APA DE LA ROBINET VERSUS APA ÎMBUTELIATĂ La uzina de apă potabilă Roşu, opt biologi şi chimişti, ajutaţi de senzori şi de calculatoare, diagnostichează „apa brută” şi o tratează cu otrăvuri administrate în doze de medicament: acid sulfuric, sodă caustică, lapte de var, clor, sulfat de aluminiu şi polimeri – substanţele folosite pentru purificarea apei potabile. Decantoarele sunt nişte piscine uriaşe de 48 de metri în diametru şi cu o adâncime de 10 metri. Apa potabilă care curge la robinetele bucureştenilor se obţine dintr-un mix de tulbureală de Argeş şi Dâmboviţa în care se picură acid sulfuric, sodă caustică, lapte de var, clor, sulfat de aluminiu şi polimeri, în cantităţi medicinale. Dozarea în apă a substanţelor toxice se face computerizat în cadrul fabricilor de tratare şi producţie a apei potabile de la Roşu, Arcuda, Crivina-Ogrezeni. La Fabrica Apa Nova de la Roşu, care produce cam o treime din apa Capitalei, într-o zi călduroasă de vară, când apa colcăie de alge ai căror produşi metabolici ridică PH-ul apei periculos de mult, în apă se adaugă cam 1.200 litri de acid sulfuric de concentraţie 96%, ca să-i stingă din bazicitate, coborând PH-ul apei la valori nedăunătoare mucoaselor. Clorul, care omoară tot ce prinde, de la bacterii saprofite până la germenii cei mai viguroşi, se adaugă în doze cuprinse între 300 litri pe zi vara şi 800 litri iarna. Iarna se adaugă mai mult clor, nu fiindcă „apa brută” ar fi mai infestată, ci din cauza temperaturii scăzute a apei captate din râul Argeş, care influenţează negativ solubilitatea chimicalelor introduse în ea. Sulfatul de aluminiu, substanţă chimică ce se adaugă în cele mai mari cantităţi (16 tone la 300.000 metri cubi de apă) în procesul de purificare a apei, este adus cu camioanele. Remorcile se deşartă în nişte bazine de dizolvare, de unde soluţia de sulfat de aluminiu e pompată în căminul de amestec, unde paletele unui mixer uriaş asemănătoare cu elicele propulsoare de vapor omogenizează apa brută cu sulfatul. Aceasta e „faza de coagulare”, în care ionii pozitivi de aluminiu se comportă ca nişte mici magneţi, atrăgând în jurul lor impurităţile încărcate negativ din apă (resturi organice, rămăşiţe de microorganisme moarte, mâl) formând „flocoane”, un fel de mici guguloaie ce plutesc sub formă de suspensii în lichid. Când „apa brută! este prea acidă, se stinge cu câteva sute de kilograme de var ca cel folosit în construcţii, dizolvat în apă sub formă de lapte de var. Bomboana de pe tort în domeniul purificării apei sunt „polimerii”. Vin în saci din Franţa şi fac minuni în apă. Dacă sub formă de pulbere polimerii seamănă cu laptele praf, când se dizolvă în apă, îi dau un aspect gelatinos de glicerină. Din cauza vâscozităţii lor, polimerii fac ca impurităţile să se adune în glomerule cât mai mari. Având o masă ridicată, glomerulele se depun gravitaţional în următoarea fază de tratare a apei. Argeşul, ca un lac de munte. Decantoarele sunt nişte piscine uriaşe, de 48 metri în diametru şi cu o adâncime de 10 metri, în care amestecul de apă şi chimicale e lăsat să băltească câteva zeci de minute, pentru ca floconii din lichid să aibă timp să se aştearnă gravitaţional pe fundul bazinului. Pe fundul decantorului, grosimea stratului de mâl şi impurităţi ajunge la 40 centimetri. O lamă submersă de cauciuc îl împinge continuu spre nişte fose, de unde nămolul e evacuat prin conducte la trei kilometri distanţă de uzină, unde se află „lagunele” – nişte gropi uriaşe săpate în pământ, în care mâlul e lăsat la uscat. O dată pe an, decantoarele se golesc, pereţii sunt frecaţi cu perii de sârmă de muncitori îmbrăcaţi în echipament steril de unică folosinţă, după care se face o stropire chimică a bazinelor, care ucide orice urmă de germen potenţial contaminant. Ca indicator al gradului de „sănătate a apei”, acum 6 ani, când au golit bazinele de decantare, muncitorii au prins 300 de kilograme de mreană, crap şi caras, pe care i-au fript şi au făcut festin. Dacă la intrarea în uzina de apă potabilă de la Roşu apa Argeşului are aspect tulburiu de borş, la finalul etapei de decantare, îşi reduce de 20 de ori turbiditatea, devenind transparentă şi cu un aspect verzui, de lac montan. 1
Din lac în puţ. Din bazinul de decantare, apa e pompată prin conducte într-o hală întunecată, unde sunt înşiruite 30 de bazine de filtrare. Filtrarea industrială imită procesele din natură, apa fiind obligată să-şi facă loc printr-un filtru cu o grosime de doi metri, format din patru straturi de nisip şi pietriş de diverse sorturi, care opresc majoritatea impurităţilor, lăsând să se strecoare doar moleculele de apă şi o serie de microorganisme foarte mici. La fiecare 30 de ore, filtrele minerale se tasează din cauza apei, motiv pentru care sunt supuse unui proces de afânare şi spălare de impurităţi, prin barbotarea de aer şi apă, care curăţă nisipul, pentru o nouă şarjă de apă ce aşteaptă să-i vină rândul la filtrat. După această etapă, apa îşi mai reduce turbiditatea de încă 20 de ori, calităţile ei devenind comparabile cu ale apei extrase prin forare din puţurile de mare adâncime. Soda caustică, acidul sulfuric şi clorul curăţă apa de tot. Deşi e curată, prin apă încă mai colcăie câteva vieţuitoare invizibile cu ochiul liber. Pe lângă asta, după atâta poluare şi tratamente chimice la care a fost supusă, apa e cam dezechilibrată din punct de vedere acido-bazic. Fiindcă la urma urmei, apa e o substanţă chimică ce se comportă ca un solvent, computerele îi administrează din nişte tancuri uriaşe o doză de 15-20 de picături de acid sulfuric sau sodă caustică pe fiecare metru cub. În felul acesta, excesul de baze sau de acizi din apă e neutralizat. Ultimul se adaugă clorul, cel care îi ucide până la ultimul chiar şi pe cei mai temerari microbi. Astfel, dacă după faza de decantare din 70.000.000 de alge numărul lor scade la 60.000, iar după filtrare la 12.000, după clorurare orice urmă de viaţă s-a stins. La fel păţesc şi cele 200.000 bacterii care populează fiecare litru de apă, printre care şi coliformii fecali şi enterococii aduşi la vale de undele leneşe ale Argeşului de câmpie, care spală malurile localităţilor de pe parcurs. Apa Nova laudă robinetul. Referitor la filtrarea sau nu a apei de la robinet, pentru a i se asigura puritatea, Monica Răutu, responsabilul de comunicare al societăţii franceze Apa Nova, a oferit un răspuns numai în legătură cu situaţia din Bucureşti: „Nu se recomandă filtrarea suplimentară a apei potabile şi nu se poate face o comparaţie între apa minerală şi cea potabilă, pentru că apele minerale sunt mai bogate în săruri“. Doamna Răutu a adăugat că apa produsă şi distribuită de Apa Nova respectă condiţiile de calitate prevăzute de normativele în vigoare şi este echilibrată din punct de vedere al conţinutului în săruri minerale, fiind indicată pentru consumul frecvent. Sursa: http://www.gandul.info/reportaj/apa-moarta-apa-vie-3256896
Mituri şi adevăruri despre apa îmbuteliată Industria apei îmbuteliate începe din ce în ce să câştige teren în favoarea băuturilor la pet, fie ele carbogazoase ori nu. Este însă ea atât de benefică, aşa cum se spune? Iată adevărul adevărat! Mitul nr. 1: Apa îmbuteliată e mai bună decât cea de la robinet Nu în toate cazurile. Multe companii care comercializează apă plată susţin că provine din adâncurile munţilor, sau din izvoare vulcanice, ceea ce nu este întotdeauna adevărat. De fapt, se pare că 25-40% dintre surse nu sunt aşa de exotice precum se afirmă. Alternativa la apa îmbuteliată este cea de la robinet. Instituţiile abilitate avizează calitatea acesteia în conformitate cu legislaţia şi normele în vigoare. Acestea diferă de la ţară la ţară şi în unele cazuri sunt permisive. Mitul nr. 2: Apa purificată are gust mai bun Apa cu adevărat pură, adică cea distilată, din care se elimină toate sărurile şi mineralele, are gust sălciu. Substanţele care oferă gust băuturii de toate zilele sunt sodiul, magneziul şi clorurile conţinute în aceasta. Există însă şi un element care denaturează aroma apei îmbuteliate – este vorba despre clor. Mitul n. 3: Apa cu vitamine, minerale sau proteine este mai sănătoasa decât cea plată Realitatea este că vitaminele, coloranţii, proteinele şi alte elemente adăugate în apă nu fac altceva decât să întregească tabloul fals creat de strategiile de marketing. Aportul de vitamine promis de produsele de acest tip nu acoperă nici pe departe nevoia zilnică a organismului. 2
Sticlele de apă despre care am vorbit mai sus conţin şi cantităţi nejustificat de mari de zaharuri, precum şi intensificatori aromatici. Toate acestea adaugă calorii, mai multe chiar decât sucurile dietetice. În altă ordine de idei, când vine vorba de fluor şi iod, apa de la robinet iese câştigătoare în competiţia cu apa la pet. Lipsa unei cantităţi suficiente de iod în organism duce la apariţia bolii numite guşă endemică. Guşa endemică e o afecţiune recunoscută în toata lumea, dar cu precădere în anumite zone, unde cuprinde un mare număr din populaţie. Ea poate fi simplă sau complicată, cu anumite tulburări endocrine şi/sau nervoase, cum ar fi surdo-mutitatea sau cretinismul. Dacă iodul scade sub 5 micrograme la litru, poate surveni boala. Mitul n. 4: Trebuie consumate până la 8 pahare de apă zilnic Aceasta este, în general, cantitatea zilnică recomandată femeilor. Totuşi, există o problemă: 80% din fluidele consumate zilnic se aşteaptă să fie obţinute din mai multe feluri de băuturi (apă, supe, ceai, sucuri, cafea etc.) şi restul de 20%, din alimente. Dificultatea constă în putinţa de a socoti gramajul băuturilor consumate, precum şi cantitatea de fluide obţinute din mâncare. Chiar şi aşa, e nevoie să menţineţi un echilibru între recomandarea medicilor şi nevoile dumneavoastră. Aşadar, dacă simţiţi nevoia să beţi mai multă apă, nu ezitaţi, pentru că până la urmă organismul este cel care reglează nevoile fiecăruia! Cantitatea de apă pe care trebuie să o bem zilnic variază, de asemenea, în funcţie de climă, de vârsta persoanei, de efortul pe care îl face pe parcursul unei zile şi de tipul de alimentaţie. Mitul nr. 5: După un antrenament intens, este mai bună apa îmbuteliată Numai în cazul depunerii unui efort ieşit din comun, această afirmaţie este oarecum adevărată. Oarecum, pentru că şi mai bune sunt băuturile care conţin electroliţi (sodiu şi potasiu), substanţe care sunt pierdute pe parcursul mişcării excesive. Fireşte, acest fapt este valabil mai mult în cazul sportivilor. Daca însă vă antrenaţi moderat, beţi apă simplă, pentru că este numai bună! Mitul nr. 6: Apa la pet este bună pentru mediu, deoarece poate fi reciclată Ar fi ideal, însă lucrurile nu stau chiar aşa. Costurile de producţie de tip ecologic-friendly includ manufacturarea sticlelor, încărcarea lor, transportarea şi aşezarea pe raft, ca să nu mai vorbim despre marketing. În plus, întrunirea cerinţelor de protejare a mediului necesită o cantitate de petrol cât să ajungă pentru 100.000 de maşini într-un an. Din păcate însă, doar 16% dintre sticlele de plastic ajung în tomberoanele special amenajate lor. Mai bine apă de la robinet decât apă îmbuteliată Asistăm în prezent la o declaraţie de război în toată regula, făcută apei îmbuteliate: numeroase oraşe de pe planetă le cer cetăţenilor lor să renunţe la folosirea apei minerale în favoarea celei care curge la robinet, notează ziarul italian La Repubblica. Zilele acestea, New York-ul este cel care a coborât în arenă, iniţiind o campanie care vizează măcar reducerea, dacă nu e posibilă eliminarea folosirii ambalajelor din plastic. Obiectivul urmărit este acela de a ajuta mediul înconjurător. Primarul din Salt Lake City (SUA) desfăşoară o campanie asemănătoare, iar în California numeroase restaurante servesc de-acum strict numai apă de la robinet. Şi în Europa avem exemple similare. La Roma, după 250.000 de prelevări din propriile apeducte, Primăria a decis să dea publicităţii cartea de identitate a propriei sale ape, care rezultă a fi bună, proaspătă şi mult mai puţin costisitoare (de la 100 la 1000 de ori) faţă de apa îmbuteliată. Şi totuşi, americanii şi italienii, urmaţi de populaţiile restului ţărilor industrializate, beau din ce în ce mai multă apă îmbuteliată. Cât de mult contribuie ei la deteriorarea mediului înconjurător? Todd Jarvis de la Water Resources Graduate Program – Oregon State University (SUA) declară: „În fiecare an, în lume se consumă 81 milioane de litri de petrol şi 600 miliarde de litri de apă pentru fabricarea sticlelor din material plastic în vederea obţinerii şi îmbutelierii a 154 miliarde de litri de apă în sticle. Iar aceasta alimentează un fabulos business, care la ora actuală a atins cifra de 100 de miliarde de dolari pe an şi care continuă să crească, ţinând seama de faptul că din 1978 până în prezent a crescut cu 2000 %”. Iată aşadar, motivul iniţiativei New Yorkului. Într-adevăr, în acest oraş există un control al apei de robinet, care este printre cele mai bune din lume, dar în acelaşi timp consumul per persoană al apei îmbuteliate este cel mai ridicat de pe planetă. Dar de ce s-a ajuns la un consum atât de mare al apei îmbuteliate? Tot Jarvis răspunde: „Fiindcă a fost alimentat de adevărate mituri. Foarte adesea, se crede că apele izvoarelor sunt foarte pure, mai curate decât orice altă rezervă de apă. Nu e câtuşi de puţin adevărat! Apele apropiate de suprafaţă pot fi poluate, în timp ce poluanţii cu greu pot fi întâlniţi în apele scoase din puţuri municipale, de 3
la sute de metri adâncime”. De asemenea, cu privire la gust, ar fi multe de spus. O dovedeşte un test realizat de Legambiente în 6 oraşe din Italia. Gustând apa din nişte carafe anonime şi bazându-se numai pe gust, nici măcar 2 italieni din 10 nu au reuşit să descopere care era apa îmbuteliată şi care cea provenită din ţevile de apă din casă. Faptul că apa care curge la robinet, cel puţin în ţările industrializate, este o apă realmente potabilă este confirmat de legile severe în baza cărora se efectuează controalele, în vederea stabilirii conţinutului în substanţe permise, controale care în foarte multe cazuri sunt mai drastice decât cele pentru apa îmbuteliată. „În orice caz, este just să subliniem – afirmă Jarvis – că cercetările pe marginea acestui subiect nu susţin că apele îmbuteliate sunt neapărat mai puţin bune decât apa de la robinet, dar pentru producerea unei butelii de apă se produce şi poluare. Deci, mai mare daraua decât ocaua, având în vedere că ştim că apa de robinet, în foarte multe cazuri, rezistă cu brio comparaţiei”. Pentru a produce un kg de pet (polietilen-tereftalat), materialul plastic folosit pentru ambalaje, sunt necesare aproximativ 2 kg petrol şi 17 litri apă, a cărei prelucrare eliberează în atmosferă 2,3 kg de bioxid de carbon, 40 grame de hidrocarburi, 25 de grame de oxizi de sulf şi 18 grame de monoxid de carbon. La aceasta se adaugă apoi poluarea provocată de transport, întrucât numai 25% din apele în sticle pet consumate într-o ţară provin din industriile naţionale, celelalte trebuind să treacă una sau mai multe graniţe. Poate că ar fi bine să reflectăm asupra acestor aspecte. Unele întreprinderi o fac deja, promiţând folosirea de materiale biodegradabile pentru ambalaje. Sticle toxice. Conform unui studiu al cercetătorilor de la Universitatea din Heidelberg, Germania, apa îmbuteliată în sticle de plastic de tip PET poate fi dăunătoare sănătăţii deoarece, în procesul de fabricaţie este utilizată o cantitate mare de antimoniu. Şi sticlele din polipropilenă (PP) conţin antimoniu, însă în cantitate mult mai mică. Ce fel de apă alegem? Atunci când dorim să consumăm apă, putem alege una dintre variantele: apă potabilă, apă minerală sau apă plată. Chiar dacă „ingredientele” de bază ale apei sunt oxigenul şi hidrogenul, există mici diferenţe între cele trei tipuri de apă. De aceea, se pune problema care dintre ele este mai adecvată. Apa potabilă este cea care îndeplineşte indicatorii de potabilitate prevăzuţi de legislaţia în vigoare. Ea ne este la îndemână, pentru că nu trebuie decât să deschidem robinetul, să umplem paharul şi să o bem. Despre apa plată şi apa minerală se spune că provin din adâncurile munţilor sau din izvoare vulcanice, deci sunt lipsite de impurităţi. De ce ne temem de apa potabilă? Deşi este cea mai controlată apă, atât din punctul de vedere al compoziţiei chimice, cât şi al purităţii, apa potabilă se află într-un mare declin. Teama consumatorilor provine din informaţiile referitoare la calitatea îndoielnică a compoziţiei acesteia. Dac-ar fi pură şi n-ar conţine substanţe străine provenite din procesul de potabilizare, apa potabilă ar fi cea mai recomandată. Dar, pentru că apa potabilă nu e pură, au câştigat teren apa plată şi minerală. Beneficiile apei Indiferent de varianta pentru care optăm, apa aduce beneficii incontestabile pentru sănătate: - Echilibrează organismul, menţinându-l într-o stare optimă de funcţionare - Favorizează procesele digestive, respiratorii şi circulatorii - Purifică organismul, ajutându-l să elimine toxinele şi substanţele reziduale - Contribuie la reducerea tensiunii şi a colesterolului şi reglează apetitul - Ne poate scăpa de sindromul „retenţiei de apă” Bem apa pe care o dorim Ce consumăm până la urmă? Apă de la robinet, apă plată sau apă minerală? Răspuns: Fiecare alege ce doreşte, în cunoştinţă de cauză. Apa de la robinet este sigură, chiar dacă se spune că are impurităţi, întrucât ea este verificată constant. Apa plată este considerată mai pură şi de aceea mulţi consumatori, mai ales cei
4
suspicioşi, o preferă. Apa minerală e bună, dar nu ca sursă exclusivă de apă, mai ales pentru cei care au litiază renală sau biliară. Sfatul specialistului Lidia Drăghici, medic specialist cardiolog: „Nu renunţaţi în totalitate la apa minerală în favoarea celei plate. Graţie proprietăţilor antiacide ale bicarbonatului de sodiu pe care îl conţin în cantitate mare, aceste ape facilitează tranzitul intestinal, tratând greaţa, constipaţia şi arsurile de stomac. Apele minerale ajută la recuperarea după activităţile sportive, bicarbonatul tamponând aciditatea musculară produsă în efortul fizic. Contrar părerii generale, apele minerale nu îngraşă, dar pot creşte apetitul şi deci pot favoriza creşterea în greutate. Gustoase şi festive, cu bule mai mult sau mai puţin fine, sunt o alternativă eficace pentru persoanele care găsesc apa plată „fadă”. Sursa: http://www.gandul.info/reportaj/apa-moarta-apa-vie-3256896
Adevărul despre apa îmbuteliată Suntem convinşi de faptul că apa de la robinet este poluată, însă cumpărăm cu încredere diferite mărci de apă îmbuteliată, fără să ne punem problema daca lichidul din interior este într-adevăr pe cât de pur se pretinde. Diferenţierea dintre o apă curata şi una cu bacterii nu se poate face foarte uşor, nici vizual şi nici gustativ, ci doar în urma unor analize specifice. Află în continuare de ce ar trebui să pui la îndoială acurateţea apei pe care o plăteşti, îmbuteliată în PET-uri: Este posibil să bei tocmai apă de la robinet Dacă tu credeai că apa minerală sau plată pe care o cumperi din comerţ este adusă de la izvoare naturale, din munţi, află că te înşeli amarnic. Nu trebuie să crezi chiar tot ce se spune în reclame. Este vorba doar de o strategie de marketing, folosită, bineînţeles, pentru creşterea vânzărilor. De cele mai multe ori e vorba de apa de la robinet, purificată şi îmbogăţită chimic cu minerale. Asta e! Totul este împachetat în ambalaje atrăgătoare şi vândut cu un anumit preţ. Astfel, izvoarele naturale de care vorbesc reclamele nu sunt decât sursele de apă locale. Apa îmbuteliată nu este tocmai pură Mărcile de apă minerală folosesc foarte des termeni ca: „pur”, „natural” şi „curat”. Culmea, de multe ori tocmai apa îmbuteliată se prezintă mai toxică decât cea de la robinet. Un studiu din SUA al Consiliului de protejare a resurselor naturale a arătat că aproape 22% din brandurile de apă testate conţineau cel puţin un tip de contaminare cu substanţe chimice, la un nivel cu mult peste cel admis pentru protejarea sănătăţii. Apa îmbuteliată este depozitată în spaţii improprii Apa îmbuteliată nu este ţinută la frigider, ci la temperatura camerei. Aceasta este greşeala producătorilor şi ulterior a comercianţilor. La rândul lor, consumatorii păstrează apa îmbuteliată la temperaturi mari, timp îndelungat. Apa de la robinet este, prin comparaţie, mult mai curată decât cea îmbuteliată, prin simplul fapt că ea circula la temperaturi mult mai scăzute, fapt ce nu lasă bacteriile să se dezvolte, aşa cum se întâmplă în cazul apei cumpărate. Sticlele de plastic – de trei ori problematice 1. Pe de o parte, PET-ul nu reuşeşte să păstreze calitatea apei pe perioade mari de timp. Plasticul nu are nici un fel de proprietate de izolare a apei din interior, astfel încât bacteriile şi substanţele toxice se pot înmulţi incontrolabil, din cauza depozitării inadecvate în soare şi la temperaturi mari. 2. Pe de altă parte, sticlele de plastic reprezintă o ameninţare pentru mediul natural. Doar 16% din cantitatea de sticle de plastic este reciclată, şi aceasta doar în cele mai dezvoltate state ale lumii. Pentru a se degrada, o sticlă de plastic are nevoie de o perioadă cuprinsă între 400 şi 1000 de ani. 3. În plus, sunt folosite anual 17 milioane de barili de petrol pentru realizarea PET-urilor. O risipă imensă, care duce automat la un preţ ridicat pentru fiecare sticlă de apă îmbuteliată, de 4000 de ori mai scumpă decât aceeaşi cantitate de apă luată de la robinet.
Timpul corect pentru a bea apă va îmbunătăţi eficacitatea ei Un pahar de apă imediat după trezire ajută la activarea organelor interne. Un pahar de apă cu 30 de minute înainte de o masă ajută digestia. 5
Un pahar de apă înainte de a face baie ajută la scăderea tensiunii sanguine. Un pahar de apă înainte de culcare ajută la evitarea unui atac cerebral sau de cord. Sursa: http://www.stilfeminin.ro/sanatate/Adevarul-despre-apa-imbuteliata.htm Povestea apei îmbuteliate: http://vimeo.com/15116075
6