Eseuri Coubis nicoleta

eseuri Coubis Nicoleta

1

Editura Minerva

Coubis Nicoleta

eseuri

Editura Minerva 2

Tema si viziunea despre lume in nuvela Alexandru Lapu sneanul Basmul este o specie populară sau cultă a genului epic, unde structura epică se .supune unor-stereotipii. Ele vizează formula introductivă, formula finală şi structura .narativă. Formula iniţială este compusă din trei termeni.

Unul care arată o existenţă (A ‘jost odată), al doilea neagă existenţa (ca nici odată…), iar al treilea este compus dintr-o serie de circumstanţe temporale care induc punctual fantasticul. Formula finală are un rol invers decât cel al formulei iniţiale. Modelul structural al basmului conţine o situaţie • iniţială de echilibru, un eveniment sau o secvenţă de evenimente care dereglează ^ echilibrul iniţial, acţiunea reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o aventură î eroică, refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului.’Motivele din basm se grupează în perechi opoziţionale: lipsa/ lichidarea lipsei, interdicţie/ încălcarea interdicţiei, încercări/ lichidarea încercărilor, violenţă/ lichidarea violenţelor. Tema basmului este lupta binelui împotriva răului.

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult de Ion Creangă, care reprezintă o sinteză de motive epice cu o circulaţie foarte largă. Respectând tiparul basmului, textul începe cu o formulă introductivă: Amu cică era odată, care avertizează cititorul asupra intrării într-o lume a poveştii.

Spre deosebire de basmele populare, unde formula introductivă este compusă din trei termeni, unul care 3

atestă o existenţă, (a fost odată), altul care o neagă (ca niciodată) şi, cel din urmă, format dintr-o serie de complemente circumstanţiale de timp care induc fantasticul, aici intrarea ex abrupto în text: era odată un craiu, care avea trei feciori… situează deocamdată textul la intersecţia dintre povestire şi basm. Structura textului corespunde basmului.

Lipsa este marcată de scrisoarea lui Verde- împărat şi se concretizează în absenţa bărbatului, de aceea el îl roagă pe fratele lui să i-1 trimită pe cel mai bun dintre băieţi ca să rămână urmaş la tron. Următoarea etapă este căutarea eroului. în basm, ea se concretizează prin încercarea la care îşi supune craiul băieţii: se îmbracă în piele de urs şi iese în faţa lor de sub un pod. Conform structurii formale a basmului cel care reuşeşte să treacă proba este fiul cel mic; el trece proba din două motive: primul, se înscrie în etapele iniţierii cu ajutorul dat de Sfânta Duminecă, care îi spune să ia armele tatălui şi calul care va veni la tava cu jăratic; al doilea este de natură personală. El devine protagonistul acţiunii. Fiul cel mic este curajos. Podul reprezintă, în plan simbolic, limita lumii cunoscute – lumea împărăţiei craiului unde codul comportamental este bine cunoscut de fiul cel mic – şi punctul iniţial al unui spaţiu necunoscut. De aceea tatăl îi dă în acest loc primele indicaţii despre noua lume: să se ferească de omul spân şi de împăratul Roş şi îi dă piele de urs. Din acest moment debutează a doua etapă a basmului: înşelătoria. Pe drum, fiul cel mic al craiului se întâlneşte cu un om spân care îi 4

cere să-1 ia în slujba lui. Băiatul refuză de două ori, dar a treia oară spânul reuşeşte să-1 înşele: ajunşi la o fântână, spânul intră şi se răcoreşte, apoi îl sfătuieşte pe băiat să facă acelaşi lucru. Fiul craiului, boboc tn felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului, şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla.

Momentul este important pentru imaginea fiului de crai dinaintea încercărilor. Trăsătura vizată este naivitatea, trăsătură marcată direct de autor – fiind boboc la trebi din aiestea, Harap-Alb nu intuieşte că Spânul, antagonistul său, are intenţii ascunse. Naivitatea eroului e foarte importantă în evoluţia conflictului, întrucât textul urmăreşte tocmai maturizarea lui Harap-Alb. Naivitatea se înscrie în codul ritual al iniţierii prin care trece fiul craiului. Atitudinea empatică a naratorului este menită să sporească tensiunea dramatică şi să inducă un principiu etic. Spânul îi fură scrisorile şi îi dă un nume Harap-Alb. îi spune că va trebui să moară şi să învie ca să-şi recapete identitatea. Astfel, fiul de crai ajunge la Verde împărat în rol de slugă a spânului. încercările echivalează cu diverse probe ale ascultării, îndemânării, curajului, colaborării şi cumsecădeniei, probe esenţiale pentru un viitor împărat.

Din punctul de vedere al simbolisticii basmului, încercările sunt probe de iniţiere. Harap-Alb va trebui să aducă salăţi din Grădina Ursului, pietrele preţioase din Pădurea Cerbului şi pe fata împăratului Roş. Ultima probă presupune o altă serie de probe, prin care împăratul Roş tinde să-şi păstreze fata (casa înroşită, ospăţul, fuga fetei, alegerea macului de nisip, ghicitul). Aceste probe se 5

constituie ca un basm în interiorul basmului iniţial. Ideea este importantă în măsura în care demonstrează ingerinţa autorului „cult” în structura formală a basmului. Trebuie menţionat faptul că secvenţa violenţei lipseşte din acest context, dar aceasta este adusă în final, ca să sporească tensiunea epică. Lichidarea încercărilor se face datorită ascultării şi a personajelor adjuvante: calul, Sfânta Duminică, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă. Lichidarea înşelătoriei debutează la sfârşitul ultimei probe. Harap-Alb se întoarce cu fata împăratului Roşu, care dezvăluie adevărata lui identitate; încercarea spânului de a-1 ucide pe Harap-Alb (o formă a momentului violenţei) este ratată.

Episodul cuprinde scena tăierii capului lui Harap Alb şi a reînvierii lui de către fata împăratului. Abia acum se realizează cu adevărat momentul lichidării înşelătoriei. Prin moartea şi prin reînvierea sa, Harap, Alb va trece într-o altă etapă existenţială. Prin moarte simbolică Harap Alb cel naiv lasă locul bărbatului matur. în realizarea acestui episod, Creangă uzează de câteva motive populare a căror recurenţă în basmele româneşti le conferă valoare simbolică. Motivul apei moarte (care încheagă, coagulează) este însoţit de motivul apei vii care învie: apa este simbol al vieţii şi al regenerării acesteia. Motivul învierii este urmat de motivul nunţii finale prin care se confirmă maturizarea eroului. Din acest moment poate fi împărat.

Finalul este practic lichidarea lipsei care a generat situaţiile conflictuale, încheierea basmului păstrează 6

formula finală, care readuce cititorul din lumea fantastică: Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai fine încă; cine se duce acolo, be şi mănâncă în lumea realului Iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă. Fragmentul se referă la momentul în care eroul pleacă cu Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsărilă-Lăţi-Lungilă, Gerilă, să o aducă pe fata împăratului Roş.

Stilistic, textul introduce un respiro în poveste printr-o cugetare a autorului –narator şi prin anunţarea vecinătăţii lui imediate cu eroii basmului. îndoiala participativă – vor reuşi sau nu vor reuşi – este afirmată, dar imediat negată prin obiectivitatea impusă – naratorul este obligat să spună povestea până la capăt. El este vocea care va povesti întâmplările şi va afla finalul lor o dată cu cititorul.

Registrul lexical este unul de natură ludic-meditativă.

Enunţurile sunt nişte expresii paremiologice versificate care în primul paragraf caracterizează relaţiile interumane dintr-o perspectivă frustram pesimistă. Ideea nu este legată de stilul autorului – Creangă nu este pesimist -ci este legată de angajarea naratorului. Afirmând că lumea este structurată inegal, el deplânge de fapt soarta lui Harap-Alb silit de spân să treacă prin multe şi periculoase evenimente. Angajarea subiectivă a naratorului este ameliorată prin folosirea ghilimelelor – ideile nu îi aparţin, ci sunt păreri generale.

Dimensiunea fantastică a spaţiului este sugerată prin fixarea celor două împărăţii: una la o margine a lumii şi cealaltă la altă margine a pământului. Spaţiul rămâne 7

orizontal. Nu există, ca şi basmele populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus şi tărâmul de jos), care corespund binelui şi răului. Apare, în schimb, o geografie recognoscibilă în descrierea spaţiului.

8

Tema si viziunea despre lume in nuvela Moara cu noroc “Moara cu Noroc”, publicata la 1881 in volumul de debut “Novele din popor”, este un text re[prezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii traditionale. Prin observarea obiectiva a mediului social si tipologia riguroasa, Slavici se dovedeste a fi un scriitor realist.

Acesta urmareste in “Moara cu Noroc”, procesul de alterare psiho-morala a individului. Ceea ce aduce nou proza lui Slavici este o orientare manifestata spre universul actualitatii imediate. Slavici este primul mare scriitor care reuseste sa dea prozei sale nationale un caracter universal. In “Moara cu Noroc” mai mult decat in oricare alta nuvela se suprapun cele doua planuri de investigatie: cel orizontal urmarind firul desfasurarii narative a faptelor, iar celalalt relevand dinamice deplasarilor dramatice din constiinta eroilor sai.

Din punct de vedere compozitional, nuvela este alcatuita dintr-un prolog (cap.I), nararea in 15 capitole a subiectului epic si un scurt fragment final cu rol de epilog ( cap.XVII).Drama distrugerii de sine devine tema centrala a nuvelei “Moara cu Noroc”. Ea se desfasoara pe trei paliere : Ghita in relatie cu sine-distrugerea increderii in sine, Ghita in relatie cu lumea-degradarea imaginii in fata lumii, Ghita in relatie cu Ana-degradarea relatiei dintre soti.Incipitul introduce tema destinului, sugerata chiar de 9

titlu “Moara cu Noroc”- este un toponim si o metafora in care cuvantul “noroc” poate fi inteles ca “soarta”.

Prologul consta in dialogul purtat de cizmarul Ghita cu batrana lui soacra pe marginea eventualei mutari a familiei la Moara cu noroc, han pe care ginerele al vrea sa il arendeze pentru a-si depasi statutul social.In acest incipit dialogat se expun termenii unui conflict intre generatii si mentalitati.

Trecand de la mestesug la comertul intemeiat pe castigul usor, unde banul determina totul, tinerii isi asuma o ruptura la limita cu aventura.Incipitul evidentiaza , asadar,opozitia dintre lumea traditionala cu mentalitatile, principiile si exigentele ei si formele incipiente ale traiului “modern”, bazate pe inovatie. Decizia lui Ghita de a inchiria carciuma de la Moara cu noroc poate avea semnificatia unei sfidari a destinului. Ca in tragediile antice, eroul nu intelege importanta mesajului oracular rostit de batrana “Omul sa fie fericit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit” – care este o constatare, o anticipare – avertisment a evolutiei personajelor. Ghita nu constientizeaza gravitatea gestului pe care il savarseste, comite asadar un hybris, astfel producandu`se hamartia.

Orbirea personajului- Ghita, care nu intelege ca a pornit pe un drum gresit, se observa de la inceput. Pustietatea “locurilor rele” si “primejdioase” de la moara nu e inregistrata ca atare de Ghita: “Iara pentru Ghita carciuma era cu noroc”. Peripetia se declanseaza o data cu aparitia 10

la han a lui Lica Samadaul care “schimba norocul” carciumarului in nenoroc. Lica ii impune colaborarea la afacerile lui. Astfel apare principalul conflict, al pierderii increderii in sine.

Intelegerea dintre cei doi marcheaza pentru Ghita inceputul obisnuirii cu raul. Banul, element nefast aici, nu ofera libertate, ci dependenta fata de Lica. Pactul pe care il face Ghita cu Lica este un pact faustic ; Ghita isi da seama ca nu poate sta la moara fara voia lui Lica, de aceea face concesii. Cu toate acestea, incearca sa se si apere: isi angajeaza sluga, isi cumpara pistoale si caini.

Toate deciziile lui Ghita de aici inainte se vor dovedi in ultima instanta gresite : anticipeaza nepotrivit miscarile adversarului, pastreaza secrete fata de familie, refuza alianta sincera cu Pintea si accepta in cele din urma sa intre in jocurile murdare ale samadaului. Eroul tragic traieste in continuare o stare de “orbire” fatala.Ghita, omul cinstit, respectat, ajunge sa fie banuit de implicarea in furtul de la arendas si in uciderea tinerei doamne. Axa vietii lui morale se frange; se simte instrainat de toti si de toate.Arestul si judecata ii provoaca mustrari de constiinta. Momentul de iluminare ( anagnorisis) interioara prin recunoasterea profunda a situatiei in care se afla, e trait de Ghita atunci cand se hotaraste sa-l dea prins pe Lica. Ghita incepe un joc dublu; pare ca accepta regulile impuse de Lica, dar dorinta de a-si apara familia il determina sa colaboreze cu Pintea, comisarul.Mentalitatea omului traditional se observa aici. Imaginea publica este 11

foarte importanta.Rusinea de a fi fost acuzat si dus la judecata ii provoaca stari controversate.Ultima proba a supunerii este cea a infrangerii prin sotie. Imaginea relatiei dintre cei doi soti este una tipic traditionala.

Autoritatea barbatului este recunoscuta,el este cel ce ia deciziile pt. familie.Ana observa schimbarile sotului ei o data cu aparitia lui Lica la han. Conflictul din interiorul cuplului se acutizeaza si sub presiunea codului moral al societatii, Ana traieste ea insasi un conflict interior : dragostea pentru sotul ei, care dispare pe masura ce acesta se inchide in sine, dorinta de a-si salva casnicia, dar si rusinea de a avea un sot talhar.Catastrofa se consuma in momentele imediat urmatoare, intr-o succesiune sugestiva: Ghita, care a determinat destinul Anei, hotaraste moartea ei ; Lica personificare a destinului lui Ghita, porunceste uciderea acestuia, pentru ca el insusi sa se autoanihileze o data ce si-a indeplinit rolul.

Conditia finala a eroului tragic e, intr-adevar, ambigua: de invins (in confruntarea cu Lica), dar si de invingator, pentru ca isi intelege vina, hybrisul, si prin suferinta si moarte, se purifica- ajunge la catharsis.Ideea de catharsis e subliniata si de imaginea focului purificator care mistuie scena nenorocirii de la Moara cu noroc, curatand locul.Epilogul incheie simetric nuvela prin reluarea temei destinului : “Asa le-a fost data!�

12

Tema si viziunea despre lume in poezia Floare albastra Poezia apare în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare.Înainte de această poezie era publicată “Venere si Madonă”, “Epigonii”, “Mortua est”. Poezia are ca motiv “floarea albastră”, un motiv romantic, care apare şi în alte literaturi, în literatura germană Novalis într-un poem romantic, unde floarea albastră se metamorfozează în femeie luînd chipul iubitei şi tulburînd inima eroului.

Motivul “florii albastre” mai apare şi la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă viaţa. Albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării şi a cerului, iar floarea simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă. Poezia este concepută din două părţi corespunzătoare a două tipuri de idei, de cunoaştere: în primele trei strofe cunoaşterea filosofică absolută, iar în partea a doua (5-13) cunoaşterea terestră prin intermediul dragostei. Cele două părţi ale poeziei sunt legate de o strofă, cea de a patra, care conţine reflecţiile poetului şi conţine în ea începutul ideii din ultima strofă. Poezia este alcatuită sub formă de monolog întrerupt de dialog.În primele trei strofe poetul conturează domeniul cunoaşterii filosofice. De la elementele genezei “întunecata mare” pîna la un întreg unvers de cultură reprezentat de “cîmpiile Asire”, “piramidele învechite”. În aceste trei strofe iubita defapt aduce un reproş iubitului care ni se 13

sugerază că sa izolat în universul fericit dar strîmt al lumii pamînteşti. Este o ipostază a poetului în care se repetă ideea sugerată de prezenţa chiar în primul vers, a adverbului “iar”.

Strofa a patra e strofa de tranziţie, de legătură între cele două ipostaze ale cunoaşterii. Strofa aduce consimţămîntul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sînt surprinse înca din această strofă gesturi tandre, calde, ocrotitoare: “Dulce netezindu-mi părul”, gestul care se presupune că vor fi urmate şi altele dacă poetul va coborî din cerurile nalte. Adjectivul devenit substantiv diminutivat “mititica” sugerează pe de o parte dragostea faţă de fiinţa iubită dar şi distanţa enormă între gîndurile şi preocupările înalte ale poetului, în comparaţie cu lumea terestră.La reproşul iubitei, poetul răspunde cu o tăcere, care deschide drum meditaţiei din ultima strofă, mai ales din versul: “Totuşi este trist în lume”. În partea a doua a poeziei avem celaltă cunoaştere, cea terestră cunoaştere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de către iubită. Dacă în “Dorinţa” şi în “Sara pe deal” întregul ritual al dragostei era din perspectiva bărbatului, în “Floare albastră” iubita este vicleană, ademenitoare promiţîndu-i iubitului o lume de bucurii şi de farmec.

Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeaţă, cu izvoare ce plîng în vale sau stînci înalte şi prăpastii măreţe.La aceste se mai adaugă şi ochiul de pădure înconjurat de trestie şi încărcat de foi de mure.

14

Gesturile iubitei sînt şăgalnice, în timp ce iubitul îi va spune “poveşti şi minciuni”, ea, iubita va încerca pe un fir de romaniţă dragostea lui.Chemarea este tentantă, pentru că iubita este ca în “Dorinţa” frumoasă; de “soarelui căldură” fata va fi “roşie ca mărul” în timp ce cu părul ei de aur îi va astupa gura. Această invitaţie sigur că este urmată de sărutări date sub pălărie pentru ca să nu fie văzuţi de nimeni.

La ivirea lunii printre crengi înlanţuiţi în gît cei doi îndrăgostiţi vor porni în sat spre vale, dîndu-şi pe sărutari pe cale. Ajungerea la al porţii prag va fi urmată de vorbe în întunecime, după care urmează inevitabila despărţire.

După ce ea dispare în timp ce iubitul copleşit de năvala sentimentului rămîne ca un stîlp în lună. Cele trei epitete “ce frumoasă, ce nebună, dulce floare” cuprinse în versuri exclamative exprimă intensitatea sentimentului, defapt epitetul “dulce” apare în mai multe situaţii: “dulce floare, dulce minune”.Îşi schimbă sensul şi valoarea grmaticală “Dulce netezindu-mi părul” apropie pe iubiţi prin gest; “Dulci ca florile ascunse” sugerează puritatea. Pentru ca în final să apară în “dulce minune” epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugerează că apropierea de fiinţa iubită este egală cu miracolul, astfel încît epitetul devine metodă.

Ultima strofă aduce ideea despărţirii, a stingerii dragostei, iar repetiţia “floare albastră” subliniază intensitatea trăirii generată de contrastul dintre iluzie şi realitate accentuată de acel “totuşi”.

15

16

Tema si viziunea despre lume in comedia O scrisoare pierdut a Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un observator ironic al societatii romanesti din vremea lui, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de personaje. Comediile sale („O noapte furtunoasa”, „O scrisoare pierduta”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”) ilustreaza un spirit de observatie necrutator pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca prin vicii, impostura, ridicol si prostie.

El foloseste cu maiestrie satira si sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societatii romanesti si a contura personajele dominate de o trasatura de caracter reprezentativa pentru tipul uman. Intrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice in literatura romana, G. Ibraileanu afirma ca dramaturgul face „concurenta starii civile”, iar Tudor Vianu considera ca formula artistica a lui Caragiale este „realismul tipic”.

Reprezentata pe scena in 1884, comedia „O scrisoare pierduta” este a treia dintre cele patru scrise de autor, o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspecte ale societatii contemporane autorului, fiind inspirata din farsa electorala din anul 1883.

17

Tema comediei este demascarea prostiei umane si a imoralitatii publice si private, dezvaluirea impletirii de interese dintre doua grupari politice locale ale partidului de guvernamant, intr-un oras de provincie, capitala unui judet de munte.Autorul critica minciuna vietii politice, minciuna activitatii electorale de la sfarsitul secolul XIX. Continutul operei are un puternic caracter social, dar si de viata familiala. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, imoralitatea e suverana peste tot, la toate nivelele, in oras, in case pretentioase, la mosieri si la burghezi.

Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit.

Conflictul comic este realizat prin contrastul intre aparenta si esenta. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic.Incadrandu-se in categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omenesti piesa prezinta aspecte din viata politica si de familie a unor reprezentanti corupti ai politicianismului romanesc.

Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru puterea politica se realizeaza, de fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului politic „o scrisoare pierduta� – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat indinca atat banalitatea intamplarii, cat si repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiasi scrisori, amplificate prin repetarea intamplarii in alt context, dar cu accelasi 18

efect). Piesa este structurata in patru acte, fiecare dintre ele fiind alcatuite din mai multe scene. Personajele piesei, numite de catre autor „persoane”, sunt mentionate cu numele si statutul social pe care il are fiecare in cadrul comediei.

Perspectiva spatiala este reala si deschisa, fiind precizata de catre autor, iar timpul in care se petrec intamplarile este plasat la sfarsitul secolului al XIX-lea: „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”.

Relatiile temporale sunt in cea mai mare parte cronologice, cu exceptia unot situatii in care perspectiva temporala este discontinua, remarcandu-se alternanta temporala a intamplarilor, prin flash-back.Actiunea scoate in relief circumstantele in care doua tabere politice se dusmanesc, se insulta, iar la final se conciliaza. Noua personaje arata ca autorul pune pret pe personajele tipice, tipurile memorabile.

Actul I incepe cu o scena expozitiva in care se anunta pierderea unei scrisori de dragoste, in jurul careia se va petrece intreaga actiune.Punctul culminant al acestei scene, il constituie vestea ca Nae Catavencu nu vrea sa restituie scrisoarea decat in schimbul asigurarii ca va fi numit candidat pentru un loc de deputat, si aparitia lui Zaharia Trahanache care anunta ca a descoperit o plastografie a lui Catavencu.

Actul al II-lea incepe cu numaratoarea voturilor posibile si cu teama lui farfuridi si branzovenescu ca vor fi tradati.

O scena importanta este reprezentata de intalnirea 19

prefectului cu posesorul scrisorii, o scena tipica si de nuante caracteriologice memorabil prinse, gradat redate, in care vedem tehnica santajului si a schimbului.

Actul al III-lea cuprinde doua parti, dominate de discursul agramat de betia de cuvinte, al lui farfuridi si de discrusul categoric demagogic al lui catavencu pana la punctul culminant cand se pronunta numele candidatului propus de centru, dupa care urmeaza vacarmul si bataia.

Actul al IV-lea aduce infrangerea lui catavencu si alegerea senilului agamita dandanache, adevarat maestru al santajului, de vreme ce cu o scrisoare bine pastrata isi poate asigura alegerea perpetua. Salvat de consecintele unei plastografii, catavencu accepta ce i-a ordonat zoe si conduce manifestatia in cinstea noului ales.

Atmosfera destinsa la final reface starea initiala a personajelor, fara nicio modificarea a statutului lor dinainte pierderii scrisorii. Personajele actioneaza stereotip, simplist, ca niste maruonete lipsite de profunzime sufleteasca, fara a evolua pe parcursul actiunii, fara a suferi transformari psihologice.„O scrisoare pierduta� cuprinde o galerie de tipuri ilustrative pentru epoca strabatuta de caragiale. Mijloacele prin care sunt realizate aceste tipuri sunt in acelasi timp procedee de realizare a comicului de moravuri, de caracter, de situatie, de limbaj etc. Comicul e realizat prin contrast, prin afisarea gesturilor si atitudinilor, prin vorbire in cea mai mare parte (incoerenta, nonsensuri, tautologii,

20

inadvertente, automatisme lexicale, amestec de stiluri, prin numele personajelor etc.).

In personaje, ca tipuri reprezentative, este concentrata toata prostia si coruptia societatii trecute si a familiei, a politicianismului trecut: demagogie, lasitate, perfidie, lacomie, santaj, umilire, servilism, imoralitate publica si intima, dar mai multa prostie decat toate.In comediile lui Caragiale, principala modalitate de caracterizare a personajelor si de cosntruire a situatiilor in care sunt puse acestea il constituie comicul.

Comicul de caracter contureaza personaje ridicole prin trasaturi negative, starnind rasul cu scop moralizator, deoarece nimic nu indreapta mai bine defectele emane decat rasul. Autorul creeaza tipologii de personaje, dominate de trasaturi morale negative.Personajele apartin viziunii clasice pentru ca se incadreaza intr-o tipologie comica, avand o trasatura dominanta de caracter si un repertoriu fix de trasaturi: tipul incornoratului (trahanache), tipul primului amorez (tipatescu), tipul cochetei si al adulterinei (zoe), tipul politic si al demagogului (catavencu), tipul cetateanului, tipul servitorului (pristanda), prostul fudul (farfuridi), prostul ticalos (dandanache).

Scriitorul depaseste, insa, cadrul comediei clasice avand capacitatea de a individualiza personajele, prin comportament, particularitati de limbaj, nume, dar si prin combinarea elementelor de statut social si psihologic.

Personajele lui Caragiale sunt actuale si astazi, deoarece 21

„natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa calapod deosebit: unul e sucit intr-un fel, altul intralt fel, fiecare in felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci haz de ei.” (I. L. Caragiale)Comicul de caracter e relevat la fiecare personaj al piesei. Trahanache se bucura de o veche si solida autoritate, de prestigiu recunoscut chiar si de opozitie. El sustine ideea integritatii morale a societatii, dar practica inselaciunea, falsificand listele cu alegatori, se opune coruptiei, dar in jurul sau, peste tot, e coruptie. Ambitia politica si comoditatea vietii il fac sa pastreze cu strasnicie „enteresul” de a fi prieten cu prefectul. Politician abil, stie ca functia sa in partid depinde de sefii de la „Centru” si se lasa manevrat cu usurinta de acestia.

Este incult, trasatura reiesita din comicul de limbaj, dovada fiind ticul verbal „ai putintica rabdare”, care reflecta viclenia, tergiversarea individului abil, care sub masca batranetii cauta sa castige timp pentru a gasi o solutie. Pronunta gresit neologismeledin sfera limbajului politic: „dipotat”, „endependent”. Se exprima confuz, cu abateri de la normele limbii literare – truismul „unde nu e moral, acolo e coruptie”, tautologia „enteresul si iar enteresul”. Principiul sau de viata ce explica falsa naivitate a personajului este acela ca „Intr-o sotietate fara moral si fara printip… trebuie sa ai si putintica diplomatie”.Numele sau este definitoriu pentru comicul onomastic. Zaharia sugereaza zahariseala, moliciunea,

22

lentoare, iar trahanache, faptul ca poate fi usor modelat de catre superiorii „de la centru” sau de „enteres” si de zoe.

Tipatescu este prefectul judetului pe care il administreaza ca pe propria mosie, avand o mentalitate de stapan absolut. Orgolios, abuziv, incalca legea, daca „o cer interesele partidului” si admite, amuzat, escrocheriile politaiului: „ai tras frumusel condeiul”. Tipatescu este lipsit de abilitati politice, singura cale de a parveni fiind amorul, de care stie sa profite cu fler si diplomatie.

Comicul de nume, Tipatescu, trimite la cuvantul „tip”, care semnifica june prim, om rafinat, amorez abil, adventurier.

Zoe Trahanache este sotia lui Zaharia Trahanache si amanta lui Tipatescu. Este inteligenta, autoritara, ambitioasa si isi impune vointa in fata oricui. Este o luptatoare hotarata si foloseste tot arsenalul de arme feminine ca sa-si salveze onoarea. Penduland intre sot si amant cu inteligenta si abilitate, conduce din umbra manevrele politicii, toti fiind constienti de puterea si influenta ei, avand asupra barbatilor o seductie aparte, care o face intelegatoare, generoasa.

Ghita Pristanda, functionarul servil, vrea sa para modest, necajit, devotat unui prefect energic, dar se preteaza la mici furtisaguri, ghidandu-se dupa o deviza a nevestei lui: „Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa tot”. Este arogant sau umil, in functie de imprejurari, penduland cu o siretenieprimitiva si avand ca centru de greutate propriul interes.Incultura, lipsta de instructi sunt evidentiate pregnant prin comicul de limbaj: deformeaza neologismele 23

– „bampir”, „famelie”, „catrindala”, „scrofulos”, „renumeratie” -, are ticuri verbale care frizeaza prostia.

De exemplu, alaturarea cuvatului „curat” altor cuvinte, evidentiaza un nestapanit servilism, facandu-l penibil si ridicol.Comicul de nume al personajului Ghita Pristanda sugereaza principalele sale trasaturi de caracter – servil si umil fata de sefi, lipsit de personalitate -,deoarece pristanta este un joc popular, ce se danseaza dupa reguli prestabilite, intr-o parte si in alta, conform strigaturilor si comenzilor unui conducator de joc.

Nae Catavencu, parvenit, santajist, grosolan si impostor, se conduce dupa deviza „scopul scuza mijloacele”. Este infumurat si impertinent atunci cand stapaneste arma santajului, spunandu-i prefectului „asasin”, dar devine umil, slugarnic si lingusitor atunci cand pierde scrisoarea si-i ureaza aceluiasi prefect, sa traiasca „pentru fericirea judetului”. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, el conduce manifestatia festiva in cinstea rivalului sau politic, Dandanache, fara niciun scrupul, intuind ca sansa de a castiga in viitor este legata de Zoe. Comicul de limbaj este relevat mai ales de discursurile sale, care ilustreaza personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanta. Atunci cand ia cuvantul la adunarea electorala care precede alegerile, Catavencu isi construieste cu ipocrizie „o poza” de patriot ingrijorat de soarta tarii, rostind cu greu cuvintele din cauza emotiei care-l ineaca.

24

Incultura sa reiese atat din nonsensul afirmatiilor – „Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire” – precum si din confuzii semnatice, Catavencu numindu-i „capitalisti” pe locuitorii capitalei, iar el considerandu-se „liber-schimbist”, adica flexibil in conceptii.

Numele Catavencu sugereaza firea de mahagiu, de palavragiu – cata=mahalagioaica- si ipocrizia, demagogia – cataveica=haina cu doua fete-, trasaturi ce definesc acest personaj si prin comicul de nume! Farfuridi si Branzovenescu sunt doi membri marcanti ai partidului de guvernamant. Ei formeaza un cuplu de imbecilitate, intruchipare a ramolismentului politic. Cei doi se atrag prin firilecomplet diferite: Farfuridi este coleric, prost, fudul, infatuat, iar Branzovenescu este, dimpotriva, placid, moale, fricos, o umbra a celuilalt.

Farfuridi are automatisme ce creioneaza „intruparea prostiei solemne” (stefan cazimir),prin formule aberante, care-i releveaza incultura: „eu am n-an sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc la targ”; „am n-am infatisare, la douasperezece trecute fix ma duc la tribunal…”. discursul sau este un model al comicului de limbaj, care scoate ine evidenta platitudinea gandirii, confuzia lingvistica a personajului, iar stilul bombastic si infatuat devine caricatural atat prin ticurile verbale, cat si prin contradictiile in termeni: „din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe 25

pe ici pe colo si anume in punctele esentiale.”Comicul de nume – farfuridi si branzovenescu – consta in sufixele onomasticul grecesc „-idi” si romanesc „-escu”, precum si aluzia culinara –branza si farfurie- care ilustreaza semnificativ relatia de dependenta reciproca dintre ei, fiindu-si numai unul altuia de folos. Agamemnom Dandanache se contureaza prin acumularea tuturor defectelor personajelor: parvenit, demagog, prost, incult, perfid si ramolit. Prost, demagog, amnezic si senil, este o epava morala si un santajist perpetuu, caci el nu restituie scrisoarea compromitatoare, sper a o putea utiliza si in alte dati.

Comicul de limbaj este ilustrat prin anacolut: „In sanatatea alegatorilor… car au probat patriotism si mi-au acordat… asta…cum sa zic, de!… zi-i pe nume, de! […] care va sa zica, cum am zite… in sfarsit sa traiasca!”.

Magistral construit, discursul lui Dandanache este, poate, cea mai convigatoare si sugestiva ilustrare a incompetentei si demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale.Comicul de nume este relevant, prin alaturarea ridicola a numelui viteazului razboinic grec, conducator de osti si bun strateg cu dandanache, care sugereaza incurcatura, dandana. Cetateanul turmentat, reprezentantul omului simple,al alegatorului care nu are ambitii, nu este nici el tocmai constit. Vicios pentru ca e mereu beat, asteapta sa fie dirijat, pentru ca el nu are nicio opinie, „apoi daca-i pe pofta eu nu poftesc pe nimeni” este o fire lenesa, comoda, gasindus-i scuze 26

superficiale, „da-i cu bere, da-i cu vin, da-i cu vin,da-i cu bere”.

Replica cea mai sugestiva pentru caracterul sau labil si pentru lipsa de opinie a devenit memorabila: „eu cu cine votez?”, iar pentru ca zoe il lamureste voteaza disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea „in sanatatea coanii Joitichii ca e dama buna!”. El apare in momentele cele mai nepotrivite, enerveaza pe toata lumea cu prezenta lui, este dispretuit tocmai de clasa politica, desi este reprezentantul electoratului care urma sa se prezinte la vot pentru a-si desemna alesul in Camera deputatilor. Nu are nume, el este alegatorul anonim, bulversat de campania electorala confuza pentru omul de rand.

Comicul de situatie e abundent la Caragiale. El reiese din imprejurarile provocate de coincidente, de incurcaturi, confuzii si situatii echivoce. Gasirea si prierderea succesiva a scrisorii de amor constituie principala situatie comica in care sunt implicate personajele si din care reies trasaturile lor de caracter. Se sugereaza astfel, ca aceasta arma politica a santajului va fi eficenta si in viitor, cinstea si meritele politice neavand nicio sansa in viata politica.

Catavencu si Dandanache folosesc acelasi mod de santaj, insa izbuteste cel mai astutios si corupt, care are traditia unor astfelde procedee de la centru.Catavencu spune ca tot romanul trebuie sa prospere, dar tocmai in acelmoment intra cetateanul turmentat care striga: „Si eu!” unde rasul 27

e generat de contrastul dintre pretentia teoretca a politicianului demagog si realitatea betiei celui venit pe scena.Numararea steagurilor de catre Ghita este o alta situatie comica, din care reiese ca politaiul fura din avutul statului, fiind incurajat si de catre prefect, in calitatea lui de conducator politic al judetului.Una dintre cele mai sugestive situatii comice este aceea in care Trahanache, dupa ce fusese la Catavencu si vazuse „scrisoricade amor” adresata Zoei, vina acasa la Tipatescu, spunanadu-i ca scrisoarea e „plastografie”.

Comicul de intentie este o modalitate foarte aparte in litaratura, ilustrand atitudinea autorului fata de personaje si situatiile in care acestea actioneaza. Pornind de la afirmatia autorului, aceea ca „nimic nu ardepe ticalosi mai mult ca rasul”, adept al preceptului clasic „rasul indreapta moravurile”,caragiae isi propune sa-si exprime opiniile prin scris. Astfel, acest „demon al veseliei” (Paul Zarifopol) isi uraste personaele, marturisind „ii urasc, ma, ii urasc”.

Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe care scriitorii il atribuie artei, in general, si literaturii, in particular.moravurile satirizate in”o scrisoare pierduta” sunt: adulterul, servilismul, prostia, coruptia, incultura, infatuare. Demagogia si coruptia sunt intalnite la nivelul intregii societati si la nivelul clasei politice inclusiv al marii burghezii.Comedia „O scrioase pierduta” apartine genului dramatic si are ca moduri de expunere dialogul si 28

monologul. Caracterizarea personajelor se face atat in mod indirect prin vorbele, faptele si gandurile personajelor ori direct de catre celelalte personaje. O modalitate aparte o constituie referirile lui caragial, curpin in didascalii, ca indicatii scenice prin care autorul isi „misca” personajele, le da viata.

In concluzie, comedia de moravuri „o scrisoare pierduta”exprima vocatia de scriitor realist a lui caragiale, nu numai prin spiritul de observatie acut si prin luciditatea cu care scruteaza lumea ci si prin procuparea pentru domeniul social. Obiectivitatea, veridicitatea realizata prin tehnica acumularii detaliilor, sunt trasaturi esentiale ale acestei capodopere.personajele tipologice sunt supuse ridiculizarii, pentru ca rasul a fost intotdeauna considerat un mijloc de amelioare a moravurilor , atitudine prin care scriitoul atinge dezideratul educativ al artei.

29

Eseu Dacia literara Prima jumătate a secolului al XIX-lea este, poate, cea mai agitată şi bogată perioadă de transformări socialculturale, culminând cu revoluţia de la 1848, prin care lupta pentru emancipare socială şi naţională a antrenat toate cele trei provincii româneşti. Etapa cuprinsă între anii 1830 şi 1860, în care a avut loc o riguroasă activitate culturală şi o intensificare a ideii de unire a ţărilor române, este cunoscută în literatură sub denumirea de perioada paşoptistă. În această epocă de avânt al culturii, literatura română a cunoscut o dezvoltare deosebită prin contribuţia unor scriitori pătrunşi de idealul eliberării şi unităţii naţionale, care au preţuit frumuseţile patriei şi folclorul,satirizând totodată viciile orânduirii feudale şi participând activ la lupta socială, la evenimentele politice ale vremii. În operele lor au împletit romantismul cu clasicismul, în spiritul marilor valori ale literaturii universale.

Perioada paşoptistă a fost reprezentată în literatură prin scriitori aparţinând celor trei provincii româneşti: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo în Moldova; Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Nicoale Bălcescu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu în Ţara Românească; Timotei Cipariu, George Bariţiu, Andrei Mureşanu în Transilvania.

30

Presa, aflată la începuturi, s-a manifestat printr-o amplă activitate publicistică. Primele ziare au fost: la Bucureşti – „Curierul românesc” (1829), sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu; la Iaşi – „Albina românească” (1829), din iniţiativa lui Gheorghe Asachi; la Braşov – „Gazeta de Transilvania” (1838), având în frunte pe marele cărturar ardelean George Bariţiu. La 30 ianuarie 1840 ia fiinţă la Iaşi revista „Dacia literară”, din iniţiativa şi sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), fiind „întâia revistă de literatură organizată” (G. Călinescu). „Dacia literară” este aşadar prima revistă literară, în jurul căreia s-a manifestat un curent naţional-popular şi prin care s-au afirmat primii noştri scriitori moderni. În primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu, în vârstă de numai 23 de ani, publică articolul-program sub titlul „Introducţie”, în care evidenţiază principalele idei care vor sta la baza creării şi orientării literaturii româneşti şi care este considerat primul manifest al romantismului românesc. (Pe plan european, programul romantismului a fost trasat în Franţa, de Victor Hugo, în „Prefaţa” de la drama „Cromwell” – 1827)

31

Eseu Junimea si revist a Convorbiri literare Junimea nu este numai un curent cultural și literar, ci și o asociație; desigur ea nu a luat naștere printr-un act formal și nu a avut forma instrucțională a societății academice române întemeiată în aceeași perioadă în București. Ea este în același timp și o comunitate. Apariția ei se datorează afinității viu resimțite a întemeietorilor. În octombrie 1863 se întâlnesc la lași cinci tineri înapoiați de curând de la studii din străinătate.

Maiorescu s-a aflat de un an în Iași și remarcase interesul ieșenilor pentru cultură. Patru dintre întemeietori aparțineau aristocrației locale ce intrase în contact cu civilizația Apusului. Pogor și Rosseti se formaseră la școlile Franței, Carp și Negruzzi studiaseră la universitățile din Germania. Titu Maiorescu învățase atât în Franța cât și în Germania. Cei cinci tovarăși sunt hotărâți să se manifeste după priceperile lor. Încep o serie de conferințe publice menite să revigoreze viața culturală ieșeană, diminuată prin mutarea capitalei la București. Aceste prelecțiuni se desfășoară neîncetat timp de 17 ani. Vechea deviză franțuzească, potrivit căreia „entre qui veut, reste qui peut” este adoptată de societate.

Prin darul moldoveanului Cassu, nepotul lui Pogor și prin cotizațiile membrilor Junimea intră în posesia unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația întemeiază și o librărie pusă sub supravegherea lui Pogor, 32

dar disparută și ea după o scurtă funcționare. Existența tipografiei facilitează apariția revistei Convorbiri literare și a unor lucrări: Despre scrierea limbii romane de Titu Maiorescu, Aritmetica lui Melic, traducerile doamnei Emilia Maiorescu după Shiller și traducerile lui Carp după Shakespeare. Încă de la început Junimea pune problema ortografiei românești, problemă foarte acută datorită disputelor cu latiniștii ardeleni. Este perioada trecerii de la alfabetul chrilic la cel latinesc.În ședintele ținute la Pogor și la Maiorescu se discută problemele de limbă, se recitesc poeții români în vederea publicării unei antologii și se fixează sumarele revistei. Convorbiri literare păstrează urmele activității Junimea, lectura revistei reface viața spirituală ieșeană și nu numai, și etapele pe care le-a străbatut.

33

Tema si viziunea despre lume in romanul Enigma Otiliei Opera literara Enigma Otiliei De G. Calinescu este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, apartinant prozei interbelice. Opera literara Enigma Otiliei este un roman prin amploarea actiunii, desfasurarea pe mai multe planuri, cu conflict complec, la care participa numeroase personaje. Este un roman realist prin: tema, structura, realizarea personajelor, dar depaseste modelul realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic ( parodic ).

Proza-realist-obiectiva s realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a, Viziunea dindarat presupune un narator obiectivm detasat. Naratorul omniscient stie mult mai mult decat personajele sale, si omniprezent, controzeaza evolutia lor ca un regizor universal.Desi adopta un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunica prin postura de spectator.

Prin tema, romanul este balzacian. Caracterul citadin este un aspect al modernismului. Fresca a burgheziei bucurestene, prezentata in aspectele esentiale, constituie fundalul pe care e proiecteaza formarea unui tanar care, inainte de a-si face o cariera, traieste experienta iubirii.

Roman al unei familii, este realist balzacian prin motivul mostenirii si paternitatii.

Titlul reflecta ideea balzaciana a paternitatii, pentru ca fiecare dintre personaje determina cumva soarta orfanei 34

Otilia.Romanul, alcatuit din 20 de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmaresc destinul unor personaje. Un plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei. Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina. Autorul acorda interes si planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii ample a societatii.

Succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuirea, completata prin insertia unor micronaratiuni in structura romanului. unele secvente narative se realizeaza scenic, prin spontaneitatea dialogului, notarea gesturilor si vestimentatiei. In proza realista descrierea spatiilor si a vestimentatiei sustine impresia universului autentic.Incipitul romanului realist fixeaza exact cadrul temporal ( iulie 1909) si spatial (descrierea strazii si a casei). Finalul este inchis prin rezolvarea conflictului.

Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei la o fiferenta de 10 ani.

Actiunea romanuluki incepe cu venirea tanarului felix in casa unchiului. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar care locuieste cu Otilia ( fiica sa vitrega ) Expozitiunea este realizata in metoda realist-balzaciana: stiuarea exacta in timp si spatiu, descrierea strazii in maniera realista, detaliile topografice, notarea detaliului semnificativ.Caracteristicile arhitectonice ale stazii si casei sunt surptinse din perspectiva naratorului. Intriga se 35

dezvolta pe doua planuri care se intrepatrund: mostenirea lui Giurgiuveani si destinul tanarului felix.Competitia pentru mostenire este un prilej pentru observarea ecectelor ale obsesiei bunului.

Alaturi de lacomie si parvenitism, fenomene sociale supuse observatiei si criticii in romanul realist, sunt infatisate aspecte ale familiei burcheze: relatia dintre parinti, soti, casatoria, orfanul. Banul prevesteste relatia dintre soti. Motivul paternitatii este infatisat diferentiat.

Orfanii au doi protectori: Costache si Pascalopol.Planul formarii lui Felix, urmareste expperientele traite de acesta in casa unchiului sau, in special iubirea pentru Otilia.

Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite. O familie a lui Costache Giurgiuveani si Otilia Marculescu. Aici patrunde Felix care vine la Bucuresti pentru a studia. Un alt intrus este Leonida Pascolopol, prieten al batranului, care aduce in familia Giurgiuveanu afectiunea pentru Otilia.

Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale: primul iscat in jurul averii lui Costache. al doilea destrama familia Tulea. Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascolopol pentru mana Otiliei.Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciana a descrierii mediului. Portretul balzacian porneste de la caracterile clasice ( avarul, gelosul ). Romanul realist devine o adevarata comedie plasan in context personaje tipice.O trasatura a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor.

36

In general caracterizarea personajelor se realizaza ca in romanul realist balzacian. Prin tehnica focalizarii, caracterul personajelor se dervaluie progresiv. In mod direct, naratorul da lamuriri despre gradele de rudenie, starea civila. Caracterele dezvaluite initial nu evolueaza, dar trasaturile se ingroasa prin acumularii etaliilor in caracterizarea indirecta ( fapte, replici, vestimentatie ).Exceptie face portretul otiliei, realizat prin tehnici moderne, comportamentul si reflectarea poliedrica.

Otilia este prezentata prin comportament ( fapte, gesturi, replici ).Desi adopta un ton obiectiv, nartorul se ascunde in spatele mastilor sale, fapt dovedit de limbajul uniformizat.

In limbajul personajelor se utilizeaza aceleasi mijloace lingvistice, indiferent de situatia sociala. Se utilizeaza fraza ampla. Se observa preferinta in descriere pentru epitetul neologic. Precizia notatiei are uneori rolul didascaliilor si sustine caracterul scenic al secventelor.

Enigma Otiliei este un roman realist (balzacian) prin: prezentarea critica ale societatii bucurestene, motivul paternitatii si al mostenirii, structura, detaliul semnificativ, naratiunea la persoana a III-a .

37

Tema si viziunea despre lume in Fantana dintre plopi Publicat in anul 1928, volumul „Hanul Ancutei” este o creatie de mare valoare a sciitorului Mihail Sadoveanu, in care tema si viziunea despre lumea taraneasca ale autorului sunt valorificate prin povestirile conturate si prezenta unui limbaj specific contextului.

Creatia „Hanul Ancutei” este realizata prin tehnica povestirii in rama, avand un cadru suport initial: un han in care veneau drumetii pentru a se relaxa, a revedea lumea si a asculta diverse povesti captivante. Inovatia pe care o prezinta aceasta creatie este aceea ca prezinta noua povestiri, redactate de catre noua persoane diferite, personaje ce ajung la Hanul Ancutei si istorisesc o intamplare reala, din experienta personala. Exista un personaj al naratiunii-cadru, care introduce fiecare povestitor in parte si de asemenea asista la nararea intamplarilor. Prezenta sa este redata prin naratiunea la persoana I, oferind textului iluzia autenticitatii. Acest personaj este un delegat al vocii autorului spre al reprezenta, explicandu-se astfel si statutul sau anonim.

Ceilalti naratori vor fi introdusi rand pe rand de catre naratorul principal, iar faptele lor vor fi relatate in cadrul hanului, timpul povestirii referindu-se la timpul „celeilalte Ancute”. In total sunt noua povestiri iar cea de-a zecea ii apartine comisului Ionita care pe parcursul actiunii promite „o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune neonorata pana in final, ceea ce dovedeste ca povestea povestilor 38

este aceea niciodata rostita, acordand tacerii valoarea absoluta a misterului inaccesibil. In ceea ce priveste cadrul in care se relateaza povestile, reperele spatiotemporale referitoare la Hanul Ancutei apartin unor factori mitici, locul capatand rol de centru al lumii, loc de intalnire a diferitelor destine si oameni din diverse straturi sociale.

De asemenea, hanul este locul unei vechi cetati, fapt sugerat de zidurile ce inconjoara locul, cu rol simbolic de granite intre lumea reala si cea a fictiunii, iar hanul este un topos al povestirii. „Fantana dintre plopi” este a patra povestire din volumul „Hanul Ancutei”, personajul sau narator fiind Neculai Isac.

Naratiunea la persoana I focalizeaza doua planuri de narare: reprezentarea evenimentelor traite in tinerete (timpul narat) si autoanaliza faptelor prin perspectiva maturitatii (timpul naratiunii). Povestea are la baza o intamplare pe care personajul a trait-o de cu mai mult de douazeci de ani in urma, o poveste de dragoste cu un final tragic. Intr-o toamna, cand Neculai duce vinuri in tinutul Sucevei face popas la Hanul Ancutei. Plimbandu-se calare pe malul raului Moldova, surprinde un grup de tigani care se scaldau si este intampinat de unul dintre ei, Hasanache, si o tanara de optsprezece ani, Marga, care il cucereste pe barbat prin frumusetea ei, desi Hasanache spune despre ea ca e doar o fata proasta. Impresionat de fata, Isac le da celor doi cate un ban de argint, iar a doua zi fata il va intampina pe barbat la han, aratandu-i papucii pe care si i-a cumparat cu banutul. Apoi tinerii vor petrece o noapte 39

la fantana dintre plopi, unde isi promit o noua intalnire in seara urmatoare. In cadrul celei de-a doua intalniri, dupa un timp de sovaiala din partea fetei, desi stie ca va fi ucisa pentru asta, Marga ii va marturisi lui Neculai ca tiganii au trimis-o sa il ademeneasca pe barbat la fantana dintre plopi pentru a-l putea jefui si omori. In urma acestor vorbe, barbatul isi incaleca calul si fuge, insa o prajina aruncata de urmaritorii lui ii scoate un ochi. In final, impreuna cu niste insotitori de la han, Neculai se intoarce la fantana dintre plopi, iar urmele proaspete de sange din jurul fantanii il fac sa realizeze ca Marga a fost ucisa iar trupul ei aruncat in fantana.

Autenticitatea povestirii este data de naratiunea la persoana I si de interventiile Ancutei care face legatura dintre intamplare si hanul din prezent. Conflictul este de natura exterioara, dar si interioara. Cel exterior este conturat de lupta dintre Neculai Isac si banda de tigani a lui Hasanache care vor sa-l jefuiasca si sa-l ucida.

Conflictul nu este unul complex, insa urmarile sale sunt puternice, ilustrate prin urmele fizice lasate de pierderea „unei lumini� si de sentimentul vinovatiei pe care il adopta Neculai pentru ca nu a putut-o salva pe Marga, dand nastere astfel unui puternic conflict interior.

Numarul personajelor este redus, atentia fiind concentrata pe fiecare personaj narator in parte, in cazul de fata pe Neculai Isac. Trasaturile sale sunt prezentate atat la sosirea lui la Hanul Ancutei in timpul prezent, de catre personajul-narator general, dar se 40

autocaracterizeaza si in relatarea sa, unde se contureaza un portret fizic si personajului Marga.

Ca specie, povestirea in rama se individualizeaza prin trasaturile sale. La inceput, cadrul este trecut prin filiera personajului-narator prim, delegatul vocii autorului, care introduce fiecare personaj povestitor in parte, inca de la sosirea lor la han. Povestea din poveste apartine fiecareia dintre cele noua caractere introduse, precum este si cazul lui Neculai Isac.

O alta particularitate pe care o prezinta aceasta specie este si vocea naratorului, desi la inceput se materializeaza in persoana cititorului, odata asumat rolul de povestitor de catre unul din drumetii de la han, naratorul devine colectiv, cititorul alaturandu-li-se celorlalti ascultatori.

Originalitatea creatiei sadoveniene este prezenta nu doar prin bordarea acestei specii, ci prin aprofundarea ei cu un limbaj ce se adapteaza spatiului si timpului descrise, specific fiecarui personaj in parte: arhaismele, limbajul specific tiganilor dar si prezenta unui limbaj expresiv redat prin frumusetea metaforei si a epitetului.

In concluzie, povestirea „Fantana dintre plopi” este o creatie aparte a lui Mihail Sadoveanu in primul rand prim tema si viziunea asupra lumii rurale, valorificate de ilustrarea unor personaje speciale si a unui stil naratorial si limbaj distinse.

Publicat in anul 1928, volumul „Hanul Ancutei” este o creatie de mare valoare a sciitorului Mihail Sadoveanu, in 41

care tema si viziunea despre lumea taraneasca ale autorului sunt valorificate prin povestirile conturate si prezenta unui limbaj specific contextului.

Creatia „Hanul Ancutei” este realizata prin tehnica povestirii in rama, avand un cadru suport initial: un han in care veneau drumetii pentru a se relaxa, a revedea lumea si a asculta diverse povesti captivante. Inovatia pe care o prezinta aceasta creatie este aceea ca prezinta noua povestiri, redactate de catre noua persoane diferite, personaje ce ajung la Hanul Ancutei si istorisesc o intamplare reala, din experienta personala. Exista un personaj al naratiunii-cadru, care introduce fiecare povestitor in parte si de asemenea asista la nararea intamplarilor. Prezenta sa este redata prin naratiunea la persoana I, oferind textului iluzia autenticitatii. Acest personaj este un delegat al vocii autorului spre al reprezenta, explicandu-se astfel si statutul sau anonim.

Ceilalti naratori vor fi introdusi rand pe rand de catre naratorul principal, iar faptele lor vor fi relatate in cadrul hanului, timpul povestirii referindu-se la timpul „celeilalte Ancute”. In total sunt noua povestiri iar cea de-a zecea ii apartine comisului Ionita care pe parcursul actiunii promite „o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune neonorata pana in final, ceea ce dovedeste ca povestea povestilor este aceea niciodata rostita, acordand tacerii valoarea absoluta a misterului inaccesibil. In ceea ce priveste cadrul in care se relateaza povestile, reperele spatiotemporale referitoare la Hanul Ancutei apartin unor factori 42

mitici, locul capatand rol de centru al lumii, loc de intalnire a diferitelor destine si oameni din diverse straturi sociale.

De asemenea, hanul este locul unei vechi cetati, fapt sugerat de zidurile ce inconjoara locul, cu rol simbolic de granite intre lumea reala si cea a fictiunii, iar hanul este un topos al povestirii. „Fantana dintre plopi” este a patra povestire din volumul „Hanul Ancutei”, personajul sau narator fiind Neculai Isac.

Naratiunea la persoana I focalizeaza doua planuri de narare: reprezentarea evenimentelor traite in tinerete (timpul narat) si autoanaliza faptelor prin perspectiva maturitatii (timpul naratiunii). Povestea are la baza o intamplare pe care personajul a trait-o de cu mai mult de douazeci de ani in urma, o poveste de dragoste cu un final tragic. Intr-o toamna, cand Neculai duce vinuri in tinutul Sucevei face popas la Hanul Ancutei. Plimbandu-se calare pe malul raului Moldova, surprinde un grup de tigani care se scaldau si este intampinat de unul dintre ei, Hasanache, si o tanara de optsprezece ani, Marga, care il cucereste pe barbat prin frumusetea ei, desi Hasanache spune despre ea ca e doar o fata proasta. Impresionat de fata, Isac le da celor doi cate un ban de argint, iar a doua zi fata il va intampina pe barbat la han, aratandu-i papucii pe care si i-a cumparat cu banutul. Apoi tinerii vor petrece o noapte la fantana dintre plopi, unde isi promit o noua intalnire in seara urmatoare. In cadrul celei de-a doua intalniri, dupa un timp de sovaiala din partea fetei, desi stie ca va fi ucisa pentru asta, Marga ii va marturisi lui Neculai ca tiganii au 43

trimis-o sa il ademeneasca pe barbat la fantana dintre plopi pentru a-l putea jefui si omori. In urma acestor vorbe, barbatul isi incaleca calul si fuge, insa o prajina aruncata de urmaritorii lui ii scoate un ochi. In final, impreuna cu niste insotitori de la han, Neculai se intoarce la fantana dintre plopi, iar urmele proaspete de sange din jurul fantanii il fac sa realizeze ca Marga a fost ucisa iar trupul ei aruncat in fantana.

Autenticitatea povestirii este data de naratiunea la persoana I si de interventiile Ancutei care face legatura dintre intamplare si hanul din prezent. Conflictul este de natura exterioara, dar si interioara. Cel exterior este conturat de lupta dintre Neculai Isac si banda de tigani a lui Hasanache care vor sa-l jefuiasca si sa-l ucida.

Conflictul nu este unul complex, insa urmarile sale sunt puternice, ilustrate prin urmele fizice lasate de pierderea „unei lumini� si de sentimentul vinovatiei pe care il adopta Neculai pentru ca nu a putut-o salva pe Marga, dand nastere astfel unui puternic conflict interior.

Numarul personajelor este redus, atentia fiind concentrata pe fiecare personaj narator in parte, in cazul de fata pe Neculai Isac. Trasaturile sale sunt prezentate atat la sosirea lui la Hanul Ancutei in timpul prezent, de catre personajul-narator general, dar se autocaracterizeaza si in relatarea sa, unde se contureaza un portret fizic si personajului Marga.

Ca specie, povestirea in rama se individualizeaza prin trasaturile sale. La inceput, cadrul este trecut prin filiera 44

personajului-narator prim, delegatul vocii autorului, care introduce fiecare personaj povestitor in parte, inca de la sosirea lor la han. Povestea din poveste apartine fiecareia dintre cele noua caractere introduse, precum este si cazul lui Neculai Isac. O alta particularitate pe care o prezinta aceasta specie este si vocea naratorului, desi la inceput se materializeaza in persoana cititorului, odata asumat rolul de povestitor de catre unul din drumetii de la han, naratorul devine colectiv, cititorul alaturandu-li-se celorlalti ascultatori. Originalitatea creatiei sadoveniene este prezenta nu doar prin bordarea acestei specii, ci prin aprofundarea ei cu un limbaj ce se adapteaza spatiului si timpului descrise, specific fiecarui personaj in parte: arhaismele, limbajul specific tiganilor dar si prezenta unui limbaj expresiv redat prin frumusetea metaforei si a epitetului.

In concluzie, povestirea „Fantana dintre plopi� este o creatie aparte a lui Mihail Sadoveanu in primul rand prim tema si viziunea asupra lumii rurale, valorificate de ilustrarea unor personaje speciale si a unui stil naratorial si limbaj distinse.

45

Daca tu ma minti privindu-ma în ochi, nu-ti crea iluzii. Eu deja te mint, prefacându-ma ca te cred Dacă crezi că toată dragostea noastră se poate ține pe minciună, te înșeli. Dacă crezi că voi închide ochii la toate cuvintele tale false, te înșeli din nou. Ce să-ți mai spun, când deja mi-e indiferent? Ce să mai iubesc, când dragostea dintre noi a trecut într-o mare minciună? Ai semnat sentința din momentul în care m-ai privit în ochi și ai zis să am încredere. Iar imediat în clipa următoare m-ai înșelat. Mi-ai dat motive să fiu rece și nu mai pot fi altfel.

Minciuna nu e cel mai grav moment într-o relație. Cel puțin la fel de grav e să nu știi de ea sau să știi și să nu spui omului de alături. Atunci mocnești ca un jăratec și-ai fi gata cu prima ocazie să arzi de durere. Cum ar fi să treacă zile, ani chiar și în tot acest timp să știi de trădare?

Să te trezești alături de acel om, să mâncați la aceeași masă, să vă țineți de mână și să înțelegi cât de false sunt toate astea. Apoi vine ziua în care el nu mai ascunde nimic. Apoi vine ziua în care tu nu mai crezi nimic. Și pleci.

E greu să treci peste o trădare. Să minți că ți-e bine, știind că ești mințită la rândul tău și toate astea să le faci doar pentru că nu poți fără el. E bolnăvicioasă starea și mereu va duce la despărțire. Întâi vei înțelege că nu merită și apoi 46

vei închide ușa după tine. La o relație în care unul e infidel și celălalt acceptă infidelitatea despărțirile sunt cele mai dureroase. Pentru că el e obișnuit că tăcerea ei și ea e obișnuită cu el. Apoi el înșeală mai departe și ea zice că până aici a fost. Apoi el regretă și ea se răzbună. Apoi el vrea înapoi și ea e fericită cu altcineva. De asta mai bine recunoști decât să porți cu tine povara minciunii. Dar și mai bine e să trăiești corect alături de omul tău și niciodată să nu-ți permiți să tăinuiești ceva. Pentru că până la urmă adevărul triumfă și atunci e cel mai dureros.

47

Tema si viziunea despre lume in poezia Test ament Poezia “Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane din perioada interbelica,alaturi de “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga si “Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este asezata in fruntea primului volum arghezian, “Cuvinte potrivite”(1927), si are rol de program (manifest) literar,realizat insa cu mijloace poetice.

Arta poetica este o creatie in versuri prin care autorul isi exprima prin mijloace artistice specifice operei literare,conceptia despre creatie sau despre menirea creatorului. Poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica,deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara,despre menirea literaturii si despre rolul artistului in societate.

Este o arta poetica moderna,deoarece in cadrul ei apare o tripla problematica,specifica liricii moderne:transfigurarea socialului in estetic,estetica uratului,raportul dintre inspiratie si tehnica poetica.Poezia “Testament” este prima dintre artele poetice publicate in diferite volume:”Flori de mucigai”,“Frunze pierdute”,“Epigraf”, etc.

Titlul poeziei are o dubla acceptie: una denotativa si alta conotativa.In sens propriu(denotativ),cuvantul-titlu desemneaza un act juridic intocmit de o persoana prin 48

care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte,in legatura cu transmiterea averii sale.In sens figurat(conotativ),cuvantul face trimitere la cele doua mari parti ale Bibliei:V.T. si N.T. in care sunt concentrate invataturile proorocilor si apostolilor adresate omenirii.Astfel creatia argheziana devine o mostenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug,creatie lasata mostenire unui fiu spiritual.Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata drept unica mostenire “cartea”,metonimie care desemneaza opera literara.

Discursul liric avand un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica,transmisa in mod direct si la nivelul expresiei prin marcile subiectivitatii(marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric):pronume personal la pers. I sg.”eu”; vb.la pers. I si a II-a sg.”am ivit”, “sa urci”; adj.posesive la pers. I sg.”cartea mea“,”strabunii mei“, alternand spre diferentiere cu pers. a III-a,topica afectiva(inversiuni si dislocari sintactice).In poezie eul liric apare in diferite ipostaze:eu/noi;eu/tatal-fiul etc.. Textul poetic este structurat in 6 strofe cu nr.inegal de versuri,cu metrica si ritmul variabile.Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/dialog imaginar intre tata si fiu,intre strabuni si urmasi,intre rob si Domn,tot atatea ipostaze pt.eul liric.

49

Incipitul,conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual,contine ideea mostenirii spirituale,”un nume adunat pe-o carte”,care devine simbol al identitatii obtinute prin cuvant. Conditia poetului este concentrata in versul:”decat un nume adunat pe-o carte”,iar poezia apare ca bun spiritual si peren:”Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte…”.

Metafora “seara razvratita” face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor,care se leaga de generatiile viitoare,prin “carte”. Enumeratia “rapi si gropi adanci”,ca si versul urmator “Suite de batranii mei pe branci”,sugereaza drumul dificil al conoasterii,si al acumularilor strabatut de inaintasi. Formula de adresare,vocativul “fiule” ,desemneaza un potential cititor,poetul identificandu-se,in mod simbolic,cu un tata,ca un mentor al generatiilor viitoare.

In strofa a doua,”cartea”,creatie elaborata cu truda de poet,este numita “hrisovul vostru cel dintai”,cartea de capatai a urmasilor.”Cartea”-“hrisov” are pt.generatiile viitoare valoarea unui document fundamental,asemeni Bibliei.Metafora “carte” ,are un loc central in aceasta arta poetica,fiind un element de recurenta.

Ideea centrala din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectuala.Astfel “sapa”,unealta folosita pt.a lucra pamantul,devine“condei”,unealta de scris,iar “brazda” devine “calimara”,poetul aplicand asupra cuvintelor aceeasi truda transformatoare prin care plugarii supuneau 50

pamantul.Poetul este,prin urmare,un nascocitor care transforma “graiul lor cu-ndemnuri pt.vite”,in “cuvinte potrivite”,metafora ce desemneaza poezia ca mestesug,ca truda,si nu ca inspiratie divina.

Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica:“Am luat ocara si torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie,cand sanjure”.Poetul poate face ca versurile sale sa exprime imagini sensibile,dar si sa stigmatizeze raul din jur (“sanjure”),arta avand functie cathartica,dar si moralizatoare.In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic,prin faptul ca durerea,revolta sociala sunt concentrate in poezie,simbolizata prin “vioara”,instrument mul mai reprezentativ pt.popor decat clasica lira: “Durerea noastra surda si amara/Ogramadii pe-o singura vioara.”Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului,concept pe care il preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire:”Din bube,mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”. Poezia reprezinta pt.Arghezi si un mijloc de razbunare a suferintei inaintasilor:“Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/Si izbaveste-ncet pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor”.

Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza,arta contemplativa, “Domnita”,”pierde” in favoarea mestesugului poetic: “Intinsa lenesa pe canapea,/Domnita sufera in cartea mea”.Poezia este atat rezultatul inspiratiei,al harului divin “slova de foc”,cat si al mestesugului,al trudei poetice “slova faurita”: “Slova de foc si slova faurita/Imperecheate-n carte se 51

marita”.Conditia poetului este redata in versul “Robul a scris-o,Domnul o citeste” ; artistul este un “rob”,un truditor al condeiului si se afla in slujba cititorului, “Domnul”.

In concluzie putem afirma ca poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica,datorita afirmatiilor prezentate mai sus,dar si pt.ca poetul devine un nascocitor,iar poezia presupune mestesugul,truda creatorului.

52

Cuprins

53

Coubis Nicoleta

eseuri

Editura Minerva 54

Viata este ca o carte: unele persoane sunt acolo pentru o pagina, altele pentru un capitol, dar numai persoanele care tin cu adevarat la tine sunt acolo pentru intrega viata.

55

56