Istoria satului Sabaoani - Perca Mihai

1

ISTORIA SĂBĂOANIULUI astfel după cum a fost ea spicuită şi expusă de prof. Percă Mihai participanţilor la discuţiile libere ce au avut loc cu ocazia vizitei la Muzeul satului, pe 19.10.2014

2

Comuna actuală Săbăoani are în componenţa ei satele Săbăoani, Traian şi Licuşeni, acesta din urmă fiind însă, cu timpul, încorporat de Săbăoani, cele două localităţi unindu-se şi contopindu-se.

Satul Săbăoani este amplasat pe trei moşii: moşia Săbăoani (care a fost şi s-a numit aşa încă de la începuturi, pe când Licuşeniul încă nu exista), moşia Licuşeni şi moşia Berendeşti. Toate acestea, împreună, formează teritoriul localităţii Săbăoani.

Vom observa, la o simplă analiză, că nu este o întindere foarte mare ca suprafaţă, dacă este să ne raportăm la terenul arabil, de aceea a fost şi sărăcie multă la noi, motiv pentru care localnici din sat au roit şi au format noi localităţi pe teritoriul Moldovei. Sunt peste zece astfel de sate întemeiate de săbăoneni plecaţi din sat şi stabiliţi pe teritoriul Moldovei, aşa fiind Răducănenii, în zona Iaşiului, Ploscuţenii în zona Adjudului, Bârgăoanii la Piatra Neamţ, şi altele asemenea.

Populaţia s-a înmulţit pentru că, în special în sec. XIX, săbăonenii s-au ocupat de cultivarea şi exploatarea cartofului. Economia bazată pe această plantă agricolă a fost înfloritoare şi a dat rezultate deosebite până la colectivizare pentru ai noştri.

După înfiinţarea forţată, de către comunişti, a gospodăriilor colective, atât de mult sa pierdut din ştiinţa plantării şi creşterii cartofului, încât s-a ajuns până acolo că, în ultimii ani ai colectivei, oamenii noştri mergeau la Simioneşti, ca să deprindă şi să observe cum se obţineau acolo recolte mari şi venituri bogate din cultivarea cartofului, cea care fusese, cândva, ocupaţia lor predilectă!

Prin anul 1831, guvernul Moldovei emitea ordin către prefectul de Roman să oblige fiecare gospodărie ţărănească să cultive câte cinci prăjini de cartofi, dând şi indicaţii, în sensul că sămânţa de cultură şi ştiinţa cultivării plantei să fie luată şi deprinsă de la ceangăii de la nord de Roman, care erau vestiţi pentru acest produs agricol...

Cartofii se vindeau la Iaşi, la Bacău, la Piatra Neamţ, la Târgu Neamţ... Se pleca la piaţă cu căruţele, pornirea fiind de mai înainte cu o zi, ca să poată fi prezenţi de dimineaţă la punctele de desfacere, mai ales că drumurile nu erau nici ele lipsite de peripeţii, de hoţi, etc. De observat şi că, în vremea aceea, cartofii nu erau încă atacaţi de gândacul de Colorado, importat mai târziu de peste ocean. Îmi amintesc că, pe când eram eu copilandru şi colindam câmpurile, era un soi de cartofi adus de prizonierii români din Austro-Ungaria, după primul război mondial, numit de localnici ”Pietriş”. Familia Pitriş (Percă), din Săbăoani, îşi trage această poreclă de la soiul de cartof despre care tocmai vă spun. Recolta se culegea târziu, ştiu că, în octombrie, încă mai erau în pământ, cu rugul încă verde. Dintr-un cuib de cartofi, dintr-o tufă, se umplea o găleată: erau câţiva mai mari, câţiva mijlocii, de sămânţă, dar şi o mulţime de mărunţi, şi tocmai de aceea a fost numit soiul ”pietriş”...

Oamenii aveau însă animale, aveau vite, şi foloseau inclusiv ce era mai mic. Vrejul plantei era mare şi gros, încât, după ce se usca, acesta se aducea acasă, pentru foc, exact precum vreascurile şi nuielele.

3

Ca să revin... Legat de istoria satului, v-am spus că au fost la bază trei moşii, care se aflau în valea Siretului. Şi Berendeştii, şi Săbăoanii, şi Licuşenii, se aflau împreună cu Teţcaniul, Răchitenii, Adjudenii şi Tămăşenii, pe valea Siretului. Au fost ”satele din vale”, deseori sunt amintite aşa. Trebuie să vă închipuiţi următorul lucru: tot ce vedeţi în jurul nostru, acum, pe această vatră pe care stăm actualmente, era pe atunci pădure... Nu aveai cum să te înfrunţi cu pădurea, toată ţara era acoperită de ea, de imenşi codri de verdeaţă. Iar singurele locuri pe unde puteai să circuli şi să te aşezi erau văile apelor, ale râurilor, şi chiar şi asta numai în anumite porţiuni. În rest, aici, unde stăm acum, era pădure. Ei!, desigur că oamenii au ”ros” totul, precum termitele, şi unde-ar mai fi acuma păduri de tăiat... Dar, la începuturi, aşa stăteau lucrurile.

Aşadar, au fost şase sate, aşezate de-a lungul Siretului, întrucâtva simetric: Răchiteni, Adjudeni şi Tămăşeni, de o parte, şi, la ieşirea din vale, sub coastă, deci unde începe bahana, au fost încă trei sate: Teţcani, Licuşeni şi Săbăoani. Cândva a mai fost şi Berendeştiul, dar acest sat a dispărut repede, o să vă explic mai apoi.

Spre sfârşitul sec. XVII, între 1682-1687, satul nostru a fost ars de mai multe ori. Să mai spunem aici, că drumul care venea din sudul Moldovei spre Iaşi, trecea prin vale: de la ieşirea din Roman, o lua puţin la dreapta, spre Tămăşeni, şi apoi, pe sub coastă, se înainta până la Strunga, la trecerea peste Siret. Aşadar, drumul ţării, drumul oştilor, trecea pe lângă Săbăoani. Pe atunci, drumul nu era pietruit, fiind preferate locurile pe unde se putea trece, pe unde nu se înfundau roţile mijloacelor de transport ale vremii, deplasările fiind făcute inclusiv în funcţie de condiţiile meteo. Abia în secolul XIX drumul a fost stabilit pe traseul lui actual (E85).

Ei!, şi, datorită incendierilor dese, săbăonenii s-au mutat aici, în noua vatră a satului. Avem ştirea de la ultimul recensământ din acel secol, făcut familiilor din Săbăoani (în paranteză fie spus, înregistrarea se făcea la Răchiteni, care va fi fost probabil, pentru câţiva ani pe atunci, locul pentru administraţie). De observat că săbăonenii plecaţi şi-au făcut casele tot pe teritoriul satului, pe moşia lui, dar la capătul acesteia, undeva la hotarul dinspre Pildeştiul şi Licuşeniul actual. Dar satul sa chemat la fel, Săbăoani, şi în vale, şi aici. Când bătrânii povesteau de satul vechi, au simţit nevoia să îi dea un nume, şi atunci i-au spus Berendeşti, ca să-l localizeze în vale. Dar Berendeştii nu acolo au fost, în locul vechiului nostru sat. Şi astăzi, dacă întrebi un săbăonean, atunci când vine din vale, că unde anume a fost, el îţi va răspunde că ”La Miseşche”. Poate să îţi spună eventual şi că a fost pe locurile satului vechi, dar Berendeşti nu poate să îţi spună, pentru că Berendeştiul a fost la Traian, acolo în vale, unde se spune pârâul Berendeşti, dealul Berendeşti, izvoarele Berendeştilor... Atâta că satul acela a dispărut repede şi pământul a fost preluat de săbăoneni, care se înmulţiseră şi care nu aveau pământ pe cât le-ar fi trebuit...

Oamenii noştri erau muncitori, şi aici trebuie să îi evidenţiem cu mândrie, pentru că boierii din sec. al XIX-lea mereu i-au lăudat pentru că se ţineau de cuvânt şi erau mai harnici (”mai beţivi un pic, da’s mai harnici ca românii!”, aşa spuneau). Şi, tocmai de aceea, veneau boierii şi îi luau până tocmai la Prut, să le lucreze 4

câmpurile. La seceriş, dacă-i tocmeau, pleca toată familia, dormeau pe sub căruţă, iar boierul le asigura pâine şi slănină drept hrană... Şi, cum vă spuneam, şi acum avem pe-acolo pe unde-au umblat Răducănenii şi alte câteva sate, roite de la Săbăoani (dar şi din Adjudeni şi din satele de aici), oameni stabiliţi definitiv acolo, deşi era greu. Chiar mama îmi povestea cândva că s-a dus într-acolo un săbăonean, cu şapte feciori. S-a întors acasă, unde-i rămăsese femeia, dar, după aceea, i-au îngropat pe toţi, când s-au întors de acolo bolnavi. Au murit unul după altul, toţi acei băieţi ai lor... Era greu, oamenii stăteau în câmp, lucrau în ploaie, peste noapte era frig, şi aşa, probabil, s-au îmbolnăvit şi sărmanii aceia...

Privitor la momentul în care săbăonenii s-au mutat aici în pădure, vă voi spune că, în 1714, armata lui Carol al XII-lea, bătută de ruşi la Poltava, s-a refugiat în Moldova. Ei, şi un ofiţer german spune aşa, într-un document ce emană de la el: neam dus în Roman, iar de acolo am primit loc de încartiruire la Săbăoani şi Teţcani, sate care sunt situate adânc în pădure, şi ”unde sunt unguri de multe sute de ani...”!

Sunt ştiri şi din 1711, şi din 1712, dar această ştire arată sigur faptul că, la acel an, 1714, satul era deja stabilit în actuala lui vatră.

Dar, pentru întemeierea satului nostru, cel din vale, nu avem un an concret... Încă o dată: Există şi putem vorbi despre două origini: originea cuiva, aşa cum este ea dovedită, care se poate cerceta din acte, din documente, coroborând inclusiv informaţii din mai multe surse, şi există, separat de aceasta, o origine stabilită prin proprie voinţă, de fiecare, în sensul opţiunii sale personale... Nu are importanţă, fiecare este liber să declare şi să spună despre el cea vrea. Dar nici să nu confundăm cele două noţiuni ori să ajungem să le negăm vehement.

Dacă vreţi o părere, dar una indirectă, pentru că nu sunt acte (primul document scris în Moldova este după 1370!), ţinând cont de configuraţia de atunci a locurilor, de faptul că oamenii se puteau stabili în văile, pe firul şi la confluenţa râurilor... Noi aici am avut Romanul, ca centru situat acolo unde venea Moldova dinspre munte şi se revărsa în Siret. Tot aşa, şi în valea Siretului, cele şase sate despre care v-am spus...

Nu ştim ce s-a întâmplat cu oamenii din Berendeşti, dar pot să vă spun ceea ce ştim din informaţiile pe care le avem. Familia mea avea ogor la Berendeşti în vale, cum cobori spre Tămăşeni, în dreapta era lotul Jenică, al Robuleştilor, era şi moară acolo, unde este IAS-ul acuma, vreo zece hectare; apoi, în stânga, aveam lotul Cobzaru (originar din Gherăeşti), după aceea urma lotul Zombrosco, apoi lotul Ţibri, şi tot aşa... Acolo au fost Berendeştii, locuit între sec. XIV şi sec. XVI. Când mama mă ducea la prăşit, arăta undeva sub coastă şi îmi spunea că ”acolo a fost conacul” (nu zicea sat)... Deci, se mai ştia încă locul unde a fost conacul şi, când au fost făcute săpături, acestea s-au efectuat exact acolo! Dincolo de teoriile pe care le am, dar pe care nu stau să vi le înşir acum, pentru că ar dura prea mult şi nici nu fac obiectul studiului şi întâlnirii noastre, nu mai are importanţă, satul a fost părăsit. Mitică Lăcătuşu are o legendă, ascultată din bătrâni, şi în care descrie cum au plecat aceştia de acolo. Au fost secui, nu maghiari ceangăi ca ai noştri. Erau, adică, secui aduşi sau 5

veniţi într-o anumită perioadă şi care, cu ai noştri, nu prea s-au înţeles, nu s-au putut suporta. Căci, după cum spunea un profesor german, care i-a studiat pe ceangăii şi pe secuii din Moldova (să observăm că, mai mult de jumătate dintre ungurii moldoveni sunt secui): ”ceangăii sunt mai răi”, cu referire, desigur, la temperamentul acestora... Erau, deci, şase sate de ceangăi unguri şi un sat de colonişti secui, astfel că aceia şi-au luat relativ repede lumea în cap. Nu se puteau înţelege... Cum să vă spun: deosebirile erau mari, importante. Dar, cu satele celelalte, noi am avut relaţii foarte bune, ceea ce a condus la formarea unui fel de a fi al oamenilor, cu timpul. Eu am mai apucat, pe când mergeam înspre Simoneşti, de pildă, la praşilă, să aud cum oamenii maturi atrăgeau atenţia ca, la capătul rândului, să nu cumva să treci dincolo de hat, nici să nu rupi nimic de dincolo, că e alt sat...

Exista un respect deosebit pentru cuvânt, pentru lucrul altuia, şi, de aceea, ai noştri n-au fost niciodată pârâţi ori învinuiţi de astfel de abateri, nu am găsit nimic consemnat în care să fie acuzaţi. Adică, ai noştri ştiau să respecte satele celelalte, parte din ”vinovăţia” pentru o astfel de conduită corectă fiind, desigur, şi religia noastră, căci oamenii se întâlneau cu toţii, la aceeaşi biserică, aici...

Cu Licuşenii a durat cam o sută de ani până să se lipească de Săbăoani... Satul Licuşeni era aparte, iniţial (ştiţi că există pârâul Licuşeni, bahana Licuşeni şi era şi moară acolo, şi pârâu, şi de toate), în locul numit Silişte. Ei!, pentru cine nu ştie, să vă spun că "silişte" înseamnă, la origine, ”sat părăsit”... De observat că, în contrast cu situaţia Licuşenilor vechi, în satul părăsit de noi biserica s-a menţinut încă un timp, iar după ce s-a stricat, oamenii au improvizat una mai micuţă. Adică, în limba noastră... ”Miseşche”, nume ce s-a păstrat până astăzi. Licuşeniul a fost şi a rămas sat părăsit pentru mult timp. Se ştia de oamenii săi, pe unde sunt plecaţi, pentru că Licuşenii aparţineau de Episcopia Romanului, care avea o evidenţă strictă a lor, mai ales că fiecare gospodărie ţărănească datora episcopiei birul, darea, prestaţiile impuse în muncă, etc. Şi atunci, de aceea se ştie, din evidenţele lor de atunci, unde se spune: ”două familii fugite la Teţcani, trei familii fugite în...” şi tot aşa. Şi cei însărcinaţi cu colectarea, acolo mergeau şi de acolo îşi luau impozitul datorat lor.

Asta era foarte clar şi bine stabilit, ştiut în epocă. Cu timpul, abia, după atâtea războaie şi conflicte, s-au pierdut urmele, şi satul părăsit a rămas şi aşa a fost.

După ce s-au mutat săbăonenii aici, şi, după aceea, Teţcanii, cam în aceeaşi perioadă s-a întemeiat şi s-a dezvoltat şi satul Gherăeşti, care aparţinea tot de Episcopia Romanului. Când populaţia a devenit suficientă, numeroasă, aceştia sunt cei care au reîntemeiat Licuşeniul. Dar nu s-au mai dus în câmp, acolo, devale, de unde fugiseră cândva oamenii, vechii licuşeneni, ci s-au lipit cumva cu spatele de săbăoneni, de hotarul dintre moşii, pentru că acolo unde este crucea acum, acolo era hotarul. Aşadar, noi eram la hotarul cu Licuşenii, iar aceştia au venit şi s-au aşezat şi ei la hotar, însă, repet, nu erau vechii oameni din Licuşeni, ci erau gherăeşteni. Tocmai de aceea, noi, săbăonenii, nu le spunem ”licuşeni” oamenilor din Licuşeni, în limba noastră, ci ”balazăc”, care vine de la Blaj. Orice nume de Blaj din Săbăoaniul de astăzi, provine, practic, din Gherăeşti, eventual pe filiera 6

Licuşeniului nou. Acum, înspre zilele noastre, cele două sate s-au unificat, s-au contopit şi amestecat, dar, preţ de circa o sută de ani, a existat o distincţie clară între cele două localităţi. Hotarul e pe strada Agriculturii, la crucea dinspre ”botoşancă”, de la Regina Sf. Rozariu. Când am umblat eu să reconstitui hotarul Licuşenilor, ca istoric, atunci când am intrat pe strada aceea, îmi amintesc că era un bătrânel cu cârjă, care stătea pe podeţul din faţa casei lui, prima pe colţ. Şi, când lam întrebat dacă ştie de hotar şi el în ce sat locuieşte, acesta mi-a spus că ”în Licuşeni, uite hotarul colea”, şi mi-a arătat cu cârja înspre mijlocul drumului...

Hotarul mergea pe strada aceea până în drumul ce dă spre Gherăeşti, pe la Cazoni, şi intra pe Ciocârliei, pe o bucată, până la prima ulicioară, pe dreapta. Cam acela era/fusese cândva Licuşeniul, şi asta v-o spun doar aşa, de aducere aminte, că nu prea mai contează acum, după ce satele s-au contopit.

Un eveniment important pe care vreau să vi-l amintesc însă acum, este răscoala din aprilie 1831 de la Săbăoani, pentru care s-a înălţat şi momumentul acesta frumos, din piaţa din spatele bisericii, în august 2011. A fost manifestarea violentă a unei împotriviri faţă de o măsură luată la Iaşi, în acea vreme a Regulamentelor Organice, oamenii poate că nici nu erau dumiriţi de ceea ce se întâmpla exact. Din anumite surse, s-ar părea că, aceea care a dus, în final, la revoltă, a fost o neînţelegere, unii creyând că vor fi trimişi în Rusia.

Vorbim de o epocă în care statele române, Moldova şi Ţara Românească, erau ocupate de armata rusă. Şase ani de zile, ruşii au stat aici, şi s-au implicat în toate domeniile vieţii, inclusiv în administraţie. Generalii lor erau şcoliţi la Paris în epocă, fiind progresişti. Practic, de acolo începe şi modernizarea României, fiindcă, la noi, ei şi-au putut pune în practică ideile novatoare pe care le aveau. În sensul ăsta, amintiţi-vă de şoseaua Kisseleff din Bucureşti, al cărei denumire aminteşte şi acum de preşedintele plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti din timpul administraţiei militare ruse. Ei, printre ideile acestea, impuse de ruşi, a fost şi aceea a înfiinţării unei armate moldovene, care urma să fie alcătuită din 1400 de soldaţi, adică, socotind, ar fi rezultat că, la fiecare 80 de case, trebuia să fie luat un flăcău recrut. Ştirea a ajuns pe aici, cum vă spuneam, deformată, căci oamenii nu aveau mijloacele de informare în masă de astăzi, iar ştirile circulau prin viu grai... Şi, pentru că jumătate din Moldova era deja la ruşi, oamenii s-au interesat şi au aflat că, prin părţile acelea, ale Basarabiei, nu se aplică o astfel de măsură, astfel că ea a fost percepută ca un veritabil abuz al ocupanţilor. S-au aliat atunci 16 sate, toate catolice, care fremătau de nemulţumire. S-a tot încercat lămurirea lor de către autorităţi, nu s-a reuşit, şi atunci ruşii au intervenit. Iniţial, văzând mulţimea de protestatari, s-au temut să intervină, pentru a nu avea pierderi. Aşa că au aşteptat...

Fusese Duminica Tomii, la mijlocul lui aprilie, şi, când oamenii s-au dus la casele lor (ca ţărani ce erau, şi care nu aveau o strategie cu care să înfrunte armata, o oaste ce îl învinsese pe Napoleon, să nu uităm), armata a încercuit satul. 500 de cavalerişti şi 1000 de infanterişti au periat străzile şi i-au îngrămădit pe locuitori la biserică. Le-au cerut săbăonenilor (cei din celelalte sate încă nu veniseră înapoi) să accepte ordinul 7

dat cu putere de lege pentru toată provincia ocupată. Unii spun că oamenii ar fi fost cei care au atacat soldaţii, dar informaţiile sunt contradictorii. Ciocnirea a durat cam douăzeci de minute, în cimitirul din jurul bisericii şi chiar şi în ea (era o alta, nu cea de acum, şi amplasată cumva foarte aproape de poziţia acesteia actuale, şi care avea ieşirea tot aici, la această ieşire fiind şi clopotniţa). Monumentul a fost amplasat pe locul altarului vechii biserici (ştiţi că întotdeauna, la o biserică dispărută, locul altarului este marcat). În acel scurt interval de timp, pe cei care s-au opus i-au măcelărit. Eu am mai apucat vremuri pe când femeile mai slujeau în curtea bisericii, ştiau prin tradiţie locurile unde-şi avuseseră îngropaţi morţii. Au fost 32 de morţi în urma confruntării, şi, în zilele următoare, din cauza rănilor, au mai murit încă opt.

Imaginaţi-vă că nu-i deloc uşor, pentru o comunitate, să aibă atâtea înmormântări deodată. Se zice că de pe atunci au rămas cei care poartă porecle de ”Şonco”, pentru că ar fi fost nevoiţi să-şi amputeze care braţul, care piciorul. În total, aşadar, au fost 40 de morţi: 32 de săbăoneni, 5 gherăeşteni, 2 iugăneni şi unul din Prăjeşti.

Trebuie să vă spun şi că, la momentul în care s-ar fi împlinit 150 de ani de la evenimente, am încercat să fac demersuri, am depus vreo trei cereri pe la autorităţi, explicând că trece anul în care se împlinea acea sumă rotundă, dar am fost refuzat pe atunci de comunişti, pentru că nimeni n-ar fi vrut să îi supere pe ruşi, amintindule de masacrul de atunci! De aceea, aş mulţumi şi aş felicita pe calea aceasta autorităţile din Săbăoani, că, deşi mai târziu, la comemorarea a 180 de ani, au reuşit totuşi să înalţe şi să dezvelească un monument pe care să figureze numele celor care au murit (de la copii de 16 ani şi până la vârstnici de 80 de ani). Astea fuseseră vremurile, aşa se făceau încorporările în armată... Vă mai amintiţi, desigur, de episodul prinderii învăţătorului cu arcanul, din amintirile lui Creangă...

Dar săbăonenii au luat parte cam la toate acţiunile şi mişcările ce au avut loc în Moldova... Doisprezece dintre ei, având numele consemnat în registre, au participat şi la războiul de independenţă, patru dintre ei murind chiar pe front.

Citeam pe undeva, chiar, că numele lor era gravat pe o plăcuţă prinsă pe spătarul scaunului primarului localităţii (Ce dovadă minunată de respect a jertfei lor, ce sprijin pentru edil şi ce îndemn adresat acestuia la demnitate şi aducere aminte, n.ns.!).

Ca să revin, încă o dată: ai noştri au fost băştinaşi, fiind aici, pe aceste locuri, încă mai înainte de întemeierea Moldovei. Singurul loc unde se puteau aşeza satele pe vremea aceea era valea Siretului. Şi, trebuie să meditaţi la asta: şase sate ungureşti, cu o biserică zidită din piatră...! E o dovadă clară a faptului că au fost primii acolo, pe acea vale... La întrebarea pe care mi-o puneţi, dacă suntem aici de când au trecut ungurii spre câmpia Panonică, nu pot să vă spun decât că acelea sunt poveşti... Statul maghiar a luat naştere în jurul anului 1000, ei fiind stabiliţi în Panonia din jurul lui 896. Pentru unguri, pentru statul întemeiat de ei, pericolul venea dinspre răsărit, de unde puteau năvăli inclusiv peste ei ceea ce îndeobşte se denumeşte, generic, sub titlul de ”barbari”. Să mai spunem şi că, pe locurile acestea, erau, într-un timp, cumanii. Şi că, la fel Poloniei, Lituaniei, şi altor puteri ale vremii, şi 8

statul maghiar se întindea, căuta să se extindă, cu toţii erau într-o continuă încercare de expansiune, peste noi teritorii, aşa cum, mai târziu, se mergea în Vestul Sălbatic, pentru pământuri noi, care erau libere... Nu erau creştini, nu avea cine să le ia apărarea. Papa, care era conducătorul suprem, spiritual, al întregii Europe, căuta şi el să creştineze cât mai mulţi păgâni. Ştim din numeroase documente că Regatul Ungariei a avut hotarul pe munţi. Numai că, de apărat, îl apărau nu pe linia acelora, ci mai încoace. V-am spus că pământurile erau acoperite de păduri cât vezi cu ochii.

Ori, tătarii nu stau în pădure. Aşa după cum s-a încetăţenit despre ai noştri că se ascundeau în pădure, tot astfel tătarul, mongolul, era adeptul câmpului deschis. El avea calul, în goana căruia putea fugi chiar şi de săgeţi... El venea numai să ia birul, dar nu stătea niciodată în loc umbros, unde s-ar fi putut ascunde oricând elemente ostile lor...

Statul maghiar, într-adevăr, s-a apărat pe Siret. Au făcut episcopia Milcovului, dar au venit tătarii, care au distrus totul, praf şi pulbere în urma lor... Nu poţi spune, ca istoric ce te respecţi, că, de pe urma tătarilor, ar fi rămas ceva, pentru că regula numărul unu a lor era: ”să nu laşi în spatele tău duşmani în viaţă!” Înaintau măturând totul, fără a lăsa în urma lor elemente care le-ar fi putut fi vrăjmaşe, aceasta era tactica şi coduita lor de luptă şi cucerire: căsăpeau tot, indiferent de vârstă ori de sex. Când statul maghiar s-a refăcut şi graniţa a revenit pe linia munţilor Carpaţi, oamenii au înaintat pe văi: pe valea Moldovei, pe valea Bistriţei, pe valea Trotuşului, a Siretului... Spre Suceava a fost Baia, cea care a fost şi prima capitală a Moldovei, pentru că, este dovedit şi consemnat: prima oară, Moldova a fost întemeiată de regele ungar, tocmai în ideea apărării statului său. Numai că aceştia, veniţi peste munţi, şi-au cucerit independenţa şi s-au rupt de regat. Şi putem deduce că pe atunci s-au aşezat... Cei care erau nemulţumiţi în Ardeal, că nu ocupaseră pământuri bune, că altul îi luase locul, etc. Şi atunci a avut loc colonizarea într-aici, unde astfel de oameni puteau să fie primii, gândind că ”pândim la locurile cele mai fertile”. Şi, într-un fel, ei au fost şi sprijiniţi în colonizarea asta, pentru că statul avea nevoie de oameni pe graniţă. Şi aşa s-au instalat în zona Baia, căci şi acolo sunt o mulţime de nume, inclusiv de sate, incontestabil de origine ungurească, apoi în zona noastră, aici, mai apoi în zona unde se varsă Bistriţa, deci în zona Bacăului, şi în zona Oituzului şi Trotuşului în sudul Moldovei... Era un lanţ aproape compact de sate ungureşti. Între timp, s-au împrăştiat, s-au amestecat, s-au românizat, câte evenimente nu s-au petrecut şi care au dus la modificări de genul acesta.. Nimeni nu poate să ţină o evidenţă strictă a lor.

Deci, aici au fost ai noştri, încă de mai înainte de întemeierea statului Moldova, şi în nici un act şi în nici un document pe care l-am citit eu, până la 1606, nu se pomeneşte de unguri! Adică, satele astea nu se pomeneau ca fiind "sate ungureşti", pentru că o astfel de pomenire va apărea numai dacă aceia care conduceau ţara ar fi ştiut că ”au venit acuma din Ungaria şi au întemeiat un sat”. Dar ai noştri erau aici dinainte, ca băştinaşi. Singura menţiune a fost în cazul Licuşenilor, când documentul spunea ”de orice limbă ar fi...” deci rezultă că locuitorii de aici 9

vorbeau altă limbă. Dar chiar şi atunci, tot nu le spunea "unguri"! Unguri li s-a spus când au ajuns secuii la Berendeşti, venind din Ungaria. Şi de la aceia a fost numit, automat, Berendeştiul, ca fiind "sat unguresc". Cum erau, împreună cu Săbăoanii, danii domneşti la mănăstirea Secu, a apărut, prin extindere, formula ”satele ungureşti Săbăoani şi Berendeşti”... Şi, de acolo, dă-i, şi dă-i..., cu neadevărul. Dar, deja, pe la 1600, nu se mai ştia de vreun om localnic al Berendeştiului, pentru că acesta fusese părăsit! Rămăsese numai locul, ca nume, pentru că secuii n-au rămas. În ce priveşte satul Berendeşti, acolo au fost mai întâi români, şi asta o spune şi numele. Berendeşti e un nume clar românesc, indiscutabil. Săbăoneanul nu spune Licuşeni, spune ”Balazăk”, nu spune Simioneşti, ci spune ”Zizvarăk”... Are numele vechi păstrate în limbă încă de pe atunci, din epoca începuturilor, pentru că limba pe care o vorbim noi aici este una conservatoare, ce păstrează numele şi le face să dăinuie peste ani... Dacă Berendeştiul a fost mai întâi un sat de români, după nume, tot românii sunt aceia care au spus despre el că-i unguresc, pentru că a fost colonizat de secui, dar aceia au dispărut repede, astfel după cum vă spuneam...

Spunea cineva din grup, mai devreme, că noi vorbim stâlcit, că nu vorbim corect, şi aşa mai departe... Trebuie să vă spun că avem un mare păcat, şi asta nu numai noi, ci îl au toţi moldovenii! Nu suntem suficient de mândri cu ceea ce avem şi cu ce realizăm. Ne considerăm mereu situaţi pe o treaptă inferioară altora. Asta-i regula şi, prin tradiţie, moldoveanul este mai timid, de el îşi bat joc toţi în România, că el, dacă vorbeşte un pic cu specificul lui, imediat e luat în derâdere... Dar, duceţivă în Banat! Şi aceia vorbesc atât de stâlcit...! Dar, mai departe, cine ajunge la nasul bănăţeanului??! Tot astfel, şi un săbăonean: "noi nu ştim...", "noi vorbim urât", "noi rostim incorect"... Dar, de ce spunem o astfel de grozăvie, că vorbim rău??? Dar, asta-i limba mea! Spune oare un rus că limba lui nu e bună, că e urâtă??? Nu! Spune asta vreun neamţ? Nu! Şi atunci, de ce spunem noi treaba asta, despre noi? Că doară asta-i limba pe care o vorbim, de atâtea şi atâtea generaţii! Ce, dacă nu o înţeleg ei bine? Nici eu nu înţeleg prea bine, întotdeauna, ce spun ceilalţi! Găsim noi punctul comun, puntea de dialog, numai nu în felul ăsta... Trebuie să ştiţi că această limbă (de fapt, acest grai al limbii maghiare) s-ar putea să dispară în curând din Săbăoani. S-ar putea, nu e sigur. De vreo 150 de ani se tot proroceşte că dispare, dar încă nu a dispărut... Acum câţiva ani, cu mai puţin de 10 ani în urmă, s-a dat un doctorat de către o nemţoaică la Göttingen, pe baza limbii de aici. Şi, de asemenea, la Houston, în Texas, în Statele Unite, ştiu despre un al doilea doctorat, susţinut de nişte fete care au fost vreo doi ani de zile prin sat pentru studiul lor. Culmea! Este un grai vechi, pe care alţii îşi dau doctorate, dar care e greu de păstrat de către noi, pentru că fiecare om ar trebui să fie motivat să păstreze aşa ceva. Ţiganii îşi păstrează mai bine limba, la ei poate că are şi un anume alt scop, nu ştiu. Dar, pe când săbăonenii se gospodăreau pe propriul lor pământ, cu propria lor avere, ştim că vorbeau cum voiau cu copiii lor. Însă, în momentul 1962, la colectivizare, vecina mea, care nu ştia până atunci nici măcar trei cuvinte în româneşte, îşi îndemna şi îşi forţa nepoţii să înveţe româneşte. Stâlcit, cum se putea, dar asta era unica salvare 10

care se întrezărea: şcoală, şi apoi serviciu. Vă spuneam că, noi, pământ, aici nu prea avem. Dacă e să facem un calcul simplu, n-ar fi nici măcar jumătate de hectar pe cap de familie... N-avem, că nu-i de unde! Şi, dacă e să mă gândesc, aş reţine ca fiind un alt mare păcat al săbăonenilor, dar de care nu sunt ei neapărat vinovaţi, este acela că, după ce au dat lovitura şi au fost ”cartofarii” Moldovei, n-au mai găsit nimic deosebit de făcut în perioada care a urmat după colectivizare. Adică, să ne înţelegem, ceva trebuia adăugat, din pământ nu se mai putea. Şi atunci, a trebuit căutat altceva. Prin alte sate, din vecini, aţi văzut că s-a trecut la fabricarea cărămizilor, la fabricarea de obiecte meşteşugăreşti... La noi nu s-a găsit nimic similar, e şi ăsta un factor ce a avut consecinţele sale.

Oamenii ajung să se certe foarte tare, tot spunând că unii sau alţii au fost primii pe undeva anume, fără să observe însă că nu asta este esenţial pentru ei... Şi la televizor, cel care ţipă mai tare caută să îl acopere pe celălalt, de parcă nu calitatea informaţiei, conţinutul şi ceea ce spune ea, contează cu adevărat...

Pentru că vin alegerile, vi l-am arătat pe Ion Manolescu Strunga, pe fluturaşul acela electoral. Acesta a fost boierul de la Strunga, politician liberal, cu studii nemţeşti, ales în anii ’30 de către săbăoneni. Secţia de votare a fost peste drum de clubul copiilor, în fosta casă Agachi, şi unde, în spate, era un maidan verde, şi mai era şi crâşma lui Ştefan... Pentru el a fost floare la ureche... A fost ales, a ajuns ministru, a avut diverse funcţii între 1933 şi 1937, şi, în schimbul încrederii acordate, le-a făcut săbăonenilor gară, ca să nu mai meargă la Mirceşti, apoi ne-a făcut şi Primăria, precum şi uzina electrică, care deservea iniţial vreo opt sate... Se poate spune şi recunoaşte despre el că a fost iniţiatorul unor importante modernizări în zonă. Comuniştii l-au arestat şi, prin 1951 a murit în temniţa de la Sighet, acolo unde s-au stins atâtea valori ale României interbelice. La Săbăoani, cei mai mulţi dintre funcţionarii din administraţie au fost oameni din afara localităţii, în special de prin Gherăeşti. Să recunoaştem, era justificat lucrul acesta, într-o oarecare măsură, pentru că săbăoneanul nu avea autoritate în faţa consăteanului său, mereu se putea trezi cu interpelări gen ”Nu ştiu eu cine-a fost bunicu-tău?!!” * * * Mi-aş dori tare mult ca această vizită şi întâlnire să fie un început, care să aibă urmări frumoase şi o anumită continuitate. Pentru că, să ştiţi că mai avem încă multe lucruri de scos la lumină şi de spus despre noi şi despre ai noştri. Pot să vă spun inclusiv că orice informaţie poate fi folosită în sensul în care doriţi.

Pentru foarte multe ţări şi popoare din Europa, se pune în vremurile din urmă problema preocupărilor pe care cetăţeanul ar trebui să le aibă după ce termină cu lucrul de la locul lui de muncă... Şi atunci, pe alocuri, s-a început o orientare a omului spre activităţi plăcute, atât lui, cât şi celor din jur, activităţi care nu deranjează şi care pot fi inclusiv folositoare. Ori, mergând pe această linie, cred că se poate spune că a te ocupa de trecut, este, într-adevăr, o astfel de iniţiativă plăcută, utilă şi frumoasă. Gândiţi-vă că, pornind chiar şi de la întrebări aproape banale, de 11

genul: "Cum se făceau mâncărurile pe vremuri?"; "Ce mâncau şi cum se hrăneau ai noştri?"; "Cum se fabrica îmbrăcămintea în casă, de către bunici?"; "Cum erau făcute şi construite gospodăriile?"; "Ce oameni vestiţi a dat satul?"; "Ce întâmplări memorabile se mai pot povesti de aici, de la noi?" se poate ajunge la răspunsuri foarte interesante, nebănuite. Sunt foarte multe întâmplări care, adunate într-un volum (laolată cu proverbe, cu zicători, cu strigături, cu poveţe culese de la bătrâni), pot contribui la conturarea unei imagini cât mai fidele asupra trecutului şi a strămoşilor noştri, asupra identităţii noastre dovedite, formându-ne şi nouă, inclusiv, o imagine cât mai clară asupra noastră, a celor de acum...

Cine suntem, de unde venim, şi încotro mergem, dacă astfel de lucruri nu ne mai preocupă în măsura în care ar trebui? Răspunsul rămâne să şi-l dea, cred, fiecare, meditând în cugetul său la tot ceea ce v-am spus...

----------- (Sfârşitul părţii I a întâlnirii) ----------Urmează întrebările puse dlui prof. Percă, în partea a II-a a întâlnirii: 1.Î.: Suntem, la origine, români secuizaţi sau, dimpotrivă, maghiari românizaţi? Care sunt argumentele cele mai puternice pentru una sau alta dintre variantele vehiculate?

R: Ești, desigur, ceea ce simți și spui tu că ești...

(Râsete... Voce, din grup: Trebuia întrebat, ”după părerea dlui profesor”...)

R: Nu, nu-i numai după părerea mea. Sunt lucruri simple. Se duce un polițist pe stradă, întâlnește pe careva și acela-i spune că este Napoleon. Ce-i cere polițistul?!? Documentul, evident. Și, dacă-i vede figura și cartea de identitate, știe cine-i acea persoană. Tot așa este și în istorie, la fel ca în exemplul anterior: dacă ai ceva de dovedit, o faci cu documentele, ele ”vorbesc”. Totodată, treaba asta cu ”secuizații” este o teorie a lui Mărtinaș, desprinsă din cartea lui. În primul rând, trebuie să vă spun că această carte (Originea ceangăilor din Moldova, Dumitru Mărtinaș, 1985, n.ns.) a fost rescrisă, scoasă și ”aranjată” de Securitate exact în momentul în care Ceaușescu a interzis și a hotărât că ”ceangăii nu există”. Și că nu admite să se mai pronunțe numele acesta, de ceangău. Exact pe atunci îmi făcusem colecția, obținusem aprobări să amenajez un muzeu local, și a venit de la Piatra Neamț inclusiv cineva de la Direcția de Patrimoniu, care a stat cu mine trei zile în Săbăoani și m-a ajutat. De fapt, a inventariat și a organizat toată expoziția, în trei camere din fosta Casă de nașteri, care era la colț, lângă Poștă, unde este acum cofetărie. Și, mai apoi, când să finalizăm, mi-a spus cu maximă circumspecție și seriozitate: ”Tovarășe profesor, tocmai ce m-am întors de la București, am fost chemată acolo... Am primit ordin... Ceangăii nu există!!!” Și, tot atunci, exact în aceeași perioadă s-a ”scris” și s-a scos o carte care trebuia să dovedească faptul ordonat: Ceangăii nu există!

12

Când am plecat eu din Săbăoani, cu școala, am ajuns la liceul din Roman și am avut un coleg din Doljești, cu care am stat în bancă și care, atunci când a auzit de unde sunt, mi-a spus, imediat: ”Bozgor!” și, din porecla asta nu m-a mai scos până am terminat liceul... Nu m-a jenat și supărat deloc, sincer, pentru că așa ceva nu doare... Îi spui un nume cuiva, așa după cum i-ai putea spune și altfel. Sunt însă și oameni care pun la inimă asta, cu porecla... Dar, nu a fost cazul! Pentru că, în realitate, nimeni nu știe exact ce înseamnă cuvântul acesta, însă se consideră că e o denumire peiorativă adresată celor care vorbesc maghiara. Ei, și numele astea se învechesc și, mai apoi, devin porecle. Altele nu. De pildă, numele vechi al românilor este vlah/valah/olah. Dacă-i spui unuia acum ”olah”, este foarte posibil să se supere... Numele de român a fost adoptat în sec. XIX, acum recent, nu pentru că n-ar fi existat, într-o formă sau alta și mai înainte. Exista, dar avea alt înțeles. Ca să explic: primul sens al cuvântului ”rumun”, căci așa suna el la origine, însemna țăran iobag în Muntenia. La noi, în Moldova, iobagii se chemau ”vecini”. Deci erau boieri ai căror țărani se numeau ”rumuni”, ceea ce conduce automat la aceea că boierii erau de altă nație, cel puțin inițial. E așa de simplu! Fenomenul s-a întâmplat la fel și în alte părți de lume, nu doar aici. Și Neagu Djuvara are o teorie care confirmă tot ce vă zic acum...

Trebuie spus că secuii sunt un grup de unguri care vorbesc un grai aparte al limbii maghiare, îți poți da seama foarte ușor că ai în față un secui după felul diferit în care rostește vocalele... Eu, la un moment dat, am fost în părțile Bacăului și m-am mirat foarte mult când o persoană de acolo, care vorbea ungurește tot timpul și era foarte cursivă, mi-a spus că eu (noi) vorbesc o limbă mai curată decât ea. Și, când am întrebat-o de ce îmi spune asta, mi-a răspuns că: ”Aveți o pronunție curată, chiar maghiară, a vocalelor a, e, o, u...”

Care-i povestea scornită de cei cu ”secuizarea”?... Se pornește în teoria lor de la un document al unui secui, preot, care a fugit în Moldova, în 1764, împreună cu un grup de secui de-ai lui și care, ajuns aici, s-a îngrijit religios și de maghiarii găsiți aici, la sosire. Și atunci a văzut el că Moldova este plină de unguri, de catolici care vorbesc limba maghiară. Și a consemnat într-un raport că: ”Acești unguri, care sunt aici, în Moldova, de sute și sute de ani, își spun ‹maghiari ceangăi›”. Deci, chiar noi, ai noștri, ne spuneam așa după cum și eram, ”maghiari ceangăi”. Cei veniți cu preotul erau secui. Trebuie știut că, și acuma, dacă vă duceți în părțile Bacăului, există sate curat secuiești (Lespezi, de pildă), ai căror locuitori nu admit să le spui ”ceangău”, pentru că ei sunt și se numesc a fi secui... În treacăt vă spun că secuii au o anumită mândrie a lor, nu detaliez aici. Ei bine, și, treaba asta a intrat în literatură cum că, vezi Doamne, ”ceangăii resping denumirea dată lor, de ceangău”. Or, NU este adevărat! Secuii sunt cei care o fac, cei care resping această denumire, și asta nu trebuie generalizat la tot ceangăul.

Dar, măi oameni buni, dacă luăm documentele, totul devine foarte clar... De pildă, prima scrisoare a săbăonenilor, a tuturor credincioșilor din cele șase sate care formau parohia Săbăoani, scrisă în ungurește, este încă din anul 1671, pe când 13

strămoșii noștri mai erau cu satul încă în vale... Și, în scrisoare, aceștia reclamă ”...că sunt preoți dintr-aceștia, veniți din Italia, care nu respectă Regula, care aleargă după femei, care fac petreceri cu femei (...) și care ne scandalizează PE NOI, UNGURII”...

Așadar, toți săbăonenii noștri erau unguri, fără nici un dubiu.

(Voce, din grup: Noi suntem români, nu suntem naționalitate. Știu eu că părinții vorbeau așa pentru că au auzit de la părinți și bunici, care au auzit și ei pe unde au umblat... Răspuns: Poți să auzi o limbă și la televizor și nu o vorbești...

Râsete...)

R: Oameni buni, părinții noștri au vorbit limba maghiară pentru că aceasta era limba lor maternă și nu alta... Să vă mai spun că eu m-am dus la școală fără să știu limba română... Am învățat-o în școală, forțat. Prima propoziție în limbă română în casă eu am auzit-o când au trebuit să mă dea la școală, era începutul lui septembrie și vorbea mama și cu fratele meu mai mare, Matei, că, adică ”Ce facem cu ăsta, că trebuie să-l trimitem, știe ceva românește?!??”. Și eu le-am strigat că: ”Am auzit, am înțeles ce-ați spus!”, pentru că mai auzisem pe drum românește și mai prinsesem câteva din cuvinte. (Râsete...) Și atunci, trebuie spus că originea noastră, începuturile noastre, cu certitudine, sunt maghiare, chiar dacă, mai apoi s-au mai pierdut...

Ești român, nici o problemă. Încă o dată vă zic: ești ceea ce simți că ești. Dacă tu simți că ești român, atunci asta ești, nu e nici o problemă...

2.Î.: Când a fost înfiinţat satul nostru, cel mai probabil, conform cercetărilor pe care le-aţi întreprins de-a lungul atâtor ani? Care este, conform aceloraşi cercetări, prima atestare a prezenţei pe aceste meleaguri a strămoşilor noştri?

R.: Toată valea, pe care a fost așezat în vechime și satul nostru, a fost dominată cândva de cele șase sate despre care v-am mai spus (n.ns.: în timpul vizitei propriu-zise, din muzeu), și care erau așezate ca pe câmpul de luptă, simetric: trei pe malul stâng al Siretului și trei la ieșirea din vale, sub coastă. V-am spus și care sunt ele: Răchiteni (Dumafalva), Adjudeni (Zsudafalva), Tămășeni (Tamásfalva), Tețcani (Kickufalva), Licușeni (Lökösfalva) și Săbăoanii (Szabófalva). Limba noastră a păstrat toate denumirile lor vechi, până în ziua de astăzi, e o caracteristică specifică limbajului folosit de o populație să conserve numele importante, toponimele de această factură. Ei, așadar, valea asta a fost locuită de aceste șase sate, pentru care Alexandru cel Bun a construit o biserică mare, de piatră, cum nu aveau nici orașele (în mod evident, trebuia ca asta să o facă un domnitor, pentru că altcineva nu avea puterea economică necesară). În Roman, biserica actuală a Episcopiei a fost construită cu peste o sută de ani mai târziu, și este chiar mai mică decât aceea pe care am avut-o noi pe atunci, motiv pentru care, unul dintre călătorii care au trecut pe aici și a văzut construcția impunătoare de piatră de la Săbăoani a descris satul ca fiind un oraș... Aceasta se petrecea pe la începutul secolului XV, în prima jumătate a acelui veac, Alexandru cel Bun domnind între anii 1400-1432. Prima atestare a vreunui sat din vale este de la 1408, cu referire la Licușeni, pe care, același domnitor, îl dăruiește Episcopiei Romanului, danie întărită ulterior și de Ștefan cel Mare.

14

Î.: Vorbiți, desigur, despre Licușenii de pe vale, sat despre care, mai apoi, ați spus că a fost părăsit...

R.: Desigur că da, de acela vorbesc.

Centrul celor șase sate era la Săbăoani, formau o singură comunitate: constituiau o singură parohie, aveau o singură biserică, un singur paroh. În fiecare duminică, oamenii se întâlneau la Săbăoani, în satul nostru, care era situat atunci pe la Miseșche, și asta s-a petrecut așa vreme de sute de ani... Oamenii din Tămășeni șiau făcut prima capelă abia peste circa 150-200 de ani după aceea... Î.: Vorbind de cele șase sate, apreciați că Liviu Pilat, în cartea lui, ”Comunități tăcute”, respectă adevărul istoric?

R.: În mare parte, da. În mare parte, spun. Pentru că este istoric de profesie și vine cu documente; el spune clar, undeva în lucrarea lui, că: ”din toate documentele pe care le-am studiat, în satul Tețcani – de care se ocupa în mod special în carte, n.prof. – nu a venit nici un om din Ardeal. Nici maghiar, nici ceangău, nici român secuizat, nici nimeni. Locuitorii satului Tețcani sunt vechii locuitori unguri, care s-au românizat”. Încă o dată: prima oară când se spune despre locuitorii de aici că sunt altceva, este atunci când, într-un document de epocă, se indică faptul că înscrisul se referă și li se aplică la ”...toți locuitorii, indiferent de ce limbă vorbesc...”. Și atunci, logic, firesc, îți dai seama că aici se vorbea o altă limbă! Dar niciodată nu li s-a spus acestor localități ”sate ungurești”! Ca să fi denumit așa un sat, trebuia să ai dovada că locuitorii lui au venit din Ardeal, ori românii i-au găsit pe ai noștri aici. Indiferent de ce nație ar fi fost ei, ai noștri au fost găsiți aici.

Haideți să vă dau și un exemplu: în 1908, a venit la o crâșmă, la un han din Roman, un învățător care mai apoi a venit la Săbăoani, la parohie. Și el l-a întrebat pe hangiu (care era român), ce și cum cu românii, cu ungurii și ungurenii... Iar acela i-a răspuns: ”Stai că-ți zic eu cum stă treaba și ce înseamnă: românul este ortodox, vorbește românește și este din teritoriul României; ungurul este ungur, vorbește ungurește și are altă religie; ungureanul este ortodox, vorbește românește, și este venit de dincolo de Carpați”... Și totuși, nu este român... Așadar, pentru un român din Moldova noastră, de aici, un român din Ardeal nu era considerat român adevărat, pentru faptul că venea din alt stat, din Ungaria, și pentru asta îl numea ”ungurean” deși, în accepțiunea noastră actuală, și acela era român! Î.: Și totuși, care este data cerută în întrebarea pusă, epoca despre care vă chestionam?!??

R.: V-am dat epoca: este aceea a întemeierii, la jumătatea secolului XIV; întemeierea Moldovei e la 1359. Î.: Bine, vă referiți la întemeierea Moldovei, dar noi eram deja aici, nu???

R.: Eram aici cam tot de pe atunci, poate cu vreo cincizeci de ani, maxim, mai devreme...

15

Î.: Putem merge și mai înapoi, și să presupunem că eram aici încă din epoca în care se urmărea de către regele apostolic, episcopul ungar și papă, creștinarea cumanilor din această parte de lume?

R.: Nu, nu, nu. Încă o dată: Moldova începuturilor avea în fruntea sa un domnitor român, să zicem Dragoș, sau, mai apoi, Bogdan, care s-a războit cu Ungaria și s-a separat de aceasta... Dacă noi am fi venit abia atunci pe aici, am fi fost alături de regele ungar în luptă. Însă ungurii de aici au luptat și ei împotriva regelui ungar, ajutându-l pe Bogdan. Î. (Voce, din grup): Și totuși, suntem români, nu cred să fi venit noi abia atunci, cum spuneți. De unde să fi venit? Români n-au existat? Unde ne-am născut? E ceva care nu înțeleg, mă deranjează... Am venit... Noi români am fost mereu, eu așa cred, așa e părerea mea...

(Râsete... N-ați fost întotdeauna români! Spune cartea că ați fost daci și romani... Râsete... ...E foarte relativă treaba asta...)

R.: Știu. Fiecare are părerea lui... Se ajunge și cu afirmațiile istorice ca să fie la fel ca și cu cele relative la credință. Ceva de genul: ”Cred, indiferent de ce mi-ar spune unul sau altul, și indiferent de orice dovadă!”... E greu să vă spun... Trăim întro țară în care există o dispută teribilă cu maghiarii. La orice nivel, din orice, oricând, se ajunge la ceartă, scandal, se insinuează trădări de țară chiar... În atare condiții, nici măcar nu mai poate fi obiectivitate, e greu să faci istorie...

(Voci din grup: Nu le place la unguri, domnule profesor... Conducătorii! Nu poporul,...)

R.: Românii sunt sensibili, maghiarii sunt sensibili, nu ai cum să îi împaci. Dar, dacă este să luăm documentele, ca istorici onești, trebuie să spunem că românii au apărut și ei, mai târziu... Uite, un istoric precum Lucian Boia, care se raportează la documente, fără a face apel la mituri, cât de mult deranjează, câți dușmani își stârnește, cum a provocat scandal... De ce treaba asta?!? Luăm, domnule, documentul! Ca la matematică. Ce spune?? Asta, asta... Or, la noi, în România, poveștile astea frumoase despre origini circulă de vreo trei sute de ani. Și, în tot acest timp, fiecare a mai adăugat câte o floricică, fiecare a mai accentuat, așa cum scrii și rescrii pe aceeași urmă și apeși tot mai tare... Și, dacă cineva îndrăznește să se agațe de vreun detaliu dintr-acesta..., hm!, atunci să vezi...

3. Î.: Cei din Licuşeni spun despre ei că "nu au avut treabă" cu limba maghiară niciodată şi, pentru asta, sunt, desigur, români... Este adevărată această afirmaţie, a fost așa din totdeauna?

R.: Ce spun ei că sunt, atunci... ăsta e adevărul, asta sunt...! (Râsete...) Dacă ei spun că sunt români și au vorbit tot timpul așa, atunci... Î.: Că ei spun așa despre ei, da, este adevărat, bine... Dar, privind lucrurile din punct de vedere istoric? Ca istoric vorbind?

R.: Nu pot să dovedesc... Există Gherăești și lângă Bacău, există și Gherăeștiul acesta, și-i dat că-i din ținutul Suceava, n-am cum... Nu am material, ca să dovedesc.

16

Ceea ce știu este că: n-au vorbit ungurește, au vorbit numai românește, și sunt veniți din Gherăești. Î.: (Voci din grup): În satul Gherăești nu s-a vorbit deloc ungurește, nu?

R.: Ba da! O parte au vorbit. Eu, când am ajuns la o cercetare acolo, de vreo doi ani tocmai ce murise ultimul om din Gherăești care mai știa și vorbea ungurește acolo. Î.: (Din grup): La fabrică, am avut un coleg din Gherăești mai mare decât mine cu 25 de ani (adică o persoană care, acum, ar fi în vârstă de cca. 80 de ani, n.ns.) și știa sigur ungurește... Îl chema Gherghel.

R.: Știu... Și eu am fost cu Iași-ul, cu Universitatea Iași, adică, în cercetare la Gherăești, și am discutat acolo cu vreo patru-cinci femei numai în ungurește... Dar erau măritate din Săbăoani acolo! (Râsete...) Am găsit și că au fost oameni care vorbeau ungurește mai înainte. Atunci a fost când am aflat, după cum vă spuneam, că tocmai murise, de vreo doi ani, ultimul localnic, gherăeștean, ce a vorbit limba noastră... Î.: Dar, dacă e să privim la numele lor de familie, domnule profesor... Blaj, Gherghel, acestea nu sunt nume ungurești?

R.: Ba da, dar dacă sunt veniți din Ardeal, ca origine, acolo a fost Ungaria, timp de atâtea sute de ani, și numele sunt atunci maghiarizate. Î.: Era și aceasta o întrebare și, dacă tot a venit vorba, o să o pun acum: Spun unii că numele de familie ale săbăonenilor ar fi fost transformate, maghiarizate. Care ar fi argumentul sau care ar fi demonstrația privitoare la un asemenea fapt?

R.: Să facă cineva demostrația... (Râsete...) Î.: (răstălmăcită): Au fost preoți maghiari care să fi transcris/tradus numele localnicilor noștri?

R.: (spre cineva numit Trifaș): Știi ce înseamnă Trifaș?

Persoana: ...?!?... Nu! R.: ”Glumeț”! Asta înseamnă. De la ”trefa”... Î. (din grup): Pe ungurește, satului îi spune Săbufolo...

R.: Szabo este ”croitor”, ”a croi”. Satul croitorului. ”Sobtom i teneret...” adică ”Ți-am croit o palmă”, n-ați auzit niciodată cuvintele astea? Bine, Săbăoani e o formă românizată acum, dar, la origini de acolo vine, de la Szabo, croitor. Î.: Și, totuși, revenind... Adepții teoriei lui Mărtinaș folosesc drept argument cum că numele românești ar fi fost maghiarizate de preoți catolici unguri, care au impus lucrul acesta... Este posibil?

R.: Nu, nu, nu. Mărtinaș... El se contrazice... Oameni buni: NU este o carte științifică! Eu pot să îmi bag mâna în foc pentru asta! Din câte am citit în viața mea și din câte m-am documentat, atâta lucru rețin și eu: știu să deosebesc (și asta este foarte greu!) cartea care este bună de citit, ca adevăr, de maculatură! Eu am lucrat și pe linie de partid, am fost propagandist la PCR..., ani și ani de zile, și la comitetele astea de partid, făceam tot felul de materiale... Ei, și cum le făceam noi pe-atunci acolo, cu partidul și cu toate celelalte, cam tot așa e făcută și cartea asta a lui.

17

Hai să vă zic: Nu știu dacă ați întâlnit oameni care nu îi suportă pe unguri...

(Voci multiple, din grup): Ba da, desigur, foarte mulți, chiar fără motiv...

R.: Exact! Am avut un coleg, român, în universitate, cu care mă întâlnesc și acuma, la 60 de ani după ce am terminat facultatea, el e și acuma la Cluj, stăm alături ori de câte ori ne reîntâlnim, și el îmi spunea tot timpul asta... ”El nu îi suportă!” Și știam!, și a fost coleg cu noi atâția ani, și am dormit alături... Ei,... îi sare țâfna repede, dar dacă fiecare își vede de treabă... Adică, dacă nu îl stârnești, nu te iei la harță cu el pentru ceva, atunci nu-i motiv de bătaie... Ei, Mărtinaș a fost un astfel de om (complexat, la urma urmei, n.ns.), care s-a dus în mijlocul ungurilor și nu i-a înțeles... I-a sărit muștarul, cum se spune: ”Sunt în țara mea, în România, și ăștia vorbesc altă limbă, să nu-i înțeleg?”... Nu i-a putut suporta!...

4. Î.:Care sunt sursele de documentare mai importante existente și folosite de dvs. în cercetările întreprinse? Aţi putea face o ierarhie a acestor izvoare istorice, argumentând situarea unora sau altora pe poziţia respectivă?

R.: Păcat că, uitați-vă, la cei care mai vor să citească câte ceva, aș fi putut da, pentru că am în punctul muzeal, o carte, în limba română, scoasă de un preot originar din Luizi-Călugăra, Horvath Antal, care are o culegere de documente esențiale (”Strămoșii catolicilor din Moldova. Documente istorice, 1227-1702”, Horvath Antal, 1994, Sfântu Gheorghe, n.ns.). Și el a tradus, frumos, din limba latină, documente care sunt la Vatican. Cele mai multe documente sunt la Vatican: rapoarte ale misionarilor, ale călătorilor care au trecut pe la noi, sunt în latină și, acuma, fiecare le învârte cum vrea... Adică, dacă ai luat un asemenea document, trebuie să ții cont de tot conținutul documentului. Dacă scoți o frază în care se spune ceva esențial, atunci ai schimbat întregul sens. or, nu se acceptă așa ceva. Eu vă dau ca exemplu cartea Mărtinaș, precum și alte sute de cărți scoase de adversarii adevărului... pornesc de la Zold, cu raportul ăla al preotului secui. Și preotul secui spune ce v-am spus eu vouă acuma: ”maghiarii care locuiesc de sute de ani în Moldova își spun maghiari-ceangăi”... Adică: și-au spus și își spun și acuma, și ăsta este numele lor. Încă o dată... Care este concluzia? Cine a dat numele de ceangău?

Ei, populația respectivă, așa își spuneau, că ei sunt maghiari ceangăi. Nu ceangău.

Cum au tradus ei, Coșa, și ceilalți?!? Că ”Zold Peter a creat un fals nume pentru ceangăi!” Deci, este O MINCIUNĂ! Ai documentul (și vă dau documentul, nu dintr-o carte ungurească, ci dintr-o carte românească, este document scris, frumos), și vezi acolo ceea ce v-am spus: ”maghiarii care locuiesc de sute de ani în Moldova și-au spus și își spun maghiari-ceangăi”, iar el spune: ”Nu!, așa i-a numit Zold”. E FALS! Î.: Așadar, răspunsul dumneavoastră la întrebarea pusă este: ”Documentele”...

R.: Sigur... Documentele. Cele mai multe sunt la Vatican, în latină. Au fost publicate și în română, o parte, însă toate materialele astea multe, care au atacat și au dat așa, cu bâta, în stânga și în dreapta, nu citează sursa. Ei spun: ”am fost la Vatican, am cercetat în arhiva secretă și am găsit...”, dar nu dau citatul!

18

Însă documente sunt... Au publicat românii, în perioada interbelică, documente din arhivele Vaticanului, există și două volume pe care le am, în limba maghiară, scoase de un academician recent, după 1990, care vin până la 1700, și care figurează și la Horvath și în alte surse, așa de frumos... Rareori se ceartă pentru un cuvânt, sau pentru un sens, de acolo, din document, dar documentul există și spune frumos... Și, ca să vă dau așa, să vă citez, dar puteți citi și din cartea mea, ”Rădăcini”: episcopul de Iași, Dominic Jaquet, care era elvețian, prezintă populația pe care o păstorește, și spune frumos...

5. Î.: Am cunoscut bătrâni din sat care vorbeau exclusiv ,,ungureşte'', dar dansau exclusiv ,,moldoveneşte''. Cum explicați?

(Râsete, voci... Nu știau ceardaș!...)

R.: Foarte simplu... Am văzut la televizor, și știu că există, în sudul Egiptului și în Sudan, un trib care vorbește ungurește. Toți sunt negri! (Evident, râsete...) Dar, își spun unguri și au fost la congresul mondial al maghiarimii, la Budapesta, am văzut la televizor! În mantie dintr-aia, albă, lungă, dar el negru ca ceaunul, ca tăciunele, și știe că este ungur! Au fost cândva luați prizonieri de turci (Soliman, cel la care se uită lumea la telenovelă, și care a ajuns până în Etiopia cu cuceririle) și o parte au fost duși acolo.

(Voce, din grup): Și nu dansează ungurește... (Râsete...)

R.: Acuma trebuie să știți un lucru: când ești izolat într-un loc, preiei de la celălalt. Sașii din Ardeal, când au venit, au venit ca nemți, organizați. Au avut conducător, document, s-au așezat, aici este hotar, aici e biserică, în limba lor, școală... Absolut totul era de-al lor! Spuneau: ”asta îți datorez, asta îmi datorezi tu, în rest nimic, punct.” Pe când noi, aici, am fost în masa mare a populației. Populația numeroasă a Moldovei a fost românească. Și, limba română, obiceiurile române, sau extins asupra tuturor... Noi, încă am mai păstrat limba, dar ceilalți...

(Dna profesoară: Auzi, dar la horă cine ne cânta? Țiganii! Și atunci n-aveai să dansezi decât după cum ți se cântă...)

R.: Neamțul a venit și cu muzicanți, și cu muzică, și cu folclor...

Cu portul, s-a spus foarte simpatic și am auzit lume spunând că noi, ceangăii, ne-am fi luat portul de la români... Dar, vă dați seama, n-a fost nici o clipă în care să fi stat fără costum, așteptând să ne facă românii unul... Ai noștri erau împreună cu românii de sute de ani, iar costumul acesta s-a creat în acel timp, bucățică și bucățică, adaos cu adaos, și toți au participat! Î.: Nu cumva, la costum, ca să îl faci, folosești ca materie primă și ceea ce ai în zonă, ceea ce au toți din același areal? Adică, dacă ai în zonă cânepă, o folosești și creezi într-un anume fel?

R.: Ba da! La noi, influența a venit dinspre Polonia și Ucraina. Eu am fost la Lvov. Dacă vă uitați, cămășile le au ca la noi. Iar când dansează, au o bucățică de catrință, ca a moldovencelor. Există o apropiere, asta se împrumută... Duceți-vă la oșeni, cu gacii ăia mari (pantaloni, n.ns.). Știți cine îi mai are și-i poartă?!? Toată Ungaria de Nord, Slovacia, Ucraina subcarpatică, sudul Poloniei... Există grupuri cu 19

gaci, că-n București nu există. Și oșenii sunt români! Însă portul se ia după obiceiul locului, se împrumută, de la... cine stăpânește moda... Pantalonul văcarului din Vestul Sălbatic a ajuns pantalon de mare ținută în atâtea și atâtea locuri... Știți ce este mai important? Niciodată să nu vorbim cu patimă, în sensul că ”Eu spun totul”, că ”Părerile mele sunt literă de lege”... Nu! Se discută, se cântăresc treburile... Nu poți așa.

6. Î.: Întrebarea pe care ar fi urmat să o pun este venită din Spania, dar deja ați răspuns la ea, prin cele pe care ni le-ați tot spus, mai ales în prima parte a întrevederii, desfășurată în punctul muzeal. Întrebarea suna la modul că: ”Pe mine m-ar interesa cum s-a înființat satul nostru, în ce an, și de ce se numește Săbăoani (e vreun strămoș de care se leagă acest nume?). Și, o altă întrebare: ce a fost pe aceste meleaguri înainte de a fi populate, câmpie sau pădure...?

(Voci din grup): S-a spus, ați povestit...

R.: Da... Argumentul ăsta se găsește și la alți istorici: deci, dacă noi, dacă ungurii ar fi venit după ce a luat naștere Moldova, n-ar fi putut ocupa cele mai rodnice locuri, situate la apropierea Moldovei de Siret, apropierea Bistriței de Siret, în apropierea Oituzului și Trotușului... Pământurile cele mai fertile și bune, locurile cele mai favorabile au fost ocupate de ei, de unde rezultă, astfel după cum vă spuneam, că au venit cel puțin odată cu ceilalți... Celălalt argument: s-a ajuns la război între Moldova și Regatul Ungariei. Dacă ăștia s-ar fi manifestat ca unguri, și să țină cu regele Ungariei, atunci și-ar fi pierdut pământurile, moșiile, or, cel mai mare boier, căpitanul gărzii și toată curtea la primii domnitori ai Moldovei erau unguri (conform documentelor, n.ns.)! Dar sunt unguri de aici, din Moldova... și, deci, ca un ungur din Moldova să țină cu moldovenii români împotriva ungurilor din care se trăgea și el, trebuia să aibă o anumită vechime aicea și, deci, ei n-au căzut din cer, atunci abia. Ei erau oleacă mai vechi, obișnuiți cu pământul, cu locul, și priveau la cei care veneau de dincolo tot ca la unul ce venea să se amestece în treburile lor.

Pentru că ei erau Acasă aicea! Și e foarte frumos că documentele, încă o dată vă repet, documentele românești nu le spun ”ungurești” satelor de aici. Nu, numai forțat, atunci cu Berendeștii, apare numele de ”unguresc”... Și de asta vă spun că în Berendești au fost secui. Dar secuii n-au putut sta. Și asta nu din cauza românilor, ci din cauza ungurilor noștri, după cum vă spuneam mai înainte, în punctul muzeal...

7. Î.: Există (sau a existat vreodată) intenţia afilierii colecţiei Percă la Muzeul de istorie Roman (sau la vreun alt muzeu similar), astfel încât acest muzeu să fie un fel de filială locală a acelora? Din partea cui? Care ar fi avantajele sau, dimpotrivă, dezavantajele legate de o astfel de perspectivă/intenţie?

R.: Nu-i muzeu, este o colecție, mai degrabă. Adică am adunat... Muzeu e un termen prea... pretențios spus. Singurul muzeu ceangăiesc a luat naștere în județul Covasna, pentru că aici, în Moldova, nu s-a putut... (Zâmbete...) Eu însumi am rămas cu această colecție cu greu... Și asta s-a putut pentru că, în mod real, nu am ținut niciodată la obiectele astea ca să demonstrez cine știe ce împotriva locuitorilor ori împotriva țării, sau altceva de genul acesta, ci am ținut ca lucrurile care sunt de aici, 20

locale, să se păstreze, măcar parțial. Și să dovedească adevărul, cine suntem și cine ne-au fost strămoșii... Și, cum să vă spun? Nu-i nici o crimă că poți să fii de altă origine decât cea română în România! Eu, unul, sunt convins că nu sunt român la origine, ca origine etnică, dar sunt român prin tot ce am trăit și am făcut: am făcut armată, am făcut școală, am fost profesor... Pentru români am lucrat, nu pentru altcineva, pentru România, nu pentru altă țară, nu?!? Și poți să mă legi cu lanțuri, că nu stau în Ungaria! Eu aicea m-am născut, aicea îmi place, aici am trăit și trăiesc... Î.:(Voce din grup): Dar când a jucat fotbal, acum, recent, România cu Ungaria, domnule profesor...

R.:(dna profesoară): S-a îmbolnăvit!!! Eu, una, încă mă bucuram că, taci, că nu-s ungurii cei mai slabi la fotbal, dar lui a trebuit să-i dau pastile pentru tensiune, la cât se enerva că pot să piardă românii... (Râsete generale, îndelungate...)

R.:(continuare): L-am avut ca prim-ministru pe Petre Roman. Tatăl lui era evreu, venit din Rusia, iar mama lui era spanioloaică, din spanioli cândva tot evrei (sefarzi, n.ns., vezi Wikipedia)... Și el nu-i român??? N-a fost acceptat de noi? (voci din grup: Nu-i român... Cum nu-i român, mă?! Vociferări, proteste...)

R.:(continuare): Depinde! Dacă-i cercetezi trecutul, ca istoric, poți să spui că ”Nu este, la origine, român”, dar, prin tot ceea ce face, și prin toată activitatea lui, el este în mod cert român. Î.: Întrebarea de la care am pornit era, totuși, alta... Legată de intenția/propunerea afilierii, avantaje, dezavantaje...

R.:(dna profesoară): Aici pot să intervin eu. Cu o întrebare aproape retorică...

Că, dacă un asemenea punct este de viitor pentru localitate, ce se poate face, concret? Am stat și m-am gândit că există acel impozit pentru cultură, de 2%, din salarii și venituri... Poate s-ar mai găsi și mici sponsorizări, donații, etc., pentru ca să apară o clădire cu astfel de destinație în această localitate, și să apară și acel tânăr care să se pregătească profesional pentru așa ceva (muzeograf, n.ns.) și nu doar un simplu pasionat de colecție... Acele obiecte de acolo sunt din lemn, din pânză, nu sunt din aur ca să spunem că pot dura veșnic, ele trebuie conservate, păstrate, restaurate. Deci, unde este tânărul pasionat și școlit pentru așa ceva, pregătit pentru muzeu? Oare este posibil și dezirabil să se întâmple așa ceva în această localitate?

R.:(dl profesor) Să vă spun eu ce am gândit legat de acest subiect, cel puțin la început... Eu am vrut ca materialul adunat de mine să fie la baza alcătuirii ”Muzeului Satului Săbăoani”. Astăzi, în Săbăoani, există muzeul diecezei, al Episcopiei de Iași, înființat de aceasta, cu rolul și cu scopul său, care nu coincide cu felul în care eu văd și spun, documentat, care este adevărul...

Obiectele colecției sunt, desigur, inventariate. Inițial, mai bine de o sută de obiecte etnografice au fost catalogate și inventariate de specialista de la Piatra Neamț, de la cultură, despre care v-am mai spus că a stat la Săbăoani trei zile, în 1985, ca să mă ajute cu organizarea muzeului. Listele au fost făcute în trei exemplare. Unul a rămas la mine, altul a fost depus la primărie iar celălalt a ajuns la județ. Direcția de patrimoniu avea impresia, mai mult sau mai puțin întemeiată, că 21

ar fi, printre ele, obiecte posibil de patrimoniu, de valoare națională, cu un regim special!

Ei, și dacă am refuzat eu să îmi dau colecția vreundeva, atunci când mi s-a cerut să o afiliez adică, s-a insinuat despre mine că m-aș ocupa cu traficarea de obiecte de patrimoniu, cu vânzarea lor. Și așa m-am trezit cu poliția judiciară pe cap, venită să mă cerceteze, legat de o asemenea acuză gravă. Numai că, ofițerul de poliție, care avea asupra lui inventarul din 1985, văzând obiectele pe care și voi le-ați văzut, pentru că erau, evident, toate la locul lor, și-a dat seama de înscenarea care mi se făcuse și m-a lăsat în pace... Încă o dată: eu vreau să dau Satului aceste obiecte, nu altcuiva, care nu este săbăonean și care vrea să demonstreze cu ele alte lucruri, despre care însă eu știu și sunt sigur, după atâta cercetare și documentare, că nu sunt adevărate cu privire la noi...

Ca să închei, cu acest răspuns... Înființarea muzeului sătesc, al Satului, al Săbăoaniului, depinde numai și numai de dumneavoastră, de cei din această comunitate. Ca să fim înțeleși: eu obiectele le dau, pun umărul la înființare, dar nu eu hotărăsc. Nu uitați că există autorități, care trebuie să hotărască și care au abilitarea legală în acest sens...

(Voce din grup): S-ar putea face ceva, într-un spațiu particular...

R.:(continuare): Nu vreau particular! Încă o dată... Au venit unii, care mă sfătuiau, că ”Ai prieteni, spune-le, transmite-le ungurilor să îți dea bani și să faci...”.

Dar, în primul și în primul rând, eu nu fac nimic pentru unguri, munca mea le este dedicată săbăonenilor, pentru ei o fac! Și nu am vrut și nici nu o să vreau să fie mână străină acolo!

Deci numai și numai ce avem noi, căci am suferit și am fost nervos atunci când s-au insinuat tot felul de neadevăruri despre mine, că vând obiectele astea... Ba chiar au spus într-o vreme și că sunt de la Budapesta, anume aduse pentru a sluji vreo idee... Dar le-am spus că sunt impregnate cu mirosul de săbăonean, pot să le miroase... Sunt exagerări... Dar, întreb, de ce să fie toate aceste exagerări atât de înverșunate?!? Încă o dată: eu nu văd rostul lor... Și, ca să vă mai spun, din istorie: noi ne-am câștigat independența de stat în 1877, dar nu atunci am și primit-o, ci abia când guvernul român s-a hotărât să recunoască că evreii care s-au născut în țara românească pot fi cetățeni ai României, pentru că, până atunci nu-i admiteau...

Toate se fac forțat la noi. Toate. Și, ca să revin, încă o dată: autoritățile au fost binevoitoare. Să știți că m-au ajutat. Primăria m-a ajutat foarte mult. Dar primăria, singură, nu rezolvă... Muzeul trebuie făcut de săbăoneni, cu lucruri din Săbăoani, este atât de simplu de înțeles... Î.:(Din grup): Ceea ce se face astăzi, o astfel de întâlnire, s-ar putea organiza în luna august, când vin acasă săbăonenii de departe. Acolo se găsesc și sponsori, și idei...

R.: N-aveți idee câți oameni mi-au venit din Săbăoani... Dintr-o familie erau chiar trei, cel mai mare fusese ofițer, a ajuns în învățământul superior, a scos o carte 22

de psihologie... Ion Robu, din Săbăoani, mi-a dat o casetă... Ei, eu aș vrea ca, într-un punct muzeistic dintr-acesta, să avem tot ceea ce realizează săbăonenii pe unde sunt, chiar și în Spania și în Italia, să aducă la cunoștința consătenilor ceea ce realizează, cum sunt, ce fac... Mi-a venit și un sătean care a fost în Legiunea străină, și mi-a spus că el este sculptor, că ar putea să realizeze o sculptură specială... Sunt foarte însuflețiți cei care sunt departe! Și mai sunt și cei plecați prin țară, la facultăți, ori pe unde lucrează, în Iași, în Cluj, în București, într-altă parte... Vin oamenii cu cărți, ”Uite ce carte am scris...”. N-ar fi frumos să vedem și asta? Să fie la noi, într-un muzeu al nostru, și lucrurile noastre și despre noi să poată fi văzute!

8.Î.: Ce anume a condus la stingerea, aproape definitivă și totală, a limbii pe care o foloseau în familie părinții și bunicii noștri? De ce aceștia nu ne-au mai transmis limba lor maternă?

R.: Hm...! Mai întâi și mai întâi, trebuie observat că, începând cu un anumit moment, nu a mai fost nevoie, pur și simplu, de limbă... Încă o dată: dacă n-ați apucat să trăiți, efectiv, anii colectivizării, poate că vă este mai greu să înțelegeți. Eu, unul, știu că am venit în februarie acasă, pentru că mi se transmisese la Cluj, când eram student, că mama nu vrea să intre în colectivă, acasă, și mi s-a cerut să intervin. A fost o scenă de minune cu mama, atunci (bineînțeles că nu voia), și eu eram cel care trebuia să o conving... Mă bufnea râsul și, chiar și acum, când povestesc, mă amuză copios situația în sine, și felul în care a decurs discuția și cum stătea treaba, de fapt. Atunci, m-am dus înapoi la Cluj și, în două sau trei săptămâni, mai apoi, am aflat că tot Săbăoaniul fusese colectivizat! Ei!, când au văzut oamenii aceia că au pierdut tot, că tot terenul din extravilan li s-a luat, că trebuie să predea cal, căruță, vacă, i-a apucat, pur și simplu, disperarea. Și au făcut, mai apoi, un calcul simplu: din pământ nu se poate trăi, mai departe! Și atunci, au rămas femeile să lucreze la colectivă. Dar erau așa de multe, că s-au rânduit ca, într-o zi să meargă un grup, iar, mai apoi, într-altă zi, să meargă alt grup, așa de multe femei erau că nu încăpeau pe câmp să lucreze! Pentru că pământul este puțin... Și disperarea i-a apucat pe oameni atunci când s-au uitat și s-au întrebat ce vor face cu copiii lor, mai departe... Și atunci, soluția s-a impus de la sine: toți copiii să meargă la școală, să învețe limba română. Școli profesionale erau cu duiumul, Bucureștiul era plin de săbăoneni, la fel era și Timișoara, Brașovul, și atâtea și atâtea orașe mari, pline de săbăoneni care căutau să găsească un loc de muncă pe vreun șantier din vreun oraș, ori prin fabrici... Era ceva normal. Și, ca să ai șanse reale, ca să poți răzbi în lume, în acele condiții, trebuia să știi și să cunoști limba română! Aveam vecine pe care le văzusem toată ziua, de când le știam, că nu știu limba română, dar se chinuiau să își învețe copiii, nepoții, să stăpânească această limbă. Și erau chiar momente de un veritabil comic, pline de ilaritate, pe care mi le amintesc, lucruri caraghioase ce se spuneau sau, mai ales, cum se spuneau, acolo... Râdeam (și râd și acuma), dar treaba a mers, a avut efect, a dat rezultate. Copiii au terminat opt clase, ori cât va fi fost obligatoriu pe atunci, și, mai apoi, s-au dus la școli profesionale, astfel că, numai în câțiva ani, Săbăoaniul s-a transformat fantastic de mult! Trebuie să înțelegeți: 23

lumea era, efectiv, disperată, li se luase pământul, singurul lor mijloc de producție și de existență de până atunci, cel care conservase un mod de a fi și de a exista, cel care, până atunci, făcuse toate regulile! Lumea trebuia să se adapteze la noile condiții. Iar limba devenise un fel de piedică în noul context, un balast de care trebuia să se scape...

9.Î.: Următoarea întrebare se referă și vă cere să arătați ce anume sunt ”Adevăruri și falsuri în cartea lui Dumitru Mărtinaș, din 1985, ”Originea ceangăilor din Moldova””. Și, legat de aceasta, lumea ar vrea să știe dacă ” Este ‹Asociația Romano-Catolicilor din Moldova "Dumitru Mărtinas"› propovăduitoarea adevărului în ce ne privește?”

R.: Vedeți, când, după Revoluție, s-a produs schimbarea în Săbăoani, eu am fost cel chemat la Primărie... Adică, aș zice că am partea mea de vină... Am fost primul primar al Săbăoaniului, ales chiar atunci, în toiul Revoluției... (voce, din grup): Așa este, îmi amintesc adunarea populară de atunci, din piața din spatele bisericii (neasfaltată pe atunci)...

R.:(continuare): Am stat la Primărie toată vacanța de iarnă, fiindcă lumea m-a voit acolo. Dar, după aceea, am ”fugit”, considerând că nu e pentru mine funcția asta. Ei, pe atunci s-au prezentat la Săbăoani franciscanii de la Hălăucești, niște călugări bătrâni, și au spus că, din istoricul lor, rezultă că Săbăoaniul a fost parohie franciscană, că e dreptul lor aici... Dar a fost o luptă internă, în sânul bisericii catolice, nu mi s-a părut că ar fi căderea mea să arbitrez în astfel de conflicte, mai ales că, așa-zișii ”adversari” au convenit să își împartă influențele pe plan local... Nu m-a interesat convenția lor, nici argumentele folosite. Cert este că Săbăoaniul, cea mai aducătoare de contribuții parohie pentru Episcopie, și cea mai bănoasă, a fost împărțită, lucru reușit și hotărât prin convenția celor două așa-zise tabere... Ați văzut că au reușit în negocierile avute și că, după asta, au răsărit biserici peste biserici în localitate, de parcă, după ce atâția enoriași au tot plecat la muncă în străinătate, nu mai încăpeau la slujbă în biserica veche existentă... Să ne amintim că lumea era bucuroasă, mai înainte de ’89, chiar și când putea să asculte slujba în curtea bisericii, pe băncile care existau împrejurul ei! Oameni buni!: 30.000 de biserici s-au construit în România, după 1989...! Nu s-a pus niciodată problema câtor școli și câtor spitale s-ar fi putut face cu aceiași bani, nimeni nu stă să analizeze astfel de lucruri... (voci din grup: Iac-așa avem și noi mai multe hramuri, mai multe bâlciuri! Zâmbete...).

R.: Eu m-am gândit și la altceva, să știți, de perspectivă și, poate, mai problematic... Este legat despre ce anume prevăd eu că se va întâmpla cu acest sat... Și asta este cam în felul următor: Când eram copil, erau enorm de multe livezi... Ha, ha!, câtă bătaie mâncam pentru că săream gardurile și furam fructe în stânga și în dreapta, nici nu era casă la care să nu găsești livadă! Ele au dispărut, însă, când s-a ajuns, pe vremea lui Ceaușescu, la 150 de metri pătrați pentru o gospodărie, atâta cât ofereau autoritățile pentru a o clădi! Au apărut ”vilele” forțate, care sunt în continuare goale, case ridicate fără nici o noimă și trebuință pe atunci! Ei! și, o să reapară, 24

prevăd eu, o parte dintre livezi. Puținii care vor mai fi în Săbăoani, se organizează deja mult mai bine și mai lejer decât altădată, și vor reapărea aceste livezi, despre care vă spun (zâmbind: știu asta și din experiența proprie...). Se vor întoarce în Săbăoani, ca pensionari, cei care au construit vilele, însă, copiii lor, nu! Și, mă gândesc așa: va avea loc depopularea satului, și atunci, eu m-aș gândi că ar trebui propus un fel de premiu, să zic așa, pentru ”italienii”/”spaniolii” care vin în august și care, din lumea colindată de ei, au văzut afaceri de excepție, activități dintr-astea care pot să fie introduse în Săbăoani și care să permită unei părți a populației să rămână pe loc... Î.:(voce din grup): Trebuie văzut că, aceia care vin și ar vrea, nu au ce face...

Hai să luăm lucrurile la un nivel mai înalt, da?! Investitorii europeni și americani pleacă în China, în Taiwan, în state unde salariile pentru munca depusă sunt foarte mici. Deci, chiar dacă tata a fost croitor, nu o să mai vezi de-acum ateliere mici, o croitorie, o cizmărie, o ceasornicărie... Știu pe cineva din Pildești care face portofele și curele din piele, de foarte bună calitate, și nimeni nu le cumpără... De ce?!? Că prețul este ok, 10-20-30 lei, ca să observăm... Să o luăm așa, se vădește că nu suntem asemenea francezilor, de pildă, care refuză să cumpere un produs făcut în China, chit că este mai ieftin, dacă-și poate ajuta patria cumpărând un produs făcut intern, în țara lui... Francezul preferă un produs de-al locului, pe când românul, nu!

Ieftin și prost! De observat că așa gândește chiar săracul. E mare păcat de noi, problemele astea ar trebui gândite chiar foarte bine, în perspectivă... * * * N.ns., finală: Precizez că discuțiiles-au vrut și au fost libere... S-a mai vorbit, în final, despre ”trenul morții”, păzit de santinele române, care s-au mărginit la a nu mișca nici un deget, așa că nu se pot scuza, spunând că nu ar fi avut nici o vinovăție legată de holocaust, și, de asemenea, despre românizarea numelor, petrecută pe timpul comuniștilor, mai ales la secuii din zona Bacăului.

La fel, s-a discutat mult despre Mitică Lăcătușu, despre felul de a fi al acestuia, despre viața și opera lui. Legat de acestea din urmă, s-a susținut că, evident, ar putea comporta mai multe întâlniri viitoare, fiind cert că ar merita așa ceva consăteanul nostru și personalitatea lui complexă. Se trăgea din familia Vrană, având parte de un destin aparte, fiind o persoană care, cu o simplă mimică a feței sale, te putea face să nu poți sta serios în continuare. S-au citit versuri, în limba noastră, dintre cele apărute în volumele publicate în lume din opera poetului, s-a conversat apoi în această minunată limbă aflată pe cale de extincție, aceia dintre noi care mai știu să își exprime vreun gând, vreo idee, în această minunată limbă, etalându-și cunoștințele, traducându-le și celorlalți... S-a vorbit de bahană, despre vechiul peisaj al localității, descris de către Lakatos Demeter în versurile sale, mai apoi dl. profesor citind, în original, câteva poezii pline de miez din această operă: ”Aratás (Secerișul)”, pomenind despre Rozele noastre, femei catolice de demult și, apoi ”Mikor kicsi gyerek voltam (Când eram copil mai mic)” vorbind despre 25

obiceiurile, de mult uitate, legate de lucrările câmpului, de raporturile care se nășteau între membrii comunității pe marginea acestor relații agrare.

Din Săbăoani s-a cules cel mai vechi ”Plugușor” unguresc, și aceste urături se cântau, poetul prelucrând inclusiv astfel de folclor în poeziile sale.

S-a mai vorbit pe marginea înțelesului și sensului sintagmei ” Szent Péter Bocskorok (Opincile Sf. Petru)”, menită să mențină puterea interdicției amestecului dintre catolici și ortodocși, puritatea și caracterul de ”enclavă” al comunității. A fost amintită şi personalitatea autodidactului Petre Sescu Păduraru, activitatea asiduă a acestuia de a culege date, amintiri şi legende locale.

Concluzia desprinsă a fost că Lăcătușu a intrat în dicționarele și enciclopediile lumii (pe bună dreptate), ca poet popular, vorbind și scriind în graiul nostru vechi.

Să nu uităm că satul mai are încă multe personalități, despre care este necesar ca lumea să afle și să știe, într-o minunată și necesară aducere aminte, de care suntem direct răspunzători.

(Sfârșit)

26