VERSURI SCRISE LA LUMINA ÎNTUNERICULUI (poeme 1997)
Felix Rian
“M-am intors si am privit toate asupririle care se fac sub soare; si iata, cei apasati varsau lacrimi si nu era nimeni sa-i mangaie. De partea asupritorilor lor era puterea, iar ei nu aveau pe cineva sa-i mangaie.” ECLESIASTUL 4:1
“Copile drag de ce ai rătăcit Prin lumea de păcat De-atata timp Eu te-am chemat să vii Dar tu M-ai ignorat Iubirea Mea va ţine până-n veci Dar nu uita că-s drept Eu am să spun Mereu te-am asteptat Dar tu M-ai ocolit Vino acum nu amâna Ziua de mâine nu se ştie dacă va mai fi Încrede-te în Cel ce a promis Că vei fi mântuit.” (RAZE DE SPERANŢĂ)
Prefaţă Am scris aceste poeme in anul 1997, cand eram de varsta de 15 ani. Nu le public pentru ca ar avea o valoare deosebita ci pentru ca sunt inregistrarea a unei perioade din viata mea, 1996-1997 si pot spune si 1998, o perioada de tortura psihica intr-o camera de internat scolar, o lume in care mielul este mancat in fiecare zi, una dupa alta, saptamana dupa saptamana, an dupa an, luna dupa luna, o lume in care fraierii mor. In care cel slab trebuie sa sufere, sa indure si sa inghita orice fara sa zica nimic, iar in cazul in care ar zice ceva si ar spune ca nu e drept sa fie batjocorit si umilit toata ziua in fiecare zi, sa fie convins prin forta sa renunte si sa nu mai astepte dreptate, nu in camera 3. Am fost coleg de camera cu trei liceeni mai mari si mai tari ca mine, trei baieti fara Dumnezeu si fara inima, care m-au chinuit pe indelete cum ar chinui niste copii o gaza. Eu nu am putut spune nimanui – pur si simplu nu am putut - si dupa ce am scapat de ei ani de zile nu am putut spune nimanui. Scopul acestei prefete este de a lamuri cum de a aparut aceasta carte si sper sa intelegeti disperarea cu care am scris majoritatea dintre aceste poeme. Este adevarat ca nu mi-au facut foarte mult rau fizic, dar felul in care s-au purtat cu mine ani de-a randul in fiecare zi m-a ranit enorm, avand in vedere copilul care eram de 14 ani pana la adolescentul de saisprezece ani; nu cred ca exagerez spunand ca pentru mine camera 3 a fost Pitestiul meu, un Pitesti pe masura unui copil. Kierkegaard spunea ca anxietatea este un prim pas catre ceva mai bun in plan spiritual, insa in cazul meu suferinta si anxietatea pe care a adus-o acea suferinta au inceput de la o varsta a copilariei. Acest lucru arata cum criza spirituala a lumii moderne se adanceste odata cu trecerea timpului iar eu inclin sa cred ca drama omului modern este ateismul sau. Dedic fiecare rand din aceasta carte oricarei fiinte umane chinuita de alta fiinta umana cu o chemare la speranta si cu un sfat: spuneti ce vi se-ntampla, chiar de s-ar prabusi Pamantul. “Incepe cu tipete, dar nu trebuie niciodata sa se termine in tacere.” – (afis de asistenta sociala).
Felix Constantinescu 4 martie 2010
Pastel Oră. Sală de clasă. Curtea şcolii – Cer. Alburiu. Nori – Veselie. Joacă. Minge – Castani. Flori. Pariez că plouă. Sunt trist. 28-mai-1997 CFG
Important Suflet. Lirism. Pietre de hotar. Poezie. Pădure. Divinitate. Pasiune. Divinitate. Cântec. Prietenie. Viaţa în doi. Iubire. Sentiment. Justiţie între oameni. 28-V-1997 [poem scris în camera de internat şcolar – camera 3] CFG
Vreau… [Psalm în camera 3] De aici lumea mi se pare urâtă. Vreau să iubesc Să simt ce n-am mai simţit până acum Iubesc iubirea Iubesc prietenia Iubesc pasiunea. Nu urăsc nimic. {erased} Încep a iubi ura. De aici lumea mi se pare urâtă. Vreau să ştiu Să aflu Să cunosc. Cocleală veche pe aramă. Muşchi pe oasele lor, Cei ce au fost, Dar sunt osândiţi la viaţă veşnică. De aici lumea mi se pare urâtă. Câteodată urăsc viaţa. De ce?... uneori viaţa e frumoasă Dar nu acum.. Am impresia că doar poezia asta
mă ţine în viaţă. Viaţa e urâtă. Viaţa e frumoasă Viaţa e urâtă Viaţa e frumoasă. Viaţa e moarte. De abia când voi muri mă voi naşte cu adevărat. Când voi fi ţărână, voi trăi. Voi părăsi temniţa cu Ziduri grele de oase, carne şi sânge. De aici lumea mi se pare urâtă. Dar va avea milă Cel De Sus şi de mine Nimeni nu poate fi osândit veşnic. Triste ruine, Triste ogive. Triste suflete pierdute. 28-V-1997 [poem scris în camera de internat şcolar – camera 3] CFG
Vis Lupi… Am visat lupi. Lupi mari, Lupi negri, Lupi de coşmar. Fuga… Ploua… Atunci, mi-am dorit să fiu lup... Liber; Atunci i-am înţeles Şi nu mi s-au mai părut înfricoşători. H.., 14-iunie-1997 CFG
Obsesia Obsesie prelungă, Obsesie cu lupi, Obsesie ceţoasă, În suflet mă rupi. Mi-l laşi pustiu Şi totuşi mi-l umpli; O, tu cel ce citeşti Sper să înţelegi. Oroarea ce-o am Faţă de ceva, Şi totuşi aş vrea Să fiu însumi aşa.
Elegia unei ploi dispărute Plouă Şi-s singur Am rouă Pe gânduri În jur e noapte Mi-i capul confuz Vreau printre şoapte Cu rouă să uzi. Aş vrea să pleci Aş vrea să te ţin În braţe acuma Să ne drăgostim Cum ai iubit huma Ploaie să ploi În capu-mi cu lupi Cu rouă de gheaţă Cu ochi de ciclopi Dar tu te-ai dus ploaie Te-ai dus ca un nor Da, tu ai plecat Mie-mi va fi dor. Ai lăsat roua... ca amintire Mă uit în neştire E noapte adâncă, Asemenea ţie Mă voi scufunda Într-un bob de rouă Rămas din anţărţ Poate chiar două
Dar n-am voie să intru Şi o ştiu prea bine Nu e loc acolo pentru Unul ce îi câine Nu e loc acolo pentru Unul ca mine. Aşa că Doamne, te rog fă să plouă, să plouă, să plouă, Îngoapă-mă-n rouă. CFG Miercuri, 18-VI-1997
Reabilitarea lui Bicilis Voi, poeţilor, l-aţi chemat pe Zamolxe, Marele Zeu, De-atâtea ori şi Nu v-aţi gândit la el; Omul Iuda Vânzătorul. Pe el l-aţi uitat. Dar totuşi… gândiţi-vă că poate Datorită trădării lui, voi existaţi ca oameni. 28-VI-1997 [semnat] GR
Poezii, poezii Poezii, poezii Trebuie să scriu – ce? Poezii. Sper să scriu bine sper să fiu bun să dau din mine să scriu gr Gelu Roman
Gerunziu Picurând. Plouând. Fulgerând. Tunând. Şiroind. Smiorcăind. Plângând. Urând. Urlând. Lovind. Simţind. Gândind. Scriind. Palpitând Gerunziind. CFG Vineri, 20-VI-1997
Sorrow M-ai părăsit Sunt singur Mi-i boală Mi-i greu Încerc să fiu bun Dar văd că sunt rău Nu mai pot trăi Şi să mor n-am voie E-un coşmar că sunt om, E-un coşmar să fii o fiară crudă, gânditoare. Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai trec. Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai mor. Tencuială putrezită aici clipa a stat din coasta cea rănită şuvoi de sânge ne-ntinat.
Poem ĂŽntr-un vers Mi-i clipa pustie
Gânduri ude Un banc de peşti Îmi sparge ochiul cu furie nebună cum ai sparge o nucă de cocos Le aud dinţii pe retină Intră în mine Le simt cozile fierbinţi cum mi se zbat prin creier făcndu-mi ordine în gânduri. H.., 28 - iunie - 1997 GR
[Barajul] Lac sărat, lac sărat Roagă-te să fii iertat Lac sărat, lac sărat Roagă-te să fii iertat Apă, multă apă Îl apasă acum, Apă neagră, rece Bate vechiul drum Satul e pustiu e rece şi umed Gâlgâie a morţiu apa din fântână. Colind cimitirul Beat De apa neagră Care mă înghite Cruci verzui Cruci albastre Cruci negre Cruci negre pământ roşu pământ greu. Iar sus sus de tot Văd o cruce albă pe-un lăcaş creştin.
Biserică de lemn De lemn de gorun. Biserică de piatră De piatră din munte. Biserică de oameni [De baci şi frăţâni] Ai apă-n altar Şi peşti… Un somn solitar Veghează icoana [Sântului Cuvânt Pe sfărmat Mormânt] pictată cu lacrimi pictată cu gânduri cu roşu de sânge pe-un scut de barbar. Unde-nainte stăteau Moşnegii Acum odihnesc Racii ursuzi şi mustăcioşi Ce privesc tot înapoi În locul unde demult s-adunau fetele mari [rămăsără doar scoicile Parcă salbe desprinse din Părul lor] Urc scările unde era corul Rămas din Bizanţ Cu bănci lungi de [mesteacăn Acum cântă doar broaşte] Către Dumnezeu Lac sărat, lac sărat Lacrimile te-au săpat Lac sărat, lac sărat
Ai făcut un păcat Lac sărat, lac sărat Clopotele nu mai bat Lac sărat, lac sărat Dumnezeu te-a şi iertat Lac sărat, lac sărat… Felix 25-VI-1997 H..
Latină Mă spargeţi... pentru voi, un arheolog e doar acela ce vrea să găsească aur sau mesaje Pt. voi nu contează acei Ce găsind ceva unelte şi un fost foc în vatră, reconstituie viaţa LOR, a celor ce au fost.
[Epistolă către prieten] Două crenguţe Cruce de lemn Două crenguţe legate C-o joardă. Cruce de lemn legată c-o joardă. Când eram mici, făceam Cruci de lemn legate cu liană subţire şi le îngopam. Eram copii. Ne simţeam aproape. Anul trecut am mai legat două crenguţe laolaltă în pădure Dar n-am mai simţit acelaşi lucru. Acum văd că nu mai sunt copil. Şi m-am îndepărtat de tine. Felix Miercuri – 25- iunie-1997
Apusul beznei Mă uit la linia orizontului camerei mele şi văd cum apune bezna matinal amurg văd soarele negru cum apune după un maldăr de cărţi îl observ trimiţându-şi ultimele raze negre în umbra mea
Versuri scrise la lumina întunericului [..] explorând necunoscutul şi găsesc ruine, ziduri goale rămăşiţe ale unui vechi eu, care am fost/ şi din care a mai rămas doar râul Mă-nghite bezna Mă-nghite hăul. 3,30 am 28-VI-1997 Gelu Roman
Psalm 1997 (sau ruga unei bătrâne evreice) Moise ne-a spus: “Vă voi duce într-un loc de lapte şi miere.” Şi-am găsit praf, smoală şi sare. Am părăsit ţara Eghipetului, pentru că eram batjocoriţi şi nu-l iubeam pe Ra. Acum am mers încoace şi ce-am găsit: praf, smoală şi sare. Apoi a venit Babel, de-am fost robi, acum e Irod. Doamne, de ce ne-ai părăsit? Ştiu, îmi plec capul şi spun: SUNTEM PĂCĂTOŞI! Dar ei, Romanii, de ce nu sunt pedepsiţi? Poate că-mi vei răspunde: “Dar vor fi.” Toţi primesc ceea ce merită pentru păcatele lor. Dar eu te rog Doamne: “Iartă-i pe cei ce ne fac rău şi Ne iartă-ne şi păcatele noastre şi să nu ne oropseşti. Eu nu cârtesc ci spun: << Mărire Ţie, Dumnezeul nostru, Mărire Ţie>> Şi zic: <<Doamne miluieşte pe cei ce mă urăsc, mă zavistuiesc şi mă ocărăsc; aşişderea şi pe cei ce mă grăiesc de rău.>> Şi acum, Doamne, iată-mă în faţa Ta, rugându-Te: „Trimite-ne salvarea, trimite pe Mesia.” 28-V-1997 CFG
Vedere expediată lui Hristos
Eu aduc întunericul Mereu Tu aduci lumina Sufletul mi-e îngropat în sodă caustică Dar Mâna Ta atinge Pentru că Tu salvezi Din moarte din întuneric Tu salvezi Pentru că Tu salvezi Din moarte din întuneric Tu salvezi Cu supușenie, Scardanelli CFG 4-martie-2010, etc.