twilight. He proceeded thither. It proved to be, in fact, a public house. The public house which is in the Rue de Chaffaut. The wayfarer halted for a moment, and peeped through the window into the interior of the low-studded room of the public house, illuminated by a small lamp on a table and by a large fire on the hearth. Some men were engaged in drinking there. The landlord was warming himself. An iron pot, suspended from a crane, bubbled over the flame. The entrance to this public house, which is also a sort of an inn, is by two doors. One opens on the street, the other upon a small yard filled with manure. The traveller dare not enter by the street door. He slipped into the yard, halted again, then raised the latch timidly and opened the door. "Who goes there?" said the master. "Some one who wants supper and bed." "Good. We furnish supper and bed here." He entered. All the men who were drinking turned round. The lamp illuminated him on one side, the firelight on the other. They examined him for some time while he was taking off his knapsack. The host said to him, "There is the fire. The supper is cooking in the pot. Come and warm yourself, comrade." He approached and seated himself near the hearth. He stretched out his feet, which were exhausted with fatigue, to the fire; a fine odor was emitted by the pot. All that could be distinguished of his face, beneath his cap, which was well pulled down, assumed a vague appearance of comfort, mingled with that other poignant aspect which habitual suffering bestows. It was, moreover, a firm, energetic, and melancholy profile. This physiognomy was strangely composed; it began by seeming humble, and ended by seeming severe. The eye shone beneath its lashes like a fire beneath brushwood. One of the men seated at the table, however, was a fishmonger who, before entering the public house of the Rue de Chaffaut, had been to stable his horse at Labarre's. It chanced that he had that very morning encountered this unprepossessing stranger on the road between Bras d'Asse and--I have forgotten the name. I think it was Escoublon. Now, when he met him, the man, who then seemed already extremely weary, had requested him to take him on his crupper; to which the fishmonger had made no reply except by redoubling his gait. This fishmonger had been a member half an hour previously of the group which surrounded Jacquin Labarre, and had himself related his disagreeable encounter of the morning to the people at the _Cross of Colbas_. From where he sat he made an imperceptible sign to the tavern-keeper. The tavernkeeper went to him. They exchanged a few words in a low tone. The man had again become absorbed in his reflections. The tavern-keeper returned to the fireplace, laid his hand abruptly on the shoulder of the man, and said to him:-- "You are going to get out of here." The stranger turned round and replied gently, "Ah! You know?--" "Yes." "I was sent away from the other inn." "And you are to be turned out of this one." "Where would you have me go?" "Elsewhere." The man took his stick and his knapsack and departed. As he went out, some children who had followed him from the _Cross of Colbas_, and who seemed to be lying in wait for him, threw stones at him. He retraced his steps in anger, and threatened them with his stick: the children dispersed like a flock of birds. He passed before the prison. At the door hung an iron chain attached to a bell. He rang. The wicket opened. "Turnkey," said he, removing his cap politely, "will you have the kindness to admit me, and give me a lodging for the night?" A voice replied:-- "The prison is not an inn. Get yourself arrested, and you will be admitted." The wicket closed again. He entered a little street in which there were
many gardens. Some of them are enclosed only by hedges, which lends a cheerful aspect to the street. In the midst of these gardens and hedges he caught sight of a small house of a single story, the window of which was lighted up. He peered through the pane as he had done at the public house. Within was a large whitewashed room, with a bed draped in printed cotton stuff, and a cradle in one corner, a few wooden chairs, and a double-barrelled gun hanging on the wall. A table was spread in the centre of the room. A copper lamp illuminated the tablecloth of coarse white linen, the pewter jug shining like silver, and filled with wine, and the brown, smoking soup-tureen. At this table sat a man of about forty, with a merry and open countenance, who was dandling a little child on his knees. Close by a very young woman was nursing another child. The father was laughing, the child was laughing, the mother was smiling. The stranger paused a moment in revery before this tender and calming spectacle. What was taking place within him? He alone could have told. It is probable that he thought that this joyous house would be hospitable, and that, in a place where he beheld so much happiness, he would find perhaps a little pity. He tapped on the pane with a very small and feeble knock. They did not hear him. He tapped again. He heard the woman say, "It seems to me, husband, that some one is knocking." "No," replied the husband. He tapped a third time. The husband rose, took the lamp, and went to the door, which he opened. He was a man of lofty stature, half peasant, half artisan. He wore a huge leather apron, which reached to his left shoulder, and which a hammer, a red handkerchief, a powder-horn, and all sorts of objects which were upheld by the girdle, as in a pocket, caused to bulge out. He carried his head thrown backwards; his shirt, widely opened and turned back, displayed his bull neck, white and bare. He had thick eyelashes, enormous black whiskers, prominent eyes, the lower part of his face like a snout; and besides all this, that air of being on his own ground, which is indescribable. "Pardon me, sir," said the wayfarer, "Could you, in consideration of payment, give me a plate of soup and a corner of that shed yonder in the garden, in which to sleep? Tell me; can you? For money?" "Who are you?" demanded the master of the house. The man replied: "I have just come from Puy-Moisson. I have walked all day long. I have travelled twelve leagues. Can you?--if I pay?" "I would not refuse," said the peasant, "to lodge any respectable man who would pay me. But why do you not go to the inn?" "There is no room." "Bah! Impossible. This is neither a fair nor a market day. Have you been to Labarre?" "Yes." "Well?" The traveller replied with embarrassment: "I do not know. He did not receive me." "Have you been to What's-his-name's, in the Rue Chaffaut?" The stranger's embarrassment increased; he stammered, "He did not receive me either." The peasant's countenance assumed an expression of distrust; he surveyed the newcomer from head to feet, and suddenly exclaimed, with a sort of shudder:-- "Are you the man?--" He cast a fresh glance upon the stranger, took three steps backwards, placed the lamp on the table, and took his gun down from the wall. Meanwhile, at the words, _Are you the man?_ the woman had risen, had clasped her two children in her arms, and had taken refuge precipitately behind her husband, staring in terror at the stranger, with her bosom uncovered, and with frightened eyes, as she murmured in a low tone, _"Tso-maraude."_1 All this took place in less time than it requires to picture it to one's self. After having scrutinized the man for several moments, as one scrutinizes a viper, the master of the house returned to the door and said:-- "Clear out!" "For pity's sake, a glass of water," said the man. "A shot from my gun!" said the peasant. Then he closed the door violently, and the man heard him shoot two large bolts. A moment later, the window-shutter was closed, and the sound of a bar of iron which was placed against it was audible outside. Night continued to fall. A cold wind from the Alps was blowing. By the light of the expiring day the stranger perceived, in
one of the gardens which bordered the street, a sort of hut, which seemed to him to be built of sods. He climbed over the wooden fence resolutely, and found himself in the garden. He approached the hut; its door consisted of a very low and narrow aperture, and it resembled those buildings which road-laborers construct for themselves along the roads. He thought without doubt, that it was, in fact, the dwelling of a road-laborer; he was suffering from cold and hunger, but this was, at least, a shelter from the cold. This sort of dwelling is not usually occupied at night. He threw himself flat on his face, and crawled into the hut. It was warm there, and he found a tolerably good bed of straw. He lay, for a moment, stretched out on this bed, without the power to make a movement, so fatigued was he. Then, as the knapsack on his back was in his way, and as it furnished, moreover, a pillow ready to his hand, he set about unbuckling one of the straps. At that moment, a ferocious growl became audible. He raised his eyes. The head of an enormous dog was outlined in the darkness at the entrance of the hut. It was a dog's kennel. He was himself vigorous and formidable; he armed himself with his staff, made a shield of his knapsack, and made his way out of the kennel in the best way he could, not without enlarging the rents in his rags. He left the garden in the same manner, but backwards, being obliged, in order to keep the dog respectful, to have recourse to that manouvre with his stick which masters in that sort of fencing designate as _la rose couverte_. When he had, not without difficulty, repassed the fence, and found himself once more in the street, alone, without refuge, without shelter, without a roof over his head, chased even from that bed of straw and from that miserable kennel, he dropped rather than seated himself on a stone, and it appears that a passer-by heard him exclaim, "I am not even a dog!" He soon rose again and resumed his march. He went out of the town, hoping to find some tree or haystack in the fields which would afford him shelter. He walked thus for some time, with his head still drooping. When he felt himself far from every human habitation, he raised his eyes and gazed searchingly about him. He was in a field. Before him was one of those low hills covered with close-cut stubble, which, after the harvest, resemble shaved heads. The horizon was perfectly black. This was not alone the obscurity of night; it was caused by very low-hanging clouds which seemed to rest upon the hill itself, and which were mounting and filling the whole sky. Meanwhile, as the moon was about to rise, and as there was still floating in the zenith a remnant of the brightness of twilight, these clouds formed at the summit of the sky a sort of whitish arch, whence a gleam of light fell upon the earth. The earth was thus better lighted than the sky, which produces a particularly sinister effect, and the hill, whose contour was poor and mean, was outlined vague and wan against the gloomy horizon. The whole effect was hideous, petty, lugubrious, and narrow. There was nothing in the field or on the hill except a deformed tree, which writhed and shivered a few paces distant from the wayfarer. This man was evidently very far from having those delicate habits of intelligence and spirit which render one sensible to the mysterious aspects of things; nevertheless, there was something in that sky, in that hill, in that plain, in that tree, which was so profoundly desolate, that after a moment of immobility and revery he turned back abruptly. There are instants when nature seems hostile. He retraced his steps; the gates of D---- were closed. D----, which had sustained sieges during the wars of religion, was still surrounded in 1815 by ancient walls flanked by square towers which have been demolished since. He passed through a breach and entered the town again. It might have been eight o'clock in the evening. As he was not acquainted with the streets, he recommenced his walk at random. In this way he came to the prefecture, then to the seminary. As he passed through the Cathedral Square, he shook his fist at the church. At the corner of this square there is a printing establishment. It is there that the proclamations of the Emperor and of the
Imperial Guard to the army, brought from the Island of Elba and dictated by Napoleon himself, were printed for the first time. Worn out with fatigue, and no longer entertaining any hope, he lay down on a stone bench which stands at the doorway of this printing office. At that moment an old woman came out of the church. She saw the man stretched out in the shadow. "What are you doing there, my friend?" said she. He answered harshly and angrily: "As you see, my good woman, I am sleeping." The good woman, who was well worthy the name, in fact, was the Marquise de R---- "On this bench?" she went on. "I have had a mattress of wood for nineteen years," said the man; "to-day I have a mattress of stone." "You have been a soldier?" "Yes, my good woman, a soldier." "Why do you not go to the inn?" "Because I have no money." "Alas!" said Madame de R----, "I have only four sous in my purse." "Give it to me all the same." The man took the four sous. Madame de R---continued: "You cannot obtain lodgings in an inn for so small a sum. But have you tried? It is impossible for you to pass the night thus. You are cold and hungry, no doubt. Some one might have given you a lodging out of charity." "I have knocked at all doors." "Well?" "I have been driven away everywhere." The "good woman" touched the man's arm, and pointed out to him on the other side of the street a small, low house, which stood beside the Bishop's palace. "You have knocked at all doors?" "Yes." "Have you knocked at that one?" "No." "Knock there." - Les Miserabiles, by Victor Hugo, 15 octombrie 2016 la 01:20 UTC+03 India Thug Behram (ca 1765–1840): alleged to have killed over 900 people; executed in 1840 - Wikipedia. 15 octombrie 2016 la 00:52 UTC+03 Creier cu pistoane. 15 octombrie 2016 la 00:35 UTC+03 https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_serial_killers_by_country 15 octombrie 2016 la 00:33 UTC+03 Too much love will kill me. 15 octombrie 2016 la 00:31 UTC+03 Din păcate societatea e plină de criminali acceptați așa cum sunt. 15 octombrie 2016 la 00:28 UTC+03 CARTE DE RUGĂCIUNI PENTRU EVLAVIA OMULUI CREȘTIN Volumul 3 Muntele Retezat MOTTO ”I still dream of the mountains, where I used to be a king King of all the outer realms, how I wish to return... "Welcome back, my son, I have waited for a long time Waited for the king to return, I have something to show you Upon the highest mountain, way up by the horizon Lies an ancient path, the path of the gods..." I've climbed the mountains high And walked among the clouds I've reached the outer realms Seen past the fields of wildgrown flowers "Seek the opening of sanguine painted clouds Carried gently upon caressing winds There by the boundaries of seldom broken lines Lies the way..." These sanguine clouds I saw Appear the heaven's shore Swept by the woken wind Stray in the garden of tranquillity "See through the many eyes of the dragonfly Hear the flowers bloom in early spring And see the lines of life untouched by time Upon the way..." All the stars are yours to hold In your hands All the stars are yours to share With those there Faerie choirs sing And gently flap their wings And by this creek so small Gathered slowly, drinking unicorns "Stray piligrim, god to be Stray wanderer, all these realms belong to thee" Small creatures coming near Then turn to disappear All while the faeries sing Ode to waters, ode to the winds "Stray piligrim, god to be Stray wanderer, all these realms belong to thee" The path of the gods...” LAKE OF TEARS Oră.
Sală de clasă. Curtea școlii – Cer. Alburiu. Nori – Veselie. Joacă. Minge – Castani. Flori. Pariez că plouă. Sunt trist. 28-mai-1997 CFG 14 octombrie 2016 la 23:59 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=5_4U1flxR38 14 octombrie 2016 la 23:54 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=gWELhB49SWc 14 octombrie 2016 la 23:50 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=Ulay2FvUEd8 14 octombrie 2016 la 23:45 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=lgHGU8gqz9U 14 octombrie 2016 la 23:40 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=7YzW1nMB9fk 14 octombrie 2016 la 23:33 UTC+03 Un creier evoluat, din punctul supracreierului, există diferit. 14 octombrie 2016 la 23:24 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=OVM6wkgXzyA 14 octombrie 2016 la 23:22 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=xxgCAim6Bh8 14 octombrie 2016 la 23:18 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=CF7FRcjR6Rw Maybe here is a hidden meaning in all this. 14 octombrie 2016 la 23:13 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=E8gmARGvPlI Let s talk about feelings, nothing else than feelings. 14 octombrie 2016 la 23:06 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=9fNkYYxvk-Q I am afraid of you 14 octombrie 2016 la 23:00 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=5anLPw0Efmo 14 octombrie 2016 la 22:56 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=lT67liGjZhw 14 octombrie 2016 la 22:52 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=hYdX9ZhG0Sw 14 octombrie 2016 la 22:46 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=C8QJmI_V3j4 14 octombrie 2016 la 22:40 UTC+03 https://www.youtube.com/watch?v=ZiUn8RwpcfY Semnat. Neuroni fără număr... 14 octombrie 2016 la 21:29 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 14 octombrie 2016 la 20:46 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Nobel Prize. 14 octombrie 2016 la 20:39 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Edward Turkiewicz. 14 octombrie 2016 la 19:12 UTC+03 Viking - inseamna rege din apus. 14 octombrie 2016 la 19:05 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit fotografia postată de Seinfeld. 14 octombrie 2016 la 18:58 UTC+03
Am prins un peste mare. Mai trebuie sa-l scot din mare. SAGA NEBUNILOR DIN OSTROV. Cu ceva timp in urma am dat un link cu sinopticele psihopatilor din toata lumea. De acolo sa-mi iau subiectele. Vreau sa le scriu pe toate intr-o singura saga monstruoasa. Ostrovul e Pamantul. Si ma pot si autoexorciza. Motto You're the one. Tracy Chapman. It is time for the Earth to stay united as one human race. Playing for Change. In 60-200 pagini A4 trebuie sa-i indes pe toti. De la Gisla la Njala, nu exista sage mai mari. 14 octombrie 2016 la 17:59 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a distribuit un link. 14 octombrie 2016 la 17:56 UTC+03 Sarb inseamna serb, sarb. 14 octombrie 2016 la 16:31 UTC+03 Volumul 3 Muntele Retezat Motto Gura de om Gura de caine Cere paine. Ghicitoare data mai departe de tata. 14 octombrie 2016 la 16:29 UTC+03 CREIER CU REACTIE Creier cu reactie am eu. 14 octombrie 2016 la 14:59 UTC+03 Dacii le-au zis strugurilor struguri pentru ca strang gatul si te fac sa strigi, 'eha! 14 octombrie 2016 la 14:35 UTC+03 Gaiutu inseamna celtul. 14 octombrie 2016 la 14:17 UTC+03 BARDUL BLAK Mierlei romane. Iti cant din fluier Riga despre bardul blak bufnita in strigat cer fara impac demult vise pe pamant Riga in paine in vin mierla neagra si duh sfant la care sa te inchini? 14 octombrie 2016 la 12:54 UTC+03 CARTE DE RUGĂCIUNI PENTRU EVLAVIA OMULUI CREȘTIN Volumul II Ochiul zimbrului lui Petru M. Haș și tatălui meu, Constantin Raul Constantinescu. Bob Dylan MULTUMESC OMULUI. MOTTO "Pușkin a inundat Rusia cu versuri instigatoare: tot tineretul le invață pe dinafară. Pușkin trebuie să fie trimis în Siberia." Țarul Aleksandru I „Salve Romuli Parva Nepos” IMPARATUL IOSIF II, Austria VRAJA Vraja a plopilor la inceput carmin de octombrie zbucium fara sat dorul nonviolentei coloanelor de templu asteptand rasvenirea plopii ca niste confesiuni lumini in pleiade vantul intorcandu-i ca pe martiri ca pe sufletele noastre fara hodina si flamanzite de Dumnezeu sau poate de nedumnezeu aripile in albe traiectorii si tipetele de bun ramas ale toamnei. The Adventures of Little Punk Dog FR-C Little Punk Dog FR-C Little Punk Dog Goes to school Every kid takes Him for a fool The teachers say He's not alright! He barks and cries Every night Every night! (Chorus) Every night every night The kids say to him When the talk of - him Bad Punk Dog Bad Punk Dog You're a Little Punk - Dog You're a Little Punk - Dog Little Punk Dog! (Chorus) Every night every night every night every night Every night every night every night every night Every night every night every night every night Singalong everybody! Encore. He sits friendless And alone His head is heavy Like a stone Nobody loves him Nobody will So he starts to Make up his will! (Chorus) Every night every night every night every night Every night every night every night every night Every night every night every night every night Phoebe Buffay and Petre Roman FR-C When he was down Schooled A bloody coup d'état Fooled And the teacher lady Said Who well we vote Kids? Who will we vote Kids? Roman we will Vote Roman we will Vote Roman we will Vote Roman we will Vote Roman we will Vote We all shouted in class We had fun Petre Roman was a Communist Bum I storytell this tale Cause I wanna say That I love Phoebe Buffay Yes I love Phoebe Buffay I'd marry Phoebe Buffay. Little Punk Dog Writes A Book FR-C Little Punk
Dog Writes a book The publisher page This kid's a spook. He signs both contracts Don't give one back And this is how Little Punk Dog gets jacked. Little Punk Dog gets jacked! (Chorus) Gets jacked gets jacked His Mom is dead Nobody cares! He sits alone Nobody cares! He sleeps in the frost Nobody cares! He writes all the time Nobody cares! Nobody cares!! (Chorus) Nobody cares nobody cares Four years later publishes On his own money Now he can die But nobody reads - about his Mommy About his Mommy! (Chorus) Nobody nobody nobody nobody People like to sleep eat and fuck If they don't afford condoms They use a sock People suck people suck People suck people suck People suck people suck People suck people suck (Chorus) People suck people suck people suck people suck People suck people suck people suck people suck People suck people suck people suck people suck People suck! Yea-a-a-ah. emoticon smile Little Punk Dog In The Cemetery FR-C Little Punk Dog Sits alone At his head He has a tombstone He's with Grandma We hope he's merry But we don't know Cause he don't show. Little Punk Dog Blues FR-C Little Punk Dog Still has a Father A weary old man Like his dead Mother Kids don't even visit The don't call They wear O'Neal They don't pay a bill They don't pay a bill! Don't say I love you They don't say I did trouble you Maybe my old man will die And just me will cry! Little Punk Dog Visiting Agafia FR-C Little Punk Dog ran In a cold cold forest Nothing was in the area But a damned securist But fifty meters farther Watched by a cuss And a fart-er In the oldest house Lived a Mother Agafia The daughterless Mother. Educație FR-C Mămica face sex Băiatu face sex Bunica nu știm ce face Hei hei hei Aproape toți fac sex Hai toată lumea Mămica face sex Băiatu face sex Bunica nu știm ce face Hei hei hei Aproape toți fac sex. Mulțumesc. emoticon smile Little Punk Dog Goes To Church FR-C Little Punk Dog Goes to church Christians think His name is Lurch He likes the mood He feels bless-ed And everyday He feels rejected Yay! (Chorus) Bum bum bum bum Bum bum bum bum Bum bum bum bum Bum bum bum bum He is mocked he is used He's insulted and abused He is laughed at and ignored He's despised And he's always bored (Chorus) Bum bum bum bum Bum bum bum bum Bum bum bum bum Bum bum bum bum You can talk to God Only in institution So to be a hermit Is not a solution You must be sharp Smart and holy And you must You must be jolly (Chorus) Bum bum bum bum Bum bum bum bum Bum bum bum bum Bum bum bum bum If someone there loves you It's a wonder But you just can't see her Like Stevie Wonder It's like she is far away Like in a far away land And you wave your hand And you wave your hand. The Failed Suicides of Little Punk Dog FR-C I tried to kill miself Onces upon a time Lime to a lemon Lemon lemon to a lime People want to die And some them Suicide But if you cry Life has a bright side So let me Little Punk Dog Bid you farewell Suiciders are losers What is more to tell? Try this at home with your guitar! VIVE LA REPUBLIQUE! Regelui Mihai I Crestinul. REPUBLICA ROMANA SINGURA STAPANA REGE LEPADAT MARE IMPARAT. STATUIA LUI BABA NOVAC LA CLUJ. CANTEC RUPT Pe rug de piatra cioplita Negru e sufletul de bronz In flacari arzand etern Cu scutul lege in maini martir dintre munti murit in genunti cerestile nunti troianele punti... PAUL GOMA Paul Goma dus in Roma Cristos tace cruce face. DOMNITA RUXANDRA domnisoarei doctor Ruxandra Ghita Naltu imparatu nu le taia capu ca ei is rumani cu viete de cani. GHEORGHE URSU Ma Gheorghe murisi si te prapadisi cine te-o caznit cine te-o muncit si te-o chinuit moartei de te-o dat roman necurat? Romanii au fost patimi fara rost Au romani-ai ertat au esti tot certat? Ertat ertat ca sunt domn bogat aici imparat desu spovadat. CANALUL Pamant la Canal piatra Ideal moarte timpurie lacrima faclie. FIARA DIN BURG Lui Ion D. Sarbu Fiara -ncoltita vanatori grozita rosiori pandita in burg plumbuita ursule roman sangele ti-e vin lup copiat din carte dealul fara moarte invie romanii mesteceni batranii... INGERUL Inger sunt inger sant viata vant dor pamant. 20 DE DOLARI 20 de Dolari plasa de mancari si am luat si ceapa ochii sa ma-
nceapa. SECURISTUL Oameni urmaresc pamantul ocarasc isusi zavistuiesc straini ma rasplatesc. JUDECATA REGELUI MIHAI CRESTINUL Rege uitat print scelerat Printul nebun plateste acum Rege batran etern stapan Rege Mihai Eminescu Mihai Judecata sa dai Pamant uitat print fara cap. RUGACIUNE DE SEARA Isus Marie David Urie minte-ma mila viata umila. EMINESCU LICEAN. COPIL IMPARAT Cernauti mirat Mihail baiat ste de agat Copil Imparat. TURNUL CHINDIEI Turn inchisoare paine si sare voda petrece temnita rece. VORONET Capela sixtina Gheorghe fara vina judecata dreapta apocalips inceapa straluciri de vina pictura lumina. BISERICA EVANGHELICA DIN SIBIU Burg in burg cetate in cetate rune din carte orgi fara moarte. ROMUL MUNTEANU doamnei Ana Munteanu. Ochi obositi nori coborati muri innegriti domni poteriti plumbi tipariti noi indoiti. POEZIE DUPA POESIE Poezie dupa poesie Sfintita Sofie bolta pictata Dunare lata Asaneasca sora Flacarata tora versuri de-argint psalmi margarint cruce in lacrimi Hristos ce nu vatami Constantin uitat si inmiresmat. VIRTUTEA ROMANA ROMANII POPOR DE PIATRA PIATRA SFANTA RAU IN VATRA ORASE FIU RISIPITOR SATULE IUBITE DOR PIATRA LACRIMA IUBIND MINTEA INIMA-AMAGIND TARANA SFANTA-N MORMANT CER DE MOARTE PLAI DE CANT COPILUL PLANGAND IN SMANT BATRANII VORBIND CUVANT DOMN INTREGULUI PAMANT CATACOMBE-N CERUL SFANT.. ISUS DORMIND Isus dormind Petru plangand De as pleca oare -o afla? Copilul dormind tata plangand... BASARABA DIN PAROS Lui Mihai Eminescu. Crai mari domni tari s-au pustinit au izbandit tara romana pe veci stapana pus temei corb si lei sabii in jar trist caminar... TELEFONISTUL bunicului meu, capitan de aviatie Dumitru Constantinescu erou in apararea Bucurestiului. La Telefoane Telefonist geniu pustiu avangardist ingropat de dusman amputat dupa un an. ARCUL ROMAN Priveste copile la arcul roman trecut peste dunari batut sus pe ban Arcul victoriei in jertfa de sange arcul ce rade arcul ce plange Pe el daci stau nemuritori si getii izvod duhul viitor In arcul roman ne-au murit copii in arcul roman tara sa invii In arcul roman vom dormi eroi va rosti poporul mama fiu noi... Daniil 2016 Eu nu ma duc la vot Il las pe Dumnezeu In locul meu Si de-o hi sa mor voi muri pe nimeni voi invinui Romania oi jali talanca sa-mi cante mortii imi cuvante miorita giupanita fetita domnita. TESTAMENT NU VA LAS CA MOSTENIRE DUPA MOARTE DECAT O MOARTE SCRISA INTR-O CARTE CA MINE SA MURITI DE SUNTETI ROMANI DOUA MII DE ANI ATI FOST VOI RUPTI DE CANI POPOR DE MARTURI SI DE IMPARATI POPOR AL MEU SA STII TU CAND SA GATI... CUVÂNT CĂTRE POPOR ROMANIA ACUM A SOSIT TIMPUL SA ARUNCI BOLSEVSMUL LA GUNOI. DACA NU O VEI FACE CEAUSESCU SE VA INTOARCE. FOAME, FRICA, INTUNERIC, SI FRIG, DA MA, SI CRIME. FURNICIE Pamant de furnicie haz pe veresie da-mi sa-ti dau bem sa beau ievozi rapsozi Romanie furnicie. FURNICILE NEBUNE Furnicile nebune fura tot bune dar s-au mandrit dar sau trufit dar nebuneste au ras cu minte de ras se cearta -n furnicar furnicarul barbar nu vezi doua prietini furnici fara patimi toate sunt regine cu inimi de caine. JUG Vite de jug cadem pe plug porumb de aur topit de faur brate de cer la claci in cer. REGINA ROSIE Principesei Margareta si lui Liviu Dragnea. Auoleu mamuca hai mult scrisai iou Anii Rai ca sa vad az pe pamant Regina in ros vestmant. CIOCOILOR Presedintelui Romaniei Klaus Iohannis. V-am purtat in gand curat inima voi m-ati mancat piatra tara-am sprijinit bolovan si ocarat eu sunt prost si sunt sarac foamea abia imi impac voi sunteti boieri si jude ne chinuiti ca pe iude. CARTE DE RUG Casei Regale a Romaniei Carte de jug carte de rug Pe rege am ucis printi m-or proscris Ca rau am gandit si am suferit. CREATIE Lui Emile Zola. Iubirea iubirea e mare sentimentele noastre barbare Maestrul trebuie ucis acesta este al maestrului vis Elohim si Lucifer in camp. Si Isus cel tamp. COMUNISM II. COPILARIA LUI GAVROCHE lui Nichita Stanescu si Nicolae Labis. Comunismul nu e pacat. Stalinismul nu e comunism. Dupa abdicarea Regelui toti am fost "comunisti", dar noi am uitat. Cartela de paine Serviciul pe
carnet rosu. Copilaria lui Gavroche. Si dorul. Regele L-am ucis pe Regele Mihai Crestinul. SOARELE NEBUNULUI As vrea sa merg afara din iarna pana-n vara dar lumea ma omoara sangele mi-l ceara sed cu obrazu para si privirea zara. CATOLICISM Bisericii de la SantamarieOrlea Doar Francisc veni pamanturi triste chemand la urb et orb Veac dupa veacuri trecand tacute peste rumani in carti Dar neamul roman din Roma a venit pesti si cruci purtand O tu Romanie pamant vechi de dor mormant sa lasi Invie ca Dumnezeul tau de lemn si piatra insangerat Desteapta-te fetito la viata cea vesniciei dor Tu tara gandurilor nadajduieste in vechi Marii Si primi-vei scutul sabia de foc cartile de aur... VIATA MEA E UN AIUD II Viata mea e un Aiud Dar e Aiudul meu Nu-l dau pe Dumnezeu Si cand voi cadea Sub temnita ma ingropati si sub stea. VIATA MEA E UN AIUD ... Isus si demonul Drumul obosit Copil amagit demon blestemat Isus preacurat demon fioros drace rapciugos macabeu Legiune Copil fara nume Pieri drac blestemat lasa omu-n pat tu l-ai tulburat pieri drac blestemat! Copil te ridica Maria cea mica paine si cu nuci iti va da sa-mi duci. Epigraf Mi-ai sters psalmii Zuckerberg Cat crezi ca te vei putea ascunde de Ruah? Psalmi si prorociri deletate de poporul psalmilor si proorocilor. Cum crezi ca le vei putea plati Zedekia? Ierusalimul va fi cenusa din nebunia ta Ierusalime, din nebunia fiilor Ierusalimului care ard cuvintele DOMNULUI. Pentru ca ai ars cuvantul meu cand veneam in pace catre tine zice DOMNUL ars vei fi cu toti mincinosii din mijlocul tau care ma marturisesc nelegiuit. CANTEC DE TEAMA Frunza cerului de sat eu am teama de barbat ca barbatu-i fiara draga sufletul in ochi ti-l leaga de barbatu necajeste soarele se innegreste cand barbatu o peri lumea toata o muri. Miracol Azi am facut un miracol. I-am gasit prin rugaciune si citirea Evangheliei, tatei, stickul pierdut. Poetii martiri pentru Raul Constantinescu si fiul Priveste-i copile cand treci pe strada martiri din Cuore poeziei spovada poetii martiri parasite ruine cautand poarta inchisa spre sine vei plange o lacrima vei numara trei lumea e o turma iar cetetii miei priveste-ne copile cand trecem pe strada martiri din Cuore poeziei spovada noi am trait in cant de Miorita si am rugat Verginei cosita. Cruce in camp soarele sfant cruce de cer lacrimi de fier. TATA DIN ICOANA Tata din icoana sange plans in cana cuvinte bizantine arcuri constantine. DETASAMENTUL DE LA CERNA Cani inconjurati de lupii barbati au zidit drum cu imnul roman. COLOANELE CATEDRALEI DIN CLUJ Templul bizantin lumina in stanca popoare vin Dumnezeu cuvanta Sprijinit de coloane porti spre alta lume in caut in nume un nume in nume. CONDAMNAT Poem dupa poem cuvant dupa cuvant. BUCOAVNA Tara de manastiri bucoavna de amagiri ruga in munti ursite nunti. MIRCEA TACI ROMANE CA ESTI CANE NU ESTI DE IESIT IN LUME. BIS. URME Urme in nume urme in rune urme de fier urme in cer. AVRAM IANCU NEBUN Deal rosu muri Mosu merg campul pe mantul. TREI SCRIPCARI lui Tudor Arghezi, Dumnezeul literaturii romane. Au fost razboaie pe pamant Cristos veni din preacuvant Satul era plin de ciurari Numai trei erau scripcari Scripca de os scricar domnos scripca de bronz lumescul rost scripca de zlata data de-o fata Scripcari furnici ii cu arnici Si Dumnezeu cu fiul sau sed plangand sed cantand cruci de venin paine si vin. Poezii pentru Carte de rugaciuni... volumul 2 CULA Turn de var turn roman cula bolda cula voda. TROITA DIN CERNA Maitec in Gorj acum cinci mii de ani Jiul lacrima. TARA DE PIATRA Tara de piatra sarpe in vatra fructe in mit ruga in chit. COPILUL VAJAIT Copilul vajait rau mai e smintit vaj in vant si vaj in cant. CEASLOV Carte crucita in lacrimi boita carte de dor neamuri ce mor. RUINELE MANASTIRII BOCIULESTI Piatra lucrata zvodita vatra ruine albe icoane dalbe. VALEA JIULUI Valea Jiului plansul fiului Valea Fierului plansul cerului. MAR COPT Mar copt scrib copt plop vant mor mant. DOMNITA SAXONA Soare conjor lacrima-n dor trece sasoaica gandeste rusalca in vesmabt alb in suflet dalb tacere de miere lume de fiere in flori se roaga suflet desleaga. MANCATORUL DE SARE
N-am mancare mananc sare mananc sare n-am mancare. MEIN WAHNSINN Lumea sah pe chip carte de gramatica in ochi Stiinta logicii... 14 octombrie 2016 la 12:40 UTC+03 SAGA NOBILIS WLAHIS DE WALYS (SAGA DESPRE NOBILUL VALAH DIN VALEA) Felix Rian Constantinescu 2012, 2016 Cuvânt înainte Se poate spune că aceste pagini nu-și au locul în lumea modernă, însă eu mai degraba cred că lucrurile despre care vorbesc nu-și mai au locul în lumea modernă. Am scris o povestire, o pretinsă saga alegandu-mi-l ca erou și povestitor pe Mezerzius, personaj real. Deasemenea i-am dat o atitudine, cumva tipică pentru epocă. Poate am fost nedrept cu canonicul din Alba Iulia. Ce știu e că istoria este un lucru pe care îl avem cu toti în comun, iar istoria - fără nici un alt considerent - merită să fie pastrată de dragul istoriei. Această povestire nu pretinde că românii au fost băieții buni iar ceilalți au fost baieții rai. Ce am căutat în aceste pagini a fost o recuperare a trecutului nostru, asemanator uneori cu al indienilor din America Latină, alteori cu al grecilor din Asia Mică dupa caderea Bizantiumului, ori chiar cu a islandezilor de dinainte de Republica Islandei, un trecut în care noi ca români majoritari în Transilvania am fost secole de-a rândul ori șerbi, ori transfugi, ori cnezi uciși de nobili ori deveniți iobagi sau nobili ai coroanei, deromânizati ori tărăniți. Autorul Hațeg, Păclișa Dăm de știre făcând cunoscut prin cuprinsul celor de față tuturor cărora li se cuvine despre sfârșitul lui popa Sthojka, care locuia într-un sat ca o bortă spre munte, într-un district despre care oulahii obișnuiesc să spună că pe aici și pământul te cunoaște, de aceea ți se pare că ești mai fericit însă inima omului n-o vede decât Dumnezeu. Cât despre noi, un lucru dat de sus celor luminați de Biserică, cioplitori vrednici ai Noului Om pe care Aceasta l-a născut până nu demult, o ființă făcută din oase și membre respectând canonul dat omului de către Făcător, ne este dat să-i civilizam pe acești sălbatici mai nefericiți ca noi înșine, fie că sunt de la capătul lumii oriunde armata Papei a ajuns, fie că sunt de pe pământurile noastre închinate spre slava lui Dumnezeu de asemenea Romei, preschimbândui și învățându-i adevărul pe acești sălbatici pletoși, bărboși, mițoși, împuțiți, ignoranți, de falsă credință cu nimic mai buni decât sarazinii ori chiar păgânii lui Mahomedus, crezându-se romani și fiind doar niște barbari coborâți din munți pocind fără seamăn latina deprinsă de la negustori, crezându-se creștini din vechime și fiind doar niște creștini falși cum după cuviință am spus pe drept cuvânt anatemizați de Sfântul Părinte împreună cu întregul Orient, eretici vrednici doar de a fi legați pe ruguri aprinse pentru ispășirea păcatelor, care au preoți asemeni celor înfățișați aici, urâți, nebuni, cu mințile răvășite și închinători la diavoli, ce nu sunt cu nimic mai buni decât niște vrăjitori ai vechii Grecii ori măcar decât vracii tătarilor, ori în mod excelent decât ciudatele obiceiuri a căror veste a ajuns în întreaga Europă creștină din pământurile numite Orbis Novus îngenuncheată la picioarele lui Dumnezeu, Gesu și Sfânta Fecioară de tăioasa cruce a roții de sfântă pietate a Regilor Spaniei abia de câțiva ani, scriu eu canonicul Mezerzius din episcopia din Alba Iulia în anul Domnului 1504 în grațioasa limbă latină, din mamă deprinsă, a întregii lumi după toate calculele matematice învățate în negurosul ostrov al Islandei pe unde rătăcii ca în infern pentru aproape trei ani, povestea unor oameni proști și întunecați vrednici mai bine de a se fi născut mai bine în erele întunecate de dinainte de unguri, când aceste locuri erau doar sânge și păduri. În principatul închinat de Dumnezeu pe vecie crucii maghiare și Sfintei Familii sunt multe țări și nici un district nu seamănă cu altul. Pământul prin care trec acum în drum spre capitala lumii, districtul Hatzak e un pământ straniu aflat în răstoacele din spatele castelului celor doi Corvini, îndepărtat însă într-un mod nedefinit de parcă s-ar fi aflat de xcealaltă parte a munților pe pământul unde bisericuțele schismaticilor își caligrafiază cruciile stranii cu trei brațe pe un cer verde. În pământul ăsta se află sumedenie de pietre de felul celor dezgropate
de Sfântul Părinte în colina căreia istoricii îi spun Wotycaun. Plugurile blackmenilor mai mereu scot din ogoarele Regelui câte un capăt spart ori o coloană ruptă, vreo piatră acoperită de litere geometrice ori niște (...) șlefuită (...) pardosele îmbinate de cărămidă, acesta este miezul acestui pământ , aic pământul e ca un bour care a înghițit stelele de piatră murind cu genunchii zdreliți și ochii luminoși precum Asfințitul și Răsăritul, aici constelațiile au murit și s-au lapidat curgând în statui, cerul murind prăbușit la pământ, fiind pământ. Acesta este un pământ al pietrelor și al întunericului. Nimeni din lume nu știe de unde sunt aceste pietre și nici de unde sunt acești oameni. Unii scriu că aceste pietre sunt aici de dinainte de Geneză fiind cărțile djiniilor și demonilor și de asemenea și acești oameni înapoiați, iuți și care nu își pot nici măcar scrie numele. Aici și catedralele sunt zidite din pietre care nu există, avâdn pe lângă ziduri coloane spurcate și îngeri păgâni și stâlpi luciferici scriși parcă cu degetul pe care nici unul dintre acești sărmani nu poate să le citească și pe care meșterii lor au pictat idoli inexacți. Inima plină de compătimire a epicopilor și a sfinților noștri regi ne îndeamnă să avem passionaria spre acești sălbatici și să facem universul pentru împlinirea acestei sacre pietăți ce-am moștenit-o de la veacurile eterne. Mi s-a povestit la mănăstirea Sfântului Francisc din Hathzak și aici unde mă aflu acum, pe câmpul plin de pietre din satul Brythonia. Mi s-a spus de către oameni care preschimbă oamenii în litere că se preumblă un sat pe aici pe un drum care se pierde în munte, un sat noroios în valea unui pârâu cu apă mocirloasă în care oamenii își spală cojoacele înainte de iarnă. Satul este scris Walya și nimeni n-a știut niciodată nimic despre el. Aici în Walya era preot schismatic și cneaz un oulah numit Sthojka împreună cu fratele său erau stăpânii satului, fii lor având cei mai frumoși cai din sat iar fetele lor cele mai frumoase catrințe. (...) sat schismatic, locuit doar de boloi falși. Nu am fost niciodtaă în partea aceea, dar toate inimile catolice și mințile luminate ale literelor latine din locurile acestea spun că Walya este un pământ înapoiat cum doar un sat de blakmeni poate fi. Cum am mai spus wlahyii sunt primitivi, buni doar de a fi biciuți pentru a putea fi puși la lucru, fiind o mare mărinimie din partea regilor noștri că nu-i izgonesc cu totul de pe pământurile pe care sunt ca o îngrozitoare ciumă, care nu s-au ridicat și, îndrăznesc să spun, nu se vor ridica niciodată deasupra satului zdrobit de copite. Astfel legământul Fraterna Unio de acum două veacuri nu arată decât bogata clemență a Principatului nostru al Transilvaniei față de universitas valachorum, pe care departe de a-i trimite de-a dreptul în iad cum fac alte popoare cu israeliții necredincioși, ori de a le izgoni satele, excelenții noștri regi le dau în drept pământul cucerit de părinții lor iar pioșii episcopi îi caută în beznele spiritului acestor rătăciți pe care nu-i poate înțelege nimeni în sânul Bisericii. Pe drumul ce coboară din munte și apoi o cotește la dreapta, cum spun bestiile pe care poți întâlni cu turme flocoase pe marginea câmpurilor, după vreo patru mii și jumătate de mie de pași se preumblă alt fossatum unde legiuesc alți kenezi, puternici și răi, cei mai semeți rumâni din tot districtul, fioroși și aprigi cum sunt câinii. În satul lor care este mult mai puțin decât sunt ei înșiși, acești Kende, nobilii regelui și ai noștri Kendeffi de azi și-au făcut lângă un pod peste râul Cânda, cu multe mori de apă, o casă veche și vrdnică. Diecii din Brythonia cunosc multe despre excelenților lor nobili catolici Kendeffi despre care sângele albastru zavistuiește că odată nu erau decât zăvozii turbați ai lui Ioannes Corvinus în cruciade, exemplul lui emulându-i spre un suflet mai drept, spunându-mi și mie povestea lor. Din câte cunoaștem noi și din câte a uitat lumea a fost cu veacuri în urmă un om ieșit din noapte, totul după el fiind beznă ale cărei ghețuri sunt reflectate în ochii clocotind ai Ursei. Omul acesta Nicolae zis Kende era oulah, dar despre cei dinainte de el, despre propria sa homogeneză nu se mai știe dacă erau wlahi ori sarazini; era knez în Râu de Mori și avea pământuri în sus spre munte. Kende era omul de frunte în satul lui mereu călare însoțit de
cetași și-și purta tot timpul sabia pe braț. Avea o barbă sură, iar părul îi era pieptănat despicat, căzându-i pe grumaz. Hainele îi erau albe brăzdate cu fir de aur, dolmanul ce-i acoperea spetele fiind cea mai prețuită haină după cele ale popilor lor, poate doar în castel la Hathzak să fi fost ceva mai viu ori în lada de lemn înmnegrit plină de tapiserii a vreunei copile, fie ea catolică ori infidelă. Acest om a fost primul Kende, cel mai mare care îi conținea pe toți ceilalți ca idolii cneazului Novgorodului. Când acest Nicolae I zis Kende primise ochi, o femeie sarazină adusă de tătari în rătăcirile lor pe pământurile de dincoace de păduri îi ghicise mamei sale scriindu-le la amândoi cu cenușă câte un triunghi de trei semne neînțelese în mijlocul frunții și privind în ele le spuse că vede pentru bărbatul ei mult aur care se va curăți în flăcări (...) secolele, devenind tot (...) va avea tâta aur încât va putea să dea întregii lumi. Iar un vânător care era sihastru în munte, în pădurile și stâncile din vestmântul Retezatului îi spuse că vede pentru Nicolae al ei glorie coborâtă din ceruri strălucind asemeni pietrei filozofale a sfințeniei, plină de raze asemeni zidurilor Ierusalimului. Nici un oulah nu era mai puternic decât el în părțile acestea unde toți oulahii trăiesc din sapă în vreme ce el trăia din sabia sa venețiană. În satele lui el era urasag și rabszolgatarto, la război era ofițer peste oamenii lui, iar în pământurile lui era aproape ca un duce; doar episcopii, principele și regele erau peste el. Știa totul și toți erau ori oamenii lui ori vitele lui. Avea o nevastă pe care i-o dăduse un kenez, iar cele mai mândre giupânițe din satele lui îi erau ibovnice, reușind să le ferească de cavalerii și clericii unguri. Era primul om. Iar preoți greci ai wlahilor îl iubeau, la un loc cu nebunii sfinți din munți și țăranii olahi pentru că Dumnezeu punea în el putere pentru ei toți. Șerbii spun despre acest Kende că asemeni tuturor fiilor săi era un războinic și mai mult decât un războinic, era un principe cum era privit și în cnezatul Letwya și mai târziu dincolo de munții sărmani la blestematul Thocomerius, însă asemeni vechiului Odysseos a tânjit după ceva mai mult voind să-și zidească un nume. După ce l-a îngopat pe sihastrul Ciprian în pământurile sale, a hotărât să zidească acolo din piatră o cetate un zid (...) vreodată ca tătarii să ardă tămâie (...) locurile păstrând o amintire înfrigurată de cavaleri ai Apocalipsului după cum scria și sfinția sa Arhidiaconul Toma di Spalato fie că ar veni vecinii de dincolo de dealuri. Astfel pentru a avea unde să încerce să se apere de astfel de urgii Nicolae I Kende Olahul începu să zidească un turn la vreo patruzeci de Crăciunuri după moartea lui Ogodai și după vreo douăzeci de ani încă lucra la zidărie, țăranii lui urcând pietrele sparte din munte cu măgarii păstorilor sau în brațe și într-o zi un călugăr însoțit de alți călugări care venea din Țara Sfântă îi se opri cerându-i îndrumări în grecește pentru drumul spre Thuringia, la care Kende îi spuse să se întoarcă puțin din drum și să meargă pe troian până la Temeschwar. Diacii vorbesc că omul acesta care se numise ca Eckhart von Hochheim din Paris și Thuringia îl sfătuise să facă o biserică burg acolo, fie ea oricât de schismatică și Kende până la urmă o zidise dincolo de pârâul care iese din cetatea Koltzy. Și așa fu biserica fortăreață făcută, cu ziduri groase de piatră ca la Babilon și aproape fără ferestre. Al acestui Nicolae I a fost vlăstar Mihail I zis Cândea, „dictus Kende de Malowiz filius Nicolai dictus Kende de Malowiz” în documentele grele de sigilii din Terra Harzoc, scrise de diacii răspândiți în târguri și satele nobile, ori prin satele Kenezilor ori în orașele coroanei, care a fost tăiat ca în Țara Olăcească a Moldovei de principele Andrei Lackfy Voievod al Transilvaniei nimeni nu mai (...) măcar nobilii Kende... (...) satele abia (...) mai târziu înapoi vădanei sale cernite, RiudeMory, Nukzsoara și Kissebes. Lui Mihail I mortul i–a urmat Cândea I, căruia i s-au născut Ioan Cândea, Mihail II, Cândea II și Clara care primit Râu Bărbat. Lui Ioan Cândea i s-au născut Ana, Ladislau I Kende Kendeffy, Nicolae II, Ioan Kenderessy și Cerna, fii lui Ladislau Mihail III Kendeffy care a avut mulți copii. Oamenii vorbesc multe. Ladislau I Kendeffy spre deosebit de sfântul nostru rege cavaler din veacurile trecute, era un
om gras și gros, burduhanos și cu fața îngropată în slănină. Purta nume de cavaler dar arăta ca un abate confesor, gras și cu fața înnegrită și învârtoșată de vita bona. Era atât de gras că nu putea nici să meargă călare. Stătea mai tot timpul la curte părintească la Malowiz ori mergând doar la vechiul castel la Hațeg unde era pârcălab, spre urgia tuturor el era castelanul de Hațeg. Cum fusese străbunicul său în fossatum el era cel mai puternic om din tot districtul, doar preoții de la Sancta Maria și mănăstirea franciscană de lângă râul Hatzak erau peste el. Era așa de puternic că nici măcar nu privea oamenii și toate acestea pentru că el era primul Kendeffy și pentru aceasta fusese uns. După bogăția veche, noua bogăție spun pizmașii schismatici. Se spune că problemele au început în AD 1418 sfântul roman al Ungariei a dănuit familiei Kende... (...) Valya, lui Ioan Cândea (...) cător de Hathzak și fratelui său Cândea. Când a intrat în lume excelentul nostru rege Matthias Corvinus, popa Stojka și fratele său Kendres au găsit grație în ochii auguști, iar conflictul pentru toți purta un nume. Ladislau, primul Kendeffy fusese preot schismatic până să fie înnobilat sfânta coroană și i s-a născut Mihail III, care când a crescut s-a făcut flăcău arătos adorator al Florei Italiei. Aici în Brythonia se povestește că odată Mihail, fiul lui Ladislau cum vorbesc barbarii aceștia mergând la vânătoare cu ceata lui de flăcăi fără căpătâi, se rătăci și ajunse singur pe jos pe un lan de secară din jurul Brythoniei. Calul își rupsese un picior într-o groapă și îl lăsase acolo... [Restul manuscrisului este pierdut] MEZERZII APOCRYPHAE Felix Rian Constantinescu 2012, 2016 FLORA În câmp la secerat mai rămăsese doar o fată care se înspinase în talpă și nu mai putuse merge acasă, așteptând să i se mai dreagă piciorul și să poată umbla. Cum fata a intrat în legende i se știe numele, Flora, dacă i-a fost numele adevărat. Fata era îmbrăcată în întregime în alb și de plictis stând la marginea câmpului și ca să se apere de soarele ucigaș de amiază își puse pe creștetul cu păr lung castaniu pe care și-l despletise o cunună de spice de secară împletite cu flori de câmp părul mirosindu-i a tămâie veșmintele cu flori luând-o din Flora maestrului Sandro Botticelli pe care l-am cunoscut cu prilejul unei cine la catedrala mare a Toscanei între vitraliile prețioase ale tablourilor ilustrului Lorenzo di Pierfrancesco de Medici. ROZA NEAGRĂ Mihail III Kendeffy avea o roză neagră pe care o cumpărase cu cinzeci de florini de la un alchimist din Belgrad cu care vrăjea fetele. Fata îl privi cum se apropie ținând roza neagră între dinți, îmbrăcat cu veșminte de domn cum în sat nu aveau decât nobilii unguri, îl privea neștiind cine este și cu mintea ei înspăimântată de fată de la țară de poveștile și basmele pe care le torceau fetele mari la șezători de fata este luată din cenușă și dusă într-un palat de mărgean. Îl privea pe Prințul cu Roză Neagră, obsedată până simți că însuși trupul ei devine un trandafir de flăcări, o floare neagră, cruciată, o roză cu petale de vin amestecat cu busuioc. Se îmbrăcase toată în flori, neștiind dar știind, că floarea o vrăjea și că floarea cea mai neînțeleasă era însăși trupul ei îmbrăcându-i sufletul. Când s-a trezit piciorul mușcat încă o durea iar prințul străin, vinul ei ales, plecase lăsându-și în urma lui roza neagră lângă un mărăine în care florile au devenit pe dată în fragi. 14 octombrie 2016 la 12:24 UTC+03 S-a inchis robinetul cu poezii. Acum cred ca am sa incep iar sa citesc saga.