Vreau să traduc (îndreptar) felix rian

VREAU SĂ TRADUC (Îndreptar) -2017- Felix Rian Constantinescu

Motto WITH JESUS IN THE CELL

by Radu Gyr (1905 - 1975) Last night Jesus entered my cell oh, how sad and how tall seemed Christ!

The Moon followed after him in the cell and made him taller and sadder.

His hands seemed as lilies on tombs, the eyes deep as forests.

The Moon beat him with silver on garments silvering on his hands ancient marks.

Startled I left from under my gray blanket -From where you come, Lord, what eon?

Jesus took a hand to his mouth and made me a sign to shut.

He sat next to me on the mat -Put on my wounds your hand!

On the ankles he had nails and rust like he bore chains once Sighing he laid his beat bones On my mat with cockroaches The Moon lit but the large lattices traced on his snow, lines.

The cell seemed mountain, seemed Skull and lice and rodents were squirming I felt how my head falled on my hand and I slept a thousand years...

When I awoke from the depth of depths the straws were smelling of roses I was in the cell and it was Moon only Jesus was nowhere...

I reached my arms, no one, silence.

I askt the wall: not a reply!

Only the cold rays, edged in the summit with their spear pierced me...

-Where are you, Lord? I screamed at the lattice From the Moon came smoke of incence...

I felt... and on my hands I felt the marks of his nails.

He was beautiful, I was bohemian

By Ioan Ivașcu He was beautiful, I was bohemian it was our soul poem unfinished we joggled eternity pierced by eternities neighbor with poetry mad with poesies with the gold boughs always in horizon the unbeggined Daphnis on the unwished front

it was beautiful, I was bohemian it was our soul poem unfinished with every hurt we marched through the mud and evening after evening with soul of a Child we knelt under the sky of the mountain city bearing the front on shoulder crushed under details neighbors with eternity pierced with poesies mad with poetry of the kaki city with warm bars of dew and armchairs on which the century put on its silent shrouds he was beautiful, I was bohemian it was our soul poem unfinished 12.02.2016

1.

Pledoarie pentru Wordsworth

O parte din poemele lui Wordsworth sunt scrise bineînţeles rimat. Cealaltă parte e scrisă în vers alb. Din preţuire pentru pana lui Wordsworth le voi traduce pe toate în vers alb, urmând exemplul înaintaşilor care au tradus versurile antice atârnând clopoţei de capetele lor. Un poem adevărat e intraductibil, precum Masa tăcerii. Noi oamenii de rând ne putem mulţumi să-i facem un portret şi acela fotografic şi ca în viaţă ar trebui să ne mulţumim cu atât; în nici un caz nu îl putem scrie pe Wordsworth în română ori în orice altă limbă ori a traduce sufletul lui Brâncuşi în cutia italiană a sufletelor noastre. Din dorinţa de a fi cât mai credincios poeziei wordsworthiene şi a o traduce cât mai fidel m-am văzut pus în situaţia de a o trăda, renunţând brâncuşian la aparenţe, fie ele şi poetice, pentru a păstra sufletul care dă viaţă. Înaintea acestei posibile versiuni româneşti a poemelor lui William Wordsworth, tălmaciul poate spune că noi în România avem nevoie de poezia lui Wordsworth.

W. W. a fost un poet romantic la fel ca poetul nostru romantic, iar pentru a nu fi tributari propriului Weltanschauung, fascinaţi întrun mod narcisist propriei frumuseţi ar fi indicat să experimentăm şi alte avatare ale geniului romantic şi a privi şi alte vitralii din catedrală. Şi în mod deosebit curentul romantic, fiindcă piatra din capul unghiului a sufletului românesc s-a dovedit a fi şi cel mai probabil va rămâne cât va rămâne şi românitatea, o cheie de boltă neogotică romantică pe care cel mai mare arhanghel e brodat în marmură. Este nevoie de aceste poeme în învăţământul românesc, în bibliotecile marilor oraşe şi din sătucuri, în mănăstiri, în penitenciare, azile şi oriunde este un pic de suflet şi în întreaga noastră cultură, dacă vrem să o avem. Iar aceasta include postulatul că după cum istoria literaturii române are

nevoie de William Wordsworth printre alţi „nemţi” caragialeşti, tot astfel Marea Britanie are nevoie printre alţi necunoscuţi romantici şi de Mihai Eminescu, dar asta va fi munca altor traducători.

Haţeg, 14 august 2012 Secerătoarea solitară

de William Wordsworth Iat-o, singură în câmp, Acolo solitară fată munteancă!

Secerând și cântându-și sieși; Se-oprește, ori merge blând!

Singură retează și leagă grâul Și cânt-o arie melancolică; O, ascultă! fiindcă Valea profundă E inundată de sunet.

Vreo Privighetoare nu cântă Așa de dulce odihnindelor cete De Călători în un popas umbrit, Printre Nisipurile Arabe Vreo voce mai dulce nu se auzi Primăvara de la pasărea cuc, Spărgând tăcerea mărilor Printre cele mai de departe Hebride.

Nu-mi va spune cineva ce cântă?

Poate că notele plânse curg Pentru lucruri vechi, nefericite, îndepărtate, Și bătălii de pe vremi: Ori e vreo baladă mai umilă, Problemă obișnuită de astăzi?

Vreo suferință a naturii, pierdere, sau durere, Care a fost, și poate fi iar!

Ori'care era subiectul, Fata cânta

Felix Rian

Precum cântecul nu ar avea sfârșit; Am văzut-o cântând la muncă, Și peste seceră îndoindu-se; Am ascultat până m-am umplut: Și, pe când urcam pe deal, Muzica am purtat în inimă, Mult după ce nu s-a mai auzit.

Suntem șapte

de William Wordsworth

Un simplu copil, dragă frate Jim, Ce ușor respiră, Și-și simte viața-n orice braț, Ce să știe de moarte?

Am întâlnit o copilă colibașă Avea opt ani, spunea; Avea păr gros cu multe bucle Ce-o-nconjurau pe chip.

Avea un aer rustic, de la pădure, Înveșmântată ca un geniu; Ochii frumoși, și mai frumoși, - Frumusețea ei mă bucură.

‘Surori, frați, micuță fată, Cât de mulți voi sunteți?’

‘Cât de mulți? Șapte de toți’ spuse,’ Cu mirare privind la mine.

‘Și unde sunt ei, te rog îmi spui?’

Spuse: ‘Suntem șapte, Și două locuiesc la Conway, Și doi-s plecați pe mare.’

Doi dintre noi stau în curtea bisericii, Sora și fratele meu, Și în coliba din curtea bisericii, eu Stau aproape de ei cu mama.’

‘Spui că două locuiesc la Conway, Și doi-s plecați pe mare, Dar sunteți șapte; te rog spune-mi Dulce Fată, cum a fi fi se poate?’

Apoi micuța Fată răspunse, ‘Șapte băieți și fete suntem noi; Doi dintre noi stau în curtea bisericii, Sub copacul din curtea bisericii.’

‘Mergi pe-arătură, mica mea fată, Brațele-ți sunt vii; Dacă doi sunt în curtea bisericii, Atunci sunteți numai cinci.’

‘Mormintele sunt verzi, pot fi văzute’ Mica fată răspunse, ‘Doișpe pași mai mult de la ușa mamei, Și sunt unul lângă altul.’

‘Acolo ades-mi brodai colțunii, Batista mi-o țesui; Și colo pe pământ am stat – Am stat și le-am cântat.’

Ș-ades dup-asfințit, domnule, Când este viu și frumos, Îmi iau micuțul castronaș, Și-mi mănânc cina acolo.

Prima ce muri fu mica Jane; În pat zăcu gemând, Pân’ce raiul de dureri o vindecă Și-apoi plecă departe.

Așa că în curtea bisericii fu pusă, Și toată uscata vară ‘Mpreună la mormânt ne-am jucat Fratele meu John și cu mine Și când pământul era alb de zăpadă, Și puteam să alerg și să alunec, Fratele meu John trebui să plece, Și zace lângă ea.’

‘Câți sunteți atunci, spusei, Dacă ei doi sunt în cer?’

Mica Fată replică, ‘O, dascăle, suntem șapte.’

‘Dar ei sunt morți, cei doi sunt morți!

Duhul le e în cer!’

Vorbeam degeaba; că mereu Mica Fată își făcea voia, Și spunea, ‘Nu, suntem șapte!’

[în românește de Felix Rian]

Lucy Gray

de William Wordsworth

Ades am auzit de Lucy Gray Și când încrucișai pământul ‘Ntâmplă de-am văzut-o-n crăpat de zi Copilul solitar.

Nici coleg nici tovarășă Lucy n-avea; Viețuia pe-o bahnă uriașă, Cel mai dulce lucru ce crescu vreodat’ Lângă o ușă de om!

Totuși poți iscodi faunul la joacă, Iepurele pe smarald; Dar dulcea fațăa Luciei Gray N-om mai vedea vreodată.

‘La noapte va fi furtună, La târg trebuie să mergi, Și ia o lampă, copilă,să lumini Mamei prin zăpadă.’

‘Aceasta, Tată, fac cu bucurie; E abia amiază – Orologiul abia a bătut două, Și uite sus e Luna.’

La asta Tatăl luă vătraiul Ș-izbi-ntr-un braț de lemne; Se apucă iar la lucru, iar Lucy Luă Lampa în mână.

Mai voioasă neagra ciută nu-i, Cu izbituri a joacă Picioarele-i împrăștie praful de zăpadă Ce se înalță fum.

Potopul veni mult prea devreme Merse în sus și-n jos Și pe multe culmi Lucy urcă Dar nu ajunse-n târg.

Pierduți Părinții în toată noaptea Au chemat departe-n tot locul; Dar nu a fost nici glas nici văz Să le fie călăuză.

‘N crăpat de zi pe un deal stătură Sus, sus, peste bahnă; Ș-atunci văzură Podul de Lemn La doi pași de ușă. Și-acum spre casă merg plângând ‘În cer ne vom-ntâlni!’

Când în zăpadă Mama văzu Urma piciorului lui Lucy.

Apoi în jos de muchea abruptă Urmară micile urme; Și prin ruptul păducel Și lungul zid de pietre;

Apoi un camp deschis trecură, Urmele erau aceleași; Le-au izvodit, nicicând pierdut, Până au dat de Pod. Le-au urmat de pe țărmu-nzăpădit Urmele, una câte una, Până în mijlocul ghețușului, Iar mai departe niciuna.

Totuși unii spun și azi Ea-i un Copil trăind, O poți vedea cumintea Lucy Gray Pe Sălbăticia singuratică.

Peste noroi sau iarbă ea merge încet Și niciodată nu privește în urmă; Și cântă un cântec solitar Ce flutură în vânt.

RÂNDURI SCRISE LA CÂTEVA MILE DUPĂ BISERICA TINTERN La revisitarea răstoacelor de pe Wye într-o călătorie, 13 iulie 1798

de William Wordsworth

Cinci ani trecură; cinci veri, în lungimea A cinci lungi ierni! Şi iar aud Aceste ape, rostogolindu-se din izvoarele lor din munte Cu un dulce murmur mocănesc. – Încă odată Privesc aceste stânci abrupte şi semeţe, Ce într-o neîmblânzită retrasă scenă aduce

Gânduri de mai profundă retragere; şi unesc Peisajul cu liniştea cerului.

Ziua e sosită când din nou stau Aici, sub acest sicomor întunecat şi văd Aceste pete de ogrăzi, aceste smocuri de livezi, Ce, în timpul ăsta, cu fructele lor necoapte, Printre păduri şi desişuri se pierd, Nici, cu nuanţa lor verde şi simplă, tulbură Verdele peisaj neîmblânzit. Încă o dată văd Aceste vii, abia garduri vii, linioare De neliniştit lemn devenit săbatic; aceste ferme păstoreşti Verzi până la uşă; şi şuvoaie de fum Ridicat, în tăcere, de printre copaci, Cu o percepţie nesigură cât s-ar părea, Despre rătăcitori sălăşluind în pădurile fără cămin, Ori despre vreo peşteră de pusnic, unde lângă foc Sihastrul stă singur.

Deşi de mult pierdute, Aceste forme de frumuseţe nu-mi fură Cum e un peisaj ochiului unui orb: Însă adesea, în camere însingurate şi în mijlocul tumultului Din târguri şi oraşe, mi-au zălogit, În ceasuri de osteneală, dulci simţiri, Apăsând în sânge şi simţite-n inimă-mi Şi trecând chiar în mai limpedu-mi suflet Cu liniştită refacere: - sentimente deasemenea De plăcere neamintită; astfel, poate, Cum nu au avut o influenţă comună În acea mai bună parte în viaţa omului bun; Micile lui, nenumite, fapte neamintite De bunătate şi iubire. Nu mai puţin, cred, Lor le-am datorat poate alt dar, De-un chip mult mai sublim; acea stare binecuvântată, În care greaua şi trudnica greutate A acestei neinteligibile lumi E uşurată: - acea senină şi binecuvântată stare, În care sentimentele blând ne-ndrumă Până suflarea acestui înveliş corporal, Şi chiar mişcarea sângelui nostru uman Aproape s-a oprit, adormiţi suntem În trup şi devenim un suflet viu:

În vreme ce cu un ochi liniştit de puterea Armoniei, şi-adânca putere a bucuriei, Vedem în viaţa lucrurilor.

Dacă aceasta Ar fi o credinţă fără rost, totuşi, o! ce-ades, În întuneric şi printre multe arte forme Ale a zilei lipsite de bucurie lumini, când cei fără astâmpăr aleargă Fără folos şi febra lumii, Au atârnat asupra bătăilor inimii mele, Ce-ades, în duh, m-am întors spre tine O Wye silvan! Tu rătăcitor prin păduri, Ce-ades mi s-a întors duhul spre tine! Şi-acum, cu străluciri de gând pe jumătate stins, Cu multe recunoaşteri înceţoşate şi şterse, Şi ceva dintr-o tristă perplexitate, Imaginea minţii iarăşi învie: În vreme ce stau aici, nu doar cu simţirea Plăcerii prezente, ci cu plăcute gânduri Că în ăst moment este viaţă şi hrană Pentru anii viitori. Şi astfel îndrăznesc să sper Deşi schimbat, neîndoielnic, din ceea ce am fost, când întâi Venit-am între-aceste dealuri; pe când asemeni ouălor de peşte Mă izbeam peste munţi, pe grohotişurile Râurilor adânci şi volburelor singuratice, Oriunde natura purta, aproape ca un om Zburând dinspre ceea ce urăşte, decât unul Căutând lucrul ce-l iubea. Pentru natură atunci (Plăcerile brute ale zilelor mele băieţeşti Şi toate animalicele lor mişcări trecând,) Pentru mine a fost tot în tot – Nu pot picta Ce-am fost atunci. Cascada ce sună Mă bântuia ca o pasiune: stânca înaltă, Muntele, şi bungetul adânc şi împâclit, Culorile şi formele lor, îmi erau atunci O foame: un sentiment şi o iubire, Ce nu avea nevoia unui farmec mai îndepărtat, Adus de gând, ori vreun interes Neîmprumutat dinspre ochi. – Acel timp e trecut, Şi toate bucuriile lui îndurerate acum nu mai sunt,

Şi toate ameţitele sale răpiri. Nu pentru asta Mă sting, sau jelesc, sau murmur: alte daruri Au urmat, pentru a căror pierdere, cred, Răsplată abundentă. Fiindcă am învăţat Să privesc natura, nu ca în ceasul Tinereţii fără de gânduri, ci auzind adeseori Blânda, trista muzică a umanităţii, Nici aspră nici amară, deşi de o putere amplă Să înfrâneze şi să subjuge. Şi am simţit O prezenţă ce mă tulbură cu extazul Gândurilor înalte; un sublim simţ A ceva mult mai adânc amestecat, Al cărui sălaş este lumina sorilor asfinţind, Şi oceanul rotund, şi văzduhul viu, Şi cerul albastru, şi în mintea omului, O mişcare şi un duh, ce poartă Toate lucrurile meditaţiei, toate obiectele întregii gândiri, Şi se rostogoleşte prin toate lucrurile. De aceea sunt liniştit Un iubitor al fâneţelor şi pădurilor, Şi al munţilor; şi din tot ce vedem Din acest pământ verde; din toată puternica lume A ochiului şi urechii, cu ce pot crea aproape, Şi ce precep; foarte încântat să recunosc În natură şi în limbajul simţirii, Ancora gândurilor mele cele mai pure, doica, Călăuza, gardianul inimii mele, şi suflet Al întregii mele fiinţe morale.

Nici, poate, Dacă nu aş fi fost învăţat astfel, ar trebui mai mult Să sufăr ca duhurile mele geniale să decadă: Fiindcă tu eşti cu mine, aici pe marginea Acestui râu mândru; tu, Prietena mea cea mai dragă, Draga mea, dragă Prietenă şi în glasul tău disting Limbajul inimii mele anterioare, şi citesc Plăcerile mele anterioare în luminile săgetânde Ale ochilor tăi neîmblânziţi. O! încă puţină vreme Pot să privesc în tine ce am fost odată, Draga mea, dragă Soră! Şiaceastă rugăciune Ştiind că natura niciodată n-a trădat Inima ce o iubea; este privilegiul ei Prin toţi anii vieţii noastre aceste, să poarte

Din bucurie în bucurie: fiindcăpoate astfel înştiinţa Mintea ce este în noi, astfel ului Cu linişte şi frumuseţe, şi astfel hrăni Cu gânduri înalte, încât nici limbi rele, Judecăţi imprudente, nici batjocurile egoiştilor, Nici salutări unde bunătate nu este, nici toate Urâtele întâlniri ale vieţii zilnice, Nu vor învinge asupra noastră ori tulbura Vesela noastră credinţă că tot ceea ce privim E plin de binecuvântare. Astfel lasă luna Să strălucească asupra ta în plimbarea ta solitară; Şi lasă vânturile din muntele umed limpede Să sufle împotriva ta, şi în anii de după, Când aceste extazuri neîmblânzite se vor împlini Într-o încântare serioasă, pe când mintea ta Va fi o casă pentru toate formele plăcute, Amintirea ta o locuinţă Pentru toate dulci sunete şi ceremonii; O! atunci, Dacă solitudinea, ori frica, ori durerea, ori jalea, Vor fi să-ţi fie partea-ţi ‚ dar ce gânduri vindecătoare De bucurie blândă îţi vei aminti de mine, Şi exhortaţiile mele aceste! Nici, poate, De voi fi, acolo de unde nu mai pot să aud Al tău glas, nici să văd din neîmblânziţii tăi ochi aceste străluciri De existenţă trecută, vei uita tu atunci Că pe marginea acestui încântător şuvoi Împreună stăturăm; şi că eu, de-atât Un adorator al Naturii, aici am venit Neobosit în acel serviciu: mai degrabă spun Cu iubire mai caldă, O! cu zel mult mai adânc De iubire mai sfântă. Nici nu vei atunci uita, Că după multe colindări, mulţi ani De lipsă, aceste păduri abrupte şi înalte prăpăstii, Şi-acest verde peisaj păstoresc, îmi fură Mai dragi, atât pentru ele cât şi pentru tine.

CORBUL O POVESTE DE CRĂCIUN, SPUSĂ DE UN ȘCOLAR FRĂȚIORILOR ȘI SURIOARELOR LUI

de Samuel Taylor Coleridge

Sub un vechi stejar bătrân Mulți porci fără stăpân, Guițau ronțăind catargul: Era copt și cădea smântul.

Au tropăit, venind vântul: Doar o ghind-au mai lăsat, alta nu vedeai cu gândul Și veni un Corb, căruia nu-i plăcu astă nebunie: Aparținea, ei spuneau, ielei Melancolie!

Era mai cernit decât jgheaburi picurate, Zbura jos în ploaie, cu pene neudate.

Luă ghinda și o îndată o mormântă Lângă o apă uriașă și adâncă.

Unde s-a dus, unde Corbul s-a dus?

A fost în jos și a fost în sus, Peste deal, peste vale, negrul Corb s-a dus.

Multe Toamne, multe Primăveri Călători cu aripi fără cer: Multe ierni și multe veri - Nu-ți pot povesti juma din întâmplări.

Pe urmă se întoarse cu el și o Ea, Și ghinda crescuse un înalt steja'. Și-au făcut un cuib în cel mai înalt ram, Și puișori avură, fericiți de-acum.

Dar curând veni un Tăietor îmbrăcat în blană, Sprânceana marchiză i-atârna în geană.

Avea un topor în mână, un cuvânt n-a spus, Ci cu multe hâcuri izbind hotărât, Doborâ al bietului Corb cuib-nstejărit.

Puișorii i-au fost uciși; n-au putut să fugă, Mama le-a murit că n-a putut să ducă.

Crengile copacului le tăie Tăietorul; Și plutiră-n jos pe șuvoaie din fluviu.

Le-au tăiat în scânduri, scoarță au dat jos, Și din copac și alți-au făcut vas frumos.

Corabia, lansată, aproape de țărm

S-a ridicat o furtună de nețărm.

Se izbi de-o piatră, valuri năvălinde: În jur și în jur zbură Corbul chemând șiroinde.

Auzi ultimul țipăt al sufletelor pierind - Vezi! Vezi! peste catarg nebuna apă rotind!

Bucuros a fost Corbul și-ndată-a zorit, Și Moartea mergând spre casă pe-un nor a-ntâlnit, Și i-a mulțumit iar și iar atunce: I-au luat totul, iar RĂZBUNAREA A FOST DULCE! 1797 Odă Pauló majora canamus de William Wordsworth (fragment)

Deşi nimic nu poate reîntoarce ora A splendorii în iarbă, a gloriei în Flora; Nu vom jeli, ci găsi Putere în ceea ce rămâne, În primitiva compătimire În care ce a fost trebuie să fie În gândurile liniştitoare ce izvorăsc Din suferinţa umană. În credinţa ce priveşte prin moarte, În ani ce aduc mintea filosofică. Şi oh voi Fântâni, Pajişti, Dealuri şi Păduri, Nu vă gândiţi la despărţirea noastrelor iubiri!

Deşi în inima inimilor mele v-am simţit avânt, Mi-am mai abandonat un singur încânt A trăi sub obişnuitul vostru freamăt.

Iubesc Pâraiele ce în jos curg, Mai mult decât am curs mai uşor ca ele; Inocenta strălucire a noii născute zile, E încă încântătoare;

Acei Nori ascunşi în jurul asfinţitului de soare Au o nuanţă liniștită întradevăr într-un ochi Ce a vegheat asupra mortalităţii omului; O altă alergare a fost şi alte sălcii sunt câştigate.

Mulţumită inimii umane trăind, Mulţumită tandreţei, bucuriei, patimi, Primesc de la cea mai sărmană floare pocnind Gânduri ce adesea adastă prea adânc pentru lacrimi.

2. Bătrână de Anne Sexton

Mi-e frică de ace, Am obosit de cearceafuri de cauciuc şi tuburi.

Am obosit de feţele pe care nu le ştiu şi acum cred că moartea începe.

Moartea începe ca un vis, plin de obiecte şi râsetul surorii mele.

Suntem tinere şi mergem şi culegem afine sălbatice tot drumul spre Damariscotta.

Oh Susan, ea plânse, ţi-ai pătat talia nouă.

Dulce aromă – gura mi-e atât de plină şi albastrul dulce ieşind tot drumul spre Damariscotta.

Ce faci? Lasă-mă-n pace?

Nu poţi să vezi că visez? În vis nu ai niciodată optzeci.

După Auschwitz de Anne Sexton

Furia, la fel de neagră precum un cârlig mă ajunge din urmă. În fiecare zi, fiecare nazist lua, la 8:00 A. M., un copilaş şi îl făcea soté pentru micul dejun În tigaia lui. Şi moartea priveşte cu obişnuinţă în ochi şi-şi scobeşte murdăria de sub unghia degetului.

Omul e malefic, spun cu voce tare.

Omul e o floare ce ar trebui arsă spun cu voce tare.

Omul e o pasăre plină de noroi spun cu voce tare. Şi moartea priveşte cu obişnuinţă în ochi şi-şi scarpină anusul.

Omul cu degetele lui mici roz de la picioare, cu degetele lui miraculoase nu e un templu ci o dependinţă, spun cu voce tare.

Fie ca omul niciodată să nu-şi mai ridice cana de ceai.

Fie ca omul niciodată să nu mai scrie o carte.

Fie ca omul niciodatăsă nu-şi mai pună pantoful.

Fie ca omul niciodată să nu-şi mai ridice ochii, într-o blândă noapte de iulie.

Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată.

Spun acele lucruri cu voce tare. Îl implor pe Domnul să nu audă.

Seară în sanatoriu

de Louise Bogan

Liberă seara se stinge, în afara ferestrelor zăvorâte cu grilaje decorative de fier.

Lămpile sunt aprinse; perdelele trase; asistentele veghează un pic.

Este ora complicatului tricotat cu sigurele andrele de os; ale jocurilor de anagrame şi bridge: Ucigătorul joc de şah; cartea ţinută sus ca o mască.

Perioada celui mai sălbatic plâns, cea mai violentă deziluzie, e sfârşită.

Femeile îşi odihnesc obositele inimi pe jumătate vindecate; sunt aproape bine.

Unele vor sta aproape bine mereu: chipul tocit al femeii a cărei gândire s-a dizolvat În disciplina academică; fata maniaco-depresivă Acum echilibrându-se; o paranoică afectată de gelozie.

Alta de persecuţie. Ceva alinare a fost posibilă.

O, binefăcătoare mireasă, care niciodată nu vei redeveni iar extatică după naştere!

O, norocoasă soţie trecută, vindecată de a fi nedorită!

La staţia de tren subteran te vei reîntoarce, reîntoarce, Să-l întâlneşti pentru totdeauna pe Jim acasă la 5:35.

Vei fi din nou la fel de normală şi de egoistă şi fără inimă ca oricine altcineva.

Este viaţă rămasă: pianul o spune cu octava zâmbetului său.

Covoarele moi apără lovitura şi tăietura suicidului ce trebuie să fie.

Totul va fi splendid: bunica nu va bea din obişnuinţă.

Salata de fructe va înflori pe farfurie precum un buchet

Şi grădina va fabrica panglica albastră a aquilegiei.

Pisicile vor fi vesele; taţii se vor simţi justificaţi; mamele uşurate.

Fii şi soţii nu vor mai trebui să plătească facturile.

Copilăriile vor fi lăsate deoparte, coşmarul obscen nimicnicit.

La capătul coridoarelor băile curg.

Doamna C simte din nou umbra ideii sale obsesive.

Domnişoara R. priveşte îmbrăcămintea şemineului care trebuie să însemne ceva.

Comentariu de Dorothy Parker

Oh, viața e un slăvit ciclu de melodii, Un amestec al extemporaneei; Și iubirea e un ceva ce nu poate greși, Iar eu sunt Marie a Roumaniei.

Bărbații de Dorothy Parker

Ei te slăvesc ca pe luceferii celești Pentru că ești așa cum ești.

Dacă le reîntorci sentimentul, Vor să îți schimbe sufletul; Și-odată ce te au, sigur și bine, Vor să schimbe tot la tine.

Pe simțiri, obișnuințe, ei pun jurământ; Ar vrea să-ți dea cu totul un alt simțământ.

Nu te pot lăsa în călcătura ta; Vor influența și vor educa.

Ar schimba tot ce-au admirat. Îmi fac rău, m-am săturat.

Cine sunt? de Elizabeth Tapia

Sunt femeie sunt filipină sunt vie sperând sunt creată în imaginea lui Dumnezeu ca toţi ceilalţi oameni din lume; sunt o persoană cu valoare şi demnitate, sunt o persoană ce gândeşte, o persoană ce simte, o persoană ce face. sunt micul ‘sunt’ ce stă înaintea marelui ‘SUNT’ sunt muncitoarea ce este chemată constant şi privesc nevoile Bisericii şi societăţii în Asia şi în comunitatea globală. sunt furioasă pe structurile şi puterile ce crează toate formele de opresiune, exploatare şi degradare. sunt martoră la gemetele, lacrimile, banerele şi pumnii încleştaţi ai poporului meu. pot să le aud cântecele de eliberare, rugăciunile ce speră şi marşul decisiv spre justiţie şi libertate. cred că noi toţi – femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, creştini şi non-creştini – suntem chemaţi să luăm acţiuni responsabile; să fim preocupaţi să fim implicaţi ACUM! sperând ţinând piept

sunt vie sunt filipină sunt femeie.

3.

Steven Sassman

... decade de consum marșul îndatoritor al achiziției al obiectelor resturi și bucăți ale VISULUI AMERICAN cum e văzut la TV îngrămădit și viscolit în curtea din spate a casei mult prea mică să țină Visul tot ce-și pot permite batjocura amară a tuturor anotimpurilor în vânt culori înălbite metalice ruginituri plăcile scorojite dar aceste lucruri nu au fost niciodată ce au fost au fost în schimb ce au Semnificat așa că încă își țin valoarea încă țin Visul Kubla Han de Samuel Taylor Coleridge În Xanadu Kubla Han Un impunător dom al plăcerilor decretă Unde Alph, râul sacru, curgea Prin caverne de nemăsurat omului Jos spre o mare fără lumină.

Așa că două or cinci mile de pământ roditor Cu ziduri și turnuri au fost încinse împrejur Și aici erau grădini strălucitoare cu râulețe sinuoase, Unde înfloreau mulți pomi roditori de tămâie Și aici erau păduri vechi la fel ca dealurile Îmbrățișând pete însorite de verdeață.

Dar oh! Acea adâncă romantică prăpastie ce se înclina În jos pe dealul verde tăind un veșmânt de cedru!

Un loc sălbatic! La fel de sfânt și vrăjit Precum sub o lună asfințindă era bântuită De o femeie jelindu-și pentru al ei iubit-demon! Și din prăpastie, cu neîncetat zbucium clocotind, De parcă acest pământ în repezi dese papilări ar respira O fântână puternică pe moment a fost forțată Prin acea repede zbucnire pe jumătate intermitentă Fragmente uriașe țâșniră ca grindina căzând Ori grânele cu pleavă sub biciul îmblătitorului Și printre-aceste stânci dansând deodată și pentru totdeauna Se aruncă deodată râul sacru.

Cinci mile șerpuind cu o mișcare labirintică Prin păduri și vâlcele râul sacru curgea, Apoi ajunse la cavernele de nemăsurat ale omului, Și se scufundă în tumult într-un ocean fără viață Și în acest tumult Kubla auzi de departe Voci ancestrale profețind război!

Umbra domului plăcerii Plutea în mijlocul valurilor Unde se auzea măsura amestecată A fântânii și a peșterilor.

Era un miracol de rar mecanism Un însorit dom al plăcerii cu peșteri de gheață!

O domnișoară cu un timpanon Într-o viziune odată am văzut Era o fată abisiniană, Și la timpanonul ei cânta, Cântând de Muntele Abora.

Aș putea să reînnoiesc în mine, Simfonia și cântecul ei, Către o asemenea încântare m-ar câștiga, Încât cu muzică zgomotoasă și îndelungată, Aș constru acel dom în aer, Acel dom însorit! Acele peșteri de gheață! Și toți ce-au auzit le-ar vedea acolo, Și toți ar striga, Ferește-te! Ferește-te!

Ochii lui strălucitori, părul lui plutind! Țese un cerc în jurul lui de trei ori Și închide-ți ochii cu spaimă sfântă, Pentru că el cu miere de rouă s-a hrănit

Și a băut laptele Paradisului. (1797; 1816) 4.

LIRICĂ ENGLEZĂ Published by admin on April 15, 2015 Jenny JOSEPH Avertisment Când voi fi bătrână voi purta purpuriu Cu o pălărie roșie care nu merge și nu mi se potrivește Și-mi voi cheltui pensia pe brandy și mănuși de vară Și sandale de satin și voi spune că nu avem bani pentru unt.

Voi sta pe pavaj când voi fi obosită Și voi înfuleca mostre în magazine și voi apăsa la sonerii Și-mi voi purta bastonul pe gardurile publice Și voi recupera pentru seriozitatea tinereții mele.

Voi ieși în șlapi în ploaie Și voi culege florile în grădinile altor oameni Și voi învăța să scuip.

Tu poți să porți cămăși îngrozitoare și să devii și mai gras Și să mănânci trei livre de cârnați o dată

Ori doar pâine și murături timp de o săptămână Și să faci provizii de stilouri și creioane și cartonașe de bere și lucruri în cutii.

Dar acum trebuie să avem haine care să ne țină uscați Și să ne plătim chiria și să nu înjurăm pe stradă Și să dăm un bun exemplu copiilor.

Vom avea prieteni la cină și vom citi ziarele.

Dar poate ar trebui să exersez puțin acum?

Astfel ca oamenii care mă cunosc să nu fie prea șocați și surprinși Când brusc voi fi bătrână și voi începe să port purpuriu.

Traducere de Felix Constantinescu

Elizabeth JENNINGS Mirosul gătitului Mirosul gătitului ajunge la mine în cameră Vorbește clar de copilărie și multe lucruri. Întotdeauna în aceste zile, sunt aproape în lacrimi fiindcă Părinții mei și cu mine ne părăsim casa.

Chiar și lucruri ce rănesc afecțiunea îmbrățișează.

Zi după zi, mi-am aranjat cărțile: Nimic senzațional dar toată Experiența e ca un nerv deschis.

Părinții mei și cu mine ne schimbam priviri reci.

Oh, fiecare e ca un vas plin până la buză

În care florile se înclină afară și doresc aer. Și noi. Mirosul gătitului se ridică înalt Dar abia mă atinge pentru că știu Că trei sferturi din mine nu mai sunt aici.

Și totuși iubesc acest cer zbuciumat, plin de reproșuri Și mi-e frică de unde trebuie să merg.

Traducere de Felix Constantinescu

Margaret TAYLOR a. Singurătate

de Margaret Taylor Oraș coșmar, Străzile tăcute, negre; Sabat vid Urmează-mă acasă: Merg încet Și pietrele udate de ploaie Clipesc sub luminile de sodiu, Le aud chicotind Pe când îmi plec capul ploii: Trebuie că am mers acest drum Acest drum fără capăt O mie de ani, Dar nu am întâlnit un suflet, Chiar și mototoliturile de hârtie Se trag la o parte, Casele se ridică Din grădinile lor jilave, Dar perdelele brodate nu se mișcă – Oh Dumnezeule nu e nimeni în acest oraș?

b. Singurătate Oraș de coșmar, Străzile tăcute, întunecoase; Sabat pustiu Urmează-mă acasă: Merg încet Și pietrele ude de apa de ploaie Clipesc sub luminile de sodiu, Le aud chicotind

Pe când îmi plec fruntea în fața ploii: Trebuie că am mers pe acest drum Acest drum fără sfârșit O mie de ani, Și totuși nu am întâlnit niciodată un suflet, Chiar și bucățelele de hârtie ruptă Se dau la o parte, Casele se înalță Din grădinile lor umede, Însă dantelele lor îngrijite nu se ridică niciodată – Oh Dumnezeule nu e nimeni în acest oraș?

Traducere de Felix Constantinescu 5. Declarație de Independență Publicată inițial: iulie 1776 Autori: Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Roger Sherman, John Adams, Robert R. Livingston Declarația de Independență: O transcriere ÎN CONGRES, 4 Iulie, 1776.

Unanima Declarație a celor treisprezece State unite ale Americii, Când în Firul evenimentelor umane, devine necesar pentru un popor să dizolve cetele politice care l-au conectat cu un altul, și să asume între puterile pământului, punctul separat și egal la care Legile Naturii Dumnezeu și Dumnezeul Naturii, un respect decent

asupra opiniilor omenirii cere ca ele să declare cauzele care le împing la separație.

Păstrăm aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt dotați de Creatorul lor cu anumite Drepturi neînstrăinabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și urmărirea Fericirii.--Că pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre Oameni, derivându-și drepturile juste de la consimțământul guvernaților. --Că oricând orice formă de Guvernământ devine distructivă în aceste scopuri, este Dreptul Poporului să modifice sau să îl abolească, și să instituie nou Guvernământ, stabilindu-i fundația pe asemenea principii și organizându-i puterile într-o asemenea formă, încât pentru acestea să nu le săvârșească decât Siguranța și Fericirea.

Prudența, într-adevăr, va dicta că Guvernele stabilite de mult nu trebuie să fie schimbate pentru cauze ușoare și tranziente și deasemenea întreaga experiență a demonstrat, că omenirea e mai dispusă să sufere, când răurile sunt suferibile, decât să se îndrepte prin abolirea formelor sub care sunt obișnuiți. Dar când un lung șir de abuzuri și uzurpări, urmărind invariabil același Obiect învederează un plan de a le reduce [popoarele] sub Despotism abolut, este dreptul lor, este îndatorirea lor, să răstoarne un asemenea Guvern și să dea noi Gardieni pentru securitatea lor viitoare.--Aceasta a fost Suferința pacientă a acestor Colonii; și astfel este acum necesitatea ce le constrânge să-și modifice fostele Sisteme de Guvernământ. Istoria prezentului Rege al Marii Britanii este o istorie de injustiții repetate și uzurpări, toate având în obiect direct stabilirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi aceasta, Faptele să fie supuse unei lumi candide.

El și-a refuzat Aprobarea asupra Legilor, cel mai întreg și necesar pentru binele public.

El le-a interzis Guvernatorilor săi să treacă Legi de importanță imediată și neîntârziată, fiind suspendați în operația lor dacă Aprobarea lui nu era obținută; și când erau suspendați, el a neglijat cu totul să îi asiste.

El a refuzat să treacă alte Legi pentru acomodarea a mari districte de popor, doar dacă acele popoare ar renunța la dreptul dreptul de Reprezentare în Legislatură, un drept inestimabil pentru ele și formidabil numai pentru tirani.

El a chemat laolaltă corpuri legislative în locuri neobișnuite, inconfortabile, și îndepărtate de depozitarul Arhivelor publice, pentru singurul scop de a le obosi în conformitate cu măsurile lui.

El a dizolvat Casele Reprezentative repetat, pentru opunerea cu fermitate umană față de invaziile lui asupra drepturilor poporului.

El a refuzat pentru mult timp, după asemenea disoluții, să cauzeze altele să fie alese; prin care puterile Legislative, incapabile de Anihilare, s-au întors la Poporul larg pentru exercițiul lor; Statul rămânând în acel timp expus tuturor pericolelor de invazie din afară, și convulsii înăuntru.

A încercat să prevină popularea; pentru acel scop obstrucționând Legile pentru Naturalizarea Străinilor; refuzând să treacă altele pentru a le încuraja migrația încoace, și ridicând condițiile a noi Apropieri de Pământuri.

El a blocat Administrația Justiției, refuzându-și Aprobarea la Legi pentru stabilirea puterilor judiciare.

El a făcut Judecătorii dependenți de Voința lui singură, pentru termenii de ocupație a oficiilor lor, și cantitatea și plata salariilor lor.

El a ridicat o multitudine de Noi Oficii, și a trimis încoace roiuri de Ofițeri să hărțuiască poporul nostru, și să le mănânce substanța.

El a ținut printre noi, în timpuri de pace, Armate permanente fără consimțământul Legislaturilor noastre.

El a interesat să facă Armata independentă de și superioară puterii Civile.

El s-a combinat cu alții să ne supună unei jurisdicții străină de constituția noastră, și nerecunoscută de Legile noastre; dându-și aprobarea Actelor lor de pretinsă Legislație: Pentru încartiruirea de largi corpuri de trupe armate între noi: Pentru protejarea lor, Printr-un Proces Fals, de la pedeapsă pentru orice Crime pe care aceștia le-ar comite asupra Locuitorilor acestor State: Pentru tăierea oprirea comerțului nostru cu toate părțile lumii: Pentru impunerea de Taxe asupra noastră fără consimțământul nostru: Pentru lipsirea noastră,în multe cazuri, de beneficiile Procesului cu Jurați: Pentru transportarea noastră peste Mări pentru a fi judecați pentru pretinse ofense

Pentru abolirea Sistemului liber de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind astfel un guvern Arbitrar, și mărindu-i Hotarele astfel să o facă deodată un exemplu și instrument potrivit pentru a introduce aceeași regulă absolută în aceste Colonii; Pentru îndepărtarea Cartelor noastre, abolirea celor mai valoroase Legi ale noastre, și modificarea fundamentală a Formelor Guvernelor noastre: Pentru suspendarea propriilor noastre Legislaturi, și declarânduse ei înșiși investiți cu putere de a legisla pentru noi în toate cazurile oricare.

El a abdicat Guvernul aici, prin declararea noastră în afara protecției sale și bugetând război împotriva noastră.

El ne-a jefuit mările, ne-a potopit Coastele, ne-a ars orașele, și a distrus viețile poporului nostru.

El la această dată transportă mari Armate de Mercenari străini să îndeplinească muncile morții, dezolării și tiraniei, deja începute cu circumstanțe de Cruzime & perfidie puțin acompaniate în cele mai barbare epoci, și total nevrednic Cap al unei națiuni civilizate.

El a constrâns colegii noștri Cetățeni luați Captivi pe Mările înalte să ridice Arme împotriva Țării lor, să fie executorii prietenilor lor și fraților, or să cadă ei însuși de Mâinile lor.

El a agitat insurecții domestice printre noi, și a încercat să aducă asupra locuitorilor frontierelor noastre, neîndurații Indieni Sălbatici, a căror regulă cunoscută de război, este o nealeasă distrugere a tuturor vârstelor, sexelor și condițiilor. În fiecare stagiu al acestor Oprimări Noi am Petiționat pentru Corectare în cei mai umili termeni: Petițiilor noastre repetate li s-a răspuns doar de repetată leziune. Un Prinț al cărui caracter e astfel marcat de fiecare act ce poate defini un Tiran, este inapt să fie regulatorul unui popor liber.

Nici nu am dorit atenția fraților noștri Brittanici. Noi i-am avertizat din timp în timp asupra a tentative a legislaturii lor să extindă o jurisdicție fără mandat peste noi. Noi le-am reamintit de circumstanțele emigrării și sălășluirii noastre aici. Noi am apelat justiției lor native și magnanimității, și i-am rugat pe legăturile asemănării noastre reciproce să dezaprobe aceste uzurpări , care, inevitabil ar întrerupe conexiunile noastre și corespondența. Ei deasemenea au fost surzi la vocea justiției și a consanguinității.

Noi trebuie, astfel, a consimți în necesitatea, care ne denunță

Separația, și să-i ținem, cum ținem restul omenirii, Inamici în Război, în Pace, Prieteni.

Noi, astfel, Reprezentativele Statelor unite ale Americii, în Congres General, Adunați, apelând la Judecătorul Suprem al lumii pentru rectitudinea intențiilor noastre, în Numele, și prin Autoritatea Oamenilor buni ai acestor Colonii, publicăm solemn și declarăm, că aceste Colonii Unite sunt, si în Drept ar trebui să fie State Libere și Independente; că toate sunt absolvite de orice obligație față de Coroana Britanică, și că toată legătura politică între ele și Statul Marii Britanii, este și ar trebui să fie dizolvat total; și că drept State Libere și Independente au toată puterea să perceapă Război, încheie Pace, contracteze Alianțe, ridice Comerț, și să facă toate alte Acte și Lucruri pe care Statele Independente au dreptul să le facă. Și pentru suportul acestei Declarații, cu o încredere fermă în protecția Providenței divine, ne obligăm reciproc unii altora Viețile, Soartele și sacra noastră Onoare.

[Traducere de Felix Rian Constantinescu] Martin Luther King Jr. Am un vis rostit pe 28 august 1963, la Memorialul Lincoln, Washington D. C. Sunt fericit să mă alătur vouă astăzi în ceea ce va rămâne în urmă în istorie drept cea mai mare demonstrație pentru libertate în istoria națiunii noastre.

Acum de cinci ori douăzeci de ani, un mare american, în a cărui simbolică umbră stăm astăzi, a semnat Proclamația Emancipării.

Acest decret unic a venit ca un mare fascicol de lumină de speranță pentru milioane de sclavi Negri care au fost copți în flăcările copleșitoarei injustiții. A venit ca un voios zori de zi să sfârșească noaptea lungă a captivității lor.

Dar o sută de ani mai târziu, Negrul încă nu este liber. O sută de ani mai târziu, viața Negrului este încă trist invalidă în cătușele segregării și lanțurile discriminării. O sută de ani mai târziu, Negru trăiește pe o insulă singuratică de sărăcie în mijlocul unui vast ocean de prosperitate materială. O sută de ani mai târziu,

Negrul este încă firav în colțurile societății americane și se găsește un exilat în propriul lui pământ. Și astfel am venit astăzi aici să dramatizăm această condiție rușinoasă. Într-un sens am venit la capitala națiunii noastre să încasăm un cec. Când arhitecții republicii noastre au scris cuvintele magnifice ale Constituției și Declarației de Independență, au semnat o obligațiune căreia oricare american urma să devină moștenitor.

Această obligațiune era o promisiune că tuturor oamenilor, da, oamenii negri la fel ca oamenii albi, le vor fi garantate ”Drepturile inalienabile”, de ”Viață, Libertate și căutarea Fericirii.” Este evident astăzi că America a absentat de le această obligațiune, în ceea ce îi privește pe cetățenii ei de culoare. În loc să onoreze această obligație sacră, America le-a dat oamenilor Negri un cec fals, un cec care a revenit marcat ”fonduri insuficiente”.

Dar refuzăm să credem că banca justiției este falită. Refuzăm să credem că sunt fonduri insuficiente în marile seifuri de oportunitate ale acestei națiuni. Și așa, am venit să încasăm acest cec, un cec care ne va da la cerere bogățiile libertății și garanția justiției.

Am venit deasemenea la acest loc sacru să-i reamintim Americii despre urgența îndârjită a lui Acum. Acesta nu e un timp de a ne răcori ori de a lua medicamentul tranchilizant al gradualismului.

O mie nouă sute șaizeci și trei nu e un sfârșit ci un început. Și acei care speră că Negrul a avut nevoie să-și verse nervii și că acum va fi mulțumit vor avea o trezire dură dacă națiunea se întoarce la afaceri ca de obicei. Și nu vor fi nici odihnă nici liniște în America până când Negrului nu i se dau drepturile sale cetățenești. Vâltorile revoltei vor continua să zguduie fundațiile națiunii noastre până când ziua strălucitoare a justiției emerge.

Dar este ceva ce trebuie să-i spun poporului meu, care stă pe pragul cald care duce în palatul justiției: În procesul de a ne câștiga locul cuvenit, nu trebuie să fim vinovați de fapte pline de greșeală. Să nu căutăm să ne satisfacem setea de libertate bând din paharul amărăciuni și urii. Trebuie să ne purtăm veșnic zbuciumul pe planul înalt al demnității și disciplinei. Nu trebuie să îngăduim ca protestul nostru creativ să degenereze în violență fizică. Iar și iar, trebuie să ne ridică la înălțimile maiestuoase de a întâlni forța fizică cu forța sufletului.

Minunatul nou militantism care a potopit comunitatea Neagră nu trebuie să ne ducă la o neîncredere față de toți albii, fiindcă mulți dintre frații noștri albi, după cum e dovedit de prezența lor aici astăzi, au ajuns să realizeze că destinul lor este legat cu destinul

nostru. Și au ajuns să realizeze că libertatea lor este inextricabil legată de libertatea noastră.

Nu putem merge singuri. Și pe când mergem, trebuie să facem angajamentul că întotdeauna vom merge înainte.

Nu ne putem întoarce înapoi.

Sunt acei care îi întreabă pe devotații drepturilor civile, ”Când veți fi mulțumiți?” Nu putem niciodată fi mulțumiți atât cât Negrul este victima ororilor de nepovestit ale brutalității poliției. Nu putem niciodată fi mulțumiți cât corpurile noastre, grele cu oboseala călătoriei, nu pot primi cazare în motelurile autostrăzilor și hotelurile orașelor. Nu putem fi mulțumiți atât cât mobilitatea de bază a Negrului este dintr-un ghetou mai mic spre unul mai mare. Nu putem fi mulțumiți atât cât copiii noștri sunt dezbrăcați de sie și jefuiți de demnitatea lor de semne declarând: ”Numai pentru Albi”. Nu putem fi mulțumiți atât timp cât un Negru din Mississippi nu poate vota și un Negru în New York crede că nu are pentru ce să voteze. Nu, nu, nu suntem mulțumiți, și nu vom fi mulțumiți până ”justiția se varsă ca apele, și dreptatea ca un șuvoi impetuos.”

Nu sunt neatent că unii dintre voi ați venit din mari încercări și suferințe. Uni dintre voi ați venit proaspeți din înguste celule de închisoare. Și unii dintre voi ați venit din zone unde căutarea căutarea libertății v-au lăsat intoxicați de furtunile persecuției și împleticiți de vânturile brutalității poliției. Voi ați fost veteranii suferinței creative. Continuați să munciți cu credința că suferința nemeritată este redemptivă. Mergeți înapoi în Mississippi, mergeți înapoi în Alabama, mergeți în Carolina de Sud, mergeți înapoi în Georgia, mergeți înapoi în Louisiana, mergeți înapoi în zonele sărace și ghetourile orașelor noastre nordice, știind că această situație cumva poate și va fi schimbată.

Să nu ne bălăcim în valea deznădejdii, vă spun astăzi, prietenii mei. Și astfel deși întâlnim dificultățile lui azi și mâine, încă am un vis.

Este un vis adânc înrădăcinat în visul American.

Am un vis că într-o zi această națiune se va ridica și va trăi adevăratul înțeles al crezului ei: ”Ținem aceste adevăruri drept evidente prin sine însele, că toți oamenii sunt creați egali.”

Am un vis că într-o zi pe dealurile roșii din Georgia, fii foștilor sclavi și fii foștilor stăpâni de sclavi vor fi în stare să stea împreună la masa fraternității.

Am un vis că într-o zi chiar și statul Mississippi, un stat secat de căldura injustiției, secat de căldura opresiunii, va fi transformat într-o oază de libertate și justiție.

Am un vis că cei patru copilași ai mei vor trăi într-o zi într-o națiune în care nu vor fi judecați după culoarea pielii ci după conținutul caracterului lor.

Am un _vis_ astăzi!

Am un vis că într-o zi, jos în Alabama, cu rasiștii ei vicioși, cu guvernatorul ei având buzele picurând cuvintele ”interpunere” și ”nulificare” - într-o zi chiar acolo în Alabama, băieței negri și fetițe negre vor putea să-și unească mâinile cu băieței albi și fetițe albe ca surori și frați.

Am un _vis_ astăzi!

Am un vis că într-o zi fiecare vale va fi înălțată, și fiecare deal și munte va fi făcut mic, terenurile accidentate vor fi făcute câmpii, și terenurile strâmbe vor fi făcute drepte; ”și gloria domnului va fi descoperită și toată carnea o va vedea împreună.”

Aceasta este speranța noastră, și aceasta este credința cu care mă întorc în Sud. Cu aceasta credință, vom fi capabili să cioplim din muntele disperării o piatră de speranță. Cu această credință, vom fi capabili să transformăm ciondănitoarele discordii ale națiunii noastre într-o frumoasă simfonie a fraternității. Cu această credință, vom fi capabili să muncim împreună, să ne rugăm împreună, să ne zbatem împreună, să mergem la închisoare împreună, să stăm în picioare pentru libertate împreună, cunoscând că noi vom fi liberi într-o zi. Și aceasta va fi ziua - aceasta va fi ziua când toți copiii lui Dumnezeu vor putea să cânte cu un nou înțeles: Țara mea e a ta, dulce pământ al libertății, de tine cânt Pământ unde mi-au murit părinții, pământ al mândriei Pelerinilor Din orice coastă-n munte, să sune libertatea! Și dacă America este să fie o mare națiune, aceasta trebuie să devină adevărat.

Așa că să sune libertate de pe vestitele dealului din New Hampshire.

Să sune libertatea de pe puternicii munți din New York.

Să sune libertatea de pe treptele Aleganilor din Pennsylvania.

Să sune libertatea de pe înzăpeziții Stâncoși din Colorado.

Să sune libertatea de pe colinele curbate din California.

Dar nu doar asta: Să sune libertatea de pe Muntele Pietrei din Georgia.

Să sune libertatea de pe Muntele Păzea din Tennessee.

Să sune libertatea de pe fiecare dea și gâlmâ din Mississippi.

Din fiecare coastă de munte, să sune libertatea. Și când se întâmplă aceasta, când lăsăm libertatea să sune, când o lăsăm să sune din fiecare sat și din fiecare cătun, din fiecare stat și fiecare oraș, vom fi capabili să grăbim acea zi în care _toți_ din copiii lui Dumnezeu, oameni negri și oameni albi, Evrei și Păgâni, Protestanți și Catolici, vom putea să ne unim mâinile și să cântăm în cuvintele vechiului spiritual Negru: Liberi în sfârșit! Liberi în sfârșit!

Mulțam lui Dumnezeu Tare, noi suntem liberi în sfârșit!

6. RIMA BĂTRÂNULUI MATROZ de Samuel Taylor Coleridge ÎN ȘAPTE PĂRȚI Facile credo, plures esse Naturas invisibiles quam visibiles in rerum universitate. Sed horum omnium familiam quis nobis enarrabit? et gradus et cognationes et discrimina et singulorum munera? Quid agunt? quae loca habitant? Harum rerum notitiam semper ambivit ingenium humanum, nunquam attigit. Juvat, interea, non diffiteor, quandoque in animo, tanquam in tabulâ, majoris et melioris mundi imaginem contemplari: ne mens assuefacta hodiernae vitae minutiis se contrahat nimis, et tota subsidat in pusillas cogitationes. Sed veritati interea invigilandum est, modusque servandus, ut certa ab incertis, diem a nocte, distinguamus--T. BURNET, _Archaeol. Phil_, p. 68.

PARTEA I Un bătrân Matroz întâlneşte trei Crai invitaţi la o nuntă şi opreşte unul.

Este-un bătrân Matroz Şi-opri unul din tri „Pe măturoiu-ţi cenuşiu şi ochi strălucitor, Acu de ce m-opri?

Uşile mirelui-s deschise larg, Iar eu sunt ruda lui Poporu-i strâns, ospăţu-i prins,

N-auzi ce zgomot şui?” Îl ţine cu mâna-i de mort „Era un vechi barcaz, vorbi el începu. „Jos, gheara jos, nebun cărunt!” Şi drumul îi dădu.

Nuntaşul e vrăjit de ochiul bătrânului marinar şi silit să îi audă povestirea. Îl ţine cu strălucitoru-i ochi Şi stătu nuntaşu-aci S-asculte ca-un prunc-nţărcat Matrozul birui.

Nuntaşu-se aşeză pe-o piatră Nu poate decât s-audă Şi-aşa vorbi cel om bătrân, Matroz cu ochi de dubă. „Vasul urat, portul lăsat, Voioşi plecarăm noi Lăsarăm schit, lăsarăm câmp Şi farul de văpăi.

Matrozul povesteşte cum corabia navigă spre sud cu vânt bun şi vreme frumoasă, până când ajunse la Linie.

Din stânga steaua apărea Din mare se năştea!

Lucea puternic şi în dreapta În mare se-ngropa.

Mai sus şi sus în orice zi Peste catargu-n şuier Nuntaşul se bătu în piept Când auzi din fluier.

Nuntaşul aude muzica de nuntă, dar Matrozul îşi continuă povestirea.

Mireas-acu intră în sală, Roşie ca roza ea-i În tact bătând-naintea ei Voioşi sunt muzicanţi-i.

Nuntaşul se bătu în piept, S-audă poate decât Şi cel bătrân aşa vorbi

Matroz cu ochi arzând.

Corabia e purtată de furtună spre polul sud. Şi-acum PRĂPĂD veni şi el Neîndurat şi crud Lovind când aripile lui sosiră De ne-alungă spre sud.

Catarge îndoind şi prova scufundând Cel ce-o urma cu hăis şi cânt Încă venea după umbră-i în vânt De-n jos fruntea-i apleacă, Barcazul fugea, furtuna urla De tot în sud ne poartă. Şi-acum veniră ceţi şi-omăt Făcându-se cumplit Şi gheaţă până la catarg plutea Verde ca smaraldul. Ţinutul de gheaţă şi de sunete înfricoşătoare unde nimic viu nu era de văzut. Şi de groază străluceau Peste gheţuri înzăpeziţi gheţari Oameni şi fiare nu văzurăm Gheaţă în orice zări.

Gheaţă aici, gheaţă acolo, Gheaţă în orice fir Scârţâind, hârâind, răgând, urlând Ca zgomote-n delir!

Până când o mare pasăre de mare numită Albatrosul veni prin chiciură şi fu primit cu mare bucurie şi ospitalitate.

Apoi trecu un Albatros Prin ceaţă el trecând De parca ar fi fost duh creştin 'L primit-am în Domnul sfânt.

Mâncând ce nu mâncă nicicând Şi în cerc şi-n cerc zbură Sparte-s gheţuri cu un tunet Năierul pe drum ne purtă. Şi vezi! Albatrosul s-a dovedit a fi un semn bun urmînd corabia ce

se întorcea spre nord prin ceaţă şi gheţurile libere. Şi-un vânt bun veni din sud Ne urma Albatrosul zburând Şi-n orice zi la tain sau joacă Venea l-al năierilor cânt! În ceaţă ori în nor, pe catarg ori în pânză Stătu el nouă vecerne Când tot în noapte prin pâclă albă Dalba Lună încerne!

Bătrânul matrod neospitalier ucise pasărea pioasă de semn bun. „Domnul! bătrâne marinar, Mântuie-te de draci şi chinoros!

De ce arăţi astfel?” – Cu arbaletă, eu, Împuşca-i pe ALBATROS. PARTEA a II-a Soarele apărea din dreapta Din mare se năştea Ascuns în fum şi-n partea stângă În mare se-ngropa. Şi vântul bun din sud sufla Dulci păsări nu vedem zburând În nici o zi la tain sau joacă Venind l-al Matrozilor cânt!

Camarazii urlă împotriva batrânului matrod, pentru uciderea păsării de noroc bun. Şi eu făcui lucru-ndrăcit Ce-aduce doar necaz Ei toţi jurând, pasărea omorâi Ce făcea vântul să bată.

Amărât! Spun, pasărea omorî Ce făcea vântul să bată! Însă după ce pâcla dispare, îl îndreptăţiră, făcându-se astfel părtaşi la fărădelege.

Nici lucitor şi nici carmin precum Chipul divin Slăvitul soare urcă Şi toţi jurând, paseri omorând Ce-aduc ceaţă şi pâclă.

E drept, spun toţi, s-ucizi pe paseri

Ce-aduc ceaţă şi pâclă.

Vântul bun continuă; corabia intră În Oceanul Pacific şi navighează Spre nord până ajunge la Linie.

Bunul vântul bătea, spuma mării zbura O brazdă urmându-ne-n tării Noi furăm primii ce călcarăm 'N cea mare a liniştii.

Corabia se linişti dintr-o dată.

Căzură vânt, căzură pânze 'Ra trist cât trist noi ştiam Şi noi vorbeam dar ca să frângem Tăcerea de noian!

Tot i-un cer de cupru-ncins La prânz soare de sânge Deasupra de catarg Ce luna-l poate stinge Fără suflu ori mişcat Opriţi ca un pictat barcaz Pe un ocean pictat. Şi Albatrosul începe să fie răzbunat.

Apă apă, peste tot Şi tot lemnul se-usucă Apă apă, peste tot Nu-i pică în cănucă. Întregu-adânc se putrezea Hristoase! Că se vede Cum fiare mucede se-urcară Pe valuri mucede. În jur, în jur tresărind aiure Focul-morţii juca în noapte Apele ca uleiuri de vrăjitoare Ard verde, albastru şi lapte.

Un Spirit îi urmărise; unul din acei invizibili locuitori ai acestei planete, nici suflete plecate, nici îngeri; în legătură cu existenţa cărora învăţatul evreu Josephus şi platonicul constantinopolitan Mihail Psellos pot fi consultaţi. Sunt foarte numeroşi şi nu există climat sau element fără unul ori mai mulţi. În vise la câţiva s-a zis De Duhul ce ne otrăvi La nouă noduri în adînc Din locul de omăt şi-al ceţii

Şi-n astă sete orice limbă Este-ofilită din pământ O, n-am vorbi nici de mai mult Funingine mâncând.

Corăbierii, în amarul lor necaz, vor să arunce întreaga vină pe bătrânul matrod: semn în care îi atârnă moarta pasăre marină de gât.

Oh, bunătate, ce rele priviri, Bătrâni şi tineri azi! În loc de cruce pe-Albatros Legat'mi-au de grumaz.

PARTEA a III –a Trecu un timp trudit. Orice gât ars era iar ochii pâlpâiau.

Un timp trudit! Un timp trudit!

Toți ochii pâlpâiau.

Bătrânul matrod vede un semn în elementul din depărtare.

Uscat tot ochiu strălucea, Privind-n apus, văzui Ceva în cer.

La început un punctuleţ Apoi păru o ceaţă Plutind, plutind lasă-n urmă O formă-n dimineaţă Un punct, pâclă, o formă Şi înc’ se-apropiind Fugind de-un duh al apei Scufundând, virând, cotind Apropiindu-se, îi păru a fi o corabie; şi cu mare greutate îşi eliberă glasul din strânsoarea setei.

Cu gîtul ars, cu buze coapte În sete cruntă muţi stăturăm Mă muşc de braţ, îmi sug din sânge, Şi strig, un vas, un vas!

Cu gâtul ars, cu buze coapte Uimiţi strigând m-aud cu toţii Moment de bucurie, Drăguţă! de bucurie zâmbiră Cu toţi deodată răsuflând

De parcă ar bea cu toţii. Şi groaza urmează. Căci poate exista o corabie ce înaintează făr vânt ori flux?

Vezi! Vezi! (strigai) nu mai coteşte!

Venind de-aduce noroc Fără vânt şi fără flux Pluteşte drept în loc!

Valul de apus era în flăcări Ziua era pe moarte!

Aproape pe val de apus Plutea marele Soare Îi păru doar scheletul unui vas.

'Ndat Soarele fu-nchis în gratii, (Madonă dă-ne har) De parcă dintr-un zid privea Cu-arzându-i chip de jar.

Vai! (gândii şi inima-mi bătu) Ce tare s-apropiind!

Ale ei sunt pânzele ce ard în soare Ca fire de paing?

Iar nervurile sale se văd precum gratii pe chipul Soarelui apunând.

Femeia-Spectru şi Soţul-în-moarte şi nimeni altcineva pe vasul schelet. aşa vas, aşa echipaj. Şi-i lemnăria-i prin care Soare Priveşte porintre gratii? Şi e Femeia toată trupa?

Este o MOARTE? Şi sunt doi? Şi este MOARTEA soţul ei?

Buzele ei îs roşii, chipu-trufaş, Părul galben de aur Iar albă pielea ca alba lepră, Coşmarul VIAŢĂ-ÎN-MOARTE era, Ce-ngheaţă sângele-n ghiaur.

Moartea şi Viaţa-în-moarte au datcu zarul pentru echipajul corăbiei, iar ea, cea din urmă, l-a câştigat pe bătrânul marinar.

Pustia epavă s-apropie Iar cei doi dau cu zarul 'Jocu-i sfârşit! Am câştigat!'

Zise, suflând treiarul.

Nu este amurg în curţile Soarelui.

Soarele se moaie, stelele răsar Deodată vine bezna Cu şopot tare, peste mare Ţâşni vasul fantomă.

La răsăritul Lunii, Ascultarăm de privirăm, stană Cu frică din inima cană Sângele vieţii părea să curgă Stelele erau şterse, noaptea groas' Cârmaciul lângă lampă-i şters Din pânze roua plouă Până pe mâna de răsărit urcat Colţul Lunii c-un sclipăt Aprins de stea în mers Unul după altul, Unul după altul, pe Luna urmată de stele, Prea iute pentru gemăt ori oh Fiecare-şi întoarse chipul c-un groaznic junghi Blestem dându-mi din ochi.

Corăbierii cad morţi.

De patru ori cincizeci de oameni, Şi-am auzit nu geamăt ori plâns Cu mare-izbit, o formă moartă, Căzură unul câte-un ins. Însă Viaţa-în-moarte îşi începe munca în bătrânul marinar.

Suflete-le zburau din piept Plecând spre dulce-'xtaz ori chin! Şi orice duh, trecu vibrând Ca arbaleta ce-n mână ţin.

PARTEA a IV –a Nuntaşul se teme că un duh vorbeşte cu el. „Mă tem, bătrâne marinar!

De mâna-ţi ca de gheară! Şi eşti înalt şi slab şi şters Ca ţărmu mării-n seară.

Mă tem de ochiu-ți scânteietor Şi brațul slab și copt.”Dar bătrânul marinar îl asigură de viaţa lui terestră şi continuă în a-şi povesti îngrozitoarea penitenţă.

Te teme nu, tu, măi nuntaș Acest trup nu e mort.

Singur, singur, tot, tot singur, Singur pe-o largă mare!

Nici-un sfântu nu milui Duhu-mi prins în sudoare.

Dispreţuieşte făpturile apei.

Atâţi fraţi şi-aşa frumoşi Şi toţii morţi zăceu Şi mii de mii de târâtoare Trăiesc; trăiesc şi eu.

Privii pe marea putrezind, Apoi în altă parte; Privii putredă puntea Cu-oameni ntinşi în moarte. Şi regretă că ei nu trăiesc şi că atât de mulţi sunt morţi.

Privii în cer, -ncercai să-l rog; Dar rugăciuni de spun Un şopot rău-mi sfărmă Inim-ca praful de tăciuni.

Ochii închişi, -i ţinui închişi, Şi globii bat ca vâna Pentru că cer şi mări şi mări şi cer Povara-n privire zac Iar morţii zac ţărână.

Dar blestemul continua pentrtru el în ochii morţilor.

Sudoarea se topi din ei În moaşte s-au făcut Cu ultima lor privire Ce nicicând n-a trecut.

Blestem de-orfan ar doborî Un spirit din 'nălţimi; Dar vai, mai groaznic îi Blestem în ochi de mort Şapte zile, şapte nopţi, blestemul îl văzui Şi nu putui muri. În singurătatea şi imobilitatea sa, tânjeşte după călătoarea Lună şi stelele ce încă adastă, înaintând însă: şi oriunde cerul albastru le aparţine şi le este odihna hotărâtă şi ţara lor de obârşie şi casele lor fireşti în care păşesc nevestite precum stăpânii ce sunt aşteptaţi cu siguranţă şi totuşi cu o bucurie tăcută la sosirea lor.

Mişcată Lun-urca pe cer, Niciund' nu rămânea: Atât de blând călca în sus

Cu-o stea ori două-n ea – Razele-i smereau noianul Ca un Aprilie-n ger Dar unde vasu-n umbr-era Vrăjită apa-ncet ardea Un gros şi groaznic însânger!

La lumina Lunii el vede creaturile lui Dumnezeu pe întinderea apei.

Dincolo de umbra bărcii, Privii şerpii mari de nadă Plutind în dâri de spume-n alb Şi cum urcau, lumini de elf Căzură ca zăpadă.

Aci în umbra bărcii Le privii bogat veşmânt: Albastr', verde lucitor şi negru catifea Se răsuceau plutind şi orice urmă 'Ra o flacără de aur.

Frumuseţea şi fericirea lor.

O fericite fiinţe vii! Nu-i glas Frumseţe s-o poată povesti: Izvor de iubire din inimă îmi curge, Le binecuvântă în inima lui.

Le binecuvânta-i şi fără a ști: De sfântul meu cel bun de mini se-ndură Şi le binecuvânta-i şi fără a ști.

Descântecul începe să se spargă.

Chiar în moment ce mă rugai Şi liber de pe gâtu-mi Căzu Albatrosu cufundând În mare ca un plumb.

PARTEA a V-a Oh, somn! Este un lucru blând, Din pol în pol iubit!

Mariei Regină laudă adusă!

Trimisă blândul somn din susă, Ce-n suflet mi-a pășit.

Prin grația sfintei Mame, bătrânul Matroz este împrospătat cu ploaie.

Neroadele găleți de pe punte, Ce-atât de mult rămasă Visai că erau pline de rouă

Și când m-am trezit, plouă.

Buzele ude, gâtul rece, Jilav mi-era vestmântu; Sigur am băut în vise, Și încă trupu-mi bău.

Mișcai și nu-mi simțeam ciolanele Așa ușor eram aproape Încât crezui că murii în somn, Și-eram un spirit ferice.

Aude sunete și vede priveliști stranii în cer și element. ȘI iute-auzii un urlet de vânt: Ce nu veni aproape; Dar cu-al lui sunet scutură pânzele, Așa subțiri și-uscate.

Naltul văzduh zbucni la viață!

O sută steag de foc licărea, Înainte și-napoi aruncate-n doară! Și-nainte și-napoi, și în și afară Unde dansa palidă orice stea. Și vântul venind urlă mai mult, Rogoz jeluind pânze; Și ploaia cădea dintr-un nor negru crunt Luna-i era la muche.

Norul gros negru acu-era rupt, cu Luna-nveșmântată.

Apă țâșnită de pe-o stâncă Fulger căzu făr’ nici o brâncă, Apă iute-adâncată.

Trupurile echipajului corăbiei sunt însuflețite, iar corabia începe să se înainteze; Vântul năprasnic n-ajunse barca Da’ barcazul mergea iacă!

Aici sub fulger și sub Lună Năierii-ncepeau să geamă.

Gemeau, mișcau, s-au ridicat, Nici vorbind, căutând cu privirea; Ar fi ciudat chiar într-un vis, La morți să vezi învierea.

Timonierul conducea, barca mergea; Nu sufla măcar un vântuleț; Matrozii toți-apucat parâme, Unde erau trași la sorți;

Și-au ridicat brațele ca biete unelte – Un echipaj de morți.

Trupul fiului fratelui meu Stătu lângă mine, genuchi la genuchi: Trupul cu mine trăgeam de parâmă Dar nu-mi zisă nimic.”

Dar nu de sufletele oamenilor, nici de daemonii pământuluiori văzduhului, ci de o ceată de îngeri, trimise jos de invocația sfântului păzitor.

“Mă tem, bătrânule Matroz!”

“Fii liniștit, tu, Nuntaș, mă!

Nu erau suflet’le-n dureri plecară, Ce la cadavre se-ntoarsă iară, Ci ceată de spirit’ fericită: Când răsări – lăsară brațe, Se strânseră la catarg; Dulci note le-au ieșit încet din guri, Și din trupuri se sparg. În jur, în jur, plutea-orice notă, Apoi -n Soare țintiră; ‘Ncet notele se reîntoar’să Amestecate ori singură.

Odat’ picată chiar din cer Auzii al ciocârliei cânt; Odat’ toate dulcile păsărele ce sunt, Ce par să umple mări și vânt Cu al lor dulce cânt.

Acu erau toate intrumentele, Acu singur nai; Acu era un cânt de înger, Ce face mut un rai.

‘Ncetă; dar încă pânzele făcură Un plăcut zgomot pân’ l-amiază Un zgomot ca de pârâu ascuns În iunie plin de frunză, Ce pădurilor adormite ‘ntreaga noapte Liniștitit solfegiază.

Până la prânz încet plutirăm, Făr’ să respire-un vânt: Încet și calm plutea corabia, Mișcată din adânc.

Singuraticul Spirit de la polul sud duce corabia până la Linie, în ascultare față de ceata de îngeri, dar încă cere răzbunare.

Sub navă jos la șapte noduri, Din pământul de ceață și-omăt Spiritul pluti: și era el Ce dădea-al bărcii avântăt.

Pânzele l-amiezi și-au lăsat cântul, Barcazu-i nemișcăt.

Soarele chiar sus peste catarg, A lipit-o de mare: Da-ntr-un minut se ridică Cu o scurtă bruscă mișcare – ‘Napoi și ‘nainte la jumătate lungime Cu o scurtă bruscă mișcare.

Tovarășii daemoni ai Spiritului Polar, locuitorii invizibili ai elementului, iau parte la greșeala lui; și doi dintre ei își povestesc unul altuia, că penitență lungă și grea pentru bătrânul Matroz a fost acordată Spiritului Polar, care se reîntoarce spre sud.

Cât în aceeași stare zăcui Nu am nicicum să șuier; Dar înainte ca viața să mi se-ntoarcă Auzii până în suflet parcă Două voci în aer. ‚E el?’, spuse, ‚Acesta-i omul?

Pe cel murit pe cruce, Cu arcu-i crud lăsă în jos Albatrosul fără price.

Spiritul ce stătea singur În pământul de ceață și de nea, Iubea pasărea ce iubea omul Ce cu-arcul o-mpușca?”

Celălalt avea glasul mai blând Blând ca mierea din cer Zise, ‘Omul făcu penitență Și canon va mai sânger’.’

PARTEA a VI-a ÎNTÂIUL GLAS ‘Dar spune-mi, spune-mi! vorbește iar, Răspuns blând re-nnoind – Ce face corabia-așa de iute?

Ocean’ ce-o fi făcând?

AL DOILEA GLAS

Nemișcat rob către stăpân Oceanul nu zbucnea; Strălucitoru-i ochi în liniște Luna o privea – Dacă ar ști-n ce drum să meargă; Îi e ghid milos ori aspru.

Vezi, frate, vezi, ce grațios -l privește floarea astru.’ ÎNTÂIUL GLAS Matrozul a căzut într-o transă; pentru că puterea angelică a făcut vasul să meargă spre nord mai repede decât viața umană poate rezista.

Dar ce duce vasu-așa pripit?

Fără talaz ori vânt?’

AL DOILEA GLAS Aeru-i retezat ‘naintea bărcii Din spate suflă gând.

Zbori, frate, zbori! mai sus, mai sus; Că vom fi înnoptatu: Că-ncet și incet nava o merge Când năieru’ o fi alinatu.

Mișcarea supranaturală este întârziată; Marinarul se trezește și penitența lui începe iar.

Trezii și pluteam-nainte Ca într-o vreme miloasă: ‘Ra noapte, noapte calmă, luna sus, Morții stau lalolaltă.

Stăteau cu toți-ntr-un loc pe punte, Pentru catacombe buni: Toți mă fixau cu ochi pietroși Scânteind în lumina Luni.’

Necazul, durerea, în ce-au murit, Rămasă strâns în doage Nu puteam să-mi iau ochii din ai lor Nici să-i pun să se roage.

Blestemul e în final ispășit. Și-acu descântu-i rupt: iar Privii verde ocean, Uitai departe, dar puțin Nimica nu vedeam – Ca unul, pe-un drum singuratic Merge-n groază și teamă

Și-ntorcându-se merge-nainte, Și nu mai întoarce seamă; Pentru că știe un groaznic demon Pe ai lui pași dă vamă.

Dar iute bătu un vânt pe mine Fără mișcare-ori zgomot: Cărarea-i nu-i era pe mare În valuri ori în tunet.

‘Mi flutură părul, răcori obrazul Ca-un vânt de primăvară-n pajiști – Se-amestecă straniu cu fricile mele, Dar simții bune vești.

Iute, iute zbura barcazul, Dar plutea-așa de blând: Briza bătea dulce, dulce – Dar numai pe mine-i vânt. Și bătrânul Matroz își vede ținutul natal.

Oh! vis de bucurie! oare Văpăii far eu văd? Ăsta e câmpu? Ăsta e schitu? Țara cu-al meu norod? În derivă merserăm spre port Și cu suspine furtună Fă să fiu treaz, Dumnezeul meu Ori să dorm totdeaună.

Portul pustiu lucea ca sticla, Așternută-așa de lină! Și peste port lumina nopții Și umbra de Lună.

Stânca ardea, schitul la fel, Deasupra de pământ: Lumina ridica-n tăcere Țeapăn cocoș de vânt.

Portul era alb în lumină tăcută Până ridicând, Spiritele angelice părăsesc trupurile moarte.

Multe forme, ce erau umbre, ‘N culori carmin apărând. Și apar în propriile lor forme de lumină.

Distanță mică de la prova, Stacojiile umbre pluteau : Mi-am întors ochii spre punte

Oh, Hriste! ce vedeau!

Orice cadavru zăcea jos, fără viață, Și, pe sfânta cruce!

Om de lumină, om seraphic, Pe orice mort stătea.

Ceata de serafimi își flutura mâna: Priveliște senină!

Stăteau ca semne spre pământ, Plăcută lumină; Ceata de serafimi își flutura mâna: Fără să scoată glas – Glas nu; dar oh! tăcerea s-adâncea Muzică-n al meu ceas.

Curând aud zgomot de vâsle, Aud strigătul Pilotului; Cap mi-am întors deodată eu, Văzui prova barcazului.

Pilotul și al lui băiat, I-auzii repezi: Drag Domn în Cer! fui fericat Morții nu pot vâsli.

Văzui pe-al treilea – i-auzii glasul: Este Sihastrul bun!

Cânta gălăgios ale lui imnuri sfinte Ce le face în alun’.

M-o spovedi și o spăla De Albatros ce-i spun.

PARTEA a VII-a Sihastrul din Bunget, Acest Sihastru stă în bunget Povârnit către mare.

Dulce glasul lui tot crește!

Are inimă pentru matrozii Ce vin din depărtare. În genunchi în zori, l-amiezi, ‘n-amurg – Are o pernă de-un cot: E mușchiul ce-ntreg ascunde De stejar putred ciot.

Luntrea-i aici: i-aud vorbind, Păi, cred, asta-i ciudat!

Unde-s luminile, multe, frumoase, La care m-am uitat.

Se apropie de corabie cu uimire.

‘Ciudat, pe credință!’ spuse Sihastrul – Nu ne-au chiuit!

Scândurile-s scorojite! și uite catarg, Subțire, zdrențuit!

N-am mai văzut nimic astfel Decât poate-am zărit Cenușii umbre de frunze ce zac Împrejur de-al meu râu; Smirdaru-i greu de zăpadă, Și ciufu strigă-n jos la lup, Mâncând al lupei fiu.’

Doamne drăguț! arată-spaimă – (răspunse blajinul Pilot) Mi-e frică’ – ‘-nainte, -nainte!’

Sihastrul dădu chiot.

Luntrea veni lângă barcaz, Nu mișcai, nu vorbii; Luntrea veni chiar sub barcaz, Și oblu un son țâșni.

Corabia brusc se scufundă.

Chiar sub apă hurui, Cu teamă și dând șfung: Ajunse vasul, despică portul; Barcazu-n jos e plumb.

Bătrânul Marinar este salvat în luntrea Pilotului.

Uimit de-acel viu, groaznic sunăt, Ce vrăjea cer și ocean, Ca unul de șapte zile-‘necăt Pluteam pe noian; Dar iute-n vis, am mânecăt În al Pilotului cian.

Peste barcaz peste vârtej Luntrea se rotea; Totu-i tăcut, doar muntele De tunet ne vorbea.

Vrui să vorbesc – Pilotul țipă Și căzu-n dambla; Sfântul Sihastru-și ridică ochii, Ședea și se ruga.

Luai de vâsle: băiatul Pilotului, ‘Ncepu să-nnebunească

Râse gălăgios și mult și mă privea Cu privire câinească.

‘Ha! ha!’ zise, acu văd Dracu știe să vâslească.’ Și-acu, toți în ținutul meu, Pășii pământul tare!

Sihastru’ coborî din luntre Și-abia putea ședeare.

Bătrânul Marinar se roagă cu sinceritate de Sihastru să-i facă spovadă și penitența vieții cade peste el.

‘M-ascult-, ascultă, sfinte om!’

Sihastru fruntea-și crucea.

‘Zi iute,’ el spuse, ‘-ți cer să-mi spui – Ce om ești dumneata?’

De-acum acest chip al meu fu zdrobit Cu-vaiete de chin, Ce m-au făcut să-mi spun povestea; Și scoaser-al meu spin. Și mereu și curând o agonie în viața lui viitoare îl constrânge să călătorească din pământ în pământ.

De-atunci, la oareșcare ceas, Agonia-mi revine: Și până groaza mea îi spusă, În inimă ard ruine.

Trec, precum noaptea, din loc în loc; Am stranie putere de povăț: ‘N momentul când văd al său chip viu, Omul ce va să m-audă-l știu: Pe el povestea-nvăț.

Ce gălăgie-i la ușa ceea!

Nuntașii toți-‘s colea: Dar între flori este mireasa Fetele or cânta: Și-auzi clopotul de seară Mă chem-a mă ruga!

O, măi, Nuntaș! ‘cest duh a fost Singur pe-o mare, mare mare Singur a fost, că Dumnezeu Părea în depărtare.

Mai duce decât ospățul de nuntă, Mult mai dulce mie, Să umblăm până la schit

În bună tovărășie! – Să umblăm până la schit Cu toții implorând Când fiecare Dumnezeu adoră, Bătrâni, prunci, prietini-n sfânta oră, Tineri și fetele zâmbind! Și să învețe, prin propriul său exemplu, iubirea și reverența față de toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut și iubește.

Adio, adio! dar asta-ți spun Ție, măi, Zară!

Iubește bine, se roagă bine, Om, pasăre sau fiară.

Iubește bine, se roagă bine Orice lucru mare sau mărunt; Pentru că drag Dumnezeu ce ne iubește, A făcut și iubește-n amănunt.”

Matrozul, cu ochiul limpede, Cu barba colilie, -i plecat, și-acum Nuntașul Turnă de la voioșie.

Merse ca unul c-era uimit De creieri părăsit; Un om mai trist, om mai ‘țelept, L-al nopții asfințit.

7. Tăticule de Sylvia Plath Nu mai mergi, nu mai mergi De-acum pantof negru În care am trăit ca un picior Treizeci de ani, sărac și alb, Abia îndrăznind să respir ori Hapciu.

Tăticule, ar fi trebuit să te ucid.

Ai murit înainte să am timp Greutatea marmurei, o pungă plină de Dumnezeu, Statuie cadaverică cu un degețel cenușiu Mare ca o focă Frisco

Ș un cap în ciudatul Atlantic Unde curge mazăre verde peste albastru În apele dincolo de frumosul Nauset.

Obișnuiam să mă rog să îți revii.

Ach, du.

In limba Germană, în târgul Polon Sfâșiat la pământ de rollerul Războaelor, războaielor, războaielor.

Dar numele târgului e comun.

Prietenul meu Leș Spune că sunt vreo duzină sau două.

Așa că niciodată nu am putut să-ți spun unde Îți pui piciorul, rădăcina.

Niciodată nu ți-am putut vorbi.

Limba mi se lipea în falcă.

Se înțepenea într-o capcană cu sârmă ghimpată.

Ich, ich, ich, ich, Abia puteam vorbi.

Credeam că orice Neamț erai tu. Și limbajul obscen Un motor, un motor Greblându-mă ca pe un evreu.

Un evreu spre Dachau, Auschwitz, Belsen.

Am început să vorbesc ca o evreică.

Cred că aș putea foarte bine fi o evreică.

Zăpezile Tirolului, berea limpede vieneză Nu sunt foarte pure ori adevărate.

Cu strămoașa mea țigancă și norocul meu ciudat Și pachetul de Taroc și pachetul de Taroc Pot fi un pic de evreică. Întotdeauna mi-a fost frică de tine, Cu a ta Luftwaffe, bolboroseala ta. Și mustața tușinată Și ochiu Arian, albastru scânteietor.

Panzer-man, panzer-man, O Tu -

Fără alt Dumnezeu decât o svastică Atât de neagră nici un cer nu ar putea chițăi prin ea.

Fiecare femeie adoră un fascist, Cizma în față, bruta Inima brută a unei brute ca tine.

Stai la tablă, tăticule, În poza pe care o am cu tine, O despicătură în bărbie în loc de picior Dar nu un diavol mai puțin pentru asta, nu nu Mai puțin omul negru care Mi-a mușcat inima mea drăguță roșie în două.

Aveam zece câdn te-au îngropat.

La douăzeci am încercat să mor Și să mă întorc, întorc, întorc la tine.

Am crezut că oasele ar fi mers.

Dar m-au scos din sac, Și m-au lipit cu aracet. Și apoi am știut ce să fac.

Un model al tău Un om în negru cu un look Meinkampf Și o iubire pentru muncă și șurub. Și am spus Da, Da. Deci tăticule, În sfârșit am terminat.

Telefonul negru e tăiat la rădăcină, Vocile nu pot viermui.

De am ucis un om, am ucis doi Vampirul care a spus că ești tu Și mi-a băut sângele un an, Șapte ani dacă vrei să știi.

Tăticule, poți să te întinzi înapoi acum.

E un rug în inima ta grasă și neagră Și sătenii niciodată nu te-au plăcut.

Joacă și calcă pe tine. Întotdeauna au știut c-ai fost tu.

Tăticule, tăticule, ticălosule, am terminat.

8. Tranzit rapid

de Barbara Harr La o milă depărtare, metrourile urcă în lumină, se mișcă printre treptele înclinate ale blocurilor aproape de o ceartă într-o casă, copiii la cină, iubiri obosite adormiți înapoia unei umbre rupte.

Te-am chemat într-o seară, peste o stație de metrou.

Tu nu puteai auzi, și ai dat din umeri lângă ultimele mele cuvinte din noapte.

Drăguțo, ne-am născut să murim, să dormim să visăm o vreme, să călătorim unde oameni orbi izbesc cupe de tinichea pe șiruri cu sonuri de iubire și moarte, să fugim, strivite în mulțimi unde nebunii ne ating coapsele ori ușile ni se închid pe degete, să căpătăm un transfer acasă sus pe scările cu banere nesupravegheate, singure.

9. Coptul tortelor de E. V. Milner Azi avem Coptul tortelor. Ieri Am avut Salate simple. Și de mâine peste două săptămâni

Vom avea Cum să garnisești cotlete de cod. Dar azi Azi avem Coptul tortelor. Spectatorii Își flirtează ecranele într-o rafală de emoție mută, Pentru că azi avem Coptul tortelor.

Acesta este gemul de căpșuni care este extras curat Cu o împunsătură blândă a lingurei. Și vă rog să nu văd Pe vreunul lingându-și degetele. Este cu totul ușor Dacă ai cât de puțin gem în vas. Spectatorii Sunt tăcuți și nemișcați, niciunul nelăsând să vadă pe Vreunul din ei cum își linge degetele. Și aceasta pe care o vedeți e untura. Scopul acesteia E să prevină patiseriile de a se lipi. Putem să o ungem.

Rapid înapoi și înainte: numim asta A freca tigaia. Și rapid înapoi și înainte Spectatorii dibuie după biscuiți și își varsă cafeaua: O numesc stricarea covorului.

O numesc stricarea covorului. Este cu totul ușor Dacă mintea ta încearcă să-i facă față expertului bucătar În timp ce mâinile tale sunt prinse în jonglarea cu farfurioare și platouri Și încercând în vreme să obțină o parte rezonabilă Din brânza rasă, pe care în cazul nostru nu o avem; Pentru azi avem Coptul tortelor.

[Traducere de Felix Rian Constantinescu] Bunica mea de Elizabeth Jennings Ținea un târg de antichități - sau o ținea.

Printre linguri Apostol și sticlărie de Bristol,

Mătăsuri ofilite, mobila grea, Își privea reflexia în alămuri Tipsii și vase de argint, ca să dovedească că Șlefuirea e totul, nu iubirea. Și îmi amintesc cum odată am refuzat Să ies cu ea, fiindcă mi-era frică.

Era poate o dorință da a nu fi utilizată Ca obiectele antice. Deși nu a spus Că a fost rănită, încă pot simți vina Acelui refuz, ghicindu-i sentimentele.

Mai târziu, prea fragilă să mai țină un târg, Și-a pus toate lucrurile într-o cameră îngustă.

Locul mirosea vechi, toate lucrurile ținute închise, Mirosul absențelor erau umbre coborâte Ce nu pot fi șlefuite. Nu mai era nimic atunci Să-i întoarcă reflecția iar. Și când muri nu am simțit durere, Doar vina a ceea ce odată am refuzat.

Am intrat în camera ei printre înaltele Noptiere și mese de ceai - lucruri niciodată folosite Dar dorite și nu erau urme de degete acolo, Doar praful nou căzând prin aer.

[Traducere de Felix Rian Constantinescu] Steven Sassman

... decade de consum marșul îndatoritor al achiziției al obiectelor resturi și bucăți ale VISULUI AMERICAN cum e văzut la TV îngrămădit și viscolit în curtea din spate a casei mult prea mică să țină Visul tot ce-și pot permite batjocura amară a tuturor anotimpurilor în vânt

culori înălbite metalice ruginituri plăcile scorojite dar aceste lucruri nu au fost niciodată ce au fost au fost în schimb ce au Semnificat așa că încă își țin valoarea încă țin Visul ***

de Steven Sassmann nimic schimbat – dar totul a fost diferit – citește vorbi Îngerul – citește Colind unui Rembrandt

Pruncul Adoarme Vise Să Sfarme Și Când Se-nmură Leagăn C'tremură Și micul Făt E Domn Savaot

Mamă Marie Din Memfis Preerie Bătrânul Iosiph Tâmplarul Sofist Iat-am Venit Copil Bolnăvit Îmi poți Da Din Pâinea ta Te poți Ruga Spre Mintea mea?

De faci Așa Mare-o să Crești De asta Sunt Dureri și Povești.

10. PARADIS PIERDUT (Fragment) John Milton

Cartea I De-a Omului primă nesupunere, și fructul Acelui interzis copac al cărui gust de moarte

Aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru, Cu dorul Edenului, până un Om mai înalt Ne readuse, redând tronul de har, Cântă, Muză cerească, cum, pe vârful tainic Al Orebului, ori Sinai, ai inspirat Acel cioban ce primul învăță alesul grâu În început cum ceruri și pământ S-au ridicat din Caos: ori, dacă muncelul Sion Te-ncântă mai mult, și izvorul Siloa ce curse Iute la oracolul lui Dumnezeu, atunci Invoc ajutoru-ți cântului meu cu țipăt, Că nu cu zbor jos vreu să trec Peste muntele Aonian, în timp ce urmărește Lucruri neîncercate încă în prosă ori în rime. Și înalt tu, O Spirit, ce preferi În loc de orice temple inima dreaptă și pură, Mă învață, căci tu afli; tu dintâi Fuși și cu aripi sfinte întinse, Turturea dormind în vast Abis, Dându-i viață: ce în mine-i bezne Iluminează, ce-i slab apără și păzește; Că, la înălțimea acestei mari lupte, Să pot declara Providență Eternă, Și să justific căile Domnului în oameni.

Spune întâi - căci Cerul n-ascunde nimic vederii tale, Nici adâncul câmp al Iadului - spune întâi ce cauză Ne mișcă strămoșii, în starea fericită, Iubită de Cer atât, să cadă Din Demiurg, să-i calce testamentul Pentru o poruncă, domni ai Lumii mai mult.

Cine-i seduse întâi către hâda revoltă?

Al infernului șarpe; a fost el cel a cărui-nșelăciune 'Zvorâtă din pizmă și întoarcere de rău, minți Muma omenirii, în timp ce mândria-i îl izgoni din cer, cu toată oastea De Angeli rebeli, de-al căror ajutor, dorind În glorie fii peste-ai lui tovarăși, Credea că l-a ajuns pe Cel Înalt De se luptă, și cu vană țintă Împotriva tronului și monarhiei de zeu, Cercă profan război în cer, bătaie mândră, Cu deșartă luptă. El Puterea fără Capăt

Îl azvârli în flăcări din spațiul de eter, Cu slută ruină și combustie, jos În pierzare fără fund, unde să vie În lanțuri fără leac și foc urgii, Cel ce-ndrăzni să cheme pe Dumnezeu la luptă. (...)

SFÂRȘIT