The Architecture Of The Self

THE ARCHITECTURE OF THE SELF

Cristian Cornel Moţiu

Universitatea Politehnica Timișoara Facultatea de Arhitectură și Urbanism Lucrare de licență Urbanism, Cercetare Autor Stud. CRISTIAN CORNEL MOȚIU Profesor coordonator S.l. dr. arh. CRISTIAN BLIDARIU Conducător unit urbanism S.l. dr. arh. ANA-MARIA BRANEA Timișoara, 2016

ABSTRACT

Perioada postcomunistă aduce o schimbare majoră în peisajul urban al marilor orașe din România. Se petrece un tranfer de populație aparținând orașului dinspre periferii, înspre localitățile limitrofe care astfel au cunoscut o creștere demografică explozivă. Orașele au cunoscut însă o scădere a populației, și implicit a resurselor atât de necesare dezvoltării acestuia. Zonele ce formează extinderea urbană întâmpină o dificultate în a se identifica fie cu orașul, fie cu satele cărora aparțin, fapt pentru care oscilează mereu între cele două forme opuse de oraganizare socială. Locuirea perioadei postcomuniste reprezintă materializarea tuturor nevoilor și dorințelor de care societatea a fost privată în regimul nu demult prăbușit și pe care sistemul capitalist le-a oferit instant sub forma unei iluzii foarte ușor de dobândit. Problema a rezultat din incompatibilitatea dintre noua situație de clasă a societății și situația de status ce reprezintă totalitatea caracteristicilor dobândite din originea sociala, a stilurilor de viață și a gusturilor, care nu pot fi înlocuite asemenea unei proprietăți. Astfel că importarea unor imagini și simboluri specifice unor stiluri de viață occidentale materializate cel mai adesea în vilele noilor cartiere rezidențiale au necesitat toate resursele de care proprietarii acestora au dispus. Aceste noi zone rezidențiale sunt o acumulare de spații private care generează între ele un spațiu mai degrabă rezidual decât public și social, cu care acești locuitori nu se identifică și pentru care adesea refuză să adopte vreo formă de responsabilitate.

Acestă lucrare își propune să exploreze parcursul acestei societăți pornind din comunism până în prezent, încercând să înțeleagă contextul, acțiunile și motivațiile societății care au generat peisajul urban românesc de astăzi cu modul său atât de individualist de locuire.

CUPRINS

7 12 18

47

PARTEA 1 INTRODUCERE MOȘTENIREA RESTRATIFICAREA SOCIETĂȚII

RESTRUCTURAREA DE CLASĂ

CONSTRUIREA STATUSULUI

STILURI DE VIAȚĂ

INCONSISTENȚA STATUSULUI

RĂSPUNSURI LA PATOLOGIILE URBANE

57

PARTEA a 2-a TIMIȘOARA - Studiu de caz

74

BIBLIOGRAFIE, INDEX

PARTEA 1

INTRODUCERE

PARTEA 1 „The deepest problems of modern life flow from the attempt of the individual to maintain the independence and individuality of his existence against the sovereign powers of society, against the weight of the historical heritage and the external culture and technique of life.�

Georg Simmel

7

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

INTRODUCERE Societatea românească post-comunistă se află deja de ceva vreme în procesul de tranziție dinspre sistemul socialist care a dominat a doua jumătate a veacului trecut, înspre o democrație și o economie de piață conforme capitalismului occidental. Acest antagonism presupune o schimbare de identitate, de la individ la clasă socială și până la întreaga societate.

Noua identitate îl va ajuta pe individ să se debaraseze fie de o etichetă, fie de o poziție socială nedorită, iar în unele cazuri o va folosi ca pe o declarație de aderare la o poziție socială distinctă, în cele mai multe cazuri superioară. Oportunitatea de exprimare și manifestare a individualității oferită de noul sistem democratic constituie baza pe care individul își susține această declarație. Mai mult, economia de piață deja dezvoltată în spațiul occidental îi oferă individului uneltele prin care își poate construi propria identitate. În acest sens, cetățeanul e transformat în consumatorul căruia îi sunt oferite comoditățile necesare creării noii identități. Unul dintre aspectele cele mai influențate de acest fenomen de manifestare a individualității este locuirea, iar acest lucru a dus la o schimbare dramatică a peisajului urban și nu numai, din România. Sensul negativ în care s-a produs această schimbare a determinat și subiectul acestei analize teoretice.

Aruncând o privire de ansamblu asupra situației actuale a marilor orașe românești, putem observa în mod deosebit fenomenul de extindere urbană (urban sprawl) din jurul acestor orașe care aproape își dublează suprafețele. De obicei, aceste extinderi urbane se formează în jurul localităților aflate la distanțe mici de oraș și reprezintă exclusiv zone rezidențiale. Am putea spune că este vorba de un exod al populației din centrul orașului spre periferii. Însă chiar foarte superficial privind acest fenomen, anumite caracteristici cum ar fi lipsa de unitate arhitecturală, caracterul estetic izolat al locuințelor, nerelaționat contextului, dezinteresul total față de spațiul public, precum și calitatea foarte proastă a acestuia semnalează posi-

8

INTRODUCERE

bile probleme. Un nou tip de urbanism emerge în afara ariei celui inițial, iar acestea două par a lua o direcție dihotomică. Incompatibilitatea dintre urbanismul generat în perioada postcomunistă și cel al vechilor orașe pare a crea prejudicii de ambele părți. Ceea ce datează de dinainte de revoluție pare a suferi de pe urma transferului de populație înspre ceea ce e nou creat și în curs de creare. Însă problema este că nu ne place nici ceea ce am creat în aceste ultime două decenii. Și astfel am ajuns în situația în care am compromis ceea ce aveam pentru a dobândi ceva nou, dar mult mai urât. Intuitiv, am putea suspecta un individualism exacerbat în rândul societății. Am putea chiar adopta ipoteza că fiecare locuință ce face parte din aceste zone nou construite reprezintă materializarea identității proprietarului, iar în acest caz desigur ar apărea întrebarea: de ce atât de diferite aceste identități? Care sunt elementele care dezbină toți acești locuitori și interesele lor, astfel încât să genereze un ansamblu format din mici „universuri” distincte care se resping unele pe altele?

Cred că pentru a putea oferi soluții acestor probleme care amenință dureros de mult viitorul orașelor românești trebuie să înțelegem rădăcina acestui fenomen, toate implicațiile care stau la baza acestor consecințe dezastruoase. Acest lucru înseamnă mult mai mult decât arhitectură sau urbanism. Acest lucru implică o analizare foarte amănunțită a tuturor factorilor din istoria ultimelor generații, factori care au format societatea de astăzi așa cum o vedem. Fără a înțelege ce anume motivează societatea să acționeze astfel nu vom putea niciodată să oferim un diagnostic corect problemelor ei. Dimpotrivă, ne vom canaliza soluțiile departe de sursele problemelor, descărcându-le pe ținte care nu relaționează cu situația reală.

Așadar, putem spune că acest fenomen de extindere urbană reprezintă una dintre cele mai mari probleme ale locuirii urbane din perioada postcomunistă. Însă dincolo de importanța și amploarea subiectului, faptul pentru care acesta a reprezentat un subiect extrem de incitant și de râvnit pentru această

9

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

lucrare este interdisciplinaritatea necesară procesului de cercetare în vederea dobândirii unei imagini și a unei înțelegeri holistice a fenomenului. De fapt, nevoia personală a unei abordări interdisciplinare a studiilor de urbanism a rezultat în urma contactului pe care l-am avut cu câteva școli de studii urbane din Occident. În special, este vorba de institutul de cercetare The Why Factory din cadrul Universității Tehnice din Delft. Posibilitatea de a participa în cadrul unui workshop denumit „BiodiverCity” a reprezentat o deschidere spre un nou tip de abordare a urbanismului, în care multidisciplinaritatea constituie elementul sine qua non al oricărui studiu.

Probabil mai mult decât imaginarea unor soluții problemelor ridicate de anumite subiecte, acest tip de studii urbane aduce în atenție o seamă de aspecte inedite ale orașelor în care locuim astăzi, aspecte foarte greu de citit în viața cotidiană a orașului, dar care odată analizate și reprezentate în cele mai diverse modalități, reușesc să creeze noi perspective de privire a orașelor noastre. În cazul acestui tip de studii, urbanismul devine una dintre multiplele discipline care doar interconectate reușesc să analizeze și să ofere reprezentări reale ale problemelor ridicate de locuirea urbană a zilelor noastre. Urbanismul „de planșetă” putem spune că este o disciplină a trecutului care nu mai corespunde orașelor actuale dezvoltate mult peste ceea ce s-a imaginat nu cu mult timp în urmă. În cazul subiectului de față, printre disciplinele care constituie baza cercetării se numără sociologia, filosofia, istoria și geografia urbană. De menționat este faptul că în cazul acestui studiu, procesul de cercetare îl consider chiar mai important decât rezultatul final. Dacă prezentarea sintetizată sub o formă sau alta a rezultatelor acestui studiu reușește să ofere o imagine de ansamblu asupra unui fenomen specific, procesul de cercetare implică o sumă mult mai vastă de informație și cunoștințe dobândite.

La început, „sinele” din titlu a reprezentat o ipoteză pe care intuiția a format-o privind starea actuală a locuirii urbane. Cu toate acestea, ipoteza nu a restrâns spectrul de teorii abordate în anumite zone. De fapt, această ipoteză a sinelui a venit ca

10

INTRODUCERE

o finalitate a unui studiu precedent legat de individualitatea manifestată și exprimată în locuirea urbană, și despre care același institut The Why Factory a elaborat multiple ateliere de cercetare în cadrul programelor de masterat. Întrucât observații rezultate în urma studiului păreau a formula posibile coincidențe între acest fenomen al individualității și contextul în care societatea își modelează actuala arhitectură rezidențială, acest fenomen al arhitecturii sinelui s-a ivit ca o oportunitate de studiu extrem de actual și totodată extrem de interesant.

11

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

MOȘTENIREA În acest capitol se încearcă prezentarea situației, descrierea atmosferei și a contextulului epocii comuniste care constituie originea socială a tuturor claselor sociale din perioada postcomunistă. Întreg procesul de tranziție și dezvoltare a societății românești actuale se raportează la perioada comunistă, care prin încercarea sa de a instaura o utopie ideologică, a lăsat urme și răni adânci în conștiința societății. În decursul a câtorva decenii, comunismul a reușit să transforme și șă formeze moduri de gândire, caracteristici și reflexe care constituie pentru societatea de astăzi obstacole greu de trecut în drumul său spre schimbare. Așadar, pentru a înțelege motivațiile care stau la baza anumitor fenomene ce se petrec în societatea românească actuală, mai cu seamă la modul de locuire a indivizilor, trebuie să căutăm răspunsuri analizând comunismul celei de-a doua jumătăți a secolului trecut. În iunie 1948, a început procesul de colectivizare prin care toate clasele sociale au fost dizolvate într-una singură, conform ideologiei partidului comunist. Desigur, procesul de colectivizare a continuat ani la rând până să fie finalizat.

Schimbarea naturii proprietății a constituit principala armă în procesul de restructurare a claselor, care mai apoi au fost omogenizate constant împreună cu toate segmentele acestora, pe toată durata regimului comunist. Această nouă „structură de clasă din perioada regimului comunist nu este rezultatul dezvoltării și modernizării, ci s-a format înainte de a începe dezvoltarea propriu-zisă și modernizarea cu specific comunist.” [Urse L., 2003] Așadar, motivele ideologice sunt cele care au stat la baza colectivizării. Spre deosebire de celelalte sisteme totalitariste, comunismul și-a impus ca scop final „abolirea proprietății private, și implicit o egalizare deplină a indivizilor, începând cu condiția lor materială”. [Boia L., 2016] Însă așa cum remarcă Tocqueville, există o incompatibilitate

12

MOŞTENIREA

între cele două componente pretinse de democrație: libertate versus egalitate. [Tocqueville, 1835-1840] „Un sistem dominat de libertate va produce din plin inegalități. Și invers, o societate egalitară restrânge în mod corespunzător spațiul libertăților. Într-o zonă de mijloc, se poate încerca un echilibru între cele două mari principii, însă, cu cât se accentuează unul dintre ele, cu atât celălalt pierde din substanță” [Boia L., 2016] Însă în condițiile în care comunismul avea să impună și să „desăvârșească” egalitatea cu orice preț, libertatea a fost combătută cu arma supremă a regimului, represiunea, sau așa cum au numit-o ei, lupta împotriva „dușmanului de clasă”. Cine era acest dușman? Ei bine, cam toate structurile sociale ce au funcționat până la sfârșitul perioadei interbelice și care intrau în contradicție cu doctrina comunistă. Majoritatea partidelor politice, burghezia, moșierii sau chiaburii și cam orice individ a cărei proprietate era considerată de către comunism a fi „nesimțit” de generoasă. Aceste „clase exploatatoare” aveau să fie complet anihilate până în 1962, când regimul tocmai își încheiase mărețul proiect de formare a marii clase sociale, cu segmentele sale definitorii, clasa muncitoare și țărănimea.

Acestora li se adăuga pătura intelectualității. Grăitoare pentru a ilustra aceste lucruri este declarația lui Ceaușescu de la 1 octombrie 1968: „Pe măsură ce înaintăm spre desăvârșirea socialismului, pe măsură ce vom trece spre comunism, muncitorii, țăranii și intelectualii se apropie tot mai mult, vor deveni tot mai uniți, formând o forță unică – societatea fără de clase, indisolubil unită, a României comuniste” [Nicolae Ceaușescu, 1969] De acum, mai mult decât pe represiune se va pune accentul pe omogenizarea întregii clase sociale.

Dacă uniformizarea societății la nivel intelectual și moral presupunea o dificultate mai sporită, în ceea ce privește uniformizarea economiei și a condițiilor de trai, implementarea a avut un succes mai mare. Așadar, în ceea ce privește economia promovată și implementată de regimul comunist, industria reprezenta cheia succesului absolut. O industrie grea, cât mai grea, specifică secolului XIX și nu foarte eficientă. De

13

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

fapt ajunsese atât de neeficientă încât în ultima perioadă a regimului comunist, aceasta a fost menținută artificial. Însă această industrie trebuia să asigure o mare parte din locurile de muncă ale populației urbane, care făceau parte din clasa muncitoare. De asemenea, agricultura, un alt sector ineficient al economiei, a asigurat locuri de muncă pentru cealaltă mare parte de populație, cea din mediul rural, care făcea parte din țărănime. Proprietatea agricolă a fost împărțită în trei întreprinderi de stat, iar țăranii repartizați în cadrul acestora. Întreaga economie a fost etatizată și indiferent de gradul de eficiență a acesteia, trebuia asigurat un loc de muncă pentru fiecare individ. Șomajul nu exista, toată lumea trebuia să muncească. Însă „modul în care au fost recrutaţi în perioada comunistă, cum au fost calificaţi, angajaţi şi menţinuţi la locurile de muncă, precum şi modul în care au fost retribuiţi a făcut din muncitori o clasă străină de competiţie, deresponsabilizată, imobilă profesional”. [Urse L., 2003] Exista în societate chiar și o vorbă foarte sugestivă cu privire la această situație: „voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim”, și toată lumea era fericită cum s-ar spune. Cu o economie complet etatizată și un tip de proprietate naționalizat, indivizii nu se mai identificau cu nimic, totul era al nimănui. Astfel că muncitorii au început să își însușească ce au putut, în funcție de posibilități. Celor aflați în poziții mai înalte li se cuvenea mai mult, iar celorlalți, ce mai rămânea. De asemenea, produsele primite din străinătate sau cele din gospodăriile de la sate, reprezentau mijloacele prin care se puteau facilita o seamă de servicii. Aceste condiții au creat loc unei economii secundare, informală, bazată în principal pe troc și servicii. Astfel, fiecare individ din societatea comunistă trebuia „să se descurce” cum putea. Fenomenul a luat o amploare atât de mare, încât nivelul de trai al societății era ridicat cu câteva procente prin intermediul acestui tip de economie. Întreg fenomenul acesta de incluziune forțată a indivizilor în diferitele aspecte ale vieții sociale, fie că este vorba de loc de muncă, de poziție socială sau altele, pentru cea mai mare parte

14

MOŞTENIREA

din societate însemna un loc comod, lipsit de responsabilități, în schimbul căruia erau dispuși să-și ofere propria libertate.

Pentru aceștia era un regim așa cum l-a denumit Lucian Boia, un „comunism de omenie”.

Până la perioada comunistă, România era o țară definită de ruralitate. Recensământul din 1930 [Manuilă S., 1941] indica un procentaj de 79,9% a populației din mediul rural. Însă pentru ambițiile industriale ale regimului comunist, era nevoie de mult mai multă forță de muncă în mediul urban. Și bineî-nțeles, răspunsul puterii a fost migrația populației dinspre sate înspre orașe. În urma strămutării populației la oraș, planurile erau ca până în anul 2000, mai bine de jumătate din satele țării să fie demolate. Acestea erau la vremea respectivă în număr de 13.000, iar Ceaușescu aprecia că ar trebui să rămână nu mai multe de 5-6.000, acestea fiind la rândul lor grupate în jurul unor centre sau orașe agroindustriale. Astfel, urma să dispară orice deosebire între oraș și sat. „Dărâmarea țării și reconstrucția ei potrivit unui plan cu totul diferit ... își aveau originea în cea mai pură ideologie, sau mitologie comunistă.

Asta și-a dorit comunismul să fie: o lume nouă sub toate aspectele: o societate nouă, alcătuită din oameni noi, și un mediu înconjurător nou.” [Boia L., 2016] Odată cu începerea procesului de industrializare a țării și implicit începerea procesului de strămutare a populației la orașe, era nevoie de construirea masivă de locuințe pentru noua forță de muncă. Indiferent că e vorba de orașe mici, mari, vechi sau chiar neconstruite încă, aceeași tipologie de locuire colectivă avea să fie adoptată peste tot. Structura de bloc cu apartamente foarte înghesuite, cu dimensiuni minimale, avea să fie multiplicată la nesfârșit, generând peisaje urbane prefabricate și uniforme. De fapt, aceste blocuri au reușit să modifice aspectul oricărui oraș din România. Nu comunismul a inventat această tipologie de locuințe, însă aceasta era pur și simplu conform standardelor ideologice ale comunismului. Peste tot în lume, inclusiv în occident, la un moment dat a apărut

15

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

această tipologie de locuințe colective, ca urmare a gândirii moderniste. Însă nimeni nu a considerat-o un exemplu bun de urmat. Ele au apărut pur și simplu din lipsa posibilității de a crea ceva mai bun. Însă comunismul și-a imaginat că nu ar putea exista un mod mai plăcut de a locui decât în aceste blocuri. Ansamblurile de blocuri reproduceau cartiere identice peste tot în țară, iar apartamentele erau foarte similare la interior, astfel că toată lumea trăia la fel, așa cum se cuvenea într-o societate comunistă. Individualitatea nu avea voie să fie exprimată. Din aceste motive, trebuia ca în viitor întreaga țară să adopte noul tip de locuire. Aceste apartamente au împroprietărit un număr impresionant de locuitori, astfel încât până și în ziua de astăzi România este țara cu cei mai mulți proprietari de locuințe din Uniunea Europeană. Acest fenomen avea să contribuie și la determinarea unei mari mase de populație, așa cum am amintit mai sus, să renunțe la libertate fără luptă în schimbul unor beneficii materiale.

La finalul perioadei comuniste, în 1987, locuitorii urbani ajunseseră să reprezinte un procentaj de 51,5%. Această migrare spre urban a avut însă efecte negative la nivel psihologic și sociologic asupra indivizilor în cauză. Modul de locuire din mediul rural diferă fundamental de cel din mediul urban, deci provocând o strămutare forțată a populației de o asemenea amploare într-un interval de timp atât de scurt a cauzat apariția unor patologii pe care le moștenim și astăzi într-o mare măsură.

După cum spuneam în introducere, deși asociat urbanismului, acest studiu se bazează pe analizarea unor teorii specifice unor discipline diverse. Probabil disciplina care ajută cel mai mult la înțelegerea societății și a indivizilor ce o formează este sociologia. Din acest motiv, o parte considerabilă din sursa de cercetare a lucrării de față o constituie diferite teorii din domeniul sociologiei. Fenomenul pe care îl studiem, și anume acela al noului tip de arhitectură care extinde ariile orașelor românești postcomuniste dar paradoxal le slăbește în interi-

16

MOŞTENIREA

or are un început bine determinat, și acest lucru ne ajută să depistăm repere temporale și istorice în demersul nostru de a înțelege fenomenul. Desigur, acest început îl constituie revoluția din decembrie 1989 care semnifică prăbușirea regimului comunist. Astfel că acest sfârșit al unui anume sistem de organizare a societății a generat condițiile propice dezvoltării fenomenului amintit. Așa cum am văzut în capitolul precedent, sistemul utopic de organizare a societății impus cu forța a generat o mare nemulțumire în special prin încercarea de a stratifica – sau mai bine zis eliminare a stratificării – societatea după modelul colectivist al socialismului. Acest lucru a condus la privarea totală de exprimare și manifestare a individualității. Astfel, de la noul sistem de organizare societatea cerea o soluție prin care această individualitate să poată fi manifestată fără rezerve. Desigur, abandonarea vechiului sistem de organizare a societății a impus odată cu însușirea unuia nou și o restratificare a societății prin care se creau noi posibilități de raportare a individului la mijloacele de dobândire a puterii sau altfel spus a poziției râvnite în ierarhia socială. Totodată, acestă restratificare semnifică dobândirea unor noi identități în rândul indivizilor, a claselor sociale și a societății întregi.

Această nouă identitate îl va ajuta pe individ să se lepede de o veche etichetă sau statut.... În acest sens, teoria stratificării sociale a sociologului german Max Weber oferă o înțelegere aprofundată a modului în care o societate este formată. În lucrarea sa „Distribuiția puterii în cadrul societății – Clase, Status, Partide” [Weber M., 2010] Weber descrie cele trei componente prin prisma cărora societatea este distribuită în straturi sociale diferite.

17

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

RESTRATIFICAREA SOCIETĂȚII. CONSTRUIREA NOII IDENTITĂȚI

Trecerea de la un sistem socialist de stratifcare a societății la unul capitalist constituie probabil cea mai mare problemă pentru societatea românească actuală. În procesul acesta de tranziție, atât individul luat separat, cât și societatea în ansamblu sunt nevoiți să își schimbe identitatea, să renunțe la cea veche impusă de contextul unei societăți colectivizate și să adopte o nouă identitate, ale cărei baze însă nu sunt oferite de actualul context național social, economic și politic, și pe care trebuie să și-o construiască singuri. În cele mai multe cazuri, această nouă identitate constă în aderarea la o poziție diferită în noua structură de clasă, și totodată adoptarea unui nou set de valori și a unui nou stil de viață. Dificultatea derivă din îmbinarea noii poziții în structura de clasă cu valorile și stilurile de viață specifice poziției în cauză. Întrucât schimbarea clasei reprezentată de capitalul economic a fost o chestiune de zile în cazul unei părți semnificative a societății, în timp ce dobândirea noilor valori și stiluri de viață specifice noii poziții obținute în structura de clasă, reprezentate de capitalul cultural necesită o perioadă de timp mult mai îndelungată, a apărut o incompatibilitate între cele două componente ale stratificării și anume între clasă și status.

De aici derivă și problemele legate de modul de locuire al societății românești, sau mai bine zis al impactului pe care propriul „univers privat” îl are în ansamblul societății în care se desfășoară. Democrația și liberalizarea economiei de piață a venit în sprijinul fenomenului de exprimare și manifestare a individualității prin mijloacele oferite de capitalul economic deținut de fiecare individ din societate, fapt de care s-a și profitat atât cât se putea. Însă capitalul cultural specific acestei poziții privilegiate nu a putut fi asimilat într-un timp atât de scurt, fapt pentru care s-a produs un decalaj între limbajul specific dimensiunii economice și cel al dimensiunii culturale. În același timp, individul se va folosi în demersul său de a-și

18

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

justifica noua poziție socială sau acea poziție socială la care râvnește, de acea componentă a stratificării sociale care îi este cea mai accesibilă. În cazul societății românești postcomuniste, acea componenta este clasa, respectiv capitalul economic.

Acesta este reprezentat la rândul său în societatea românească actuală de acumularea de proprietate. Printre acestea, probabil cea mai influentă și cea mai râvnită este locuința. Aceasta a devenit un simbol de diferențiere în sistemul de struatificare socială, și o garanție a succesului în ierarhia socială. De aceea, toate eforturile individului se vor redirecționa spre realizarea acestui obiect simbol, făcând o totală abstracție de contextul în care se află acest obiect. Astfel au rezultat obiecte complet izolate în propriul univers privat, dar care luate în ansamblu generează o cantitate imensă de spațiu rezidual, și care totodată au dezbrăcat spațiul de orice resursă oferită de capitalul simbolic și real, care ar fi putut genera coerență și unitate prin adoptarea unor valori comune indivizilor, comunităților și societății întregi.

GEMEINSCHAFT ȘI GESELLSCHAFT

Gemeinschaft și Gesellschaft sunt cuvintele din limba germană utilizate de sociologii germani și a căror cea mai semnificativă traducere este probabil „comunitate” și „societate” (market society). Gemeinschaft reprezintă societatea tradițională bazată pe valori, „o societate în care relațiile se bazau pe interacțiune socială de natură personală și atașamente emoționale personale, pe care [Ferdinand Tönnies] le-a denumit „voință naturală”. Asemenea relații erau importante în lumea tradițională a feudalismului și reflectau recunoașterea caracteristicilor comune, în special loialitatea personală pentru familie, relații etnice, statuturi profesionale, comunitate religioasă, și rang feudal” [Waters T., 2014] La polul opus, Gesellschaft reprezintă societatea modernă industrială, bazată pe interacțiuni raționale, și care „reflecta relații impersonale mediate de bani, și în mod special de salarii, sau ceea ce Tönnies denumește „voință rațională”.

Aceste relații însemnă în mod obișnuit că oamenii calculează

19

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

valoarea realțiilor. Astfel de calcule erau făcute evaluând salariile, prețurile, voturile, și alte măsuri ale avantajului individual.” [Waters T., 2014] Aceste două concepte stau la baza formării celor trei componente ale stratificării sociale teoretizate de Weber. În Gesellschaft își are originea clasa, care însumează dimensiunea economică a societății și care nu reprezintă întotdeauna o comunitate. Clasa „reprezintă doar o posibilă și frecventă bază pentru acțiuni comune societății” [Weber M., 2010] Clasa se bazează pe raporturi strict economice între membrii unei societăți și este garantată în principal, mai ales în societatea românească prin deținerea sau nu de proprietate. În Gemeinschaft își are originea statusul, sau Stände, cuvântul din limba germană preferat în traducerile mai recente ale operei weberiene. Spre deosebire de clasă, status-grupurile reprezintă întotdeauna comunități. Acestea se formează în jurul unor elemente cum ar fi profesia, etnia, religia, ocupațiile, hobby-urile ș.a. care sunt în măsură să ofere grupului, și implicit individului un anume nivel de prestigiu și apreciere. Statusul „este predominant exprimat prin impunerea unui lifestyle - stil de viață specific, [care este exprimat de oricine aparține acelui cerc social,] și este impus oricăruia care dorește să aparțină acelui cerc social.” [Weber M., 2010] Tönnies a prevăzut o intensificare a Gesellschaft - a societății bazate pe relații raționale, calculate, prin prisma raporturilor economice dintre indivizi, în defavoarea Gemeinschaft - comunității bazate pe raporturi naturale afective.

RESTRUCTURAREA DE CLASĂ ȘI CONSTRUIREA STATUSULUI CA ȘI ELEMENTE PRINCIPALE ALE RESTRATIFICĂRII SOCIETĂȚII POSTCOMUNISTE, ȘI IMPLICIT ALE CREĂRII NOII SALE IDENTITĂȚI.

Clasa, statusul și puterea sunt cele trei componente fundamentale ale stratificării societății așa cum o găsim definită de Max Weber. Aceste trei fenomene sunt responsabile cu distribuția puterii într-o comunitate, și în același timp sunt elemente definitorii ale identității unei clase, a unui grup social,

20

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

sau a unui individ. Spre deosebire de Marx, Weber susține că stratificarea societății se bazează pe mai mult decât deținerea de capital economic. În contextul societății germane în care trăia la acea vreme, Weber a observat anumite situații care făceau excepție de la teoria stratificării sociale propusă de Marx.

Spre exemplu, deși dețineau un capital economic impresionant, evreilor le lipsea prestigiul și onoarea. Sau dimpotrivă, deși rămăseseră fără avere, mulți aristocrați dețineau o mare influență politică. Această nouă viziune weberiană asupra stratificării societății, demonta scenariul capitalist al lui Marx în care puterea era exercitată exclusiv prin prisma capitalului economic deținut de individ.

Clasa reprezintă poziția economică a unui individ în societate. Această poziție poate fi dobândită prin naștere sau prin eforturi individuale. La rândul său, capitalul economic este reprezentat în general de proprietate. Statusul reprezintă prestigiul sau onoarea de care un individ beneficiază, în raport cu statusul social reprezentat de o anumită poziție sau rang în societate. De asemenea, statusul poate fi dobândit prin moștenirea poziției, caz în care acesta se numește status atribuit, sau prin realizare individuală, caz în care se numește status realizat. Factori care contribuie la dobândirea unui anumit nivel de status (realizat) pot fi ocupația, profesia, venitul, etc.

Puterea reprezintă „the chance of a man or a number of men to realize their own will in a social action even against the resistance of others who are participating in the action”. Însă despre această parte componentă a stratificării sociale nu vom aminti prea mult, întrucât nu reprezintă o componentă definitorie a prezentului subiect de studiu. În România, restratificarea societății în urma prăbușirii regimului comunist și totodată în vederea adoptării sistemului societal occidental presupune recompunerea celor trei componente definite de Weber. În primul rând, este nevoie de formarea mai multor clase sociale, între care cea de mijloc trebuie să fie dominantă. Un procentaj ridicat al clasei de

21

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

mijloc asigură un raport procentual mai mic între celelalte două extreme ale claselor sociale. În al doilea rând, statusul reprezentat de prestigiul și rangul deținut trebuie menținut în proporție directă cu situația economică (wealth) generatoare de clasă. În caz contrar se produce o inconsistență de status, fenomen pe care îl voi explica și detalia mai târziu.

Nu în ultimul rând, fiecare clasă și grup social trebuie să genereze valori și stiluri de viață (lifestyles) intrinseci, care vor asigura diversitate în societate, și care mai ales, vor genera posibilitatea de exprimare și manifestare a individualității.

Aceste valori și stiluri de viață (lifestyles) sunt marca unor clase și grupuri sociale, și în același timp sunt repere pe care individul le adoptă în procesul său de aderare la o anumită grupare socială. Lipsa acestor valori și stiluri de viață care să definească fiecare clasă sau grup social în parte – așa cum a fost cazul României – generează criză de identitate.

Toate aceste componente ale stratificării societății se dezvoltă în spațiul românesc sub o anumită particularitate, și anume influența originii sociale a populației mature din perioada postcomunistă. Această generație a trăit apogeul societății comuniste, iar acum este cea care deține puterea de a modela spațiul în care locuim cu toții. Incompatibilitatea dintre paradigma și reflexele formate de regimul precedent și realitatea noului sistem capitalist produce anumite efecte negative care împiedică derularea procesului de dezvoltare așa cum ar trebui să se întâmple. De aceea, este nevoie să reluăm cu atenție fiecare etapă din istoria recentă care a dus la formarea situației actuale, pornind de la perioada comunistă, la revoluție și mai apoi la modul în care s-a derulat această tranziție spre noul sistem preluat din Occident.

RESTRUCTURAREA DE CLASĂ

După cum am văzut în capitolul precedent, regimul comunist a reușit să creeze o lume nouă, o societate cu oameni noi.

22

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

Această noutate însemna egalitate, uniformitate și o lipsă totală de individualitate. Însă această societate funcționa defectuos, astfel încât o schimbare radicală a fost imperativă. S-a optat pentru modelul occidental de guvernare a societății, un model bazat pe democrație și economie de piață. Într-un cuvânt, capitalism. Însă modelul societății cultivat în comunism nu corespundea deloc acestui tip occidental de societate, așa că a început un proces de adaptare a societății românești la sistemul occidental, dar mai ales de adaptare a sistemului de tip occidental la societatea românească.

Specific capitalismului occidental îi este clasa de mijloc ca și dominantă între clasele sociale. Comunismul românesc a creat însă o singură clasă, „egală în sărăcie” cum spune Lucian Boia.

După revoluție, de o importanță majoră avea să fie modul în care avea să decurgă procesul de tranziție spre domocrație, sau mai exact schimbarea fundamentală a puterii reprezentată de liderii politici. Și tocmai aici România a ratat complet startul.

Cei care au ieșit imediat după revoluție să aplice pentru preluarea puterii erau de fapt vechii reprezentanți ai partidului comunist, și care prin intermediul propagandei informau populația de pericolele reprezentate de adversarii liberali. Una dintre metodele lor de propagandă a fost apelul la conștiința de clasă a muncitorilor. Astfel că în prima decadă a perioadei postdecembriste, au avut loc mai multe mineriade declanșate și conduse de lideri ai Frontului Salvării Naționale, și a cărei compoziție era formată în mare parte din vechi activiști politici din perioada comunistă. Aceștia au dus o luptă intensă împotriva tuturor adversarilor în lupta pentru putere. Mult prea puțini componenți ai vechii clase intelectuale precedentă comunismului au rezistat persecuției comuniste. La rândul ei, casa regală reprezentată de Regele Mihai era atacată dur de aceiași lideri politici ai perioadei comunistă. Astfel, prin câștigarea puterii de către vechii activiști comuniști, o parte din comunism a fost securizată, urmând să conducă cât mai greu cu putință procesul de tranziție spre democrație.

La fel ca și în comunism, schimbarea naturii proprietății a

23

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

constituit principalul fenomen de restructurare a claselor sociale în perioada postcomunistă. Privatizarea și împărțirea bunurilor aparținând statului comunist, a fost un prim factor de repoziționare a populației în straturile sociale. Retrocedarea – sau mai bine zis împărțirea – proprietăților s-a făcut într-un mod cât mai ineficient posibil. Același Lucian Boia descrie foarte sugestiv într-una din cărțile sale întregul episod: „aproape întreaga avuție națională aparținea statului comunist, adică tuturor, adică nimănui. Și la pândă, înfometată, o întreagă haită, gata s-o înșface, provenită, de regulă, din instituțiile influente ale regimului prăbușit (Securitatea, în primul rând). Așa s-a petrecut un transfer enorm de bogăție și așa s-a creat (nu doar așa, dar în mare parte așa) noua clasă a îmbogățiților.” [Boia L., 2016] De asemenea, întreprinderile agricole de stat, cu toate bunurile aflate în posesie, au fost împărțite mai mult sau mai puțin corect între proprietarii de drept. Pe lângă toate acestea, a apărut și economia de piață, care a generat o schimbare majoră. Sectorul privat a luat o amploare deosebită. A apărut nișa întreprinderilor mici și mijlocii care a ajuns să ocupe o parte considerabilă din economia națională, și care a însemnat o oportunitate de dezvoltare inclusiv pentru zonele rurale sau zonele izolate de aglomerările urbane. Dacă în anul 1995 ponderea salariaților din sectorul privat era de 12%, în anul 2000, ponderea acestora ajunsese la 40% din totalul salariaților, în timp ce ponderea salariaților din sectorul public scăzuse de la 83,5%, la 47%. [Urse L., 2003] Reducerea drastică a activității în unele domenii cum ar fi industria, corelat cu apariția unor noi domenii de activitate cum ar fi financiar-bancar, asigurări, imobiliare, ș.a. au avut efecte directe asupra restructurării de clasă. Lipsa locurilor de muncă în industrie și chiar în mediul urban în general, a condus la schimbarea statutului ocupațional în rândul populației, care într-un procent semnificativ s-a reorientat spre agricultură, datorită migrației spre sate și datorită retrocedării terenurilor agricole. Posibilitatea de a munci în străinătate a fost fructificată din plin de către o

24

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

parte semnificativă a societății românești, devenind un fenomen național cu implicații pozitive în ceea ce privește economia, însă totodată cu implicații negative în ceea ce privește comunitatea și mai ales familia. Profesionalizarea muncii a constituit de asemenea un factor important în procesul de restructurare a claselor sociale.

Metoda autoplasării a fost folosită de sociologi în perioada postcomunistă pentru identificarea structurii de clasă din România. Deși prezintă doar o imagine mai mult subiectivă asupra apartenenței de clasă, este foarte interesant de observat rezultatele acestor statistici din anii 1998-1999. Două modele diferite de stratificare a claselor au fost folosite în situații distincte. Primul model de stratificare împarte societatea în clasă de sus, clasă de mijloc și clasă de jos. Cel de-al doilea model păstrează mai mult din vechea structură de clasă și împarte societatea în clasă de sus, clasă de mijloc, clasă muncitoare și țărănime. În cazul primului model, cea mai mare parte din populație se autoplasează în clasa de mijloc (82%). În cazul celui de-al doilea model, doar 27-30% din populație s-a autoplasat în clasa de mijloc, clasa muncitoare revendicând 40% din populație, iar clasa țărănească 28-30%. [Urse L., 2003] Cel din urmă model arată faptul că o mare parte din populație încă se identifica la vremea aceea cu vechile clase din regimul comunist.

Pe lângă componente noi care apar în structura de clasă, cele vechi se repoziționează. „Repoziționarea vechilor clase, respectiv clasa muncitoare și țărănimea, se produce în paralel cu dobândirea unei noi identități la tărănime și cu o profundă criză de identitate încă în desfășurare la clasa muncitoare.

Atât clasele vechi în transformare cât și cele noi în formare învață noile roluri de clasă. Învață care le sunt îndatoririle și privilegiile.” [Urse L., 2003] Clasa muncitoare intră după revoluție într-un proces de disoluție „ca urmare a declinului în care intră industria și sec-

25

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

torul construcțiilor”. Noul sector privat nu a putut absorbi toți acești muncitori disponibilizați, astfel că rata șomajului a început să crească. Acest lucru generează o profundă criza de identitate în rândul vechii clase muncitorești. Vechea clasă muncitoare era compusă majoritar din muncitori industriali, astfel că, întrucât industria este domeniul cel mai afectat de schimbarea regimului, această clasă s-a segmentat, migrând spre alte clase, cum ar fi actuala clasă muncitorească recompusă din activitâți extraindustriale, clasa de mijloc, tărănimea sau clasa de jos. În ceea ce privește clasa tărănească, dispare segmentarea în funcție de tipul de proprietate. Foștilor țărani din regimul comunist care și-au păstrat activitatea, li se mai adaugă și o parte din muncitorii disponibilizați navetiști sau care migrează spre sate unde dețin vechile gospodării. Clasa țărănească actuală nu reprezintă nici totalitatea locuitorilor din mediul rural, nici totalitatea populației care se ocupă cu agricultura. „Țăranul, în sens clasic, domiciliază în mediul rural, se ocupă exclusiv cu agricultura care este sursa sa de existență și care cultivă pământul cu ajutorul membrilor familiei sale.” [Urse L., 2003]

„În societatea românească de astăzi este în curs de desfășurare procesul de constituire al clasei de mijloc.” Dimensiunea economică și structura ocupațional-profesională a clasei de mijloc necesită o segmentare în clasa de mijloc-sus, clasa de mijloc și clasa de mijloc-jos. „Există două surse care generează clasa de mijloc: proprietatea privată și profesionalizarea muncii. Clasa de mijloc românească se constituie atât din agenți sociali vechi (formați în perioada comunistă și care s-au adaptat la noua realitate economică) cât și din agenți sociali noi” [Urse L., 2003] Ca și parte componentă a stratificării sociale, restructurarea de clasă este o unealtă de care indivizi ai societății se servesc pentru a obține o anumită poziție socială, un anumit rang.

26

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

Prin prisma mijloacelor economice și a proprietății, specifice clasei, societatea va încerca să obțină puterea și totodată va încerca să simuleze noi stiluri de viață preluate din contexte străine. În mod deosebit, în cazul unei anumite părți de sociatate, această reclasare va gravita în jurul unui simbol de diferențiere, și anume proprietatea.

STATUS Definiții/Terminologie

Teoria stratificației sociale a lui Weber introduce o serie de termeni greu traductibili în limba română. Lucrările lui Weber axate pe acest subiect sau alte subiecte tangențiale nu au fost traduse și publicate în limba română, astfel că lipsește o definire clară în limba română a termenilor în cauză.

Din acest motiv, îmi rezerv dreptul de a adopta și specifica propriile versiuni de traducere a termenilor, precizând în cele ce urmează semnificația acestora, așa cum am înțeles-o și utilizat-o eu.

Status este traducerea în latină a cuvîntului german Stände folosit de Weber si alți sociologi germani. În unele traduceri mai actuale ale eseului The distribution of power within the community: Class, Status and Party, cuvântul german Stände este preferat celui de origine latină. Semnificația adoptată în lucrarea de față a cuvântului Status, este de poziție, situație sau condiție (în societate). De asemenea, mai poate fi utilizată și semnificația de rang. Definiția status-ului dată de dicționarul Britannica este de „rang pe care o persoană îl deține, însoțit de drepturi, obligații și un stil de viață, într-o ierarhie socială bazată pe onoare sau prestigiu.” [Britannica] Însă forma uitilizată în text am stabilit-o ca fiind cea de status. Unul dintre motive este semnificația multiplă și bogată a cuvântului, care îi conferă posibilitatea de păstrare a unui limbaj unitar în diferite contexte. Un alt motiv este flexibilitatea de asociere cu diferiți termeni, cum ar fi status grup, status social, sau situație de status. Alte expresii având în componență termenul status sau derivate din acesta vor fi detaliate și explicate pe

27

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

parcursul acestui capitol. Status grup este o expresie de asemenea folosită în lucrarea de față și a cărei semnificații vom încerca să o explorăm în cele ce urmează, totodată pătrunzând deja în parcurgerea teoriei weberiene.

FENOMENUL DE STATUS

Contrar claselor, status grupurile sunt comunități sau grupuri, de cele mai multe ori de natură amorfă. O situație de status reprezintă fiecare componentă tipică vieții omului care este determinată de o estimare socială specifică, pozitivă sau negativă, a prestigiului. Situația de status se află în contrast cu „situația de clasă” determinată pur economic. Acest prestigiu sau onoare, poate fi asociat cu orice caracteristică împărtășită de o pluralitate. De asemenea, poate avea legături și cu situația de clasă, întrucât diferențele de clasă sunt legate în cele mai variate moduri de diferențele de status.

Prestigiul, sau onoarea, se referă la orice fel de distincție, respect sau stimă care îi este acordată unui individ de către alți participanți ai societății. O asemenea recunoaștere socială poate constitui un proces formal (distincții, titluri, premii) sau poate fi regăsită în moduri obișnuite, informale de interacțiune în societate și prin care acordăm respect – sau dimpotrivă – celorlalți (forme de salut, incluziune sau excluziune în cadrul unui grup, relații asociate cu prietenie). Prestigiul social este exprimat în relațiile sociale, în modul de interacțiune cu ceilalți. Stima/Respectul socială poate fi pozitivă sau negativă, astfel că unui individ îi poate fi acordat un nivel ridicat de stimă/respect sau prestigiu, sau dimpotrivă, un nivel scăzut de stimă/respect – cea din urmă fiind asociată cu prejudiciu, discriminare sau separare. Status grupurile sunt așadar asociate cu aspecte pozitive, neutre sau negative ale prestigiului.

La fel ca în cazul grupurilor etnice, aceste diferențe între status grupuri „au în vedere concepția unuia despre ceea ce este corect și adecvat și, mai presus de toate, ceea ce afectează sensul de onoare și demnitate a unui individ. Toate aceste lucruri

28

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

le vom găsi mai târziu ca obiecte ale diferențelor specifice dintre status grupuri. Convingerea superiorității obiceiurilor proprii cuiva și inferiorității celor străini, o convingere care susține sensul onoarei etnice ethnic honour, este de fapt destul de analoagă sensului onoarei sau prestigiului unor status grupuri distinctive.” [Weber M., 2010] Prestigiul social este o expresie a relației sociale, și nu a relației cu sfera economică. Acesta poate fi asociat cu orice caracteristică apreciată (pozitiv) sau dimpotrivă, de nedorit (negativ).

Diverse caracteristici reprezintă mijloacele prin care indivizii își acordă unii altora prestigiu, iar în momentul în care acestea afectează vreo componentă a vieții, atunci pot fi considerate ca elemente de prestigiu de status. Exemple de astfel de elemente prin care unui individ îi este acordat status și recunoaștere pot fi reprezentate de performanțe deosebite (burse școlare și premii studențești), sau respect față de abilitățile și realizările unui individ. Exemple negative ar putea fi reprezentate de situații în care un individ nu trăiște conform standardelor general acceptate, sau situații în care comportamentul este dezaprobat la nivel social (asociat cu etnia, grupuri marginalizate, sau care nu aderă într-un mod corespunzător unor ritualuri religioase sau unor anume practici).

Așa cum clasa este relaționată situației economice și de piață, prestigiul de status este în relație cu situația de evaluare socială. Weber consideră că prestigiul de status este o bază foarte importantă pentru cei formați în grupuri sau comunități. Modul de comportament și normele adoptate devin bază pentru prestigiul de status într-o comunitate. Grupurile pot genera obiceiuri proprii distincte, cauzate de „diverse condiții economice și politice ale grupurilor sociale” [Weber M., 1968], de separația geografică, sau de „acțiuni politice [ce] pot da naștere credinței în relația de sânge.” [Weber M., 1968] Deși formele de prestigiu de status rezultate pot părea mai degrabă subiective (stimă/respect social) decât obiective (situația comună a pieței), acestea pot fi foarte eficiente în menținearea status grupurilor și în generarea unor acțiuni sociale și poli-

29

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

tice. În ceea ce privește grupurile formate prin intermediul factorilor economici, diferența care poate apărea între clase și status grupuri, este că cele din urmă au o probabilitate mai mare de a apărea în cazul unor diferențe de formă sau niveluri de venit și consum (standarde și niveluri de trai asociate cu statusul particular).

FORME DE STATUS GRUP

Orice caracteristică recunoscută din punct de vedere social de către ceilalți și care prin urmare devine obiectul prestigiului social poate sta la baza formării unui status grup. Prestigiul social poate fi format pe baza unor caracteristici ce țin fie de etnie sau religie, fie de masculin-feminin, fie de stilul de viață. Între multitudinea de status grupuri, Weber identifică trei tipuri majore de prestigiu social care poate forma o bază pentru putere, având implicații asupra șanselor de viață a indivizilor și a grupurilor. Status grupurile și situațiile de status studiate de Weber sunt cele din sfera puterii, unde șansele de viață sunt relaționate status grupurilor.

1. Proprietatea este un element de bază a status grupului, în special în societățile cu o economie de piață dezvoltată. Cei care dețin proprietăți considerabile sau o stare economică favorabilă dezvoltă anumite stiluri de viață pe care cei din tabăra opusă nu le pot exercita. Astfel că prestigiul social poate fi evaluat și acordat în funcție și pe baza proprietății deținută de un individ. Totodată, deși constituie o componentă importantă pentru status, proprietatea în sensul strict al cuvântului nu reprezintă elementul cheie al statusului întrucât, în mod normal, statusul stă în opoziție cu motivația strict pentru proprietate. [Weber M., 1968] De asemenea, există posibilitatea ca celor cărora dobândesc proprietate să nu le fie acordate acealeași privilegii de status ca celor care dețin originar proprietatea. Un exemplu îl constituie în acest sens diferența dintre societatea instituită established society și le nouveau riche.

Status grupurile nu se supun obligatoriu liberei dezvoltări ale pieței sau diferitelor tipuri de activități ale acesteia. În același

30

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

timp, privilegiile pieței sunt îndreptate exclusiv înspre cei cu un nivel de status adecvat (old boys network). Cîteva privilegii de status specifice perioadei lui Weber erau costumele speciale purtate, portul armelor, privilegii economice extinse pentru membrii grupului, sau căsătoriile în interiorul grupului. [Weber M.,1968].

2. Stilurile de viață apărute din diferențe de venit, forme de consum, loc de reședință sau modă pot duce la formarea unor status grupuri. De fapt, ceea ce formează status grupul nu este proprietatea sau venitului care servesc drept sursă pentru fondurile necesare consumului, ci setul de obiecte sau servicii consumate, asociabile prestigiului social specific grupului.

Grupurile se pot forma în jurul unor cartiere rezidențiale, profesii, niveluri educaționale (asociații de comunități, asociații profesionale, restricții bazate pe calificarea educațională), etc. [Weber M., 1968]

CONSTRUIREA STATUSULUI

În drumul său spre repoziționare în ierarhia socială, și mai exact spre dobândirea puterii, individul dispune de trei componente a căror grad de satisfacere îi vor indica nivelul atins.

Două dintre aceste componente ne interesează în mod special. Este vorba de clasă și status, având ca și corespondenți avuția (wealth), adică situația economică, respectiv nivelul de prestigiu și respect care indică situația de status. Deși de natură diferită, cele două trebuie să fie menținute în echilibru. În caz contrar, se va produce o inconsistență a celui mai puțin satisfăcut. Însă tocmai din această inegalitate emerge o problemă a societății românești.

După cum spuneam mai sus, fiecare grup dezvoltă un stil de viață raportat la valoarea proprietății pe care o deține. Deși nu este unicul criteriu ce oferă poziția socială, proprietatea așa cum era ea administrată în societățile secolelor trecute, reprezenta probabil factorul suprem de distingere și separație între

31

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

diferitele poziții ale ierarhiei sociale. Deținerea proprietății era condiția prin care ceilalți factori specifici unei poziții superioare puteau fi dobândiți. Altfel spus, în drumul spre o poziție socială ascendentă, proprietatea era cea dintâi și ce mai importantă treaptă. Educația, relațiile, titlurile, toate veneau doar în urma dobândirii proprietății. Dar aceasta era totodată unul dintre lucrurile cel mai greu de obținut. În societatea actuală, capitalismul oferă iluzia că oricine ar putea dobândi proprietate cu puțin efort. Într-adevăr, liberalizarea economiei de piață după `89, deschiderea granițelor și o seamă de alți factori au permis indivizilor să acumuleze capital economic și implicit să aducă o îmbunătățire considerabilă propriei situații de clasă, necesară dobândirii unei poziții sociale mai bună. Însă pe de altă parte, capitalul cultural necesar situației de status a rămas componenta pentru a cărei dobândire, nivelul de efort necesar a fi depus a rămas același dintotdeauna, adică unul considerabil. Prin urmare, dobândirea unui stil de viață specific unei clase sociale superioare necesită timp și efort. Însă eroarea pe care o comite mare parte din societatea românească postcomunistă este aceea de a încerca să îl dobândească doar prin prisma îmbunătățirii situației de clasă, și mai cu seamă a acumulării de proprietate. Însă în condițiile acumulării de proprietate și a unui capital economic fie el chiar impresionant, stilul de viață dobândit în originea socială persistă.

O serie de factori cum ar fi economia de piață sau mobilitatea în străinătate extrem de facilă, precum și altele, oferite într-un cadru democratic extins au dus la îmbunătățirea situației economice per ansamblu. Neîntârziat, a apărut și fenomenul consumerismului, prin care capitalismul oferă iluzia unor stiluri de viață dobândite peste noapte. La începutul anilor 2000 fenomenul de consumerism a luat amploare și în România, înregistrând în numai câțiva ani o creștere explozivă.

Exemplul probabil cel mai grăitor pentru acest episod este creditul de consum „cu buletinul”. Dacă în 1999 nivelul de

32

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

consum înregistra o creștere negativă de -2,1%, în anul 2004 procentul creșterii ajunsese pe plus, la o valoare de 15,8%, o creștere chiar cu mult mai mare decât cea a economiei ce indica o valoare de 8,3%. Odată cu amplificarea fenomenului de consum, nu a întârziat să apară nici trăsătura esențială a consumerismului, excesul. Desigur, chiar cuvîntul în sine – exces – venea pe fondul contrastant al ultimilor ani de comunism dominați de cozile interminabile în fața vitrinelor de altfel goale. Stocurile excesive de comodități de acum, împreună cu metodele facile de a le obține au creat din capitalism o iluzie a bunăstării dobândită instant și fără prea mult efort. Astfel, o aspirație a societății românești a ajuns să fie proprietatea asupra locuinței. „Vilele devin de altfel reperul fantasmatic de locuire a românului mediu, nu doar a celui avut, legate fiind de investițiile masive în piața imobiliară, ce vor caracteriza supraîncălzirea economiei românești.” [Kessler E., 2013] Dacă excesul vine pe fondul contrastant al lipsei de comodități din perioada comunistă, aspirația proprietății asupra vilei vine pe fondul contrastant al „cutiei de bloc”, specifică locuirii colective din perioada comunistă. Locuința a rămas pentru societatea românească cel mai prețios bun și totodată elementul definitoriu în distingerea pozițiilor sociale. Sau așa cum definea Bourdieu, locuința este unul dintre acele „bunuri simbolice, în special cele considerate ca fiind atribute ale excelenței, [... ca și] armă ideală în strategia de distingere”. [Bourdieu P., 1984] Astfel s-a creat iluzia proprietății și a capitalului economic ca unelte de emulație a unor poziții înalte în societate. Toate eforturile și resursele au fost așadar îndreptate spre această componentă a stratificației, proprietatea. Însă acest lucru a dus la apariția inconsistenței statusului.

După cum spuneam, situația economică trebuie să se afle în echilibru cu nivelul de prestigiu și onoare dobândite prin prisma unor factori nonmateriali. Însă cam toate elementele ce contribuie la dobândirea statusului constituie mari lipsuri ale societății românești. În ceea ce privește educația, formarea profesională sau ocupația, toate acestea au avut de suferit

33

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

enorm de pe urma schimbării modelului de guvernare. Profesiile bine cotate și retribuite pe măsură cerute de piața actuală diferă substanțial de cele din comunism. Dispariția aproape completă a unor ocupații precum cea de muncitor în industrie și totodată disponibilizarea masivă a acestora, a creat o profundă criză de identitate în rândul societății. Această criză de identitate afectează în primul rând nivelul de prestigiu și onoare al individului.

Un alt element ce contribuie la formarea statusului este stilul de viață. Și după cum spuneam, acesta trebuie să fie bine echilibrat în raport cu celelalte elemente generatoare de poziție socială. Însă aici intervine problema fundamentală. Un stil de viață cu tot ce presupune el nu poate fi contractat asemenea unei proprietăți. Și aceasta se datorează originii sociale în care individul a dobândit un anume lifestyle. Din nou, originea socială a societății postcomuniste înseamnă o diversitate aproape inexistentă de stiluri de viață. „Egalitatea în sărăcie” impusă de utopicul sistem socialist a generat gusturi și preferințe cu variațiuni infime. „Sistemul social și tehnic înconjurător poate constrânge alegerile posibile de stil de viață ale individului și simbolurile pe care acesta este capabil să le proiecteze asupra celorlalți și a lui însuși”, [Spaargaren and VanVliet, 2000], însă tocmai acest lucru s-a întâmplat în cazul comunismului.

STILURI DE VIAȚĂ

Un stil de viață reprezintă un mijloc de făurire a unui sens al sinelui și de a crea simboluri culturale care să rezoneze cu identitatea personală. Weber afirmă că stilurile de viață reprezintă elemente distinctive ale status gupului strict legate de o dialectică de recunoaștere a prestigiului. Stilul de viață este cea mai vizibilă manifestare a diferențierii sociale, chiar și în cadrul aceleiași clase, arătând nivelul de prestigiu de care indivizii se bucură sau la care aspiră. Cu siguranță, în societatea modernă, modalitatea cea mai răspândită de a crea și individualiza stiluri de viață este reprezentată de consumul de

34

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

bunuri.

Bourdieu spune că prin modul în care cineva își prezintă sinele, deci caracteristicile sale estetice în spațiul social, își arată statutul, distanțându-se față de grupurile inferioare. De asemenea el mai spune că aceste caracteristici sunt dobândite în originea socială, fiind întipărite în individ la o vârstă foarte timpurie și îl ghidează mai târziu spre pozițiile sociale adecvate și spre un comportament corespunzător acestora. Mai mult decât capitalul și experiențele acumulate, originea socială formează dispozițiile estetice ale individului. Bourdieu mai spune că dobândirea capitalului cultural depinde în mare măsură de „învățarea imperceptibilă, timpurie, efectuată în cadrul familiei încă din primele zile de viață”. [Bourdieu, 1984] Bourdieu sugerează faptul că opiniile tânărului sunt cele transmise în anii timpurii în familie, sau cum formulează el, „definițiile pe care cei mai în vârstă i le oferă”. [Bourdieu, 1984] Originea socială și capitalul cultural primează în fața capitalului social și economic dobândit în timp și care depinde de cele dintâi. „Trebuie ținut cont de toate caracteristicile condiției sociale care sunt (statistic) asociate încă din copilărie cu posesia unui venit mare sau mic și care tinde să formeze gusturile conform acestor condiții” [Bourdieu, 1984] Potrivit lui Bourdieu, gusturile pentru mâncare, cultură și prezentare sunt indicatori ai clasei, pentru că orientarea în ceea ce privește consumul este corelată cu potrivirea individului în societate. Fiecare grup social dezvoltă propriile criterii estetice. „Funcțiile [gustului] ca și un soi de orientare socială, o „semnificație a apartenenței cuiva”, ghidează ocupanții unui spațiu social dat înspre pozițiile sociale conforme proprietăților acestuia, și înspre practicile sau bunurile care se potrivesc ocupanților acestor poziții” [Bourdieu, p. 466] Aceste „structuri cognitive ... internalizate, structuri sociale încorporate” devin o entitate naturală pentru individ, și prin urmare orice gusturi diferite sunt considerate nenaturale și sunt respinse. [Bourdieu, p. 468] Așadar originea socială, mai mult decât capitalul eco-

35

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

nomic și educațional, produce preferințe estetice. Mai mult, în cazul unor nivele echivalente de capital educațional, originea socială rămâne factorul influențabil în determinarea caracteristicilor și preferințelor. [Bourdieu, p. 63] Pe fondul îngustei game de stiluri de viață dobândite de singura și marea clasă a comunismului, societatea postcomunistă a cunoscut o profundă criză de modele de lifestyle-uri la care noii (re)clasați ai societății trebuiau să adere. Ceea ce îi face pe cei avuți să fie considerați superiori, este stilul de viață pe care cei aparținând unei clase inferioare nu îl pot manifesta.

Acest stil de viață este format pe baza proprietății atribuite prin moștenire sau eforturi proprii și a capitalului cultural și educațional dobândit. Proprietatea reprezintă componenta flexibilă a stilului de viață care poate suferi schimbări majore într-un interval de timp relativ scurt (ex. retrocedare). Capitalul cultural și educațional, precum și preferințele estetice sau gusturile formate în originea socială reprezintă componenta a cărei grad de flexibilitate este foarte scăzut și impune eforturi substanțiale într-un interval de timp lărgit. Sistemul capitalist a oferit mijloacele necesare îmbunătățirii substanțiale a situației de clasă într-un timp relativ scăzut pentru o mare parte din societate, provocând astfel o dislocare între cele două componente ce alcătuiesc stilul de viață. Astfel, situația economică a evoluat considerabil în rândul societății.

S-a trecut la o societate bazată pe consum în care piața oferă o gamă extrem de largă și diversificată de produse și servicii de care individul este copleșit. Contextul originii sociale a populației mature din perioada postcomunistă nu a pregătit-o pentru așa ceva. Făurirea unor stiluri de viață proprii, în concordanță cu situația economică la care ajunsese acum era imposibilă.

Totuși, modele de stiluri de viață necesare noii situații economice au fost găsite. În contextul globalizării la care ia parte și societatea românească, imaginea stilurilor de viață occidentale este pretutindeni, accesibilă oricui. Acestea sunt transmise

36

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

prin intermediul mass-media, presei, rețelelor de socializare sau a companiilor străine care își impun aceeași politică și aceleași produse indiferent de contextul social. De asemenea migrația populației – din ambele sensuri – sau mobilitatea în străinătate participă la acest fenomen de globalizare. Toți acești factori reprezintă surse de inspirație pentru preluarea lifestyle-urilor. Este vorba de un fenomen de imitație culturală, ce presupune căutarea unor lifestyle-uri în contexte străine și adaptarea lor „la noi acasă”. În lipsa posibilității de a-și însuși complet aceste stiluri de viață, soluția de compromis găsită a fost simularea acestora, sau adoptarea lor doar parțial. Astfel, în multe situații s-a produs o inversare a valorilor, ajungându-se ca simularea unui anume stil de viață să devină un scop în sine. De obicei, stiluri de viață preluate din spațiul occidental cu care indivizii au luat contact au fost importate în contexte dintre cele mai diferite. În ceea ce privește locuirea, cartierele rezidențiale sunt în principal ținta majoră a manifestării acestor stiluri de viață, și mai exact micile „universuri private”, adică locuințele. De fapt, fiecare „microunivers” privat încearcă să manifeste propriul stil de viață. În ansamblu, rezultă o mixtură fără coerență și unitate.

Un astfel de „microunivers” privat poate uimi înăuntru cu o atmosferă mediteraneană, exotică și luxuriantă, în timp ce în afara limitelor proprietății domină noroiul și lipsa infrastructurii. În spațiul rural, fenomenul de simulare este dus și mai la extrem, în condițiile în care de multe ori scopul nici măcar nu este acela de a finaliza construirea casei. Întregul buget este alocat construirii unei structuri masive „la roșu” și nimic mai mult. Un procent mic din suprafața casei este destinat locuirii, restul servind ca simbol și ca o declarație de aderare la un anumit stil de viață.

Toate visurile vilelor așezate într-o oază de liniște și-au găsit realizarea în singurul loc care le putea adăposti într-un număr așa de mare, și anume spațiul dintre periferia urbană și localitățile limitrofe sau altfel spus, extinderea urbană. Însă simpla

37

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

repoziționare a unei însemnate părți din populația orașului în aceste zone periferice a generat în sine un stil de viață dăunător atât noilor zone construite, cît și orașului. Acest lucru a generat congestii între cartierele rezidențiale și locurile de muncă sau funcțiunile și serviciile care aprovizionau această populație. Implicit, o mare risipă de resurse, timp și informație. Acest stil de viață se desfășoară între doi poli – oraș și „dormitor” – față de care nu mai există niciun fel de atașament, nicio responsabilitate. Această jonglare între cei doi poli, secătuiește individul de orice urmă de identitate legată de un loc anume, fapt pentru care totul se rezumă la „microuniversul privat” și la centrul simbolic al orașului din care individul se aprovizionează. În lipsa valorificării capitalului simbolic și real al fiecărei comunități, cartier, sau oraș prin intermediul politicilor urbane, și în lipsa generării unor valori comune puternice care să aducă coerență și unitate și la care comunitatea să adere, fiecare individ este responsabil pentru importarea propriului stil de viață preluat „de undeva din afară”. Cumulate, aceste identități distincte odată materializate formează o mixtură aberantă. Mai mult, aceste cartiere sau localități, reprezintă o platformă de concurs pentru manifestarea abilităților de exprimare a individualității. Nu mai este vorba de o comunitate sau un cartier, ci de mici insule private a căror singură componentă comună o reprezintă utilitățile la care sunt racordați (asta în cazul în care acestea există).

INCONSISTENȚA STATUSULUI

Astfel s-a creat iluzia că dobândirea unui capital economic, și implicit reclasarea pe criterii economice ar putea fi unica componentă necesară pentru a adera la un statut social superior. Însă această iluzie, a dus la apariția fenomenului de inconsistență de status. Teoria inconsistenței de status susține faptul că persoanele a căror status este inconsistent, sau mai mare într-o dimensiune decât în alta, sunt mult mai frustrate

38

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

și mai nesatisfăcute decât persoanele a căror status este echilibrat. Mai mult, Gerhard Lenski afirmă faptul că în condițiile în care rangul unei persoane este mai mare într-o dimensiune decât într-o alta, atunci acesta va căuta să își evidențieze componenta de care dispune într-o măsură mai mare, pentru a compensa ceea ce lipsește. Dacă vom analiza puțin situația societății românești postcomuniste prin prisma acestei teorii, fără doar și poate va fi mai mult decât izbitor faptul că acumularea de capital economic – și implicit supremația clasei – reprezintă o facilitate și totodată o prioritate mult mai evidentă decât acumularea de capital social și cultural care contribuie la augmentarea prestigiului. Direcționarea tuturor resurselor spre materializarea unor obiecte care să reprezinte garanția și dovada aderării la o anumită clasă socială dovedește evidențierea unei singure componente în procesul de dobândire a poziției sociale, și anume clasa. După cum spuneam, locuința este prin excelență obiectul ales de indivizi pentru a le simula bunăstarea specifică unei poziții sociale superioare. În lipsa unui capital cultural suficient de mare încât să completeze rangul simulat de situația de clasă, se recurge la exagerarea componentei din urmă, a cărei simbol îl reprezintă locuința, cu scopul de a masca complexul existent. Așa se face că în noroi și pustiu au apărut luxuriante locuințe ce formează un colaj contrastant. Mai mult decât o locuință, acest obiect este simbolul ales pentru a reprezenta noua poziție socială, și în el trebuiau investite toate resursele posibile. Desigur, pentru ceea ce se afla în jur nu s-au mai găsit resurse. Și când multiplici la nesfârșit această mișcare, creezi o mare de obiecte care nu relaționează între ele sub nicio formă.

Tot acest parcurs al fenomenului de locuire urbană în perioada postcomunistă se bazează pe simularea unui stil de viață ce presupune locuirea într-un peisaj idealizat, rural, în care individualitatea poate fi manifestată fără rezerve. Retragerea față de centrul orașului, în zone exterioare, reprezintă singurul spațiu ce le-ar putea susține visul unei astfel de locuiri.

Aici, în aceste noi cartiere, fiecare își crează propriul univers

39

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

privat, bine delimitat de „restul” cu garduri solide. Aceste universuri private beneficiind exclusiv de toate resursele, întorc spatele spațiului public care devine un spațiu rezidual, fără infrastructură și îngrijirea necesară. Nicio altă funcțiune necesară unei comunități nu a mai avut loc de mărețele visuri ale microuniversurilor private. Astfel că spații de socializare, spații culturale și educaționale, servicii diversificate, nimic din toate acestea nu și-au mai găsit locul printre mulțimea de „dormitoare”. Desigur, cea mai mare parte – una covârșitoare – a noilor locatari sunt complet străini de aceste locuri.

Dacă până nu demult aici era o localitate cu propria-i istorie și identitate, acum nu a mai rămas decât un teren bun de construit. Noii locatari nu vor să își ia rolul de locuitor al unei comunități în serios. Se sustrag de la orice responsabilitate de a cunoaște spațiul în care trăiesc. Această mulțime de indivizi individualiști se servesc de orice facilitate oferită de un spațiu, refuzând să se atașeze de el, să și-l însușească. Ei trăiesc cu picioarele în două luntrii. De aici iau doar ceea ce le este lor necesar, iar de dincolo de asemenea, doar ce e avantajos pentru ei (aici și acolo reprezentând cartierul rezidențial, respectiv orașul). Astfel că în timp ce alienează spațiile în care locuiesc de orice trăsătură identitară, trădează și orașul care pentru ei devine un capital simbolic, un muzeu. Orașul are menirea de a le susține toate nevoile, să îi aprovizioneze cu necesarul, însă în schimb, acești indivizi adoptă o postură de turiști, cu caracteristicile specifice, folosindu-i din plin resursele care la rândul lor, speculează turismul. „Dar capacitatea unui loc de a deveni obiectiv turistic nu contribuie la întărirea spiritului comunitar al locuitorilor. Dimpotrivă, turismul este unul dintre factorii de denaturare și corodare a țesutului social al unui loc, atât la nivel comportamental, cât și la nivel arhitectural, estetic.” [Kessler E., 2013] Acești indivizi trăiesc astfel între aici și acolo, refuzând să adere total unei comunități căreia să îi aducă propria contribuție și față de care să adopte și responsabilități, nu doar beneficii. Aici – adică în cartierul rezidențial – este nevoie de toate componentele specifice unei comunități de sine stătătoare care se identifică cu

40

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

locul și pentru care dăruiește implicare și suport, iar acolo – în oraș – e nevoie pe lângă spații de consum și de comunități active care să confere un caracter viețuibil orașului, și nu doar o platformă de divertisment de suprafață. Dovada cea mai evidentă de nepăsare față de spațiul în care trăiesc acești indivizi o constituie starea deplorabilă a spațiului public, inexistența acestuia pentru locuitori. Pentru aceștia, cartierul este format exclusiv din spații private. Dacă de acest obiect – locuința – depinde rangul pe care individul îl râvnește, atunci desigur, el va canaliza toate resursele înspre această cauză. Această prioritate a simbolului, se poate observa în contrastul dintre locuințe și spațiul public ce le înconjoară. Chiar și atunci când locuințele sunt finisate și locuite, infrastructura și amenajarea spațiului public continuă de cele mai multe ori să lipsească cu desăvârșire. De ce? Pentru că nu există locuitori care să își asume responsabilitatea pentru acest spațiu public, ci există doar o formă de administrație a cărei datorie este de a sluji intereselor acestora.

Odată construit acest simbol, el are două roluri. Unul dintre acestea este de a scoate în evidență identitatea individului care îl deține, de a-l diferenția pe acesta de restul lumii și față de o poziție socială inferioară, fapt pentru care trebuie să îndeplinească anumite criterii estetice, iar celălalt este de a asigura microuniversul privat în care legile și orice factori sociali străini încetează a mai avea vreo putere asupra individului. Aici, în acest univers privat, orice însușire și caracteristică a originii sociale poate fi conservată și manifestată, și orice amenințări străine care ar deranja propriul confort sau orgoliu pot fi numaidecât denunțate. Acest univers privat este motivul pentru care sinele trăiește. El are menirea de a afirma și de a asigura continuitatea unei individualități în mulțimea de străini care își impun propria paradigmă și ideologie. În sfârșit, aici sinele lasă garda jos, se află în siguranță.

Revenind la un cadru mai larg, aceste noi zone rezidențiale oferă iluzia unui stil de viață idealizat, rural, departe de in-

41

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

securitatea și aglomerația urbană, un spațiu în care individualitatea și caracteristicile originii sociale pot fi conservate și manifestate fără rezerve. Visul unui astfel de stil de viață face din aceste noi zone rezidențiale un spațiu exclusivist, râvnit mai mult ca orice alte facilități pe care orașul le oferă. Astfel, în conștiința locuitorilor urbani devine general acceptată ideea că destinația supremă a unei locuiri calitative o constituie cartierele rezidențiale din extinderea urbană. Această practică a fost adoptată inclusiv de acea parte a societății ce reprezintă puterea sau elita orașului, printre aceștia numărându-se chiar și membrii ai administrației orașului. Extinderea urbană devine destinația tuturor locuitorilor care dispun de sursa financiară necesară, indiferent de statutul social sau de relația acestora cu orașul. Așa se face că în perioada postcomunistă s-a realizat un transfer semnificativ de populație din interiorul orașului înspre zonele de extindere urbană. (vezi studiu de caz) Însă această secătuire a orașului de o sumă considerabilă de populație între care o mare parte o constituie elita, a dus la o decădere a acestuia. Mijloacele de întreținere a orașului de care dispun și a căror responsabilitate revine celor rămași devin o povară. Raportul între cei pentru care orașul devine un capital simbolic, o simplă platformă de divertisment și cei care trăiesc aici balansează în detrimentul celor din urmă. De cealaltă parte, noii locuitori ai extinderii urbane se rezumă la propriul microunivers privat, refuzând atașarea și responsabilizarea față de noul spațiu care îi găzduiește. Cea mai mare parte dintre acești nou veniți în cartierele rezidențiale nu prezintă niciun interes în a cunoaște ceea ce până nu demult era o localitate cu o istorie specifică și o identitate anume. Așadar, din punct de vedere psihologic, acești locuitori nu aparțin nici orașului, nici localităților care i-au adoptat. Astfel, acești cosmopoliți se perindă între diferite destinații aparținând celor doi poli, între care desfășoară interminabile congestii provocate de traficul auto de care sunt dependenți. Aceste congestii devin un calvar pentru ambele părți. S-ar putea spune că de acum, locuitorii orașului se confruntă cu un aflux imens, insuportabil de vizitatori, pentru care nu sunt pregătiți cu in-

42

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

frastructura necesară, dar totodată a cărei responsabilitate le revine.

Toate acestea, pentru spațiul din interiorul limitei de proprietate pe care cineva îl poate dobândi în aceste zone rezidențiale. Totul se reduce la acest spațiu care la rândul său deservește sinele sub diferite forme. Funcțiunea acestui spațiu nu mai este una singură, și anume cea de locuire. Acesteia i se adaugă funcțiunea simbolică, o reprezentare a sinelui așa cum a fost el conceput. Conceperea artificială a unei identități a sinelui este desigur încercarea de a simula un statut, o poziție socială anume. Simbolul este proprietatea – locuința în acest caz – obiect al excelenței folosit în strategia de distingere între clasele sociale. Situația de clasă îi permite proprietarului deținerea unui astfel de obiect specific unui stil de viață mult râvnit., însă situația de status reprezentată de stilul de viață și gusturile formate în originea socială nu corespund acestui obiect. În consecință, inconsistența de status se încearcă a fi compensată de o evidențiere a situației de clasă, în acest caz a locuinței care prin caracteristicile sale estetice exprimă un stil de viață exotic. Atât de exotic, încât a necesitat totalitatea resurselor pe care situația de clasă le-a putut oferi. În unele cazuri ținta simbolului e fixată atât de sus încât depășește posibilitățile situației de clasă. Astfel rezultă deseori un șantier desfășurat pe o perioadă de timp neprevăzută, și care multiplicate au dat naștere imaginii dezolante din cartierele rezidențiale ale extinderii urbane.

CONCLUZII Restructurarea de clasă și construirea statusului constituie episoadele prin care societatea românească a tranzitat spațiul dintre cele două tipologii diametral opuse de organizare a societății. A plecat de la colectivism, cenzură și sărăcie, și a ajuns să râvnească exact opusul, individualitate și bogăție. A fost mult prea hotărâtă să le obțină cu orice preț, uitând că dispune de o moștenire de care nu se poate dezice și la care nu

43

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

poate renunța fără eforturi și răbdare. Desigur, ispitele mult prea mari ale capitalismului oferite instant au contribuit și ele la agravarea situației.

Miza pentru care s-a jucat a reprezentat renunțarea la un vechi statut, sau etichetă, și totodată adoptarea unui stil de viață străin și amăgitor, impropriu contextului postcomunist. În toată această poveste, individul și-a croit propriul traseu, alegând calea ușoară și încercând să evite orice efort suplimentar pe care l-a considerat un obstacol. A plecat de la o situație de clasă specifică regimului în care s-a format și care a generat la rândul ei o situație de status conformă acesteia. Acestea două sunt interconectate și generează un anume statut social, o anumită poziție în ierarhia socială. Însă aceste două componente evoluează într-un mod complet diferit, atât din punct de vedere al timpului necesar cât și al efortului depus. De aceea, de corelarea și menținerea în echilibru a acestora depinde o dezvoltare armonioasă a societății. Or atunci când s-a abuzat de una dintre aceste componente, și anume situația de clasă, și s-a neglijat complet cealaltă, a apărut o eroare în sistemul de organizare a societății, o eroare generatoare de haos în sistemul de valori.

Individul a fost hotărât să fructifice în cea mai mare măsură posibilă ceea ce capitalismul i-a oferit mai mult sub forma unei iluzii, și anume un stil de viață străin, exotic, dobândit într-un timp record. Acest stil de viață era reprezentat superficial de un spectru extrem de generos de bunuri aflate pe piață de acum și la noi. Însă așa cum spunea Weber, nu proprietatea în sine conferă stilul de viață, ci setul de bunuri consumate într-o logică anume. Această logică a consumului este dată tocmai de asocierea proprietății cu situația de status dobândită în originea socială, mai precis cu gusturile formate atunci și care nu pot fi schimbate asemenea unei proprietăți.

Acestor indivizi orbiți de țelul dobândirii stilului de viață mult dorit, nu le-a mai rămas ca soluție decât simularea aces-

44

RESTRATIFICAREA SOCIETĂŢII

tui stil de viață. După cum am amintit, imaginea superficială, aparentă a acestui stil de viață o constituie proprietatea asupra bunurilor cu o anumită valoare, între care locuința fiind elementul principal. Or aceasta a devenit un obiect accesibil în capitalism. Potrivit lui Bourdieu, în concepția indivizilor, evidențierea acestui obiect de distingere poate masca lipsa unei situații de status insuficient, a originiI sociale necorespunzătoare acestui stil de viață complet străin de contextul local. În consecință, acolo unde s-a manifestat dorința unui stil de viață străin de context sau acolo unde făurirea unei poziții sociale superioare a fost o prioritate absolută și urgentă, s-a adoptat practica de acum general acceptată a construirii de obiecte-simbol, care promiteau reprezentarea unei imagini idealizate a dorinței, după caz. Totodată, acest simbol este asigurarea la care individul apelează oridecâte ori are nevoie de confirmarea unui anumit nivel de prestigiu și recunoaștere, oridecâte ori poziția socială îi este amenințată, neconștientizând faptul că și „diferențele de capital cultural marchează diferențele dintre clase” [Bourdieu, 1984], chiar mai mult decât proprietatea în sine.

45

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

RĂSPUNSURI LA PATOLOGIILE URBANE Alături de fenomenul restratificării societății, influențat de situația tranziției între cele două sisteme opuse de organizare a societății, mai există și o serie de factori specifici evoluției locuirii moderne care cauzează într-o anumită măsură perturbări structurale ale locuitorilor urbani, disfuncționalități pe care le-am numit patologii ale societății, și care datorită dimensiunii cu care au luat amploare, au implicații directe în ceea ce privește modul de locuire actual din marile orașe și nu numai. Cauzele acestor patologii pot fi diverse. Aici ne vom referi la acele cauze emergente din modele diferite de organizare a societății, și anume comunismul, respectiv capitalismul.

Pentru a explica un astfel de fenomen generator de patologii, și pus în scenă de regimul nu demult prăbușit, trebuie să aprofundăm puțin antagonismul reprezentat de cele două dimensiuni ale locuirii moderne, și anume rural, respectiv urban.

Pentru aceasta ne vom întoarce la ideea lui Ferdinand Tonnies de oraș reprezentând antiteza spatiului rural tradițional, expusă sub forma conceptelor de Gemeinschaft și Gesellschaft. Cele două concepte reprezintă principii fundamentale de organizare a societății. Cel dintâi reprezintă comunitatea Gemeinschaft (rurală), bazată pe relații apropiate între membrii acesteia ce împărtășesc scopuri, valori și tradiții comune. Într-o astfel de comunitate nu își are locul individualitatea, întrucât relațiile între familii, vecini și întreaga comunitate sunt foarte strâns conectate. Există un puternic sentiment de apartenență și de implicare socială în rândul membrilor comunității, precum și un anumit grad de responsabilitate în angajamentul față de comunitate. La celălalt capăt, se află societatea Gesellschaft (urbană) bazată pe relații strict economice între membrii acesteia. Acest tip de societate dezvoltă un puternic spirit individualist, manifestând o mare lipsă de coeziune socială. Anonimatul oferit de mediul urban este sur-

46

RĂSPUNSURI LA PATOLOGIILE URBANE

sa principală de dezvoltare și exprimarea individualității, spre deosebire de comunitățile rurale unde orice membru deține responsabilități și un anumit rol în comunitate. Desigur, descrierea lui Tonnies reprezintă în mare parte extreme opuse ale conceptelor abordate. Există și caracteristici comune celor două tipuri de organizare, care se întrepătrund într-o anumită măsură.

O problemă ar putea emerge din schimbarea bruscă sau chiar involuntară între cele două tipuri de organizare a societății și adaptarea forțată a individului la noul model. În această privință, regimul comunist are un aport substanțial prin strămutarea masivă a populației de la sate la orașe, cu atât mai mult cu cât cele două tipuri de organizare se aflau într-un contrast chiar mai mare atunci decât acum. Așa cum aminteam într-un capitol precedent, dacă la momentul instaurării regimului comunist România avea o populație urbană ce însuma un procent de 20,1%, spre finalul acestuia, în 1987, procentajul populației urbane ajunsese la valoarea de 51,5%.

O diferență majoră între locuirea din mediul rural și cea din mediul urban este reprezentată de densitatea populației. Așa cum afirma antropologul Vintilă Mihăilescu, orașul înseamnă locuire printre străini, or în condițiile în care locuitorul rural a fost mutat la oraș, toți cei din jurul lui au devenit străini. Mai mult, acest fenomen crește în intensitate și se agravează odată cu creșterea densității populației. „Atunci când capacitatea sa de a stabili contacte sociale ... este în mod permanent suprasolicitată”, [Konrad L., 2001] omul își construiește mecanisme de autoapărare. Lorenz Konrad explică faptul că omul nu este structural capabil de a întreține relații apropiate cu un număr foarte mare de oameni. Din această cauză locuitorul urban adoptă o atitudine de neimplicare emoțională not to get emotionally envolved. Prin aceasta, el își rezumă contactul social la număr foarte restrâns de persoane. De asemenea, „intensificarea stimulilor nervoși cu care locuitorul urban trebuie să facă față” [Simmel G., 1950] îl induce într-o stare de apatie și

47

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

indiferență, pe care Georg Simmel o denumește „a blasé attitude” în faimosul său eseu „The metropolis and mental life”.

Această atitudine reprezintă o modalitate a locuitorului de a se adapta orașului, și presupune o deprindere în depărtarea stimulilor ce nu privesc obiceiurile vieții cotidiene. Impactul zgomotului, poluarea vizuală, bombardamentul senzorial, toate acestea reprezintă stimuli care angrenează sistemul nervos al locuitorului urban la o capacitate la care necesită un intens proces de adaptare pentru a face față.

Așadar contrastul dintre mediul rural – unde ritmul vieții este unul redus – și mediul urban – cu „schimbarea rapidă și continuă a stimulilor interni și externi” [Simmel G., 1950] – a reprezentat sursa unei probleme în condițiile în care o parte considerabilă a populației a fost strămutată în orașe. Procesul de adaptare a fost dificil. În plus, mediul urban creat artificial pentru această categorie de populație a reprezentat un experiment. Acest mediu presupunea o locuire extrem de densificată, în cartiere „prefabricate”, multiplicate la nesfârșit și cu o calitate precară a vieții. În aceste condiții, adaptarea noilor locatari s-a produs defectuos. Întreaga perioadă comunistă a însemnat pentru acești locuitori urbani o confruntare continuă cu lipsa de intimitate, cu insecuritatea mediului în care locuiau împreună cu străini și în care lupta de a nu se conforma uniformității se rezuma la individualizarea propriei avuții reprezentată de un apartament, și în cazurile mai fericite de propria grădiniță din fața blocului. Prin urmare, acest lucru justifică impulsul de a evada din acest mediu în momentul în care s-a ivit posibilitatea de a o face.

Impactul zgomotului, poluarea vizuală, bombardamentul senzorial precum și contactul social cu numeroase și diverse persoane, reprezintă factori cu care locuitorul urban trebuie să se confrunte zilnic, și pentru care trebuie să mențină continuu o stare de alertă. De asemenea, distribuirea tuturor acestor factori greu de anticipat în spațiul public, pe o suprafață greu cuantificabilă, față de care locuitorul se simte copleșit,

48

RĂSPUNSURI LA PATOLOGIILE URBANE

generează stări de anxietate și nevoia de retragere sau chiar de izolare, care sunt cauza a ceea ce Zigmunt Bauman numește în lucrarea sa mixofobie. Pentru a face față ritmului orașului, locuitorul încearcă să își creeze pattern-uri bine cunoscute, care devin destinații frecventate cu regularitate, preferate celor necunoscute. Deși încă parte din mediul străin, aceste locații devin simboluri de recunoaștere, turnuri de fildeș în care locuitorul se simte pe teren cunoscut. Restrângerea ariei cunoscute la câteva astfel de pattern-uri reduce substanțial acest câmp de luptă cu care locuitorul urban trebuie să se confrunte zilnic. Astfel acesta ajunge să își creeze mici insule, „oaze de cunoscut” în care totul este familiar și obișnuit, predictibil și lipsit de neprevăzut. În astfel de condiții, creierul funcționează la parametrii obișnuiți fără a menține o continuă stare de precauție sau alertă. Acestea sunt de obicei spații închise, în care totul e controlabil mult mai ușor. Fie că e vorba de locul de muncă, de o instituție sau un spațiu comercial, frecventate, acestea devin pattern-uri în care indivizii dețin o oarecare doză de control. Datorită anulării distanțelor de parcurgere a orașului, grație automobilului, astfel de oaze devin destinații terminus, între care distanțele nu mai contează, și între care nu există nimic intermediar. Viața se desfășoară într-un spectru restrâns de spații ce acomodează toate activitățile necesare.

Astfel de seturi de destinații terminus alcătuiesc orașul fiecărui locuitor în parte. Însă spațiul dintre aceste oaze devine un deșert. Între ele nu mai există nimic, decât trasee percepute de la viteza limită admisă. Necunoscutul dintre aceste destinații terminus reprezintă un risc mult prea mare de asumat atunci când viața îți poate fi oferită atât de comod într-un microunivers propriu, restrâns, în care nu există hazard și necunoscut.

O astfel de destinație terminus este locuința. Un microunivers sigilat, în care proprietarul poate lăsa în sfârșit garda jos.

Acesta este singurul loc în care orașul nu mai are nicio putere, și în care locuitorul urban se poate manifesta în intimitate.

Tocmai de aceea, locuitorul urban simte nevoia de a securiza acest spațiu, și pentru aceasta el va face tot ce îi stă în putință.

49

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

Astfel, foarte vizibile într-un cartier rezidențial sunt elementele ce asigură securitatea și limita de proprietate, dintre care cel mai pronunțat este gardul. Manifestare evidentă a unei frici, acest gard a devenit un simbol al oricărei proprietăți private și a cartierelor rezidențiale. Dacă ne întoarcem la episodul comunist, gardul sau orice altă formă de separare a unei proprietăți era prezent și acolo. În comunism, mai mult decât frica de vâltoarea de afară, era nevoia de securizare a ceea ce îi aparțienea proprietarului, fie că era vorba de locuință sau de grădinița din fața blocului; proprietatea era de prețuit nespus de mult atunci când era limitată sau nesigură. Înapoi în perioada postcomunistă, gardul are aceeași sarcină de a delimita foarte clar ceea ce îi aparține cuiva de restul. Proprietarul nu va ceda nicio „palmă de pământ” și de acest lucru se asigură prin materializarea acestei limite. Solid reprezintă cea mai importantă caracteristică a acestei limite. Cu cât limita este mai solidă, cu atât declarația de război față de afară și față de orice este străin este mai evidentă. O practică răspândită a ajuns să fie începerea șantierului tocmai cu acest gard, semn că trebuie bine distins de către toată lumea între afară și înăuntru. Acel loc este de mare preț pentru cineva, așa că înăuntru și afară există chiar și în stadiul de simplă parcelă nelocuită.

Revenind la un cadru mai general, caracterul de „omniprezență” oferit de mobilitatea extrem de eficientizată – sau mai bine zis comodă – oferă locuitorilor urbani posibilitatea de a fi extrem de selectivi. Prin urmare, spațiile rămase concurează din răsputeri pentru a deveni astfel de destinații terminus.

Acestea reușesc să dețină o doză tot mai mare de control și manipulare asupra indivizilor, aducându-i în starea de dependență față de microuniversul cunoscut și protejat. Divertismentul sau spectacolul este elementul cheie care contribuie la această viciere. Cam orice activitate specifică orașului trebuie să se desfășoare pe un fundal de divertisment, care alimentează pofta nesaturabilă a indivizilor de a consuma mereu divertisment prin prisma tuturor activităților pe care le comit.

Acest divertisment de fundal devine o componentă intrinsecă

50

RĂSPUNSURI LA PATOLOGIILE URBANE

a vieții urbane, și totodată un viciu care stimulează sistemul nervos al individului la nesfârșit. „Arhitectura fermecătoare și seducătoare încurajează o formă ludică de consumerism care promite securitate și satisfacție, dar [care] lasă dorințele nesaturate.” [Hubbard P., 2006] Calitatea superioară a acestor spații în care poți face cumpărăturile cu muzică pe fundal, masa este servită într-o atmosferă exotică, diferite tipuri de dispozitive îți stau la dispoziție pentru a le proba, toată această diversitate de atracții și distracții descalifică spațiile exterioare în starea în care se găsesc la ora actuală. Spectrul de preferințe se reduce substanțial la cele mai calitative spații conținătoare și mai ales la cele care oferă cea mai variată și mai complexă gamă de funcțiuni și servicii într-un global container. Astfel, viața urbană se poate desfășura în cadrul unui număr redus de spații conținătoare. Un global container ajută desigur – prin mixarea unui număr impresionant de funcțiuni sub același acoperiș – la eliminarea distanțelor între posibile destinații distincte, acest lucru conferindu-i un atuu imens. În măsura în care aceste destinații devin tot mai mult spații de consum, adică o serie de funcțiuni capitaliste, riscăm să pierdem adevărata valoare a spațiului social. Așa cum spune Lefebvre, semnificația acestor spații capitaliste este „dos and donts”, adică porunci clare cu privire la ce ai voie și la ce nu ai voie să faci. Aceste spații sunt concepute de către arhitecți ca și spații cu funcțiuni bine determinate, a căror abordare impune conformarea utilizatorilor și respectarea unor reguli, în afara cărora spațiul își pierde valoarea. Ca utilizatori ai acestui tip de spații suntem nevoiți să se ne conformăm regulilor sale. Suntem obligați să abordăm aceste spații strict pentru univalența care le-a fost atribuită prin concepere. Acest lucru ne limitează ca și ființe sociale.

Preferința exclusiv pentru aceste spații conținătoare duce la devalorizarea spațiului public exterior, cum ar fi parcurile, piețele sau arterele pietonale. Acestea, funcționează la rândul lor doar ca platforme de divertisment în care totul trebuie să fie scenografiat. Și în cazul acesta, la fel ca și în cazul spațiilor

51

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

conținătoare, se duce o luptă intensă pentru monopol. Doar acele spații care reușesc să tematizeze un scenariu și să ofere un divertisment cât mai spectaculos mai au puterea de a atrage oameni. Orașele investesc în astfel de spații urbane tematizate ce devin simboluri, cum ar fi Piața Unirii și arterele pietonale din centrul vechi al Timișoarei și alte astfel de spații, în detrimentul tuturor celorlalte spații publice urbane care sunt complet uitate, mai ales ungherele orașului care devin ruine. Astfel, locul de socializare al tuturor cartierelor devine centru simbolic al orașului, pustiind toate celelalte spații cu potențial. În această privință, orașele occidentale au adoptat deja metode de animare a spațiilor publice și de a atrage locuitorii în spațiul public exterior. În cele mai multe cazuri, țesutul urban vechi a devenit un mall în întregime. Cvartalele sunt ocupate de magazine și galerii, iar străzile asigură fluxurile de circulație ale clienților, dar nu fără prezența unor reprezentații, happening-uri, etc. Piețele sunt ocupate de terase, fațadele devin suport de proiecții și spectacole de lumini, iar temporar, concertele devin activitatea principală desfășurate în piețe. Astfel spațiul public urban își recapătă valoarea, însă o valoare diferita de cea originală, acum legată strict de spectacol și divertisment. Fără spectacol, aceste spații rămân fără valoare. Însă în cazul orașelor românești resursele încă sunt direcționate în cea mai mare parte înspre spațiile private, cele publice exterioare rămânând astfel părăsite și lipsite de valoare și interes.

Desigur, dacă noua funcțiune de divertisment ocupă spațiul public, pentru funcțiunea originală destinată circulațiilor, acceselor de aprovizionare, ș.a. trebuie creată o infrastructură distinctă ce implică phisical planning și alte metode avansate și foarte costisitoare de modelare și intervenție în țesutul vechi. Lipsa prioritizării acestor demersuri împiedică într-o măsură și mai mare direcționarea resurselor pentru aceste spații. Efectul dorit de investitori poate fi obținut și la interior cu resurse considerabil mai puține. Însă cel mai mare spațiu privat ce constituie o destinație ter-

52

RĂSPUNSURI LA PATOLOGIILE URBANE

minus pentru locuitorii urbani nu este nicidecum vreun spațiu comercial, administrativ sau cultural. Acel spațiu îl constituie cartierul rezidențial din extinderea urbană a orașului.

Lipsa spațiilor publice active (a unora adecvate sau măcar decente), a spațiilor culturale, sociale, educaționale, precum și lipsa unor funcțiuni și servicii elementare, face din aceste zone nimic mai mult decât o acumulare de spații private ce fac parte din lista destinațiilor private ale vieții cotidiene din mediul urban. Direcționarea tuturor resurselor exclusiv pentru realizarea spațiilor private, nu oferă șansa realizării unor spații publice calitative, care de altfel oricum nu ar putea oferi o doză de divertisment și tematizare asemenea celor consacrate, cum ar fi spațiile capitaliste.

Dacă spațiile capitaliste sunt concepute pentru funcțiuni clare și limitate cărora utilizatorii trebuie să li se conformeze, locuința este concepută deseori în cazul locuirii postcomuniste mai mult pentru funcțiunea de simbol al unei identități decât pentru fiuncțiunea de locuire. Așa cum am amintit mai devreme, acest simbol reprezintă stilul de viață exclusivist, exotic, care aparent poate fi dobândit prin simpla materializare a imaginii acestuia, concretizată în acest caz de „vilă”. Prin urmare, odată materializat acest obiect cu funcție de reprezentare simbolică, percepția asupra spațiului se întâmplă în cele mai multe cazuri să difere de cea imaginată prin concepere.

Utilizatorilor nu le mai rămâne decât o conformare și adaptare a viețuirii lor la acest obiect.

Această funcțiune de simbol al unei identități și a unui stil de viață improprii devine noul subiect al conceperii spațiului de locuit, după cum în modernitate arhitectura era concepută conform ideologiei dictate de către putere și care presupunea un stil de viață controlat, prestabilit, materializat în blocurile de locuințe, între care probabil cel mai elocvent exemplu îl constituie Unitatea de locuit a lui Le Corbusier. Lefebvre a încercat în The production of space [Lefebvre H., 1991] să demonteze și să acuze acest tip de producere a spațiului prin fetiși-

53

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

zarea conceptului în teoria spațiului triadic. El spune că prin conceperea riguroasă a unui spațiu, funcționalitatea acestuia este restrânsă, univalentă, și că individualități diferite care percep același spațiu în moduri diferite sunt constrânse a se conforma regulilor acelui spațiu. Acest lucru distruge caracterul social al unui spațiu și implicit limitează comportamentul ființelor sociale ce îl utilizează. Conceperea unei locuințe ca reprezentare a unei identități străine, a unui stil de viață impropriu, va obliga utilizatorul acesteia să adopte un mod de locuire complet străin de caracteristicile propriei origini sociale.

CONCLUZII Societatea comunistă împreună cu cea neoliberală au constituit extreme ale modului de locuire în mediul urban și nu numai. Pe fondul locuirii colective defectuoase din perioada comunistă a venit individualismul exagerat al locuirii postcomuniste. Consecințele le suportăm astăzi în orice mare oraș românesc. Am putea spune că fenomenul de extindere urbană al perioadei actuale are ca rol vindecarea unor răni produse de uniformizarea și colectivismul impus de către regimul comunist, și totodată de către toată acea sumă de factori generați de densificarea mediului urban contemporan, factori care au dat naștere dictonului care spune că „orașele pot fi făcute de oameni, dar oamenii nu sunt făcuți pentru orașe.” [Hubbard P., 2006] Așadar în aceste „noi orașe” reprezentate de extinderea urbană este idealizat modul de locuire lipsit de patologiile și defectele mai sus amintite. Însă lipsa unei viziuni de ansamblu, a unor politici urbane care să creeze valori comune tuturor acestor locuitori a căror visuri și țeluri au o rădăcină comună, a permis instaurarea unui haos total ce aduce prejudicii spațiului urban actual.

Noul stil de viață la care locuitorii urbani sunt supuși presupune o uniformizare și o suprapunere a pattern-urilor individuale prin care orașul este privit. În principal, posibilitatea

54

RĂSPUNSURI LA PATOLOGIILE URBANE

de a fi selectivi în ceea ce privește consumul de spații urbane (datorită mobilității avansate), alinează percepțiile ficăruia dintre locuitori cu privire la modul de abordare și consum al orașului, strecurându-ne pe toți printre puținele filtre autosuficiente, în care suntem saturați de tot ceea ce poate oferi un oraș. Astfel, orașul se reduce la o sumă infimă de destinații terminus, poziționate între cei doi poli reprezentați de centrul simbolic al orașului și microuniversul privat – locuința.

De suferit au toate celelalte spații ale cartierelor orașului, care nu pot oferi un asemenea grad de divertisment și calitate a serviciilor. Întrucât funcțiunea sine qua non a spațiului urban a devenit aceea de spectacol, nu ne rămâne decât să o distribuim uniform orașului, prin propagarea spațiilor deschise, în detrimentul celor private, conținătoare, în speranța că orașul își va recăpăta dimensiunea reală, ce implică o mare diversitate de spații cu caractere unice, redevenind o valoare pentru locuitorii acestora. În ceea ce privește noua extindere urbană, univalența acestor spații poate fi înlocuită doar de spații care să împărtășească valori comune fiecărei comunități, valori pentru care locuitorii să fie gata să se implice și față de care să adopte responsabilități. Aceste valori pot constitui capitalul simbolic și real al fiecărei localități, prin redescoperirea identității locului. Însă succesul acestui fapt depinde exclusiv de capacitatea de organizare și mobilizare a acestor comunități, și de ce nu, de capacitatea de adoptare a unor practici cum ar fi libera inițiativă sau voluntariatul.

55

PARTEA a 2-a Studiu de caz TIMIȘOARA „Reform of the existential condition precedes reform of the city and conditions its succes.”

Zygmont Bauman

57

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

EVOLUȚIA EXTINDERII URBANE

În Timișoara postcomunistă, la fel ca și în celelalte orașe mari ale țării, pe lângă emigrarea unui număr considerabil de indivizi în țările mai dezvoltate ale UE se produce și un transfer de populație dinspre interiorul orașului, înspre zona de extindere urbană (urban sprawl). Aceste zone aparțin de obicei localităților din imediata apropiere a orașului.

Astfel, orașul cunoaște o scădere a numărului de populație, în timp ce localitățile ce alcătuiesc Polul de Creștere al Timișoarei (PCT) cunosc o creștere considerabilă în acest sens. În special este vorba de localitățile din imediata apropiere a orașului a căror amprentă urbană s-a extins, devenind în multe cazuri tangentă teritoriului intravilan al Timișoarei. În unele cazuri, cum este cel al comunei Dumbrăvița, aceste localități și-au triplat numărul de locuitori în decursul unui deceniu. Însă Timișoara rămâne resursa esențială a acestor localități.

Locurile de muncă, spațiile comerciale și serviciile, spațiile de socializare și cele culturale pe care le utilizează întreaga extindere urbană sunt cele din oraș. Lipsa tuturor acestor facilități face din aceste cartiere o simplă acumulare de spații private între care este generat un spațiu mai degrabă rezidual decât public. Acesta este un spațiu hibrid, între sat și oraș. Funcțiunile gospodăriei specifice localităților cărora aparțin aceste cartiere rezidențiale sunt anulate în cea mai mare parte. Printre acestea se numără grădinăritul, creșterea animalelor, ș.a.

De cealaltă parte, densitatea specifică locuirii urbane este negată aici, curtea privată devenind o funcțiune cu valoare deosebită, fiind principalul element de distingere între locuirea din aceste cartiere și cea din centrul orașului. Suprafața spațiului locuibil este și ea departe de valorile scăzute specifice mediului urban. Astfel că aceste locuințe sunt un mix unic, neidentificabil nici cu locuirea rurală specifică localităților care le-au adoptat, nici cu cea urbană.

La fel ca și în cazurile celorlalte orașe, aceste noi zone rezi-

58

STUDIU DE CAZ 1

2

3

4

5

6

Dumbrăvița

Ghiroda & Giarmata Vii

Giarmata

Giroc & Chișoda

Moșnița Nouă Moșnița Veche Albina Rudicica Urseni

Săcălaz Becicherecu Mic Becicherecu Mare

3

2

1

40.727 (+13.908)

2

6

26.819 (+3.249)

23.525

Media localităților considerate ca extindere urbană

5

Timișoara 334.115

4

317.660 (-17.000)

305.621 (-12.000) 1992

2002

59

2011

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

dențiale sunt dominate de incoerență spațială, o dezvoltare aleatorie și spontană ce neglijează complet calitatea spațiului public. Argumentul utilizatorilor acestui spațiu pentru a justifica această situație este acela că zonele în cauză se află la momentul actual în plin proces de dezvoltare, urmând ca la finalizarea acestui proces să se instaureze ordinea necesară. Însă paradoxul vilelor exotice finisate exclusiv în interiorul limitei de proprietate în timp ce la exterior domină o dezordine totală, lipsa de amenajare, infrastructură și utilități trădează interesul individualist al locuitorilor exclusiv pentru spațiul privat.

Spațiul dintre oraș și aceste localități limitrofe a reprezentat singura soluție posibilă pentru realizarea visului societății de a obține ceea ce aproape o jumătate de secol a fost colectivizat și limitat, și anume proprietatea. Mai mult, așa cum am explicat în prima parte a acestei lucrări, acest spațiu a fost ales pentru materializarea unui stil de viață idealizat, rural, departe de toate patologiile generate de aglomerația orașului. Cu alte cuvinte, locuitorul urban a dorit o întoarcere la mediul rural al cărui specific este gospodăria țărănească. Însă această întoarcere este una parțială și simulată, nicidecum autentică. În aceste noi sate, locuitorii sunt conectați la tehnologia avansată în aceeași măsură în care sunt cei din oraș. Mai mult, aceste sate hipertehnologizate, au printre calitățile cele mai deosebite proximitatea față de oraș, care din punct de vedere temporal, grație automobilului, anulează orice distanță.

Din punct de vedere psihologic, locuitorii acestor zone rezidențiale nu aparțin nici orașului, nici localităților vecine întrucât nu se identifică cu istoria, valorile și specificul acestora și pe care aparent nici nu intenționează să le adopte.

60

STUDIU DE CAZ

1361 1259 1083 983

Media localităţilor ce compun PCT Media localităților ce TM) compun (fără PCT (fără TM) Timișoara Timişoara

1060 969

719 636 547

503

421

414

413

2010

2011

2012

338

2006

2007

2008

2009

SPAŢIILE PUBLICE AMENAJATE, ACTIVE

Evoluția orașului de-a lungul timpului s-a format prin creșterea progresivă și agregarea unor țesuturi urbane distincte.

Fiecare dintre aceste țesuturi dispunea de propriile spații publice, care au intrat în componența orașului odată cu anexarea lor întregului. Astfel că orașul dispunea de o sumă considerabilă de spații publice uniform distribuite în cartiere. Acestea reprezentau spațiul social, în care activitățile fiecărei comunități puteau fi desfășurate. Însă dezvoltarea modernă a orașului nu a mai produs o cantitate suficientă de astfel de spații și centre publice. Dimpotrivă, numărul acestora s-a redus.

Intensificarea traficului auto a ocupat o mare parte din acest spațiu social.

Așa cum aminteam în prima parte a lucrării, spațiile conținătoare, închise au acaparat publicul timișorean. Calitatea acestor spații conținătoare, prin diversitatea de funcțiuni pe care le adăpostesc și prin doza de divertisment pe care o oferă, face ca spațiile exterioare, piețele, parcurile să fie tot mai puțin utilizate. Pentru a concura cu astfel de spații conținătoare, celor exterioare le este necesară schimbarea funcțiunii în platforme

61

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

de divertisment, în care totul este tematizat și scenografiat.

Clădirile vechi trebuie restaurate, pavajele și mobilierul urban de asemenea, astfel încât să se obțină o atmosferă tematică specifică secolului în care își au originea. În cazul spațiilor mai moderne, diferite obiecte de artă, mobilier urban cu un design special, clădiri iconice, toate trebuie să aducă o plus valoare spațiului pentru a atrage publicul obișnuit cu o doză considerabilă de divertisment consumat prin prisma oricărei activități urbane. Însă acest lucru implică transformarea și remodelarea țesutului vechi urban, astfel încât să corespundă noilor funcțiuni. Acest lucru necesită resurse substanțiale, or în condițiile în care efectul poate fi obținut de investitori mult mai ușor la interior, spațiile publice exterioare nu mai sunt o prioritate. Timișoara a început să valorifice spațiile publice din centrul orașului, însă într-o manieră incompletă, care nu funcționează la parametrii optimi. Cu toate acestea, centrul simbolic al orașului a monopolizat deja publicul timișorean, neglijând celelalte spații aparținând cartierelor.

Revenind la extinderile urbane postcomuniste, aceste ultime adiții ale orașului (chiar dacă aparțin localităților vecine), reprezintă o alcătuire de spații private, de foarte multe ori cu un țesut urban rarefiat, incomplet și incoerent. În afara vetrelor satelor pe care le-au ocupat, aceste zone nu dispun sub nicio formă de spații publice amenajate și active. Desigur, lipsa unei coeziuni sociale, a identificării cu anumite comunități locale nici nu solicită astfel de spații. Însă totuși acești indivizi consumă spațiile sociale ale orașului, dar nu din calitatea de locuitor al orașului ci mai degrabă de vizitator, sau turist, care nu deține nicio responsabilitate față de ele.

În consecință, responsabilitatea acestor spații publice ale orașului revine locuitorilor activi ai societății, și a căror mijloace de întreținere a orașului devin o povară. Consumarea spațiilor orașului ca și capital simbolic de către toată populația din extinderea urbană, mai mult decât beneficii răspândește lipsa unui caracter viețuibil al orașului. Aceste spații, mai mult decât de turiști au nevoie de comunități implicate activ care să solicite spații sociale a căror funcțiune depășește sfera consumului.

62

STUDIU DE CAZ

1849

1970

1912

1991

2016

1936

63

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

2

1

3 4 5

Locuirea în PERIOADA COMUNISTĂ Zonele cu un nivel ridicat de status. Printre alții, aici locuia nomenclatura orașului, activişti locali ai PCR, miliţieni şi securişti.

1 2 3 4 5

Circumvalațiunii Tipografilor Rozelor Elisabetin Constantin Brâncoveanu 64

1 2 4 3

6 7 Locuirea în PERIOADA POSTCOMUNISTĂ Zonele cu un nivel mediu și ridicat de status.

Printre alții, aici locuiște parte din elita orașului, membrii ai administrației orașului, ș.a.

1 2 3 4 5 6 7

Dumbrăvița Torontal Tipografilor Ghiroda Moșnița Martirilor/Soarelui Giroc

65

5

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

DISTRIBUIREA STATUSULUI PE CARTIERE ȘI MIGRAREA ACESTORA ÎN TIMP Fiecare cartier al orașului a cunoscut o evoluție individuală, generând astfel tipologii diferite de locuire. Cele mai vechi cartiere cum ar fi Iosefin, Fabric sau Cetate, au fost ocupate de burghezie, care și-a construit locuințele conform statutului și posibilităților materiale de care dispuneau. Cartiere cum ar fi Mehala, Soarelui, zona Dacia, sunt cartiere mai noi, unele construite în întregime în perioada comunistă. Acestea au adăpostit muncitori, a căror statut social și posibilitate materială se rezuma la locuințe individuale sau mai ales colective, mai precis renumitele blocuri de apartamente ale comunismului. În perioada comunistă, nomenclatura a ocupat zonele rezidențiale cele mai bune și exclusiviste, construite de burghezia perioadei precedente comunismului. În perioada postcomunistă, unele dintre aceste zone și-au pierdut nivelul de status în mare parte datorită acaparării lor de către speculatorii imobiliari. Cel mai concludent exemplu în acest sens îl reprezintă zona Rozelor, care astăzi e ocupată în cea mai mare parte de rromi. Asocierea acestor zone cu noii proprietari ce dețin o reputație proastă a generat un interes din ce în ce mai scăzut al locuitorilor. În schimb, elitele orașului și toți acei locuitori care după schimbarea regimului au acumulat capital economic au migrat spre periferiile orașului, și mai ales spre spațiul interstițial dintre oraș și localitățile din imediata apropiere, unde și-au construit noi locuințe. Noile cartiere rezidențiale ce formează extinderea urbană au devenit zone cu un status considerabil, ravnite de locuitorii cu posibilități materiale. Astfel, printre cei care au migrat spre aceste zone se numără și o parte din elita orașului. Printre aceștia sunt și indivizi ce alcătuiesc nomenclatura societății sau membrii ai administrației orașului.

66

STUDIU DE CAZ

DUMBRĂVIȚA

PROCESUL ȘI MODELUL DE DEZVOLTARE Procesul de dezvoltare a acestor zone se întinde pe o lungă perioadă de timp din care s-a scurs deja un sfert de veac. Aceste cartiere rezidențiale au în componența lor diferite modele de dezvoltare, în funcție de tipul de investiție și de setul de facilități pe care îl oferă. Astfel, în cadrul aceleași localități se pot observa tipuri diferite de țesuturi urbane, ce implică procese de dezvoltare diferite. În cazul localității Dumbrăvița, pe lângă țesutul vechi al satului, pot fi distinse cel puțin 3 tipuri diferite de țesut urban, fiecare cu propriile caracteristici. În primul rând, cele două modalități de finanțare generează două tipuri diferite de procese de construire. În primul rând există finanțarea privată care presupune un proces mai îndelungat de construire a caselor și care vizează exclusiv locuințe private, unifamiliale. În acest caz șantierul de desfășoară pe o perioadă de timp mai îndelungată, în funcție de posibilitățile proprietarilor. Această modalitate de finanțare a fost prima dată implementată aici, încă din anii 90. Locuințele construite prin această modalitate, ocupă partea de Nord-Sud a localității, desfășurându-se pe o suprafață mare și generând o densitate construită extrem de scăzută. Procesul de dezvoltare al acestui ansamblu evoluează odată cu schimbarea destinației terenului agricol pe care îl ocupă. Aici a rezultat o dezvoltare aleatorie și dezordonată.

Accesele sunt încă extrem de precare, în cea mai mare parte lipsește infrastructura, distanța față de funcțiunile comerciale și de servicii este mai mare. Imaginea specifică a acestor zone o reprezintă locuința finalizată și locuită, înconjurtă de porțiuni imense de teren neocupat și neamenajat. În al doilea rând, există dezvoltatorii care dispun de credite ce permit realizarea locuințelor într-un interval de timp mult mai scurt, și care vizează locuințe cuplate sau chiar blocuri de apartamente. Zona ocupată de acest tip de țesut urban o reprezintă în principal spațiul interstițial dintre Dumbrăvița și Timișoara,

67

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

2

SATU VECH

1

LIM

ITA

OR

AS

UL UI

68

3

UL HI

1990 - prezent

1 NIVEL DE STATUS RIDICAT

2

2006 - prezent NIVEL DE STATUS MEDIU Distanță mai mare față de funcțiunile comerciale și servicii Distanță mai mare față de arterele principale de circulație Preț mai mic față de 1 al terenului Utilități minime Infrastructură relativ inexistentă Inițiative private

PA D

UR

EA

VE

RD

E

Proximitatea limitei orașului Proximitate funcțiuni comerciale și servicii Preț mare al terenului Utilități multiple Infrastructură relativ completă Inițiative private & dezvoltatori

3

2006 - prezent NIVEL DE STATUS SCAZUT Distanță mai mare față de funcțiunile comerciale și servicii Distanță mai mare față de limita orașului Preț mai mic față de 1 al terenului Inițiative dezvoltatori - case înșiruite, nepersonalizate

69

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

zonele din imediata vecinătate a vetrei satului, precum și zona de Nord-Est a localității. Finanțarea dezvoltatorilor a permis ocuparea celor mai bune zone care oferă legături directe cu orașul și proximitate față de comerț și servicii. Aceste zone au cunoscut o evoluție mult mai rapidă, mai coerentă și mai organizată. Infrastructura a fost asigurată în aceste zone concomitent cu construirea locuințelor.

70

71

THE ARCHITECTURE OF THE SELF / ARHITECTURA SINELUI

BIBLIOGRAFIE • Bauman Z., 2003

Routlge, 2006, p. 22, 48.

Zygmunt Bauman, City of fears, city of hopes, Editura

• Kessler E., 2013

Goldsmiths College, University

Erwin Kessler, X:20 – O radio-

of London, New Cross,

grafie a artei românești după

London, 2003, p. 37.

1989, Editura Wellant, 2013, p.

197, 265.

• Boia L., 2016 • Konrad L., 2001

Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc (şi ne-

Lorenz Konrad, Cele opt păca-

fericitele ei consecinţe), Editura

te capitale ale lumii civilizate,

Humanitas, Bucureşti, 2016, p.

Ed. a 2-a, Editura Humanitas,

47, 48, 155.

2001, p. 18

• Bourdieu P., 1984

• Lefebvre H., 1991

Pierre Bourdieu, Distincion, a

Henri Lefebvre, The Production

social critique of judgement of

of space, Blackwell Publishing,

taste, Harvard University Press,

1991

Cambridge, Massachusetts, • Manuilă S., 1941

1984, p. 66, 69, 177, 477.

Recensământul general al • Britannica

populației României din 29

Enciclopaedia Britannica,

decembrie 1930 publicat de

[http://www.britannica.com/

Sabin Manuilă, vol. VII, Bucu-

topic/social-status], accesat în

rești, 1941.

august 2016.

• Simmel G., 1950 • Ceauşescu N.

Georg Simmel, The metropolis

Nicolae Ceaușescu, România

and mental life, în Wolff, K.,

pe drumul desăvârșirii construc-

(ed.) The sociology of Georg

ției socialiste, vol. III, Editura

Simmel. New York: Free Press,

Politică, București, 1969, p. 540.

1950, p. 16, 18-19.

• Hubbard P., 2006

• Spaargaren and VanVliet,

Phil Hubbard, City, Editura

2000

72

INDEX

and Gesellschaft Societies,

Spaargaren, G., and B. VanVliet (2000) “Lifestyle, Consumption

Department of Sociology

and the Environment: The

California State University,

Ecological Modernisation

Chico, 2014, p. 2.

of Domestic Consumption”, Environmental Politics 9(1): 50-

• Weber M., 2010

75.

Max Weber, The distribution of power within the commu-

• Tocqueville

nity: Classes, Stände, Parties,

Alexis de Tocqueville, De la

Journal of Classical Sociology

démocratie en Amérique

10(2) 137-152 Tony Waters and

(1835-1840)

Dagmar Waters 2010, pp. 137152, 138.

• Urse L., 2003 • Weber M., 1968

Laureana Urse, Clase sociale

Max Weber, Economy

şi stiluri de viaţă în România, Institului de Cercetare al

and Society: An Outline of

Calităţii Vieţii, Bucureşti, 2003,

Interpretive Sociology, New

p. 7, 13, 15, 16, 18, 20.

York, Bedminster Press, 1968.

HM57 W342, pp. 391-3, 395, 932-3.

• Waters T., 2014 Tony Waters, Gemeinschaft

INDEX • Bauman Zygmunt, p. 57

• Boia Lucian, p. 12,13,15, 23, 24.

• Lefebvre Henri, p. 51, 53 • Simmel Georg, p. 7, 48, 47

• Spaargaren and VanVliet, p. 34.

• Bourdieu Pierre, p. 33, 35, 36, 45.

• Britannica, p. 27.

• Hubbard Phil, p. 51, 54.

• Kessler Erwin, p. 33, 40.

• Konrad Lorenz, p. 47.

• Urse Laureana, p. 12, 14, 24-26.

• Waters Tony, p. 19, 20.

• Weber Max, 2010, p. 17, 20, 29.

• Weber Max, 1968, p. 29-31.

73