Arhitectura Peisagera si Design Forestier

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE SILVICULTURĂ

ARHITECTURĂ PEISAGERĂ ŞI DESIGN FORESTIER SUPORT DE CURS

şef lucr. dr. ing. Cezar Valentin TOMESCU

2006 2006-2007 2007

Cap. I. GENERALITĂŢI 1.1. Definiţia şi obiectul disciplinei Arhitectura peisageră, numită şi Arhitectura peisajului sau Proiectarea spaţiilor verzi, este disciplina de interferenţă, ridicată la rangul de artă şi ştiinţă, ce se ocupă cu proiectarea şi amenajarea sistemului de spaţii verzi, în ansamblu şi a spaţiilor verzi, în particular, după anumite principii şi tehnici, prin asocierea elementelor naturale (vegetaţie, apă, sol, roci) cu elementele artificiale (clădiri, căi de circulaţie, dotări, instalaţii, etc.), cu scopul îndeplinirii anumitor funcţii de către acestea. Totodată sunt stabilite şi metodele de realizare, de îngrijire şi de ocrotire a spaţiilor verzi în contextul condiţiilor sociale, economice şi istorice în acel moment.

A amenaja un spaţiu verde nu înseamnă a umple spaţiile goale dintre clădiri cu „pietre, iarbă, flori şi copaci” ci înseamnă a organiza, a armoniza şi a disciplina formele vegetale, cromatica dinamică a florilor şi frunzelor, mobilitatea apei, contrastul textural al suprafeţelor şi relieful cu diferite construcţii sau dotări.

1.2. Disciplină de interferenţă Arhitectura peisageră ca disciplină complexă reuneşte numeroase aspecte din cele mai diferite domenii, pornind de la disciplinele de bază: istoria artei grădinilor, teoria arhitecturii peisajelor, proiectarea peisajelor, construirea, îngrijirea şi restaurarea peisajelor, şi continuând cu: - discipline grafice: geometria descriptivă şi de perspectivă, desen tehnic, desen artistic, compoziţie, design;.

- ştiinţe biologice: botanică, dendrologie, floricultură, fiziologia plantelor, fitopatologie, entomologie; - discipline tehnice: topografie, construcţii, arhitectură, drumuri şi poduri, urbanism, amenajarea şi sistematizarea teritoriului, îmbunătăţiri funciare, corectarea torenţilor, pedologie, staţiuni, climatologie, silvicultură, mecanizare, împăduriri; - discipline sociale: istorie, economie, filozofie, sociologie, legislaţie specifică, management, marketing.

1.3. Importanţa disciplinei Crearea de noi zone verzi, protejarea, conservarea şi extinderea celor existente, reprezintă un mijloc important de combatere a acţiunii factorilor poluanţi, şi de ameliorare a mediului de viaţă al oamenilor.

Pădurile şi orice fel de spaţiu verde au un rol ecologic esenţial fiind mari producătoare de oxigen necesar vieţii şi contribuie la reducerea poluării fizice, chimice şi microbiene, prin crearea unui microclimat favorabil, acţionând direct asupra valorilor extreme ale diferiţilor factori de mediu (temperatură, vânt, umiditate atmosferică).

Numeroase spaţii verzi au un rol important în ameliorarea şi valorificarea terenurilor

degradate sau a celor cu risc ridicat de eroziune precum şi în ameliorarea şi conservarea peisajelor.

Spaţiile verzi contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii omului prin realizarea mediului şi cadrului favorabil recreării publice sau private în aer liber, prin îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea mediului antropic (localităţi, unităţi industriale) în care omul trăieşte şi munceşte, influenţând pozitiv starea psihică şi fizică a acestuia. Unele spaţii verzi au o importanţă ştiinţifică deosebită (grădini botanice, grădini zoologice, rezervaţii, parcuri naţionale) sau o importanţă culturală (grădini istorice, grădini-muzeu, grădini expoziţionale).

1.4. Noţiuni de bază, definiţii Spaţiile verzi sunt teritorii (suprafeţe) amenajate, situate în interiorul sau exteriorul localităţilor, în care vegetaţia lemnoasă şi ierboasă ocupă procente însemnate şi în care se găsesc şi diferite dotări cu caracter utilitar, de recreare sau cultural, destinate îndeplinirii diferitelor funcţii, cu precădere a celor sanitare, recreative şi decorative.

Unitatea de spaţiu verde este delimitată teritorial, fiind caracterizată printr-o serie de elemente, şi îndeplineşte cel puţin o funcţie principală, având suprafaţa variabilă de la câteva zeci de metri pătraţi până la sute de hectare.

Vegetaţia este principalul element al spaţiilor verzi, fiind constituită din totalitatea plantelor, care împreună cu elemente biotice animale, cu cele fizice naturale (abiotice) şi cu cele sociale, formează mediul.

Mediul este ansamblul în spaţiu şi timp al factorilor naturali şi a celor antropici, care influenţează activitatea omului şi care este influenţată de om.

Peisajul este porţiunea din natură cuprinsă într-o singură privire şi care formează un ansamblu, este ansamblul de elemente naturale (relief, sol, apă, aer, vegetaţie) şi/sau antropice (aşezări, construcţii, exploatări industriale) care are funcţionalitate şi care se manifestă ca un tot.

Cap. II. AMENAJAREA SPAŢIILOR VERZI ÎN DIFERITE PERIOADE ISTORICE

Preocupări privind amenajarea grădinilor, a spaţiilor verzi în general, au existat din cele mai vechi timpuri, unele popoare străvechi având un cult deosebit pentru acest lucru.

Omul a dorit dintotdeauna să modeleze natura, să se înconjoare cu elemente din natură (arbori, arbuşti, specii ierboase, stânci, roci, apă, etc.), să le armonizeze şi să le integreze în mediul artificial creat de acesta, fapt asupra căruia şi-au pus amprenta cultura şi tradiţiile poporului respectiv.

Astfel, în decursul istoriei s-au conturat şi s-au dezvoltat concepţii şi modalităţi diferite de amenajare a spaţiilor verzi, concepţii ce au evoluat, au dispărut, au fost regăsite, au interferat, s-au îmbogăţit şi dezvoltat, transmiţându-se de la un popor la altul, de la o regiune la alta, dintr-o epocă în alta, conturându-se astfel stiluri şi şcoli bine definite, cu principii şi modalităţi proprii de realizare a grădinilor.

2.1. Spaţiile verzi în Antichitate Dovezile istorice precum: picturile murale, basoreliefurile, mozaicurile, textele istorice, vestigiile construcţiilor străvechi, atestă apariţia şi dezvoltarea grădinilor la început în Orient (Asia) şi în nordul Africii (Egipt) şi mai târziu în Europa (Grecia, peninsula Italică, peninsula Iberică) şi în jurul Golfului Mexic.

Grădinile din antichitate au avut la început scop utilitar, fiind cultivate numeroase plante cu rol alimentar, mai târziu au căpătat un caracter religios şi de slăvire a divinităţilor, sau un caracter meditativ. În timp sortimentul de plante s-a lărgit, grădinile au început să capete un caracter ornamental şi recreativ, oferind umbră şi răcoare. În Orient datorită climatului cald şi verilor toride dar şi a suprafeţelor întinse de deşert şi terenuri aride, grădinile erau privite ca adevărate oaze de răcoare, relaxare, repaus şi plăcere. Crearea acestor grădini a impus crearea de sisteme de aducţiune a apei şi de irigare, fiind stimulată şi de dezvoltarea arhitecturii prin crearea de palate, temple şi reşedinţe somptuoase.

Grădinile din Orient erau sinonime cu noţiunea de Paradis sau Raiul pe Pământ, fiind de fapt locuri privilegiate ce ofereau plăcere şi relaxare prin verdeaţă şi umbra oferită de numeroasele specii lemnoase, miresmele diferitelor specii aromatice sau prin răcoarea apei sub formă de cascade sau bazine.

2.1.1. Spaţiile verzi din Mesopotamia Marile civilizaţii ale sumerienilor, babilonienilor şi asirienilor ce s-au dezvoltat în regiunea dintre fluviile Tigru şi Eufrat, se caracterizează, printre altele, şi prin dezvoltarea marilor oraşe, prin monumentalele construcţii ale palatelor şi templelor, ce cuprindeau în cadrul incintelor, grădini luxuriante, amenajate în strânsă corelaţie cu liniile arhitectonice.

Astfel, faimoasele grădini suspendate din Babilon (sec. al VI-lea î.H.), considerate una din cele 7 minuni ale lumii antice, s-a remarcat prin monumentalitatea teraselor, prin ingeniozitatea irigării tuturor acestor nivele şi nu în ultimul rând prin abundenţa şi diversitatea mare a speciilor, aşezate conform distribuţiei naturale altitudinale a acestora.

Aceste grădini, făceau parte din palatul regelui Nabucodonosor al II-lea, şi erau realizate pe o construcţie masivă din piatră, sub formă de terase suprapuse, din ce în ce mai mici, având o înălţime totală de cca. 22 m. Întregul ansamblu, ce forma un trunchi de piramidă, era susţinut de coloane masive din piatră, ce alcătuiau la baza edificiului 14 bolţi răcoroase dispuse de o parte şi de alta a unui culoar boltit. Terasele, de formă pătrată, erau pavate cu lespezi mari de piatră şi izolate cu un strat de bitum şi mai multe rânduri de cărămidă nearsă, pentru a se împiedica infiltrarea apei. Deasupra exista un strat drenant, peste care era aşezat pământul fertil de la 2 m grosime pe prima terasă, până la 1 m pe ultima terasă.

Apa era dirijată printr-un sistem hidraulic situat sub prima terasă, fiind adusă din râul Eufrat printr-un canal de alimentare şi condusă mai departe prin trei puţuri înglobate în construcţie. Un sistem cu lanţuri continue ridica apa până la ultimul nivel, de unde era dirijată printr-un sistem de jgheaburi, rigole, bazine şi cascade, asigurându-se irigarea tuturor teraselor, datorită curgerii naturale a apei.

Plantaţiile erau libere, realizându-se o armonie a liniilor arhitecturale cu volumele şi formele regulate sau neregulate ale vegetaţiei. Ca specii folosite se amintesc: curmalii, palmieri, diverşi arbuşti, plopi, pini, lotuşi sau numeroase specii de flori.

2.1.2. Spaţiile verzi din Egiptul antic În Egiptul antic, pe malurile Nilului, în mileniul al III-lea î.H., existau numeroase terenuri fertile, străbătute de canale pentru irigaţie, cultivându-se smochini, curmali, rodii, cocotieri, sicomori, viţă de vie şi numeroase legume.

Marile domenii agricole ale marilor proprietari, locuinţele acestora cuprindeau şi grădini de relaxare şi plăcere. Grădinile locuinţelor erau considerate o prelungire naturală a clădirii fiind înconjurate de ziduri sau un gard masiv din lemn, având întotdeauna o formă regulată (dreptunghi).

Grădina avea ca element central un canal cu apă sau un bazin dreptunghiular alungit sau în formă de T, populat cu peşti coloraţi şi în care erau cultivaţi lotuşi.

Vegetaţia era distribuită astfel: în imediata apropiere a canalului sau bazinului erau dispuşi arbuştii sau arborii de talie mică, iar la periferie, în lungul unei alei perimetrale erau dispuşi arborii înalţi cu port piramidal. Grădinile mai mari prezentau unele compartimentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje pe care se cultiva viţă-de-vie sau alte specii cu valoare alimentară. Ca specii folosite erau unele specii fructifere dar şi numeroase specii forestiere (paltinul şi plopul), precum şi numeroase specii floricole precum: mixandrele, lăcrămioarele sau trandafirii.

2.1.3. Spaţiile verzi în Grecia antică Civilizaţia antică din sudul Europei a înregistrat o dezvoltare extraordinară în toate domeniile, arta grădinăritului nefăcând excepţie.

La început grecii au cultivat în grădinile lor specii cu rol alimentar: pomi fructiferi, viţa-de-vie şi diverse legume. Grădinile au apărut iniţial pe lângă temple sau diferite aşezăminte religioase, fiind locul în care se desfăşurau ceremoniile de slăvire a zeilor.

Templele închinate diferitelor divinităţi erau situate în peisaje naturale de o frumuseţe remarcabilă. În secolele II-IV î.H. existau grădini pe lângă palate, gimnazii şi academii, de dimensiuni relativ restrânse, ce aveau numeroase elemente cu valoare artistică precum statui, fântâni, pergole, porticuri, elemente ce întregeau vegetaţia abundentă.

Tot în această epocă au apărut grădinile publice numite agora, în care se aflau principalele instituţii de cultură şi artă şi cele în care se ţineau adunările populare. În acest sens se poate aminti grădina publică Olimpia din Pelepones, în care se desfăşurau diferite jocuri olimpice.

Piaţa publică, numită agora, folosea pentru adunările populare şi întrunirile politice, era un loc privilegiat unde se cultivau diferite specii de arbori. Dintre aceste specii pot fi amintite: platanul, ulmul, plopul, sălciile plângătoare, chiparoşii, merii, perii, rodiile, măslini (din crengile cărora se făceau cununile de laur pentru învingătorii întrecerilor sportive), palmieri, dafini, smochini, trandafiri, mirt, laur, buxus. Ca specii floricole, erau des folosite: crinii, panselele, garoafele, micsandrele, nu-mă-uita, macii, zambilele, stânjeneii şi bujorii. În epoca elenistică au apărut şi s-au dezvoltat mici grădini ale locuinţelor incluse în construcţie numite grădini patio, în care erau prezente fântânile arteziene, mici canale sau diverse statui de nimfe.

2.1.4. Spaţiile verzi în Roma antică Amenajarea grădinilor la romani a înregistrat o dezvoltare importantă în timpul Imperiului Roman, fiind influenţată de arta popoarelor supuse.

Spaţiile verzi au apărut pe lângă palatele imperiale, pe lângă vilele luxoase ale patricienilor, pe lângă temple şi locurile de adunare. Vestigiile arheologice atestă existenţa grădinilor somptuase în jurul vilelor mari situate în locuri naturale de o mare frumuseţe, terenul fiind amenajat în terase cu perspective şi privelişti deosebite, dar au existat şi grădini mici, ale locuinţelor.

Grădinile din jurul vilelor suburbane, au devenit adevărate parcuri, sistematizate în diferite sectoare cu diferite construcţii şi amenajări. Vila (locuinţa) era întotdeauna amplasată pe pantele colinelor în locurile de unde existau cele mai bune vederi panoramice, iar terenul din jur era amenajat în terase. Centrul arhitectonic era constituit din locuinţă iar grădina era o completare şi o continuare a casei.

Sistematizarea generală presupunea existenţa mai multor sectoare arhitecturale cu organizare simetrică, subordonată unei axe de compoziţie generală de câte un edificiu sau de o construcţie decorativă (canal, bazin, colonadă) fiind corelate între ele prin zone trasate liber, natural, alcătuind un ansamblu unitar. Existau numeroase elemente arhitecturale precum: porticuri, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni, pavilioane, coloane, chioşcuri.

Sectoarele principale ale grădinii erau: - grădina de agrement sau zona pentru plimbare, situată în faţa terasei, cu alei geometrice, dar nu viguros simetrice, pavate, însoţite de numeroase coloane şi chioşcuri pentru plante agăţătoare, vase şi statui;

- zona pentru călărit şi plimbări cu lectica, zonă ce era caracterizată prin existenţa aleilor largi mărginite cu garduri vii; - parcul sau zona în care erau crescute animale sălbatice şi domestice.

Din timpul lui Augustus s-a dezvoltat arta tăierii arbuştilor (arta topiară), ce va fi preluată şi dezvoltată mai târziu în grădinile medievale.

Speciile folosite frecvent în spaţiile verzi ale reşedinţelor din timpul Imperiului Roman au fost: stejari cu frunze persistente şi caduce, pini, chiparoşi, tei, platani, lauri, smochini, duzi, tisă, buxus, trandafiri, specii de pomi fructiferi şi diferite specii de flori.

Grădinile vilelor mai mici, urbane, au preluat şi amplificat tipul elen de grădină, aceasta fiind inclusă în clădire şi fiind înconjurată de o galerie de coloane numită peristil.

Central se găsea un bazin sau un canal ornamental, fie o fântână cu un joc de apă.

Erau prezente pergolele şi coloanele, vasele şi statuile. Ca specii erau cultivate: buxusul sub formă de borduri tunse, rozmarinul şi mirtul, toate dispuse sub forma diferitelor desene în jurul peristilului sau a bazinului. De asemenea erau cultivaţi trandafiri, busuioc, lotus sau diverse flori.

Exemple: Villa lui Cicero, Villa Lucullus, Villa Sallustius, Villa Mecena.

2.2. Spaţiile verzi în Evul Mediu (sec.V- XIV d.H.) 2.2.1. Spaţiile verzi din Bizanţ Imperiul bizantin, ce cuprindea Europa Sud-estică, nordul Africii şi Asia Mică, s-a dezvoltat în tradiţiile clasice greco-romane, peste care s-au grefat elementele orientale. În capitala imperiului, Constantinopol, fastuoasele palate imperiale şi locuinţele aristocraţilor erau însoţite de grădini deosebite. Acestea aveau, de regulă, formă pătrată, fiind înconjurate de un zid de marmură, la interior cu bazine străjuite de statui, sau diferite sculpturi decorative însoţite de numeroase amenajări hidraulice. Erau prezente şi puţuri rotunde, cu coloane de piatră colorată şi marmură, toate acestea însoţite de o vegetaţie exuberantă.

2.2.2. Spaţiile verzi din Europa occidentală Arta amenajării spaţiilor verzi în Europa occidentală, în Evul Mediu, a înregistrat un regres, în interiorul cetăţilor şi castelelor fortificate terenul disponibil pentru grădini devenind foarte limitat, a fost utilizat mai mult în scopuri utilitare. Totuşi tradiţia cultivării diferitelor plante s-a păstrat pe lângă aşezările religioase.

Grădinile monahale erau compartimentate perfect geometric, cu spaţii distincte pentru legume şi pomi fructiferi, plante medicinale şi aromatice, specii floristice. Totuşi, ca urmare a cruciadelor, horticultura a făcut progrese, prin îmbogăţirea sortimentului de specii ornamentale, aduse în urma campaniilor în Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini, mimoze).

Schema modelului grădinii medievale, a fost urmată timp de peste două secole în occidentul creştin. Această schemă se baza pe compartimentarea grădinii (ce avea formă dreptunghiulară) în sectoare separate de cultură: - grădina cu pomi fructiferi, - arbuştii şi plantele ornamentale,

- grădina de legume şi plante medicinale, - grădina de flori, cu funcţie exclusiv ornamentală.

Grădinile locuinţelor medievale aveau dimensiuni mai mici, fiind plane şi înconjurate de ziduri. Compoziţia era geometrică, monotonă, caracterizată de prezenţa careurilor egale, delimitate de alei de aceeaşi lăţime, arbuşti tunşi şi garduri vii tunse.

Arta topiară era folosită în exces, iar lipsa arborilor era suplinită prin îmbrăcarea zidurilor ce împrejmuiau grădina cu plante agăţătoare precum iedera, viţa-de-vie sau trandafiri urcători. Mai erau folosite diverse specii floricole şi gazonul.

Grădinile regale şi cele ale nobililor erau mai mari şi în general compartimentate în curţi geometrice separate prin garduri, cu diverse amenajări pentru amuzament: labirint, menajerie, pavilioane pentru petreceri, galerii acoperite de plante căţărătoare, folosite ca loc de promenadă şi care făceau legătura între diferite sectoare ale grădinii.

Exemple: grădinile de la Luvru şi Saint-Pol (Carol al V-lea).

2.2.3 Grădinile islamice Civilizaţia arabă şi-a pus amprenta asupra tuturor ţărilor ce făceau parte din marele imperiu islamic (începând cu sec. al VII-lea d.H.) dar au asimilat elemente şi din civilizaţia popoarelor supuse. Acest lucru s-a petrecut şi în arta amenajării spaţiilor verzi, grădinile arabe având la început o influenţă orientală, predominant persană, apoi au căpătat un specific propriu.

Locuinţele mici aveau o singură grădină, de formă regulată iar cele mai mari, o suită de grădini. Grădina era împărţită în 4 părţi egale, compartimentare realizată, acolo unde spaţiul permitea, prin întretăierea a două canale cu apă. Apa era folosită fie în bazine şi canale, fie sub formă de fântâni arteziene, legate prin mici canale de teracotă sau marmură.

Printre particularităţile acestor grădini se numărau şi ornamentele bogate, strălucitoare din plăcuţe de ceramică prezente pe ziduri, bazine, pereţii de fundal. Nu existau sculpturi, acestea fiind interzise în religia mahomedană. Unele arabescuri sau mozaicuri se regăseau în modul de aranjare a plantelor. Speciile folosite erau: chiparoşii, citricele, buxusul, mirtul, magnoliile, adesea aranjate liber.

2.2.4. Grădinile arabe din Spania Vestite sunt palatele Alhambra şi Generalife din Granada, şi grădina Alcazar din Sevilla (sec. XIII-XIV.d.H.), din timpul dominaţiei arabe.

Grădinile fie erau interioare, situate în curţile clădirilor, fie erau situate în afara palatelor, înconjurate de ziduri. Grădinile impresionează şi astăzi prin simplitatea şi sobrietatea elegantă.

Grădinile interioare prezentau central un bazin sau canal cu apă în care se revărsau mai multe fântâni arteziene, fie aveau straturi de formă pătrată, mărginite de rânduri de plante tunse. Fântânile arteziene erau folosite şi la intersecţia aleilor. Fiecare fântână avea o personalitate aparte.

Speciile folosite: chiparoşi, eucalipt, palmieri, pini, magnolii, leandri, laur dispuse adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus tuns.

2.3. Spaţiile verzi din Extremul Orient 2.3.1 Spaţiile verzi din China Arta grădinilor în China se pierde în vechime, şi reflectă puternicul cult al naturii, în strânsă legătură cu religia. Filozofiile religioase din China, promovează ideea realizării comuniunii omului cu natura, pentru dobândirea perfecţiunii morale, a liniştii sufleteşti şi a păcii divine. Religia a impulsionat crearea spaţiilor verzi şi găsirea cadrului natural propice vieţii spirituale în raport strâns cu elementele naturii.

Ca o caracteristică a tuturor grădinilor din China, indiferent de perioada istorică, este mărimea acestora, suprafeţele foarte întinse, în care vegetaţia era dispusă natural, firesc, în armonie cu peisajele naturale. Terasele erau trasate liber, neregulat, având caracter natural, fiind excluse liniile drepte, şi conduceau privitorul de la un punct de interes la altul. Priveliştile erau oferite treptat şi se foloseau scenele „surpriză”, ce erau descoperite brusc la un moment dat.

Se foloseau numeroase elemente decorative: pavilioane, chioşcuri, stânci, bazine, poduri şi podeţe, cheiuri, terase, galerii, grote, cascade, porţi, ziduri, care se integrau perfect aspectelor şi formelor naturale. Apa era folosită sub formă naturală (cursuri de apă, cascade naturale) sau în bazine artificiale, cu aspect natural.

Speciile folosite aveau de cele mai multe ori semnificaţii aparte, astfel: prunii – vestitorii renaşterii naturii; pinii – fermitatea şi forţa caracterului; bambuşii – prietenia necondiţionată; piersicii ornamentali – Paradisul; lotusul – puritatea spirituală şi înălţarea sufletească. Crizantemele şi bujorii erau nelipsite şi se dispuneau în grupuri mari. Toate elementele grădinii erau aranjate în spaţiu foarte ingenios, creând privitorului diferite impresii: de măreţie, de veselie, de groază, de basm.

Grădinile de plăcere – au fost amenajate pe domeniile împăraţilor (dinastia Han, sec. II-I î.H.) şi cuprindeau munţi, ape, plante şi animale, servind ca loc pentru plimbare, odihnă, vânătoare sau diverse tehnici yoga pentru atingerea diferitelor stări spirituale şi fizice.

Grădinile monahale s-au dezvoltat pe lângă mănăstirile budiste, situate în peisaje naturale remarcabile prin frumuseţe, fiind create mai ales în sec. IV-V d.H., o dată cu dezvoltarea noii religii, budismul. În zonele în care erau situate aceste mânăstiri, au fost create parcuri naturale, în care peisajele căpătau diferite semnificaţii filozofice, mai ales datorită prezenţei diferitelor construcţii, ca de exemplu un pavilion pentru meditaţie, situat pe malul unui lac, pe vârful unei coline sau în pădure.

Parcurile reşedinţelor imperiale şi ale nobililor au căpătat o dezvoltare fără precedent în sec. VIII-IX d.H. (dinastia Tang). Elementele primordiale erau munţii, lacurile şi râurile, având ca element primordial al naturii – vegetaţia, toate având diferite semnificaţii în concepţiile filozofice ale chinezilor: munţii şi masele stâncoase reprezentau scheletul Pământului, iar apele, arterele pământului. Relieful era foarte variat, fiind natural, modificat sau aparent natural.

Picturile, gravurile sau scrierile atestă frumuseţea deosebită a spaţiilor verzi chinezeşti, cu caracteristici proprii, subordonate concepţiei de creare a peisajului după modele oferite de natură. Arta grădinilor din China a influenţat grădinile din Japonia, iar în Europa a stat la baza creării stilului peisager şi a grădinilor engleze din sec. al XVII-lea d.H.

Deşi, în decursul timpului, în China s-au făcut simţite elemente ale altor culturi vecine (India, Persia, Islam), sau din Europa medievală şi renascentistă, arta spaţiilor verzi la chinezi şi-a păstrat caracteristicile proprii având drept concept de bază crearea peisajului după modelele oferite de natură.

2.3.2 Spaţiile verzi în Japonia Arta grădinilor în Japonia a fost preluată din China, fiind ulterior personalizată, devenind o artă naţională. Spaţiile verzi, mai mari sau mai mici, erau prezente pretutindeni, atât pe lângă locuinţe cât şi pe lângă temple sau palate.

Grădinile imperiale, erau concepute după modelul chinezesc dar la o scară mai mică (Nara - capitala ţării, şi în Kyoto, sec. al VIII-lea d.H.).

Grădinile templelor reprezentau elementul preponderent al clădirii, fiind o componentă a acesteia. Simbolismul filozofic era utilizat la maxim, fiind folosite toate elementele din natură, prelucrate după anumite reguli compoziţionale şi diferite simboluri. În aceste grădini fie era reconstituit la o scară redusă un peisaj complet cu munţi, coline, lac cu insule, pârâu cu cascadă, stânci colţuroase, pietre rotunjite, nisip, pietriş, arbori şi arbuşti, diverse plante cu sau fără flori, fie erau create anumite scene de peisaj (mai dezvoltate în diferite perioade) precum: grădină montană, grădină de muşchi, grădină aridă.

Grădinile mari în care se puteau crea peisaje complete, cuprindeau şi diferite construcţii sau elemente de arhitectură: poduri, pavilioane pentru ceai, lanterne din piatră, porţi, aleile erau înlocuite de lespezi de piatră neregulate ca formă, cu aspect cât mai natural (pasul japonez). În sec. al VIII-lea d.H. modelul de amenajare a unei grădini cuprindea o ceainărie situată pe marginea unui heleşteu orientat E-V, un râu sau pârâu, orientat pe direcţia N-S, peste care erau construite podeţe curbate sau acoperite, cu balustrade ornamentate, plus diferite lampadare, pasul japonez, fântâni şi foarte multă vegetaţie.

Perioada grădinilor uscate (grădini de piatră, grădini aride) se remarcă prin compoziţii desenate de artişti de prestigiu ai vremii, destinate contemplării din interiorul clădirii, sau de pe verandă. Dominantă pentru aceste grădini era suprafaţa acoperită cu nisip alb aşezat ca valurile mării, pe care erau dispuse câteva stânci mari sugerând insule mai mari sau mai mici (similare cu caracterul insular al peisajului ţării) şi relativ puţină vegetaţie: muşchi şi foarte puţini arbori.

Perioada grădinilor miniaturale este caracterizată prin crearea de grădini foarte mici de 40-90m2 în care totul era amenajat la o scară foarte mică, miniaturală: cursul de apă, podurile, stâncile, specii lemnoase de talie mică şi a arbuştilor cu forme ciudate.

Astfel în Japonia, din dorinţa de a aduce natura în locuinţe, au apărut şi s-au dezvoltat arta Ikebana şi arta Bonsai. Ikebana reprezintă arta aranjamentelor florale, cu simboluri filozofice caracteristice. Bonsai constituie arta cultivării şi realizării arborilor în miniatură, imitând forma şi habitusul celor din mediul natural.

Principiile amenajării grădinilor japoneze: - vegetaţia este perfect integrată peisajului; - decorul vegetal tradiţional este constituit din anumite specii: pini, ienuperi, arborele de ceai, camelii, azalee, bambus, ferigi, muşchi; - toate elementele inerte imită perfect formele de relief naturale;

- apa era folosită sub formă naturală, cascade, bazine neregulate; - arbuştii sau arborii modelaţi prin tundere dădeau impresia de natural; - nu erau folosite alei, ci pietre late, lespezi sub forma pasului japonez.

Din sec. al XVII-lea d.H. încep să apară primele grădini publice, ce aveau un caracter mai detaşat de semnificaţiile religioase ale celorlalte grădini. În grădinile japoneze publice moderne a apărut gazonul, ca influenţă occidentală, dar tradiţia artei japoneze s-a păstrat. Specii folosite erau: pini, ienuperi, arborele de ceai, camelii, azalee, bambus, magnolia, cireşii, glicina.

2.4. Spaţiile verzi în perioada Renaşterii şi Barocului Renaşterea (sec. XV-XVI d.H.) a fost o perioadă de înflorire a culturii şi civilizaţiei europene, prin reluarea idealurilor antichităţii clasice, din toate domeniile: artă, arhitectură, literatură, ştiinţă. Această orientare a apărut la început în Italia, de unde a iradiat apoi în restul Europei.

2.4.1. Spaţii verzi italiene În această epocă (Renaşterea) grădinile italiene au avut cea mai mare strălucire şi cel mai mare rafinament.

Principiile de amenajare ale grădinilor erau preluate de la grădinile antice, în special pentru grădinile vilelor suburbane, precum: - simetria faţă de o axă a compoziţiei; - organizarea arhitecturală a spaţiilor faţă de clădire; - legătura dintre clădire şi grădină prin elemente decorative construite; - prezenţa sculpturilor, vase ornamentale, parapete ornamentale; - utilizarea vegetaţiei tunse; - sistematizarea etajată a grădinii şi subordonarea faţă de o axă principală de perspectivă cu sensul descendent al pantei, pe terase succesive; - în lungul axei dar şi pe terase erau create partere decorative cu buxus dispus sub forma diferitelor desene; - folosirea din abundenţă a bazinelor cu apă, a canalelor, cascadelor; - apa aduce mişcare, răcoreşte atmosfera şi murmură fără încetare fiind dirijată pe pante, însoţind aleile în canale înguste sau în cascade cu trepte, fie alimentează fântânile prin jeturi şi jerbe de apă, adeseori sub forma unei orgi de apă (Villa d’Este); - erau folosite zidurile masive de sprijin, ornamentate şi legate prin scări şi rampe, - vegetaţia era tratată arhitectural şi subordonată compoziţiei geometrice: plantaţii liniare, garduri vii şi borduri tunse, arbuşti modelaţi în volume geometrice, ziduri înverzite; - sunt preferate speciile cu frunze persistente: pini, chiparoşi, stejari meridionali, tisă, buxus, mirt, lămâi, lauri şi portocali.

Unele din marile creaţii ale Renaşterii din sec al XVI-lea se păstrează şi astăzi: - Villa Lante din Bagnasia (5 terase); - Villa d’Este la Tivoli (8 terase); - Villa Medici în Roma (2 terase); - Grădina palatului Farnese din Caprarola.

În secolul al XVII–lea d.H. apare stilul baroc, în arhitectură, stil ce îşi pune amprenta şi în arta amenajării spaţiilor verzi.

Principiile esenţiale s-au menţinut, sub aspectul echilibrului şi simetriei, dar dispare schematismul rigid, traseele rectilinii, fiind îmbinate cu linii ample, curbe. S-a adoptat dispunerea liberă a arborilor renunţându-se la aşezarea perfect geometrică. S-au mărit dimensiunile grădinilor, tinzându-se către transformarea în parcuri. Formele geometrice mai sobre au fost înlocuite de elemente cu contururi mai dulci. Au apărut grotele artificiale, fântânile cu stânci şi teatrele de apă (statui, roci şi apă în mişcare).

Exemple:- grădina Villei Dohia Pamphili – Roma; - grădina Villa Aldobraudini – Frascatti; - grădinile Baboli ale palatului Pitti – Florenţa; - grădinile Gamberaia – Florenţa; - grădina Garzoni – Collodi; - grădinile din Isola Bella – insulă în lacul Maggiore (cu 9 terase).

2.4.2. Spaţiile verzi din Franţa Primele grădini ale Renaşterii au fost realizate în Franţa la începutul secolului al XVI–lea d.H., la castelele Amboise, Blois şi Gaillon de către un arhitect italian, care a adus ca elemente noi terasarea terenului (cu diferenţe mici de nivel), îmbogăţirea ornamentaţiilor cu fântâni de marmură şi introducerea de modele noi ale parterelor (faţă de grădinile medievale).

Abia după jumătatea sec. al XVI–lea, a început să se schimbe radical concepţiile medievale de amenajare ale grădinilor. Astfel, dispar fortificaţiile oraşelor şi castelelor franceze cu ziduri şi canale de apă, la care grădinile erau în incintă, rezultând spaţii mult lărgite. În unele situaţii canalele s-au păstrat, având şi funcţie decorativă şi funcţie utilitară, devenind mai târziu o caracteristică a parcurilor franceze ale Renaşterii.

Compoziţia grădinii era sistematizată în funcţie de un ax dominant reprezentat de o alee centrală. Terenul era modelat în terase mari, cu partere decorate cu flori. Între clădiri şi grădină exista o coeziune arhitectonică. Existau canale şi lacuri imense.

Exemple din sec al XVI-lea: - grădinile de la castelele Verneiul şi Charleval - arhitect peisagist Du Cerceau; - grădinile castelelor Anet şi Chenonceaux - arhitect peisagist Delorne.

La sfârşitul perioadei Renaşterii şi începutul Barocului a apărut tipul de parter cu broderie de buxus, ce a înlocuit desenele geometrice regulate folosite de maeştrii italieni (familia Mollet = familie de decoratori de grădini) tip de parter introdus la începutul sec. al XVII-lea. În prima jumătate a sec. al XVII-lea creaţiile importante au fost: - grădinile de la castelele Tuilleries, Fontainbleau, Saint-German; - grădina Luxembourg din Paris. În perioada Barocului, luxul şi strălucirea în care trăiau monarhul şi nobilimea franceză nu s-a reflectat numai în palatele somptuoase ci şi în grădinile şi parcurile ce le încadrau, ce constituiau de fapt locul de desfăşurare a evenimentelor şi serbărilor fastuoase. Au fost realizate decoruri bogate, cu numeroase statui, bazine, fântâni, vase, compoziţii sculpturale cu teme alegorice inspirate din mitologia greco-romană.

Figura cea mai importantă în conceperea parcurilor şi grădinilor din această perioadă a fost Le Nôtre (1613-1700) – peisager (grădinar, pictor şi arhitect) favorit al

„regelui Soare”- Ludovic al XIV-lea. Le Nôtre a transformat clasicismul antic printr-un concept original, cu principii compoziţionale proprii, dând lumii unele dintre cele mai frumoase parcuri monumentale precum: Vaux-le-Viconte, Versailles, Chantilly, SaintCloud, Sceaux, şi a resistematizat grădinile Tuilleriers, Fontainbleau, Saint Germain-en Laye.

Caracteristici ale grădinilor stilului baroc sunt: - compoziţia era tratată arhitectural, pe spaţii foarte largi; - palatul constituie capul compoziţiei, fiind situat pe terenul dominant; - toate părţile componente sunt ordonate geometric faţă de o axă dominantă centrală respectiv axa centrală, dominantă, ce porneşte de la palat şi se continuă pe o mare distanţă în profunzimea peisajului, constituind totodată şi perspectiva principală; - perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea dominantă şi sunt construite pe axe de compoziţie subordonate; - terenul este modelat în terase largi, racordate cu ziduri de sprijin, rampe, scări, balustrade sau cu suprafeţe plane cu compoziţii geometrice; - sunt folosite, mai ales pe axa principală, mari partere şi întinse oglinzi de apă, bazine şi canale; - sunt create mari perspective încadrate de mari volume vegetale; - simetria faţă de axă este realizată prin simetria perfectă a parterelor, a bazinelor sau a diferitelor compoziţii dar şi prin echilibrarea unor amenajări diferite – fapt ce imprimă mai multă variaţie ansamblului; - zonele din imediata vecinătate a palatului sunt degajate, şi constituite din partere bogat ornamentate cu flori, borduri sau broderii de buxus tuns, aliniamente de arbuşti sempervirescenţi tunşi sub diferite forme geometrice (sfere, conuri, piramide, cuburi), alături de diferite fântâni, bazine, statui sau vase, toate acestea evidenţiind şi punând în valoare măreţia palatului; - simetric faţă de axele compoziţiei sunt dispuse plantaţii arborescente (pentru accentuarea grandorii) încadrate de aliniamente de arbori cu coroanele tunse în forme geometrice alcătuind ziduri verzi; - aleile sunt rectilinii, dispuse în reţea geometrică riguros trasată; - sunt prezente, cu precădere în centrul bazinelor sau fântânilor arteziene, compoziţii sculpturale cu personaje mitologice; - ca elemente arhitecturale sunt prezente: colonade, rocării, treiaje, bazine cu grupuri sculpturale, vase în stil baroc.

2.4.3. Spaţiile verzi în Anglia După Evul Mediu, în Anglia dominau grădinile medievale, închise între ziduri, cu vegetaţie tunsă dispusă regulat simetric. Ulterior, ca şi în restul Europei, s-au făcut simţite influenţele italiană şi franceză.

Dar, în timp ce în Europa arta grădinilor evolua sub influenţa puternică a stilului francez, în Anglia începând cu sec. al XVIII-lea, sub influenţa literaturii, picturii de peisaj şi a noii mişcări culturale, arta grădinilor a evoluat în direcţia reîntoarcerii la natură, a renunţării la rigiditatea şi artificialitatea stilului francez.

La început s-a renunţat la tunderea arborilor, s-au eliminat zidurile de incintă şi au fost înlocuite cu şanţuri, realizându-se o legare şi o deschidere spre peisajul înconjurător.

Dispar parterele, acestea fiind înlocuite de covoare verzi (gazon), se păstrează axa

centrală dominantă, dar se introduc poteci şerpuitoare, cursuri de apă neregulate iar vegetaţia este grupată liber.

Realizări importante: - Kent (pictor şi arhitect) - grădinile Kensington şi parcul Stowe, parcul Rousleau (create iniţial de Bridgeman); - Brown – completări la Parcul Stowe şi transformarea peisajeră a parcurilor Bleuheim şi Chatsworth; - Repton a dus la apogeu arta grădinilor peisagere, fiind un practician dar şi un teoretician de seamă al stilului peisager (la sfârşitul secolului al XVIII-lea). În secolul al XIX-lea, Loudon (peisagist englez) a publicat postum operele lui Repton, fiind susţinătorul noului curent numit ,,gardenesque’’ – bazat pe principiile compoziţionale ale grădinii pitoreşti, enunţate de Repton.

Ca urmare a dezvoltării sociale şi economice din secolul al XIX-lea, amenajarea grădinilor a depăşit cadrul particular, rezidenţial şi a intrat în cel urban, fiind realizate primele spaţii verzi pentru publicul larg.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Londra deţinea 600 ha de spaţii verzi, amenajate în stil peisager: St. James Parc, Green Park, Hyde Park, Kensington Gardens – situate în centrul oraşului, formând un lanţ verde de peste 4 Km. La periferie erau: Regent’s Park, Victoria Park şi Battersea Park. În Franţa la sfârşitul secolului al XVIII-lea apar parcurile: Mereville, Ermenonville, Malmaison, „Cătunul din Trianon” (din domeniul Versailles), realizate sub influenţa romantismului. În secolul al XIX-lea apar numeroase spaţii verzi, sub influenţa stilului peisager: Edomond André a amenajat Sefton Park (Liverpool), iar fraţii Bühler au amenajat parcul ,,Tête d’or’’ (Lyon).

2.4.4. Spaţiile verzi în Europa După prima jumătatea a sec. al XVII-lea în Europa Occidentală s-a dezvoltat rapid arta grădinilor, plecându-se de la şcoala italiană a Renaşterii şi de la şcoala franceză.

Toate creaţiile din această perioadă (sec. al XVIII-lea) sunt cunoscute sub denumirea de grădini clasice.

- Germania: - parcul Wilhelmshöhe (lângă Kassel) – model italian; - Herrenhausen (lângă Hannovra) – renaştere italiană +baroc francez; - Charlottenburg (Berlin) - model francez; - Nymphenburg (München) – model francez; - Sanssouci (Potsdam) – renaştere italiană; - Austria:

- parcul Schönbrunn (Viena) – stil clasic;

- Rusia:

- parcul Petrodvoreţ (lângă Leningrad) – model francez;

- Anglia:

- grădinile de la Whitehall – model italian; - Saint-James Park - model francez; - Grădinile Greenwich – model francez; - Hampton Court – model italian, apoi francez; - Parcul Chatsworth – stil clasic;

- Spania:

- grădinile La Cranja (lângă Segovia) - model francez;

- Italia: - parcul Reale din Caserta (lângă Napoli) - model italian. În Germania, multe parcuri au fost restructurate şi reproiectate după stilul peisager, respectiv după principiile grădinilor engleze. Ca exemple pot fi amintite: - Grădina engleză (München), - Parcul Public Friederichsham (Berlin), - Parcul Wilhelmsbad (Frankfurt), - grădina peisageră din parcul Sanssouci (Potsdam), - parcul Nympheuburg (München), - parcul Wilhelmshöhe (Kassel). În Italia au apărut vile cu parcuri romantice precum: - Villa Melzi (Bellagio), - Villa Carlotta (Caddenabio), - Villa Carraresi (Roma), - părţile laterale ale Parcului Reggio (Caserta). În Rusia s-a realizat cel mai mare parc peisager din Europa – Parcul Pavlovsk, lângă St. Petersburg – 600 ha; Parcul Puşkin (parc englez, Ţarskoe Selo = vechea denumire). Suprafaţa totală a parcurilor Moscovei era de peste 3000 ha din care: - Parcul Sokolniki – 463 ha, - Grădina Botanică - 360 ha, - Parcul Maxim-Gorki – 224 ha. În S.U.A. marile oraşe sunt dotate cu mari parcuri publice şi sisteme de zone verzi.

Ca exemple pot fi amintite: - New York – Central Park , Prospect Park (peisagist Olmsted); - Philadelphia – Fairmount Park; - Chicago – South Park; - Boston – Park System.

2.5. Amenajarea spaţiilor verzi în România Numeroase izvoare istorice indică faptul că strămoşii noştri cultivau diferite specii floricole, pomicole, forestiere: bujori, lăcrămioare, narcisele, roiniţa, cimbrul, liliacul, plopul alb, mesteacănul, stejarul, molidul, bradul. În interiorul cetăţilor existau mici grădini amenajate în scop utilitar dar şi estetic.

Existau şi grădini cu caracter decorativ în jurul mănăstirilor, pe lângă locuinţele boierilor, nobililor sau a meşteşugarilor înstăriţi. Ca date istorice mai importante pot fi amintite: - 1567 la Alba Iulia este amenajată o grădină cu numeroase terase şi decorată cu diferite specii de flori; - sec. al XVI -lea la Făgăraş se amenajează un parc; - sec. al XVII –lea – apar numeroase grădini precum cea a mitropoliei din Târgovişte, în Mogoşoaia sau în Filipeştii de Pădure – proiectate după modelul celor italiene, grădinile de pe lângă mănăstirile Tismana şi Cozia, la Iaşi – grădina Palatului domnesc, cu eleşteu şi pe dealul Galata – grădinile cu trandafiri, crini, garoafe şi iasomie;

- la sfârşitul secolului al XVII-lea apare un nou stil arhitectural, stilul brâncovenesc, ce împletea tradiţiile româneşti cu numeroase elemente din arhitectura italiană şi cea orientală (Curtea Veche şi palatul Mogoşoaia).

- sec. al XVIII –lea – parcul de la Avrig – Sibiu (baroc), al baronului Bruckental; - parcul de la Bonţida –Cluj, al familiei Bauffy; - parcul de la Gorneşti –Mureş , lângă castelul familiei Teleky; - parcul de la Albeşti –Braşov, lângă castelul familiei Haller; Parcurile de la Avrig, Bonţida şi Căiuţi au fost reamenajate în stil peisager.

- la sfârşitul sec. al XVIII-lea - Bucureştiul avea cca. 80% din suprafaţa sa ocupată de grădini, fiind numit oraş-grădină, dar care în mare parte erau neorganizate. În sec. al XIX –lea, odată cu dezvoltarea oraşelor, a fabricilor la periferia acestora şi cu apariţia cartierelor de locuinţe insalubre (mahalale) a apărut necesitatea creării de zone verzi, dispuse în zonele fostelor ziduri şi şanţuri ale vechilor fortificaţii din feudalism.

- în Bucureşti în 1833-1840, se amenajează şoseaua Kiseleff (prima arteră verde a oraşului); - 1838 – parc promenadă - ,,Dumbrava furnicilor’’ în Cluj pe malul Someşului; - 1844 – înfiinţarea Grădinii Kiseleff 7 ha. (Carl Friederich, Hayer, Hörer); - 1843 – amenajarea Grădinii Cişmigiu pe un teren mlăştinos, cu multe bălţi şi izvoare subterane (lacul cu insulă, poduri, chioşcuri pentru orchestre, iarna lacul fiind folosit ca patinoar); - 1860 – au început lucrările la prima grădină botanică din Bucureşti (Ulrich Hoffman) inclusă mai târziu în grădina palatului Cotroceni; - 1885 – s-a înfiinţat actuala grădină botanică şi Grădina Icoanei; - la Craiova – s-a amenajat grădina logofătului Bibescu, ce ulterior a fost amenajată sub numele de Parcul Bibescu – 125 ha (1898), azi Parcul Romanescu; - la Brăila – s-a înfiinţat o grădină publică şi parcul „La Monument”; - la Iaşi – Grădina Copou şi Aleea Grigore Ghica (1852), promenada de pe Dealul Copou; - 1859 – grădina palatului domnesc din Iaşi; - la Braşov – Aleea de sub Tâmpa – promenadă; - la Sibiu – 1857- parcul „Sub arini” şi „Dumbrava” - la Timişoara – primul parc al oraşului (1858) – Regina Maria - actual Parcul Tineretului, iar în 1870 Parcul Scudier – în prezent Parcul Central.

- la Simeria se pun bazele primului parc dendrologic pe cca. 70 ha. În Bucureşti în 1906 au fost amenajate: - parcul Carol I, (fost Libertăţii) realizat de E. Redont; - Grădina Ioanid, amenajat tot de Redont – Bd. Dacia; - Parcul Naţional (Octav Doicescu şi Rebhun); - Pădurile parc Băneasa şi Snagov. În alte oraşe: - Buzău – Parcul Crângul; - Iaşi – Parcul Expoziţiei; - Cluj – Grădina Botanică – începută în 1923 de Al. Borza; - Timişoara – Parcul Tiselor, Parcul Rozelor, Alpinetul, Pădurea Verde; - Sinaia – reamenajarea Parcului Castelului Peleş; - Râmnicul Vâlcea –parcul Zăvoiul.

După 1952-1953 în România s-a înregistrat o revigorare a amenajării spaţiilor verzi prin reconstruirea celor existente şi amenajarea unora noi: - Parcul Sportiv - 70 ha – Bucureşti (în prezent Parcul Naţional); - s-a restructurat Parcul Bazilescu (fost Nicolae Bălcescu); - s-a reamenajat Parcul Libertăţii; - reamenajarea Parcului Herăstrău, Parcul Tei, Parcul Libertăţii; - s-a înfiinţat Grădina Circului de Stat, Grădina Pieţei Palatului şi Floreasca; - s-a înfiinţat Parcul Expoziţiei, Parcul Tineretului, parcuri în Titan, Balta Albă, Drumul Taberei, Pantelimon, Colentina, Crângaşi; Oraşe cu mari suprafeţe de parcuri şi grădini publice sunt: Timişoara, ClujNapoca, Craiova, Ploieşti, Oradea, Galaţi, Sibiu, Iaşi, Constanţa, Piteşti.

S-a realizat sistemul de spaţii verzi de pe litoralul Mării Negre, corespunzătoare multitudinii de staţiuni.

Cap. III FUNCŢIONALITATEA SPAŢIILOR VERZI Ion Ionescu de la Brad este primul care sesizează şi redă plastic funcţiile pădurii, respectiv: de producţie, hidrologică, antierozională, sanitară şi estetică.

Primul Cod silvic (1881) şi ulterior cel din 1910 introduce noţiunea de păduri de protecţie. În 1935 apare „Legea pădurilor de protecţie”.

Profesorul I. Popescu Zeletin concepe un sistem de zonare funcţională a pădurilor, bazat pe cele 2 grupe: grupa I cu rol principal de protecţie şi grupa a II-a cu rol de producţie şi protecţie. În prezent funcţiile se consideră a fi: a) funcţii de producţie; b) funcţii de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant, respectiv cu: - f. hidrologică, - f. de protecţie a solului, - f. de protecţie climatică (viteza vântului, umiditatea şi temperatura aerului, intensitatea radiaţiei solare); c) f. antipoluantă (f. sanitară); d) f. recreativă; e) f. decorativă (estetică, de impact peisager); f) f. ştiinţifică.

3.1. Funcţia de producţie Funcţia de producţie este specifică fiecărui tip sau categorie de spaţiu verde, fiind obţinute diferite categorii de produse: - lemn din diferite tipuri de pădure; - fructe din livezi, vii sau diverse plantaţii de arbuşti fructiferi (inclusiv fructele de cătină, de pe terenuri degradate); - seminţe sau masă vegetală din diferite culturi agricole; - flori din culturile floricole. În cazul particular al spaţiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar, această funcţie are un caracter puternic diminuat.

3.2. Funcţia de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant Funcţiile de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant sunt multiple, regăsindu-se mai mult sau mai puţin, la diferite categorii de spaţii verzi.

Funcţia hidrologică este asigurată, în general de toate tipurile de spaţii verzi, fiind exprimată prin capacitatea mai mare sau mai mică de reţinere a apei din precipitaţii, şi de cedare fie atmosferei sub formă de vapori, fie solului prin fenomenul de percolare a acesteia spre orizonturile mai profunde, constituind un aport important la aprovizionarea pânzelor de apă freatică.

Această funcţie hidrologică prezintă caracteristici distincte în cazul spaţiilor verzi urbane (scuaruri, grădini, acoperişuri verzi) care cu cât vor avea suprafaţa mai mare cu

atât vor reţine şi vor stoca mai multă apă din precipitaţii. Se ştie faptul că o mare cantitate a apei din precipitaţii este preluată de sistemul de canalizare şi eliminată direct în diferite cursuri de apă, cantităţile de apă eliminată prin procesele de evapo–transpiraţie sau de percolaţie fiind mult mai mici în oraşe, datorită marilor suprafeţe ocupate de diferite construcţii (clădiri, trotuare, străzi, etc. ).

Funcţia de protecţie a solului, se remarcă tocmai în zonele lipsite de vegetaţie sau cu vegetaţie foarte săracă, în care procesele de eroziune sunt vizibile. Prin sistemul de înrădăcinare, ce constituie o armătură biologică a solului, prin fenomenul de atenuare a efectului mecanic al picăturilor de ploaie, exercitat de frunzişul vegetaţiei care este adesea dispusă în mai multe straturi, substratul ce constituie suportul vegetaţiei, prezintă o stabilitate mecanică, fizică şi chimică, mult sporită.

Prevenirea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren se realizează prin efectul cumulat al lucrărilor tehnice de stabilizare mecanică a terenului dar şi prin alegerea şi plantarea corespunzătoare a speciilor de arbori şi arbuşti cu sistem radicular bine ramificat şi profund, şi a speciilor drajonate.

Sub aspectul proceselor pedogenetice, spaţiile verzi prin stratul arborescent, cel arbustiv sau cel ierbos produc mari cantităţi de resturi vegetale, fie la suprafaţa solului (litieră), fie în sol (rădăcini moarte).

Acestea, prin descompunerea de către microorganisme, influenţează pozitiv însuşirile fizice şi fertilitatea solului, fapt extrem de important mai ales în spaţiile verzi amenajate pe terenuri sărace sau recuperate din diferite activităţi. Pe lângă aportul de substanţe nutritive, vegetaţia contribuie şi la refacerea structurii solului, a capacităţii de filtrare şi sedimentare, la creşterea activităţii microflorei şi microfaunei solului ce duc în final la ameliorarea fertilităţii solului şi la refacerea unor verigi importante din circuitul diferitelor elemente în natură.

Funcţia de protecţie climatică este exercitată de toate spaţiile verzi sub diferite aspecte: - moderarea amplitudinilor şi a variaţiilor termice, - micşorarea vitezei vântului, - ameliorarea umidităţii aerului; - ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare.

Modelarea amplitudinilor şi a variaţiilor termice diurne şi sezoniere de către vegetaţie este exercitată prin efectul de umbrire, prin procesele de evapo-transpiraţie, prin albedoul specific, sau prin reducerea efectului de răcire a vântului.

Vegetaţia lemnoasă, prin microclimatul pe care-l realizează, moderează temperaturile excesive, astfel, temperaturile în zilele toride de vară sunt mai scăzute în interiorul masivelor de arbori, a perdelelor de protecţie, fâşiilor plantate în lungul străzilor, sau în apropierea acestora, iar iarna temperaturile sunt mai ridicate datorită efectului de diminuare a mişcării aerului.

Suprafeţele acoperite cu gazon se încălzesc mai puţin comparativ cu suprafeţele acoperite cu nisip, pietriş, cărămidă, asfalt sau beton. De exemplu, dacă temperatura aerului la suprafaţa betonului este de 300C, în aceleaşi condiţii temperatura la suprafaţa asfaltului va fi de 45 0C, iar temperatura aerului la nivelul gazonului va avea valori cuprinse între 22-240C. Acest aspect se poate pune uşor în evidenţă prin diferenţele de temperatură dintre zonele verzi şi aglomerările de construcţii, sau dintre zonele verzi şi zonele deschise,

lipsite de vegetaţie, care se încing în zilele toride de vară şi sunt expuse temperaturilor foarte scăzute iarna.

Viteza vântului sau viteza de deplasare a aerului, este ameliorată în special de arbori şi arbuşti, şi în principal de speciile cu frunziş sau coroană densă, sau cu frunziş sempervirescent. Plantaţiile şi zonele cu vegetaţie lemnoasă protejează împotriva vânturilor puternice, diminuându-le considerabil viteza în zonele adiacente, acestea comportându-se nu ca paravane compacte ce creează în spatele lor curenţi turbionari (ca în cazul clădirilor, diferitelor construcţii sau ziduri) ci ca adevărate filtre de atenuare şi de deviere a maselor de aer aflate în mişcare.

Perdelele de protecţie, aliniamentele stradale sau orice alt masiv de arbori sau arbuşti favorizează starea de calm a masei de aer atât în interiorul acestora cât şi în zonele învecinate, astfel, la o distanţă de 30-60 m de la lizieră în interiorul unei păduri, viteza vântului scade cu 30-60%, iar la 120-200 m în interior, atmosfera devine calmă. Aceste valori variază în funcţie de speciile sau specia componentă, vârsta arboretului, structură pe verticală, consistenţă, elagaj şi anotimp.

Umiditatea aerului este direct influenţată prin procesele de evapo-transpiraţie specifice plantelor, umiditatea relativă a aerului în parcuri şi păduri fiind cu 7-14% mai mare decât în zonele lipsite de vegetaţie. În mediul urban, unde aportul higrometric al apei din precipitaţii este redus, datorită sistemului de evacuare a apei prin canale colectoare închise, vegetaţia (ierboasă şi lemnoasă) umezeşte atmosfera, realizând acel nivel higrometric confortabil al atmosferei urbane, în special în timpul verii. De exemplu, se apreciază că un arbore de mărime medie dintr-o plantaţie stradală poate transpira întrun sezon de vegetaţie cca. 5m3.

Ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare este realizată pe de o parte prin efectul de umbrire, datorită frunzişului speciilor arborescente şi arbustive, dar şi prin cantitatea de radiaţii solare reflectate de vegetaţie (albedo). Intensitatea luminii are valori corespunzătoare, ce nu deranjează ochi, în zonele plantate, cu vegetaţie ierboasă şi lemnoasă, şi este supărătoare în zonele lipsite de vegetaţie în care abundă materialele inerte precum sticla, betonul, marmura, gresia, oţelul, etc.

3.3. Funcţia antipoluantă (sanitară) Această funcţie este îndeplinită de spaţiile verzi, indiferent de mărimea sau natura vegetaţiei acestora, sub diferite aspecte: - reducerea poluării fizice a atmosferei, - reducerea poluării chimice a atmosferei, - reducerea poluării fonice.

Reducerea poluării fizice este realizată tocmai prin capacitatea vegetaţiei de reţinere, fixare şi sedimentare a particulelor aflate în suspensie în atmosferă, a pulberilor fine sau a fumului. Prin frunzişul şi textura coroanelor diferitelor specii lemnoase sau textura diferitelor suprafeţe cu vegetaţie ierboasă, prin micşorarea vitezei de deplasare a aerului, vegetaţia reţine mari cantităţi de particule, ce sunt ulterior antrenate de apa din precipitaţii la nivelul solului.

Capacitatea de epurare fizică depinde de specie, respectiv de mărimea frunzelor, părozitatea acestora, durata de viaţă a frunzelor etc.

De exemplu, o suprafaţă îngazonată reţine de 3-6 ori mai mult praf şi particule solide decât o suprafaţă nudă, iar un arbore de mărime medie reţine de 10 ori mai multe impurităţi decât suprafaţa proiecţiei coroanei acestuia, acoperită cu gazon. Un hectar de pădure de stejar poate reţine cca. 68 t de particule solide şi praf, în cazul molidului cca.

30 t/ha, pinului silvestru cca. 35 t/ha, iar a teiului pucios cca. 42 t/ha.

Reducerea poluării chimice este realizată de spaţiile verzi în primul rând prin consumarea CO2 şi producerea de O2, prin fixarea activă a unor gaze toxice rezultate din diferite activităţi: arderea combustibililor, industria chimică, metalurgică, de prelucrare a petrolului, de prelucrare a produselor minerale, transportul auto, aerian, sau diferite activităţi curente ale populaţiei.

Spaţiile verzi se comportă ca adevărate filtre biologice ce îmbunătăţesc însuşirile aerului, datorită capacităţii de fixare prin metabolizarea diferitelor gaze nocive din atmosferă. Această capacitate depinde de specie (specii mai rezistente şi specii mai puţin rezistente), de structura spaţiului verde respectiv (monocultură/amestec, echien/plurien, arbori+arbuşti+specii de gazon), dar şi de condiţiile climatice la un moment dat (precipitaţii, radiaţie solară, inversiuni termice, ceaţă, umiditate, ionizarea aerului).

Acţiunea antipoluantă a vegetaţiei are anumite limite, ce sunt atinse atunci când apar simptomele diferitelor boli specifice (cloroze, necroze, căderea frunzelor, creşteri defectuoase) sau chiar simptomele uscării fitoindivizilor, aspecte evidente în cazul spaţiilor verzi din jurul surselor de poluare intensă.

Poluarea fonică apare ca urmare a diferitelor activităţi cotidiene în cadrul localităţilor sau în afara acestora, activităţi ce generează zgomote cu intensităţi şi frecvenţe diferite. Cele mai frecvente surse de zgomot sunt: transportul auto (în zonele limitrofe autostrăzilor, intersecţiilor aglomerate, a arterelor principale), transportul aerian (în zonele limitrofe aeroporturilor), transportul pe căi ferate (în zonele gărilor şi staţiilor CFR, sau în zonele în care se utilizează frecvent semnalizarea sonoră), întreprinderile industriale, şantierele, etc.

Zgomotele pot fi atenuate cu ajutorul maselor dense de frunziş ale arborilor şi arbuştilor, dispuşi sub formă de benzi în lungul porţiunilor de drumuri sau de autostrăzi ce trec prin zone locuite, sau prin realizarea de masive dispuse în jurul întreprinderilor ce constituie surse de zgomot sau chiar a aeroporturilor.

Prin măsurători s-a constatat că o perdea deasă de vegetaţie lemnoasă, ce are lăţimea de 200-250m, reduce zgomotul cu 35-45 decibeli, echivalând cu zgomotul sesizat la 2 km faţă de autostradă, în teren liber, fără obstacole cu efect antifonic. În oraşe, plantaţiile stradale, plantaţiile rare dintre construcţii, scuarurile cu suprafaţă mică reduc foarte puţin zgomotul (cu doar 4-5 decibeli), având un efect nesesizabil. Dar în parcuri sau acolo unde există plantaţii dese, perimetrale, vizitatorii resimt efectul antifonic al vegetaţiei, prin senzaţia de linişte, efect maxim în sezonul de vegetaţie.

Pentru obţinerea efectului antifonic maxim, se combină de regulă diferite modelări de relief sau diferite panouri cu efect antifonic, cu plantaţii dispuse în anumite dispozitive, cu rolul de a absorbi şi de a disipa undele sonore.

3.4. Funcţia recreativă Recrearea poate fi definită ca o activitate practicată de om după bunul lui plac, în sferele culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element compensator al condiţiilor de lucru, al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care este supus omul în viaţa cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste solicitări, cu atât mai mare este nevoia omului de a evada din cotidian, cele mai multe destinaţii, în acest sens fiind zonele cu vegetaţie, spaţiile verzi urbane sau extraurbane.

Sarcinile de bază ale recreării sunt: - destinderea sau relaxarea, prin care se elimină traumele psihice şi nervoase provocate de stările de tensiune, sau este eliminată oboseala temporară cauzată de programul zilnic de activitate; - divertismentul sau amuzamentul, prin care se înlătură plictiseala, sau efectul automatismelor zilnice; - evadarea prin care individul iese din mediul său obişnuit; - dezvoltarea personalităţii prin care individul se eliberează pentru o perioadă de timp de automatismele zilnice, având un comportament şi activităţi creatoare şi novatoare.

Factorii care influenţează recrearea sunt: - Timpul, care poate fi: - timp de existenţă, respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei prin somn, întreţinerii personale, serviciului; - timp de subzistenţă care este alocat deplasării la sevici, cumpărăturilor pentru hrană, îmbrăcăminte, etc.; - timpul liber (dedicat recreării), şi care este împărţit la rândul său în timp liber zilnic, timp liber de week-end şi timp liber de lungă durată, respectiv concediile, vacanţele, pensia.

- Nivelul de trai, în funcţie de care sunt mai mult sau mai puţin accesibile diferite obiective: staţiuni, călătorii, obiective turistice, practicarea diferitelor sporturi.

- Mobilitatea, ce este asigurată fie prin autoturismul personal fie prin reţelele de transport auto, CFR, aeriană sau navală.

- Mijloacele de comunicare mass-media (presă, radio, televiziune, telefonie, internet), care furnizează cele mai importante informaţii cu privire la destinaţiile posibile pentru petrecerea timpului liber.

- Mediul (urban sau rural) în care trăieşte sau îşi desfăşoară activitatea individul respectiv.

Cele mai multe medii în care trăieşte omul contemporan sunt puternic antropizate şi lipsite adesea de condiţiile oferite de natură. Recrearea în natură este tot mai mult adoptată şi preferată de omul actual din mediul urban, datorită mediului zilnic puternic artificializat în care îşi desfăşoară activitatea, dar şi datorită presiunii fizice şi psihice la care este supus în diferite situaţii zilnice.

Fazele activităţii de recreare: - pregătirea, presupune bucuria întocmirii programului, fiind marcată de divertisment şi de planificarea evadării din cotidian; - deplasarea, presupune relaxarea şi destinderea individului la ruperea acestuia din mediul zilnic; - activităţi pe loc, presupune mulţumirea şi satisfacţia individului ce efectuează diferite activităţi, după bunul lui plac: plimbări, camping, picnic, cules de flori, de

ciuperci sau de fructe de pădure, canotaj, alpinism, pescuit, vânătoare, etc. Aceste activităţi pot fi active sau pasive.

- întoarcerea, presupune comportamente diferite, fie satisfacţie pentru ceea ce a realizat sau pentru condiţiile găsite în respectivul loc, fie nemulţumirea cauzată de mediul murdar pe care l-a găsit, de condiţiile de cazare sau de rezultatele slabe obţinute.

Indiferent de satisfacţie sau de nemulţumire, se adaugă oboseala inerentă determinată de activităţile practicate, de conducerea autovehiculului, de diferite excese, etc.

- amintirea.

Formele de recreare Turismul reprezintă acţiunea de deplasare, de călătorie sau de vizitare a unor obiective, realizată pentru plăcerea proprie a individului. În sens larg, turismul reprezintă ansamblul activităţilor umane puse în practică pentru realizarea unui tip de călătorie. Turismul are caracter recreativ, reprezentând de cele mai multe ori parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanţe, pentru vizitarea unor regiuni pitoreşti, obiective culturale, economice, istorice.

Turismul este o necesitate organică şi spirituală a omului de a evada din mediul artificial al oraşelor. Factorii care contribuie la dezvoltarea turismului sunt: dorinţa omului de a cunoaşte locuri noi, diferite de mediul său, plăcerea de a admira frumuseţea peisajelor, nevoia de a face mişcare, de a practica un sport sau de a depune efort fizic.

Odihna propriu-zisă, repausul şi somnul, presupune starea de inactivitate totală sau parţială a omului, prin care are loc refacerea fizică a organismului, după o perioadă de activitate intensă. Aceasta poate fi realizată atât în mediul propriu locuinţei dar şi în mediul natural, în staţiuni climaterice cu specific, sau diferite zone verzi intravilane sau extravilane.

Picnicul este realizat de regulă în spaţiile verzi extravilane cele mai apropiate de centrul urban, de regulă la sfârşitul săptămânii, sau în zilele libere.

Plimbările sunt realizate fie zilnic, de regulă în zona verde urbană cea mai apropiată de domiciliu (la 10-15 minute distanţă), sau la sfârşitul săptămânii, în spaţiile verzi extraurbane.

Alte forme de recreare sunt: vizionarea de spectacole, practicarea de diferite jocuri şi sporturi, sau diferite activităţi precum grădinăritul, apicultura, etc.

3.5. Funcţia decorativă (estetică, de impact peisager) Spaţiile verzi imprimă unui teritoriu o valoare decorativă, exprimată prin satisfacţia pe care o are omul faţă de vegetaţia arborescentă, arbustivă. floricolă sau erbacee, care prin diferitele ei componente dau impresia de frumuseţe.

J.O. Simons defineşte frumuseţea ca fiind „armonia tuturor părţilor, indiferent de subiectul în care apare, asamblate într-o astfel de proporţie şi legătură, încât nimic să nu poată fi adăugat, diseminat sau modificat, decât în dauna operei”.

Frumuseţea spaţiilor verzi amenajate este amplificată datorită faptului că frumosului natural i se adaugă frumosul artistic, unele spaţii verzi fiind caracterizate printr-un grad mai mare de prelucrare artistică (grădinile, parcurile, pădurile parc şi chiar pădurile de recreare). Importanţa decorativă a vegetaţiei în peisajul arhitectural al unui oraş este şi mai mare, în geometrismul construcţiilor spaţiile verzi introducând varietate şi culoare. Un ansamblu arhitectural îşi sporeşte expresivitatea artistică dacă este încadrat sau înconjurat de vegetaţie lemnoasă, gazon sau oglinzi de apă.

Plantaţiile accentuează perspectiva unui obiectiv arhitectural sau maschează diferite aspecte inestetice. Însuşirile decorative ale vegetaţiei lemnoase (culoarea frunzişului, textura coroanei, flori, fructe, lujeri) sau chiar a vegetaţiei ierboase, variază pe parcursul unui an, diferind în funcţie de fenofază, imprimând peisajului trăsături caracteristice anotimpului respectiv.

Funcţia decorativă a vegetaţiei forestiere se realizează prin: - îmbrăcarea versanţilor sau a văilor, - acoperirea zonelor cu terenuri superficiale, puternic erodate sau a grohotişurilor, - întreruperea unui teritoriu vast ocupat de culturi agricole, - încadrarea drumurilor sau a şoselelor prin aliniamente, - încadrarea cursurilor de apă, - îmbrăcarea rambeelor sau debleelor drumurilor cu diferite plantaţii.

Funcţia decorativă a numeroase zone verzi este completată şi amplificată de oglinzile sau de cursurile de apă. Apa folosită în diferite modalităţi (oglinzi, bazine, cascade, fântâni arteziene) induce o „vibraţie” proprie ce amplifică efectul decorativ al elementelor din cadrul compoziţional respectiv.

Funcţia decorativă este completată şi de estetica sonoră a unui spaţiu verde, componentă exprimată prin foşnetul frunzelor, vâjâitul vântului prin coroana arborilor, murmurul apei, ciripitul păsărelelor, etc.

Calitatea estetică (decorativă) a unui peisaj, a unei zone verzi sau a unui spaţiu verde este de cele mai multe ori o rezultantă obţinută prin reunirea tuturor componentelor într-un ansamblu peisagistic ce produce plăcere, încântare, admiraţie necondiţionată, şi care exercită o atracţie spontană.

3.6. Funcţia utilitară Este îndeplinită de anumite plantaţii realizate pentru protecţia unor obiective speciale, a resurselor hidrologice şi a diferitelor categorii de terenuri. Astfel, zonele industriale sunt prevăzute cu plantaţii speciale pentru diminuarea propagării substanţelor nocive, bazinele deschise de apă (acumulările de apă) şi instalaţiile de aprovizionare cu apă potabilă trebuie să fie prevăzute cu perdele de protecţie sanitară, unele porţiuni de drumuri sau căi ferate cu probleme sunt prevăzute cu plantaţii ce asigură consolidarea terenului sau securitatea traficului (bariere vegetale antifar ce separă sensurile de circulaţie, bariere împotriva vântului, cu efect de parazăpezi).

Prin aplicarea unor proiecte de dezafectare a unor întreprinderi industriale şi de redare în folosinţă a teritoriilor respective, prin ecologizarea spaţiilor şi prin amenajări peisagistice menite să atenueze impactul vizual al instalaţiilor şi integrarea anumitor folosinţe specifice spaţiilor verzi.

Cap. IV PRINCIPIILE DE PROIECTARE A SPATIILOR VERZI Atunci când se realizează un spaţiu verde, se ţine seama de anumite principii şi legi, care conduc în final la realizarea frumosului. Fiecare component, viu sau inert, are în el însuşi caracteristici potenţiale estetice care se pot transforma în frumos sau frumuseţe atunci când se organizează unitar mai multe componente. Frumuseţea este realizată prin ordine, armonie şi proporţionalitate, elemente care stau la baza proiectării estetice ale unei unităţi de spaţiu verde. Legătura dintre conţinut şi formă este indisolubilă în proiectarea spaţiilor verzi.

Principiul funcţionalităţii (principiul proiectării organice) presupune proporţionarea funcţională a volumelor, suprafeţelor şi formelor planului.

Noţiunea de funcţionare nu presupune doar alcătuirea unor ansambluri compuse numai din elemente necesare funcţionării lor ci şi a condiţiilor psihologice, sociale şi economice ale unei perioade date. Frumuseţea este un element funcţional.

Prin acest principiu se realizează maximum de armonie a relaţiei plan-mediu, în care planul corelează optim folosinţa cu ambientul. Sistematizarea fiecărui spaţiu verde trebuie să satisfacă dezideratele funcţionale şi să corespundă pe deplin cerinţelor categoriei de public pentru care este destinat sectorul sau zona respectivă.

A fi funcţional un element înseamnă a fi dimensionat fizic atât faţă de omul luat ca individ (bancă, treaptă, alee) dar şi faţă de omul colectiv (poartă de acces, căi de acces largi sau scări monumentale pentru zonele intens frecventate, căile de evacuare a publicului unui stadion sau teren sportiv). Funcţionalitatea unei zone sau a unui sector presupune şi existenţa dotărilor necesare activităţilor specifice acesteia dar şi armonizarea vecinătăţilor între aceste sectoare (sectorul copiilor sau cele ale diferitelor sporturi generatoare de zgomot nu se vor învecina cu cel destinat odihnei pasive) sau chiar a întregului spaţiu verde cu zona înconjurătoare (un parc destinat relaxării şi odihnei nu va fi funcţional în vecinătatea unei întreprinderi mari, generatoare de zgomot sau chiar de poluare).

Principiul compatibilităţii reclamă compatibilitatea funcţiei cu ambientul şi presupune alegerea folosinţelor spaţiilor verzi, care să se integreze mediului înconjurător (de exemplu, poziţionarea unei grădini zoologice nu este compatibilă în sau chiar lângă o localitate, locuitori din împrejurimi fiind deranjaţi atât de zgomotele animalelor cât şi de mirosurile inerente ce apar în astfel de situaţii).

Utilităţile propuse într-un spaţiu verde trebuie astfel făcute încât peisajul modificat obţinut să fie frumos vizual şi funcţional.

Principiul unităţii presupune contopirea multitudinii de elemente, într-un întreg, pe o concepţie dominantă, obţinându-se în final unitatea în diversitate. Toate elementele unui spaţiu verde (alei, peluze, plantaţii, luciuri de apă) trebuie înlănţuite şi subordonate unele în raport de altele pentru a se realiza unitatea ansamblului. În această unitate există un element principal numit centrul compoziţiei sau capul compoziţiei, la care sunt subordonate toate celelalte elemente. De la acest element se porneşte ordonarea celorlalte elemente ale spaţiului verde (o clădire dominantă, intrarea principală, un monument).

Grădinile clasice franceze prezintă o unitate perfectă, centrul compoziţiei reprezentat

printr-un castel sau palat impunând şi subordonând toate celelalte componente ale grădinii.

Hubbard indică trei metode compoziţionale care favorizează crearea unităţii compoziţiei peisajului, admiţând totodată diversitatea acestuia, respectiv realizarea echilibrului, a repetării şi a consecvenţei.

Echilibrul presupune existenţa unei axe verticale centrale şi realizarea în funcţie de aceasta a unei compoziţii în care atenţia să se repartizeze egal pe partea dreaptă şi pe cea stângă.

Echilibrul vizual este cel care dă senzaţia de ordine şi de plăcut, putând fi simetric şi asimetric (ascuns).

Echilibrul simetric este atunci când de fiecare parte a unei axe optice (alee, potecă, stradă, bulevard, bazin dreptunghiular puternic alungit) sau a unui punct de sprijin (monument, clădire), se găsesc mase similare şi egale. Acest echilibru simetric inspiră simţul disciplinei, ordinii, magnificului, al forţei sau al monumentalităţii. Fiecare compoziţie simetrică se află în echilibru sau în repaus.

Simetria poate fi absolută şi liberă. Simetria trebuie să fie remarcată dintr-o privire, calitate care uneori poate avea o latură negativă, deoarece un plan perceput deodată, în întregime, este static şi odată văzut, interesul scade. O compoziţie simetrică are de obicei o formă geometrică.

Echilibrul asimetric (echilibrul ascuns) se realizează prin mase nesimilare şi inegale, echilibrate de fiecare parte a unei axe optice. Echilibrul asimetric poate consta în dispunerea de obiecte asemănătoare dar nesimilar plasate, dar alese şi aranjate astfel încât suma atracţiilor de o parte a axei verticale să fie echivalentă cu suma atracţiilor de cealaltă parte a axei.

Asimetria pune omul în armonie cu natura, circulaţia este mai liberă iar imaginile percepute de acesta au o varietate infinită.

Echilibrul asimetric se poate realiza şi prin trasarea unei axe cu mai multă flexibilitate, evitându-se astfel monotonia. Proiectarea asimetrică afectează într-o măsură mai mică peisajul natural sau artificial, fiind mai puţin destructivă şi mai bine integrată în mediul înconjurător. Proiectarea asimetrică accentuează calităţile plastice ale construcţiilor şi ale peisajului.

Repetarea (ritmul) reprezintă alternarea regulată, la intervale determinate sau după o regulă prestabilită, a aceloraşi elemente (specii, grupuri, bănci, vase decorative, bazine) şi este caracterizată prin periodicitatea acestora.

Ochiul omului distinge un ritm al obiectelor şi intervalelor, şi o dată percepută regula ritmului, omul va anticipa următorul obiect sau interval, fiind mirat când această anticipare nu este realizată. Dacă există un spaţiu gol în acest ritm, acesta este perceput ca o imperfecţiune a planului respectiv, creând senzaţia de dezamăgire.

Ritmul sporeşte de cele mai multe ori expresivitatea ansamblului, integritatea şi calitatea acestuia. Ritmul poate fi: static, dinamic, simplu, compus, liniar, de formă, de culoare, combinat.

Ritmul static se realizează prin succesiunea la intervale egale a elementelor identice.

Ritmul dinamic presupune alternarea elementelor componente care diferă între ele prin dimensiuni (înălţime, lăţime) sau alte caractere vizibile, fie sunt amplasate la intervale ce cresc sau descresc după o anumită regulă (de exemplu: creşterea şi

descreşterea constantă a înălţimii exemplarelor dintr-un aliniament, sau reducerea şi mărirea constantă a distanţei dintre exemplarele unui aliniament).

Ritmul simplu constă în repetarea constantă a elementelor sau grupurilor de elemente, respectiv unul sau mai multe elemente asemănătoare alternează constant cu un număr egal de exemplare asemănătoare între ele dar diferite de primele.

Ritmul compus se realizează prin repetarea periodică a grupărilor asemănătoare din punct de vedere al compoziţiei şi al combinării speciilor.

Ritmul liniar se remarcă prin repetarea pe verticală a siluetelor înalte, aşa cum sunt tulpinile şi coroanele columnare ale plopilor, într-un aliniament.

Ritmul de formă implică repetarea elementelor asemănătoare ca formă şi volum, chiar dacă specia diferă (de exemplu, repetarea boschetelor din specii diferite sau din aceeaşi specie, dar care au volume şi formă asemănătoare).

Ritm de culoare constă în alternarea exemplarelor cu frunze de culori diferite (de exemplu, un aliniament din chiparoşi argintii sau albaştrii în alternanţă cu chiparoşi verzi sau aurii).

Consecvenţa constă în a compune elemente compoziţionale astfel încât trecerea de la o parte la alta a compoziţiei să se facă uşor şi plăcut.

Principiul armoniei presupune relaţia desăvârşită a tuturor elementelor dintr-un întreg, armonia fiind dată de două legi: legea identităţii şi legea asemănării.

Legea identităţii exprimă faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau percepută într-o compoziţie care ajunge la ordine prin repetarea aceloraşi elemente, forme sau spaţii, respectiv printr-un ritm static (această lege exprimă unitatea sau armonia în uniformitate).

Legea asemănării implică faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau percepută prin repetarea formelor asemănătoare ale elementelor sau spaţiilor, exprimând de fapt unitatea în varietate.

Armonia se poate realiza sub aspectul dimensiunilor, formelor dar mai ales a culorilor. Armonia culorilor are o deosebită importanţă în diferitele compoziţii structurale, arhitecturale, florale, etc. În funcţie de culorile care se asociază sau se combină, se pot deosebi: - compoziţii doar între culorile calde sau active, şi combinaţii doar între culorile reci sau pasive, caz în care avem o armonie a comunităţii sau a generalităţii; - compoziţii între culorile complementare, în acest car fiind vorba de armonia contrastului; - combinaţii între culori diferite (active, pasive, complementare) unificate printr-o culoare neutrală, caz în care se aplică armonia legăturii. În proiectarea spaţiilor verzi, principiul armoniei se realizează prin următoarele procedee: - abordarea ordonată urmăreşte ca spaţiile parcurse sau traversate, de un individ, să fie amenajate astfel încât să imprime anticipat sentimente care să ajungă la o intensitate maximă în punctul terminus al deplasării.

- succesiunea exprimă o suită de percepţii sau trăiri, care au o anumită continuitate; în natură succesiunile sunt întâmplătoare (libere), şi progresive care la rândul lor pot fi de ascensiune (la munte), direcţionale (deplasarea în lungul unui curs de apă) şi către interior (atunci când se pătrunde dintr-un spaţiu deschis către interiorul umbros al unei păduri); în proiectarea unui spaţiu verde succesiunea poate fi

întâmplătoare (în cazul înfloririi speciilor lemnoase dintr-un amestec) şi disciplinată (ca în cazul aranjamentelor cu specii la care perioadele de înflorire urmează succesiv).

- modularea spaţiului permite ca prin amenajarea unor suprafeţe sau volume să se realizeze unitate, ordine şi armonie; pentru realizarea acestor trei aspecte se pot adopta trei modalităţi: conservarea formei naturale (nu implică nici o schimbare), distrugerea formei naturale (implică transformări totale), alterarea formei naturale (implică transformări parţiale, de mică amploare ce nu schimbă trăsăturile specifice ale compoziţiei sau ale locului) şi accentuarea formei naturale (de exemplu, plasarea construcţiilor înalte sau a arborilor de mărimea I în vârful unei coame sau culmi).

- armonizarea spaţiului artificial cu cel natural se poate realiza fie prin înlăturarea elementelor distonante sau străine dintr-o anumită compoziţie, sau prin introducerea unor elemente de accentuare.

- îmbinarea armonioasă a simplităţii şi varietăţii presupune eliberarea sau degajarea unor spaţii de elemente nesemnificative care încarcă şi conduc la lipsa de unitate şi armonie.

Principiul proporţionalităţii impune existenţa unor relaţii dimensionale ale componentelor unei compoziţii sau între diferite componente ale aceleaşi compoziţii.

Proporţionalitatea exprimă relaţiile dintre mărimile unor elemente şi acţionează direct asupra privitorului. Unele raporturi plac ochiului mai mult decât altele.

Fibonacci, matematician italian din sec. al XIII-lea, a descoperit proporţia de aur (secţiunea de aur) prin care este exprimat cel mai bun raport care poate să existe între două dimensiuni (lungime şi lăţime), aşa cum este cazul dreptunghiului de aur, ce are laturile în raport de 1:1,618 (aproximativ 3:5). Acest raport poate fi obţinut plecându-se de la cifrele 1 şi 2, fiecare nou număr obţinându-se din suma celorlalte două precedente: 1 şi 2, apoi 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89 etc. Raporturile dintre două valori succesive din acest şir sunt apropiate de raportul de aur.

C.I. Mollet este primul care a definit diferite proporţii între lungimea aleilor şi lărgimea lor, astfel pentru o alee de 300 m, lăţimea optimă este de 8 m, iar pentru o alee de 250 m, lăţimea optimă este de 5 m. În spaţiile verzi obiectele şi elementele componente pot fi proporţionate la o anumită scară, care fixează amploarea unei compoziţii în raport cu omul, omul fiind măsura comună a oricărei compoziţii. Această scară poate fi o scară individuală sau o scară monumentală.

Scara individuală ia în considerare omul ca individ, majoritatea obiectelor uzuale fiind construite la o scară individuală (bănci, mese, alee pietonală, etc.).

Scara monumentală ţine cont de omul colectiv respectiv de masele mari de oameni (spectatorii unui stadion, publicul dintr-un parc, participanţii la diferite evenimente de amploare etc.) şi exprimă o anumită forţă sau putere (intrările în spaţiile verzi, scările de acces de evacuare în stadioane sau săli de spectacole, aleile din zonele centrale sau din zonele intens frecventate dintr-un spaţiu verde public etc.).

Proporţionalitatea intervine şi în cazul raportului dintre o clădire, înălţimea exemplarelor arborescente ce o încadrează şi distanţa la care este situat privitorul. Astfel, pentru ca o clădire sau un exemplar arborescent să se vadă în modul cel mai favorabil, privitorul trebuie să fie la o distanţă dublă faţă de înălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 270. La o distanţă triplă faţă de înălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 180, privitorul percepe acest obiect ca făcând parte dintr-un ansamblu, iar la o distanţă mai

mare de această valoare, clădirea sau arborii respectivi pierd din predominanţa lor asupra câmpului vizual.

Principiul economicităţii impune faptul că mijloacele materiale şi estetice trebuie dozate cu discernământ pentru a satisface utilitatea şi frumuseţea unui spaţiu verde.

Construcţia spaţiilor verzi se realizează folosind soluţia economică optimă, fără a se exagera prin risipă.

Principiul istoric este de fapt principiul îmbinării creatoare a cunoştiinţelor actuale cu experienţa istorică, presupunând unirea trecutului cu prezentul.

Noile tehnici materiale şi noile concepţii de creare trebuie combinate cu tot ceea ce este mai bun din ceea ce ne-a lăsat trecutul, pentru că „acei care refuză lecţiile istoriei sunt condamnaţi să o repete”.

Cap. V STILURI ŞI GENURI ÎN SPAŢIILE VERZI 5.1. Stilurile spaţiilor verzi 5.1.1. Generalităţi Stilul constituie totalitatea particularităţilor caracteristice unei structuri, civilizaţii, epoci, activităţi, legate de un anumit loc şi o anumită perioadă istorică, şi elaborate sub influenţa condiţiilor naturale şi a factorilor sociali. În amenajarea spaţiilor verzi, stilul reprezintă modul de armonizare a elementelor naturale (relief, apă, vegetaţie) cu cele artificiale (alei, bazine, fântâni) în vederea realizării unei ţinute artistice distincte.

Spaţiile verzi sunt constituite din mai multe categorii de elemente: naturale şi artificiale. Cele naturale pot fi elemente majore respectiv formele majore (lanţuri muntoase, văile râurilor, câmpii, etc.), trăsăturile majore (temperaturile sezoniere, precipitaţiile) sau forţele majore (vânt, radiaţia solară, eroziunea), dar şi elemente minore precum microrelieful, vegetaţia, râuri, pâraie, lacuri (elemente ce pot fi modificate sau ameliorate de om). În funcţie de stilul adoptat în compoziţie, microrelieful poate fi corectat prin aplanarea neregularităţilor, accentuarea contrastelor sau chiar prin transformări profunde.

După diverşi autori (Vacherot şi Hubbard), spaţiile verzi amenajate erau grupate în funcţie de două mari categorii: stiluri clasice – bazate pe geometrismul formelor şi spaţiilor, şi stiluri romantice – bazate pe formele spaţial-volumetrice libere.

V. Carmazin-Cocovschi deosebeşte în cadrul celor două stiluri mai multe variante, astfel în cadrul stilului geometric se remarcă variantele: maurică şi italo-franceză, caracteristice Renaşterii şi Barocului, iar în cadrul stilului peisager sau liber, variantele chino-japoneză şi cea anglo-americană, caracteristice perioadelor Clasicismului şi Romantismului. În ultima perioadă (sec. al XX-lea) s-a conturat stilul mixt (contemporan), care presupune îmbinarea armonioasă a stilului clasic şi a celui peisager.

5.1.2. Stilul geometric Stilul geometric (clasic, arhitectural, francez sau regulat) a stat, în general, la baza proiectării grădinilor reşedinţelor păturii dominante ale claselor nobiliare. Acest stil prezintă mai multe variante, caracteristice diferitelor epoci istorice, diferitelor sisteme sociale şi politice ale popoarelor, în strânsă legătură cu situaţia geografică şi condiţiile climatice.

Egiptenii sunt cei care au pus bazele acestui stil, prin rigiditatea geometrică strictă adoptată în amenajarea grădinilor, aspect preluat şi de romani. La romani grădinile, întotdeauna de formă dreptunghiulară, erau prelungiri ale încăperilor, fiind ornate cu statui, vase sau fântâni arteziene. Grădinile în stil maur, de mai târziu, aveau formă pătrată sau dreptunghiulară, fiind înconjurate din toate laturile de clădiri cu balcoane şi galerii orientate spre curte, şi având liniile compoziţionale subordonate formelor geometrice stricte.

Acest stil a fost perfecţionat în timpul Renaşterii italiene, când de fapt au şi fost create multe din grădinile capodoperă ale epocii, unele păstrându-se şi în prezent. Aceste grădini aveau planul conceput în funcţie de construcţie, palatul şi gradina formând un ansamblu compus unul pentru altul. Grădina era dispusă de cele mai multe ori pe un tren inclinat amenajat în terase, susţinute prin ziduri masive şi legate prin scări monumentale bogat ornamentate, compoziţia fiind întregită de apa folosită din abundenţă sub formă de fântâni, cascade sau bazine.

Punctul culminant al rafinamentului grădinilor amenajate în acest stil a fost atins în Barocul francez, Le Notre (1613-1700) fiind cel care a stabilit principiile compoziţionale ale proiectării spaţiilor verzi în acest stil. Practic grădinile clasice franceze prezintă particularităţile ce caracterizează complet stilul geometric, aplicat până în prezent.

5.1.2.1. Principiile de structură ale stilului geometric Compoziţia se bazează pe forme geometrice stricte, regulate, pe linii drepte şi curbe. Toate elementele se ordonează perfect unele în raport cu altele, fiind subordonate toate elementului principal.

Elementul principal, numit şi capul de compoziţie, dominanta sau centrul compoziţiei este constituit de palat sau castel, situat în poziţie dominantă, respectiv pe cotele cele mai înalte ale terenului.

Părţile componente sunt ordonate geometric faţă de o axă dominantă centrală, ce constituie perspectiva principală. Aceasta, respectiv axa principală, porneşte perpendicular din mijlocul faţadei clădirii, dezvoltându-se pe o mare distanţă în profunzimea compoziţiei create. Perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea dominantă şi devin axe de compoziţie subordonate.

Zona învecinată palatului sau castelului este degajată total de vegetaţie forestieră de talie mare, pentru a putea fi scoasă în evidenţă impozanţa edificiului dar şi pentru a asigura vizibilitatea maximă asupra grădinilor din preajma acestuia, fiind dispuse aici partere rafinate decorate cu flori, borduri sau broderii artistice din buxus tuns, precum şi oglinzi de apă, statui sau vase sculptate.

Aceste elemente sunt urmate de partere întinse de gazon, mărginite de şiruri de arbuşti sempervirescenţi tunşi în forme geometrice, sau de perdele de arbori. Adesea aceste partere întinse de gazon sunt întrerupte de bazine mari, canale sau oglinzi de apă, sau chiar de boschete de arbori înalţi tunşi.

Arborii mari au rolul fie de a conduce unele perspective, fie de a le limita pe altele, sau de a servi drept cadru pentru locurile liniştite numite „săli verzi”. Perdelele sau boschetele de arbori pătrund pe câmpia şi în masivele învecinate.

Terenul este transformat şi adaptat pentru a se integra, armoniza şi proporţiona cu clădirea principală, fiind nivelat şi modelat în terase largi, cu denivelări mici, cu numeroase ziduri de sprijin, scări, rampe, taluzuri, balustrade, bogat ornamentate.

Traseul general devine mai simplu pe măsură ce se îndepărtează de dominantă iar la limitele parcului se realizează o legătură vizibilă cu zona învecinată.

Apa aduce prospeţime, lumină şi mişcare reprezentând elementul cel mai bogat datorită modalităţilor de folosire şi combinare cu diverse alte elemente, fiind dispusă în bazine cu margini de marmură sau piatră artistic cioplită şi finisată, cu numeroase grupuri sculpturale şi numeroase combinaţii între grupuri de fântâni arteziene sau bazine cu jocuri

de apă. Bazinele se înscriu în figuri geometrice simple iar suprafaţa acestora creşte pe măsură ce se îndepărtează de centrul compoziţional al grădinii.

Aleile sunt rectilinii, fiind dispuse în reţea geometrică, conducând spre diverse amenajări, care dau varietate şi fantezie compoziţiei.

5.1.2.2. Stilul Rococo În secolul al XVIII-lea, sub influenţa stilului rococo din arhitectură, se dezvoltă şi în amenajarea grădinilor stilul rococo, cu precădere în Olanda, ca o variantă ce derivă din stilul geometric. Grădinile olandeze create în acest stil aveau caracteristică folosirea excesivă a spalierelor cu plante urcătoare, a arborilor şi arbuştilor sempervirescenţi tăiaţi cu multă artă formând diferite siluete de animale sau chiar figuri omeneşti.

Elementele ce intrau în compoziţia grădinii erau dispuse strict simetric, în formă de tablă de şah. Toate acestea au fost duse la extrem, iar lipsa de naturaleţe a fost accentuată mai ales prin folosirea abundentă a diferitelor materiale artificiale precum: globurile de sticlă colorată în locul florilor, împodobirea plantelor perene cu scoici sau chiar vopsirea arborilor în auriu.

Datorită acestor procedee o astfel de compoziţie devenea greoaie, fiind obositoare ochiului, abundenţa de elemente ce avea rolul de a îmbogăţii şi completa vegetaţia nefăcând altceva decât să diminueze rolul estetic al speciilor folosite şi al grădinii respective, în ansamblu.

5.1.3. Stilul peisager Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul al XVII-lea, în contextul unei mari mişcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie sub influenţa literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influenţa pictorilor peisagişti, sau chiar datorită influenţei artei grădinilor chinezeşti. În această situaţie, în Anglia, ca o reacţie împotriva grădinilor franceze, arta grădinilor a căpătat o nouă orientare, renunţându-se în primul rând la rigiditatea şi artificialitatea impusă de geometrismul grădinilor clasice. Şi condiţiile climatice tipice ţinutului insular al Angliei (ceaţă, umiditate atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a celor de gazon, dar şi întinderea mare a diverselor proprietăţi, având cel mai adesea relief variat, au favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil.

Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor, utilizarea vegetaţiei într-o manieră cât mai apropiată de cea naturală precum şi adaptarea construcţiilor la formele terenului, pentru o reuşită armonizare a artificialului cu naturalul.

5.1.3.1. Principiile de structură ale stilului peisager Formele, aranjamentele şi asocierile diferitelor elemente componente vor fi cât mai apropiate de cele din natură, compoziţia fiind liberă, respectiv o compoziţie în care elementele naturale şi cele artificiale (construite) sunt îmbinate în peisaje cu caracter cât mai natural.

Natura este conducătorul arhitectului peisagist, toate elementele, inclusiv cele naturale înconjurătoare fiind legate armonios. Impresia generală va fi cea a unui aranjament pitoresc, neregulat, cu aspect natural, în care adesea se pot reuni elemente de peisaj, care în mod natural sunt dispersate. Aspectul natural trebuie să depăşească limitele sectorului amenajat, legând astfel peisajul exterior cu cel interior.

Compoziţia trebuie să fie în concordanţă cu caracterul ţinutului, iar detaliile acesteia să fie în concordanţă cu caracterul local. Obiectivele interesante vor fi accentuate iar cele inestetice vor fi mascate cu vegetaţie.

Simetria şi echivalenţa sunt excluse, unitatea realizându-se prin echilibrarea şi compensarea elementelor componente: suprafeţe, volume, lumini şi umbre.

Aleile au un traseu liber, curb sau sinuos, ce urmăreşte formele de relief, fiind amplasate astfel încât să nu se suprapună peste liniile de perspectivă şi să formeze itinerarii comode. Curbele şi sinuozităţile aleilor trebuie să fie simple şi justificate de microrelieful şi obstacolele naturale sau aparent naturale ale terenului. Aleile vor conduce vizitatorul spre obiective bine definite, în diferite zone ale grădinii, oferindu-i progresiv diverse perspective spre anumite obiective, sau diferite „scene” pe care acesta le descoperă la un moment dat. În jurul clădirii principale, atunci când aceasta există, se vor folosi specii de talie mică, cu înflorire bogată, frumoasă şi îndelungată, peluze, pajişti şi diferite grupaje floricole. Clădirea poate fi încadrată pe anumite laturi de masive de arbori sau arbuşti, pentru realizarea unei integrări cât mai bune a construcţiei în peisaj.

Plantaţiile vor avea margini sinuoase şi vor fi dispuse în planurile laterale sau în culise, şi vor respecta formele naturale de creştere a vegetaţiei şi grupările naturale, masele vor avea conturul neregulat, vor fi folosite pâlcurile, exemplarele izolate de arbori şi arbuşti ce vor completa şi vor conferi varietate covoarelor de gazon. Dacă în zonele mai des frecventate se pot utiliza specii lemnoase dintre cele mai variate, se recomandă ca spre planurile îndepărtate să se folosească arbori din specii indigene, pentru realizarea legăturii spaţiului amenajat cu peisajul înconjurător natural.

Gazonul este folosit pe suprafeţe mari ce se suprapun peste neregularităţile terenului, renunţându-se la suprafeţele perfect plane, cu contur regulat. Gazonul peluzelor trebuie să fie îngrijit, adesea fiind decorat cu specii floricole dispuse neuniform, în pete neregulate sau eliptice, covoare sau dispersate solitar. Pe suprafeţe mari de gazon se plantează la distanţe mari, specii lemnoase decorative, chiar exotice.

Configuraţia terenului va fi cea naturală în linii mari, intervenindu-se totuşi în detaliu, pentru realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea de efecte peisagistice pitoreşti. Acolo unde terenul nu prezintă o variabilitate prea mare a microreliefului, acest lucru se poate compensa prin supraînălţarea anumitor coline sau adâncirea unor văi, prin aducerea de pietre, roci sau stânci, prin accentuarea sau îndulcirea unor pante, sau chiar prin crearea de acumulări de apă cu aspect cât mai natural.

Rocile, pietrele şi stâncile vor fi aranjate conform modelelor din natură, sub formă de mase, de grote sau chiar cascade.

Apele, fie create, fie naturale, ocupă un rol important în compoziţie şi vor fi armonizate cu formele de relief şi cu vegetaţia, având un caracter cât mai natural: lacurile şi iazurile vor avea un contur neregulat, sinuos chiar, cu malurile din materiale locale şi amenajat cu vegetaţie naturală, cursurile de apă vor fi avea traseul neregulat, urmând caracteristicile terenului.

Construcţiile decorative sunt folosite în număr mic, limitat şi întotdeauna în armonie cu respectivul peisaj. Configuraţia terenului este cea care determină amplasarea diferitelor construcţii. Astfel pot fi folosite poduri cu aspect rustic (din piatră, cărămidă sau lemn), chioşcuri sau pavilioane rustice, fântâni, ziduri sau garduri rustice, scări din piatră, cărămidă arsă sau lemn, trunchiuri căzute, ruine, morminte false, temple, unele monumente sau grote. Toate acestea nu vor fi ostentative, ci vor fi integrate cât mai bine în peisajul creat, imprimând un anumit caracter „scenei” respective: romantic, rustic, pitoresc, visător, melancolic, de groază.

Efectul de lumini şi umbre va fi valorificat din plin, având o deosebită importanţă în crearea diferitelor stări sau emoţii, astfel construcţiile se recomandă să fie luminate din faţă iar arborii din spate. Apa, prin modul diferit în care poate fi folosită (cursuri de apă, cascade, iazuri, lacuri), va avea valenţe diferite ale acestui efect, fie pe parcursul zilei, fie în funcţie de vegetaţia prezentă. Astfel, plantaţiile de pe malul apei au ca efect umbrirea suprafeţei apei în anumite momente ale zilei, sau grupurile abundente de nuferi (frunzele nuferilor) diminuează mult din strălucirea oglinzii apei în zilele însorite.

5.1.3.2. Stilul chino-japonez În cadrul stilului peisager se deosebeşte o variantă a acestuia, având anumite particularităţi, specifice culturilor din Extremul Orient, fapt ce îi conferă chiar statut de stil aparte, de sine stătător.

Acest stil se suprapune în linii mari peste caracteristicile stilului peisager, folosind volumele şi spaţiile libere cu înfăţişare naturală. Plantaţiile, terenul, apa şi stâncile au forme neregulate iar aleile urmează strict caracteristicile ternului.

Speciile folosite sunt întotdeauna proprii locului, având semnificaţii aparte, în puţine cazuri folosindu-se specii exotice, şi atunci în proporţii mici.

Construcţiile decorative sunt uşoare, graţioase, în formă de arc, chioşcurile şi pavilioanele sunt amplasate şi construite în armonie cu vegetaţia şi relieful. În varianta chineză, grădinile, care sunt situate în special în zona de câmpie, vor avea dimensiuni mari. În varianta japoneză, datorită reliefului muntos, dar şi datorită spaţiului limitat, grădinile sunt miniaturale şi foarte variate, având în compoziţia acestora arbori pitici, cărări de piatră şi iazuri pitoresc mărginite.

5.1.4. Stilul mixt Stilul mixt (compozit) a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, mai precis în perioada când se înfiinţează grădinile orăşeneşti şi când apare necesitatea rezolvării compoziţiei acestora, în ceea ce priveşte rigiditatea stilurilor folosite până atunci.

Stilul geometric asigura accesibilitatea mare a publicului în spaţiul verde respectiv, dar era costisitor ca investiţie şi întreţinere, iar stilul peisager implica un acces şi o folosinţă limitate pentru publicul numeros, datorită aleilor înguste, a traseelor neuniforme, necorespunzătoare primirii publicului, precum şi necesitatea existenţei spaţiilor vaste pentru realizarea anumitor scene de peisaj natural.

Acest stil reuneşte atât caracteristici ale spaţiilor verzi regulate cât şi ale celor peisagere, realizându-se de fapt o îmbinare ale celor două metode de compoziţie în cadrul

aceluiaşi spaţiu verde. Primul pas în acest sens a fost realizat iniţial prin unele transformări peisagere ale unor vechi amenajări clasice, realizate într-o compoziţie neunitară, dar care au constituit punctele de plecare pentru viitoarele posibilităţi de amenajare în această manieră.

Din combinarea celor două stiluri a rezultat stilul mixt ce presupune în esenţă tratarea unor părţi ale compoziţiei în stil geometric şi a altor părţi în stil peisager, astfel încât să se realizeze o unitate organică.

Zonele verzi amenajate în stil mixt au caracter multifuncţional, cuprinzând numeroase dotări şi sistematizări secundare, cu precădere în cazul suprafeţelor mari, cu o capacitate mare de primire a vizitatorilor, permiţând totodată şi o mai mare libertate de adoptare a soluţiilor amenajistice.

5.1.4.1. Principiile de structură ale stilului mixt În părţile centrale ale compoziţiei se folosesc traseele drepte, largi ce permit accesul publicului larg, tot aici fiind cantonate şi clădirile sau edificiile importante.

Ca regulă generală, există o axă principală de perspectivă, dar şi axe secundare, toate fiind mai scurte comparativ cu perspectivele grădinilor amenajate în stil geometric.

Centrul sau centrele compoziţiei, intrările principale, zonele din lungul axei sau axelor principale de perspectivă, intersecţiile importante de alei, zonele din vecinătatea clădirilor impozante, se amenajează în stil geometric, iar restul compoziţiei în stil peisager.

Trecerea de la zona centrală tratată în manieră geometrică la cea periferică tratată în manieră peisageră, nu se realizează ostentativ, ci treptat, folosindu-se anumite elemente de trecere, de legătură, care sunt caracteristice pentru o anumită zonă dar care pot fi folosite şi pe o anumită porţiune din cealaltă zonă, realizându-se o tranziţie armonioasă. Între zonele în care soluţiile de amenajare stilistică diferă, nu există o diferenţiere netă în toate aspectele compoziţionale, îmbinându-se unele elemente comune amenajărilor peisagere, sectoarele tratate diferit legându-se firesc şi armonios între ele, ordonând compoziţia într-o manieră mai simplă. În zonele mai îndepărtate traseul devine sinuos, vegetaţia fiind dispusă similar cu cea naturală, creându-se numeroase colţuri liniştite.

Trasarea căilor de circulaţie presupune o îmbinare a formelor geometrice regulate (mai puţine) în special în zona centrală, cu cele libere, sinuoase (mai numeroase) în special în zonele periferice.

Aleile principale, trasate în stil geometric leagă clădirea principală cu obiectivele importante, bogat ornamentate precum: pavilioane, fântâni, statui, monumente etc. Aleile trasate în stil peisager sunt mai înguste, mai variate ca traseu şi conduc vizitatorul spre locuri mai liniştite sau spre locuri destinate diferitelor jocuri.

Plantaţiile sunt tratate diferenţiat, astfel: lângă clădiri se adoptă amenajări floristice mai bogate, cu vegetaţie lemnoasă scundă şi numeroşi arbori decorativi; în zonele periferice sau îndepărtate vegetaţia folosită este distribuită cât mai neuniform, dând impresia de natural.

Apa este folosită atât sub formă de bazine, fântâni arteziene, dispuse de regulă în zona axei principale de perspectivă, dar şi sub formă de mici căderi de apă, cascade, lacuri sau cursuri de apă, distribuite pe toată suprafaţa compoziţiei.

Un spaţiu verde amenajat în stil mixt are mai multă atractivitate, prin varietatea mare a scenelor de peisaj, în care adesea se împletesc aspecte ale „ordinii” strict geometrice cu aspecte romantice sau pitoreşti ale „dezordinii” naturale, aparent întâmplătoare.

Unitatea compoziţiei se realizează prin diferite modalităţi de organizare spaţială ce implică modelări de relief, aranjarea plantaţiilor, realizarea succesiunii zonelor de tranziţie stilistică.

5.2. Genul peisajului 5.2.1. Generalităţi Genul unui peisaj reprezintă caracterul general al expresivităţii artistice a acestui peisaj precum şi influenţa lui asupra stării sufleteşti. Genurile peisajelor sunt multiple iar sentimentele pe care le determină sunt numeroase şi diferite în funcţie de percepţia individului. În decursul timpului, percepţia asupra genului peisajului a fost diferită, atât în cadrul istoric cât şi în cadru geografic. Chinezii deosebeau trei genuri ale peisajului, şi anume: de veselie, de groază şi de basm. Home, considera în 1762 că o grădină poate inspira sentimentele: de grandoare, de admiraţie, de veselie, de melancolie, de sălbăticie, de mirare.

La începutul secolului al XX-lea, E. André şi Vacherot deosebeau următoarele genuri de peisaje: cel al nobleţei sau al grandorii, cel al veseliei şi cel al pitorescului sau al sălbăticiei. Hubbard adaugă la cele două genuri de mai sus genul de tristeţe şi cel de melancolie. V. Carmazin-Cocovschi deosebeşte două mari categorii de genuri: genuri majore şi genuri minore. Genurile majore sunt: inspirator, de bucurie, visător şi protector iar genurile minore sunt: calmant şi melancolic. În prezent, datorită similitudinii sentimentelor de factură apropiată, ce gravitează de fapt în jurul unui sentiment dominant, ce constituie şi denumirea genului respectiv, sunt luate în considerare următoarele genuri: grandios, de bucurie, romantic şi liniştit.

5.2.2. Genul grandios Genul grandios, inspirator, solemn sau maiestuos, imprimă vizitatorului sentimente de solemnitate, de inspiraţie, de admiraţie şi respect. Acest gen este caracteristic suprafeţelor întinse, destinate activităţilor de masă, în care este prezent „omul colectiv”, dar şi masivelor mari de arbori, clar conturate, formate din arbori înalţi dar şi arbuşti, ce dau impresia de compactitate.

Aceleaşi sentimente sunt imprimate şi de întreruperile mari ale masivelor, sub forma unor poieni largi sau peluze întinse, de suprafeţele mari ocupate de oglinzile apelor stătătoare sau chiar curgătoare. Efectul grandios al unei suprafeţe verzi este accentuat prin prezenţa suprafeţelor mari acoperite cu specii floricole, cu înflorire abundentă, cu un efect decorativ deosebit.

5.2.3. Genul de bucurie Genul de bucurie, de veselie sau de entuziasm, induce şi creează veselie şi bună dispoziţie prin diferite combinaţii contrastante dar unitare de linii, forme, volume, culori, umbră şi lumină.

O compoziţie realizată în acest gen are caracteristice spaţiile verzi deschise, largi, în care sunt plantaţi arbuşti solitari sau sub formă de mici grupuri, decorativi prin frunzişul bogat sau prin flori numeroase. De asemenea, aici se încadrează şi spaţiile verzi largi în care se folosesc speciile floricole în grupuri, cu flori având culori calde, ce influenţează activ buna dispoziţie a omului.

5.2.4. Genul visător Genul visător sau romantic determină stimularea fanteziei şi predispune la visare. Senzaţia de mister a peisajului amenajat poate fi dată de arborii seculari, de luminişurile retrase, de stâncile, cascadele, trunchiurile bătrâne de arbori doborâţi, ruinele sau mormintele false ce apar pe neaşteptate într-o anumită compoziţie, pe măsură ce vizitatorul o descoperă progresiv. Fascinaţia exercitată de astfel de elemente asupra privitorului, surpriza descoperirii acestora la un moment dat induc aceste sentimente cu caracter romantic.

5.2.5. Genul liniştit Genul liniştit sau calmant predispune la repaus şi la odihnă, atât sub aspect psihic cât şi fizic. Acest gen este caracteristic colţurilor liniştite, dispuse într-un masiv păduros, sau în anumite sectoare sau zone mai retrase, dar şi zonelor situate lângă suprafeţele apelor liniştite, având ca fundal imagine unor munţi înalţi, a unui masiv păduros sau chiar albastrul liniei orizontului (în cazul peisajelor mărginite de imensitatea unui lac, unei mări sau ocean).

Cap. VI CARACTERIZAREA ŞI PROIECTAREA SPAŢIILOR VERZI URBANE ŞI PERIURBANE

Spaţiile verzi pot fi situate fie în perimetrul construibil (intravilan) fie în afara acestuia (extravilan). Unele spaţii verzi pot fi situate atât în intravilan cât şi în extravilan, sau unele din interiorul localităţii se continuă cu altele din exteriorul acesteia, fapt ce implică unitatea şi continuitatea sistemului de spaţii verzi urban cu cel periurban.

6.1. Sistemul de spaţii verzi Sistemul de spaţii verzi al unei localităţi este constituit din totalitatea unităţilor de spaţiu verde urbane şi periurbane, ce au relaţii de interdependenţă şi care tind să constituie un ansamblu complex şi unitar, şi care reprezintă de fapt „plămânul verde” al localităţii respective, ce asigură protecţia multiplă a mediului, recrearea şi odihna populaţiei.

Noţiunea de sistem implică atât repartiţia echilibrată a tuturor spaţiilor verzi indiferent de mărime sau categorie, cât şi legătura dintre acestea. Spaţiile libere plantate trebuie să facă parte din componenţa tuturor zonelor funcţionale ale oraşului şi să se continue cu masivele plantate periurbane.

Spaţiile verzi sau alte amenajări peisagistice, atât urbane cât şi periurbane, sunt judicios repartizate, dimensionate, profilate şi structurate prin soluţii de sistematizare urbană. Proiectarea urbană urmăreşte realizarea unei densităţi optime a clădirilor, limitarea perimetrului construibil, organizarea zonelor funcţionale urbane (zona rezidenţială, zona politico-administrativă, zona industrială, reţele stradale, diferite dotări: staţie de epurare a apelor menajere, staţii de distribuţie a apei, gazului metan, energiei electrice, energie termică, etc.).

Ca regulă generală, spaţiile verzi se dimensionează în raport cu funcţiile atribuite, cu mărimea şi caracteristicile zonei sau zonelor pe care le deservesc.

6.2. Dispunerea spaţiilor verzi În interiorul unei localităţi, unităţile de spaţiu verde pot fi distribuite sub formă de pete, fâşii sau mixt în funcţie de sistematizarea centrului populat, în strânsă corelare cu structura urbanistică, condiţiile topografice şi climatice şi sistemul stradal.

Sistemul în pete este un sistem de spaţii verzi neuniform, fiind caracterizat prin răspândirea izolată şi neregulată a unităţilor de spaţiu verde.

Acest sistem este specific localităţilor cu reţele stradale neregulate, a zonelor cu teren variat sau a zonelor cu teren viran neocupat încă de construcţii. Sub formă de pete sunt dispuse parcurile, grădinile sau scuarurile.

Sistemul în fâşii este caracterizat prin faptul că este un sistem uniform, ce reuneşte spaţiile verzi din lungul arterelor de circulaţie, spaţiile verzi din cvartalele de locuinţe sau alte spaţii libere plantate, dispuse într-o reţea continuă.

Această reţea poate avea o dispoziţie radială, concentrică, radial-concentrică, longitudinală, transversală sau longitudinal-transversală, în funcţie de sistemul stradal al localităţii.

Sistemul mixt sau combinat îmbină sistemele precedente, asigurând optimul sub aspectul îmbunătăţirii microclimatului şi realizării ambientului plăcut pentru populaţia respectivă, asigurând o mai bună funcţionalitate în ansamblu. Acest sistem este cel mai frecvent întâlnit, fiind realizat din unităţi mari de spaţiu verde (parcuri, grădini sau scuaruri), între care legătura se realizează prin plantaţii stradale, dispuse în lungul unor artere principale sau prin „fâşii verzi”, lungi de sute de metri, care traversează localitatea şi care, de regulă, fac legătura şi cu centura verde a oraşului, constituită din spaţii verzi periurbane.

6.3. Tipuri de spaţii verzi Categoriile de spaţii verzi sunt numeroase, fiind diferite ca mărime, amplasare, dotări şi funcţii. Acestea se pot clasifica în raport cu mai multe criterii.

1. După poziţie se deosebesc: - urbane (intravilane sau orăşeneşti) în care intră: parcuri de recreare, grădini publice, scuaruri, fâşii verzi şi plantaţi stradale de aliniament, grădini botanice, plantaţii de pe lângă unele dotări publice, amenajările peisagistice din incintele instituţiilor, întreprinderilor, a unităţilor de învăţământ sau a unităţilor social culturale, plantaţiile din cimitire, acoperişurile verzi; - periurbane (extravilane sau preorăşeneşti) în care intră: parcurile de cultură şi odihnă, zonele de agrement (păduri de recreare, păduri parc, ştranduri), grădini zoologice, grădini botanice, plantaţii de aliniament în lungul căilor rutiere sau ferate, plantaţii de protecţie (a localităţilor, a solului, a apei, a staţiunilor balneo-climaterice), pepiniere.

2. După accesibilitatea populaţiei largi: - cu acces nelimitat, de folosinţă generală, numite şi spaţii verzi publice, ce sunt administrate de primării, şi în care intră: parcuri, grădini şi scuaruri publice, spaţiile verzi stradale sau cele din cartierele de locuit, păduri de recreare; - cu acces limitat, în care accesul se realizează conform anumitor reguli, contra cost sau doar pentru o numită categorie de oameni, unele spaţii verzi având chiar caracter privat (grădinile locuinţelor individuale), fiind administrate de persoane juridice sau fizice, aici fiind cuprinse: spaţii verzi din incinta unităţilor culturale sau de învăţământ, a spitalelor, a sanatoriilor sau a unităţilor industriale, parcurile şi bazele sportive, grădinile botanice şi cele zoologice, grădinile locuinţelor individuale.

- cu acces strict, în care accesul este permis doar pentru cei ce îşi desfăşoară activitatea în aceste zone, sau în cazul unor studii sau lucrări de profil, aici încadrându-se: staţiuni experimentale, pepiniere, plantaţii antierozionale, de protecţie a apelor sau a căilor de circulaţie, plantaţii antiincendiare.

3. După funcţii: - spaţii verzi cu rol recreativ: scuaruri, grădini şi parcuri publice, păduri parc, păduri de agrement, parcurile sportive, spaţiile verzi pentru copii şi tineret; - spaţii verzi cu profil specializat: grădini botanice, parcuri expoziţionale, parcuri şi grădini zoologice, parcuri dendrologice, rozarii, alpinarii, spaţiile verzi din cimitire; - spaţii verzi de înfrumuseţare, cu rol decorativ: scuarurile decorative, amenajările peisagistice de pe lângă instituţii administrative, culturale sau de învăţământ, spaţiile verzi cu caracter privat aferente locuinţelor; - spaţii verzi utilitare şi de protecţie: aliniamentele din lungul căilor de circulaţie rutieră sau feroviară, plantaţiile de protecţie a cursurilor de apă şi a acumulărilor deschise de apă, plantaţii cu efect de parazăpezi, perdelele de protecţie, plantaţiile de consolidare antierozională, pepinierele, terenuri de producţie floricolă sau de gazon.

6.4. Scuarul Scuarul este unitatea de spaţiu verde cu suprafaţa cuprinsă între 0,3-3 ha, situată în intravilan, fiind destinată odihnei de scurtă durată, asigurării circulaţiei pietonilor de la o stradă la alta, asigurării unui loc de joacă copiilor de vârstă mică supravegheaţi de părinţi sau bunici, sau cu rol estetic-arhitectural datorită obţinerii unui efect decorativ deosebit şi prin punerea în valoare a unor edificii sau monumente. În cazul scuarurilor cu funcţie strict decorativă se acceptă şi suprafeţe mai mici de 0,3 ha.

Raza de deservire a unui scuar este de cca. 400 m, ceea ce corespunde distanţei parcurse pe jos de către un om cu mers lejer, în cca. 6-8 minute.

Mărimea unui scuar se stabileşte luându-se în considerare că 20% din populaţia ce locuieşte în raza de deservire, frecventează simultan acel scuar. Norma pentru un vizitator este de 25-30 m2. Numărul scuarurilor se stabileşte în funcţie de mărimea centrului populat şi de prezenţa altor unităţi de spaţiu verde. Forma scuarului este dată de poziţia acestuia, destinaţie, configuraţia terenului şi construcţiile din jur.

După durată, scuarurile por fi: - permanente, categorie în care intră marea majoritate a scuarurilor, ce au plantaţii arborescente şi arbustive şi toate dotările pe care le reclamă; - temporare sau provizorii, ce se înfiinţează pe terenuri virane, destinate construirii unor cartiere de locuit, edificii culturale, având în componenţa lor doar arbuşti, gazon, aranjamente florale şi alei acoperite cu pietriş sau dale.

După modul de amplasare, scuarurile pot fi situate: - în pieţe – atunci când se suprapun parţial sau total cu suprafaţa acestora, pieţe dispuse de regulă în faţa unui edificiu important; - înconjurate de străzi sau artere de circulaţie, caz în care acestea sunt uşor accesibile, nu asigură liniştea pe care vizitatorii o caută şi au un grad mai mare de poluare datorită traficului auto; - în interiorul cartierelor de locuit, caz în care au un grad mai mic de poluare şi sunt mai liniştite; După destinaţie, scuarurile pot fi: - scuaruri destinate odihnei şi jocului copiilor de vârstă preşcolară, situate de regulă în cartierele de locuinţe;

- scuarurile destinate recreării şi odihnei de scurtă durată înaintea unei acţiuni riguros planificată, situate în jurul unor instituţii publice, de învăţământ, a obiectivelor culturale, în jurul gării sau a staţiilor de autobuz; - scuarurile cu funcţie prioritară decorativă, situate în faţa unui edificiu important sau la intersecţia unor artere mari de circulaţie, în acest caz accesul pietonal ne fiind posibil, datorită inexistenţei căilor de acces. Pentru amenajarea acestora se adoptă frecvent soluţii compoziţionale geometrice regulate, în care speciile sempervirescente au o pondere mai mare. Mărimea unui astfel de scuar se stabileşte în funcţie de dimensiunile clădirii respective. De exemplu, în faţa unei construcţii monumentale un scuar prea mic este necorespunzător, iar un scuar prea mare diminuează din impozanţa edificiului. În acest sens se recomandă ca lungimea scuarului să fie cel puţin egală cu înălţimea clădirii şi cel mult dublă faţă de înălţimea construcţiei în faţa căruia se amplasează.

Primele două categorii de scuaruri prezintă în componenţa lor plantaţii de arbori şi arbuşti, peluze de iarbă, aranjamente şi decoraţiuni florale, alei, scări (în cazul terenului accidentat), bănci, chiar bazine cu apă sau fântâni arteziene, statui, chioşcuri pentru odihnă sau chiar monumente, dispuse la încrucişarea aleilor frecvent circulate.

Compoziţia unui scuar poate fi geometrică sau liberă, în strânsă legătură cu ansamblul arhitectural învecinat. Dispoziţia aleilor, ce ocupă 15-20% din suprafaţa scuarului, trebuie să permită fluxul pietonilor după direcţiile dominante de circulaţie impuse de obiectivele de interes din apropiere.

Plantaţiile arbustive şi arborescente sunt concepute şi dispuse sub formă de grupuri, boschete, în lungul aleilor, spre periferia scuarului, astfel încât să ofere protecţie faţă de zonele cu trafic auto intens, adăpost contra curenţilor de aer din direcţia dominantă, zone umbrite dar şi zone însorite. Aceste plantaţii ocupă o suprafaţă importantă.

6.5. Grădina publică Grădina publică este unitatea de spaţiu verde, în care vegetaţia lemnoasă ocupă o pondere importantă, unitate având suprafaţa cuprinsă între 3-20 ha şi care asigură recrearea şi odihna locuitorilor din zona învecinată, de pe o rază de 1-1,5 km, distanţă ce poate fi parcursă pe jos în cca. 15-25 minute, de mers lejer.

Mărimea grădinilor publice se stabileşte considerând faptul că 15-20% din populaţia din zona deservită, frecventează grădina în acelaşi timp, cu o normă pentru fiecare vizitator de 40 m2.

Dată fiind această distanţă de deservire, grădinile se amplasează la nivel de cartier sau complex de locuit, în cadrul oraşelor mari, iar în cazul oraşelor mici grădina publică îndeplineşte rolul de parc. Compoziţia peisagistică este rezolvată în stilul mixt, partea centrală fiind amenajată în manieră geometrică iar spre periferie predominând caracteristicile stilului peisager.

Grădina este prevăzută cu o perdea compactă de specii lemnoase, respectiv arbori şi arbuşti, perdea ce are rol atât sanitar cât şi decorativ. Intrările vor fi reduse ca număr, respectiv o intrare la cca. 3-4 ha, pentru a nu fi traversată de alei de trecere.

Spre deosebire de scuar, grădina publică poate fi prevăzută cu 2-3 sectoare, respectiv: sectorul pentru copii, cel pentru odihna pasivă şi cel pentru odihna activă, dar uneori grădina publică poate avea doar o singură zonă (sector), îndeplinind doar o singură funcţie prioritară.

Vegetaţia utilizată într-o grădină publică va ocupa 40-70% din suprafaţa acesteia, fiind formată din arbori şi arbuşti (30-60%), gazon (32-66%) şi specii floricole (4-8%) din suprafaţa totală.

Această unitate de spaţiu verde va cuprinde alei (10-20%) şi spaţii de odihnă, locuri de joacă cu dotările aferente pentru copii, bănci, construcţii utilitare sau pentru agrement (chioşc, adăpost de ploaie, locuri pentru jocuri statice, cofetărie, cafenea, restaurant), diferite dotări (cişmele, WC public), bazine sau chiar un mic lac, toate aceste dotări vor ocupa maxim 20-40% din suprafaţa totală a grădinii publice.

6.6. Parcul Parcurile sunt reprezentate prin întinderi mari ocupate cu vegetaţie lemnoasă şi ierboasă, ce depăşesc 20 ha, fiind cele mai mari unităţi de spaţiu verde urbane, destinate atât pentru odihna pasivă cât şi pentru diferite manifestări artistice, culturale şi ştiinţifice fiind denumite parcuri de cultură şi odihnă.

Mărimea acestora se stabileşte în funcţie de mărimea zonei deservite, şi de densitatea populaţiei, considerându-se că 10% din populaţia oraşului frecventează simultan un parc, cu o normă de 60 m2 pentru un vizitator. Se recomandă dimensionarea sectoarelor astfel încât densitatea maximă să nu depăşească 300 vizitatori/ha în zonele de odihnă activă (sectoarele sportive), în sectorul pentru copii sau în sectoarele distractive, şi să nu depăşească 160 vizitatori/ha în zonele de odihnă pasivă (zonele pentru plimbări sau pentru odihnă propriu-zisă, respectiv staţionare).

Din datele de mai sus rezultă faptul că în oraşele cu peste 30.000 de locuitori trebuie să existe un parc. În foarte multe cazuri, datorită suprafeţei pe care o reclamă, parcurile se întind în vecinătatea localităţilor, mai ales dacă există şi vegetaţie lemnoasă ce constituie nucleul de constituire a parcului respectiv.

Zona în care este amplasat un parc nu trebuie să fie poluată fonic sau chimic, şi dacă este posibil să fie situat în apropierea unei ape curgătoare sau stătătoare, recomandându-se ca microrelieful acestei unităţi de spaţiu verde să fie cât mai variat.

Un parc de cultură şi odihnă este caracterizat în primul rând printr-o vegetaţie bogată (65-75%), ce cuprinde plantaţii mari de arbori şi arbuşti (30-60%), precum şi spaţii vaste acoperite cu gazon (35-67%). Plantele floricole sunt dispuse în zona intrării principale sau în zonele intens frecventate, ocupând doar 3-5% din suprafaţa totală a parcului. Aleile şi căile de acces (10-15%) vor permite realizarea de trasee pentru plimbare, de lungimi şi dificultăţi diferite. Luciul de apă împreună cu alte dotări vor avea ponderea de 15-20% din suprafaţă.

Parcurile prezintă diferite dotări ce oferă vizitatorilor atât posibilitatea plimbării sau repausului în aer liber, într-un cadru peisagistic deosebit, cât şi practicarea diferitelor activităţi cu caracter sportiv (jocuri, sporturi, agrement) sau a unor activităţi cu caracter cultural (spectacole, expoziţii, manifestări artistice).

Numărul de intrări şi amplasarea acestora se stabileşte în funcţie de afluenţa de vizitatori, de direcţiile dominante de afluenţă ce corespund principalelor zone exterioare deservite, de reţeaua stradală limitrofă, şi de capacitatea proiectată a parcului. Intrarea principală trebuie să corespundă cu direcţia celei mai mari afluenţe de vizitatori, iar intrările secundare să fie dispuse în zone intens frecventate. Intrările vor fi prevăzute cu parcări dimensionate faţă de afluenţa de vizitatori, izolate de căile pietonale cu vegetaţie arbustivă şi arborescentă.

În proiectarea unui parc se prevăd mai multe zone sau sectoare, dispuse unele faţă de altele astfel încât să îşi poată îndeplini funcţiile cât mai bine, pentru ca diferitele activităţi să nu se contrarieze, conform cu sectorizarea funcţională. În funcţie de mărimea şi complexitatea parcului, aceste sectoare sunt: sectorul de odihnă pasivă, sectorul pentru distracţia adulţilor, sectorul pentru copii, sectorul sportiv, sectorul istoric, sectorul naturalistic, teatrul, estrada de concerte sau dans, cinematograf, săli de lectură în aer liber, restaurant, pavilioane pentru expoziţii, etc.

Sectorul pentru odihna pasivă nu se va amplasa lângă cel sportiv, ci cât mai departe de acesta, în zone liniştite ale parcului, cu o pondere mare a vegetaţiei forestiere, componentă ce atenuează fonic eventualele zgomote.

Obiectivele care implică o mare aglomerare de vizitatori sau cele care sunt generatoare de agitaţie şi zgomot, precum cinematograful, teatrul, terenurile şi dotările sportive, zona pentru distracţii sau restaurantele, se amplasează periferic sau în locuri uşor accesibile, la distanţe convenabile de sectoarele liniştite ale parcului, fiind prevăzute cu alei de acces dimensionate corespunzător, precum şi cu parcări exterioare, dispuse la limita parcului.

Sectorul pentru copii se va amplasa în apropierea intrării principale, fiind separat de celelalte sectoare prin vegetaţie forestieră (arbori şi arbuşti), având cât mai puţine alei pietonale. Sectorul sportiv poate avea în componenţa sa terenuri, stadion sau alte amenajări pentru diferite sporturi.

Pavilioanele pentru expoziţii se vor amplasa opus intrării principale, lângă o intrare secundară iar restaurantele în locurile intens frecventate, cu acces direct din oraş.

Pe tot cuprinsul parcului pot fi dispuse chioşcuri, iar elementele ornamentale precum fântâni arteziene, statui, partere cu flori, se vor amplasa în faţa clădirilor sau pavilioanelor, în punctele intens frecventate sau în lungul aleilor principale.

Este necesară constituirea şi a unui sector administrativ-gospodăresc, care să cuprindă o pepinieră pentru cultura diferitelor specii ornamentale, sere, răsadniţe pentru producerea de răsaduri, anexe sau diferite construcţii administrative, sector care va fi separat de accesul publicului larg şi care va avea o poziţie limitrofă parcului.

Se recomandă ca vegetaţia lemnoasă şi cea ierboasă să ocupe suprafeţele recomandate, pentru a nu se supraîncărca parcurile cu diferite construcţii în detrimentul vegetaţiei, construcţii care distrag atenţia vizitatorului de la frumuseţea naturii, pentru care acesta a venit de fapt. tabelul 1 Procente de repartizare a principalelor componente ale unităţilor de spaţiu verde (scuar, grădină publică şi parc) destinaţia suprafeţelor (%) vegetaţia arbori şi specii gazon alei arbuşti floricole 20-60 5-10 30-75 15-20

Nr. crt.

Unitate de spaţiu verde

1.

Scuar

60-85

2.

Grădină publică

40-70

30-60

4-8

32-66

10-20

20-40

3.

Parc

65-75

30-60

3-5

35-67

10-15

15-20

total

alte dotări 0-20

6.7. Spaţiile verzi din lungul străzilor, bulevardelor şi şoselelor Aceste plantaţii, ce însoţesc adesea căile de circulaţie publică din interiorul sau din afara localităţilor, pot fi de diferite tipuri, de la simple aliniamente de arbori sau arbuşti, până la adevărate fâşii verzi cu lăţimi variate, având rol decorativ, sanitar, ecologic, de protecţie a circulaţiei şi a drumurilor, şi chiar economic.

Funcţia decorativă este realizată prin efectul estetic-arhitectural al acestor plantaţii, îmbinându-se spaţiul artificial cu elementele vegetale, prin aplicarea principiului armoniei.

Speciile lemnoase introduc varietatea în uniformitatea construcţiilor limitrofe căilor de circulaţie, prin schimbările fenologice specifice diferitelor anotimpuri: culoarea frunzelor, prezenţa florilor sau chiar a fructelor, bogăţia şi transparenţa coroanei, textura şi forma acesteia. Vegetaţia lemnoasă fie evidenţiază liniile arhitecturale ale unei construcţii sau ale unui ansamblu, fie maschează anumite elemente inestetice din apropierea căilor de circulaţie.

Aceste plantaţii fac, de cele mai multe ori, legătura dintre marile unităţi de spaţiu verde dintr-o localitate, sau legătura sistemului de spaţii verzi urban cu cel periurban.

Funcţia sanitară şi cea ecologică sunt exercitate prin reducerea poluării atmosferice (reţinerea prafului, a diferitelor pulberi şi a noxelor rezultate din circulaţia autovehiculelor), ameliorarea microclimatului urban (umbrirea trotuarelor şi parţial a carosabilului, sporirea umidităţii aerului datorită proceselor de evapo-transiraţie, îmbogăţirea aerului în oxigen, modelarea vitezei aerului, modelarea temperaturilor extreme), diminuarea poluării fonice, reducerea trepidaţiilor datorită sistemului radicelar.

Funcţia de protecţie a circulaţiei şi a drumurilor este realizată în primul rând prin separarea circulaţiei pietonale de cea auto sau velo, prin mărirea confortului optic şi a siguranţei circulaţiei, prin mărirea capacităţii de ghidare a şoferului pe timp nefavorabil, prin reducerea stării de oboseală. Gardul viu din arbuşti, ce separă în unele cazuri benzile de circulaţie de sensuri opuse, înlătură efectul de orbire. În afara localităţilor, plantaţiile arbustive de pe marginea drumurilor, reduc şocurile autovehiculelor în caz de derapaj sau accident. Numeroase plantaţii măresc siguranţa circulaţiei împotriva vântului şi a zăpezii, iar numeroase ramblee şi deblee au taluzurile fixate şi stabilizate prin astfel de plantaţii. Unele plantaţii, datorită monotoniei, devin supărătoare şi obositoare pentru ochii şoferului, aşa cum este cazul plantaţiilor de plopi columnari. În acest sens plantaţiile din lungul căilor de circulaţie, în special din afara localităţilor trebuie astfel realizate încât să aducă varietate în peisaj şi nu monotonie.

Funcţia economică poate fi îndeplinită atunci când prin anumite extrageri se obţine o cantitate de masă lemnoasă ce se poate valorifica. De regulă, această funcţie este minimalizată.

Speciile folosite în aceste categorii de spaţii verzi trebuie să îndeplinească unele condiţii cum ar fi: - să fie rezistente la noxe (praf, fum, gaze), - să aibă o perioadă de prezenţă a frunzelor cât mai lungă şi o perioadă scurtă de cădere a frunzelor, - să fie rezistente la diverşi factori de stres (temperaturi mari vara datorate încălzirii asfaltului, secetă, boli şi dăunători), - să nu producă fructe sau seminţe care să murdărească carosabilul sau aleile,

- sistemul radicelar să fie profund şi nu superficial, pentru a nu degrada căile de acces sau diferite amenajări, - să nu drajoneze, - să aibă o creştere rapidă, - să fie longevive, - să suporte tunderile în coroană, - să suporte anumite concentraţii în sol de clorură de sodiu, provenită din amestecurile antiderapante împrăştiate iarna pe carosabil sau pe căile pietonale. În ceea ce priveşte forma coroanei, vor fi preferate cele ce au coroana piramidală sau globuloasă.

Se recomandă folosirea speciilor locale precum: paltin de câmp, paltin de munte, frasin, tei, ulmi, carpen, scoruşi, dar şi specii exotice viguroase: castan porcesc, platan, arţarul argintiu, arţarul american, salcâm forma umbraculifera sau varietatea bessoniana.

Pentru instalarea unor astfel de plantaţii se folosesc puieţi de talie mare.

Plantaţiile din lungul căilor de circulaţie pot fi constituite în principal prin aliniamente, care pot fi de mai multe categorii: aliniamente simple realizate dintr-un singur rând de arbori, aliniamente multiple realizate din 2, 3 sau 4 rânduri de arbori, aliniamente din arbuşti sub forma unor garduri vii sau aliniamente mixte realizate din arbori şi gard viu.

Structura şi mărimea acestor plantaţii se stabileşte în funcţie de lăţimea şi structura străzii, de lăţimea zonei limitrofe acesteia, de intensitatea traficului auto şi a traficului pietonal, de cadrul arhitectural al construcţiilor limitrofe (număr de etaje, importanţa edificiului, accesul la edificiul respectiv), de orientarea străzii faţă de punctele cardinale şi nu în ultimul rând de instalaţiile şi construcţiile subterane.

Bulevardele, ce au lăţimi de 10-20 m sau chiar mai mult, vor avea benzile de circulaţie auto şi velo, separate de căile de circulaţie pietonale, sau chiar sensurile opuse ale circulaţiei auto, prin fâşii plantate cu arbori şi arbuşti. Dacă lăţimea străzii este mai mică şi circulaţia autovehiculelor intensă, se recomandă ca arborii şi în special arbuştii să se amplaseze între partea carosabilă şi trotuar.

Dispunerea plantaţiilor este diferită putând fi: simetrică pe ambele părţi ale străzii, realizându-se perspective simetrice longitudinale, şi asimetrică sau unilaterală, în cazul trotuarelor asimetrice, în cazul străzilor orientate pe direcţia E-V când se recomandă plantarea laturii însorite sau în cazul drumurilor din afara localităţilor pentru deschiderea anumitor perspective laterale asupra unui obiectiv (panoramă, lac etc.).

Aliniamentele de arbori din interiorul unei localităţi sunt alcătuite, de obicei, dintro singură specie, specie ce poate fi schimbată după o intersecţie sau după o întrerupere a aliniamentului datorită prezenţei unui edificiu. Pot fi folosite două sau mai multe specii dar se recomandă ca acestea să fie asemănătoare ca habitus, talie, frunziş şi comportament ecologic.

Distanţa dintre exemplare diferă în funcţie de ritmul static sau cel dinamic, putând fi egale sau variabile, sau se poate adopta plantarea liberă a străzilor. În zona intersecţiilor pe o rază de cca. 25 m se recomandă păstrarea unei zone mai libere sau neplantate pentru asigurarea vizibilităţii asupra arterelor laterale. Intervalul dintre două exemplare arborescente variază între 5-12 m, în funcţie de specie, de puterea de creştere, de lărgimea coroanei şi de înălţimea la care se doreşte să ajungă exemplarele respective.

Plantaţiile sub formă de aliniamente simple se pot realiza pe fâşii de sol liber, de 1-1,5 m lăţime, uneori chiar 2 m, sau în spaţii individuale circulare sau pătrate, de minim 2 m2, dispuse pe trotuar. În cazul aliniamentelor duble lăţimea minimă a fâşiilor de sol

liber este de 3,5 m pentru dispunerea alternativă a exemplarelor, sau de 4 m între rânduri pentru dispunerea simetrică (câte doi) a arborilor.

După desimea acestor plantaţii se deosebesc străzi şi bulevarde închise, la care arborii (de talie mare) şi arbuştii sunt plantaţi la distanţe mici, şi străzi şi bulevarde deschise, la care arborii (de talie mică) şi arbuştii au distanţe mari între exemplare.

6.8. Spaţiile verzi din cartierele de locuit Aceste spaţii verzi pot avea suprafaţă, structură şi folosinţă diferite, în funcţie de tipul de locuinţă sau de ansamblu de locuinţe pe care îl deservesc. Astfel se deosebesc: spaţii verzi ale unui ansamblu de locuinţe şi grădinile locuinţelor individuale.

6.8.1. Spaţiile verzi ale ansamblurilor de locuinţe Acestea sunt situate printre blocurile unui raion de locuinţe, ale unui cvartal sau ale unui cartier, ocupând suprafeţe importante, fiind amenajate şi întreţinute de administraţia locală. Au scop sanitar, recreativ şi decorativ.

Aceste zone verzi servesc ca spaţii de joacă pentru copii, pentru plimbările locatarilor sau pentru odihna acestora. În componenţa spaţiilor verzi din cartierele de locuinţe intră: suprafeţe plantate cu arbori şi arbuşti, suprafeţe îngazonate, partere cu flori, alei pietonale, arii de joacă pentru copii, bănci sau alte spaţii pentru odihna pasivă.

Prin planurile de sistematizare ar trebui prevăzute lăţimi optime pentru astfel de plantaţii, interpuse fie între blocurile alăturate fie între arterele intens circulate şi blocurile de locuinţe, pentru diminuarea zgomotului, a noxelor sau a altor factori de inconfort, inerenţi în cazul aglomerărilor de locuinţe de acest tip.

Alegerea speciilor şi modul lor de grupare se realizează în aşa fel încât să se elimine monotonia construcţiilor tipizate, în strânsă concordanţă cu plantaţiile stradale.

Astfel, se recomandă folosirea a 2-3 specii lemnoase care să constituie fondul general sau dominanta, şi alte multe specii pentru varietate. Speciile vor fi alese şi amplasate, în funcţie de poziţia, orientarea şi înălţimea clădirilor, în funcţie de poziţionarea ferestrelor, balcoanelor sau a intrărilor blocurilor de locuit. Cu ajutorul plantaţiilor de arbori se pot ameliora curenţii puternici ce se formează pe anumite culoare între blocuri, pot fi protejate anumite laturi de insolaţiile puternice din timpul verii, pot fi mascate anumite construcţii utilitare inestetice (puncte termice, punct de distribuţie a energiei electrice, parcări, tomberoane).

Amplasarea speciilor lemnoase trebuie să permită crearea de zone umbrite dar şi de zone însorite, să permită un acces facil şi o bună vizibilitate pietonilor.

6.8.2. Grădinile locuinţelor individuale Aceste tipuri de spaţii verzi reprezintă o categorie aparte, au suprafeţe variabile de la 40-50 m2 până la 400-1000 m2, prezentând un acces limitat şi fiind de fapt spaţii închise delimitate de împrejmuiri. Aceste grădini sunt amenajate şi întreţinute de proprietar după gustul propriu, personal sau cu ajutorul firmelor specializate de profil.

În funcţie de poziţia faţă de clădire (locuinţă, sediu de firmă etc.) acestea pot fi: grădina de faţadă, grădina din spatele locuinţei şi grădina interioară.

Grădina de faţadă, aşa cum reiese din denumire este situată în faţa locuinţei, poate avea o împrejmuire (gard) înaltă, joasă sau fără împrejmuire, în funcţie de specificul locului şi de estetica urbană adoptată în acea zonă. Aproape în toate cazurile această grădină are doar funcţie estetică. În funcţie de mărimea acesteia, respectiv de distanţa de la gard la construcţie se poate adopta şi soluţia de amenajare.

Astfel, în cazul spaţiilor înguste se alege o compoziţie bazată în linii mari pe specii vegetale de talie mică, precum gazonul, specii floricole şi arbuşti scunzi şi pentru accente, puţine exemplare de talie mai mare dar care nu vor incomoda prin dezvoltare şi umbrire.

Pentru spaţiile largi se pot adopta diferite compoziţii, inclusiv cea a unei ecranări vizuale complete dinspre trotuar, fie prin realizarea unui gard viu înalt, a unor grupuri de specii sempervirescente, sau a unei perdele de arbuşti înalţi sau de liane.

Soluţia de amenajare adoptată poate fi liberă sau geometrică (simetrică sau asimetrică), cu o compoziţie relativ simplă, uşor de întreţinut.

Grădina din spatele locuinţei are atât o funcţie estetică dar mai ales funcţională, fiind de fapt locul în care proprietarul doreşte să aibă intimitate şi adăpost faţă de privirile indiscrete. În această grădină locatarii imobilului îşi desfăşoară unele activităţi precum: odihna pasivă sau activă, servitul mesei, activităţi de grădinărit, cititul, diferite jocuri, îndeletniciri artizanale de dezvoltare a personalităţii, înot (în cazul existenţei unui bazin sau a unei piscine) etc. În funcţie de mărimea spaţiului disponibil, de gusturile proprietarului, de activităţile pe care doreşte să le desfăşoare, grădina este structurată şi amenajată, putând cuprinde: suprafeţe şi căi de acces, suprafeţe îngazonate, aranjamente florale, arbori, arbuşti şi liane, mobilier de grădină, lămpi pitic, pergole şi treiaje cu plante căţărătoare pentru realizarea umbrei, chioşc de grădină, bazin cu peşti decorativi, piscină, barbeque, minigrădină de zarzavaturi, minilivadă, miniseră, magazie de unelte, padoc şi cuşcă pentru câine. În cazul vegetaţiei, speciile cel mai des utilizate sunt speciile floricole perene, gazonul, trandafirii, arbuştii floriferi sau cei sempervirescenţi de talie mică, speciile agăţătoare (liane sau specii anuale volubile) pentru decorarea zidurilor, pergolelor, chioşcurilor şi treiajelor, precum şi diferite specii cu port pendent, sau specii de răşinoase.

Soluţia de amenajare se adoptă fie la recomandările arhitectului clădirii, fie la cele ale unui arhitect peisagist de la o firmă de profil, fie după propriile idei, libertatea de alegere fiind totală în acest caz.

Grădinile interioare, sunt mai puţin răspândite şi cunoscute, datorită caracterului special al construcţiilor în care sunt realizate. În cazul unor locuinţe, dar şi a unor hoteluri, spitale, sedii de firme, instituţii, sunt prevăzute în arhitectura acestora unul sau mai multe spaţii destinate amenajărilor peisagistice. Aceste grădini pot fi amenajate pentru circulaţia interioară sau pot fi amenajate doar pentru contemplare.

Soluţia de amenajare adoptată poate reda cu mult rafinament un colt din natură, folosindu-se diferite elemente native: specii ierboase, arbustive sau lemnoase, stânci şi pietre, un mic bazin cu aspect natural, o cascadă miniaturală. Unele grădini pot fi amenajate sub influenţa artei plastice folosindu-se elemente specifice: dale şi bănci de o anumită formă sau culoare, arbuşti tunşi, diferite aranjamente din materiale inerte de texturi şi culori variate. Pentru unele grădini interioare se poate adopta o soluţie strict

geometrică sau se pot adopta principiile grădinilor miniaturale japoneze, astfel încât liniile arhitecturale ale construcţiei să se îmbine plăcut cu scena de peisaj creată. În cazul tuturor acestor tipuri de spaţiu verde este necesară, de la bun început, cunoaşterea situaţiei (existenţa şi poziţionarea) tuturor instalaţiilor subterane ce deservesc clădirea (conducte de apă sau de gaz metan, instalaţii electrice, canalizări).

6.9. Acoperişurile verzi Acoperişurile verzi (eco-acoperişuri) reprezintă un tip aparte de spaţiu verde, cu soluţii constructive şi de amenajare complexe. Suprafaţa unei astfel de amenajări variază de la câţiva metri pătraţi la zeci sau chiar sute, în funcţie de clădirea respectivă şi de ceea ce doreşte să se realizeze.

Factorul limitativ pentru realizarea acestor spaţii verzi este panta învelitorii acoperişului, fiind de maxim 10-15%, existând totuşi soluţii constructive şi pentru pante mai mari. Se preferă totuşi înfiinţarea acestora pe acoperişuri de tip terasă.

O primă condiţie constructivă obligatorie este dotarea terasei sau acoperişului respectiv cu o hidroizolaţie excelentă, durabilă şi de bună calitate, odată instalat un astfel de spaţiu verde este dificil de ajuns la hidroizolaţie, în vederea efectuării eventualelor reparaţii.

Peste hidroizolaţie se aşterne un strat drenant de o construcţie specială sau un strat mineral de o anumită granulaţie care să permită eliminarea surplusului de apă din precipitaţii. Urmează un strat de separaţie, format din fibre minerale, cu rolul de a reţine o oarecare cantitate de apă necesară dezvoltării plantelor, de a evita spălarea stratului fertil de către apa din precipitaţii dar şi de a constitui o barieră pentru rădăcinile ce se dezvoltă în profunzime.

Peste acesta se aşterne stratul fertil, care are compoziţii diferite în funcţie de speciile ce doresc a fi cultivate, astfel, pentru speciile de plante vivace, care în mediul natural se dezvoltă pe soluri scheletice sau chiar pe stâncării, proporţia pietrişului şi nisipului va fi mai mare în detrimentul pământului, iar dacă se cultivă specii mai pretenţioase acest raport se inversează.

Pentru eliminarea efectului mecanic al picăturilor de ploaie asupra stratului fertil, se recomandă acoperirea acestuia, printre spaţiile rămase libere între plante, cu pietriş (de tip sort), spărtură din diferite roci sau cu scoarţă de copac tocată. Chiar folosirea rocilor în diverse mărimi, forme sau provenienţe, poate contribui la estetica compoziţiei alese. În funcţie de caracteristicile lor, acoperişurile verzi pot fi intensive şi extensive; cele intensive prezintă o grosime mică a stratului fertil (7-9 cm) şi plante de talie mică şi, de regulă, nu sunt destinate accesului publicului şi având doar rol ecologic. Acoperişurile verzi extensive sunt asemănătoare grădinilor tradiţionale, cu strat fertil mai gros, cu arbori şi arbuşti de talie mare, alături de plante cu flori şi alei, cu un sistem elaborat de irigaţie şi drenaj. Acest tip de acoperişuri este mai dificil se realizat şi are în general costuri mari.

Ca specii pot fi folosite cu deosebire cele rezistente la secetă, respectiv cele de stâncării sau de soluri scheletice (fam. Crassulaceae, fam. Saxifragaceae, unele specii din fam. Brassicaceae sau Campanulaceae), sau numeroase alte specii floricole, specii de gazon (fam. Poaceae), specii arbustive sau plante ierboase volubile şi liane pentru decorarea zidurilor limitrofe acestor terase.

Pentru utilizarea speciilor arborescente şi a lianelor se recomandă folosirea unor containere speciale, care să asigure un volum edafic şi o stabilitate corespunzătoare. În toate cazurile aceste spaţii verzi vor fi prevăzute cu sisteme de irigat, pentru perioadele de vară cu deficit de precipitaţii.

Soluţiile amenajistice se vor adopta în funcţie de clădire, de ambient şi nu în ultimul rând de funcţionalitatea spaţiului respectiv. Ca şi în cazul grădinilor interioare, acoperişurile verzi pot fi accesibile vizitatorilor, fiind dotate cu mic mobilier de grădină, creându-se spaţii pentru odihnă, pentru servit ceaiul sau cafeaua etc., sau pot fi amenajate doar pentru contemplare, constituind un ambient deosebit pentru toate încăperile ce au ferestre spre porţiunea respectivă de acoperiş.

Rolurile acestor acoperişuri verzi sunt multiple: - prin crearea de asemenea amenajări se măreşte suprafaţa acoperită de vegetaţie dintr-un oraş, un acoperiş verde poate fi uneori aproape egal ca suprafaţă chiar cu cea ocupată de respectiva clădire, fapt foarte important mai ales în marile aglomerări urbane; - acestea reţin diferite cantităţi de praf, diferite pulberi sau noxe, contribuind într-o oarecare măsură la purificarea atmosferei; - reduc semnificativ temperatura aerului de la nivelul acoperişului, în zilele însorite, faţă de învelitorile clasice cu materiale bituminoase sau tablă; - moderează regimul termic din încăperile situate la ultimul nivel, comportându-se ca un bun strat termoizolant. Iarna pierderile de căldură sunt mai mici ceea ce implică o reducere a cantităţii de energie consumată pentru încălzirea suplimentară a acestor încăperi, iar vara este eliminată supraîncălzirea aerului şi automat scăderea consumului de energie al aparatelor de aer condiţionat; - influenţează în mod pozitiv circuitul apei la nivelul localităţilor, prin reţinerea în procente însemnate a apei din precipitaţii, care în mod normal era dirijată prin sistemele de captare şi scurgere, în canalizările de evacuare a apei pluviale direct în râuri. Prin punerea acestei cantităţi de apă la dispoziţia stratului vegetal al acoperişurilor verzi şi prin procesele de evapo-transpiraţie specifice plantelor, umiditatea aerului este ameliorată semnificativ; - alături de celelalte tipuri de spaţii verzi, prin dispoziţia acestora la înălţimi diferite, acoperişurile verzi contribuie la mărirea biodiversităţii în localităţi, prin nişele ecologice pe care le constituie pentru diverse vieţuitoare; - şi nu în ultimul rând, prin rolul estetic şi peisagistic deosebit influenţează benefic confortul vizual şi cel psihic al omului, respectiv: al angajatului sau funcţionarului (firmă, instituţii administrative), al bolnavului sau pacientului (spitale, policlinici, cabinete), al muncitorului (fabrici, hale, ateliere), al proprietarului (locuinţă privată).

6.10. Parcurile şi grădinile sportive Acestea se amenajează în cadrul complexelor sportive, şi constituie unităţi de sine stătătoare. Suprafaţa acestora variază de la 4 ha pentru 2-5 mii de spectatori, până la 4-7,5 ha pentru 5-10 mii de spectatori.

Din suprafaţa acestor complexe sportive, spaţiile verzi propriu-zise, respectiv zonele acoperite cu vegetaţie deţin minim 30% şi au rolul de a separa diferite sectoare sportive, de realizare a unor volume vegetale de echilibrare a suprafeţelor deschise ale terenurilor sportive.

Sunt utilizate numeroase plantaţii de aliniament pentru crearea de perdele sau ecrane verzi de separare vizuală, precum şi numeroase aranjamente decorative cu specii floricole, gazon sau arbuşti, dispuse în aria intrărilor sau a zonelor intens frecventate.

Suprafeţele îngazonate prezintă procente însemnate. Amenajările peisagistice constituie şi locul de odihnă şi plimbare a sportivilor sau a vizitatorilor veniţi pentru o anumită manifestare sportivă. Toate aceste amenajări sunt subordonate organizării funcţionale a parcului. Pe cât posibil plantaţiile realizate nu trebuie să umbrească suprafeţele de sport, şi să nu producă fructe ce pot murdări.

Sistematizarea generală a parcului cuprinde: stadion (fotbal, atletism), terenuri pentru diferite sporturi (tenis, volei, handbal, oină), bazin acoperit sau în aer liber (înot, polo), diferite săli de sport (gimnastică, arte marţiale), clădiri administrative, clădiri pentru vestiare, grupuri sanitare, duşuri etc.

Terenul pe care se înfiinţează un astfel de parc trebuie să fie plan, cu solul permeabil, iar perimetral se realizează o perdea de protecţie, cu precădere împotriva vânturilor dominante. Stilul adoptat este cel mixt, cu forme şi trasee geometrice în jurul terenurilor şi construcţiilor iar spre periferie se vor adopta trasee libere, sinuoase iar vegetaţia dispusă liber şi constituită din specii locale.

Pentru toate sectoarele diferitelor sporturi precum şi pentru toate terenurile, aleile de acces vor fi dimensionate corespunzător, în ceea ce priveşte numărul şi lăţimea, în funcţie de afluenţa mare a publicului în zilele de competiţii, pentru a se realiza fluxul cât mai facil.

6.11. Spaţiile verzi pentru recrearea copiilor Acestea sunt amenajări de mărimi diferite, în funcţie de ambientul în care sunt amplasate, de aria pe care o deservesc şi de categoriile de vârstă pentru care sunt dotate.

Suprafaţa variază de la cca. 100 m2 până la câteva hectare, când sunt în afara localităţii, caz în care au caracter de tabără. Spaţiile verzi pentru recrearea copiilor cel mai frecvent se amplasează în interiorul cartierelor sau cvartalelor de locuinţe, unde distanţa parcursă este cât mai mică şi unde copiii sunt feriţi de căile de acces auto, sau în cadrul scuarurilor, grădinilor publice sau a parcurilor, în care constituie sectoare de sine stătătoare. În cadrul acestora se recomandă amenajarea şi gruparea dotărilor pe sectoare specifice diferitelor categorii de vârstă, respectiv: până la 3 ani, 3-6 ani, 7-10 ani, 11-15 ani, separate prin vegetaţie. Sectoarele pentru preşcolari vor avea minim 400 m2 pentru o capacitate de cca. 30-40 copii, şi vor fi dotate cu groapă cu nisip, leagăne, balansoare, tobogane, bănci. Zona pentru copiii de 7-10 ani vor avea cca. 1000 m2 pentru 40-50 copii, cu dotări specifice vârstei precum şi un teren înierbat pentru jocul cu mingea, bârnă de echilibru, labirint. Zona pentru copiii de 11-15 ani va avea cca. 3500 m2 fiind dotată cu terenuri pentru diferite jocuri cu mingea (fotbal, volei, baschet, tenis).

Ca repartiţie a suprafeţelor pentru elementele constitutive se consideră: 50-60% pentru vegetaţie, 20-25% pentru terenurile de joacă, 8-10% pentru alei şi 2-5% alte construcţii. Pentru realizarea unei perdele de protecţie se recomandă plantarea perimetrului acestor zone cu arbori şi arbuşti.

Vegetaţia folosită va fi constituită din arbuşti şi arbori de mărimea a III-a, liane sau specii volubile pentru înverzirea zidurilor, precum şi specii floricole şi de gazon. Sunt excluse speciile cu rezistenţă mecanică mică (Buxus senpervirens), cu ghimpi (Berberis

sp., Robinia sp.), cu frunze, flori, fructe sau seminţe cu gust şi miros neplăcute, sau care să fie toxice (Taxus baccata, Laburnum anagyroides, Rhus typhina), iritante (Cornus sanguinea) sau care să păteze (Juglans sp.).

Amenajările peisagistice sunt realizate într-o manieră liberă şi trebuie concepute astfel încât să constituie o ambianţă de bună dispoziţie, prin varietatea coloristică pentru anumite zone, sau printr-un fond mai neutru pentru zonele cu dotări viu colorate. În cartierele de locuit sau în scuaruri, aceste zone au ca dotări şi echipamente pe cele obişnuite: gropi cu nisip, tobogane, balansoare, leagăne, bârnă pentru echilibru, spaliere, labirinturi. În cazul taberelor, dotările vor fi mult mai complexe, incluzând: terenuri pentru diferite jocuri sau sporturi, eventual un mic stadion, pistă pentru alergare, pistă pentru patine cu rotile, bazin pentru înot, alei pentru biciclete sau trotinete, pârtie pentru schiuri, bob sau săniuţă, terenuri pentru jocuri de masă, bibliotecă volantă, teren pentru focul de tabără.

6.12. Spaţiile verzi de pe teritoriul şcolilor, grădiniţelor şi creşelor Instituţiile de educaţie şi învăţământ prezintă în incinta aferentă, pe lângă construcţiile specifice destinate procesului didactic, şi spaţii verzi cu diferite amenajări, necesare odihnei şi relaxării copiilor în recreaţii, sau pentru desfăşurarea diferitelor activităţi sportive sau didactice.

Perimetrul incintei se recomandă să fie plantat cu o perdea vegetală compactă, cu rol de protecţie împotriva prafului, a zgomotului şi a gazelor. Prin dispunerea vegetaţiei lemnoase se realizează atât zone umbrite moderat, destinate odihnei, cât şi zone însorite.

Stilul adoptat de cele mai multe ori pentru zona verde din imediata vecinătate a clădirii principale este cel geometric, cu alei ce converg spre intrările mai importante şi o axă principală de compoziţie ce se suprapune peste aleea ce uneşte intrarea în incintă cu clădirea principală. Dar în funcţie de microrelief, de cadrul general în care este situat complexul de construcţii al instituţiei respective, se pot adopta diferite alte maniere de amenajare.

Ca elemente prezente în această zonă sunt: peluzele de gazon, ronduri, rabate sau diverse aranjamente floristice, arbuşti sempervirescenţi sau floriferi, arbori de mărimea a III-a, bănci, un mic bazin prevăzut cu o fântână arteziană, un mic monument sau un bust, corpuri de iluminat, coşuri de gunoi etc.

Arborii plantaţi lângă clădiri vor fi amplasaţi, astfel încât pe părţile sudice şi vestice ale construcţiilor să poată umbri parţial clasele prea însorite, iar pe laturile estice şi nordice se vor amplasa în dreptul porţiunilor de ziduri fără ferestre.

Terenurile destinate activităţilor sportive sau pentru diferite jocuri în aer liber vor fi amplasate opus faţă de sălile de clasă, şi vor fi izolate prin plantaţii compacte, pentru o reducere cât mai mare a zgomotului specific acestor activităţi.

Pentru numeroase unităţi de învăţământ este necesară înfiinţarea unui sector pentru ştiinţele naturii, ce poate cuprinde: o mică livadă, arbuşti fructiferi, grădina de zarzavat, plante tehnice, medicinale şi melifere, plante decorative sau chiar o minicolecţie dendrologică sau floricolă.

Din sortimentul de specii folosite în aceste spaţii verzi se exclud cele cu ghimpi, cele cu frunze, flori, fructe sau seminţe, care murdăresc, care au gust neplăcut sau care sunt iritante sau otrăvitoare.

Normele indicate pentru un copil sunt de 20 m2 pentru copii mai mici de 3 ani (creşe şi cămine) şi de 25 m2 pentru copii de 3-6 ani. În şcoli se recomandă o normă de 5 m2 spaţiu verde şi de 1,5 m2 de teren sportiv, pentru fiecare elev.

6.13. Spaţiile verzi din incinta întreprinderilor De cele mai multe ori întreprinderile dispun de zone largi în care se pot amenaja spaţii verzi, ce au rolul de a estompa caracterul inestetic al clădirilor sau instalaţiilor, de a diminua poluarea fonică, fizică şi chimică specifică diferitelor întreprinderi şi de a crea un cadru cât mai plăcut pentru salariaţi. Amenajarea acestor spaţii verzi urmăreşte realizarea unui ansamblu unitar, funcţional şi estetic.

Componenta cea mai importantă, cu cel mai mare impact peisagistic, este vegetaţia lemnoasă, care va fi dispusă pe întreg teritoriul, iar acolo unde spaţiul permite suprafeţele cu vegetaţie lemnoasă vor fi cât mai mari şi cât mai compacte. Parterele cu flori şi peluzele de gazon, în alternanţă cu diferite grupuri de arbori şi arbuşti, vor mărgini aleile pietonale şi vor fi dispuse cu precădere în zonele intens frecventate, respectiv cea a intrărilor, birourilor, sau a celor rezervate pauzelor.

Căile de acces auto vor fi mărginite de arbori, cu excepţia intersecţiilor, unde vor lipsi sau vor fi înlocuiţi cu arbuşti de talie mică, pentru mărirea gradului de vizibilitate.

Speciile folosite vor avea coroana îngustă şi înaltă pentru a nu stânjeni deplasarea vehiculelor cu gabarit mare. Speciile cu coroană largă vor fi dispuse în zonele largi necondiţionate de prezenţa drumurilor de incintă.

Speciile floricole se vor alege în funcţie de specificul proceselor de muncă, luându-se în calcul influenţa psihică mai ales a cromaticii acestora. Astfel, în întreprinderile cu procese monotone se folosesc specii cu flori de culori vii, diferite, cu rol stimulator, iar pentru întreprinderile cu medii zgomotoase care obosesc nervii sau medii cu diferite radiaţii luminoase care irită ochii, se vor folosi plante cu flori ce au culori reci, pasive cu rol calmant.

De asemenea, se amenajează şi locuri pentru pauza de masă şi odihnă, având ca dotări mese, bănci, coşuri de gunoi şi cişmea cu apă potabilă. Aceste zone vor fi prevăzute cu peluze de gazon, rabate de flori, grupuri de arbuşti dar şi de arbori care vor umbri parţial mesele şi băncile.

6.14. Spaţiile verzi din incinta spitalelor, sanatoriilor şi staţiunilor Pentru a-şi putea îndeplini cât mai bine rolul pe care-l au, aceste categorii de instituţii trebuie să dispună de un ambient cât mai curat şi mai sănătos. Aceste spaţii verzi trebuie să asigure condiţii prielnice de recuperare şi refacere a sănătăţii diferitelor categorii de bolnavi.

Soluţiile de amenajare vor folosi compoziţii simple, cu forme şi spaţii plăcute şi confortabile, cu specii floricole având culori liniştitoare, calmante, precum şi obiecte din materiale calde, familiare.

Normele recomandate sunt de 70 m2/bolnav pentru spitalele urbane şi de 150 2 m /bolnav pentru sanatorii sau staţiuni balneoclimaterice, ce sunt dispuse de regulă în afara localităţilor.

Vegetaţia lemnoasă deţine un procent important din suprafaţa spaţiului verde, având un rol important în micşorarea vitezei vântului, atenuarea zgomotului de la eventualele surse din jur, purificarea aerului, separarea incintei faţă de vecinătăţile incompatibile, delimitarea şi mascarea sectoarelor administrative, separarea diferitelor amenajări precum parcări, drumuri interioare de acces auto etc. Cu ajutorul vegetaţiei lemnoase sau a diferitelor chioşcuri, treiaje sau pergole acoperite cu liane se realizează zone umbrite, necesare bolnavilor, dispuse în alternanţă cu zonele însorite. În funcţie de destinaţia instituţiilor respective, de afecţiunile care se tratează în cadrul acestora, spaţiile verzi aferente vor avea un specific propriu.

Pentru sanatoriile cardiologice se va folosi genul liniştit al peisajului. Aleile vor fi cât mai orizontale sau vor avea o înclinare mică, favorabilă plimbărilor de fortificare a inimi. Pe suprafaţa spaţiului verde se vor afla chioşcuri pentru odihnă, acoperite cu plante agăţătoare, se vor amenaja poieni umbrite sau semiumbrite prevăzute cu hamacuri sau şezlonguri. Nelipsite vor fi şi suprafeţele mari acoperite cu gazon precum şi parterele cu flori, ce au efect liniştitor. În cazul instituţiilor curative pentru bolnavii de plămâni se foloseşte genul romantic. Astfel, se amenajează zone sau colţuri liniştite în mijlocul unor grupuri de arbori, de arbuşti sau astfel de spaţii înconjurate de treiaje cu plante căţărătoare. Se recomandă folosirea de arbori şi arbuşti ce degajă uleiuri eterice, a plantelor cu flori mirositoare sau a plantelor aromatice, cantonate în special în zonele de odihnă pasivă (bănci, chioşcuri). Potecile şi aleile vor avea pante uşoare şi vor fi parţial umbrite.

Pentru instituţiile în care sunt trataţi bolnavii ce suferă de surmenaj sau de oboseală se amenajează locuri de odihnă cu vederi panoramice, cu oglinzi de apă ce au efect odihnitor şi relaxant, precum şi pergole cu viţă de vie, glicină sau trandafiri.

Parterele cu flori cu nuanţe reci, pasive au un efect psihologic important asupra pacienţilor, influenţând benefic recuperarea acestora. De asemenea, se recomandă realizarea de terenuri umbrite sau însorite pentru gimnastică sau sporturi uşoare, bazin de înot cu plajă însorită sau semiumbrită, cu bănci şi şezlonguri. Dacă spaţiul permite, se pot amenaja voliere cu păsări decorative sau cu păsări cântătoare.

6.15. Spaţiile verzi din incinta cimitirelor Adesea, datorită lipsei de spaţiu, numeroase cimitire au amenajări peisagistice sumare, reduse doar la aliniamente de arbori, dispuse în lungul aleilor principale, sau în jurul edificiului central, constituit din biserică, capelă sau un monument memorial.

Cimitirele mari, centrale, prezintă şi o zonă, bine delimitată, numită „cimitirul eroilor”, care are ca dominantă un monument dedicat ostaşilor români sau de alte naţionalităţi, diverşilor eroi ce au murit pentru o anumită cauză. În această zonă sunt prezente partere de flori sau chiar diferite aranjamente floristice mai rafinate.

Planul de sistematizare al unui cimitir este bine organizat, de regulă fiind conceput în manieră geometrică, cu alei şi căi de acces paralele, subordonate faţă de intrarea principală sau de edificiul cel mai important din incintă. Astfel, de la intrarea principală sau de la biserică, pornesc mai multe alei rectilinii, sau în sens radial, flancate de plantaţii sobre, sub formă se aliniamente de arbori sau arbuşti, sau chiar garduri vii, din specii sempervirescente. Frecvent pentru aceste plantaţii sunt folosite specii de tuia, chiparoşi, cimişir, tisă, molid, brad, dar şi specii de foioase precum: tei, castani porceşti, paltini, arţar american.

Perimetrul se recomandă să fie împrejmuit cu un gard viu, din specii sempervirescente, şi eventual cu un aliniament de arbori de mărimea a III-a.

Vegetaţia lemnoasă dintre locurile de veci este constituită din arbuşti, arborii fiind evitaţi, datorită acţiunii nefavorabile a rădăcinilor acestora pe parcursul creşterii. Ca specii lemnoase frecvent folosite, în afară de cele amintite, sunt: trandafirii, în special cei urcători şi cei din grupa Polianta, caprifoiul (Lonicera japonica), iedera (Hedera helix), saschiul (Vinca minor). Alături de acestea sunt folosite şi numeroase specii de plante floricole perene rustice, ce nu necesită condiţii deosebite de cultură şi îngrijire (Iris sp, Lupinus sp, Narcissus sp., Paeonia sp, Aster sp., Sedum sp., Sempervivum sp, Chrysanthemum sp., Convallaria majalis etc.).

6.16. Spaţiile verzi cu profil specializat 6.16.1. Grădinile botanice Reprezintă teritorii de diferite mărimi, situate în intravilan sau în extravilan, care adăpostesc colecţii de plante realizate în principal în scop ştiinţific, dar şi culturaleducativ, de recreare, sanitar şi decorativ. Aici sunt reunite atât elemente ale florei autohtone cât şi ale florei exotice, din cele mai îndepărtate colţuri ale Lumii.

Realizarea acestor colecţii de plante serveşte: la cunoaşterea florei autohtone şi a celei din alte regiuni, la aclimatizarea diferitelor specii în vederea introducerii în cultură, la instruirea cultural-educativă a populaţiei sau la constituirea unui cadru plăcut pentru recrearea şi odihna publicului larg.

Conceperea şi realizarea grădinilor botanice sunt realizate astfel încât funcţia ştiinţifică să se îmbine cu cea educativă, sanitară, de recreare şi decorativă.

Pentru realizarea de microstaţiuni cât mai diferite, corespunzătoare diverselor specii de plante sau pentru crearea diferitelor ambianţe care să sugereze medii naturale sau scene de peisaj specifice, terenul pe care se realizează o grădină botanică trebuie să aibă un microrelief cât mai variat, cu multe denivelări, şi obligatoriu cel puţin un curs de apă. În cazul în care terenul nu este prea frământat, se execută lucrări de excavare, de taluzare sau de înălţare a unor zone, pentru realizarea acestor denivelări. Microrelieful, utilităţile şi căile de acces, influenţează organizarea grădinii botanice pe sectoare.

Amplasarea unei grădini botanice se va realiza în aşa fel încât să fie cât mai departe de zonele industriale sau de alte elemente indezirabile (groapă de gunoi, halde, surse de zgomot puternic). Accesul vizitatorilor trebuie să fie comod, să poată fi realizat pe jos, sau dacă distanţa faţă de centrul populat este mai mare, să existe mijloace de transport în comun.

Sistemul de drumuri, alei şi poteci trebuie să asigure vizitatorului accesul în toate zonele şi parcurgerea unor trasee variate, fără ca acesta să treacă de prea multe ori prin acelaşi loc. În acest sens este obligatorie poziţionarea de panouri explicative, mai ales la intrarea principală sau şi la intrările secundare, dar şi în punctele cheie, de maximă circulaţie, fiecare panou având o hartă clară cu sectoarele şi construcţiile prezente aici, precum şi cu poziţia în care se află vizitatorul în acel moment.

Orice grădină botanică trebuie să aibă o sistematizare judicioasă a teritoriului, înfiinţându-se în acest scop diferite sectoare, amenajate după diferite criterii: după zonele geografice ale ţării sau ale Globului, după considerente ştiinţifice (taxonomice), după importanţa decorativă, alimentară, industrială sau medicinală a plantelor, după concepţiile

şi modalităţile de realizare a grădinilor unei epoci sau a unei culturi (tipuri de grădini) etc.

Ca sectoare, întâlnite cel mai des în sistematizarea unei grădini botanice, se evidenţiază: sectorul plantelor decorative, rozariu-ul, sectorul florei diferitelor zone geografice, sectorul plantelor spontane folositoare, sectorul plantelor de cultură, sectorul sistematic, sectorul plantelor acvatice, grădina japoneză, serele, sectorul administrativ.

Sectorul plantelor decorative este situat fie la intrarea principală, fie în faţa clădirilor importante (birouri, muzeu, ierbar), fie se desfăşoară între cele două elemente.

Aici sunt cultivate speciile de plante cu cel mai mare efect decorativ, sub formă de aranjamente florale minuţios concepute precum şi arbuşti floriferi sau sempervirescenţi, sau arbori cu efect decorativ deosebit. Realizarea plantaţiilor floricole, în acest sector, ţine cont de asigurarea continuităţi înfloririi, folosindu-se succesiv specii cu înflorire prevernală, vernală, estivală sau autumnală.

Rozariu-ul, rozariul sau sectorul trandafirilor este realizat după principii sistematice, existând în cadrul acestuia diferite compartimente precum: compartimentul trandafirilor sălbatici sau de peisaj, numit şi colecţia botanică, în care se găsesc speciile spontane ale genului Rosa, şi compartimente ale diferitelor grupe de soiuri (nobili, englezeşti, urcători, Polianta, de parc, hibrizi Polianta, hibrizi floribunda etc.). Ca soluţii de amenajare se adoptă o compoziţie geometrică, arhitecturală, ce favorizează dispunerea sistematizată a soiurilor de trandafiri, folosindu-se diferite dotări specifice grupelor de soiuri: spaliere, pergole, treiaje, diverse suporturi sau chiar ziduri. Ansamblul peisagistic al rozariului este realizat cu ajutorul arborilor şi arbuştilor, ce întră în componenţa fundalurilor şi încadrărilor, ce au drept scop evidenţierea cromaticii sau habitusului diferitelor soiuri. Pentru realizarea unei diversităţi texturale sau cromatice chiar în interiorul colecţiei de trandafiri, sunt frecvent utilizaţi arbuştii sempervirescenţi de talie mică sau chiar mici grupuri de conifere. Acest sector prezintă un maxim de interes începând cu sfârşitul lunii mai şi până în octombrie. În sectorul florei României sunt prezentate plante specifice diferitelor regiuni, forme de relief sau a celor mai importante unităţi de vegetaţie. Acest sector prezintă cel mai variat microrelief, şi implicit expoziţii foarte diferite, pentru a face posibilă dispunerea firească a speciilor, mai ales în ceea ce priveşte altitudinea. În sectorul florei Globului, sunt reunite speciile dintr-un anumit continent sau o anumită regiune (flora mediteraneană, flora Asiei etc.). Pe lângă marea majoritate a speciilor exotice plantate care rezistă la condiţiile climatice locale, pot fi cultivate şi specii sensibile la frig, dar în containere, vara îngropate în sol, la exterior, şi iarna protejate în spaţii adăpostite, respectiv în sere încălzite sau semiîncălzite.

Sectorul plantelor spontane folositoare, evidenţiază specii vegetale valoroase din ţara noastră, ce au diverse întrebuinţări. Aici sunt puse în atenţia publicului plante, care în mod normal rămân neobservate în natură de către oameni.

Sectorul plantelor de cultură, grupează specii de plante cultivate ce au întrebuinţări în diferite ramuri ale activităţii umane. Aici se regăsesc plante alimentare (cereale, leguminoase, plante aromatice, rădăcinoase), melifere, tehnice, medicinale etc.

Acest sector este destinat în principal lecţiilor în natură organizate de cadrele didactice din şcoli, licee sau a alte unităţi de învăţământ, dar şi publicului larg. Fiecare plantă sau grup de plante prezintă panouri cu explicaţii cu privire la calităţile şi întrebuinţările specifice. În sectorul sistematic sunt reunite specii dintre cele mai diferite, aranjate în funcţie de taxonomia regnului vegetal, de la cele inferioare, cu o organizare mai simplă (de obicei de la muşchi şi ferigi), până la cele superioare (ultimele fiind

monocotiledonatele). Acest sector este destinat cu precădere specialiştilor sau elevilor şi studenţilor ce învaţă în unităţi cu profil biologic.

Sectorul plantelor acvatice se prezintă sub forma unui bazin sau complex de bazine, în care sunt create condiţii cât mai propice dezvoltării speciilor proprii mediului mlăştinos sau acvatic.

Grădina japoneză, este un sector aproape nelipsit din orice grădină botanică, amenajările de aici fiind realizate în maniera stilului sino-japonez, fiind folosite specii lemnoase din Extremul Orient, ambianţa fiind puternic marcată de elemente de arhitectură proprii acestor culturi: pavilion de servit ceaiul, lanterne de piatră, poartă torrii, pod arcuit din piatră, pasul chinezesc din dale de piatră, eventual un mic templu şi nelipsitul bazin cu lotuşi şi peşti decorativi.

Complexul de sere, este dispus de regulă, în apropierea intrării principale, şi adăposteşte colecţii de plante exotice: tropicale, subtropicale, mediteraneene, sau din alte regiuni calde ale Globului. Acest complex prezintă sere de dimensiuni diferite în funcţie de dimensiunile speciilor găzduite, acestea fiind grupate după cerinţele ecologice.

Astfel, se deosebesc: sera palmarium, sera cactuşilor şi a plantelor suculente din regiunile deşertice, sera orhideelor şi a plantelor epifite, sera plantelor din regiune mediteraneană, sera azaleelor şi cameliilor, sera plantelor acvatice tropicale, sera înmulţitor, sera colecţiilor, sera rezervată expoziţiilor florale.

Acest sector prezintă un interes ridicat în special iarna, când multe din speciile vegetale tropicale înfloresc şi când celelalte sectoare (exterioare) nu mai au atractivitatea din timpul primăverii, verii sau toamnei.

Prin structura, prin soluţiile de amenajare adoptate, prin universul vegetal pe care îl reunesc cu scopul de a-l oferi vizitatorilor sub forma diferitelor „spectacole de formă şi culoare”, grădinile botanice îmbină funcţia de conservare a diferitelor specii vegetale (rare sau periclitate), cu cea de educare a publicul şi de cultivarea acestuia pentru frumos, cu cea de recrearea a populaţiei şi nu în ultimul rând cu funcţia decorativă.

6.16.2. Parcurile şi grădinile dendrologice Parcurile dendrologice (arboretumuri) şi grădinile dendrologice reprezintă colecţii de specii lemnoase (arbori, arbuşti şi liane) realizate în scop ştiinţific, didactic, decorativ şi recreativ. Suprafaţa acestor colecţii variază de la câteva hectare la câteva zeci de hectare, şi prezintă un microrelief variabil pentru realizarea de microstaţiuni cât mai diferite necesare aclimatizării şi cultivării numeroaselor specii lemnoase autohtone şi exotice. Cursurile şi suprafeţele de apă constituie elemente importante în realizarea de staţiuni de luncă sau a unor peisaje deosebite.

Aceste colecţii dendrologice constituie locul unde se realizează primele încercări de aclimatizare a speciilor forestiere de interes forestier, ornamental, industrial sau alimentar.

Vegetaţia forestieră spontană, ce a constituit nucleul înfiinţării colecţiei, ocupă procente importante şi conferă nota generală a arboretumului. Sistematizarea colecţiei implică realizarea diferitelor sectoare, ce grupează speciile forestiere în funcţie de condiţiile ecologice pe care le reclamă, sau mai rar, după zona geografică de provenienţă.

Ca sectoare specifice se pot aminti: vegetaţie iniţială, pădure de răşinoase, pădure de foioase, pădure mixtă, colecţie de trandafiri, pepinieră, pajişti, clădiri administrative, uneori chiar un miniparc zoologic.

De regulă, soluţiile amenajistice adoptate sunt în maniera stilului peisager, fiind condiţionate de existenţa vegetaţiei iniţiale şi de microrelieful teritoriului.

Dintre cele mai importante parcuri şi grădini dendrologice din ţara noastră, în ceea ce priveşte frumuseţea, vechimea şi mărimea colecţiilor, pot fi amintite: - arboretumul Simeria (jud. Hunedoara), înfiinţat la începutul sec. al XVIII-lea, având o suprafaţă de 70 ha; - arboretumul Hemeiuş (jud. Bacău), înfiinţat în 1880, având o suprafaţă de 48,5 ha; - arboretumul Dofteana (jud. Bacău), înfiinţat în 1908, cu o suprafaţă de 34 ha; - arboretumul Bazoş (jud. Timiş), înfiinţat în 1909, cu o suprafaţă de 60 ha; - grădina dendrologică Macea (jud. Arad), înfiinţată la începutul sec. al XX-lea, cu o suprafaţă de 20,5 ha;

6.16.3. Grădinile şi parcurile zoologice Acestea reprezintă teritorii, de recomandat cât mai largi, care adăpostesc colecţii de animale din diverse regiuni ale Lumii, având în acest sens îngrădiri, clădiri şi instalaţii special realizate acestui scop.

Noile norme de creştere şi îngrijire a animalelor sălbatice în grădinile zoologice, interzic ţinerea acestora în condiţiile improprii ale spaţiilor mici, strâmte, de tipul cuştilor cu gratii, şi reclamă obligativitatea creării de spaţii largi, de tip „microbiotop sau minihabitat”, în care să fie redat cât mai fidel a unui colţ din mediul natural al speciei respective (grote, bazine, curs de apă, stâncării, vegetaţie specifică) şi la care separarea faţă de vizitatori să se realizeze prin diferenţe de nivel sau şanţuri cu apă. În cazul păsărilor zburătoare, este necesară construirea de voliere largi, care să permită o oarecare mişcare de zbor acestora.

Scopul acestor grădini sau parcuri zoologice este multiplu: educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor oamenilor de orice vârstă, satisfacerea curiozităţii oamenilor cu privire la lumea animală, aclimatizarea unor animale exotice importante din punct de vedere economic, păstrarea unor exemplare vii ale unor specii periclitate în încercarea de înmulţire în captivitate a acestora, realizarea de către biologi a observaţiilor cu privire la biologia şi comportamentul unor specii.

Pe ansamblu, vegetaţia lemnoasă şi ierboasă, trebuie să ocupe suprafeţe importante, pentru a completa ambientul, a masca zidurile inestetice, construcţiile sau zonele administrative ce servesc la îngrijirea animalelor şi întreţinerea instalaţiilor respective. Multe spaţii destinate animalelor sunt prevăzute în mod obligatoriu cu diferite plantaţii de arbori, arbuşti sau liane pentru crearea unui mediu cât mai natural speciei respective, pentru asigurarea umbrei pe timp de vară, pentru mărirea valorii estetice a acestor spaţii, pentru mascarea adăposturilor şi refugiilor unor specii de animale.

Delimitările şi separarea între diferite sectoare se realizează prin plantaţii masive de arbori şi arbuşti, perdele sau garduri mascate cu liane.

Amplasarea colecţiilor de animale se recomandă să se realizeze în afara perimetrului construibil, de preferabil într-un masiv forestier şi în apropierea unei ape curgătoare, care va fi folosită atât ca sursă de apă, cât şi pentru amenajările specifice faunei acvatice. Vecinătăţile nu trebuie să fie indezirabile, să nu existe zone industriale, gropi de gunoi, sau instalaţii cu influenţe nocive asupra faunei adăpostite.

Distanţa faţă de localitate nu trebuie să fie prea mică, pentru ca eventualele mirosuri urâte sau zgomotele produse de unele animale, să nu deranjeze populaţia din marginea centrului populat. De asemenea, distanţa nu trebuie să fie prea mare, pentru a nu constitui un impediment în vizitarea acesteia, pentru vizitatorii ce aleg accesul pe jos, prin plimbare. Accesul trebuie să fie posibil şi cu ajutorul mijloacelor de transport public, care asigură accesul unui segment important de vizitatori.

Numărul şi tipurile de sectoare ale unei grădini zoologice variază în funcţie de mărimea teritoriului, de numărul de specii, de amenajările respective. Fiecare sector va cuprinde spaţii ce adăpostesc animale înrudite (ierbivore mari, ierbivore mici, carnivore mici, galinacee etc.) sau animale din acelaşi tip de habitat (de baltă, alpin şi subalpin etc.). Suprafaţa unui sector se corelează cu talia şi numărul maxim al animalelor ce se urmăreşte a fi găzduite. Spaţiile rezervate animalelor vor fi prevăzute cu vegetaţie, în special forestieră, cât mai apropiată de regiunile de origine ale animalelor. În ceea ce priveşte sectoarele ce se pot realiza, pot fi amintite: - sectorul reptilelor, constituit dintr-o clădire, în care sunt amenajate vivarii unde sunt reproduse condiţiile de temperatură, umiditate, iluminare şi chiar vegetaţia caracteristică mediilor diferitelor specii de: broaşte ţestoase, şopârle, iguane, cameleoni, şerpi sau crocodili; - sectorul galinaceelor şi columbidelor, ce cuprinde voliere cu fazani, găini de ornament, păuni, bibilici, porumbei sălbatici sau de ornament, turturele; - sectorul păsărilor răpitoare, cu voliere pentru răpitoare de zi precum: vulturi, uli, şoimi, şi pentru răpitoarele de noapte, cum sunt bufniţe, cucuvele, ciufi; - sectorul păsărilor de baltă, fie cu voliere foarte mari, pentru speciile sălbatice care nu pot părăsi incinta (berze, stârci, cormorani, mici palmipede, pescăruşi etc.) sau spaţii deschise, libere, cu luciu de apă şi vegetaţie specifică, pentru speciile care nu pot părăsi locul, datorită fie dimensiunilor mari (necesită un spaţiu foarte mare pentru decolare) fie faptului că sunt semiîmblânzite, precum lebedele, pelicanii, gâştele, unele specii de raţe.

- sectorul struţilor, prevăzut cu ţarcuri largi descoperite, pentru sezonul cald, şi padocuri acoperite, pentru sezonul rece; - sectorul păsărilor tropicale sensibile, reprezentat printr-o clădire şi chiar unele sere, cu voliere şi vegetaţie, pentru menţinerea în condiţii controlate de temperatură şi umiditate a diferitelor specii de păsări exotice precum: papagali, canari, cinteze, mierle, grauri etc.; - sectorul felinelor mari, cu zone largi amenajate pentru tigri, lei, pantere, pume, gheparzi etc., despărţite de vizitatori prin canale cu apă şi diferenţă de nivel; - sectorul felinelor şi carnivorelor mici, ce adăpostesc pisici sălbatice, râşi, vulpi, lupi, câini dingo, jderi etc.; - sectorul urşilor, cu microbiotopuri amenajate cu grotă, bazin, stânci, trunchiuri de arbori, pentru diferite specii de urşi; - sectorul marilor ierbivore, în care sunt găzduiţi: elefanţi, dromaderi, girafele, bivoli, zimbrii etc.: - sectorul cervidelor şi cabalinelor, în care sunt amenajate ţarcuri largi cu vegetaţie ierboasă şi lemnoasă, care să permită o mare libertate de mişcare exemplarelor de cerb carpatin, cerb lopătar, elan, ren, căprior, cai sălbatici, zebre, asini etc.; - sectorul rezervat pentru antilope, caprine, ovine, lama şi alpaca; - sectorul primatelor, ce cuprind atât spaţii adăpostite şi încălzite, pentru ţinerea acestora în sezonul hibernal, cât şi spaţii largi, în aer liber, pentru sezonul estival;

Pe lângă aceste dotări în care vizitatorul vede animalele vii, în mişcare, pot exista în incintă şi muzee, având colecţii şi expoziţii de anatomie comparată, de zoologie, de entomologie etc.

Aleile se dimensionează în funcţie de fluxul maxim de vizitatori, pentru evitarea aglomeraţiei în zonele intens solicitate, iar traseele indicate trebuie să permită publicului vizionarea exponatelor într-o succesiune logică, fără prea multe suprapuneri sau încrucişări. În zona intrării principale, şi nu numai, se vor prevede spaţii largi, care să permită realizarea de amenajări peisagistice corespunzătoare creării unei ambianţe cât mai plăcute pentru vizitatori. Amenajările necesare odihnei (băncile) vor fi prezente în toate sectoarele. În toate zonele parcului trebuie să primeze spaţiile verzi, acestea fiind cele care contribuie în cea mai mare măsură la frumuseţea unei grădini zoologice, indiferent de amenajările realizate şi speciile găzduite aici.

Zona perimetrală se recomandă să dispună de o centură verde, formată din plantaţii forestiere, cu rol principal de protecţie împotriva vânturilor dominante, a eventualelor surse de poluare, de atenuare a zgomotelor spre incinta şi dinspre incinta grădinii, de purificare a aerului etc.

Chioşcurile cu alimente şi răcoritoare se dispun pe tot teritoriul, având produse care să nu dăuneze animalelor, deoarece mulţi vizitatori pentru a atrage animalele sunt tentaţi să ofere mâncare acestora.

6.17. Păduri de recreare Pădurile de recreare sunt situate în afara perimetrului construibil, dar în raza de deservire a localităţii, şi sunt reprezentate prin masive forestiere mai mari de 100 ha, în care sunt realizate diferite amenajări şi instalaţii necesare recreării locuitorilor.

Amenajările şi transformările realizate în cadrul acestor păduri se fac cu intervenţii minime asupra elementelor naturale, evitându-se degradarea cadrului natural sau eventualele discrepanţe între acesta şi diferite construcţii. În funcţie de activităţile ce urmează a se desfăşura în cadrul acestor păduri de recreare, şi amenajările pot fi de maniere şi complexităţi diferite, fapt ce se răsfrânge şi asupra titulaturii acestor păduri. Astfel, se deosebesc: parcul forestier, pădurea-parc sau parcul-pădure, şi pădurea de recreare sau pădure de agrement.

Pădurea-parc (parcul forestier, parcul-pădure) este situată în imediata vecinătate a perimetrului construibil, este constituită dintr-o zonă forestieră intens frecventată de locuitorii oraşului, datorită unui obiectiv interesant sau pitoresc, precum: un lac, un curs de apă, un sit istoric (ruinele unei cetăţi), un punct de belvedere asupra oraşului.

Frecventarea acestei păduri de către locuitori, are maximul la sfârşitul săptămânii sau în zilele naţionale de sărbătoare. Aceasta prezintă o reţea de drumuri rustice, poteci şi alei de plimbare, care să nu depăşească 4%. În unele porţiuni ale pădurii-parc, mediul este parţial artificializat prin realizarea de alei pietonale, acoperite cu pietre, nisip sau alte materiale locale, a unor peluze întinse de gazon, prin realizarea de grupuri sau a diferitelor compoziţii cu arbori şi arbuşti ornamentali, sau a aranjamentelor florale. Alte amenajări, pot cuprinde chioşcuri pentru odihnă, suprafeţe pentru diferite sporturi sau activităţi, fântâni, cişmele cu apă potabilă, toalete ecologice. În unele situaţii poate fi realizat şi un miniparc zoologic, care să găzduiască specii locale de importanţă cinegetică.

Capacitatea optimă de primire se recomandă să nu depăşească 30-70 locuitori/ha, în caz contrar mediul forestier înregistrând o puternică degradare. Distanţa la care se recomandă a fi situate pădurile-parc faţă de centrul populat este de 0-20 km.

Pădurea de recreare, numită impropriu pădure de agrement, cuprinde pe lângă masivele forestiere respective şi diferite locuri de agrement, situate pe malul unui lac, a unui râu, în unele zone de interes curativ, balnear (izvoare minerale, izvoare termale etc.), sau de interes turistic.

Printre dotările şi complexele de agrement frecvent întâlnite aici, pot fi ştrandurile şi campingurile. Distanţa la care sunt situate pădurile de agrement faţă de oraşe se situează în intervalul 6-50 Km. Indiferent de specificul pădurilor de recreare, de nomenclatura adoptată sau de obiectivele de interes aferente acestora, se recomandă delimitarea următoarelor zone: zona de primire şi odihnă, zona pentru plimbare şi zona de regenerare a arboretelor.

Norma recomandată pentru fiecare 1000 de locuitori, la aceste păduri se recomandă să fie de 18 ha în cazul municipiilor şi reşedinţelor de judeţ, şi de 12 ha pentru celelalte oraşe.

6.17.1. Criterii privind alegerea teritoriilor destinate recreării La alegerea teritoriilor în vederea amenajării în scopuri recreative, se preferă zonele cu vegetaţie forestieră, dar chiar şi în cazul celor fără această vegetaţie se pot realiza plantaţii care în timp îşi vor exercita funcţiile specifice. De asemenea, se iau în considerare şi posibilităţile realizării de amenajări pentru practicarea diferitelor activităţi cât şi costurile minime pentru investiţiile ce trebuie realizate în acest scop. Ca obiective de interes pentru publicul larg pot fi amenajate: pârtii pentru sporturi de iarnă, terenuri de tenis sau de fotbal, lac folosit pentru bărci vara şi pentru patinaj iarna, piste pentru biciclete sau pentru role etc.

Amenajările de tipul campingurilor, picnicurilor sau zonelor pentru plimbări, reclamă obligatoriu existenţa vegetaţiei lemnoase, iar cele de tipul hipodromurilor sau stadioanelor necesită terenuri plane, lipsite de vegetaţia forestieră. Distanţa la care se realizează aceste amenajări trebuie stabilită astfel încât timpul de transport cu mijloacele de transport în comun să fie de 1,5-2 ore, iar accesul să fie cât mai uşor şi comod.

Un rol important în alegerea locului pentru aceste obiective îl au şi factorii fizici: configuraţia şi înclinarea terenului, expoziţia, poziţia pe versant, topoclimatul, solul, hidrografia şi environnement-ul.

Configuraţia şi înclinarea terenului determină în cea mai mare măsură tipurile de amenajări şi costurile pentru construcţia acestora. Astfel, cu cât terenul este mai înclinat, costurile investiţiilor pentru amenajări vor fi mai mari, respectiv: fundaţii mai profunde pentru clădiri, ziduri de sprijin sau alte sisteme pentru prevenirea alunecărilor de teren, căi de acces cu trasee mai lungi. Aceste terenuri sunt ideale pentru pârtiile de schi, telescaune, telecabine, puncte de belvedere etc.

Cu cât terenul are o pantă mai mică cu atât amenajările vor necesita investiţii mai mici, aceste terenuri fiind indicate pentru campinguri, tabere şcolare, zone de picnic, terenuri sportive etc.

Unele elemente naturale precum mlaştinile, stâncile, falezele sau malurile abrupte, zonele nisipoase, pot constitui inconveniente pentru amenajarea zonei respective sau dimpotrivă chiar atracţii pentru publicul larg.

Expoziţia terenului influenţează mersul diurn al temperaturilor locale, astfel terenurile cu expoziţie sudică sunt mai însorite şi înregistrează temperaturi mai mari decât zonele cu altă expoziţie. Aceste expoziţii sunt ideale pentru amenajarea ştrandurilor, plajelor etc. Tot pentru aceste tipuri de instalaţii sunt favorabile şi zonele cu orientare vestică, care vor fi puternic însorite atât la amiază cât şi după amiază.

Terenurile cu expoziţie estică sunt însorite dimineaţa, ceea ce înseamnă că roua se va ridica mai repede iar peluzele sau alte suprafeţe se vor zvânta mai uşor, iar după amiaza aceste locuri vor fi umbrite. Astfel de locaţii sunt potrivite pentru campinguri sau tabere şcolare, în care activităţile încep frecvent dimineaţa devreme.

Orientarea nordică a unor terenuri, avantajează instalaţiile destinate practicării sporturilor de iarnă, datorită persistenţei mai îndelungate a zăpezii, sau sunt ideale pentru amenajarea punctelor de belvedere, a perspectivelor sau a teatrelor de vară, datorită faptului că direcţia razelor de soare va fi din spatele vizitatorilor.

Poziţia pe versant determină mişcările zilnice ale aerului, timpul de expunere la razele Soarelui şi mersul diurn al temperaturii. Treimea inferioară a versanţilor prezintă un drenaj slab al aerului, este mai rece şi mai umedă, mai umbrită dar este mai ferită faţă de vânt.

Porţiunea mediană (treimea mijlocie) a versantului are o bună ventilaţie a aerului, datorită brizei de munte (curenţi ascendenţi dimineaţa şi curenţi descendenţi seara), temperaturile sunt moderate, fără extreme mari, iar solul este mai puţin umed, oferind pe ansamblu cele mai bune condiţii de amenajare în scopuri recreative şi de odihnă.

Treimea superioară prezintă cele mai mari extreme, cu privire la temperatură, înregistrându-se valori mari ziua şi mici noaptea. Cu privire la mişcările aerului, această zonă este cea mai expusă vânturilor, iar solurile sunt mai uscate decât în treimile inferioare.

Temperatura este condiţionată strict cu expoziţia, gradul de expunere a teritoriului, vânt, altitudine etc., fiind preferate zonele cu amplitudini mici.

Cantitatea precipitaţiilor şi implicit umiditatea atmosferică influenţează indirect favorabilitatea anumitor zone. Acolo unde se înregistrează cantităţi mari de precipitaţii apar şi fenomene precum: vremea mohorâtă, suprafeţe umede improprii, bălţi, noroi, alunecări de teren, care produc disconfort omului ce doreşte să se recreeze. În zonele în care aceste aspecte apar frecvent, este necesară construirea diferitelor construcţii (chioşcuri, pavilioane, refugii) pentru a oferii adăpost, sau spaţii adăpostite, destinate practicării unor activităţi. Tot în acest sens, este necesară realizarea unei reţele de drenare şi eliminare a apei în exces. Zvântarea şi uscarea unor suprafeţe pot fi favorizate şi prin alegerea de terenuri expuse razelor de soare sau prin îndepărtarea vegetaţiei forestiere pe anumite zone.

La celălalt pol se situează zonele în care se înregistrează precipitaţii foarte puţine, fapt ce determină apariţia altor factori de disconfort precum: atmosfera încărcată cu particule, prezenţa prafului, temperatura aerului mai ridicată, vegetaţia are aspect veşted, plantele prezintă creşteri foarte mici, frunziş sărăcăcios, frunze prăfuite sau galbene. În acest sens, sunt necesare instalaţii de irigare a suprafeţelor îngazonate, a aranjamentelor florale sau chiar a grupurilor de arbuşti şi arbori. De asemenea, se recomandă şi crearea de suprafeţe de luciu de apă, ce au un efect benefic pentru zonele din jur.

Prezenţa şi direcţia dominantă a curenţilor de aer determină atât alegerea teritoriului destinat activităţilor de recreare cât şi amplasarea clădirilor, dotărilor sau diferitelor echipamente, fiind adaptate uneori chiar şi liniile arhitecturale ale construcţiilor. Pârtiile de schi sau de sanie sunt afectate de vânt, care prin fenomenul de

spulberare, capătă porţiuni dezgolite, ce diminuează calitatea acestora. Suprafeţele pentru patinaj se realizează în locurile cele mai ferite de curenţii de aer, deoarece în acest caz curenţii reci de aer produc disconfort sau măresc riscul apariţiei unor afecţiuni respiratorii specifice. De regulă, suprafeţele expuse vântului sunt evitate de către vizitatori.

Cabanele şi clădirile ce adăpostesc diferite dotări sau instalaţii, se recomandă să aibă intrarea principală orientată opus direcţiei dominante a vântului.

Hidrografia teritoriului, este o componentă de bază a unui teritoriu destinat recreării. O zonă lipsită de un curs de apă, de o acumulare mai mare sau mai mică, prezintă o atractivitate foarte redusă, şi din contră, un teritoriu cu numeroase astfel de elemente, sau cu o reţea hidrografică foarte bună, va avea o atractivitate sporită, dată mai ales de amenajările specifice activităţilor de înot, pescuit, plimbări cu barca sau cu hidrobicicleta, schi nautic etc.

Prezenţa unei surse de apă este necesară şi pentru activităţile cotidiene, precum realizarea igienei corporale zilnice, prepararea hranei, sau ca sursă de apă potabilă. În acest sens, apa este importantă sub aspectul calităţii, care este dată de natura sursei (izvor, pârâu, râu, iaz, lac), de modul de captare, filtrare şi transport al apei, de temperatura acesteia.

Natura vegetaţiei existente ridică sau diminuează calitatea zonei respective.

Impactul cel mai mare este dat de către vegetaţia lemnoasă arborescentă, urmată de cea arbustivă şi în cea mai mică măsură, dar nu neglijabilă, de cea ierboasă. O zonă în care sunt prezente masive forestiere întinse va avea o atractivitate ridicată comparativ cu o regiune săracă în vegetaţie lemnoasă.

Environnement-ul, situl sau vecinătăţile, condiţionează într-o măsură foarte mare calitatea unei zone destinate recreării şi fluxul de vizitatori înregistrat aici. Se recomandă ca vecinătăţile zonelor de agrement şi de recreare să nu fie indezirabile, incompatibile cu funcţiile pentru care este amenajat teritoriul respectiv, aşa cum este cazul gropilor şi platformelor de gunoi, a zonelor industriale sau a diferitelor instalaţii ce poluează fizic, chimic sau fonic zonele din jur, a fermelor de animale, a instalaţii de decantare a apelor uzate etc.

6.17.2. Sistematizarea pădurilor de recreare Sistematizarea şi amenajarea pădurilor de recreare sunt realizate în funcţie de situaţia concretă din zona respectivă, de potenţialul teritoriului. Când o pădure de recreare este echilibrată, sănătoasă şi este caracterizată printr-o mare diversitate, atunci aceasta este şi primitoare. Capacitatea de primire a unei păduri sau a unor porţiuni din cadrul acesteia, este influenţată de diferiţi factori precum: panta şi expoziţia terenului, natura solului, prezenţa şi repartiţia suprafeţelor deschise, libere (luminişuri, poieni, liziere), compoziţia şi vârsta arboretelor, regimul şi tratamentul etc.

Cu privire la panta şi expoziţia terenului, marea majoritate a vizitatorilor vor prefera zonele cu pantă mică şi cele cu expoziţii adăpostite. În zilele călduroase de vară, locurile umbrite şi răcoroase vor avea cea mai mare căutare iar în zilele friguroase de toamnă, iarnă şi primăvară vor fi preferate zonele însorite. Cei care doresc să se odihnească, să practice diferite jocuri sau activităţi de picnic, vor prefera zonele cu soluri bine drenate, aerisite, pentru instalarea păturilor sau a corturilor, respectiv zonele cu mici luminişuri sau poieni.

În ceea ce priveşte compoziţia arboretelor, publicul larg le preferă pe cele amestecate, în care varietatea formelor şi texturii trunchiurilor, a culorii frunzelor etc., dau peisajelor un pitoresc aparte. Aceste caracteristici diferă mult pe parcursul unui an, în funcţie de fenofazele speciilor respective, impresia puternică asupra publicului având-o în special coloritul de toamnă al speciilor de foioase.

Iarna se remarcă răşinoasele, mai ales atunci când sunt încărcate cu zăpadă, dar în zilele geroase cu chiciură, speciile de foioase cu ramuri subţiri capătă „haine” deosebite, ce au un efect peisagistic major. Vara aspectul diferitelor nuanţe de verde, asociat cu zgomotul frunzişului în adierea vântului conferă arboretului o estetică vizuală şi sonoră aparte, ce calmează şi relaxează vizitatorul. Pădurile de răşinoase sau cele de foioase pure au un aspect monoton, ce induce plictiseala şi pasivitatea.

Sub raportul vârstei, pădurile sub 40 de ani au o capacitate de primire nulă, indiferent de specie, datorită densităţii foarte mari de exemplare şi a elagajului inexistent, elemente ce stânjenesc sau reduc total accesul vizitatorilor în pădure. O dată cu efectuarea primelor operaţiuni culturale, care determină o scădere a densităţii, o mărire a spaţiului dintre exemplare sau dispariţia ramurilor laterale joase prin fenomenul de elagare, capacitatea de primire începe să crească. Aceasta capacitate se poate menţine până la exploatare.

Regimul şi tratamentul se adoptă pentru fiecare pădure, în funcţie de activităţile ce se urmăresc a se desfăşura. Codrul regulat vârstnic, ce are o densitate mică (200-500 buc./ha), are aspectul unei păduri falnice, şi este favorabilă pentru plimbări, datorită vizibilităţii foarte bune, ce conferă vizitatorilor siguranţă şi înlătură sentimentul rătăcirii.

Arboretele tratate în crâng au o densitate mare, fiind de nepătruns datorită numărului mare de tulpini subţiri şi lăstari, dar reprezintă zone ideale pentru hrana şi adăpostul faunei din zonă, de aceea se recomandă să se creeze şi astfel de trupuri de pădure.

Crângul compus are rezistenţa cea mai mare la acţiunile populaţiei, la agresiunile vizitatorilor, de aceea se recomandă crearea acestora în zonele intens frecventate din apropierea centrelor populate. În orice situaţie nu se va permite intrarea autovehiculelor pe o distanţă prea mare în pădure, în acest scop fiind amenajate locuri speciale de parcare. În funcţie de atitudinile şi comportamentul vizitatorilor, de motivaţiile şi aprecierile lor, s-au propus trei mari tipuri de amenajări recreative ale pădurilor cu suprafeţe mai restrânse: păduri naturale, păduri pentru plimbare şi păduri parc.

Pădurile naturale sunt acele păduri în care este păstrat integral specificul arboretului, în care ambianţa naturală sau aparent naturală este conservată, iar amenajările care se realizează vor fi foarte sumare. Printre aceste amenajări sumare se numără: potecile pentru plimbare, luminişuri pentru odihnă, construcţii şi echipamente uşoare necesare pescuitului sau vânătorii în perioadele şi la speciile permise. Aceste dotări vor fi discrete, pentru a nu fi afectat aspectul natural al pădurii.

Pădurile pentru plimbare au dotări mai numeroase şi mai elaborate, cu o reţea bine reprezentată de poteci şi locuri pentru staţionare, cu echipamente şi panouri informative pentru practicarea diferitelor exerciţii fizice, dispuse pe anumite trasee, cu luminişuri sau poieni având dotări pentru practicarea unor jocuri. Tot aici se realizează şi o reţea de căi de acces rutier, bine pusă la punct, cu locurile de parcare aferente. Se consideră că în orele cu frecvenţă maximă, densitatea să nu depăşească 50 vizitatori/ha.

Pădurile parc prezintă un grad foarte mare de artificializare şi echipamente ce le apropie de spaţiile verzi urbane.

Pădurile de recreare se sistematizează, prin împărţirea pe anumite zone, ce vor fi tratate diferit în ceea ce priveşte dotările, amenajările, obiectivele etc. Aceste zone sunt: zona de primire şi şedere, zona de plimbare şi zona de regenerare.

Zona de primire şi odihnă, numită şi zonă de primire şi şedere sau zonă forestieră de tranziţie, reprezintă cca. 15-20% din totalul masivului forestier respectiv, are un grad mai mare de artificializare şi prelucrare, fiind astfel organizată, încât să primească cât mai bine şi un număr cât mai mare de vizitatori. Această zonă este situată în imediata apropiere a drumurilor principale de acces, şi prezintă diferite construcţii, instalaţii sau echipamente. În raport cu întreaga pădure, această zonă de primire şi odihnă poate fi dispusă în centrul acesteia sau spre periferie.

Se recomandă ca în acest perimetru să existe cel puţin un curs de apă sau un luciu de apă şi să se urmărească posibilitatea creării de numeroase luminişuri, mult căutate şi apreciate de publicul larg. În situaţia în care această zonă este situată spre periferie se recomandă ca liziera masivului să fie cât mai sinuoasă, pentru crearea a cât mai multe intrânduri (alveole), ce sunt mult căutate de grupurile familiale care vin la picnic.

Aceasta este zona preferată de marele public, de cei care evadează din cotidian, pentru linişte, odihnă, aer curat, destindere şi pentru activităţi de picnic. Aici pot fi practicate şi diferite sporturi uşoare sau sporturi de masă.

De preferat ca aici, solul să fie de culoare închisă pentru a se încălzi uşor sub acţiunea razelor de soare, să fie drenat, să aibă o textură uşoară. Zonele cu soluri reci şi umede, soluri scheletice, zonele cu ţânţari sau alţi factori de disconfort, vor fi evitate de vizitatori.

Arboretele vor avea consistenţă moderată, astfel încât coronamentul să fie uşor întrerupt, acest lucru favorizând, pe de o parte instalarea unei pături erbacee continue formate în special din graminee, şi pe de altă parte desfăşurarea în condiţii favorabile a activităţilor de picnic, camping, repaus etc.

Toată această zonă va fi supravegheată şi îngrijită permanent, insistându-se în mod special asupra curăţeniei, ce trebuie să fie ireproşabilă, a tunderii regulate a pajiştilor şi peluzelor cu iarbă, a strângerii tuturor resturilor vegetale etc. Dotările prezente aici vor fi obligatoriu: puncte cu apă potabilă (fântâni, cişmele, izvoare), echipamente sanitare şi de igienă, coşuri de gunoi prevăzute cu saci menajeri, terenuri de joacă pentru copii.

Atractivitatea acestei zone se realizează prin aspectul îngrijit al tuturor elementelor prezente aici dar poate fi mărită prin punerea în evidenţă a unor arbori cu vârstă sau dimensiuni deosebite, cu forme interesante, sau prin realizarea de amestecuri de specii lemnoase cât mai variate.

Zona de plimbare, prezintă ponderea cea mai mare, de cca. 75-80% din suprafaţa pădurii şi prezintă amenajări mai modeste, cu investiţii mai reduse, păstrându-se nealterat caracterul natural al pădurii. Tocmai de acest fapt depinde interesul mare pe care-l acordă publicul acestei zone, frumuseţea naturală fiind motivul principal pentru care oamenii aleg pădurea ca loc de odihnă şi refacere.

Aici nu sunt necesare amenajări speciale, acestea limitându-se la echipamentele turistice corespunzătoare plimbării, informării turiştilor cu privire la existenţa diferitelor obiective sau puncte pentru repaus sau picnic.

Regimul şi tratamentele aplicate vor fi cele specifice tipului respectiv de pădure sau obiectivelor de producţie stabilite, recomandându-se evitarea tăierilor rase pe suprafeţe mari sau aplicarea masivă a unor fitoncide. Circulaţia auto este interzisă sau cel mult permisă la nivelul câtorva porţiuni de drumuri principale, în funcţie de reţeaua de drumuri şi de întinderea masivului.

Zona de regenerare a arboretelor sau zona de protecţie a exemplarelor juvenile, este constituită din diverse suprafeţe, dispersate în cadrul celorlalte două zone, reunind până la 5% din suprafaţa arboretului, care sunt interzise accesului publicului. Suprafeţele rezervate protecţiei stratului regenerativ pot avea mărimi de 2-3 ha şi vor fi împrejmuite şi prevăzute cu panouri explicative pentru informarea publicului larg.

Aceste suprafeţe pot fi incluse în zona de primire sau în zona de plimbare, fiind total protejate, cu scopul ca regenerarea să se realizeze în cele mai bune condiţii, fiind eliminate tasarea solului, circulaţia vizitatorilor sau eventualele pagube inerente, rezultate prin ruperea, smulgerea sau tăierea puieţilor.

6.17.3. Echipamentul pădurilor de recreare Totalitatea lucrărilor, construcţiilor şi dotărilor de infrastructură care au ca scop mărirea atractivităţii sau realizarea diferitelor facilităţi, care să permită pădurii să îndeplinească funcţiile recreative. Aceste echipamente măresc capacitatea de primire a unei păduri prin diversificarea activităţilor ce pot fi desfăşurate de vizitatori, prin creşterea accesibilităţii şi atractivităţii pădurii, prin optimizarea spaţiului în general.

Echipamentele pot fi de două tipuri: echipamente de bază, care constituie infrastructura şi care măresc atractivitatea pădurii în ansamblu, şi care sunt prezente în toate pădurile de recreare, şi echipamente specializate, întâlnite doar în anumite păduri, având un specific aparte.

Printre echipamentele de bază se numără: căile de acces şi circulaţie, locurile de parcare, echipamentele pentru destindere şi odihnă pasivă, terenurile de joc.

Căile de acces şi circulaţie Drumurile pentru plimbare sunt concepute special pentru destindere şi plimbare, au o lăţime optimă de 3,5-4 m, sunt deschise şi circulaţiei autoturismelor dar este interzis accesul autovehiculelor grele, cu excepţia transportului materialului lemnos provenit din exploatări. Densitatea optimă a acestor drumuri este de 3%, respectiv 4-10 km/100 ha.

Traseul acestor drumuri se recomandă să aibă caracter de circuit închis, şi să fie astfel realizat încât să aibă obiective atractive precum: puncte de belvedere, vestigii ale unui castel sau cetăţi, monumente, restaurant, cabană, arbori deosebiţi, formaţiuni geologice interesante etc.

Potecile sunt destinate doar plimbărilor pe jos, asigurând accesul facil al vizitatorilor fără riscul de a se rătăci, spre diferite puncte de interes din pădure.

Obligatoriu aceste poteci vor porni şi se vor sfârşi în zona de primire, de la o clădire de interes general (cabană, han, restaurant, camping), de la un drum principal sau chiar de la o parcare mai importantă. Se recomandă ca fiecare potecă sau traseu să fie marcat printrun semn, un număr sau o emblemă.

Traseele potecilor vor fi diferite, atât ca lungime şi cât şi ca itinerar, pot avea porţiuni comune, iar la începutul fiecărui traseu se va plasa un panou informativ care să furnizeze date cu privire la itinerarul general, dificultatea, lungimea şi durata necesară pentru parcurgerea acestuia.

Potecile vor avea traiectorii sinuoase, cu cât mai puţine tronsoane liniare (care sunt monotone şi plictisesc vizitatorul), cu pante domoale, nu prea lungi şi nu prea înclinate.

Aceste poteci vor trece pe lângă punctele de interes (izvoare, peşteri, puncte cu vederi panoramice, ruine, zone cu fructe de pădure etc.) şi vor avea amenajate pe cât posibil în

aceste puncte bănci, locuri de odihnă sau alte instalaţii necesare efectuării de mici popasuri sau activităţilor de picnic. În unele zone pot fi folosite pentru poteci şi porţiuni de linii parcelare (somiere) sau de exploatare scurte, pentru evitarea monotoniei traseelor rectilinii prea lungi, legate printr-o reţea de itinerarii şi poteci multiple.

Pistele pentru călărit vor avea trasee diferite faţă de potecile destinate plimbărilor pe jos, având o lăţime mai mare şi pantă cât mai mică. Pe parcursul traseului vor fi amenajate obstacole specifice hipismului, vor fi marcate şi semnalizate mai ales locurile de intersecţie cu drumurile deschise circulaţiei auto sau cu potecile pentru plimbare. De asemenea se pot realiza porţiuni paralele ale traseului pentru călărie cu trasee destinate plimbării, fiind mult apreciate de vizitatori, ce au ocazia să urmărească cursele hipo.

Locurile de parcare, parcările sau parcajele sunt dispuse în punctele cheie (cabană, camping, capătul drumului principal), şi sunt obligatorii pentru limitarea circulaţiei automobilelor în pădure şi pentru diminuarea poluării cauzată de gazele de eşapament. Parcările pot fi mari, pentru a absorbi cât mai multe autovehicule, în cazul celor situate în apropierea campingurilor, cabanelor, restaurantelor, hanurilor sau chiar la liziera pădurii, sau pot fi mici, atunci când sunt repartizate corespunzător în interiorul pădurii, de regulă sub diferite grupuri de arbori pentru a fi umbrite.

Este necesar ca parcările să fie uşor accesibile, spaţioase şi capabile să absoarbă, pe ansamblu, un număr cât mai mare de autovehicule. Aspectul şi materialele folosite nu vor contrasta cu ambientul, vor evita pe cât posibil artificialul, formele regulate şi simetriile. Amenajările acestora trebuie să evite betonul sau asfaltul, şi să se folosească materiale cu aspect natural, respectiv nisipul, pietrişul, dalele de piatră, înierbările sau alternanţa porţiunilor dalate cu cele înierbate.

După dispunere şi modul de aranjare a locurilor individuale, parcările pot fi: în ciorchine, în pinten, în deviaţie faţă de drum (paralel cu drumul) şi alveolare (ce pot găzdui grupuri mici de autovehicule).

Parcările vor fi încadrate sau se vor masca cu vegetaţie, respectiv grupuri de arbuşti, ce vor oferi protecţie şi intimitate pentru grupurile de vizitatori cantonate în vecinătăţile parcărilor.

Echipamentele pentru destindere şi odihnă pasivă sunt echipamente relativ simple, ce permit vizitatorilor o libertate totală in alegerea modului de petrecere a timpului liber.

Aici se încadrează micile terenuri necesare instalării a una sau două familii în vederea desfăşurării activităţilor specifice de picnic, terenuri ce au în componenţa lor o suprafaţă înierbată pentru instalarea cortului, masă cu scaune sau bănci, vatră din piatră pentru foc, coş de gunoi. Aceste terenuri se recomandă a fi prevăzute cu gard viu sau grupuri de arbuşti, în special pe latura vântului dominant, pentru realizarea unui oarecare adăpost dar şi pentru crearea de intimitate între grupurile ce ocupă suprafeţe învecinate.

Dimensionate la aceste spaţii vor fi prezente şi mici parcări, de 2-3 maşini, dispuse în apropiere.

Tot din această categorie de echipamente fac parte şi mici cabane sau chioşcuri dispersate, fântâni sau alte surse de apă, WC-uri ecologice, loc pentru focul de tabără, groapă sau container pentru gunoi etc.

Terenurile şi dispozitivele de joc sunt diverse, şi variază în funcţie de microrelieful specific, de amploarea investiţiilor, şi pot fi: terenuri de tenis, peluze pentru golf, miniterenuri de fotbal, diverse amenajări pentru jocul copiilor.

În categoria echipamentelor specializate intră miniparcurile de animale (miniparcuri zoo), sau parcurile cu specii de vânat autohton, cu amenajări folosite la observarea acestor specii.

Miniparcurile zoo sunt mici complexe de ţarcuri în care sunt realizate copii reduse ale biotopurilor specifice diferitelor animale, cu aspect cât mai natural, în care acestea să aibă senzaţia de libertate şi în care animalele trebuie să evolueze cât mai normal. Aceste ţarcuri vor fi împrejmuite cu gard solid din plasă de sârmă, având o înălţime corespunzătoare, pentru a nu permite evadarea exemplarelor din specia respectivă. De asemenea, parcurile vor fi prevăzute cu locuri pentru adăpat şi hrănire, cu porţi şi căi de acces pentru personalul ce deserveşte această zonă, precum şi cu observatoare sau diferite amenajări necesare acţiunilor de observare pentru publicul larg.

6.18. Arii protejate Aria protejată este o arie (zonă) terestră şi/sau marină special dedicată protecţiei şi menţinerii diversităţii biologice, a resurselor naturale şi a celor culturale asociate, având un management bazat pe instrumente legale sau alte mijloace efective (definiţie Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii - The International Union for the Conservation of Nature - IUCN) Categorii de arii protejate: Rezervaţie ştiinţifică Parc Naţional Monument al naturii Rezervaţie naturală Parc Natural Rezervaţie a biosferei Zonă umedă de importanţă internaţională Sit natural al patrimoniului universal Arie specială de conservare Arie de protecţie specială avifaunistică

6.18.1. Parcurile naţionale Parcul Naţional este o arie naturală protejată al cărui scop este protecţia si conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.

Managementul parcului naţional asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii de stabilitate ecologică, prevenirea şi excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor, incompatibilă scopului atribuit. Astfel spus, se urmăreşte ca teritoriul respectiv să fie menţinut în forma sa naturală.

Parcurile naţionale sunt teritorii relativ întinse în care: - unul sau mai multe ecosisteme nu au fost alterate de activităţile umane; - speciile vegetale şi animale, unităţile geomorfologice şi biotopurile prezintă un interes deosebit sub raport ştiinţific, educativ şi recreativ; - sunt peisaje naturale de mare frumuseţe; - se prevăd măsuri speciale pentru eliminarea exploatărilor sau a altor activităţi umane cu efecte distructive; - vizitatorii sunt admişi în condiţii deosebite, în scop ştiinţific, educativ, cultural şi recreativ.

Condiţiile care trebuie să fie îndeplinite de un parc naţional: - teritoriul trebuie să fie întins şi să aibă în cea mai mare parte din suprafaţă peisaje naturale de o mare frumuseţe, neatinse de activităţile umane; - să aibă formaţii geologice interesante, vegetaţie, floră şi faună intacte; - să facă obiectul unor măsuri speciale de protecţie, emise de stat sau de un organism instituit special în acest scop; - să fie deschis turismului organizat; - să fie interzisă vânătoarea, pescuitul şi exploatările forestiere sau de altă natură. În România este adoptată următoarea definiţie: „Parcul naţional cuprinde suprafeţe de teren şi de ape ce păstrează nemodificat cadrul natural, cu flora şi fauna sa, destinate cercetării ştiinţifice, recreării şi turismului”.

Sistematizarea unui parc naţional implică realizarea a trei zone: zona periferică (de preparc) în care sunt situate mici localităţi şi în care ecosistemele sunt mult denaturate, zona tampon ce îmbracă ultima şi cea mai importantă, zona rezervaţiilor integrale. În prezent, în ţara noastră sunt constituite următoarele parcuri naţionale: Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului - Hăşmaş, Cheile Nerei - Beuşniţa, Cozia, Domogled - Valea Cernei, Munţii Măcinului, Piatra Craiului, Retezat, Rodna, şi Semenic – Cheile Caraşului.

6.18.2. Parcurile naturale Parcul natural este un teritoriu de o frumuseţe aparte, care grupează o serie de atracţii turistice, respectiv fenomene naturale originale, elemente de etnografie si folclor, care servesc recreării populaţiei, fără a se prejudicia echilibrul natural Parcurile naturale sunt teritorii relativ întinse, remarcabile prin frumuseţea şi armonia peisajelor şi sunt constituite dintr-o natură autentic sălbatică, dar pe suprafeţe relativ mici sunt incluse şi peisaje transformate de om, sate, hanuri sau locuinţe izolate.

Biotopurile remarcabile prin floră şi faună sunt transformate în rezervaţii integrale sau conduse, beneficiind de o protecţie suplimentară.

Sistematizarea parcurilor naturale implică crearea următoarelor zone: - zona exterioară, în care se urmăreşte conservarea aspectului tipic al regiunii, construcţiile (case, hoteluri, vile, cabane) trebuie să se supună unor reguli estetice proprii, specifice, conforme cu peisajul; activităţile agricole sau cele pastorale se desfăşoară normal; se pot desfăşura activităţi artizanale sau ale industriei mici dar care să nu dăuneze mediului; activităţile de turism vor fi bine organizate; se recomandă să existe o infrastructură bine pusă la punct de capacităţi de cazare, drumuri, muzee cu specific local, expoziţii.

- zona de calm şi linişte cuprinde păduri amenajate normal pentru producţia de lemn şi pentru turism; autovehiculele circulă doar pe anumite drumuri bine precizate; - zona protejată este teritoriul ce cuprinde rezervaţii naturale integrale sau conduse, în care scopul principal este cel de a conserva şi proteja biotopurile cu toate componentele sale; potecile vor fi bine marcate pentru turişti; se evită degradarea mediului prin orice mijloc. În ţara noastră sunt constituite în prezent, ca parcuri naturale, următoarele: Apuseni, Balta Mică a Brăilei, Bucegi, Grădişte Muncelului – Cioclovina, Porţile de Fier, Vânători – Neamţ.

6.18.3. Rezervaţiile Rezervaţiile sunt teritorii judicios delimitate, de importanţă deosebită din punct de vedere al formaţiunilor geologice, solului, vegetaţiei sau faunei.

Nomenclatura din ţara noastră, conform Legii nr. 9/1973, clasifică ariile protejate în 6 categorii: parcuri naţionale, parcuri naturale (tratate în subcapitolele anterioare), rezervaţii naturale, rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii peisagistice şi monumente ale naturii.

Rezervaţiile naturale sunt constituite din suprafeţe de teren şi ape destinate conservării unor medii de viaţă caracteristice. Acestea pot fi: botanice (tip b), forestiere (tip f), geologice şi geomorfologice (tip g), limnologice (tip l), mixte (tip m), paleontologice (tip p), speologice (tip s) şi zoologice (tip z).

După obiectiv rezervaţiile naturale pot fi: rezervaţii naturale cu scop definit şi rezervaţii naturale cu caracter general.

Rezervaţiile naturale integrale fac obiectul unei protecţii totale sau absolute, în cadrul acestora nu se recoltează lemn sau alte produse, nu se împuşcă, şi nu au acces decât cei ce realizează observaţii şi studii.

Rezervaţiile naturale conduse sau dirijate fac obiectul unei protecţii speciale în ceea ce priveşte o anumită specie vegetală sau animală, fapt ce implică intervenţii dirijate în acest scop. În rezervaţiile forestiere este permisă exploatarea moderată astfel încât să nu fie alterat mediul, se promovează regenerarea naturală, sunt admise activităţi de vânătoare dar numai pentru obţinerea unei stări corespunzătoare de echilibru între pădure şi vânat.

Aceste rezervaţii nu sunt accesibile publicului.

Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice.

Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase.

Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi conservare eficientă a mediului natural şi a diversităţii biologice specifice sunt arii protejate care îmbină conservarea, reprezentând ecosistemele majore ale globului si dezvoltarea durabila, servind ca model de dezvoltare pentru medii particulare.

Rezervaţiile biosferei formează o reţea mondiala pentru cercetarea si monitorizarea

ecologica si reprezintă zone pentru conştientizare, educaţie si instruire în domeniul mediului.

Rezervaţiile ştiinţifice sunt constituite din suprafeţe de teren şi ape destinate cercetării ştiinţifice de specialitate şi conservării fondului genetic autohton.

Rezervaţiile peisagistice sunt suprafeţe de teren în care sunt cuprinse asociaţii floristice sau forme de relief de mare valoare estetică.

Monumentele naturii sunt asociaţii sau specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice (peşteri, chei), cursuri de apă, cascade, locuri fosilifere, care sunt situate în interiorul sau la exteriorul parcurilor naţionale, parcurilor naturale, rezervaţiilor naturale, ştiinţifice sau peisagistice.

Cap. VI. ALEGEREA SPECIILOR LEMNOASE PENTRU SPAŢII VERZI 6.1. Avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase În constituirea diferitelor unităţi de spaţiu verde, speciile lemnoase (în principal arbori şi arbuşti, mai rar liane) intră într-o proporţie de până la 70% (uneori chiar mai mult), pentru speciile floricole fiind alocate doar cca. 5 – 10% din suprafaţa unităţii de spaţiu verde.

Vegetaţia lemnoasă reprezintă „materialul principal de construcţie” al unui spaţiu verde, material care îşi schimbă volumul, culoarea, textura şi forma pe parcursul unui an sau pe o perioadă mai mare de timp. Prin acest material, proiectantul de spaţiu verde creează forme, volume, compoziţii, constituind în acelaşi timp şi liantul de armonizare al tuturor elementelor antropice, ce vor alcătui în final o unitate.

Avantajele folosirii vegetaţiei lemnoase rezultă din: - maleabilitatea foarte mare a conturului plantelor lemnoase, care foarte fi liber (propriu speciei respective) sau geometric (când se aplică anumite tăieri pentru obţinerea diferitelor forme dorite); - diversitatea foarte mare a nuanţelor de verde (vara) şi a celor de galben, ruginiu, roşu sau maro (toamna) la speciile cu frunze căzătoare; - diversitatea foarte mare a ramurilor, frunzelor, florilor şi chiar a fructelor la anumite specii sau taxoni (inclusiv a texturii suprafeţei coroanei); - costul mai scăzut al materialului săditor şi al lucrărilor de întreţinere în timp; - rezistenţa mai mare a exemplarelor speciilor lemnoase la condiţiile de mediu; - îndeplinirea într-o măsură mult mai mare a funcţiei sanitare, comparativ cu speciile floricole sau cu cele de gazon.

6.2. Criterii de alegere a speciilor 6.2.1. Cerinţele ecologice ale speciilor lemnoase Cel mai important aspect care trebuie luat în calcul, în alegerea speciilor lemnoase este tocmai corelarea condiţiilor locale cu cerinţele speciilor respective. Astfel trebuie avut în vedere: - cerinţele speciilor faţă de: - factorii ecologici climatici: - lumină, - temperatura aerului, - umiditatea atmosferică, - vânt; - factorii ecologici edafici: - textura şi profunzimea solului; - regimul de umiditate din sol, - fertilitatea solului;

- troficitatea solului; - conţinutul de schelet; - factori geomorfologici: - altitudine; - expoziţie; - pantă; - configuraţia terenului; - factori biotici: - animali; - vegetali.

- factori antropici: - factori poluanţi.

Aceşti factori vor fi luaţi în considerare în mod diferit în spaţiile verzi urbane, faţă de cele periurbane. Astfel, în spaţiile verzi urbane ce au întindere mult mai mică decât cele periurbane şi în care utilităţile sunt mai facil de realizat, se poate realiza o ameliorare a unor factori prin aplicarea diferitelor lucrări speciale: irigare, fertilizare, prevenirea şi combaterea dăunătorilor, etc. Microstaţiunile din zonele urbane sunt mai adăpostite datorită prezenţei unor clădiri ce diminuează intensitatea vântului sau care determină creşterea temperaturii aerului prin fenomene de radiaţie, fapt ce influenţează scăderea amplitudinilor termice zilnice sau anuale. În spaţiile verzi periurbane ameliorarea acestor condiţii este foarte dificilă iar speciile vor fi alese astfel încât aceste condiţii să corespundă cât mai bine cerinţelor ecologice ale speciilor.

6.2.2. Rezistenţa plantelor lemnoase la noxe În noţiunea de noxe intră toţi agenţii abiotici cu acţiune dăunătoare asupra organismului uman, dar şi asupra celui animal sau vegetal. Dintre aceştia : - dioxidul de carbon (în cantităţi mici este stimulator al fotosintezei, dar peste un anumit prag are acţiune inhibitoare); - monoxidul de carbon (apare ca urmare a arderilor incomplete sau prin disocierea CO2 la temperaturi înalte iar în doze mari ucide pe nesimţite animalele şi omul); - oxizii de sulf: dioxidul şi trioxidul de sulf (determină apariţia de cloroze); - compuşi fluoruraţi (provoacă necroze pe frunze, numite arsuri); - clorul şi compuşii săi (determină necroze la marginea frunzelor şi cloroze ale ţesutului foliar); - fosforul şi compuşii săi (determină reducerea creşterilor, a producţiei de masă lemnoasă); - oxidul de sulf, dioxidul şi trioxidul de sulf, (produc căderea acelor la răşinoase, cloroza ţesutului asimilator, plantele suculente fiind cele mai sensibile în comparaţie cu speciile de conifere, considerate cele mai rezistente); - compuşii fluoruraţi (provoacă necroze la nivelul frunzelor numite arsuri, determinând în final uscarea arborilor şi arbuştilor); - smog-ul este un amestec gazos rezultat în urma unor reacţii de oxidare şi a proceselor fotochimice, numindu-se şi ceaţă oxidantă, fiind întâlnit în atmosfera marilor oraşe şi a reţelelor de drumuri intens circulate (smogul provoacă la plante necroze,

pigmentări, reducerea creşterilor, leziuni la nivelul frunzelor sub formă de pete, chiar un aspect de bronzare a frunzelor).

- praful rezultă din întreprinderile industriale, din industria extractivă şi de prelucrare a materialelor de construcţii, industria metalurgică şi chimică, din arderea combustibililor solizi şi lichizi. Pulberile acoperă iniţial părţile aeriene ale plantelor determinând un aspect şi un colorit „deosebite”, fenomen însoţit mai târziu de nanism şi cloroze, prezenţa necrozelor la nivelul frunzelor determinând diminuarea procesului de fotosinteză.

Clasificarea plantelor lemnoase în funcţie de sensibilitatea acestora faţă de agenţii poluanţi trebuie realizată ţinându-se cont de specie, subspecie, fenotip, ecotip, stadiu de dezvoltare, intervalul din sezonul de vegetaţie în care acţionează poluantul respectiv, condiţiile de temperatură şi umiditatea aerului, proporţia poluantului în atmosferă etc.

La alegerea speciilor se recomandă să se aibă în vedere interacţiunea grad de poluare - condiţii de mediu – specie.

In clasificarea speciilor se folosesc ca grade de sensibilitate: - foarte sensibile - sensibile - mijlociu rezistente - rezistente Exemple de specii: - rezistente la bioxid de sulf – alunul, frasinul, zămoşiţa de Siria; - rezistente la fluor – mesteacănul, platanul, corcoduşul, piracanta, bradul de Caucaz, coacăzii; - rezistente la plumb – pinul silvestru, tuia. În concluzie rezistenţă mai mare o au speciile de foioase comparativ cu cele de răşinoase, arboretele tinere faţă de cele mature, arboretele cu consistenţă plină faţă de cele brăcuite şi cele cu subarboret şi cu 2 – 3 plafoane faţă de cele fără subarboret sau cele echiene.

6.2.3. Particularităţile biologice ale speciilor 6.2.3.1. Înălţimea exemplarelor Aceasta este importantă în alegerea, dar mai ales în combinarea şi amplasarea speciilor, fiind o caracteristică ce se realizează în timp şi care nu întotdeauna poate fi corectată. În conceperea unei anumite compoziţii peisagistul trebuie să „vadă” în viitor cum vor arăta, ce talie vor avea exemplarele respective, cum se integrează în respectiva compoziţie.

Speciile de talie înaltă sunt recomandate pentru: - pădurile de recreare, - aliniamente; - unităţile de spaţiu verde urbane de întindere mare; - mascarea obiectivelor inestetice (hale industriale, fabrici, etc.); - umbrirea clădirilor; - obţinerea unor accente pe verticală în diferite compoziţii; Acestea pot fi folosi singure sau în combinaţie cu alte specii de talie mică sau chiar arbuşti de talie mare.

Speciile de talie mică şi arbuştii sunt recomandaţi pentru: - zonele verzi de mici dimensiuni; - în lungul arterelor, la care se urmăreşte umbrirea trotuarelor destinate circulaţiei pietonale, precum şi reţinerea gazelor de eşapament, a prafului, etc.; - realizarea gardurilor vii, a boschetelor; Arbuştii aduc diversitate în unitatea compoziţiei fiind foarte apreciaţi pentru efectul decorativ deosebit, pentru creşterea în general rapidă şi pentru capacitatea de a înflori la vârste mici.

Convenţional speciile lemnoase se împart în 3 categorii: - arbori de mărimea I - peste 25 m, a II-a - 15 – 25 m, a III-a - 7 – 15 m.

- arbuşti, speciile cu înălţimi sub 7 m, cu numeroase tulpini lemnoase ramificate de la bază, care pot fi: arbuşti înalţi cu înălţimea între 2-7m, arbuşti mijlocii 1 – 2m, arbuşti pitici, mai mici de 1m.

- liane, speciile lemnoase volubile, căţărătoare, agăţătoare sau chiar târâtoare, la care tulpinile pot avea lungimi de la 1-2 m până la 10-20 m şi chiar mai mult.

6.2.3.2. Forma şi desimea coroanei Coroana arborilor se încadrează mai mult sau mai puţin într-o formă geometrică după raportul dintre înălţime şi diametru. Astfel, se deosebesc tipul de coroană: cilindrică, conică, sferică, ovală, obovoidă, tabulară, şi cea având contur sinuos.

Forma coroanei se remarcă uşor în orice anotimp şi influenţează starea psihică a privitorului. De exemplu, în jurul stadioanelor sau în lungul unei şosele se vor prefera speciile cu coroană columnară sau conică, iar pe o alee cu bănci specii cu coroană sferică sau tabulară. În tabelul nr. 1 sunt date câteva exemple de specii având coroane de diferite forme. tabelul 1 Exemple de forme de coroană la diferite specii lemnoase Forma coroanei

columnară

conică (piramidală)

globulară (sferică)

Specia (taxonul) Thuja orientalis, Thuja occidentalis var. fastigiata, Populus nigra cv. italica, Juniperus hibernica.

Abies alba, Larix decidua, Picea abies, Pinus strobus, Populus simonii.

Acer pseudoplatanus, Berberis thumbergi, Morus alba, Prunus mahaleb,

tabulară

ovoidă

pletoasă

târâtoare

Sorbus aucuparia, Ulmus minor, varietatea „Globosa” la diferite specii.

Pinus sylvestris, Pinus nigra, Robinia pseudoacacia var. umbraculifera Carpinus betulus, Fagus sylvatica, Populus tremula, Cerasus avium, Tilia cordata; Salix babilonica, Betula pendula, forma „pendula” la diferite specii precum: fag, frasin, ulm de munte, salcie căprească, mesteacăn, caragană, larice, dud negru, cireş păsăresc.

Juniperus communis ssp. nana, Juniperus horizontalis, Juniperus sabina, Cotoneaster horizontalis.

După desimea ramurilor şi bogăţia frunzişului (formă, mărime şi dispunerea frunzelor) se deosebesc specii ce au coroană transparentă şi specii ce au coroană densă.

Această caracteristică are rol important în cadrul compoziţiei mai ales în dirijarea efectelor de lumină – umbră.

Speciile cu coroană densă se folosesc pentru: - pentru crearea fundalurilor necesare altor compoziţii - mascarea obiectelor inestetice; - la echilibrarea volumelor clădirilor învecinate; - aliniamentele stradale, pentru protecţie împotriva radiaţiei solare, a prafului şi a vântului, mai ales în regiunea de câmpie şi coline.

Specii cu coroană transparentă sunt folosite pentru: - aliniamentele stradale din localităţile din regiunea de munte; - lângă anumite clădiri care nu trebuie mascate, dar lângă care este necesară existenţa unor exemplare lemnoase; - zona de primire a pădurilor de recreare, pentru crearea de arborete multietajate sau pentru facilitarea instalării unui covor ierbaceu corespunzător activităţilor de picnic.

6.2.3.3. Forma trunchiului şi culoarea scoarţei Trunchiul speciilor arborescente este în general drept, având un aspect mai mult sau mai puţin cilindric, dar la unele specii chiar cu o conicitate pronunţată la bază.

Există însă şi numeroase specii sau anumite exemplare la care forma este modificată datorită numeroaselor bifurcaţii de la bază (de la o oarecare înălţime) a torsionării trunchiului (castanul porcesc), a apariţiei diferitelor gelivuri sau alte cauze.

Sunt specii cu tulpini oblice sau orizontale, sau chiar târâtoare, acestea din urmă fiind folosite pe taluzuri, peluze, sau pentru încadrarea stâncilor mai mari.

Speciile cu tulpini căţărătoare, agăţătoare sau volubile se folosesc pentru completarea liniilor şi formelor rigide ale construcţiilor, pentru a accentua intrările sau anumite puncte, pentru intensificarea expresivităţii clădirii, pentru eliminarea monotoniei pereţilor sau pentru crearea intimităţii într-un balcon sau chioşc. Tulpinile torsionate ale unor astfel de specii vor atrage întotdeauna privirile, mai ales în sezonul rece când lipsesc frunzele.

Culoarea scoarţei variază în limite destul de largi, de la albul pronunţat al trunchiurilor de mesteacăn, la cenuşiu gălbuiul al ritidomului de platan (plăci mari), sau de la albul-cenuşiu al trunchiului de plop alb la scoarţa roşiatic-cărămizie a pinului comun. Scoarţă negricioasă prezintă aninului negru (Alnus glutinosa), o scoarţă brun violacee lucitoare cireşul păsăresc (Cerasus avium), scoarţă cenuşie o întâlnim la fag (Fagus sylvatica) şi carpen (Carpinus betulus).

Lujerii pot avea cele mai diferite culori, astfel sângerul (Cornus sanguinea) sau cornul american (Cornus stolonifera) au lujerii coloraţi în nuanţe de roşu, arţarul american (Acer negundo) are lujerii violet-brumaţi sau salcia plângătoare (Salix babilonica) care are lujeri galbeni.

Trunchiurile, prin forma şi culoarea lor se pot profila pe diferite fundaluri formate din specii cu frunze sempervirescente sau care au trunchiuri contrastante.

6.2.3.4. Forma şi dispunerea ramurilor Dispunerea ramurilor depinde de specie sau chiar de forma ornamentala a acesteia şi în general este în funcţie de afinitatea speciei în general faţă de factorul lumină.

Speciile de lumină au ramurile îndreptate spre vârful tulpinii, unele specii au ramurile de ordinal I şi II orientate aproape orizontal iar altele au ramurile pendente (speciile cu port plângător) precum: Betula pendula, Chamaecyparis lawsoniana var. pendula, Salix babilonica, etc.

Speciile care prezintă o poziţie uniformă a ramurilor, fie orizontală, fie verticală, fie pendentă, imprimă un sentiment de linişte. Dispunerea variată a ramurilor imprimă o notă pitorească peisajului.

Forma şi dimensiunile ramurilor influenţează starea psihică a omului, imprimând anumite sentimente, astfel specii cu ramuri subţiri (mesteacăn, salcâm) simbolizează fragilitatea iar cele cu ramuri groase (stejar, platan, paltin, castan) sugerează puterea.

Ramuri pot fi drepte, la marea majoritate a speciilor, pot fi sinuoase, ca la salcia creaţă (Salix matsudana f. tortuosa) sau cornul creţ (Corylus avelana f. tortuosa) sau pot fi geniculate, ca la tei (Tilia cordata) sau ulm de munte (Ulmus glabra).

6.2.3.5. Forma, mărimea şi culoarea frunzelor Frunzele arborilor şi arbuştilor variază foarte mult în ceea ce priveşte forma, mărimea şi culoarea acestora. Unele specii au frunze simple sau compuse, mici sau mari, cu limbul de forme şi mărimi diferite: cordată, romboidală, lanceolată, ovoidă, obovată, eliptică etc.

Marginea limbului poate fi întreagă, puţin incizată dau adânc incizată. Foleolele unor frunze compuse pot fi mici (Sophora sp., Robinia sp., Gleditsia sp.) sau mari (Ailanthus sp., Juglans sp., Aesculus sp.).

Speciile cu frunze mici, cu o formă deosebită a limbului sau care au marginea sinuată sau laciniată se recomandă a fi plantate în prim plan. Speciile cu frunze mari, compuse, de culori închise se recomandă a fi plantate în planul îndepărtat.

Există specii la care culoarea nu variază prea mult de la un sezon la altul (tuia, biota, ienuperii) sau la care variază cel mult nuanţa de verde (verde crud – verde închis) aşa cum este cazul speciilor de răşinoase.

Dar există numeroase specii la care culoarea variază de la verde crud, luminos (primăvara), până la verde intens (vara), şi la galben-portocaliu-roşu (toamna). Astfel, cireşul (Prunus avium) variază de la verde crud, la verde închis, la galben–roşu ruginiu (toamna), aninul alb (Alnus incana) de la verde crud la verde închid şi în final la negru (toamna târziu), arborele pagodelor (Gyngko biloba) de la verde la galben auriu (toamna), mahonia (Mahonia aquifolium) de la verde deschis la verde închis (toamna) şi roşu grena (iarna), pentru ca apoi să redevină verde (primăvara).

Există şi numeroase varietăţi sau forme (taxoni) cu frunze variegate, la care verdele se combină cu alb, galben sau chiar roz şi roşu, precum cele ale speciilor: Acer negundo, Ligustrum ovalifolius, Hedera helix, Euonymus europaeus.

Nu trebuie neglijată nici armonia între culoarea tulpinii şi cea a frunzelor, ca în cazul mesteacănului, ce are scoarţa albă şi frunzele de culoare verde deschis. În tabelul nr. 2 sunt prezentate cele mai frecvente culori şi nuanţe, precum şi diferite exemple de taxoni. tabelul 2 Culori şi nuanţe ale frunzelor la diferiţi taxoni lemnoşi Culori şi nuanţe ale frunzelor verde deschis

verde gălbui-galben auriu

verde argintiu–verde cenuşiu alb tomentos, alb argintiu, cenuşiu argintiu verde albăstrui brumat

specia (taxonul) Larix decidua, Acer negundo, Carpinus betulus, Robinia pseudoacacia Pinus banksiana, Thuja occidentalis f. „Aurea” Thuja orientalis f. „Aurea” Chamaecyparis lawsoniana var. „Golden” Magnolia kobus Abies concolor, Eleagnus angustifolia, Populus alba Picea pungens var. argintea, Hippophae rhamnoides, Pyrus elaeagrifolia, Sorbus aria, Tilia tomentosa Juniperus sabina,

verde închis

roşu, purpuriu

Picea pungens var. glauca, Pinus excelsior, Pseudotsuga glauca, Pinus strobus Abies alba, Picea abies, Pinus cembra, Aesculus hyppocastanum, Taxus baccata, Alnus glutinosa, Buxus sempervirens, Hedera helix, Juglans regia Fagus sylvatica var. purpurea, Berberis vulgaris var. atropurpurea, Corylus maxima var. purpurea, Prunus cerasifera var. pissardii, Malus pumilla var. niedzwetzyana, Acer paltanoides var. purpurea, Acer platanoides var. rubrum

6.2.3.6. Forma şi culoarea florilor, perioada de înflorire Pentru foarte multe specii arbustive dar şi arborescente, forma, culoarea florilor şi perioada de înflorire constituie criteriul principal în alegerea acestora. Gama de culori ale florilor este destul de variată, fiind totuşi mai frecvente speciile cu flori albe, crem sau galbene. În tabelul nr. 3 sunt prezentate culorile florilor unor specii lemnoase. tabelul 3 Culori ale florilor la diferite specii lemnoase Culoarea florilor

albă

specia (taxonul) Aesculus hyppocastanum, Catalpa bignonioides, Crataegus sp., Deutzia scabra, Hibiscus syriacus, Magnolia kobus, Phyladelphus coronarius, Pyrus sp., Prunus avium, Robinia pseudoacacia, Sophora japonica, Spiraea x. vanhouttei, Syringa x. hybrida, Ligustrum vulgare

galbenă

roşie

verde

roză-liliachie

Caragana arborescens, Colutea arborescens, Cornus mas, Forsythia sp., Kerria japonica, Laburnum anagyroides, Liriodendron tulipifera Aesculus x. carnea, Chaenomeles japonica, Cotinus coggygria, Diervilla florida, Hybiscus syriacus, Malus floribunda Hedera helix, Phellodendron amurense Spiraea japonica, Spiraea salicifolia, Syringa vulgaris, Tamarix ramosissima, Prunus armeniaca, Prunus persica, Prunus cerasifera var. pissardi, Amorpha fruticosa, Buddleia davidi, Hibiscus syriacus, Diervilla florida,

Dintre toate speciile lemnoase, cu siguranţă că speciile genului Rosa, cu toate varietăţile şi soiurile sale, prezintă cea mai mare varietate a culorii şi formei florilor, acoperind o gamă fantastică a nuanţelor, exceptând albastrul pur, trandafirul albastru fiind visul din totdeauna al cultivatorilor de trandafiri.

Perioada de înflorire este proprie fiecărei specii, în general aceasta se desfăşoară primăvara şi vara, puţine specii făcând excepţie de la regulă. tabelul 4 Perioada de înflorire a diferitelor specii lemnoase perioada

primăvara timpuriu

primăvara

specia (taxonul) Daphne mezereum, Forsythia suspensa, Chaenomeles japonica, Cornus mas, Magnolia kobus, Magnolia stellata, Magnolia x. soulangeana Prunus sp., Laburnum anagyroides,

vara

toamna

Mahonia aquifolium, Syringa vulgaris, Sophora japonica, Kerria japonica Aesculus sp., Liriodendron tulipifera, Hibiscus syriacus, Spiraea salicifolia, Spiraea japonica, Eleagnus angustifolia Hedera helix

Florile speciilor lemnoase pot fi mari şi solitare, sau în mod obişnuit de dimensiuni mai mici şi grupate în număr mare în inflorescenţe. Speciile cu florile în inflorescenţă au un caracter major, atribuind ambientului un aspect dispersat, neliniştit, iritant.

Exemplarele cu inflorescenţă erecte, ca lumânările (castan porcesc, budleia, lemn câinesc, amorfă) constituie un factor stimulator. Inflorescenţele sferice, mari (Viburnum opulus var. floreplena) sau tabulare (Sambucus nigra) au un caracter conservant. Speciile cu inflorescenţe pendente (salcâm galben, glicină, mălin) calmează şi relaxează.

6.2.3.7. Forma şi culoarea fructelor Fructele au de cele mai multe ori o perioadă de prezenţă pe ramuri mai mare decât cea a florilor, contribuind prin forma, mărimea şi culoarea lor la întregirea efectului decorativ al unei specii lemnoase, în sezonul estival sau autumnal, dar mai ales în perioada hibernală, când frunzele şi florile celor mai multe specii au dispărut de mult.

Culoarea fructelor, a anexelor cărnoase ale seminţelor (arilul la Taxus baccata) sau a corpurilor de fructificaţie (conuri, pseudobace) este variată de la specie la specie, sau în cadrul speciei de la varietate la varietate. tabelul 5 Culoarea fructelor diferitelor specii lemnoase Culoarea fructelor sau a corpurilor de fructificaţie

roşie

albă

specia (taxonul) Taxus baccata, Berberis vulgaris, Crataegus monogyna, Cotoneaster horizontalis, Viburnum opulus, Rosa canina, Rhus typhina, Sambucus racemosa, Pyracantha coccinea Symphoricarpus albus, Ptelea trifoliata, Colutea arborescens

neagră

maroniu-roşcată

albastră brumată

Cornus sanguinea, Cotoneaster nigra, Gleditsia triacanthos, Ligustrum vulgare, Lonicera nigra, Robinia pseudoacacia, Viburnum lantana; Abies alba, Picea abies, Thuja occidentalis, Catalpa bignonioides, Fraxinus excelsior, Platanus sp.

Mahonia aquifolium, Prunus spinosa, Mahonia aquifolium

Unele specii îşi păstrează fructele pe ramuri până iarna târziu sau chiar primăvara, obţinându-se în acest fel efectul de contrast deosebit al culorii fructelor pe zăpadă.

6.2.3.8. Rapiditatea de creştere şi longevitatea Rapiditatea de creştere variază de la o specie la alta, răşinoasele şi cimişirul având în general o rapiditate mică de creştere, iar plopii, sălciile şi unele liane o rapiditate mare de creştere.

De obicei, pentru instalarea vegetaţiei lemnoase într-un anumit spaţiu verde şi realizarea cât mai rapidă a efectului decorativ specific vegetaţiei lemnoase se preferă ca primă soluţie plantarea speciilor cu o creştere rapidă în primii ani: plopul, salcâmul, mesteacănul, diferiţi arbuşti. Dar se recomandă ca întotdeauna să se combine speciile cu creştere rapidă cu cele cu creştere înceată sau la care creşterea se activează mult mai târziu (după 20-30 ani) precum bradul sau stejarul. Există şi specii cu creştere foarte înceată, dar care este compensată prin efectul decorativ deosebit pe care îl pot realiza, precum cimişirul şi tisa.

Specii cu ritm de creştere diferit nu se cultivă în amestec intim, ci separat, pentru a nu se stânjeni în dezvoltare şi chiar elimina unele pe altele.

Pentru evidenţierea schimbărilor produse în timp se recomandă realizarea profilelor în plan vertical, probabile pentru perioade de 5, 10, 20, 40 ani de la plantare, mai ales cu tehnica de ultimă generaţie. În ceea ce priveşte longevitatea speciilor, se preferă a fi plantate specii cât mai longevive, deoarece cele mai puţin longevive trebuie înlocuite la intervale de timp mai reduse în comparaţie cu primele.

Ambientul (noxe, calitatea terenului, unii poluanţi din aer sau din sol, temperaturile) determină scurtarea duratei de viaţă a multor specii lemnoase. De exemplu, teiul în loc de 300 – 400 ani în condiţii normale, în cazul spaţiilor verzi urbane rezistă doar 100 – 150 ani, frasinul trăieşte 50 – 60 ani în aliniamentele de pe marginea drumurilor, 100 – 150 ani în parcuri şi grădini şi 250 – 300 ani în condiţiile normale din ecosistemele naturale.

Cap. VII. ASOCIEREA, DISPUNEREA ŞI INSTALAREA SPECIILOR LEMNOASE 7.1. Asocierea şi dispunerea speciilor Modul cum sunt asociate (combinate) speciile şi modul cum sunt amplasate exemplarele unele faţă de altele, determină efectul decorativ şi cel sanitar pe care-l urmăreşte arhitectul peisagist. De multe ori asocierea şi dispunerea necorespunzătoare a speciilor reduc considerabil şansele atingerii funcţiilor zonei verzi sau a compoziţiei respective, sau duc la costuri suplimentare, care nu se regăsesc în efectul obţinut.

Exemplarele lemnoase, fie ele arborescente sau arbustive, pot fi folosite solitar sau grupat, sub diferite moduri.

Ca exemplarele izolate (solitare) se folosesc specii arbustive sau arborescente deosebit de atrăgătoare prin anumite caractere biologice, ce realizează o impresie artistică puternică (flori, frunze, coloritul fructelor). Arborii solitari se amplasează pe peluze, în puncte liniştite, fără agitaţie, lângă clădiri, la marginea unor masive forestiere folosite ca fundal, sau chiar la intrarea într-un spaţiu verde. Cu ajutorul exemplarelor solitare se poate închide o perspectivă sau se pot întrerupe liniile arhitecturale rigide ale unei clădiri.

Alegerea speciei este determinată şi de distanţa de la care este privit arborele respectiv. Se recomandă ca speciile decorative prin frunze, flori sau fructe să se amplaseze la o distanţă de maximum două ori mai mare decât înălţimea unui om, iar cele decorative prin trunchi, coroană sau habitus să se amplaseze la o distanţă de peste trei ori mai mare decât înălţimea privitorului.

Exemplarele folosite grupat pot fi dispuse în: rânduri, curtine, labirinturi, garduri vii, grupuri, boschete, pâlcuri, masive.

Rândul de arbori este constituit de obicei din exemplare dintr-o singură specie, dispuse la distanţe egale între exemplare (ritm simplu). În anumite situaţii dispunerea exemplarelor poate fi realizată şi neuniform. Alternarea exemplarelor a două specii cu habitusuri diferite prezintă o varietate pronunţată care poate fi folosită de la caz la caz.

Curtina este o plantaţie dispusă pe un singur rând, constituită dintr-o singură specie arborescentă sau arbustivă, cu exemplare foarte apropiate, obţinându-se în final un perete verde.

Labirintul este constituit dintr-o reţea de curtine, ce are amenajate numeroase poteci, de regulă bine întreţinute şi amenajate, şi chiar diferite dotări cu scop distractiv.

Ca regulă generală, curtinele care intră în componenţa unui labirint sunt întreţinute periodic prin tundere.

Garduri vii sunt plantaţii din specii arbustive sau arborescente dispuse pe unul, două sau trei rânduri, pe un contur drept sau sinuos, formate dintr-o specie, mai rar două sau chiar trei, în aceste ultime cazuri, se aleg specii ce au creşteri şi comportament similare sau apropiate..

După profil gardurile vii pot fi: netunse (profil liber), tunse (profil geometric) respectiv paralelipiped, trunchi de piramidă, sau pot fi cu garduri vii cu exemplarele având coroana dirijată. (gard belgian, sistemul Cossonet).

După înălţime, gardurile vii pot fi: foarte mici (borduri) h < 0,5 m, mici cu h = 0,5 – 1 m, înalte cu h = 1 – 3 m, foarte înalte cu h > 3 m.

După scop gardurile vii pot fi: - garduri vii decorative, constituite din specii arbustive cu flori şi fructe remarcabile prin frumuseţe sau prin efectul vizual, sau din specii cu lujeri subţiri şi numeroşi, cu un aparat foliar bogat, şi cu o capacitate puternică de lăstărire, acestea fiind folosite în spaţiile verzi de interes public; - garduri vii de camuflare sau de mascare, constituite din specii arbustive şi specii arborescente cu înălţimi diferite şi ramificare bogată de la nivelul solului, folosite frecvent pentru estomparea efectului vizual negativ al diferitelor vecinătăţi indezirabile.

- garduri vii pentru protejare, formate din specii arbustive cu ghimpi şi spini, şi coroană bogată, folosite ca garduri de limită, pentru limitarea accesului animalelor în diferite zone sau chiar a oamenilor.

Grupurile de arbori şi arbuşti pot fi constituite din una sau mai multe specii, dar se recomandă ca acestea să fie alcătuite din maxim două-trei specii. Se poate adopta şi varianta unei diversităţi mari de specii, cu condiţia ca în fiecare sector al spaţiului verde respectiv să predomine o anumită specie, care să constituie fondul principal, de preferat o specie locală, iar gruparea exemplarelor lemnoase să se realizeze astfel încât să dea impresia de natural, obţinându-se în acest fel unitatea în diversitatea compoziţiei. În realizarea acestor grupuri se poate adopta şi soluţia combinării speciilor de răşinoase cu cele de foioase, soluţie destul de controversată, astfel după unii autori prin asocierea acestor două categorii de specii s-ar obţine un contrast neplăcut, după alţii s-ar obţine o notă de veselie prin verdele crud sau verdele deschis al foioaselor în verdele trist şi monoton al răşinoaselor. În orice caz, la combinarea răşinoaselor cu foioaselor în cadrul grupurilor trebuie avut în vedere ritmul de creştere al speciilor alese şi distanţa la care sunt dispuse exemplarele unele faţă de altele, pentru a se evita stânjenirea şi chiar eliminarea unor specii de către altele.

Grupurile de arbori şi arbuşti sunt folosite în scop decorativ, sanitar, de apărare împotriva vântului dominant, de mascare, de izolare vizuală şi fonică, pentru evidenţierea unui anumit punct compoziţional sau pentru realizarea legăturii dintre două masive.

Un efect deosebit în realizarea grupurilor se obţine prin plasarea diferitelor grupuri de foioase în planurile apropiate privitorului, şi folosirea răşinoaselor în planurile din profunzime pentru a crea acel fundal închis la culoare, ce le evidenţiază pe primele. Ca regulă se adoptă soluţia plasării într-o compoziţie a speciilor cu frunze mai deschise la culoare în faţa speciilor cu frunze mai închise la culoare, astfel încât culoarea celor din faţă este mai evidentă. În cazul plasării inverse a speciilor, cele cu frunziş mai închis vor avea un contur mai evident, iar privirile vor fi atrase de speciile ce constituie fundalul, mai deschis la culoare.

Un alt efect deosebit se obţine prin combinarea în acelaşi grup a exemplarelor de înălţimi şi vârste diferite, nefiind indicată omogenitatea vârstelor şi înălţimilor dintr-un grup. Pe lângă obţinerea înviorării peisajului, un alt mare avantaj al acestor tipuri de grupuri, îl reprezintă faptul că exemplarele bătrâne sau debilitate din diferite cauze pot fi înlocuite fără a fi sesizată lipsa lor.

La asocierea arborilor şi arbuştilor într-un grup se ţine cont şi de influenţa psihică a formei coroanei asupra vizitatorului. Astfel, grupurile compacte de arbori şi arbuşti imprimă ordine, solemnitate şi hotărâre, cele formate din specii cu port piramidal sau conic dau impresia de stabilitate şi de înălţime, grupurile formate din exemplare cu coroană sferică, tabulară sau umbrelată inspiră sentimente de calm, protecţie şi linişte, fiind recomandate în zonele destinate odihnei pasive, în care sunt prezente multe bănci.

Grupurile formate din exemplare dispuse liber inspiră sentimente de veselie, incertitudine sau de eliberare iar cele formate din specii cu port columnar pot fi folosite cu succes la colţurile clădirilor cu linii rigide şi monotone, pentru mascarea acestora. În cazul clădirilor monumentale, pentru evidenţierea liniilor arhitecturale şi a dimensiunilor impunătoare, se poate adopta soluţia plantării în jurul acesteia a unor grupuri de arbori de talie mică sau mijlocie.

Ca număr se recomandă adoptarea unui număr impar de exemplare, şi dispunerea acestora după diferite forme geometrice neregulate precum triunghi, patrulater sau pentagon, poziţionându-se exemplarul sau exemplarele cele mai înalte în zona centrului de greutate şi cele mai mici spre colţurile formei geometrice respective. În cazul grupurilor formate doar din două exemplare, acestea trebuie să fie echilibrate ca înălţime iar în cazul diferenţei de înălţime se poate realiza echilibrarea la nivelul volumului.

Un grup cu un efect deosebit se poate obţine prin folosirea în centrul acestuia a exemplarelor arborescente, urmate de jur împrejur de exemplare arbustive de talie mare, apoi de cele de talie mică, lângă care să existe grupuri de flori perene, tot acest ansamblu fiind situat pe o suprafaţă largă de gazon bine îngrijit, existând în apropiere şi un luciu de apă.

Boschetul reprezintă o variantă a grupului, reprezentând o grupare densă de arbori şi arbuşti, dispuşi inelar, în scopul obţinerii unui spaţiu liniştit, destinat odihnei pasive,

care să confere vizitatorilor ce staţionează, protecţie împotriva soarelui şi vântului, creându-se o stare de calma atmosferic.

Speciile lemnoase se dispun pe 1-2 rânduri circulare concentrice, urmate la exterior de 1-2 rânduri circulare de exemplare arbustive dispuse în ordine descrescătoare a înălţimii, pentru închiderea pe verticală a marginii boschetului. Un boschet prezintă 2-3, în mod excepţional 4 intrări, iar în interior numeroase bănci, de regulă dispuse circular, în centrul acestuia putând exista un element arhitectural (monument, statuie, fântână arteziană).

Pâlcul reprezintă un grup mai numeros de arbori sau arbuşti, constituit dintr-una sau mai multe specii. Aceste pâlcuri se amplasează în funcţie de circulaţia vizitatorilor şi orientarea faţă de lumină, iluminarea din spate avantajând speciile cu frunziş închis (molid, lemnul câinesc, cimişir, dârmox), iar iluminarea laterală avantajând pâlcurile alcătuite din specii cu frunziş mai deschis la culoare (plopul, mesteacăn, pinul strob, pinul silvestru).

Masivul este un arboret mai mult sau mai puţin compact, format dintr-una sau mai multe specii arborescente şi arbustive. Masivul poate avea un profil vertical şi orizontal geometric sau liber. În spaţiile verzi urbane (grădini, parcuri) masivele se situează spre periferie, pentru realizarea protecţiei zonei verzi respective, pentru mascarea limitelor, sau pentru realizarea unei cât mai bune izolări fonice a spaţiului verde respectiv.

La constituirea masivelor se recomandă folosirea de specii variate, pentru obţinerea de arborete amestecate şi multietajate, cu scopul realizării funcţiei estetice cât mai bine şi nu numai. La marginea masivului sau în luminişuri se pot folosi şi specii decorative, adaptate condiţiilor locale, specii rezistente la vânt, la tasarea şi înţelenirea

solului, cu înflorire abundentă, cu fructe şi port interesante, şi care să introducă varietate în monotonia exemplarelor din masiv. În funcţie de speciile întâlnite în masive, acestea pot fi transparente sau opace.

Masivele transparente sunt cele lipsite de subarboret şi în care privirea poate pătrunde în adâncime, creându-se impresia de monumentalitate.

Masivele opace sunt constituite atât din specii de arbori dispuse în unul sau mai multe etaje dar şi din specii arbustive cu o densitate semnificativă, care limitează priveliştea şi perspectiva.

Arbuştii pot fi distribuiţi neuniform astfel încât să se realizeze densităţi diferite la nivelul ochiului privitorului, iar privirea să fie dirijată spre anumite perspective, sau dimpotrivă să limiteze (oprească) privirea spre alte zone.

7.2. Instalarea vegetaţiei lemnoase 7.2.1. Perioada şi epoca de plantare În spaţiile verzi urbane şi periurbane se recomandă ca vegetaţia lemnoasă să se instaleze după trasarea căilor de circulaţie şi după terminarea executării unor construcţii, pentru evitarea pagubelor provocate de către diverse utilaje. În general, epoca de plantare se recomandă a fi primăvara, imediat după dezgheţul solului, dar în funcţie de tipul de material săditor variază şi epoca de plantare. Astfel, puieţii cu rădăcini nude se recomandă a fi plantaţi primăvara timpuriu şi chiar toamna, însoţiţi de 1 tutore, puieţii cu rădăcini protejate, crescuţi în containere sau care sunt scoşi cu balot de pământ primăvara sau de cu toamnă se pot planta în tot parcursul sezonului de vegetaţie, cu condiţia ca balotul de pământ să fie menţinut tot timpul umed, de la scoaterea din teren şi până la plantare. Totuşi, şi în acest caz perioada optimă de plantare rămâne primăvara, urmată de toamnă. Uneori puieţii cu balot se sapă toamna târziu şi se lasă în aşteptare până se produce îngheţul solului, după care se transportă la locul definitiv în groapa pregătită în prealabil, în acest caz balul fiind îngheţat, se evită ambalarea.

7.2.2. Vârsta, dimensiunile şi calitatea materialului de plantat Vârsta, dimensiunile şi calitatea materialului de plantat se adoptă în funcţie de categoria spaţiului verde şi de scopul urmărit prin instalarea vegetaţiei.

Astfel pentru aliniamentele stradale, înfiinţarea scuarurilor, a grădinilor botanice sau a altor unităţi de spaţiu verde se folosesc exemplare de talie mare, ale căror dimensiuni şi vârste trebuie să corespundă standardelor (respectiv stasului 5971/1992 privind puieţii de arbori şi arbuşti de talie mare). Acest STAS cuprinde 4 clase: calitatea F – excepţională, a I-a, a II-a şi a III-a, la care sunt date înălţimea (cm) şi diametrul la colet (cm).

Dacă se urmăreşte plantarea în spaţiile mari, largi, unde se doreşte realizarea unui masiv, se folosesc puieţi de talie mică, dar şi acolo unde se doreşte realizarea de completări dar nu cu efect imediat ci în perspectivă. Şi dimensiunile acestor puieţi sunt date tot în STAS-uri.

Ca regulă generală orice puiet, cu cât este mai mare şi cu cât are balul de pământ mai mic sau chiar lipsă (rădăcini nude) cu atât mai mare este riscul de nereuşită. De asemenea, cu cât plantarea acestora se realizează mai aproape de mustul zăpezii cu atât şansele de prindere sunt mai mari.

7.2.3. Plantarea puieţilor Procedeul de plantare utilizat în spaţiile verzi este cel de plantare în gropi, ale căror dimensiuni variază în funcţie de vârstă, înălţimea şi grosimea la colet, a materialului de plantat şi nu în ultimul rând de dimensiunea containerului sau a balului de pământ.

Ca dimensiuni pentru materialul de plantat se recomandă: - 0,30 (0,40) x 0,30 (0,40) m pentru puieţii de talie mică; - 0,60 (0,70) x 0,60 (0,70) m pentru arbuşti (3-5 ani); - 0,80 x 0,80 m pentru puieţi de talie mare (8-10ani); - 1,0 x 1,0 m pentru puieţi mai mari de 10 ani şi plopi.

La exemplarele cu bal de pământ dimensiunile gropii vor depăşi cu 10-15 (20 cm) dimensiunile balului.

Pentru gardurile vii se execută şanţuri de 0,5 (0,6) m adâncime în care se aşează puieţii şi se acoperă cu pământ până la 2-3 cm deasupra coletului, se tasează uşor şi se udă abundent.

Pentru plantarea exemplarelor de talie mare, datorită dimensiunilor, greutăţii şi atenţiei deosebite ce o implică, sunt necesare mai multe operaţiuni: - alegerea exemplarelor, fie dintr-o pepinieră, creată în acest scop, fie din natură, în cel din urmă caz preferându-se exemplarele izolate, cu o coroană uniform dezvoltată, cu ramuri până aproape de sol, cu sistemul radicular mai compact, situate în locurile accesibile macaralei, camionului, remorcii, etc. Aceste exemplare se marchează şi li se notează cu vopsea direcţia nordului, pe tulpină deasupra coletului.

- extragerea exemplarului se începe cu săparea unui şanţ în jurul tulpinii acestuia la o distanţă de 8-10 ori mai mare decât diametrul tulpinii, şanţul va avea lăţimea de 4050 cm şi adâncimea 80-100 cm (se va încerca păstrarea a cât mai multe rădăcini), balul de pământ se înfăşoară în pânză de sac, plasă de nylon sau de sârmă cu orificii mici sau poate fi căptuşită cu diverse materiale; - transportul se realizează cu camioane de tonaj corespunzător, ţinând cont că greutatea unui exemplar de talie mare depăşeşte adesea 1-1,5 t, iar înălţimea 8-10 m. De asemenea este necesară prezenţa unei macarale pentru a ridica şi coborî arborele.

- plantarea se realizează în gropi ce depăşesc cu 20 cm dimensiunile balului de pământ. Este necesară înlăturarea învelişului balului de pământ, dar dacă este biodegradabil acesta se poate lăsa. Se are grijă ca orientarea faţă de N să corespundă cu cea iniţială. Se asigură stabilitatea fie cu un tutore sau cu ajutorul cablurilor ce se prind de arbore cu manşon de cauciuc sau burete elastic şi de 3 ţăruşi bătuţi în pământ.

Uneori se recomandă tăierea sau scurtarea anumitor ramuri la plantare (doar la speciile cu lăstărire viguroasă) pentru restabilirea echilibrului între capacitatea de absorbţie a apei a rădăcinilor rămase şi transpiraţia parţilor aeriene ale puietului.

7.2.4. Desimea culturilor Desimea variază de la caz la caz, în funcţie de ceea ce se urmăreşte să se obţină.

Pentru realizarea de grupuri de arbori şi arbuşti uşor vizibile, care să realizeze în cel mai scurt timp funcţiile atribuite se foloseşte un număr mare la unitatea de suprafaţă (100 400 puieţi de talie mare/ha), urmând ca mai târziu, în timp, să fie eliminate exemplarele cu creştere lâncedă sau cele ce stânjenesc dezvoltarea altor specii.

Pentru realizarea gardurilor vii se ia în calcul vârsta (talia) puieţilor, numărul rândurilor (1, 2 sau 3) şi înălţimea preconizată a gardului. Astfel, distanţa între exemplarele de pe rând variază de la 0,25 m pentru gardurile vii cu înălţimea sub 1 m şi cu 2 - 4 rânduri, până la 0,5 – 1,0 m la gardurile cu înălţimea peste 3 m cu 1, 2 sau 3 rânduri.

7.3. Îngrijirea vegetaţiei lemnoase în spaţiile verzi 7.3.1. Fertilizarea, irigarea şi întreţinerea solului În foarte multe cazuri sunt necesare operaţiunile de mai sus pentru ca arborii şi arbuştii să se dezvolte normal. Îngrăşămintele stimulează creşterea şi sporesc rezistenţa plantelor la secetă, şi la atacul agenţilor dăunători biotici (insecte, ciuperci). Se aplică de obicei îngrăşăminte complexe pe bază de N, P, K, cu o proporţie mai mare pentru unul din cele trei elemente: N pentru creşterea vegetativă, P pentru creşterea rezistenţei faţă de ger, secetă şi boli şi K pentru fotosinteză şi respiraţie. Îngrăşămintele cu acţiune rapidă se vor aplica primăvara sau la începutul verii, pentru a permite lujerilor să se lignifice până la venirea iernii. Aceste îngrăşăminte nu se vor distribui dispersat, uniform, ci se vor poziţiona în gropi mici dispuse în zona sistemului radicular, gropi din care substanţele se vor difuza în soluţia solului.

Se recomandă ca împrăştierea îngrăşămintelor să nu se realizeze pe suprafaţa solului, iar administrarea acestora să se realizeze în strânsă legătură cu nevoile plantelor, fiind necesară realizarea analizei solului respectiv, pentru a elimina riscul transformării îngrăşământului în factor poluant. Se recomandă fertilizarea biologică bazată fie pe îngrăşăminte naturale, fie pe capacitatea unor plante de a realiza micoze.

Irigarea se recomandă a se realiza în perioadele lipsite de precipitaţii, în medie de două ori pe săptămână prin aspersiune, cu norme bine stabilite, timp de 2-4 ore. Solul se mobilizează primăvara şi toamna, la o adâncime de 20-25 cm.

7.3.2. Tăieri de formare a coroanei În spaţiile verzi realizate în stil geometric sau mixt se folosesc arbori şi arbuşti cu coroană dirijată artistic, ce au un efect estetic deosebit. Aceste exemplare se amplasează fie sub formă de garduri vii, fie în aliniamente sau ca exemplare solitare pe peluze, partere, rânduri sau la încrucişarea aleilor.

Această tehnică de realizare a diferitelor forme artistice a fost folosită de romani, reluată mai târziu în timpul Renaşterii, fiind dusă la extrem în arta topiară caracteristică stilului geometric, în Franţa.

În pomicultură se urmăreşte obţinerea unor forme cât mai pitice, cu ramuri cât mai multe, cu fructificaţie cât mai abundentă. În spaţiile verzi se urmăreşte atât obţinerea formelor geometrice precum cele sferice, piramidale, columnare, cubice dar şi realizarea unor forme deosebite cum sunt: - cordonul oblic bilateral (gard belgian) - forma Cossonet - forma literei „U” - forma Verrier - piramida - vasul candelabru Forma cordon oblic bilateral (gard belgian) se obţine prin plantarea în aliniament a exemplarelor, la distanţa de 60 cm între ele, şi retezarea acestora la o înălţime de 30 - 40 cm deasupra solului, rezultând astfel un trunchi vertical scurt.

Gard belgian

Din multitudinea de lăstari ce se formează în primul an, se aleg ultimii doi, formaţi din doi muguri opuşi sau din doi muguri alterni cât mai apropiaţi (depinde de specia aleasă). Aceste două ramuri se îndreaptă în direcţii contrare sub un unghi de 45o, obţinându-se forma literei V, fiind fixate pe spaliere formate din 5-6 fire de sârmă dispuse la 40-60cm unele de altele. În primul an se suprimă lăstarii cu excepţia celor 2 palisaţi. În anii următori prelungirile celor 2 braţe se scurtează la 40-50 cm, iar lăstarii de garnisire se ciupesc repetat la 2-3 frunze. Pe măsură ce cresc, braţele fiecărui exemplar se întretaie cu braţele exemplarelor alăturate, rezultând un gard continuu alcătuit din romburi.

Forma Cossonet se realizează tot în aliniament, dar exemplarele vor fi plantate la distanţa de 2-2,5 m între ele. La exemplarele cu soţ, pe fiecare sârmă a spalierului se fixează orizontal câte două ramuri opuse, iar la celelalte exemplare (fără soţ) se fixează câte două ramuri opuse înclinate sub un unghi de 45o (între ele unghiul fiind de 90o).

Această operaţiune se realizează în dreptul fiecărei sârme.

Lăstarii laterali de pe ramuri se ciupesc, pentru realizarea unei bune garnisiri a acestora. În final rezultă un gard format din „haşururi verzi”.

Forma Cossonet Coroană în forma literei „U” se poate obţine atât la exemplarele situate în aliniament cât şi la exemplarele izolate.

Astfel, tulpina unui puiet se taie la 40 cm de la sol deasupra a doi muguri opuşi.

Din lujerii formaţi se lasă doar cei doi de la vârful axului, ceilalţi îndepărtându-se.

Aceştia se fixează iniţial pe spalier în poziţie orizontală, iar după ce au ajuns la 25-30 cm lungime fiecare, se orientează vertical pe doi tutori. În fiecare an aceşti doi lujeri se scurtează cu 30 - 40 cm iar lăstarii laterali se ciupesc pentru realizarea garnisirii uniforme cu rămurele. Forma coroanei în „U” poate fi şi „U” dublu.

Forma literei „U” Realizarea coroanei în forma Verrier presupune obţinerea de exemplarele cu 4, 6 sau 8 braţe verticale, dispuse în acelaşi plan. Fiecare pereche porneşte din axul principal, ce a fost retezat la 40, 80 sau 120 cm de la sol. Coroana formată, are forma unui „U” dublu sau triplu.

Se poate obţine astfel: după plantare se scurtează axul la 40 cm de la sol, iar după formarea lăstarilor se îndepărtează toţi, mai puţin 3 lăstari de la vârf care se orientează, unul vertical pe un tutore şi ceilalţi doi pe orizontală în direcţii opuse, pe o sârmă

(spalier). La lungimea de 70 - 80 cm, aceştia se reorientează pe verticală cu ajutorul a doi tutori. Următoarea pereche se formează în acelaşi mod, dar la o înălţime de 80-90 cm, cu o deschidere a braţelor de 50 - 60 cm (sau 25 – 30 cm pentru perechea a III-a).

Forma Verrier Formele piramidă şi vas candelabru se utilizează pentru exemplarele izolate situate pe peluze şi în centrul rândurilor sau a parterelor din spaţii verzi amenajate în stil geometric.

Piramida candelabru se realizează astfel: axul principal se fixează de un tutore, se înlătură lăstarii, mai puţin trei lăstari de la bază care se direcţionează pe 3 sârme orizontale dispuse la 120o una faţă de alta, la o înălţime de 30 cm. În al doilea an, aceşti lăstari se scurtează la 30 cm, iar cei doi lăstari terminali, ai fiecărui lăstar principal se orientează tot orizontal, sub un unghi de 60o între ei. După 30 cm, aceşti 6 lujeri se redirecţionează pe 6 sârme oblice, fixate de ţăruşi şi de vârful tutorelui axului principal.

Anual lăstarii şi ramurile de garnisire se ciupesc repetat.

Vasul candelabru se deosebeşte de precedenta prin faptul că lipseşte axul principal iar cele şase braţe (sau opt braţe) sunt fixate fiecare de câte un tutore vertical până la completa îngroşare şi lignificare.

Formele piramidă şi candelabru Intervenţiile în coroană presupun înlăturarea ramurilor vătămate şi uscate sau crescute defectuos, precum şi eliminarea diferitelor porţiuni pentru obţinerea unei forme urmărite. Tot în această categorie intră şi tăierea în scaun, executată la o înălţime de 2-3 m (4 m), la exemplarele plantate în aliniament, pentru obţinerea unei forme sferice a coroanei. Aceasta se execută anual la speciile ce formează lăstari viguroşi, de 1-2 m lungime (Acer negundo, Populus sp.) Se execută primăvara devreme, mai rar toamna târziu.

7.3.3. Tunderea gardurilor vii Tunderea gardurilor vii se recomandă să se facă anual, pentru obţinerea de forme geometrice dar şi pentru reglarea desimii lujerilor. În primul an de la instalare, imediat după plantare se realizează o toaletare sumară a exemplarelor, scurtându-se puieţii (lăstarii) prea înalţi sau ramurile rebele. Tunderea se realizează începând cu al doilea an de la instalare, prima tundere realizându-se primăvara timpuriu, la înălţimea de 20-25 cm, pentru a provoca lăstărirea abundentă a foioaselor sau chiar a răşinoaselor (molid, tuie, ienupăr, tisă), cu specificaţia că la răşinoase această înălţime se poate majora până la 40-50 cm, în funcţie de talia puieţilor folosiţi la plantat.

La sfârşitul verii se realizează o toaletare a gardului viu, prin scurtarea lujerilor prea lungi.

Tunderea se execută în anii următori, la înălţimi din ce în ce mai mari cu un pas anual de 30 cm (25 sau 40 cm) până se obţine înălţimea dorită. După atingerea înălţimii dorite, tăierea se face cu cca. 0,5-1 cm mai sus faţă de anul precedent.

Tunderea gardurilor vii se recomandă a se realiza în iunie, iulie, urmate de o toaletare de toamnă sau de primăvară. În cazul în care un gard viu nu a fost tuns un an sau doi, se recomandă tunderea acestuia primăvara timpuriu, înainte de intrarea speciei respective în vegetaţie.

Gardurile vii îmbătrânite se întineresc prin recepare, urmate de operaţiunile specifice tunderii unui gard viu.

Lăstarii obţinuţi prin recepare, sunt de regulă mult mai viguroşi, având creşteri mult mai mari faţă de puieţii aceleaşi specii, compensând în câţiva ani lipsa vechiului gard viu (cu un aspect necorespunzător) cu un gard viu reîntinerit şi cu o desime mult superioară.

7.3.4. Rărirea culturilor Rărirea diferitelor culturi (aliniamente, grupuri, masive) se realizează în funcţie de gradul de dezvoltare al exemplarelor şi de densitate.

De obicei la instalarea unui arboret se plantează un număr mai mare de exemplare pe unitatea de suprafaţă, pentru realizarea rapidă a stării de masiv şi implicit a efectului decorativ. Rărirea se aplică şi în cazul în care s-a realizat un amestec de specii repede crescătoare şi specii mai încet crescătoare.

După câţiva ani, exemplarele se stânjenesc reciproc şi îşi modifică portul caracteristic pentru care au fost alese, rezultând în final o îngrămădire de exemplare, cu coroane înghesuite. Se recomandă rărirea periodică, astfel încât la fiecare 4-10 ani (în

funcţie de specie) să se extragă până la 50% din exemplare, obţinându-se un număr optim de exemplare, în cca. 20-30 ani.

7.3.5. Lucrări de îngrijire şi conducere a pădurilor de recreare Operaţiuni culturale Acestea presupun un sistem complex de lucrări şi intervenţii silvotehnice privind dirijarea dezvoltării pădurii de la întemeiere până la exploatare, în vederea îndeplinirii în cât mai bune condiţii a funcţiilor atribuite.

Prin aceste operaţiuni culturale se urmăreşte ameliorarea compoziţiei, îmbunătăţirea stării fitosanitare, reducerea consistenţei, reglarea diferitelor raporturi (inter şi intraspecifice), stimularea creşterii şi dezvoltării arborilor valoroşi, mărirea efectului decorativ al unor exemplare. În faza de desiş se aplică degajările (în arboretele amestecate) şi depresajul (în arboretele pure), cu o periodicitate de 3-5 ani. În faza de nuieliş-prăjiniş se aplică curăţirile (de la elagaj – la diametrul mediu de 10 cm), pentru înlăturarea exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi conformare, cu o periodicitate de 3-5 ani, respectiv atunci când se realizează consistenţa plină.

Răriturile se efectuează în stadiul de păriş (diametru mediu 10-20 cm) cu o periodicitate de 4-6 ani, la codrişor şi codru mijlociu la un interval de 6-10 ani şi încetează cu 10-20 ani înainte de exploatabilitate.

Se aplică rărituri mixte sau combinate, în pădurile echiene de codru şi crâng, prin care se elimină exemplarele dăunătoare din plafonul inferior şi superior ce împiedică creşterea şi dezvoltarea arborilor de viitor, respectiv cei mai valoroşi ca specie şi conformare. În pădurile de recreare se urmăresc anumite particularităţi: - la deschiderea perspectivelor se înlătură exemplarele care stânjenesc privirea spre obiectivul vizat; - se urmăreşte înlăturarea lăstărişurilor (seminţişurilor naturale din lungul cărărilor, potecilor şi drumurilor) ce apar monotone şi dau impresia de îngustare; - se realizează din loc în loc nişe sau porţi de intrare spre interiorul arboretului (în cazul degajărilor şi depresajului) mai ales la întretăierea aleilor şi a drumurilor, în apropierea locurilor de staţionare; - monumentalitatea unor arbori (în pădurile de codru grădinărit) nu trebuie marcată de lăstăriş sau alte tufe, astfel încât se deschid perspective spre astfel de arbori; - materialul rezultat nu se recoltează, se mărunţeşte şi se răspândeşte pe suprafeţe cât mai mari, în nici un caz nu se depozitează sub formă de grămezi, fiind inestetice.

Elagajul artificial presupune îndepărtarea ramurile uscate sau chiar verzi de până la 6 cm, pe o înălţime de 6-12 m de la bază, din 3-6 (10) ani. Scopul este de a înlătura efectul negativ imprimat de crengile uscate şi de deschidere a perspectivelor, a unor poteci.

Emondajul reprezintă înlăturarea crăcilor lacome apărute din muguri dorminzi, în condiţii nefavorabile de vegetaţie.

Lucrările de igienă presupun extragerea arborilor uscaţi, bolnavi, rupţi sau doborâţi, pentru menţinerea unei stări fitosanitare cât mai bune în arboret.

7.3.6. Regimuri şi tratamente În ţara noastră peste 86% din păduri sunt încadrate în regimul codrului (răşinoase, amestecuri de fag cu răşinoase, făgete, marea majoritate a pădurilor cu cvercinee, păduri de plopi euroamericani). Pădurile de codru se pretează la diferite tratamente, respectiv modul în care se face exploatarea şi se asigură regenerarea pădurii în cadrul aceluiaşi regim, în vederea atingerii unui anumit scop. Anumite tratamente sunt specifice diferitelor tipuri de păduri cu rol de producţie.

Pădurile tratate în codru grădinărit dispun de un mediu foarte bogat, cu foarte multe nişe ecologice. Astfel de păduri oferă posibilitate ideală pentru odihnă recreativă şi pentru plimbări, dar pentru oameni antrenaţi, deoarece circulaţia este complicată (seminţiş, buruieni). În funcţie de activităţile ce urmează a fi desfăşurate, de speciile forestiere folosite sau prezente, de regimul adoptat şi respectiv de vârsta exemplarelor, se pot adopta diferite tratamente.

Cap. VIII. SPECIILE FLORICOLE ÎN SPAŢIILE VERZI 8.1. Criterii de alegere a speciilor Speciile floricole prin habitus, frunze şi flori alcătuiesc un decor temporar, al sezonului de vegetaţie, constituind elementul principal al varietăţii zilnice a unui spaţiu verde. Acestea joacă un rol psihologic fundamental, în sensibilizarea oamenilor la frumos, contribuind la crearea climatului de relaxare şi odihnă pe care-l caută omul întrun spaţiu verde. Orice ambianţă artificială este mai plăcută atunci când sunt prezente florile.

Caracterul decorativ al plantelor floricole este dat atât de exemplarul luat separat cât şi de combinaţia dintre exemplarele din aceeaşi specie sau din specii diferite.

La alegerea speciilor se au în vedere diferite criterii precum: - înălţimea, - forma tulpinii (portul), - forma, culoarea şi mărimea frunzelor, - culoarea, forma, mirosul şi modul de asociere ale florilor, - forma şi culoarea fructelor, - ciclul de viaţă, - cerinţe faţă de diferiţi factori climatici şi edafici.

8.1.1. Înălţimea tulpinii După înălţimea tulpinii se deosebesc: - specii de talie mică 5 – 20 (25) cm, precum Crocus sp., Galanthus sp., Narcissus sp., Hyacinthus sp., Muscari sp., Lobelia sp. Acestea se folosesc grupat, în planul apropiat de privitor, în componenţa bordurilor, covoarelor, în marginea rondurilor sau rabatelor, precum şi în mozaicuri.

- specii de talie mijlocie 20 (25) – 50 (60) cm, precum specii ale genurilor: Petunia sp., Tagetes sp., Ageratum sp., Salvia sp., Tulipa sp., Calistephus chinensis. Acestea se folosesc pentru rabate, partere, platbande sau grupuri pe peluze.

- specii de talie mare, peste 50 (60) cm, precum specii din genurile: Lilium sp., Malva sp., Gladiolus sp., Tulipa sp., Delphinium sp. Se folosesc adesea izolat sau în constituirea gardurilor vii, a rabatelor pe peluze, în faţa speciilor arbustive sau arborescente.

8.1.2. Portul plantelor Portul plantelor este dat de forma tulpinilor, a modului de creştere şi ramificare, respectiv de orientarea în spaţiu a acesteia. În acest sens se deosebesc: - sp. cu port târâtor (sau pendent) - Tropaeolum majus, Tradescantia sp., Sedum sp, Saponaria ocymoides.; - sp. cu aspect de perniţă – Gypsophylla repens, Aubrieta sp., ; - sp. cu tulpini ramificare, cu aspect de tufă - Tagetes sp., Salvia splendens, Ageratum mexicanum sp., Alyssum sp.;

- sp. cu tulpini simple, erecte Impatiens sp., Papaver sp., Ricinus sp., Tulipa sp., Lilium sp., Delphinium sp.; - sp. cu tulpini volubile - Ipomea purpurea, Humulus lupulus, - sp. cu tulpini căţărătoare - Lathyrus sp, 8.1.3. Forma, culoarea, mirosul şi modul de dispunere al florilor Culoarea – este impusă în general de petale, ce pot avea suprafaţă lucioasă sau mată, în cazul petalelor tomentoase. Unele flori pot avea culori diferite din momentul deschiderii până la ofilirea acestora, la nu-mă-uita (Myosotis alpestris) şi mierea ursului (Pulmonaria sp.) aceasta se schimbă de la roz-liliachie, la început, până la albastru, la caprifoi (Lonicera japonica) de la alb la gălbui, la unii trandafiri de la galben la roz şi apoi la cărămiziu. Nuanţa culorii poate fi diferită, la florile simple poate fi pală, translucidă iar la cele invoalte mai pronunţată. Unele flori au şi caliciu şi receptaculul colorate având un efect cromatic sporit (Salvia glutinosa).

Forma florilor poate fi deosebită precum cele de gura leului, creasta cocoşului, clopoţei, moţul curcanului, lalelele papagal, recomandându-se a se folosi în planul apropiat. Simetria florii poate fi actinomorfă sau zigomorfă.

Mirosul plăcut al florilor impresionează în mod deosebit. Aceste specii se vor amplasa în locurile destinate odihnei pasive (bănci, chioşcuri pentru odihnă), a staţionării, în jurul teraselor, locurilor pentru sporturile uşoare. Speciile cu flori parfumate pe timpul zilei, precum verbena şi crinii, se vor combina cu specii cu flori parfumate seara, precum regina nopţii şi micsandrele.

8.1.4. Forma, mărimea şi culoarea frunzelor În general, frunzele apar înaintea florilor şi dispar după ofilirea florilor (cu mici excepţii), perioadă în care îşi îndeplinesc rolul lor decorativ. Sunt specii la care valoarea decorativă este dată tocmai de forma, mărimea şi culoarea frunzelor, florile fiind nesemnificative.

Astfel, sunt plante cultivate la umbră: Asarum sp., Polygonium sp., specii de ferigi dar şi numeroase specii cultivate în locuri foarte însorite: Sedum sp., Sempervivum sp., Portulaca sp., Agave sp..

Numeroase sunt şi speciile anuale utilizate cu precădere în alcătuirea mozaicurilor pentru forma, culoarea şi abundenţa frunzelor, dublate de portul târâtor sau sub formă de mici tufe. Culorile acestora variază de la verde crud la verde închis, galben, roşu grena, argintiu sau cenuşiu, la diferite combinaţii precum cele cu frunze variegate (Coleus sp., Pyrethrum sp., Iresine sp., Begonia sp.).

Aspectul decorativ de ansamblu este dat adesea de combinaţia dintre flori şi frunze, astfel la trestia indiană (Canna indica) frunzele pot fi de la verde crud la roşu sau grena, la soiurile de begonii (Begonia semperflorens) întâlnindu-se verde, roz, roşu sau grena. Unele frunze sunt mari, altele sunt mici şi mărunte, iar altele puternic fidate, cu segmentele filiforme.

8.1.5. Forma şi culoarea fructelor Forma şi culoarea fructelor au o importanţă foarte redusă la majoritatea speciilor floricole ierboase deoarece după ofilire, florile se îndepărtează. În unele situaţii, cum este cazul la răchiţelelor (Impatiens balsamina) fructele sunt interesante (fructe pleznitoare) atrăgând copii, iar la păpădie (Taraxacum officinale) fructele sunt atrăgătoare, fiind o sursă de amuzament pentru copii. Moţul curcanului (Amaranthus sp.) are fructe persistente şi decorative. Begonia (Begonia semperflorens) are fructele de tip capsulă, fiind aripate, de culoare roşie sau roză, menţinând efectul decorativ, ca o continuare a florilor.

8.1.6. Ciclul de viaţă După ciclu de viaţă speciile floricole se împart în: Plante anuale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva luni eşalonate într-un singur sezon de vegetaţie.

Seminţele acestor specii fie vor fi semănate în răsadniţe sau solarii, iar răsadurile vor fi transplantate la loc definitiv, fie vor fi semănate la loc definitiv după trecerea îngheţurilor târzii.

După rezistenţa la frig plantele anuale pot fi: - plante anuale rustice, care se seamănă în câmp deschis prin martie–aprilie; - plante anuale semirustice (Begonia sp., Zinnia sp.) nu rezistă la gerurile târzii şi se seamănă în sere sau răsadniţe reci sau afară excepţional în luna mai după îngheţurile târzii; - plante anuale sensibile (Celosia sp., Cineraria sp., Calceolaria sp.) se seamănă în sere calde, transplantându-se în câmp deschis înainte de înflorire, vara.

Pentru prelungirea perioadei de înflorire se recomandă îndepărtarea lujerilor cu flori ofilite, pentru stimularea celei de a II-a înfloriri şi chiar a III-a.

Plante bienale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva luni eşalonate pe două sezoane de vegetaţie. Seminţele se seamănă în iulie-august în spaţii adăpostite, răsadurile se plantează la loc definitiv toamna, iar primăvara vor înflori.

Plante perene – speciile care rezistă cu ajutorul diferitelor organe subterane precum bulbi, rizomi, tuberobulbi, rădăcini tuberizate şi care înfloresc şi fructifică an de an.

Plantele perene pot fi: hemicriptophite – ce supravieţuiesc prin mugurii de la colet protejaţi de resturile moarte ale plantei (Aconitum sp., Aquillegia sp., Chysanthemum sp., Gypsophyla sp., Hosta plantaginea, Papaver orientalis); geophite – ce au bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate.

Acestea pot fi rustice (Anemone sp., Convallaria majalis, Hyacinthus orientalis, Iris sp., Lolium sp., Narcissus sp.) respectiv speciile ce rezistă iarna în teren descoperit,

sau semirustice (Canna indica, Dahlia sp., Gladiolus sp., Polyanthes sp.) respectiv speciile ale căror organe subterane trebuie păstrate iarna în spaţii adăpostite (pivniţe, cămări, depozite) ferite de îngheţ (4-10 oC).

8.1.7. Modul de utilizare Speciile floristice se vor alege întotdeauna luând în considerare particularităţile biologice ale acestora precum şi cerinţele plantelor faţă de condiţiile staţionale. Speciile floricole pot fi folosite, în general, pentru: - decorarea spaţiilor verzi, ca exemplare izolate sau în grupuri în componenţa platbandelor, bordurilor, rabatelor, covoarelor, rondurilor, mozaicurilor, în lungul apelor sau pe luciul lor, pe stânci sau pajişti; - decorarea balcoanelor, ferestrelor, jardinierelor, teraselor, atunci când sunt plantate în diverse suporturi;

- decorarea stâlpilor, pergolelor, treiajelor, zidurilor, chioşcurilor; - ca flori tăiate, în arta buchetieră sau a aranjamentelor florale.

8.2. Asocierea speciilor floricole Asocierea speciilor se va face cu foarte multă grijă avându-se în vedere: ciclul de viaţă, înălţimea plantelor, perioada şi durata de înflorire, forma şi culoarea florilor, mărimea, forma şi nuanţa frunzelor.

Monoculturile se realizează cu specii cu înflorire îndelungată şi bogată, de talie înaltă (Phlox paniculata, Rudbekia sp.), mijlocie (Petunia sp., Tagetes sp., Antirrhinum majus) sau mică (Lobularia maritima, Ageratum mexicanum „nana”, Portulaca grandiflora). Monoculturile pot avea una sau mai multe culori.

Aceste monoculturi se realizează în funcţie de ambient, astfel încât în apropierea clădirilor cu faţade complicate (cu multe detalii şi culori) se recomandă să se utilizeze monoculturi dintr-o specie cu o singură culoare a florilor, iar dacă elementele unei construcţii sunt simple, acestea vor fi puse în valoare prin diversitatea de culori ale florilor aceleiaşi specii.

Culturi combinate În funcţie de ciclul de viaţă se pot asocia fie numai plante anuale, fie numai specii perene, fie mixt. Culturile cu plante anuale, au o perioadă mai îndelungată asigurată cu flori, fiind amplasate în locuri intens frecventate.

Culturile cu plante perene au o perioadă mai scurtă de înflorire, perioadă avansată sau devansată de condiţiile atmosferice din acel an. Aceste masive de plante perene constituie o pată verde timp de mai multe luni, dar au perioadă de înflorire relativ scurtă (15-20 zile) – lalele, narcise, ghiocei, crizanteme, stânjenei, bujori. Marele avantaj al acestor culturi este acela că rezistă mai mulţi ani, fiind eliminat semănatul şi plantările anuale, costisitoare, specifice plantelor anuale.

O combinaţie foarte reuşită o constituie asocierea speciilor anuale cu cele perene sau bienale (masive mixte). Acestea sunt constituite prin suprafeţe cu plante perene, asociate după înălţime şi epocă de înflorire, printre care se introduc plante anuale, destinate să completeze cromatica din afara perioadelor de înflorire ale speciilor perene, în special lunile de vară. În ceea ce priveşte înălţimea speciilor, nu se vor amesteca intim niciodată specii de înălţimi diferite, deoarece indivizii mari îi vor înăbuşi pe cei mici şi cu siguranţă speciile de talie mică nici nu vor fi observate.

Acest tip de amestec intim se poate accepta în cazul în care se combină o specie perenă de talie mare şi care are o perioadă relativ scurtă de vegetaţie şi care nu stânjeneşte prin habitus cu o specie anuală bienală sau perenă de talie mică, cu port de tufă sau covoraş, sau care prin abundenţa de exemplare plantate să realizeze efectul de covor. Aceste două specii trebuie să se suprapună ca perioadă de înflorire. De exemplu un soi înalt sau mijlociu de lalea (Tulipa gesneriana) cu un soi unicolor de pansele (Viola x. witrockiana), muscari (Muscari sp.), bănuţi (Bellis perennis), narcise (Narcissus sp.), numă-uita (Myosotis sp.).

Speciile de talie diferită se vor dispune ordonat, în trepte, instalând specii de talie mică în prim plan, continuând cu cele de talie mijlocie şi cel de talie mare în planul îndepărtat sau în mijlocul compoziţiei (ronduri, rabate, partere). În funcţie de perioada şi

durata de înflorire se recomandă asocierile între specii perene cu înflorire timpurie (Tulipa, Hyacinthus, Narcissus, Crocus, Galanthus) sau bienale (Primula, Viola, Myosotis, Bellis) cu speciile anuale, cu înflorire din aprilie-mai până în octombrienoiembrie. Uneori după înflorirea speciilor de primăvară şi vară se execută şi o a treia plantare, cu specii ce înfloresc toamna (crizanteme, brumărele). În general, la asocierea speciilor se are în vedere crearea unei mase compacte de culoare, alegându-se specii cu perioade cât mai lungi de înflorire, cu o tonalitate a culorii uniformă şi pură.

8.3. Instalarea speciilor floricole 8.3.1. Pregătirea solului destinat culturii florilor În general în funcţie de solul avut la dispoziţie se aplică şi lucrările generale de pregătire a solului: arat, desfundat, mărunţirea bulgărilor, nivelat, modelarea terenului, mobilizarea superficială a solului. În cultura speciilor floricole se ţine cont de particularităţile biologice şi agrotehnice ale acestora. În multe situaţii terenurile în care urmează să se instaleze speciile floricole, nu prezintă un strat de sol fertil corespunzător, fiind necesară împrăştierea unui strat de pământ corespunzător din punct de vedere al proprietăţii sale fizice şi chimice (afânare, permeabilitate, structură, textură, elemente nutritive, pH, capacitate de reţinere a apei).

Fiecare specie preferă un anumit tip de sol, aceste tipuri de sol fiind cunoscute în horticultură sub diferite denumiri: - pământuri cu textură grea – preferate de specii cu sistem radicelar puternic sau cu rădăcini groase suculente (Lilium sp., Amaryllis sp., Iris sp., Dianthus sp., Cheiranthus cheiri); - pământuri cu textură uşoară (pământul de frunze, de turbă) - pentru plantele cu rădăcini mai subţiri, superficiale (Primula sp., Asparagus sp., ferigi); - pământuri cu textură mijlocie – suportate bine de majoritatea speciilor.

După valoarea pH-ului, se deosebesc: - soluri neutre – majoritatea solurilor, - soluri acide – (Coleus sp., Erica sp., Tradescantia sp., Calluna vulgaris), - soluri alcaline – (Anemone sp., Asparagus sp., Gladiolus sp., Dianthus sp). În funcţie de sol, pH-ul acesta se poate corecta prin aplicarea diferitelor amendamente. În horticultură există numeroase tipuri de soluri preparate prin diferite combinaţii şi care pot să asigure plantelor o nutriţie corespunzătoare. Cele mai frecvent folosite sunt: mraniţa, ţelina, compostul de grădină, de răsadniţă, pământul de frunze, pământul de ace de răşinoase, pământul de turbă, pământul de ericacee, pământul de pădure, pământul de lemn, la care se poate adăuga şi muşchiul de copac, rădăcinile de ferigă şi nisipul.

Acestea se deosebesc prin pH, conţinutul de substanţe nutritive, textură, etc.

Datorită costurilor destul de ridicate pentru pregătirea şi manipularea acestor pământuri, s-a căutat obţinerea unui pământ universal indicat pentru toate culturile. Astfel s-au obţinut diferite amestecuri dintre pământul lutos, perlit şi turbă în diferite proporţii, bine organizate, la care se adaugă îngrăşăminte corespunzătoare, în funcţie de vârsta plantelor (stadiul de dezvoltare) şi cerinţele acestora.

8.3.2. Instalarea plantelor floricole în spaţiile verzi Plantarea reprezintă operaţiunea prin care exemplarele tinere (răsadurile) de plante anuale, bienale sau perene sunt instalate în terenul atribuit lor, unde se vor dezvolta şi înflori.

Epoca de plantare diferă de la specie la specie în funcţie de ciclul de viaţă şi de cerinţele faţă de factorul căldură.

La începutul primăverii se plantează răsadurile plantelor bienale sau speciile perene care se înmulţesc prin separarea organelor subterane şi care nu şi-au început dezvoltarea.(Iris sp., Hemerocallis sp., Hosta plantaginea, Lilium sp.). În aprilie se pot planta speciile anuale care nu sunt pretenţioase la căldură (Dianthus, Mathiola, Calendula) sau cele perene semirustice (Gladiolus sp.). În luna mai se plantează plantele anuale sau perene sensibile la temperaturi scăzute şi iubitoare de căldură (Canna, Impatiens, Amaranthus). În iunie se plantează plantele perene crescute la ghiveci, ce pot sta vara în teren descoperit (Amaryllis, Fuchsia, Begonia). Toamna (septembrie-octombrie) se instalează răsadurile speciilor bienale ce vor înflori primăvara timpuriu (Bellis, Viola, Dianthus, Myosotis).

Tot toamna se despart speciile cu rizomi sau rădăcini tuberizate, această operaţie fiind indicată în repausul vegetativ (Iris, Paeonia). În octombrie-noiembrie se plantează bulbii speciilor perene de primăvară precum Tulipa, Hyacinthus, Crocus, Muscari, Narcissus, Galanthus, astfel încât până la venirea îngheţului la sol, bulbii acestora să se înrădăcineze.

8.3.3. Distanţa de plantare Diferă şi se stabileşte în funcţie de înălţimea speciilor respective şi de habitusul acesteia astfel încât să nu rămână spaţii libere între ele, dar nici să se stânjenească reciproc. Distanţa variază de la 5 cm până la 100-150 cm între exemplare. La speciile cu dezvoltare pe verticală se adoptă o distanţă de plantare de cca. ½ din înălţimea medie la maturitate a speciei respective.

La speciile cu dezvoltare sub formă de tufă se adoptă o distanţă de plantare mai mare de ½ şi mai mică decât înălţimea medie a speciei.

La speciile ce se dezvoltă sub formă de covoare (Lobelia, Alyssum, Sedum) distanţele pot fi mai mari, comparativ cu înălţimea plantei, astfel încât exemplarele să realizeze relativ repede starea de masiv.

La plantare, alveola (gropiţa) executată cu plantatorul trebuie să corespundă sistemului radicelar al plantei sau dimensiunii suportului în care s-a dezvoltat până atunci (la răsaduri) şi să asigure acesteia stabilitatea, până la dezvoltarea de noi rădăcini în noul teren.

După plantare terenul se udă abundent şi se acoperă cu un strat de mraniţă mărunţită, de cca. 2 – 2,5 cm grosime, pentru păstrarea umidităţii şi pentru evitarea formării crustei. Plantarea se execută din centrul unei compoziţii spre margine.

Transplantarea reprezintă operaţiunea de mutare a plantelor mature de pe un teren de cultură pe altul. La speciile perene, transplantarea apare necesară atunci când

datorită înmulţirii naturale ale plantelor, spaţiul devine insuficient, acestea stânjenindu-se în dezvoltare. Uneori transplantarea este necesară şi din motive fitosanitare. În funcţie de specie şi de rapiditatea acesteia de creştere şi înmulţire vegetativă, transplantarea se realizează la intervale de 3-10 ani.

Epoca de transplantare cea mai indicată este la sfârşitul sezonului de vegetaţie, când plantele nu suferă deloc. Primăvara şi chiar primăvara devreme foarte multe plante încep să-şi formeze rădăcini noi, intrând mai devreme în vegetaţie, iar dacă sunt stânjenite sau deranjate, unele nu mai înfloresc în acel an.

8.4. Îngrijirea plantelor floricole Îngrijirea plantelor floricole cuprinde o serie de lucrări, obligatorii sau facultative, cu rolul de a obţine plante viguroase, cu înflorire abundentă sau cu diferite caracteristici decorative deosebite. În această categorie intră următoarele lucrări: - suprimarea părţilor aeriene, - tunsul plantelor, - tutorarea şi palisarea, - înlocuirea speciilor în timpul sezonului de vegetaţie, - aplicarea îngrăşămintelor, - irigarea, - mobilizarea solului şi combaterea buruienilor, - combaterea dăunătorilor biotici, - pregătirea pentru iarnă Suprimarea părţilor aeriene se realizează pentru: - obţinerea unor forme caracteristice, - reglementarea înfloritului, - stabilirea unui echilibru între părţile aeriene şi cele subterane.

Se aplică diferenţiat în funcţie de specie şi caracteristicile acesteia, de perioada înfloririi, dar şi în funcţie de capacitatea de refacere a plantei. Astfel la speciile care înfloresc primăvara devreme, această operaţie se aplică după trecerea florilor şi vestejirea părţilor aeriene, la speciile perene cu înflorire de vară sau de toamnă părţile aeriene se înlătură primăvara devreme. În funcţie de organele aeriene înlăturate se deosebesc: ciupitul, copilitul, bobocitul, suprimarea tijelor florale vestejite.

Ciupitul reprezintă înlăturarea mugurelui terminal fie al tulpinii principale, fie al tulpinilor sau lujerilor laterali cu creştere viguroasă, pentru a genera creşterea mugurilor laterali inferiori. Scopul ciupitului este fie obţinerea de tufe bogate sau garnisirea unor ramificaţii, fie stimularea ramificării la unele specii ce se ramifică greu. Ciupitul se execută cu unghia, la 2-3 mm deasupra celei de a III-a până la VI-a pereche de frunze (sau nod) pornind de la bază sau de la ultima ramificaţie.

Pentru obţinerea de tufe bogate, această lucrare se poate aplica de 2-3 ori pe sezonul de vegetaţie. Ciupitul determină o întârziere a înfloririi, de aceea este necesar ca ultima operaţie de ciupit să se desfăşoare astfel încât să existe suficient timp pentru

formarea de muguri floriferi şi pentru înflorire. Se aplică la crizanteme, urzicuţă (Coleus sp.), Petunia sp., Pelargonium sp., hortensie, gura leului).

Copilitul presupune înlăturarea tuturor lăstarilor de la bază (lăstari laterali) în stadiul în care sunt ierbacei, pentru obţinerea unei singure tulpini neramificate, de obicei terminată cu o floare (crizanteme, garoafe).

Bobocitul (butonatul) presupune înlăturarea bobocilor laterali, la plantele care formează concomitent mai multe flori în vârful tulpinilor principale sau laterale şi se aplică în scopul de a se obţine flori solitare, de dimensiuni mai mari (crizanteme, trandafiri, bujori, garoafe, ochiul boului). Se poate realiza şi prin înlăturarea bobocului principal atunci când acesta este rău conformat, pentru promovarea unui boboc lateral mai viguros, în acest caz întârziindu-se înfloritul.

Suprimarea tijelor florale vestejite se realizează pentru înlăturarea aspectului inestetic al acestora dar şi pentru stimularea unei noi înfloriri.. Nu se aplică la speciile cu fructe decorative sau la exemplarele de la care se vor recolta seminţe.

Tunsul plantelor se aplică la speciile de mozaic sau la speciile folosite pentru borduri şi garduri vii, la care trebuie menţinută o anumită formă şi înălţime. Prin această operaţiune se înlăturată toate părţile supraterane la o anumită înălţime, cu 1-3 cm mai mare de tunsul precedent. Această operaţie se repetă la 10-15 zile la plantele de mozaic şi mai rar la cele de bordură şi garduri vii.

Tutorarea şi palisarea se realizează la speciile urcătoare, sau la speciile de talie mijlocie sau înaltă, cu tulpini subţiri care nu se menţin în poziţie verticală, mai ales în perioada de înflorire abundentă.

Tutorii pot fi din lemn, trestie, mase plastice, metal de dimensiuni şi tipuri diferite, în funcţie de specia respectivă, dar se are în vedere ca acestea să nu fie exagerate sau inestetice (Clematis, Lathyrus, Ipomea). Unele specii pot fi susţinute prin reţele de fire (nailon sau sfoară) reţele ce pot fi ridicate odată cu dezvoltarea tulpinilor florifere (gladiole, dalii).

Înlocuirea speciilor în timpul sezonului de vegetaţie Ca regulă generală, la amenajarea florală a unui spaţiu verde se propun specii (2-3 specii pe aceeaşi suprafaţă) ale căror perioade de înflorire se succed, pentru a se realiza un efect estetic pe o perioadă cât mai mare. Pentru aceasta speciile se vor înlocui unele cu altele, după trecerea perioadei de înflorire, excepţie făcând speciile perene cu bulbi (zambile, lalele, ghiocei, narcise, brânduşe de primăvară) ce înfloresc primăvara devreme şi care pot rămâne în sol 2-3 ani.

Exemplarele speciilor necesare înlocuirii se pregătesc din timp în zone speciale (răsadniţe, sere, solarii, pepiniere) şi se transplantează cu tot cu balot de pământ.

Plantările repetate şi valoarea materialului sunt costisitoare, fapt ce determină folosirea speciilor perene în proporţie însemnată în diferite compoziţii floristice.

Aplicarea îngrăşămintelor Există mai multe tipuri de îngrăşăminte: organice, chimice, microbiologice. Îngrăşămintele organice sunt cele mai recomandate, deoarece conţin aproape toate elementele indispensabile plantelor. Singurul inconvenient al unora este mirosul neplăcut pe care-l degajă şi aspectul inestetic. În această categorie intră: excrementele de mamifere, de păsări, mustul de bălegar, făina de oase, făina şi rosătura de coarne, etc. Îngrăşămintele organice pot fi aplicate în formă solidă, după o prealabilă uscare şi mărunţire, concomitent cu lucrarea de pregătire a solului sau în formă lichidă, obţinânduse soluţii prin fermentarea, timp de două săptămâni, a îngrăşămintelor organice solide, la care se adaugă apă, uneori superfosfat, cenuşă. Aceste soluţii sunt foarte concentrate şi se diluează înainte de folosire cu apă în proporţie de: 1:10; 1:20; :30. Îngrăşămintele chimice pot fi bogate în azot: sulfatul de amoniu, azotatul de amoniu, carbonatul de amoniu sau cianamida de calciu; bogate în fosfor: superfosfatul simplu sau dublu; bogate în potasiu: sarea potasică, clorura de potasiu, sulfatul de potasiu. Acestea se aplică odată cu lucrarea solului sau ca îngrăşăminte stadiale în timpul sezonului de vegetaţie. În funcţie de fiecare tip de îngrăşământ se aplică anumite doze. Îngrăşăminte microbiologice se prezintă sub forma unor soluţii ce conţin anumite culturi de microorganisme (bacterii, ciuperci), riguros selecţionate, cu valenţe simbiotice, ce au ca efect îmbunătăţirea microflorei solului pentru realizarea unui circuit optim al elementelor minerale şi organice. Îngrăşămintele se aplică, ca regulă generală, în stadiile de maximă dezvoltare a plantelor, în cantităţi foarte mici la sfârşitul verii şi deloc în timpul stării de repaus.

Irigarea Este o lucrare de o deosebită importanţă în perioadele deficitare în precipitaţii, în funcţie de care se stabileşte şi frecvenţa şi norma de udare (funcţie de specie, temperatura mediului înconjurător, intensitatea luminii, umiditatea şi mişcarea aerului, solul, gradul de dezvoltare şi faza de creştere a plantei).

Irigarea se poate realiza prin aspersiune, recomandată pentru teritoriile mari având ca avantaje: umezirea şi a atmosferei, spălarea şi răcorirea plantelor, antrenarea odată cu picăturile de apă a oxigenului, bioxidului de carbon şi a altor gaze, mărind capacitatea de solubilizare a elementelor minerale din sol; cu furtunul pentru suprafeţe mai restrânse sau cu stropitoarea.

Apa folosită la irigare trebuie să aibă o temperatură şi un conţinut în săruri corespunzătoare. Temperatura trebuie să fie apropiată de cea a aerului sau a solului, fiind indicată udarea dimineaţa devreme, maxim ora 10, şi seara după orele 18-20 pe răcoare,

sau noaptea. Se evită total udatul în orele fierbinţi ale amiezii sau după amiaza, pentru a nu se produce vătămări plantelor.

Conţinutul în săruri nu trebuie să fie mare, iar în situaţia în care apa ce urmează să fie folosită este dură, aceasta se poate neutraliza prin adăugarea diferitelor substanţe în ea.

Mobilizarea solului şi combaterea buruienilor Afânarea solului se realizează în terenurile cu plante perene, măcar odată pe an, în martie–aprilie, după ce încep să apară la suprafaţa solului părţile aeriene ale acestora, şi peste vară, astfel încât să nu fie vătămate rădăcinile, bulbii sau rizomii.

Combaterea buruienilor se realizează ori de câte ori este nevoie, uneori chiar săptămânal, manual sau cu ajutorul săpăligilor. Buruienele au o rapiditate de creştere foarte mare şi imprimă aranjamentelor florale sau chiar gazonului un aspect neplăcut.

Combaterea mecanică este mai dificil de aplicat, ca şi cea cu ajutorul erbicidelor. În ultima vreme se adoptă din ce în ce mai des, acoperirea solului din jurul grupurilor de arbuşti sau a speciilor floricole de talie mare şi mijlocie, cu scoarţă de copac (pin maritim) fragmente. Acest strat menţine solul umed, permite trecerea apei şi a aerului spre sol şi nu permite apariţia buruienilor.

Combaterea dăunătorilor biotici Se realizează prin observarea atentă, periodică a diferitelor exemplare floricole, pentru depistarea din timp a eventualilor dăunători (afidele fiind cele mai frecvente) şi pentru aplicarea la timp a diferitelor metode de combatere chimică sau biologică.

Pregătirea pentru iarnă Diferă în funcţie de specie, la geofitele semirustice, sensibile la temperaturile scăzute, organele subterane (bulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini tuberizate) se scot toamna din sol şi se pun la păstrare în camere reci (4 – 10 oC) până primăvara. La speciile perene ce rezistă rigorilor iernii se recomandă acoperirea acestora cu pământ (muşuroire), frunze, sau talaj, pentru o protecţie suplimentară peste iarnă.

Cap. IX. GAZONUL ÎN SPAŢIILE VERZI 9.1. Importanţa şi destinaţia gazonului Gazonul reprezintă o suprafaţă de teren acoperită de vegetaţie erbacee, formată în special din graminee, aceasta fiind supusă lucrărilor de îngrijire, şi fiind destinată a îndeplini anumite funcţii decorative, recreative sau sanitare.

Gazonul constituie fondul principal al unui spaţiu verde (75-80% din suprafaţă) şi evidenţiază caracteristicile diferitelor elemente vii (arbori, arbuşti, aranjamente florale, masive de arbori) sau nevii (stânci, grupuri statuare, elemente arhitecturale, clădiri, luciu de apă), realizând unitatea în diversitatea spaţiului verde.

Gazonul reprezintă un element cu o valoare decorativă deosebită, imprimând o atmosferă de calm şi linişte, datorită nuanţelor de verde, întinderile mari de gazon introduc în peisaj o notă de solemnitate şi romantism.

Temperatura aerului este influenţată de suprafeţele de gazon, în zilele cu temperatură ridicată, gazonul se încălzeşte mai puţin, comparativ cu suprafeţele acoperite cu nisip, pietriş, cărămidă, asfalt sau beton. De exemplu, dacă temperatura medie a aerului de la suprafaţa gazonului este de 22-24 oC, atunci cea de la suprafaţa betonului ar fi de cca. 30 oC, iar în cazul asfaltului de cca. 45 oC. Calităţile sanitare constau şi în calitatea de purificare a aerului prin reţinerea prafului, şi prin îmbogăţirea în oxigen a acestuia.

După destinaţie, compoziţie şi mod de întreţinere se disting mai multe tipuri de gazon: - pentru peluze, - pentru terenuri sportive, - rustic.

Peluzele pot fi: peluze din parcuri şi peluze din grădini.

Peluzele din parcuri ocupă suprafeţe întinse, având aspectul unor pajişti naturale, fiind constituite din specii de graminee cu frunze înguste, ce înfrăţesc abundent, pentru a forma un covor des. Se tund de 2-3 ori în sezonul de vegetaţie. În acest tip de gazon pot fi plantate specii perene cu bulbi ce înfloresc primăvara, pentru mărirea efectului decorativ (ghiocei, brânduşe, narcise, lalele). Aceste peluze se vor curăţa primăvara devreme şi se vor tunde pentru prima dată în sezonul de vegetaţie cu mult după înflorirea acestor specii (speciile vernale floricole) pentru a permite acestora formarea bulbilor pentru anul următor.

Peluzele din grădini se deosebesc de precedentele prin compoziţie, folosindu-se specii de graminee mai pretenţioase şi mai decorative. Pentru realizarea unei desimi mai mari se realizează tunderea acestuia la intervale mai mici (2-3 săptămâni). În această categorie intră şi „gazonul englezesc” alcătuit din Agrostis tenis şi Festuca rubra (în comerţ este cunoscut sub denumirea de seminţe de gazon de lux), gazon care se tunde la 2-3 zile odată.

Gazonul pentru terenurile sportive prezintă o compoziţie diferită de cea a celorlalte tipuri, fiind evitate speciile cu înrădăcinare superficială, ale căror rădăcini pot rămâne descoperite la suprafaţa terenului. Sunt preferate speciile rezistente la tasare, cu

înfrăţire abundentă precum Poa annua şi Poa pratensis. Se înlătură pe cât posibil speciile care sporesc pericolul de alunecare (Trifolium repens). Înălţimea de tundere a gazonului poate fi: pentru terenul de fotbal 3,5 cm; rugbi – 6,5 cm, crichet – 2,5 cm, tenis – 0,5 cm.

9.2. Specii indicate pentru gazon În practică se folosesc diferite amestecuri de seminţe, dar speciile se comportă diferit, înregistrându-se în anii următori o schimbare a compoziţiei, prin eliminarea speciilor valoroase şi sensibile la anumite condiţii, rezultând în final pierderea calităţii superioare a gazonului respectiv.

Este necesară corelarea condiţiilor ecologice din teren cu cerinţele ecologice ale speciilor. Ierburile pentru gazon se împart convenţional în funcţie de înălţime, mod de înfrăţire şi rezistenţă la tasare.

După înălţime: - cu port înalt (de etaj superior) ce au drept caracteristici – înălţime mare, înfrăţire slabă, frunze mari, aspre, grosiere, sistem radicelar adânc de 25-30 cm, uneori 100 cm (Dactylis glomerata, Bromus inermis).

- cu port mijlociu (de etaj mijlociu) – formează tufe relativ mari, de diferite desimi, iar după cosire apar lăstarii scurţi (Festuca pratensis, Alopecurus pratensis, Lollium perenne, Deschampsia caespitosa, Cynonurus cristatus).

- cu port pitic (de etaj inferior) – după cosit lăstăresc puternic, tufele sunt înghesuite foarte mult, rădăcinile sunt relativ superficiale, la 12–20 cm, uneori 40–50 cm (Poa pratensis, Festuca rubra, Agrostis stolonifera, Agrostis tenis, Poa annua).

Asocierea speciilor De obicei nu se folosesc speciile singure, ci în amestec de minim 3 specii.

Alegerea combinaţiilor are o importanţă deosebită pentru obţinerea unui gazon de bună calitate, astfel încât în unele condiţii improprii pentru una din specii, aceasta dispare, rămânând suprafeţe nude de pământ.

La realizarea amestecurilor se are în vedere: temperamentul speciei, cerinţele faţă de substratul nutritiv, umiditatea din sol, rezistenţa la temperaturi scăzute, la tundere, rapiditatea de creştere, lăstărire, rezistenţa la bătătorire, capacitatea de refacere după tundere. Aceste amestecuri sunt recomandate în lucrări cu tabele speciale. În terenuri improprii pentru graminee se pot folosi specii din flora spontană a regiunii ce pot acoperi bine solul prin lăstărire şi aparat foliar. Aceste specii se aleg şi în funcţie de rusticitatea acestora, de rezistenţa la bătătorire sau tundere.

Gazonul mauritan (gazon înflorat) este alcătuit din specii de graminee şi specii floricole (anuale sau perene) în diferite procente, având aspectul unei fâneţe înflorite.

Dintre speciile frecvent utilizate se amintesc: Achillea sp., Alyssum maritimum, Bellis perennis, Calendula officinalis, Campanulla sp., Gypsophylla muralis, Iberis semperflorens, Matricaria chamomilla, Papaver rhoeas, Reseda lutea, Viola arvensis.

9.3. Instalarea gazonului Principalele metode de instalare a gazonului sunt prin semănare şi cu ajutorul brazdelor de gazon. Fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje date de uşurinţa instalării, calitatea finală a gazonului şi nu în ultimul rând de costurile implicate.

9.3.1. Instalarea gazonului prin semănare Lucrările pregătitoare cuprind înlăturarea materialelor inerte precum: pietre, cărămizi, zgură, moloz, dar şi executarea drenurilor, a canalizărilor, îngroparea cablurilor electrice, a instalaţiilor de irigare, iar în cazul lipsei unui strat de pământ corespunzător, aducerea pământului de împrumut în strat de 15–20 cm minim. De asemenea, în cazul în care solul existent este corespunzător, se realizează şi mobilizarea acestuia pe 15–20 cm adâncime.

Semănarea gazonului se poate realiza în mai multe perioade: primăvara în mustul zăpezii (februarie-martie), toamna în august–septembrie şi nu mai târziu, pentru a realiza o răsărire şi o călire a gazonului, dar şi vara, dacă există sisteme de irigat.

Metode şi tehnici de semănare: - manual în cruce: ½ din seminţe într-un sens, ½ în celălalt sens (se aplică în cazul suprafeţelor mici); - mecanic - cu semănători mecanice (se aplică în cazul suprafeţelor mari şi relativ netede).

Adâncimea de semănat se situează în general în limitele 0,5 – 2,5 cm, fiind în funcţie de condiţiile de sol şi de specie. În cazul solurilor mai uscate (terenuri mai însorite sau soluri uşoare), adâncimea de semănat va fi mai mare iar în cazul solurilor mai umede (terenuri cu expoziţii nordice sau soluri mai grele), adâncimea de semănare va fi mai mică.

După semănarea manuală, terenul se grăpează, după care se netezeşte uşor cu un tăvălug uşor din lemn şi se udă.

Normă de semănat trebuie aleasă cu grijă în funcţie de calitatea seminţelor, de specie, amestec şi condiţiile de sol. Dacă norma este prea scăzută, se obţine un gazon prea rar, cu aspect inestetic iar dacă norma este prea mare rezultă o competiţie între indivizii speciilor diferite, o stânjenire a creşterii tuturor indivizilor şi o înrădăcinare slabă, cu un aspect nefavorabil.

Norma de semănat variază în funcţie de specie: de la 17-25 Kg/ha la Agrostis stolonifera la 140-200 Kg/ha – Lolium perene. În diferite ţări se aplică norme diferite, date de condiţiile specifice ale ţării respective, de exemplu: 12 g/m2 în SUA, 5-12 g/m2 până la 34 g/m2 în Canada, în Germania 9-20 g/m2 iar în Franţa 30-60 g/m2 .

9.3.2. Instalarea gazonului cu ajutorul brazdelor de iarbă Aceasta se poate realiza în două moduri: - cu brazde de iarbă extrase de pe terenurile acoperite natural cu iarbă (specii de graminee în cea mai mare parte), modalitate ce are ca avantaje: instalarea imediată a gazonului, consolidarea imediată a taluzurilor (în 5 zile rădăcinile pătrund în noul teren), precum şi costul mai mic; ca dezavantaje se amintesc: nu se pot alege anumite specii de graminee, instalând toate speciile crescute natural, alături de care se găsesc numeroase specii de buruieni ce urmează a fi extrase prin pliviri repetate, calitatea finală a gazonului nu este cea mai bună şi datorită neuniformităţii grosimii brazdelor recoltate manual.

- cu brazde de iarbă produse în pepinierele pentru gazon; acestea se realizează pe un strat de 5-6 cm de pământ vegetal pe care se execută semănăturile cu speciile de graminee dorite. Sub acest strat se recomandă să existe un strat de nisip amestecat cu pleavă, gros de cca. 8 cm în care rădăcinile nu pătrund, ci cresc lateral. Decaparea

brazdelor se realizează manual cu ajutorul cazmalelor şi lopeţilor dar mai frecvent mecanic, cu maşini obţinându-se „covoraşe”de 25 x 35, 30 x 30, 15 x 30 groase de 4-5 cm (manual), şi respectiv fâşii de 30 cm x 2 m (mecanic), groase de 2-4cm, care pot fi rulate.

Aşezarea brazdelor se poate face liniar în rânduri succesive, în tablă de şah iar pe versanţii abrupţi brazdele se fixează prin ace de lemn sau şipci de lemn.

9.4. Întreţinerea şi îngrijirea gazonului Reîntinerirea gazonului se realizează după 5-10 ani şi se realizează prin semănarea de noi cantităţi de seminţe ale speciilor iniţiale, folosind o normă de semănat de 25-50 % din cea iniţială.

Reparaţia capitală presupune înlocuirea totală a ierburilor ce au constituit vechiul gazon. Toamna se mobilizează solul la 15-20 cm, după care se sparge şi se mărunţeşte ţelina, se strâng şi se îndepărtează rădăcinile de ierburi sau de buruieni. După aceste operaţiuni, primăvara se realizează administrarea îngrăşămintelor şi însămânţarea.

Reparaţia parţială presupune refacerea cheliturilor, respectiv a porţiunilor mai mari sau mai mici fără gazon, care se vor însămânţa cu seminţe din aceleaşi specii de graminee sau din acelaşi tip de amestec.

Cosirea (tunderea) se poate realiza manual cu coasa, sau mecanic cu maşini speciale, care permit reglarea înălţimii de tundere corespunzătoare. Tunderea se realizează în scopul obţinerii unui gazon des cu o bună înfrăţire şi înţelenire. Se recomandă tunderea pe timp ploios, caz în care se obţine o înfrăţire abundentă, deoarece pe timp secetos frunzele tăiate şi lăstarii se îngălbenesc. Iarba rezultată se strânge şi se înlătură de pe suprafaţa gazonului.

Aplicarea îngrăşămintelor este necesară deoarece solul sărăceşte relativ repede, datorită înlăturării repetate a părţilor aeriene (frunzele speciilor de gazon), iar gramineele se răresc, apar muşchii şi numeroase buruieni, care nu sunt pretenţioase. Se preferă îngrăşăminte minerale (chimice) pe bază de azot, fosfor şi potasiu, în raport de 1:2:1 (fosforul este foarte important în dezvoltarea rădăcinilor). Dacă solul are o cantitate mare

de calciu, trebuie mărită cantitatea de fosfor, pentru compensare. Dozele de îngrăşăminte variază între limitele 400-2200 Kg/ha.

Combaterea buruienilor se realizează pe suprafeţe mici prin plivit iar pe suprafeţe mari se aplică cosirea repetată la 2-5 cm de suprafaţa solului, înainte de înflorirea buruienilor. O altă metodă eficientă este cea a aplicării erbicidelor selective.

Irigarea este de preferat a se realiza prin aspersiune (vezi irigarea la speciile floricole).

Cap. X. CONSTRUCŢIILE ÎN SPAŢIILE VERZI Prin construcţii se înţeleg atât clădirile cât şi căile de acces, oglinzile şi cursurile de apă (inclusiv bazinele), perspectivele, grădinile alpine, ediculele (mici dotări ornamentale şi utilitare).

10.1. Căile de circulaţie Căile de circulaţie reprezintă o componentă foarte importantă a spaţiilor verzi, îndeplinesc multe aspecte decorative şi permit vizitatorului să parcurgă teritoriul respectiv pe jos, călare sau cu bicicleta.

Căile de circulaţie pot imprima vizitatorului diferite direcţii de mişcare: - mişcarea orizontală, care chiar dacă este monotonă este mai uşoară, mai sigură, mai stabilă, şi în echilibru cu forţa gravitaţională, obiectele se remarcă mai uşor în timpul deplasării, organismul nu depune efort; - mişcare ascendentă, care sporeşte energia depusă de om pentru învingerea gravitaţiei, măreşte atenţia, creşte interesul pentru planurile superioare ale spaţiului, creează impresia de avansare, de cucerire a spaţiului înconjurător, influenţând sentimentul de veselie; - mişcarea descendentă, implică o diminuare a efortului, ce este binevoită la întoarcerea din plimbare, apare un sentiment plăcut de protecţie, de refugiu, de intimitate şi uneori de regres. În funcţie de natura circulaţiei, importanţă şi lăţime, căile de circulaţie se împart în alei (principale şi secundare) şi poteci.

Aleile sunt mărginite de regulă de arbori, flori, elemente arhitecturale. Aleile principale leagă intrările cu punctele de atracţie principale, sau conduc spre un obiectiv principal important; sunt de obicei largi. Aleile secundare se ramifică din cele principale şi conduc vizitatorul spre sectoare sau obiective mai puţin importante, au o lăţime mai redusă (minim 1,20 m).

Potecile şi cărările sunt realizate cu precădere în spaţiile verzi periurbane, având 0,5 -0,7 m lăţime, fiind destinate plimbărilor izolate (inclusiv pasul japonez).

Traseul căii de circulaţie imprimă vizitatorului un sentiment: - de relaxare – pentru ceea ce este cunoscut şi plăcut; - de stimulare, de intrigare – pentru ceea ce este nou sau necorespunzător; - de plăcere – pentru ceea ce se află în unitate, ordine şi proporţie; - de indispoziţie (de închistare) - pentru ceea ce este rigid, inestetic şi nefuncţional; - de amuzament, divertisment, curiozitate - pentru ceea ce este viu sau în schimbare.

Linia traseului poate fi: directă pentru traseul rectiliniu, pentru terenurile orizontale, pentru stilul geometric, pentru obiective bine determinate; în meandre pentru traseele sinuoase, pentru terenurile cu denivelări, justificate de prezenţa diferitelor obstacole.

Intersecţiile reprezintă puncte de agitaţie maximă şi trebuie să fie proporţionale cu mărimea aleilor ce se întâlnesc. Axa fiecărei alei trebuie să treacă prin centrul intersecţiei. Uneori în intersecţii se amenajează piaţete de diferite forme. Îmbrăcămintea căilor de circulaţie trebuie să fie funcţională şi decorativă, corelată cu ambientul. Pentru materialele folosite la îmbrăcămintea căilor de circulaţie sunt indicate culorile galben, roşcat sau gri (culorile închise se încălzesc excesiv vara, iar cele deschise obosesc ochii).

Ca tipuri de îmbrăcăminte se pot folosi: pământ, pietriş, macadam, asfalt turnat sau cilindrat, pavele, dale.

Pământul, ca îmbrăcăminte a căilor de circulaţie, este folosit în pădurile de recreare, şi poate fi ameliorat prin adăugarea de agregate minerale, lianţi sau materiale hidrofobizate. Are un cost foarte scăzut dar are şi marele dezavantaj că aceste căi de circulaţie nu pot fi folosite pe timp ploios sau imediat după.

Căile împietruite cu pietriş de carieră, de râu sau de concasaj sunt incomode pentru mersul pe jos dar pot fi folosite şi pe timp mai ploios.

Asfaltul prezintă o durabilitate ridicată şi o întreţinere uşoară, dar se încălzeşte foarte uşor vara sau în zilele însorite.

Dalele şi pavelele sunt plăci din piatră, cărămidă, mozaic, beton, ceramică sau marmură, de forme diferite, cel puţin cu faţa superioară netedă. Modul de dispunere a dalelor şi pavelelor este foarte variat: - cele hexagonale pot fi dispuse in modul fagure; - cele paralelipipedice în diferite modele: brăduţ, pătrate, tip zidărie, dalaj antic; - cele neregulate în „opus incertum”, dalaj englezesc; Dalele şi pavelele se dispun pe un strat de 5-8 cm nisip de râu şi se aşează uniform (se folosesc dale de minim 4 cm grosime).

Un caz aparte al dispunerii dalelor de mari dimensiuni este „pasul japonez” la care dalele de formă regulată sau nu (se preferă cele neregulate) se aşează într-un singur rând

pe gazon, la o distanţă între centrele de greutate, ale fiecărei dale, egală cu lungimea medie a pasului omului (0,60-0,65 cm).

Folosirea dalelor şi pavelelor prezintă ca avantaje: rezistenţă la intemperii, uşurinţa întreţinerii, drenajul forte rapid al apei din precipitaţii (se usucă foarte repede după ploaie), se face trecerea mult mai plăcută de la construcţii la peluze, au un efect estetic sporit iar dalele depreciate se pot înlocui foarte uşor. Marele dezavantaj al acestora este preţul destul de ridicat.

10.2. Amenajarea apelor Efectul estetic al apelor este dat de: suprafaţa netedă şi lucitoare sau în continuă mişcare, jocul de lumină şi umbră al obiectivelor învecinate, senzaţia de răcorire şi de prospeţime, de mişcare.

Apele se pot amenaja sub formă de: izvoare, fântâni, pâraie, căderi de apă, iazuri, lacuri, râuri în funcţie de mărimea spaţiului verde respectiv, de formele de microrelief existente sau care pot fi create şi de debitul sursei de apă.

Apele curgătoare prezintă o albie cu atât mai sinuoasă cu cât panta terenului este mai mică. Malurile diferă în funcţie de caracteristicile terenului dar întotdeauna vor avea un paralelism relativ. Pot exista diferite insule atunci când cursul apei se bifurcă.

Când cursul apei este însorit, apa devine strălucitoare şi luminează întreaga compoziţie (se măreşte aparent suprafaţa acesteia), iar când se află în zone umbrite apa devine întunecoase şi pare mai adâncă.

Malurile se vor amenaja prin terasare, prin deschideri de perspective, realizate de obicei pe stâncării, în locurile cu erodare puternică.

Apele stătătoare (numite impropriu, pentru că apa este primenită pe cale artificială sau naturală) pot fi naturale, dispuse în diferite depresiuni ale terenului, sau artificiale realizate prin săparea terenului şi aducerea apei. Întinderea unei ape stătătoare se stabileşte în raport cu ansamblul compoziţiei. Forma lacurilor este determinată de relieful terenului, dar poate fi ameliorată, conturul acestora este cu atât mai simplu cu cât acestea sunt mai mici; conturul malurilor trebuie să fie alcătuit din linii curbe, fără frânturi, asemănător cu malurile opuse, dar fără a fi simetrice.

Adâncimea se recomandă a fi de 1m pentru cele săpate, cu maluri cu taluzuri abrupte (1:1) şi căptuşite cu diferite materiale (piatră, beton) pentru împiedicarea creşterii plantelor. Debitul sursei ce alimentează lacul va fi în raport cu mărimea şi adâncimea lor, acesta trebuie să asigure primenirea şi menţinerea apei la un nivel constant (evaporaţie şi infiltraţie). Viteza de curgere trebuie să fie destul de redusă, pentru a permite plimbările cu barca sau pentru a facilita cultivarea unor plante acvatice (nuferi, trestie, Caltha palustris).

Stratul de pământ de sub apă se poate impermeabiliza cu ajutorul asfaltului, bitumului, prin lutuirea cu argilă bătătorită cu maiul sau prin betonarea fundului.

Oglinzile de apă /bazinele geometrice Bazinele geometrice (oglinzile de apă) – reprezintă suprafeţe liniştite de ape, menţinute în bazine de formă geometrică – rotunde, elipsoidale, dreptunghiulare, pătrate, având rolul unui factor calmant în peisaj.

Bazinele trebuie prevăzute cu posibilitatea de evacuare şi aducţiune periodică a apei. Bordura bazinului poate fi din piatră tăiată simplu, fălţuită, geometrică, din beton, cărămidă, sau chiar lemn (grosimi 50-70cm).

Unele oglinzi de apă se asociază cu jeturile de apă ale fântânilor arteziene, la care mişcarea jeturilor de apă poate varia, combinată cu lumina artificială, colorată diferit chiar. Aceste fântâni pot fi asociate cu diferite elemente sculpturale sau cu vegetaţia înconjurătoare sau chiar cu anumite spoturi luminoase, folosite pe timp de noapte.

Există diferite modalităţi de amenajare a acestor bazine: - bazin cu cupă florentină în mijloc, - fântână cu cascade în trepte sub forma unui con, - fântână cu taluz cu cascadă, bazin cu jeturi orientate spre mijloc, - bazin cu jeturi orientate spre periferie.

Toate acestea se realizează proporţional cu dimensiunile bazinului.

10.3. Priveliştea şi perspectiva Priveliştea reprezintă o scenă, un fundal pentru o anumită construcţie observată dintr-un punct avantajos.

Perspectiva reprezintă o privelişte limitată, şi constă dintr-un spaţiu peisagistic alungit, natural sau creat parţial sau total prin încadrare sau deschiderea de linii.

Perspectiva este caracterizată printr-un punct de observaţie, obiectul (obiectivele) văzute şi un câmp intermediar. O perspectivă bine concepută are echilibru, fiind compusă dintr-un obiect potrivit, privit dintr-un loc potrivit, situat la o distanţă potrivită şi încadrat potrivit.

Punctul de observaţie se stabileşte astfel încât elementul terminus (obiectul) să poată fi perceput în întregime sau chiar parţial, în mod progresiv. Obiectul (obiectele) văzute trebuie să fie astfel amplasate încât să poată fi contemplate cu uşurinţă de privitor, recomandându-se ca soarele să nu fie în faţa privitorului. Câmpul intermediar constituie spaţiul liber dintre punctul de observaţie şi obiectele văzute (punctul terminus). Se recomandă ca acest câmp intermediar să nu depăşească 250-300 m lungime, pentru ca perspectiva să nu devină obositoare.

10.4. Stâncile şi grădinile alpine În unele zone din anumite spaţii verzi se poate recurge la amplasarea blocurilor de piatră (stânci) de diverse forme, mărime şi culori. Când sunt de dimensiuni mari, acestea dau impresia de putere, iar când sunt mici şi grupate, de solidaritate monumentală.

Stâncile de orice fel dau peisajului un pitoresc specific.

Blocurile de piatră fie se găsesc pe acel teritoriu, caz în care se pot menţine în forma lor naturală, fie vor fi aduse. Blocurile aduse pot imita stânci din natură sau sunt prelucrate sub diferite forme geometrice. În unele cazuri aceste blocuri pot fi acoperite parţial cu vegetaţie din specii cu tulpini agăţătoare sau urcătoare, iar în unele cazuri pot constitui suportul pentru diferite căderi de apă. Blocurile de piatră se amplasează în sectoarele mai liniştite, la o oarecare distanţă de clădiri.

Grădinile alpine au suprafeţe variabile, de la câţiva metri pătraţi la câteva sute, şi pot fi amenajate într-un mod special, folosindu-se numeroase stănci sau material pietros, pe care se instalează vegetaţie erbacee sau chiar lemnoasă. Grădinile alpine creează, în mod artificial, un microrelief accidentat, muntos, cu o vegetaţie specifică.

Locul în care se va amenaja o astfel de grădină se va încadra cât mai bine în mediul natural, va fi pe cât posibil frământat, accidentat, în pantă sau se va crea artificial, cu mijloace mecanice o astfel de situaţie. Expoziţia terenului se recomandă a fi semiînsorită sau chiar însorită (pentru plantele vivace sau chiar rezistente la uscăciune).

Grădinile alpine îşi găsesc uşor locul în spaţii verzi amenajate în stil peisager, în care pot fi poziţionate chiar şi în imediata apropiere a clădirilor.

Lucrările ce trebuie executate pentru realizarea unei grădini alpine sunt: - extragerea stratului de pământ pe o adâncime de 50-60 cm, pământ folosit ulterior la umplerea spaţiului dintre stânci; - aşezarea unui strat de 30 cm de zgură; - aşezarea unui strat de nisip de râu de granulaţie mare; - aşezarea unui strat de pământ de ţelină, cu turbă şi nisip; - dispunerea blocurilor de piatră, cele mari în planul din spate, lăsând spaţii mari între ele; - umplerea parţială cu pământ a spaţiilor dintre blocurile de piatră astfel încât la suprafaţă să rămână părţile cele mai decorative ale blocurilor de piatră.

Aceste operaţiuni se vor realiza într-o perioadă lipsită de ploi, zăpadă, îngheţ, cu câteva luni înainte de epoca plantării (toamna), pentru ca pământul să se taseze suficient.

Speciile folosite vor fi alese în funcţie de caracterul florei ce va fi prezentat: alpin, subalpin, deşertic.

10.5. Construcţii utilitare şi ornamentale Construcţiile sunt folosite ca elemente de fundal sau pentru a încadra, a menţine, a domina, a organiza sau a accentua cât mai bine trăsăturile sau formele peisajului. Toate construcţiile prezente într-un spaţiu verde trebuie armonizate cu peisajul înconjurător, în scopul realizării unităţii clădirii cu acesta. Armonizarea se poate realiza prin asemănare sau prin contrast.

Construcţiile recomandate în spaţiile verzi sunt: pavilioanele, chioşcurile, scările, balustradele (parapetele), belvederile, pergolele, treiajele, coloanele, arcadele şi porticurile, suporturi pentru plante, podeţe şi poduri, bănci şi scaune (mobilier de grădină), grupuri sculpturale, vase decorative, teatrul verde.

Pavilioanele sunt construcţii cu bază circulară, pătrată, hexagonală sau octogonală, destinate adăpostirii vizitatorilor, a orchestrelor sau a fanfarelor. Acestea se pot construi din lemn, beton, sau cărămidă, într-o formă simplă dar estetică, fiind amplasate pe esplanade, la marginea apelor, la capătul aleilor, în pieţe sau în punctele de perspectivă.

Chioşcurile sunt pavilioane mai mici, construcţii uşoare, situate în spaţiile verzi.

Acestea pot fi deschise în partea superioară şi lateral (având în partea superioară doar bare de metal sau lemn ce servesc ca suport pentru plantele agăţătoare, numite chioşcuri descoperite (naturale), şi chioşcuri acoperite dar deschise lateral. Nu se recomandă chioşcuri acoperite şi închise lateral.

Belvederile sunt constitui te de către turnuri cu două sau trei etaje, ce vor fi amplasate în mod obişnuit în punctele cele mai înalte ale terenului sau la sfârşitul aleilor

largi şi folosesc pentru observarea de către vizitatori a unor perspective deosebite asupra zonelor învecinate.

Pergolele sunt elemente ornamentale şi utilitare, ce prezintă ca elemente de susţinere, stâlpi verticali (piatră, fier, aluminiu, cărămidă, lemn) ce sunt reuniţi în partea superioară printr-o reţea de grinzi orizontale, şi sunt acoperite de regulă cu plante căţărătoare. Acestea permit crearea unor bolţi de vegetaţie, ce acoperă porţiuni de alei sau terase, oferind refugiu împotriva insolaţiei.

Treiajele sunt construcţii uşoare, formate din panouri cu zăbrele, alcătuite din lemn sau metal de lăţime 0,5-0,7m şi înălţime 2-2,5 m, folosite pentru decorarea unor pereţi, mărginirea unor perspective, compartimentarea unui spaţiu verde. Pe aceste treiaje se folosesc specii volubile sau urcătoare, de obicei cu înflorire abundentă.

Coloanele servesc la sprijinirea plantelor agăţătoare şi reprezintă accente pe verticală, fiind amplasate la capătul aleilor, la marginea teraselor. Acestea se confecţionează din piatră, cărămidă, lemn sculptat sau marmură.

Arcadele şi porticurile se folosesc pentru realizarea unor bolţi de verdeaţă deasupra aleilor sau teraselor.

Scările sunt construcţii utilitare dar şi ornamentale, folosite de obicei acolo unde panta terenului este mai mare de 15%. Scările accentuează orizontalitatea spaţiului, întrerup uniformitatea şi monotonia aleilor sau a zidurilor de sprijin.

Forma, dimensiunile sau alte caracteristici trebuie să fie corespunzătoare întregului ansamblu, axa scărilor trebuie să fie în continuare cu axa drumurilor. Se recomandă ca optimă, înălţimea treptei de 15 cm şi lăţimea de 35-40 cm. Materiale de construcţie folosite: piatră, cărămidă, mozaic, beton, lemn.

Balustradele (parapetele) sunt elemente indispensabile ale scărilor, teraselor, pe lângă ape sau terenuri accidentate. Acestea trebuie să fie funcţionale dar şi estetice.

Podurile şi podeţele au un rol funcţional şi estetic, acestea unind de regulă două maluri opuse sau chiar insuliţele cu malurile. Acestea deschid perspective interesante către diferite puncte de pe mal şi de pe apă (lemn, beton armat, metal, piatră).

Băncile şi scaunele asigură loc de odihnă vizitatorilor, dar constituie în acelaşi timp şi elemente ornamentale. Dimensiunile sunt variate dar se recomandă pentru bănci: lungimea 2,4-3,0 m, înălţimea 0,45 m, lăţime 0,4-0,5 m. Pot fi cu sau fără spătar, din diferite materiale de construcţie.

Se vor amplasa în faţa unor perspective interesante, a unui rond de flori, grup sculptural, în lungul aleilor largi, atât la soare cât şi la umbră.

Grupurile sculpturale sunt confecţionate din piatră, lemn, bronz, fontă, marmură şi au un mare efect prin formă, mărime, dezvoltare pe verticală, pe orizontală, culoarea lor. Soclul trebuie bine proporţionat cu întreaga statuie şi corelat cu materialul şi culoarea din care este alcătuită aceasta.

Amplasarea statuilor sau a diferitelor sculpturi nu respectă o ordine strictă, regulată ci este determinată de întreaga compoziţie a spaţiului respectiv.

Vasele decorative se confecţionează din argilă arsă, piatră, ciment, beton, sau se poate realiza din pământ aşezat într-un schelet metalic, decorat cu plante de mozaic.

Acestea se amplasează în mijlocul parterelor, în lungul scărilor, aleilor, zidurilor.