Dealul galben 1 pdf id# 960202 by dan david

Dealul galben

Poeme

Dan David

Publisher: www.lulu.com Editor-Redactor: Dan David Tehnoredactare : Dan David e-mail: davidcd@ucla.edu Coperta/Front Cover: www.lulu.com

Dedicaţie: Dedic acest volum minunatelor femei care mi-au intersectat viaţa: Florica, Anica, Viorica, Eufrosina, Aurelia, Camelia, Smaranda, Mariana, Anna, Laura. Fiecare la timpul şi la rostul ei mi-a dăruit viaţă, educaţie, bunătate, frumuseţe, dragoste şi ataşament.

Cuprins 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25

Albastru de cer Apus Aştept Ascunzătorile? Codul genetic Cruce Cu tălpile goale Dictatorul Imunizare Fotografii care nu se mai fac (Pericle) În fiecare zi La Argeş Aurora a murit astă vară Luaţi de val Mă strecor printre zile Noaptea se desface în cuvinte „Nud pe divan” Autobuzul albastru O mătură în fereastră Ochi răi Ofiliri 4 Otrăviri Păpuşarul nebun 1 Cerul ca o mare albă Păpuşarul nebun 3

15 16 17 18 19 20 21 22 23 24-25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40

26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64

Pe strada fără trotuar Petale pe oglinda lacului Picioroange Poveşti la malul mării Ritual de ascultat pădurea Ritual confuz Timp calcinat Tsunami şi îngerul Cireşul Apus cu soare mohorât Acolo 2 Arşiţa Căderi 1 Cerbul 2 Disperare, ochii tăi sunt albaştri (Tata) Fotografii care nu se mai fac (Mielul) Doar florile Domesticirea speciei (Găteli) E acolo Noaptea pe terasă Orzul pe gâşte Numele părinţilor Pe vârful colinei Poate Poeseuri - De Paşti Ploi şi morminte Nu cere îngeri de la mama mare Poeseuri – Pâine cu apă Poeseuri - Bani de bocanci Privire de sub scut Regresii Richelieu Să nu ucizi! 2 Să nu ucizi! 3 Şcoala Pedagogică de Fete Scot Secetă Şi eu vă iubesc! Şi ploaia s-a oprit

41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72-73 74 75 76-77 78 79 80 81

65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100 101 102 103

Somnambulia 4 Tran Vară la Zalău Şi noi! Zilele-Viaţa W.W.W. Zilele, anii Sindrom de singurătate şi sarmale A murit bunica Alomul negru Apă Criză de anxietate 1 Apus Ca mâine! A fost odată Căruciorul Dialog cu destinul Duminica, nu! Fecioară Furtună de nisip Gândul meu Gânduri Instigare la iubire – Dalai Lama Masa tăcerii Nălucă Neîmplinit Patul din frunze Pleoapele iernii Poeseuri 4 - Strada Poligonului Poeseuri 7 - Gripa aviară Poem de noapte Pomul fără frunze Ramuri de salcie Refracţii 1 (Oameni) Refracţii 2 (Grota mea) Refracţii 3 (Vâlvătăi) Refracţii 4 (Soare slut) Refracţii 6 (Suplicii) Santal

82 83 84-85 86 87 88 89 90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100-101 102 103 104 105 106 107 108 109 110 111 112-113 114 115 116 117 118 119 120 121 122 123

104 105 106 107 108 109 110 112 113 114 115 116 117 118 119 120 121 122 123 124 125 126 127 128 129 130 131 132 133 134 135 136 137 138 139 140 141 142 143

Sfera albă Somn agitat Stâlpul Strâmbă Lemne Templul soarelui Tunelul timpului Zidul din ceară Vis cu borcane colorate Dealul galben La Argeş Adio inocenţă Nu pot implora divinitatea Mă strecor printre zile Desprins Fotografii care nu se mai fac 8 (Simion) Frânghii albastre În zori Încă o sirenă care nu se va mai întoarce Linda, te iubesc Jap-jap, Ecaterina mi-a tras două palme Matematica bidonului cu vopsea Natură moartă Natură moartă cu moţ ciufulit Nici unghii să zgârie Numai tăcerea O cioară O gazetă numită viaţă Octombrie Pedepse (Liban) Parole Poeseuri 8 (Pudori) Porţi vechi Porţile întunecate Pui la rotisor Revoluţie pe Strada 3 (Regele ciorilor) Refracţii 7 (Oglinda) Soarele în camera goală Stingătorul Tainele ierbii

124 125 126 127 128 129 130 131 132 133 134-135 136 137 138 139-140 141 142 143 144-145 146 147 148 149 150 151 152 153 154 155 156-157 158-159 160 161 162 163 164-165 166 167 168

144 145 146 147 148 149 150 151 152 153 154 155 156 157 158 159 160 161 162 163 164 165 166 167 168 169 170 171 172 173 174 175 176 177 178 179 180 181 182

De ziua mamei Timp-Viaţă Croazieră Acum e linişte Baraca dărâmată Bileţele albastre Când îţi puneam miere pe buze Capelă Catedrala verde Cerc Descartes nu este vinovat După amieze triste Eşec final Entorse Fie ce-o fi! Frunzele toamnei Ghiocul GPS, dragostea mea Grigore, iar ai călcat pe bec! Încrustări Întunericul dintre clipe Marele surd Moşteniri O cumpănă neagră Oglindă stelelor Pacific Pe acoperiş era întuneric Poezii şi scurte poveşti Ponte negro Porniţi şi voi televizorul! Post mortem Prăpastia Preţ Promisiune Prima răscruce Rănindu-l Semnele toamnei Sifon Tăcând

169 170-171 172 173 174 175 176 177 178 179 180 181 182 183 184 185 186 187 188 189 190 191 192 193 194 195 196 197 198 199 200 201 202 203 204 205 206 207 208

183 184 185 186 187 188 189 190 191 192 193 194 195

Te privisem o clipă Vizită la Coresi Ziare mototolite Nocturne 2 Plecări Poem pentru tine Plută cu capul în nori Poveşti înşelătoare Secetă Treceri Vrăjitor blestemat Când trece 2007-Prima zi

209 210 211 212 213 214 215 216 217 218 219 220 221

Prefaţă Am selectat în acest volum o parte din lucrarile scrise în 2006. Selecţia este întotdeauna o sarcină dificilă pentru un părinte care îşi iubeşte copiii în egală măsură. Recunosc faptul ca în selecţia lucrărior am aplicat un algoritm mai degrabă emoţional, sentimental; nu am putut adopta întotdeauna o atitudine rece, profesională, în care să predomine criteriile obiective, calităţile literare, poetice. Cititorii vor sesiza, mă tem, acest lucru şi îi rog să mă ierte. Multe dintre poemele cuprinse în acest volum au fost publicate anterior; cele mai multe în mediul internet. Nu sunt la cea dintâi aventură de acest fel. Am mai publicat două volume de poezie în română în 2003 („Bună dimineaţa, America” la Criterion Publishing House-USA) şi în 2004 („Leuştean pentru America de Nord” la Editura Paralela 45) şi unul în engleză în 2004 („Master and Servant” la IUniverse Publishing House-USA.) De această dată, ieşit din surescitările şi aburelile fazelor iniţiale şi intermediare şi susţinut de o substanţială lectură din poezia contemporană, şi nu doar în română, am efectuat o selecţie mai strictă. Sau, poate că şi scrisul meu este altul acum. M-au ajutat experienţa publicării intensive în ultimii doi-trei ani în reviste literare pe internet ( www.romanialibera.com, www.poezie.ro, www.timpul.ro, www.poezii.biz, www.bocancul-literar.ro, www.poetry.com ), unde reacţiile cititorilor sunt directe, imediate şi extrem de utile scriitorului, precum şi, în special, cred, experienţa de

aproape doi ani ca editor coordonator al rubricii de poezie, eseu, proză la revista on-line „Acum” din cadrul portalului „Romania Liberă, în Viitor” (www.romanialibera.com). Departe de ţară dar conectat permanent la viaţa sa socio-politică şi culturală, unele din lucrările incluse în acest volum se referă la probleme curente, în special probleme critice ale societăţii româneşti actuale. Omul mai în vârstă, sărac şi mai puţin educat, vesel sau mai degrabă trist, are un handicap în societatea modernă. Presimte că viitorul său este periclitat şi faptul că vede în fiecare zi că nu prea mai are şanse să recupereze, îi induce o stare de criză existenţială în faţa căreia adesea nu ştie cum să reacţioneze şi cade în pesimism. Alcoolul, nu întotdeauna un remediu potrivit, îi mai susţine moralul; cel puţin temporar. Copilăria, familia, locurile prin care am trecut sau în care am zăbovit, prietenii, ba chiar şi duşmanii, şi-au aflat reflectări substanţiale în economia volumului, cu toate că viaţa, iubirea, tinereţea, bătrâneţea, ocupă cea mai mare parte a sa. Cel care este atent va sesiza şi spiritul religios, chiar discret exprimat, ca pe o permanenţă de perdea fină interpusă în faţa ferestrelor dinspre noi, către viaţă. De ce „Dealul galben”? Numele său adevărat este „Alom”. Acest deal a fost pentru mine dealul copilăriei. Lam şi urcat cu greu, adeseori. Mă trezeam dimineaţa cu imaginea sa impresionantă în faţa ochilor imediat ce ieşeam în curte. Iar dacă mă urcam pe creasta din ţigle roşii a şurii care era şi ea cocoţată deasupra grajdului, căţărându-mă grijuliu din nucul de alături, Alomul se arăta în măreţia lui întreagă. Mai ales la ceasurile apusului. Nici măcar mai apropiatul „Dealul Măgurii” unde se întindeau viile satului nu îndrăznea să se măsoare cu Alomul. Nu, nu era întotdeauna galben; vara doar, înaintea seceratului. Primăvara devreme, imediat după topirea zăpezilor, era negru. Arat de toamna, cu brazdele ude înainte de răsăritul noilor holde, apărea ca o cuşmă neagră ridicându-se către miază-zi. Era deci „Dealul. Negru”.

Către Paşte, după ce grâul cel nou răsărit arăta ca o perie verde, dealul se vedea de departe ca o claie de otavă cosită de curând. Era deci „Dealul verde”. Iernile, sub straturile groase de zăpadă, se proiecta alb ca un cap de patriarh bătrân pe albastrul cerului senin. Permanenţă a copilăriei şi imagine căreia îi duc mereu dorul, Alomul îmi este ca o icoană la care mă gândesc în momentele grele ale vieţii şi atunci, dar nu numai atunci, încerc să-l urc, chiar şi în gând, chiar şi în genunchi. Doresc să aduc mulţumiri soţiei şi familiei mele. M-au susţinut şi m-au acceptat în toţi aceşti ani cu rabdare şi cu dragoste. S-au întristat de insuccese dar s-au şi bucurat straşnic la succesele mele. Pentru toate acestea, le sunt profund recunoscător.

Albastru de cer Când privesc cerul nesfârşit, Curat şi limpede ca ochii tăi Duminica dimineaţa, Simt în nări mirosul de nemărginire Ca pe o ploaie stârnită Din lacurile albastrului său. Doar pereţii de la Voroneţ Şi ochii bunicii, În albastrul cărora aş vrea să dorm, Mi-au mai dăruit atâta linişte. Păsările cerului meu Au coborât în taină La cuibarele lor. Când privesc cerul Duminica dimineaţa, Îmi pari ca o zână a ploii Coborâtă din lacurile albastrului său.

Apus Un soare mincinos Încerca să-mi vândă Oglinzile sale contrafăcute. Era la amiază. Mă reflectau mai înalt, Mai puternic, frumos. Temporar, anulau durerile toate. Dar luminile acelea Nu erau focul ochilor mei! Ca dintr-un taljer din piatră, Din fântâna sufletului meu Apa curge fără odihnă; Ca timpul. Stropii uimiţi s-au oprit În oglinzile contrafăcute. „Cineva ne minte fără ruşine!” Orele s-au aplecat către seară. Faţa mincinosului a pălit.

Aştept M-am oprit în poartă. Parcă nu mai recunosc Drumul pe care m-am întors. Aştept. Nu am curajul să bat. Banca pe care o ştiu A îmbătrânit ca o ciupercă Ne culeasă la vreme. Parcă nici nucul nu mai este la fel. Crengile sale ca o cupolă, s-au lăsat. Văd chipul tău În ţărâna gălbuie pe care am călcat, În fibra putrezită de timp Şi de ploi A stâlpului porţii, crăpat. Aştept. Pe cine cauţi, străine? Nu, nu eşti tu. Voi aţi murit. În casa noastră Au venit alţi stăpâni. Seara îmi picură întuneric În spatele pleoapelor arse. Pe tine, tată!

Ascunzătorile? Ceasornicul mi-a lăsat Cu limbă de moarte Secretul timpului: Nimic nu dispare, Pentru că nu are unde. Ascunzătorile Sunt o iluzie, doar. Ne scufundăm În oceanul de timp Ca să putem fi uitaţi, Să ne odihnim. Ne vom trezi din unde Şi vom pluti iar Pe oceanul de timp. Pentru că ascunzătorile Sunt o iluzie, doar.

Codul genetic Jug aurit. Lanţ greu Otrăvit cu păcatele nopţilor mele. Atârnă ca un blestem Ancestral Ajuns până la mine; Purtat prin sângele strămoşilor Pe care nu îi cunosc. Îi visez doar, mereu. Noaptea, când luna se-apleacă, Încerc să-l dezleg Dar mă încurc la număratul păcatelor; Al păcatelor lor Înodate peste păcatele mele. O să încerc un poem; Să-l descânt, să-l dezmierd, Să-i desluşesc tainele în stele.

Cruce „Nu e destul să ai două lemne Ca să faci o cruce!” Barba bătrânului cioplitor Arăta şi mai albă În razele dimineţii, piezişe. „Mai trebuie să ştii Să le pui laolaltă Şi îţi mai trebuie cerul, Să te ajute.” Mă simţeam ca o aşchie Sărită din bardă Şi mi-l imaginam pe colină; Dacă şi-ar întinde braţele uscate, Bărbatul acesta ar fi o cruce din oase. „Dar nu e destul să ai două oase Ca să faci o cruce!” Mi-ar fi zis cioplitorul. „Mai trebuie să ştii Să le pui laolaltă Şi îţi mai trebuie cerul, Să te ajute.”

Cu tălpile goale Tai vârfurile înşelătoare ale speranţelor Ca pe nişte spice prea coapte Şi las miriştea aspră Să o calc cu tălpile goale. Dacă cineva mi-ar putea spune De unde începe căderea Şi când, Mi-aş număra secundele Din zece în zece Ca un hoţ; minţind. Tai vârfurile înşelătoare ale speranţelor Ca pe nişte spice prea coapte. Au rămas doar macii; Un lan însângerat Plin de iluzii mincinoase. Cine mai seamănă astăzi speranţe, Ca să calce apoi miriştea aspră Cu tălpile goale?

Dictatorul Statuia Libertăţii s-a revoltat Când m-a văzut ridicând degetul Şi arătându-le calea Unora care nu erau foarte dispuşi Să mă asculte. „Se naşte un dictator.” Am auzit-o şuierând printre dinţi, Clănţănindu-şi fălcile împietrite. Făclia i s-a înclinat puţin. Sfătoase, valurile golfului Îi mângâiau tălpile umede Încercând s-o împace Cu glas umil: „E inocent domniţă, e inocent. Şi-a strivit degetul Şi acum îl doare! A rămas aşa de copil.”

Imunizare Am fost imunizat Cu sânge infectat prin toate neîmplinirile, Cu veninul tuturor căderilor. Te miră că ochii mei Nu mai pot vedea frumosul, Florile unor păduri încă neincendiate? Că văd numai gropile asfaltului În care ne-am îmbrăcat simţurile? Bătrânul acela orb Care mi-a tras două palme Când i-am mărturisit obsesiile mele, Mi-a spus că fac parte Dintr-o generaţie fără speranţă. S-o fi înşelat, poate. Căci eu am fost imunizat Cu sângele şi cu veninul Timpului meu. Merg aşa mai departe.

Fotografii care nu se mai fac Pericle

În anul acela Paştele s-a potrivit târziu. Ne-am întors din vacanţă după Zece Mai. În prima zi de şcoală Miculeanu, de Istorie Antică, Mi-a lăudat în faţa clasei lucrarea despre Pericle. Tata a venit cu trăsura. Calul bătea harnic toba Cu copitele proaspăt potcovite Prin praful drumului nepietruit. M-a luat alături pe capră Şi mi-a dat frâiele şi biciul. În ochii colegilor îngrămădiţi pe la geamuri Eram un fel de Pericle. La grădina de vară de lângă cazarmă Tata a luat un şpriţ de pelin Iar mie mi-a comandat un sifon. Am sorbit câţiva stropi din paharul lui. Nu era bun; era amar şi acrişor. Dar nici sifonul; mă înţepa pe limbă. Mi-a dat douăzeci şi cinci de lei Să am de cheltuială. „Cu banii stăm rău;” mi-a zis. „Acum sunteţi toţi patru la şcoală.”

Da; intrase şi Ninu în clasa întâi. Un fotograf ambulant şchiopătând printre mese Ne-a tras în poză. „Măi, tu ai un cap cât un bostan. Să înveţi bine măi, auzi? Vă fac tabloul pe gratis. Treci vineri pe la laborator!” „Dă-l naibii, băiete! O fi vre-un şarlatan aiurit.” Mi-a zis tata cu un zâmbet fin. Când a plecat, seara, Luna se ridica, pălărie albă, spre Bădăcin. Acum privesc fotografia veche atârnată în dormitor. „Pericle” îşi ţine capul mare aplecat într-o parte. Tata, tânăr, zâmbeşte o leacă uimit. Ochii mi s-au umezit puţin.

În fiecare zi În casa aceasta Plafonul se înalţă câte puţin În fiecare zi. Ajung tot mai greu Să-mi pun pălăria, Să-mi ţin capul pe umeri Să nu cadă. Ori eu sunt acela care coboară? Pe pardoseala frecată De târşâitul tălpilor obosite, Cărările devin în fiecare zi Tot mai lungi Şi mai greu de urcat. În tabloul vechi de pe perete Imaginea ta E tot mai departe, E tot mai ştearsă; În fiecare zi.

La Argeş Aici ninge cu gânduri bune. Pe sub bolţile răsucite Porumbeii îşi flutură umbrele Ca nişte stafii care au uitat să mai plece. Intru cu capul plecat, Cu aripile rupte Şi ies cu sufletul sus; Gata să o iau de la capăt. Cărămizile vechi, Ochii sfinţilor înţelepţi, Extrag tristeţea inimii grele, Păcatele pe care nu le pot uita, Şi le aruncă prin turlele ţuguiate Porumbeilor care le usucă la soare Ca pe nişte haine ponosite. Păşesc peste cărămizile vechi, Pe sub ochii sfinţilor înţelepţi; O stafie care a uitat să mai plece.

Aurora a murit astă vară Am îngropat trecutul Într-o ladă cu câteva boarfe. Sicriu anilor acelora În care nu ne ştiam preţui. Nu-i preţuiam nici pe ceilalţi. Le-am zis vecinilor de la parter: Voi luaţi biblioteca. Radioul Daugava cu pick-up A rămas pentru Aurora. Doar ea a înţeles atunci Că rămăsese fixat Din greşeală Pe un post subversiv. Aşa cum putea rămâne Pe Radio Moscova Ori pe Monte Carlo; Din întâmplare. Declaraţia ei a contat cel mai mult. Era întâia oară Că preţuiam un om Pentru solidaritatea sa riscantă; Nu doar pentru vorbe. Adesea m-am tot întrebat Dacă aş fi putut face la fel. De Crăciun i-am trimis o scrisoare. S-a întors în două săptămâni. Vecinii scriseseră Pe plicul nedesfăcut: „Retur!!! Aurora a murit astă vară.”

Luaţi de val Din oraşul acesta Toate autobuzele pleacă deodată; Într-o învălmăşeală de furtună. În urma lor oraşul rămâne pustiu şi tăcut Ca un sfârşit de scenă cu împuşcături Dintr-un film western, mut. Un vacum mohorât Pune stăpânire pe colţurile străzilor, Pe arborii stingheri de prin parcuri, Pe ferestrele rămase închise În faţa ochilor care privesc din umbră. La Catedrală cădelniţele se sting Şi preotul suflă în ele să le împrăştie Cenuşa care îi sperie somnul. Noi vrem să mergem către Nord Dar ne-au împins în autobuzul albastru Care se îndreaptă spre Est; Definitiv. „Opreşte domnule şofer, opreşte! Am greşit peronul.” Nu ne aude nimeni. Fiecare e concentrat pe traiectoria lui. „Îmi pare rău; nu avem frână!” Norocul nostru E că ne avem unul pe altul Şi ne ţinem de mână.

Mă strecor printre zile Mă strecor printre zile. Cu greu. Parcă aş înainta împiedecându-mă Prin codrii vechilor poveşti Care se îndeasă mereu. Ore anulate Îmi ţin gleznele Înfăşurate în minute absurde Iar urechile aud fără să vrea Scâncetul secundelor risipite. După amiezelor fără tine Aş prefera să le fi fost amputate Apusurile triste; Să se fi prăbuşit direct în noapte. Mă strecor printre zile Cu greu. Îmi răsfoiesc amintirile Din cartea cu vechile poveşti.

Noaptea se desface în cuvinte Ca o floare care se deschide, Noaptea se desface în cuvinte. Ceasuri întregi Într-o furtună de vorbe. Perfide, pietrele Îşi saltă spinările din trotuar Şi ne încurcă paşii Măsuraţi în ritmul vorbelor multe. Ne bâlbâim ca nişte copii Care s-au trezit sărutându-se Şi nu mai ştiu ce să-şi spună. Ne-am oprit Şi privim cerul în care doarme noaptea. Din lună curge peste noi O pulbere argintie. Sunt poate cuvintele Pe care nu ni le-am spus.

„Nud pe divan” lui Henri Matisse

Nu vreau să mai locuiesc în această casă. O să plec aşa ca într-un vis; Cu tabloul sub braţ. În biblioteca supraîncărcată De pe peretele de lângă fereastră Nudul lasciv mă priveşte nepăsător. „Ei, până aici ne-a fost, făptură! Va trebui să plecăm.” Chiar am văzut cum s-a-ntristat. Mi-a părut sincer rău. Simţitor şi el, Divanul primise o tentă roz-deschis. Nici nu m-ai privit în ochi. Glasul tău stins a şoptit abia: „Îţi doresc să fii fericit!” Şi cu ochii aplecaţi spre braţul meu: „Să ne grăbim, Henri Matisse!”

Autobuzul albastru Ce să fi fost Între mine şi autobuzul albastru De pe linia trei? Înghesuiala călduţă Care îmi plăcea atât Lângă spatele tău transpirat? Oraşul nu merită versuri. E monstruos, e uriaş. De pe coastele sale uscate de secete, Ce ironie, Se vede oceanul plin Ca o găleată cu ochii albaştri. Tu nu vei veni. Mi-ai şoptit ieri că ai ore la astrolog Pentru coşmarurile acelea de sub pleoape. Rezemat de stâlpul Pe care îl iubesc cu-adevărat, Aştept în staţie cu ochii grei. Dacă tot nu mai vii, Nu mai găsesc nici o motivaţie Să mă caţăr astăzi în autobuzul albastru De pe linia trei.

O mătură în fereastră Trec în fiecare zi, Dimineaţa şi seara, Pe lângă fereastra în care Tronează mătura. De pe trotuar Pare un mesaj cu sensuri obscure. Ce să înţeleg? O fi o carte de vizită a locatarului, Aşa cum ar fi o plăcuţă emailată La intrare: „Doctor .....cutare. Vindecăm afecţiuni terminale.” „Avocat....cutare. Apărăm cazuri pentru care Orice speranţă a fost pierdută.” Ori o fi vre-un semn pentru mine, Pentru alţi trecători? Cum ar fi: „Înainte de a-mi trece pragul, Măturaţă-vă zăpada de pe cizme!” Sau „După ce spargeţi geamul Înainte de a ieşi, Nu uitaţi să măturaţi mocheta; Abia am spălat-o acum câteva zile!” Nu cred să se refere La curăţenia conştiinţei, A sufletului. Oricum, e doar o mătură! Dar mai şti?

Ochi răi Cea mai mare notă la purtare Am avut-o în clasa întâi: Zece. Tare îmi mai era frică De ochii tatei! Avea o căutătură ciudată Ca o înţepătură drept în piept. Nici mama nu putea să-l înmoaie Cu frazele ei standard în ungureşteCa să nu pot înţelege Că mă apără; Cel mai adesea pe nedrept. Când s-a operat la ochi Ne-am dus toţi la Spital la Zalău. „Mamă, după operaţie Tata o să mă privească mai bine?” După ce s-a întors, toamna, Purta tot timpul ochelari negri Ca funinginea. Zâmbea mereu şi era bun cu mine. Nu înţelegeam de ce plângea mama.

Ofiliri 4 În pauzele dintre cuvinte, Umplute cu privirile tale Ca nişte ofiliri crescute în suflet, Am realizat distanţa dintre noi. Când o fi ajuns la dimensiunile Universului? În secundele noastre de somn? Ce forţă neagră o împinge Să crească? Uităturile bănuitoare Pe sub borurile sprâncenelor încruntate? Pentru mine, Mâine se află În pauzele dintre cuvintele tale. Indescifrabile ofiliri.

Otrăviri Mi-e frică fiule, mi-e frică!

Şuierând printre dinţii ca nişte cuţite, Limbile batjocoritoare Ţâşnite parcă din privirile îngheţate Ale şerpilor roşii, Te-au otrăvit. Judecată Pentru otrava limbilor, Nu a fost inventată. Leacuri la biserică nu s-au găsit. Îndoială printre cei din jur, Nici atât! Nici apă curată Prin toate pâraiele N-ai mai găsit. Când s-a iscat furtuna Şi când a venit ploaia mai apoi, Toţi s-au spălat. Pielea ta a rămas încrustată Cu urmele rănilor vechi. Dar cine îşi mai aduce aminte? Călimările au fost aruncate. Limbile otrăvite au fost înghiţite. Dinţii ca nişte cuţite, Tociţi. Cine mai ştie, Cine mai simte Sufletul tău mamă? A rămas încărcat Cu teama că ochii şerpilor roşii, Ca o pedeapsă târzie, Mai pot învia într-o zi De prin blestematele morminte.

Păpuşarul nebun 1 Păpuşarul nu purta tristeţea în bagaje. Când avea nevoie de ea uneori, O împrumuta cerşind în stânga, în dreapta, O rupea de la florile ofilite; Nişte petale bolnave. Sau o inventa Ca pe o ceartă cu soarta. Ochii păpuşarului nu râd. Poveştile copilăriei, Cele mai multe triste, Tovarăşul de drum cel spân, Capra cu trei iezi, Scufiţa Roşie, Cenuşereasa, Mâinile sale ni le spun! Păpuşarul nu râde. Păpuşarul nu plânge. Păpuşarul este nebun.

Cerul ca o mare albă Văd munţii departe. Moşnegi suri cerşind îndurare Cerului care le vopseşte Crestele cu pulbere albă. Prin suflarea de ceaţă A dimineţii Le aud şoaptele. Ajung la mine Pe apele pâraielor subţiri. Clipocesc printre bolovanii Şlefuiţi de peria timpului Neiertătoare. Departe văd munţii. Creştete împodobite cu zăpadă De cerul ca o mare albă.

Păpuşarul nebun 3 Unii spun Că locul meu ar fi la spital, Că sunt nebun. Părinţii, bunicii. Copiii, nu! Ce dacă nu fac prognoze Despre viitorul strălucit Al genialelor mele păpuşi? Am şi eu grijă de păpuşile mele Ca orice părinte: Le fac, le cresc, le mângâi, le educ. Dar eu nu aştept recunoştinţă, Mulţumire prea multă, Din partea caraghioaselor mele păpuşi. Voi dispare-ntr-o noapte uitucă Împreună cu ele. Tristeţea se va lipi de sufletele oamenilor Ca o boală care îi urâţeşte Şi îi usucă.

Pe strada fără trotuar Ne plimbăm pe strada plină de hârtoape. Vrăjit de aerul tău, De gândurile-mi anulate, Nu văd nimic altceva împrejur Decât pe tine! Plutesc parcă Într-un peisaj împodobit În cearşafuri albe, imaculate. „Dar vino-ţi în fire, băiete! Priveşte în jur! E doar un decor mincinos. Nici eu nu sunt eu; e doar o fantomă. Nici tu nu eşti tu; e gândul tău, doar.” Albul s-a schimbat în gri. Cu tine de mână Mă plimb pe strada fără trotuar.

Petale pe oglinda lacului Un înger trist A început să numere Fără speranţă: Mă iubeşte – nu mă iubeşte..... Ultima petală Coboară pe oglinda vălurită Însoţită de-o lacrimă. Noaptea, după ce luna coboară, Eu adun licuricii. Şi tot aşa: Mă iubeşte – nu mă iubeşte..... Ultima licărire mă minte. Un înger trist, Un om trist. Oglinda lacului nu simte.

Picioroange Sunt cea mai înaltă persoană din oraş. Înălţat pe picioroangele subţiri Pe care mi le-am ataşat dimineaţă, Umblu pe străzi ca un cocostârc Păşind atent prin baltă Să nu calce sărmanele broaşte. „Uite-l măi pe ăsta, cât e de mare! Hai să-i cerem să ne ia şi pe noi Şă ne ridice pe umeri; Poate reuşim să privim peste uluci.” Câinii nu reuşeau să mă muşte; Picioarele din lemne nu erau moi. „Nu te feri de câini, arătare. Fereşte-te de pitici!” I-am luat pe toţi în spinare. Am sfârşit în noroi Cu picioroangele rupte. Piticii s-au risipit Pe la treburile lor, fiecare.

Poveşti la malul mării Nisipul mă acopere Cu poveştile cristaline Pe care spuma valurilor I le repetă cu obstinaţie Ca un pendul care vine, Mărturiseşte şi pleacă. Fiecare fir E o lungă poveste. A început undeva într-o stâncă Şi a ajuns iată, Naufragiat la mine pe frunte. Seara calc nisipul umed Şi îi ascult istoriile Pe care spuma valurilor I le repetă cu obstinaţie. Unele vesele, triste cele mai multe. Luna grăbită, Un biet pendul şi ea, Nu are răbdare să le asculte.

Ritual de ascultat pădurea În pădure Nu ai nevoie de păsări Ca să-ţi traducă din limba arborilor, Din dialectele ierbii. Stai cu spinarea dreaptă, Lipită de trunchiul unui copac Şi ascultă seva cum curge, Fibra cum plânge, Mugurii cum şuşotesc în zori. Pândeşte soarele nou. Cere-i să-i adie cu prima rază Şi-l roagă să-i aştepte Să-şi limpezească ochii De negurile nopţii. Respiră apoi o dată profund Şi întoarcete-acasă.

Ritual confuz Ne plimbam aşa ca întotdeauna; Într-un ritual confuz. Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Vorbeam mai puţin decât altădată. Erai încălţată cu tenişii ieftini Cumpăraţi vineri de la Payless Shoes. Te strângea pantoful stâng. Îi puseseşi în vârf prea multă vată. Încerc să umplu tăcerea strepezită Care s-a strecurat între noi. „Las’ dragă că nu e mare nenorocire! O să-ţi treacă. Mersul face bine la inimă, La circulaţie!” „Dar la ochii mei ai privit?” Toţi oleandrii de pe trotuar Şi-au întors către mine florile albe; Parcă mă întrebau şi ei Cu tine deodată. O tristeţe fadă, Rece ca o ceaţă opacă Se târa în urma noastră Pe stradă.

Timp calcinat Într-un stop cadru Care mi-a rămas pe retină Ars în negru şi alb, Timp calcinat, Un braţ ridicat Ca un semn de-ntrebare, Ca cifra şapte, A măsurat. Am presimţit că imnul Îşi va sfârşi ultima notă În registrul grav La fruntea mea. Tata a trecut tăcând pe lângă mine. Nici nu mă cunoştea! Era noapte. Raiul era undeva departe; Abia se zărea.

Tsunami şi îngerul Nu voi putea tăcea! Martor întâmplător la această minune, Îmi vor cere să jur. Singura mea dovadă, Tu vei fi departe atunci; Undeva într-o stea. „Onorată instanţă. Îngerul a ieşit din ocean După ce soarele s-a topit între stânci. Avea părul din aur, Braţele din mărgean. Meditam despre moarte, despre viaţă. Fugi!- mi-a zis. Fugi! Vine sinistrul împins din adâncuri. E mai iute decât poţi să-l auzi. S-a întors şi a intrat în apă. Lumină pe aripi de fluturi. Ce a urmat, am văzut dimineaţă.

Cireşul Cireşele pe care nu le-am cules, S-au prăpădit fără rost. Unele au fost ciugulite de ciori. Le-au dezvelit sâmburii Ca pe nişte cranii albe. Celelalte au îmbătrânit, S-au zbârcit sub atâtea ploi Toamna pe crengile umede. Nu te-am mai văzut demult, Cireşul meu bătrân Cu lacrimi cafenii alunecând, Clei dulceag printre riduri, Pe coaja crăpată.

Apus cu soare mohorât Spre Apus coboară un soare mohorât Ca faţa unui rege bătrân Spre sfârşit de domnie, Intoxicat de moştenitorii grăbiţi. Sub privirile piezişe ale astrului, Faţa îmi arată ca a unui cadavru Părăsit în cimitirul săracilor De nişte rude dezamăgite. De undeva din amintire Se ridică tata Cu sprâncenele albe Ca un rege de ceaţă. „Băiete, nu mai sta cu tălpile goale Pe nisipul fierbinte! Pune-ţi sandalelele acelea Cu care–ai străbătut deşertul Şi acopere-ţi creştetul Cu un coif din ziare împăturite!” La Apus, soarele mohorât Ca faţa unui rege bătrân Spre sfârşit de domnie, S-a scufundat în mare; Sfârşit.

Acolo 2 Continente calde, veşnic verzi, În care se pare că raiul e la el acasă. Ţări mari, bogate, În care se pare că fructele cresc de la sine Iar mierea izvorăşte la marginea drumurilor; Să se înfrupte oricine. Şi undeva acolo Ca o inimă, e ţara mea. Acolo fiecare plantă, fiecare grăunte, Sunt udate cu sudoare Să crească Şi fiecare cărămidă E mângâiată cu palmele goale, E arsă în flacăra sufletelor Să se-ntărească. Acolo e credinţa veche a neamului meu. Puţin desuetă pentru unii azi, poate. Sunt mormintele strămoşilor. E dealul galben, Alomul trudei Pe care mi-am urcat ca pe Golgota mea, Grei, anii copilăriei. E dealul viilor Cu troiţa la care mă-nchinam cu tata Şi e Valea Zalăului În care-am învăţat jocul cu apa. E patria gândului meu. E ţara cuvintelor mele. Undeva în mine, Dincolo de mine, Aproape, departe, Acolo, E harta aceea pe care odată, Copiii o vor atârna icoană Pe crucea de la căpătâiul Mormântului meu.

Arşiţa Croncăne ciorile de antracit Cu pliscurile retezate de arşiţă. Pe miriştea uscată, deşert, Soarele îşi întinde ghirlandele Din sârmă ghimpată. Departe un nor alb dă semne mincinoase. Ochii mici verzi plini de speranţă, Îl cred. „Tată, vreau apă!” „Nu mai avem apă, drăguţă.” „Tată, mai aştept. Acu’ o să coboare ploaia.” Adoarme la umbră sub căruţă.

Căderi 1 Vecernie care s-a lungit prea mult, Ziua se mistuie leneşă Ca o picătură obosită Gata să cadă în lacul negru al nopţii. Clipele i se adună pe frunte. Cu atât mai grele, Cu cât mai târzii! În gând Îmi roiesc suspiciuni de tot felul. Ca nişte fluturi orbi În jurul unui foc ce mocneşte doar, Fierbinte, Olog de braţele flăcărilor aurii. A venit ploaia rece şi rea, Nestrunită, iapă sălbatică. Mi-a udat cărţile. Lampa speriată s-a stins. Un fulger isteric S-a înfipt în lacul liniştit. Faţa lui neagră S-a luminat pentru o clipă. Arăta ca o oglindă Stropită de ploaie.

Cerbul 2 Roţile scârţâie Ca nişte amintiri triste. Căruţa taie urme cenuşii Prin praful uliţei, cald încă. În spate, Cu capul aplecat, Simt gândurile cum se înfăşoară Ca pe-un mosor În jurul roţilor care se tânguie. Mă doare cerul întunecat, Tăcerea unchiului Petre. Duce caii de căpestre Păşind încruntat. Mă dor coarnele cerbului. Atârnă abandonate. Zgârie urme Prin praful uliţei cenuşiu. Însetat de seceta prea lungă, Soarbe picăturile roşii vâscoase Scurse de pe coarnele Care atârnă abandonate. „Deschide poarta, băiete!” Mosorul s-a oprit. Şirul gândurilor s-a rupt. „Bine, unchiule Petre.” Nor înroşit de păcate, De undeva dinspre Răsărit Zorii urcă pe îndelete.

Disperare, ochii tăi sunt albaştri (Tata) După schimbarea la faţă Nimic nu a mai fost ca înainte. Vocea a dispărut dintr-odată Precum lumina Când fulgerul a murit. Nasul ascuţit s-a încovoiat Ca un plisc. Faţa palidă s-a crispat. Oasele obrajilor se împingeau să iasă De sub pielea întinsă ca o mască Iar barba cu firele rare, Unul mai lung, altul mai scurt, S-a rărit şi mai mult. Încărunţea galopând. Câmp sub prima ninsoare. Ochii doar, albastru de mare Pe care soarele la apus A scris un singur cuvânt: Disperare. Erau ca două întrebări umile. „Deschide ochii, tată!” „Lasă-l să apună, copile!”

Fotografii care nu se mai fac (Mielul) Dintre miile de imagini Pe care le păstrez în memorie Ca într-un album, Îmi stă aproape de inimă Fotografia din ziua în care m-am întors Din pustiul revărsărilor După potop În acel aprilie blestemat. Cu rochiţa-nflorată, Tot ce ai mai apucat să-ţi pui, Şi cu picioarele în apă La genunchi, Plângeai ţinând în braţe Mielul cârlionţat Care sugea biberonul Copilului nostru. Pe obrazul tău trist Curgeau lacrimile sufletului Torturat între revedere şi dezastru.

Doar florile Seara, singur La marginea lumii Cu mine, Nu se mai aude lătratul Câinilor de pripas. Nici urletul rocilor învrăjbite Sub picioarele celor care calcă Pământul desculţi. Aud doar vocile răguşite Ale celor care mă vor înapoi. Să mă întorc? Unde? Să mă întorc? Pentru cine? Mi se pare atât de departe, acum! Frica de fantomele nopţii A rămas la fel. Crisparea în faţa întrebărilor La care soarta nu vrea să-mi răspundă, Nu s-a relaxat. Doar florile pe care le visez; Lăcrimioarele, liliacul, Mă îmbie peste brâul Pământului. Seara, singur La marginea lumii Cu mine.

Domesticirea speciei (Găteli) Dar nu mai merg cu tine la muzeu, Doamne fereşte! Fie ce-o fi! Două ore ţi-a luat să te pregăteşti. Două ore de întrebări, Două ore de aşteptare. „Ce rochie îmi propui să îmbrac, dragă?” „Eh, oricare. Alege şi tu una, care-o fi; Dulapul e plin!” „Ei, nici aşa, oricare! Mergem la muzeu, nu?” „Da dragă, la muzeu, nu la paradă!” „Ce zici dragule, O să întâlnim familia Bot? Rica se îmbracă întotdeauna la ultima modă; Nu aşa, oricum.” „Dar ce contează? Fiecare, cum se simte mai bine.” „Da, da, dar gândeşte-te puţin la mine! Cu ce ziceai să mă-ncalţ?” „Nu ziceam nimic, dragă. Ia şi tu un pantof mai deosebit. Oricum, nu cred că e bine Să porţi ceva cu tocul înalt.” „Ei nu! Cum sunt eu scundă, Fără toc înalt nu se face! Nici nu ne-am potrivi.” Cu cât drag te-am privit la plecare! Erai elegantă, erai perfectă. În decolteul cât un lac de acumulare Pluteau trei şiraguri de mărgele mari din sticlă Şi două lanţuri grele Din aur de 18 karate. Muzeul ne aştepta cu înfrigurare. Ne-am grăbit să nu întârziem. Nu se face!

E acolo Centrul Universului Se află undeva între noi; Ascuns între ochii noştri Pe raza care ţâşneşte din mine Şi se întoarce aprinsă De focul din spatele ochilor tăi. E acolo o foame Care soarbe tristeţea, durerile Clădite-ntre noi. E acolo între ochii noştri Ascunsă o linişte Ca suprafaţa încremenită A unei ape nesfârşite. E acolo un punct În care a căzut o stea. Valurile, muzică a Cerului, Ajung de-odată la noi Şi ne leagă În cercuri etern plutitoare. Ne privim cu ochii miraţi. Da, Centrul Universului Se află undeva între noi. Nici nu mai este nevoie Să ştim unde se-ascunde! E-al nostru, E-acolo Pe apele încremenite, În punctul în care Vezi? A căzut o stea.

Noaptea pe terasă Termostatul bâzâie într-una Ca o babă sâcâitoare. Ventilatoarele îl urmează supuse. Nici nu apuc să închid ochii Să alunec în somn o clipă măcar, Că totul se reia cu disperare. A trecut demult de miezul nopţii. L-am oprit. De pe terasă văd oraşul adormit, Inconştient, întins până la mare. Nici avioanele nu mai sosesc Înotând obosite, Încărcate ca nişte balene De prin ţările acelea îndepărtate De la Soare Răsare. Doamna Simona de la Pavilionul B Nu are somn nici ea, săraca. Ne salutăm prin semne. Noaptea e caldă, cerul senin. Acum termostatul mârâie doar, Dincolo de uşa glisantă. Doi îngeri au coborât de undeva Şi s-au întins alături pe şezlong. Parcă şi doamna Simona a venit în zbor. Prima rază a dimineţii M-a strigat pe nume. Doamna Simona şi îngerii dispăruseră. Alături, locul era gol.

Orzul pe gâşte Nici nu mă mir Că la toate rugăminţile mele, Dumnezeu nu m-a dăruit cu noroc; Nu mi-a hărăzit un mare câştig. Înţelept şi eficient, Creatorul nu risipeşte orzul pe gâşte! Ce-aş fi făcut oare, Dacă mă trezeam într-o bună zi Cu o comoară, cu o moştenire, Ori cu lozul cel mare? Îmi construiam un palat, un cavou, Ctitoream o catedrală, poate, Mai împărţeam la săraci. Într-o bună zi averea s-ar fi terminat. „Dar păcătosule, asta e risipă!” M-ar fi admonestat Părintele de Sus. „Dacă din galbenul pe care ţi-l dau Nu faci doi, Ţine minte: Nu meriţi să-l ai!” Nici nu mă mir Că la toate rugăminţile mele, Dumnezeu nu m-a dăruit cu noroc. Înţelept şi eficient, Creatorul nu risipeşte orzul pe gâşte!

Numele părinţilor Din când în când mai pomenesc Numele voastre printre cuvintele mele. Frunze pe care le spulberă vântul Peste culmile dealurilor blânde Din Transilvania, din Moldova. Pomenesc numele florilor, Numele sfinţilor uitaţi, Numele marilor împăraţi, Numele voastre, Frunze pe care le spulberă vântul Peste culmile dealurilor blânde Din Transilvania, din Moldova. Din suflet îmi fac un altar Şi cu fruntea aplecată în pulberea galbenă Mai pomenesc din când în când Numele voastre printre cuvintele mele.

Pe vârful colinei Pe vârful colinei Vântul spulberă nisipul. Îl urcă în nori Şi umple-mprejurul cu vuiet. Pe vârful colinei Mi-am desfăcut braţele Ca o cruce din umbre Să înfrunt vijelia. Pe vârful colinei, Confundat cu demonul, Ţintă uşor de atins, Am căzut cu faţa în jos. Pe vârful colinei Vântul m-a acoperit cu nisip. Glonţul nu l-am auzit.

Poate Ca într-un cuib din care Nu credeam că voi putea să zbor Vre-odată, Ca într-un cuib din care am zburat Şi la care mereu m-am întors Altădată, Mi-am lăsat amintirile Şi o parte din suflet cu ele; Ca într-o groapă. Toate. Ca pe-o comoară? Ca pe-o povară? Nu să le ucid, Nu să le uit. Nu! Mi-am lăsat acolo amintirile, O parte din suflet cu ele, Ca să am ce căuta; Să le regăsesc Altădată. Tu vei fi uitat Poate. Printre firele albe, Printre braţele moi, Printre buzele adunate, Vor mai recunoaşte Ochii noştri Câte ceva? Ca pe-o comoară? Ca pe-o povară? Tu vei fi uitat, Poate.

Poeseuri – (De Paşti) În ziua de Paşti Mama se trezea mai devreme. Ne pregătea hăinuţele noi. Le aşeza în ordine pe marginea patului În care dormeam de-a valma cu toţii. Ochii ei mai purtau, ca în stele, Lumina curată adusă de la slujba de înviere De la miezul nopţii. Ne trezea Ca un înger fără aripi albe; Dar cu o aură irizând, coroană argintie În jurul frunţii. Dintr-o carafă din lut zmălţuit În care strălucea un ban din aur Şi se rostogolea un ou vopsit, Ne turna apă în pumnii mici Să ne spălăm obrazul şi ochii. Intra apoi în cameră tata Cu ochi albaştri înfometaţi de Postul Mare, Cu o faţă sobră ca a popii Barbolovici. Purta în mâna stângă o ceaşcă În care înecase prescură sfărâmată în vin. „Cuminecă-se robul lui Dumnezeu....... Iartă-i Doamne păcatele sale Că e crud şi nu ştie ce face!” Ne pomenea pe toţi; De la cel mai mare la cel mai mic În intonaţii cu respect sacru. Ochii negri ai mamei Ardeau ca două fărâme de jăratec. Ne închinam cuvioşi Privind pe sub sprâncene. Nu ne plăcea vinul; era cam acru.

Ploi şi morminte De pe dealul în care v-am aşezat Priveam cum locul somnului vostru Se duce la vale Supt de apele ploilor nesfârşite. În sufletul meu Reperele Universului alunecau şi ele. Soarelui nu-i mai plăteam tribut. Steaua Polară se furişase în taină spre Sud. Pe Calea Lactee, fără canalizare, Se scurgeau apele nesfârşitelor ploi. Dealul în care v-am aşezat Aluneca plângând cu voi.

Nu cere îngeri de la mama mare! Mamă mare, vreau apă. Ia, maică! Mamă mare, vreau pipi. Hai, maică! Mamă mare, vreau măr. Nu mai avem, maică; Nu a plouat la timp. Mamă mare, o vreau pe mama. Hai să ieşim la joacă, maică! Un nor a trecut ca o umbră prin soare. Încet s-a aşezat pe fruntea copilei. Seară peste liliacul înflorit. A învăţat să nu mai ceară Îngeri de la mama mare. Nu înţelege nimic Din legile acestei lumi.

Poeseuri – (Pâine cu apă) Postul Paştelui Era cel mai greu de dus. Primăvara ne scormonea stomacurile Subţiate de ciorbele limpezi, De mămăligile singuratice. Foamea venea mai ales către seară; Ca un lup cenuşiu cu ochi de patimă. Mă furişam cu Radu în cămară Şi desfăceam în grabă Capacul din tablă emailată Al canistrei albastre ca cerul În care ţineau ai noştri la untură, Cârnaţi fripţi şi bucăţi de friptură Din porcul tăiat la Crăciun. Pâine luam din sacul din iută De pe raftul cel mai de sus. Nu, sare nu ne mai trebuia. Erau gata sărate Şi pudrate cu un nor de boia. „Vă e foame copii?” „Da mamă, dă-ne ceva bun!” „Ei, suntem în Postul Mare, dragii mei; Trebuie să vă curăţaţi şi voi, Să vă rugaţi, să fiţi iertaţi de păcate. O să vă pun în blide mămăligă cu mujdei.” „Bine mamă, dar la urmă Dă-ne şi câte o cană cu lapte!” Canistra goală au aflat-o, disperaţi, Mult mai târziu; Când începea sezonul la sapă. „Ei, şi acum ce-o să le mai pun Săpaşilor de merinde? Pâine cu apă?”

Poeseuri – (Bani de bocanci) Doamne, rău mai înţeapă miriştea uscată, Tălpile goale! Eu măcar aveam opinci! Purtate, sparte, dar încă bune. „Băiete, dacă ai grijă de vaci Şi nu se pierde nici una până la toamnă, În septembrie îţi dau bani să-ţi cumperi bocanci Noi pentru şcoală.” „Bine, tată!” Doamne, rău mai înţeapă miriştea uscată, Tălpile goale! „Bârsane, tu umbli desculţ. Dacă ai grijă şi de vacile mele Până la toamnă, În septembrie îţi dau opincile mele. Nu sunt ele noi dar sunt încă bune. „Batem palma, ce zici Bârsane? „Bine, Dane!” Toamna a venit cu puhoaie de ploi. N-am mai văzut banii pentru bocanci. Tata nu-i spusese nimic mamei Iar în august s-a dus la război. În septembrie i-am dat opincile lui Bârsan. Eu am încălţat bocancii largi ai tatei; Nu mai erau noi. Erau purtaţi, erau sparţi, buni încă. Cel mai greu era să nu-i pierd În drum către şcoală. Se împotmoleau în noroi.

Privire de sub scut Războiul cu mine Încă nu l-am încheiat. Dacă-l mai aţâţ din când în când, Dacă mă strădui să-l cultiv, Are şanse să ajungă departe; La o sută de ani. Aspru, Mentorul mi-a spus De atunci, încă: „Ucenicule, Un lucru nu este bun, Dacă nu este gata! Şi să nu uiţi: Când termini o treabă, Nu sta; Apucă-te de alta!” S-o fi gândit că lenea E o boală care se lipeşte iute De timpul irosit. Se încrustează Pe inimă, pe nume, pe frunte. Lumina se mai domoleşte. Soarele coboară la cină. Iago se iveşte din tranşee: „Dar mai stai, fratele meu! Ia-o mai încet! Timp mai este.” Odată cu seara, Steagul parcă se-nclină.

Regresii Într-o noapte, Aşa pe neaşteptate, Am luat-o pe mama de mână. Am purtat-o cu grijă peste tot. Era slabă. Era atât de bătrână! I-am arătat treptele; Să nu se împiedice, să nu cadă. Pragurile; Să se aplece, să nu se lovească. Uşile la care nu ar trebui Să bată vre-odată. Colţurile străzilor De care ar trebui să se ferească. Încetul cu încetul I-am descifrat legile oamenilor, I-am şoptit rugăciunile, Să le înveţe. Până dimineaţă întinerise. Era o altă femeie acum. Era prima femeie de care îmi aduceam aminte. Mă purta de mână peste tot: Treptele, pragurile. Mă învăţa despre mândrie, Despre păcate, despre judecată, Despre umilinţă, Despre rău, despre bine. Colţurile străzilor, Uşile la care să nu bat niciodată. Când m-am trezit zgribulit, O rază umilă Pătrundea printre obloanele trase Până la tabloul mamei de pe perete. Camera nu mai era îngheţată.

Richelieu O vizitam pe tanti Viorica Din când în când. Mai ales după ce s-a prăpădit nenea Tică. Îi duceam câte-un pachet cu cafea. Doamne, cât îi mai plăcea cafeaua! Tare, fiartă turceşte. Şi câte-o cutie cu bomboane de ciocolată Învelite în hârtie poleită. „Ca pe vremuri, deh!” Şi ofta stins. Stătea mică pe canapeaua de sub fereastră Prin care soarele intra la apus Ca un hoţ cu plete roşcate Şi mă privea cu ochi de cerneală albastră, Umezi de ani, înroşiţi de plâns. Dădea volumul tranzistorului la minim Şi vorbeam, vorbeam..... Richelieu, bătrân şi el, îi moţăia în poală Sub mângâierile palmelor descărnate. Nu prea îşi mai amintea Întâmplările prin care viaţa ne-a împins; Şi mă tot întreba mirată: „Da? Chiar aşa? Ce spui, frate? Am mai uitat, maică! Dar pe maică-ta cum o chema?” „Florica, tanti; Florica. Mama a fost sora ta.”

„Da, da. Ia de serveşte, maică! Puţin, măcar.” Pe tava cu zmalţul sărit Zăceau câteva fărâme din prăjitura Cu care îmi îndulcise copilăria. Erau vechi, erau tari, erau mucegăite. Am dus o bucată spre gură. Am furişat-o în buzunar. În noiembrie, Pe o vreme rea ca o babă arţăgoasă, Am întâlnit-o la Sfântul Elefterie Pe treptele aproape îngheţate. „Richelieu a murit, nepoate!” L-a jelit, i-a plătit pomeni; Ca unui prieten, ca unui frate. Tot umezi, tot înroşiţi, Ochii albaştri îi erau albicioşi acum; De frig, poate.

Să nu ucizi! 2 Abia târziu, După ce am îmbătrânit, După ce am analizat păcatele Fără patimă, Cu înţelegere, cu indulgenţă, Mi-am dat seama Că singurul păcat de neiertat, Păcatul greu, Este acela să ucizi. De minţit nici nu poate fi vorba! Mint părinţii, biserica, şcoala, Savanţii, poeţii. Adesea cu minciuna se vindecă. De furat nici atât! Fură bogatul de la sărac, Se fură săracii unul pe altul; Sătuii, flămânzii, Negustorii, statul. Curvia, faţa ascunsă a iubirii, Se iartă. La porţile Cerului Dragostea e bine primită; Nu are nevoie de acte. Şi aşa mai departe. Dar atunci când ucizi, Şi nu doar un om, Ai ridicat mâna Împotriva lui Dumnezeu! De pe inima ucigaşului Nu se mai şterge, Nu se mai iartă, Semnul negru al păcatului greu!

Să nu ucizi! 3 „Să nu ucizi!” I-am spus poetului. „Dar nu am săbii părinte, N-am gloanţe. Adun cuvinte doar, Să împodobesc gândurile În straie nemaipomenite. Le împletesc apoi în ghirlande Pentru altarul sufletelor voastre.” Undeva într-o noapte Un suflet singur s-a sfârşit Rătăcit printre ghirlandele Împletite din gânduri. Erau împodobite În cuvinte atât de frumoase! Nu s-au găsit urme de cuţit; Nici urme de gloanţe. Rămas singur, Sufletul s-a sfârşit de tristeţe. Se otrăvise laş, Dintr-o supradoză Cu amarul insuportabil Din cuvintele Unui poet ucigaş.

Şcoala Pedagogică de Fete Mi-am citit în palmă. Liniile se uneau şi se despărţeau Într-un dans obscur. Până la urmă, dintre toate Am ales-o pe cea mai scurtă: De la Zalău la Cluj şi retur. Meseşul mi se părea doar o glumă Peste care zburam cu gândul Ca peste o poartă înălţată în mine. Din totdeauna îmi doream Să-i învăţ pe grauri să zboare Cu ochii acoperiţi Iar pe silabe să se despartă Fără războaie de secesiune. La şase le-am lăsat pe toate baltă Şi am plecat la Opera Magna. Ca o babă bănuitoare, Catedrala mă pândea puritană. M-am întors aproape la miezul nopţii. Fluturii dormeau ghemuiţi în liliacul înflorit Din faţa Internatului de Fete Lângă ochiul mereu treaz al arbitrului Care nu punea geană pe geană. Joia îi invitam la balul şcolii Pe băieţii de la Metalurgică; Flăcăi cu palmele ca nişte lopeţi de catran. Pe Radu îl iubea Ica Stăncel.

Eu nici nu îl băgam în seamă Pe lunganul de Dorel Vişan. Toamna aceea frumoasă a venit pe neaşteptate. M-a surprins cu mâna într-o coşarcă de struguri. Din boabele acelea aurii Şi din apusurile care suspinau, Povestea s-a extins dincolo de liniile din palmă. Aproape uitate acum, abia se mai desluşesc. Straturi, straturi, frunzele ruginite Se vor fi aşezat peste urmele paşilor. Nu le mai găsesc.

Scot Dimineaţa e transparentă, Curată ca un pahar Abia scos din maşina de spălat vase. Undeva în Santa Monica pe plajă Scoicile se usucă la soare Iar pe sideful strălucitor Apar subţiratice cristale de sare. La şase ne-au dat afară din bar Şi n-avem ce face. Ni s-a făcut şi foame. Lovim scoicile argintii Prin nisipul ud, la-ntâmplare, Cu şlapii, crocodili verzulii. Scot, Poliţistul gras de la circa zece, Plin de sine ca un curcan Înainte de Thanksgiving day, Pe lângă bicicleta lui nouă Cu douăsprezece viteze Şi cu faruri de ceaţă, Merge legănându-se ca un robot. Bună dimineaţa, prietenii mei! Aţi început cam devreme. Aveţi grijă să nu vă îmbolnăviţi; Nisipul e încă rece! Bună dimineaţa, Scot! Everything is OK!

Secetă Rădăcini arse de sete Pocnesc în pământ Rupându-se În dreptul crăpăturilor adânci; Semne de exclamare, Semne de întrebare, Către cerul frumos dar zgârcit. „Mamă, nu mai avem apă. Ulciorul e gol.” Din gurile ştirbe fără buze, Se ridică duhuri molatice. Şerpi cenuşii încolăcindu-se Pe gleznele pline de praf. În genunchi în faţa troiţei triste Femeile se roagă de ploaie. De sus cerul sticlos Râde în hohote Doar de el auzite. „Mamă, nu mai avem apă. Ulciorul e gol.”

Şi eu vă iubesc! Punctul acesta, de fapt eu, Este centrul în jurul căruia Se învârt toate semnele de întrebare; Ca nişte ciori dezorientate. Sunt stâlpul de la intersecţia Autostrăzilor unu şi doi. Vânturile nu ştiu încotro să se îndrepte, Ploile îşi schimbă şi ele Direcţia ropotelor Iar oamenii, furnici somnambule, Confundă Nordul cu Sudul, Stânga cu dreapta. Mi-e milă de ei! Toţi mă salută în felul lor: Ploile îmi udă pletele colorate, Vânturile mă îmbrâncesc, Oamenii mă scuipă adesea, Cu dispreţ Şi merg mai departe. Eu zâmbesc şi le spun tuturor: Şi eu vă iubesc!

Şi ploaia s-a oprit Stropii cădeau explodând; Ghiulele albe Pe vârful pantofului. Ce mai rămânea din ei? Toată tristeţea cerului Ploua odată cu lacrimile tale; Parcă v-aţi fi înţeles! Ei, nu toate probele Se iau la sesiunea din iarnă! Florile stăteau părăsite pe bancă. Tristeţea lor îngheţată Congela şi stropii ochilor tăi. Vrabia zgribulită Ţi s-a oprit pe braţ. Privea spre cer speriată. Un uliu imaginar Îi trimitea dispreţuitor Mesaje doar de ea înţelese. Nu ai mai plâns. De mila ei? Abia atunci ai observat buchetul. L-ai ridicat şi m-ai privit. Un zâmbet ce stătuse ascuns Ţi s-a urcat timid pe faţă. Înţeleaptă, ploaia s-a oprit.

Somnambulia 4 Rotundă ca o piatră din râu Şlefuită de răbdarea apelor, A timpului, Luna ne tulbură nopţile. Ne căutăm cu ochii închişi. Trecem unul pe lângă celălalt; Tot mai departe. Bâjbâim Ca într-o scenă dintr-un film absurd Care se repetă De când ne cunoaştem. Cutia milei În care mai las din când în când Câte-un păcat Sperând să mi se ierte, S-a umplut. Păcatele mai uşoare Au început să se reverse. Celelalte, mai grele, Atârnă la fund. Luna rotundă şi albă Trece nepăsătoare. A împrumutat răbdarea apei, A timpului. Ne tulbură minţile Iertându-ne.

Tran Ai intrat prin uşa mare din sticlă Cu un buchet de raze colorate, Frânte în muchiile şlefuite. Pe pieptul tău înşelător, Doar un pretext, Ochii spălăciţi ai unui crocodil uriaş Săltau verzulii Ca două bărci în derivă pe apele calme Din mările Orientului. Parcă erai un fluture Cu cap de femeie, Dintr-o pictură de Picasso! „Bună ziua, dragule! Sper că nu am întârziat.” Studenţii te priveau Cu zâmbete condescendente. Faţa de copil şi freza scurtă Arătau aproape de vârsta lor. „Am onoarea să v-o prezint pe Tran Don, Celebrul profesor de Fizica Stelelor.” În amfiteatru s-a lăsat tăcerea Ca o implozie; Ca o gaură neagră În imensitatea spaţiului gol.

Vară la Zalău Sub Meseşul care-l veghează Îndurător, mare ca un părinte, Zalăul mi se părea o cetate a zmeilor. În prima vară l-am iubit chiar! Nu doar din cauza zburdalnicei cu ochi căprui Care ne urmărea din vecini când făceam baie În curte, în cada veche cu zmalţul spart, Sub bolta plină de ciorchini amărui! Era aerul acela curat, Clopotul Catedralei înalte cât cerul Care seara ne vorbea grav ca un bărbat De care ne era teamă puţin. La început nu puteam înţelege Tăcerea duminicilor plictisitoare, După-amiezele moi Cu pisici întinzându-se leneşe Pe pervazurile vopsite, La soare. Tanti Maria a Morăriţei, Mătuşa de pe strada Cloşca, Ne striga seara cu gura ei mare Să ne adune la cină. Noi eram risipiţi Pe la gardurile din sârmă ghimpată Ale Cazarmei Dragalina.

Precupeţeam pălincă şi ţigări Cu soldaţii din gardă Îmbrăcaţi în uniforme cachi. La întâi septembrie a venit mama şi ne-a luat. Radu n-a vrut să plece. S-a ascuns în mărul din deal, în fundul grădinii, Şi a plâns un ceas. Într-o după amiază tristă Ne-a furat trenul de Carei Într-un vagon de clasa întâi. Abia atunci mi-am dat seama Cât era cerul de albastru dimineaţa, Că mă îndrăgostisem lulea de Lucica, Zburdalnica vecină cu ochii căprui.

Şi noi! Trec printre rânduri de preoţi. Caftane până la glezne, Potcapuri înalte. Din toate religiile. Mă binecuvântează fiecare pe limba lui. Mă stropesc harnici Cu buchete de frunze, de flori. Fiecare strop din sfintele vase Îmi spală unul dintre păcate. Parcă mi-e ruşine de mine. Mă tem că voi ajunge Tocmai sub tălpile iadului Lângă falşii eroi, Lângă curve, lângă huliţii lumii, Punând umărul să nu se răstoarne Imperiul răului din noi. Trec dezamăgit Şi întreb în dreapta, în stânga. Mai sunt părinte? Mai sunt păcate? „Nu te potrivi, păcătosule! Şi noi, şi noi!”

Zilele-Viaţa Viaţa, Cazan fisurat Din care picură Zilele. Picături albe, negre, cenuşii. Zilele. Picături dulci, acre, sălcii. Zilele. Pas cu pas, Tot mai puţin a rămas. Drumul e bun, Drumul e stricat. Zilele picură Din cazanul fisurat. Tot mai puţin a rămas. Zilele, Viaţa.

W.W.W. De cum m-am trezit, Ca un arc tensionat M-am repezit la web. Eram încă în pijamale. Nici nu mă spălasem pe dinţi. Dimineaţa se înghesuia la ferestre Zgribulită ca un ghem gri. Aseară ai plecat supărată. Furtuna s-a dezlănţuit apoi Ca un final disperat. Speram să-mi fi trimis un mesaj Peste noapte; Fie el şi unul mai înţepat! Dar....tăcere altoită pe aşteptare. Tot păienjenişul acela invizibil Îmi suna ca un spaţiu pustiu; Un clopot gol, fără limbă. Am compus în grabă un mesaj Ca un armistiţiu. În ultimă instanţă putea fi considerat Chiar un comunicat de capitulare. Mă simţeam ca un păianjen anemic Rătăcit pe o plasă ruptă, Suspendată într-un singur fir; În firul acela mut. Mi-a fost refuzat De gărzile tale de securitate; Ca un agent virusat. La ferestre dimineaţa de weekend Se ridicase pe vârfuri Ca o dansatoare. Pe la amiază M-a trezit soneria de la intrare Cu un ţârâit agasant.

Zilele, anii Mi-am risipit zilele, anii, Fără să număr. Dimineţile strălucutoare Ca diamantele şlefuite, Serile stranii, Nopţile obosite. Semănător mărinimos, Azvârleam la-ntâmplare Cu mâna largă Pe câmpia fără sfârşit. Ajuns pe deal acum, Privesc împrejur. Mii de cruci albe Înşirate ca într-un cimitir Pentru ani, pentru zile, Pentru dimineţile strălucitoare Ca diamantele şlefuite, Pentru serile stranii, Pentru nopţile obosite. La aniversări doar Le mai pomenim Pe câte unul, pe câte una; Mai mult la-ntâmplare.

Sindrom de singurătate şi sarmale De atâta singurătate Ai început să uiţi să vorbeşti. Spulberat de furtunile zilelor nemiloase Dispar în zori şi mă întorc târziu Când întunericul inundă lumea Şi pune stăpânire peste inimi, prin case. Nu ai cu cine să vorbeşti. O asculţi pe tipa de la radio, Televizorul pe două sute de canale Şi din când în când în balcon Azaleele cum lovesc în fereastră În zilele când vântul suflă mai tare. Bună seara! Cum? Aha, bună seara! Ce-ai mai făcut, cum te mai simţi? Bine. Să-ţi încălzesc nişte sarmale?

A murit bunica Am simţit în glasul ei o teamă. Tata privea, nu vorbea. Dar el era de felul său cam tăcut! A murit bunica de la Hereclean, dragă. Da? Bine. Ce a avut? Pentru copilul de cinci ani Era ca şi când bunica S-ar fi dus undeva pentru un timp. O să se întoarcă, de bună seamă, Cu ulceaua albastră din lut Plină cu lapte rece, Cu un colac alături Pe ştergura albă din in topit. Ei, a suferit cu inima; A avut bătaie. Da? Bine. S-o întoarce ea când i-o trece. Dar a murit, puiul mamei! Bunica ta a mu-rit! La biserică am plâns ca un om mare. Am înţeles că n-o să mai pot dormi Alături de bunica În patul ei pe salteaua cu paie.

Alomul negru Unde, m-ai întrebat, Pot afla pacea inimii mele, Pacea gândului meu? Ţi-am descris un deal, O colină fără sfârşit; Neagră, proaspăt arată, Într-o vară târzie După secerişul galben. „Feţele brazdelor abia întoarse Luceau slab în lumina săracă Dintr-un întârziat asfinţit. Pe fruntea orizontului, Undeva spre Borla departe, O cumpănă neagră Era martorul singurătăţii În care eram înghiţit. În răcoarea serii care plutea, Râmele se iveau târându-se decapitate; Victime oarbe Ale plugului cu fier ascuţit. Mă durea doar patriarhul verde Cu coaja crăpată, Înalt cât cumpăna veche, Înfipt temeinic în brazdele negre. Haide, ridică-te băiete! E timpul să mergem; Se face noapte.” Tu ai adormit.

Apă Dacă planeta ar avea Apă curată destulă Ca toţi copiii să-şi poată spăla Ochii în fiecare dimineaţă Şi tălpile seara, Să-şi limpezeaască zâmbetul, Să-şi răcorească fierbinţeala, Setea zilelor fără răspunsuri La rugăciuni, Poate nu ne-am mai împuşca Pe la frontiere Ori pe străzile întunecate, Cu luminile stinse De aroganţele noastre. Puhoaie de însetaţi Străbat deşerturile Înşiraţi ca furnicile Pe trasee hiperbolice Cu asimptotele la infinit. Caută apă. Dar apa e în noi; În minţile noastre. O ţinem închisă Cu lacăte de inconştienţă şi nepăsare Şi ne împuşcăm pe la frontiere Ori pe străzile întunecate Cu luminile stinse De aroganţele noastre.

Criză de anxietate 1 Posibil în poezie; imposibil în pictură, sculptură.

Regretele îmi aleargă prin minte Ca o mirare. Gâfâie sugrumate de adevărul ascuns În dosul unor insecurităţi subtile Îngropate în cuvinte încrucişate, În şarade cifrate în necinste. De ce sufletul meu doarme drogat Pe un braţ de întrebări incolore Şi nu-l pot trezi? Trepidaţia aurie a zorilor Mi se strecoară vicleană printre înghiţituri Şi întregul flux al împăcării De care vreau să mă îmbăt Se topeşte în flăcările ispitelor Care mă azvârle în odihnă. Mi-e frică de inima mea, de minciună. Sângele îmi explodează ca un ţipăt Înăbuşit undeva În pustiul din spatele creierului dezintegrat. De acolo mi-e teamă să ies. Acolo mi-e frică să nu cad.

Apus Apusul. Mirific! Cât e de frumos apusul! Total greşit! Minciună! Apusul e jalnic, Apusul e trist. Ziua moare fără să mai poată Spune ceva. Apusul e timpul tăcerii Când lumina se înclină Ca o lumânare Şi noaptea rămâne stăpână Cu fiorul ei rece Ca piatra, Ca o despărţire, Ca o disperare Atât de grea. Apusul.

Ca mâine! Ca să-şi afle trecutul, Despre noi, Copiii noştri, Viitorii arheologi de mâine, Nu vor mai trebui să sape, Să caute, să citească Urmele lăsate în lutul potecilor De tălpile noastre Desculţe, crăpate. Vor consulta fişierele bazelor de date Salvate pe undeva prin cosmos Pe vre-una dintre planetele mai tinere, Mai curate. Vor şti cât am fost de mari, De mici, de inteligenţi, De păcătoşi. Nici cioburi de amfore, de blide, Nu vor mai avea. Farfuriile şi bidoanele din plastic Se vor fi dezintegrat demult. Vor găsi însă Destule blindaje din oţeluri aliate, Şenile rupte de explozii La marginea drumurilor, Topit, aurul circuitelor integrate De la bordurile avioanelor Care nu s-au mai întors După ultimul zbor. Se vor mândri cu noi Aşa cum am fost Şi vor scrie istoria aşa cum vor vrea. Vor creea imperii şi se vor bate Să ne salveze onoarea, Să ne poată-ngropa Ca pe nişte strămoşi înţelepţi. Cine îi va mai întreba?

A fost odată Când privim viaţa aşa cum e, La prezent, Ni se pare obişnuită. Uşoară ori grea, Adesea anostă. Abia mai târziu Când devine amintire, Când detaliile în care era îngropată S-au şters, Viaţa apare miraculoasă. Aşa cum nu este, Aşa cum nu a fost Niciodată. Martor mut, fotografia Îi anulează aura tainică. Taie picioarele statuii În care memoria a transformat-o. Şi coroana „A fost odată..”

Căruciorul Trag un cărucior după mine Pe stradă. Am pus în el tot ce am: Compromisurile, Ziua de ieri, Lacrimile pe care nu le-am mai putut aduna; Risipite, irosite, sincere, prefăcute. Speranţele. Chiar şi reumatismele; Învelite în pătura mereu umedă Cu care noaptea îmi acopăr Frica, mustrările. Albumul cu fotografiile noastre Îl păstrez în trei sacoşe din plastic; Una într-alta. Să nu se umezească toţi anii aceia, Să nu pălească de la soare Ochii tăi verzi Şi să nu te mai recunosc Duminica dimineaţa pe terasă Ca altădată Când avem întâlnire În visele mele agitate. Cu ochii aplecaţi, închişi în mine Să nu se şteargă imaginile, Planurile strălucitoare Ca nişte focuri din paie, Trag după mine un cărucior Care scârţâie ca un ceasornic Cu alarmele fixate Să mă trezească mâine, Poate.

Dialog cu destinul Dacă destinul decide Încotro, până unde, Când, cum şi cât, Ce rost mai are să mă zbat, Să rabd, să-nghit, să plâng, să lupt? Purtat pe aripile sale Ca spuma pe val De forţe de dincolo de mine, Tot într-acolo voi merge; Până la capăt. Destinul se va împlini Mai puţin ori mai mult, La timpul său, la orele sale. Dacă mi l-aş şti, m-aş împotrivi! L-am presupus. Am încercat să-l negociez: Să rabd, să-nghit, să plâng, Să lupt, să-l întorc, Să mă zbat, să-l refuz. În coşmarurile din zori La fereastra-ngheţată, Un monstru îmi rânjeşte viclean: „Păi chiar acesta e destinul tău, Făptură: Să te zbaţi, să rabzi, Să lupţi, să înghiţi, să plângi, Să refuzi. E steaua ta!” M-am trezit ţipând: „Eşti impostor, e o minciună! Dovedeşte-mi, Umbră care te-ascunzi!” „Ha, ha, ha!” Monstrul a dispărut ca un gând.

Duminica, nu! Raze albe ca nişte săbii din argint Scăpate printre jaluzelele Pe jumătate închise Taie printr-un nor de fluturi minusculi Care se zbenguie necontenit. Faţa ta e senină; la al doilea somn. Ridurile care te întristau aseară Nu se mai pot desluşi pe frunte; Nici în jurul buzelor Destinse într-un zâmbet de vestală. Cearşaful cu floricele albastre A alunecat inutil pe covor. Ţi-a lăsat picioarele descoperite. Eroare fatală! Coapsele roze nu ştiu să mintă; Nu sunt iluzii, frânturi de vise, Rămăşiţe ale nopţii prea lungi. Ca sub bagheta unui vrăjitor nevăzut, La adierea duhului meu Ai deschis ochii încet. Leneşe, braţele moi ţi s-au unit În jurul părului răvăşit printre perne Ca un arici castaniu. Trag firul de mătase Deşirat de la subsioară. Cămaşa ta albă coboară pe podea Nerăbdătoare, dezvelindu-te.

100

Timpul se târâie lent Ca un şarpe nepăsător În deşert pe nisipul fierbinte. Ai deschis ochii, te-ai încruntat puţin. Doar o clipă şi te-ai liniştit: Azi e duminică; Azi nu e zi de mers la servici, De spălat rufe, De cumpărături, de gătit. Pacea ţi s-a întins ca o lumină pe frunte Iar în colţurile buzelor Ţi s-a ivit un zâmbet parşiv.

101

Fecioară În visul meu din zori Se făcea că erai din ceară. Îţi zgâriam pe spate Vorbe şi semne ciudate, De care apoi îmi era ruşine. Scriam versuri într-o sanscrită vulgară În care cuvintele mi se păreau flori. De aceea poate sângele curgea De sub unghiile ascuţite, De sub dalta cu care descifram în petale. Ferestrele s-au cutremurat Şi a-nceput să plouă, să tune, Ca într-o noapte fierbinte. „Nu mai plânge dragă, nu mai plânge!” Nu îmi mai era ruşine de cuvinte.

102

Furtună de nisip Braţele îmi sunt prea scurte, Prea slabe, rupte parcă. Iar tu eşti atât de departe! Te văd Plutind în atmosfera tulbure Pe furtuna asta de nisip; Ori mi se pare? Te aud oare? E plânsul acesta glasul tău? Ori vântul uscat îşi murmură setea În aerul irespirabil Prin care pulberea galbenă zboară Fără odihnă? Undeva sus, Un cerc albicios Palid ca un craniu, Tulbure ca o minciună; Ar putea fi soarele Gata să moară. Te văd, ori mi se pare? Te aud oare?

103

Gândul meu Un fulg coboară încet Legănându-se, Plutind ca un gând beat. Întrebându-se Cât de cald va fi obrazul Pe care îl va săruta. Cât de lungi genele Printre care se va rătăci Când se va topi. Cât de fierbinte lacrima În care se va transforma. Un fulg coboară încet. Gândul meu.

104

Gânduri Singur pe drum, Cu spatele spre lume, Îmi duc gândurile Ca pe un braţ cu vreascuri. Să le dau focului să le mistuie. Mai cade câte unul, Se mai împrăştie. Nu mă aplec să le adun. Gândurile pierdute Vor germina, poate Şi tot va mai rămâne ceva După ultimul foc, După ultimul drum.

105

Instigare la iubire Se dedică Lui Dalai Lama XIV

Instigarea la iubire Nu ar trebui pedepsită! Ce dacă se fură o stea Pentru persoana iubită Şi i se aprinde în ochi Licărind pătimaş într-o noapte? În loc de lacrimi, petale. Buchetele de „Nu mă uita” Pot înflori ca un cer de april’ În palmele tale. O duzină de roze aduce iar zâmbetul Pe faţa ta, în ochii tăi de copil Iar dangătul rar, meditativ, Al unui clopot din bronz, Va coborî ca un har din cer La suprafaţa sufletului. „Corpurile delicte” ale iubirii, Petale, armonii, parfumul părului tău, Sunt baricade împotriva urii Care pândeşte împrejur Şi usucă florile, sufletele, Cu duhul ei rău. Instigarea la iubire Rostită de pe albele baricade Ridicate împotriva urii, Nu ar trebui pedepsită!

106

Masa tăcerii La masa aceasta nu se mănâncă, Nu se beau ceaiuri, Nu se duc tratative. La masa aceasta nu se fac pomeni, Nu se semnează condamnări la moarte Ori graţieri miraculoase. La masa aceasta se tace. În jurul ei ne privim în tăcere Ca petalele unei flori abia înflorite. Din ochii tăi Ţâşnesc surogatele verbelor; Scântei care au fost iubire, Odată. Sufletul mi se umple de vorbe ne rostite, Gata să crape Ca un cazan înfierbântat Uitat de un fochist nebun Cu focurile ne mângâiate. Uneori La masa aceasta se plânge. Plâns în tăcere, Linişte adâncă. Şiroaie de lacrimi, Fluvii de durere Care se scurg în pământ La masa tăcerii. Tăcere, Durere, Pământ.

107

Nălucă Din dimensiunea aceasta În care spaţiul Glisează tăcut în felii paralele Încercând să înşele timpul, Să-i dea impresia de stagnare, Te caut disperat. Chiar şi prin lentila aceea albastră Numită curbură, Interzisă efortului de mirare, Am încercat. În zadar! Vei fi fiind ascunsă De cineva, de ceva? Vei fi fiind destinată Zeilor doar? Cine ştie? Până când încă nu e prea târziu, Mai sper să-ţi dau de urmă Pasăre rară, Nălucă, iluzie, vis, Fericire.

108

Neîmplinit De crescut, Nu am crescut destul. În secetă, pe sol sărac, M-am pipernicit. Sau poate nu am ştiut Să iau din ce s-a găsit Şi am rămas însetat. Nu am crescut. Mă întreb acum Când, fatalitate, Nu mai sunt prea multe de făcut: De ce am pierdut Lecţia de-nflorit? De ce n-am văzut, Chiar de jos, Ce era de văzut? De crescut, Nu am crescut destul. M-am pipernicit.

109

Patul din frunze În patul nostru din frunze Ploaia râde ca o nebună. Nu-şi mai poate struni Toboşarii dezlănţuiţi. Răpăie, răpăie, Toboşarii pitici Pe feţele noastre, Pe frunzele crude. Protector, Dau să-ţi acopăr umerii Să nu ţi-i ude. Dar ai un pact cu ploaia. Îi râzi cu ochii închişi. Îi dai faţa, Tobă să răpăie Toboşarii ei dezlănţuiţi. Dinţii tăi albi Dezbrăcaţi într-un zâmbet, Strălucesc mai curaţi Decât inima ploii. Şi ploaia fuge Cu toată orchestra Ei de nebuni. De flăcările ochilor tăi, De focul din noi, De vâlvătaia care se-ncinge În patul din frunze.

110

Pleoapele iernii Dacă ţi-ar creşte petale pe pleoape, Când ai închide ochii Ai fi pentru mine Regina Nopţii. Aş putea muri fericit, Beat de parfumul petalelor tale. Când ţi-aş atinge genele Cu adierea unui sărut, Ai fi pentru mine Mimoza Pudica. Aş putea adormi Copleşit de pacea ochilor tăi. Grădinar pătimaş Privindu-te iarna Aproape, de-aproape, Îţi văd doar petalele De pe pleoape.

111

Poeseuri 4 Strada Poligonului Există un loc În care se sfârşesc toate poveştile. Este capătul străzii acesteia. Maidanul începe brusc; Tocmai de la ultimul bloc. Tancurile aleargă săptămâna întreagă Unele după altele ca nişte nebune. Azvârle fumul gros Prin eşapamentele negre. Scurmă pământul uscat Ca nişte mistreţi furioşi. Duminica maidanul ne aparţine. Nu, fotbal nu putem juca Din cauza şanţurilor lăsate de şenile Şi a gropilor în care au rămas Bălţi puturoase cu motorină. Mai dăm la ţintar, Mai vindem poze. Sorin stă toată ziua în soare Cu ochii în game-boyul lui nou De i se înfierbântă bateriile. Dă fuga acasă la încărcător.

112

Ieri am găsit un cartuş Sub o tufă de brusturi. L-am adus acasă. Gioni zicea că sunt gloanţe oarbe. Tata mi-a tras o bătaie De-o s-o ţin minte cât voi trăi. A predat proiectilul generalului Ivan, Comandantul unităţii militare. Generalul i-a spus tatei Că poligonul se va desfiinţa peste-un an. „Foarte bine!” a zis tata. „Foarte bine!” O auzise pe mama Când îi spunea doamnei Florescu De la numărul doi, Că Serafina iese noaptea cu tanchiştii Şi se întoarce acasă abia dimineaţa Cu fusta plină de noroi. Vorba mamei: „Aşa e viaţa doamna Florescu, Aşa e viaţa!” Janina şi-a adus căţeaua în poligon La plimbare. Nu a stat prea mult pe maidan. Blana bietului animal s-a umplut de scai. Parcă era o oaie. A dat fuga acasă Să-i facă baie în lighean. Mâine e 15 septembrie; Începe şcoala. Adio vacanţă, Adio poligon, Adio maidan!

113

Poeseuri 7 Gripa aviară

Primăvara Când se schimba vremea, Răceam, tuşeam; Ne atârnau mucii peste buzele învineţite, Până la barbă. Era sezonul când mureau găinile. Lina şi Niculaie, Vecinii ţigani, se bucurau. Doamnă dragă, Mi-a zis Maria Hosului Că v-au murit vre-o două azi noapte. Daţimi-le încoace doamnă, Să-i fac lui Niculaie topală! Păi au murit de boală Lino! O să-i facă rău şi mai dăm de bucluc! Dacă le fierb azi, nu are nimic! Le pun un vârf de cuţit de sodă caustică Şi le fierb până diseară la foc mic. N-are nimic, doamnă; n-are nimic! Umblau desculţi şi după ce dădea zăpada. Tremurau toată iarna În vestoanele subţiri, peticite. Vecina Lina a murit la optzeci şi cinci De artroză şi de reumatism Într-o iarnă cu un ger nebun. Vara următoare Niculaie Şi-a rupt un picior şi trei coaste Se urcase într-o dimineaţă băut, Să cureţe omizile din prun. A murit de inimă iarna viitoare în somn, Ghemuit pe cuptor.

114

Poem de noapte Un poem ca un somn Din care cresc vise Ca frunzele verii Din mugurii umezi. Un poem ca un pom Din care cresc frunze Ca visele noaptea, Din poemele serii. Un poem ca un vis Răsărit din tainele nopţii. Tu nu poţi dormi. Din cauza frunzelor Născute noaptea Din mugurii umezi Primăvara, acum. Eu nu pot dormi. Fără nici un motiv. Mi-e gândul la tine Şi-ţi scriu un poem Cu noapte, cu vise, Cu muguri şi frunze În pomul din stradă Acum primăvara. Şi noaptea e scurtă Şi cafeaua e rece Acum primăvara.

115

Pomul fără frunze Pomul acesta nu are umbră destulă Pentru a tempera febrele Frunţilor noastre. La început de aprilie L-au năpădit florile Ca nişte gânduri albastre. Înaintea frunzelor. Albine guralive Abia trezite din hibernare, Ling nectarul din oglinzile cerului; Gândurile sale albastre. Te aştept sub pomul dezbrăcat. Jenat, copleşit de ruşine, Îşi acopere nuditatea crengilor Cu florile-i rare. Când ai sosit plutind, Ţi s-au aşezat în păr Petale subţiri, mustăţile văzduhului. De râsul tău s-au scuturat apoi Pe piept, pe braţe, pe şolduri. Sub pomul acesta fără umbră Care râde de noi Cu florile lui caraghioase, Cerul ne trimite zâmbetele sale Ca nişte gânduri albastre.

116

Ramuri de salcie Ai intrat cu trei beţe de salcie. Câţiva mâţişori speriaţi Umezi ca boturile unor iepuri În ploaie Mă priveau mai încrezători Decât ochii tăi. Cu braţele subţiratice, Crenguţe de salcie Primăvara, Cu ochii-n pământ, Cu vocea şoptită, Mi-ai zis „La mulţi ani!” Brusc te-ai întors, ai fugit. Era dimineaţa de Florii. Albastrul cerului se mutase pe fustele tale. Până seara te-ai întors Şi ţi-am mulţumit.

117

Refracţii 1 (Oameni) Tu îmi vei scrie povestea, Istoria! Când m-am născut, ştii. Eu îţi voi spune doar Când mi-am pierdut încrederea În oameni. În haitele acestea de şoareci Care îşi sug laptele Din ţâţele timpului Şi îl scurtează Cu fiecare înghiţitură. În furnicile acestea flămânde Care acopere Pământul Cu muşuroaie de excremente Pe care le adoră apoi. Zei lor înşile; Lor înşile, demoni.

118

Refracţii 2 (Grota mea) Am ieşit dimineaţă în stradă. Parcă am intrat într-un muşuroi Scuturat din toate părţile, Cuprins de febra galbenă A banului, a succesului. În urechi îmi zumzăie Corul celor trântiţi la examenele vieţii. Mormăie blestemând la-ntâmplare Ca într-un templu al disperării. Din când în când Zdruncinând peisajul, Câte un ţipăt de victorie. Ca o pioneză înfiptă în ochi; Sugrumat apoi într-o clipă. Abia aştept să vină tramvaiul Să mă întorc în grota mea În care suverane sunt Măsura şi tăcerea.

119

Refracţii 3 (Vâlvătăi) Nici o rugăciune Nu a fost îndeajuns de adâncă Pentru a adormi şarpele; Să-l încremenească. Imediat ce s-a pornit vâlvătaia atomilor Zdrobiţi între măselele neîndurării, Monstrul a ieşit la porunca Ascunsă în Cutia Mirărilor. Nisipurile s-au ridicat La cer ca o ciupercă prăjită La cina de dinaintea tăcerii. Când s-au întors Arse de mândria lor infinită, Au găsit o planetă mută Prin cotloanele căreia mişunau Progeniturile: scorpionii mutanţi Care se sărutau noaptea La lumina albăstruie a lunii. Fără martorii de altădată.

120

Refracţii 4 (Soare slut) O mamă în aşteptare Întinsă pe nisip dezvelită. Pântecul priveşte spre cer. Pare mai degrabă o pictură Neterminată. Minuscule fire de păr Ca nişte solzi argintii, Strălucesc în soare săltând, coborând, În ritmul respiraţiei calme. Pântecul acela mi s-a părut Un munte, un deal, o Golgotă Care se înalţă şi coboară Cu lentoarea erelor Din forţele dospind în el însuşi. Zgomotul asurzitor s-a întins brusc Pe sub aripile înspăimântătoare Ale unui vultur crud nevăzut. Fire de păr Ca nişte minusculi solzi argintii, Sângerează în lumina unui soare slut.

121

Refracţii 6 (Suplicii) Nu mă tem De dulăii împleticiţi Printre hăţişurile rabiei! Până la urmă se vor îneca în propriile bale Urlând într-o noapte cu lună. Ne agăţăm cu unghiile disperării De orice minciună frumoasă, De orice speranţă. Le vopsim în culorile florilor Din copilărie: Fundele roz ale doamnei învăţătoare, Buzele sângerii ale frumoasei dintr-a patra, Mustăţile bunicului, sure, Ochii tatei, albaştri, Ghioceii oferiţi mamei la aniversare. Nu mă tem de turbările din prejur! Mă tem de gândurile mele De dinainte de somn; Şi le alung şi le chem.

122

Santal Parfumul ţi-a rămas în urmă Persistent; O amintire de surcele de santal Arse la lumânare. Amprentă inconfundabilă Ca o faptă bună care nu se poate uita. Păcătos, gândul mi-a zburat La zilele acelea fără noimă Când nu ştiam deosebi, doi prunci, Inocenţa de vină, Febrele cărnii de iubire, Ziua de noapte, Cerul de tină. Nu era pace în sufletele noastre, atunci! Umbră a trecutului, Te-ai îndepărtat nepăsătoare Cu un con cu îngheţată în mână. Nu m-ai recunoscut.

123

Sfera albă Închişi în sfera albă, Capcană de lumină Din care nu putem scăpa, Încercăm să ne ascundem În spatele propriilor umbre. În sfera albă nu ne mai cunoaştem. Degeaba încerc să-mi aprind Lumânările colorate, Să mă identific, Să ies din anonimatul acesta inform, Atât de alb! Pe cea roşie Nu reuşesc să o fac să se vadă. Nu mai are nici un strop de hemoglobină. Castaniul închis lipseşte cu desăvârşire. Abia acum îmi dau seama! A rămas în locul său o simplă chelie De care lumina Nu se mai poate îndepărta. Albastrul doar, Atât cât a mai rămas, Aruncă raze obosite De sub sprâncenele albe. În imensul alb din prejur Îmi apari ca o umbră Într-o dimineaţă albastră Undeva la malul mării, demult.

124

Somn agitat Nu mă deranjează că vorbeşti în somn. Ştiu că la orele acestea târzii, Aproape de zori, Fluviile de endorfine Izvorâte din tainele În care te-ai scufundat Ţi se revarsă în sângele tânăr Ca într-o mare Care se potoleşte încet. „Au murit trandafirii, mamă. Au murit trandafirii.” Repeţi mereu. Până la urmă te cred. Nu mă deranjează că visezi. Tu visezi chiar şi când nu dormi! Acum somnul te poartă Pe căile sale de nori. Te agiţi ca un drapel Fluturat în vâltorile înălţimilor Prin care zbori. „Au murit trandafirii, mamă. Au murit trandafirii.” Dimineaţa În faţa privirilor tale senine, Curate, Nu-mi pot imagina unde-ai ascuns Trandafirii care au murit azi noapte.

125

Stâlpul Un stâlp de iluminat Străjueşte la baza scărilor albe Care urcă spre imensul albastru. Este martorul meu. Când l-au turnat din fontă murdară Pe undeva prin Sud-Vest, Era un stâlp oarecare Menit să străjuiască drumul oamenilor Prin noapte. Acum e al meu! Ne cunoaştem. Mă ştie, îmi clipeşte complice Când îi trec pe aproape. Spre seară soarele râde Ca un clovn cu şapca aurie Mai mare decât ţeasta fierbinte. Felinarul alb cocoţat pe stâlp Îi reflectă glumele deocheate În ochii mei pe jumătate închişi. Nu ai înţeles de ce zâmbeam Urcând alături pe scările albe Spre imensul albastru.

126

Strâmbă Lemne Doamne de câte ori mi-am dorit, De-aş fi putut, Să fiu uriaşul din poveste! Un fel de Strâmbă Lemne, De Sfarmă Piatră: Să înnod şinele căii ferate În faţa trenului care mi te lua Cu locomotiva lui blestemată! Dar nu se putea! În fiecare toamnă Când soarele cobora peste Dealul Măgurii Mereu mai devreme Şi cu el tristeţea în sufletul meu, Tu plecai undeva atât de departe! Până la Crăciun aşteptam să te-ntorci. Timpul se târa greoi, Melc printre nămeţii plictisiţi Ai nerăbdărilor mele. Ne întâlneam, tăceam, Te priveam cu ochi goi. Tu râdeai cu şiragul dinţilor albi Ca o ninsoare a mieilor Primăvara. Plecai. Târziu mi-am dat seama Că nu era de vină calea ferată. Nici trenul Cu locomotiva lui blestemată.

127

Templul soarelui Trec prin labirintul de coloane albe; Martori muţi în templul soarelui alb. Prin ochii şarpelui iviţi din nisip Soarele se vede ca o gaură neagră Plimbându-se pe undeva pe sus. Cioară Sau vultur ameţit Gata să cadă. Limba şarpelui, verde Şi gura lui mută Rămân de pagubă. Scuipă spre soare Ca un cuţit, Ca o ocară, O salvă uscată de nisip.

128

Tunelul timpului Tunelul timpului. Săpat de cine? Săpat prin ce ? De când până când? De unde până unde? Din clepsidra cerului, Izvor nesfârşit, Picură stropii limpezi ai timpului. Unul după altul În eterna lege a curgerii. Căzând pe vârful muntelui de sare, Fiecare strop de timp Muşcă răbdător, Săpător de fântâni În cristalele imperiale Şi se spulberă în mii de stele. Cândva la sfârşit Fântâna adâncă Va străbate inima muntelui. Spre un alt început? De unde până unde? De când până când? Către sfârşit?

129

Zidul din ceară În zidul din ceară Se văd urmele degetelor Tuturor martorilor. Ale tuturor celor care au împins Să-l încline, Ale tuturor celor care au împins Să-l dărâme, Ale tuturor celor care au împins Să-l susţină Să nu se încline, Să nu se dărâme. Jos, undeva într-un colţ, În zidul din ceară Abia se mai desluşesc Amprentele mele. M-am făcut că-l împing Să-l susţin, Să-l înclin, Să-l dărâm.

130

Vis cu borcane colorate Pe stradă la vale Spre gară Cu tălpile goale Prin colbul gri Alerg să te-ajung. Privită din spate De departe printr-un ochean, Parcă nu mai eşti tu! Parcă e bunica din Badon Ori tocmai maica ei Din Hereclean. Dar ele sunt plecate Departe, demult. Şi tu, acum. Şi nu pot să strig. S-ar sparge borcanele Colorate din sticlă, Înfipte în aracii Plantaţi în lanul de cânepă Să sperie ciorile, Să nu se apropie Să ciugule sămânţa Abia aruncată în brazde. Alerg să te-ajung. Opreşte-te, maică! Bunica plânge Cu borcanele colorate În braţe, Pe calea ferată. Trenul porneşte Cu un şuier prelung.

131

Dealul galben Pentru mine Golgota e pe Alom Iar Via Dolorosa Este drumul îngust de pământ Care se vede de departe Şerpuind chinuit Până în vârful dealului galben. În visele verilor înăbuşitoare Aud scârţâitul roţilor îndelung neunse Tânguindu-se ca o priceasnă Sub povara snopilor clădiţi la-ntâmplare. Alături prin praf urcă Un copil tuns la zero, Cu tălpile crăpate Şi cu mintea înecată de poezie. „Hai Dumană! Hai Joiană!” La capătul drumului ca un labirint Născut în visele unui nebun Poposesc istoviţi Doi ochi albaştri ca cerul Sub soarele care se joacă arzând. Pentru mine Golgota e pe Alom Iar stâlpul răstignirii Celui Sfânt Este pomul firav ca o fantomă, Fără fructe şi fără umbră, De pe culmea dealului galben.

132

La Argeş Aici ninge cu gânduri bune. Pe sub bolţile răsucite Porumbeii îşi flutură umbrele Ca nişte stafii care au uitat să mai plece. Intru cu capul plecat, Cu aripile rupte Şi ies cu sufletul sus; Gata să o iau de la capăt. Cărămizile vechi, Ochii sfinţilor înţelepţi, Extrag tristeţea inimii grele, Păcatele pe care nu le pot uita. Le aruncă prin turlele ţuguiate Porumbeilor care le usucă la soare Ca pe nişte haine ponosite. Păşesc peste cărămizile vechi, Pe sub ochii sfinţilor înţelepţi. O stafie care a uitat să mai plece.

133

Adio, inocenţă! Davo – 9

Ca o pisică hăituită, Liniştea s-a ascuns la subsol Printre vechiturile De care nimeni nu mai are nevoie. Anna e la buny; Sunt sigur că doarme deja dusă. Inima îmi bate ca o tobă de carton. Au stins lumina de pe casa scărilor. Întunericul a început să-mi şoptească Poveşti cu dinozauri fioroşi. Mi le repetă în fiecare noapte Cu voce înfundată, de trombon. Abia aştept să adorm. Poate reuşesc să o mai visez odată Pe solista cu ochi frumoşi De la Highschool Band; Blonda care m-a sărutat aşa, pe furiş, Noaptea trecută, Într-un vis atât de scurt.....! Ce dacă e cu câţiva ani mai mare? Ce dacă a fost doar în vis? Bunicu’, După ce doar lui i-am spus în secret, Dar el nu se pricepe, Mi-a zis: „Care, măi?

134

Blonda aia ştearsă ca o pisică?” M-am şi supărat. Să vă spun drept, E cam bătrân de-acum; Habar nu mai are ce e acela un vis! I-aş spune mamei Dar mă tem că n-o să fie prea fericită! Liniştea s-a ascuns la subsol Printre vechiturile De care nimeni nu mai are nevoie. Ca o pisică hăituită.

135

Nu pot implora Divinitatea Cu ochii la cer Ca în faţa unei oglinzi albastre, Aştept să îmi apară chipul; Cu barbă cu tot. Nu, Nu chipul meu cu cicatrici, cu riduri, Cu false mirări Şi cu jena de a cere doar lucruri minore: Sănătate, prosperitate, Măcar jumătate din milioanele lui nea Gore, Să nu se mai declanşeze cutremure, Inundaţii, incendii, gheaţă, Alegeri generale anticipate Şi să dea bunul Dumnezeu Să intre şi căpitanul Stănescu la apă. Nici vorbă! Neschimbat ca un sfinx traversând peste timp, Cerul rămâne la fel. Doar norii argintii se târăsc alene Apropiindu-se, certându-se, În tăcere. Cu gândul aiurea, cu icoana în sân, Aş putea implora un „Doamne-ajută!” Dar mă tem c-o să se întâmple Ca data trecută Când l-am blestemat pe banditul de Stroie Să cadă cu valuta-n belea, Şi m-am trezit cu marfa confiscată. Mai bine tăceam! Nu pot invoca Divinitatea, Că mă tem. Privesc doar cerul Ca pe o oglindă albastră.

136

Mă strecor printre zile Mă strecor printre zile Cu greu. Parcă aş înainta împiedecându-mă Prin codrii vechilor poveşti Care se îndeasă mereu. Ore anulate Îmi ţin gleznele Înfăşurate în minute absurde Iar urechile aud fără să vrea Scâncetul secundelor risipite. După-amiezelor fără tine Aş prefera să le fi fost amputate Apusurile triste; Să se fi prăbuşit direct în noapte. Mă strecor printre zile Cu greu. Îmi răsfoiesc amintirile Din cartea vechilor poveşti.

137

Desprins M-am desprins de la ţărm; Navă privind în urmă Din când în când. Căutam ceva abandonat, Ceva amăgit cu speranţa revenirii Când ştiam că nu mai există Drum înapoi. O barieră de ani Crescuse ca un crâng între noi. Dincolo de intersecţie, La intrarea pe autostradă, Fantasmele triste ale trecutului, Flăcările, mă cunoşteau. Îmi proiectau umbra pe asfaltul nopţii Care sfârâia jubilând Sub roţile disperate. Nu se mai întoarce! Nu se mai întoarce la voi!

138

Fotografii care nu se mai fac 8 Simion

Bunicul era mic de statură. Mic de tot; Nici măcar un metru şi jumătate. Când ridica plugul greu în căruţă Se înălţa pe vărfurile opincilor din gumă Şi icnea ca Joiana când făta în grajd Noaptea, pe stratul de paie: „Hai copilă, hai cu tata!” Eram în clasa a şaptea. Eram mai înaltă cu o palmă decât el. Privesc fotografia mică în ton sepia Pe care ne-a făcut-o tata într-o sâmbătă seara Când s-a întors de la brigadă de la pădurea Căţel. Stăm amândoi pe un ţol sub nucul „de pe Râpă”. Bunicu râde mai mult cu ochii; De fericire, cred, Mândru de nepoata lui voinică. Gura ştirbă închisă şi faţa bătrână schimonosită. Nici nu ştia să râdă, bietul bunic! Era prima lui fotografie după un război lung Care l-a purtat cu armata maghiară „Până la mama dracului!” Cum ne spunea cu ciudă, bunica. Ruşinos, tăcut, mic şi slab cât o mănuşă, În tinereţe bunicul era cunoscut „peste sate” Pentru episoadele sale nonconformiste. Nu erau prea dese: odată sau de două ori într-un an.

139

Intra în cârciumă liniştit Cu ochii verzi spălăciţi Mocnind ca un foc sub cenuşă. Începea modest cu câte „un deţ” de pălincă. Dădea apoi de băut tuturor din „făgădău”. Dimineaţa chema „cocia” cu birjari unguri din Cristur Şi chefuiau patru-cinci zile Prin toate restaurantele din Zalău. Se întorcea acasă după o săptămână Ca un câine din pribegie: Pocăit şi cu buzunarele goale. Intra în grajdul în care dormea lângă vite Şi nu mai vorbea cu nimeni o lună. Fecior al unei familii înstărite, „Şi-a tocat averea pe băutură” Ne povestea bunica seara torcând încet Ca o mâţă blândă, împăcată cu sine. „Dar bine-a făcut!” mai zicea. „Au venit comuniştii; i-ar fi luat pământul. L-ar fi scufundat şi la Gherla, Cum au făcut cu atâta lume.” Privesc fotografia mică, în ton sepia, Pe care ne-a făcut-o tata într-o sâmbătă seara Când s-a întors de la brigadă de la pădure. Pământul din cimitirul vechi a alunecat După ploile toamnelor grele Şi mormintele bunicilor au luat-o la vale. Pe crucile aplecate acum ca şalele lor altădată, Abia se mai poate desluşi: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu Simion Născut la 1876 în Dobrin.” Un ţăcănit scurt ca un adio într-o toamnă ploioasă. Ultima fotografie despre bunicul, Printre mormintele invadate de spini.

140

Frânghii albastre Frânghii albastre străbat zidurile. Se strecoară printre cărămizi, Prin mortarul friabil, Ca nişte viermi înmuiaţi în cerneală, Uitaţi de un secol acolo. Frânghii albastre alunecă reci; Se adună în noduri albastre. Apar de niciunde; Înconjoară luna ca pe un ghem Şi se întorc înainte ca urletul nopţii Să moară-n lumină. Am început să am ameţeli. Când închid ochii, Viermi albaştri Ca nişte frânghii albastre Mi se încurcă printre sandale. Cad, aproape. Frânghii albastre în jurul gleznelor. Cătuşe albastre În jurul mâinilor. Stropi de cerneală albastră Ca un sânge albastru Dorm pe fila albă Ca o fereastră închisă. Spre miazănoapte În pereţii bisericii Frânghii albastre urcă spre cer. Trag clopotele Între vecernii.

141

În zori Mă zgârcesc la cuvinte. Îmi creşte sub limbă Un munte de vocabule Ca o grămadă de rable Aruncate la haldă. Inepţiilor nopţii nu le pot da crezare; Sunt fade. Au în ele un iz de cămară neaerisită Cauzat de lipsa fonemelor ultraviolete. Convulsiilor verbale Născute în lenevia după-amiezelor Le lipseşte chinul exerciţiilor la inele Sub crucea de pe care curge sudoare. Culeg în zori câteva raze Care au fâlfâit Pe lângă pălăria orizontului. Acuma gânguresc abia, Porumbei matinali, La fereastra de la care răsăritul Mă trimite zâmbind la culcare.

142

Încă o sirenă care nu se va mai întoarce Sunt sirena argintie Cu ochii albaştri Ca apele mării din care-am venit. Nu mă mai pot întoarce; Vezi bine! Stelele care m-au călăuzit Sunt stinse acum. Nori duşmănoşi mi se rostogolesc Înfuriaţi în cale Iar vânturile nebune suflă toate Dinspre Răsărit şi Miază-Noapte. Farului nostru, atât de departe, Lumina i s-a înnecat în valuri Iar sarea s-a depus cataractă Peste ochii din fulgere albe, Atât de îngăduitori cu noi! Nu mai stă ca un catarg eşuat La malul Mării Moarte! Pescăruşii îţi vor povesti la asfinţit: Nu mă mai pot întoarce. Sunt sirena argintie Cu ochii albaştri Ca apele mării din care-am venit.

143

Linda, te iubesc! Numele ei complet e Melinda. Noi o alintăm Linda; Ca pe o păpuşă. Chiar dacă e slabă ca scândura. John habar nu are Ce femeie minunată îi stă aproape! El are capul plin de scenarii, De roluri în filme, De cărţi ilustrate pentru copii Mai mici ori mai mari. Linda îi dă tot timpul ei. Se zbate, aleargă, trăieşte pentru John. Fără ea, individul ar fi un om pierdut! Regretă faptul că omul ei drag E indiferent; Niciodată nu i-a spus „te iubesc!”. Ea aştepta demult. Când a căzut bolnavă de era să moară, John s-a oferit să-i cedeze Un rinichi sănătos. Linda a refuzat la început. „Nu primesc, dragă! Nu primesc dacă nu mă ia de nevastă Şi dacă nu îmi declară în faţa voastră: „Linda, te iubesc!” Mai bine mor!” John a cedat.

144

Ei, dar asta era la început, demult. Acum se plimbă ţinându-se de mână, Târşâindu-şi tălpile pe asfalt. Două umbre purtând discret O singură pereche de rinichi. Linda se zbate, aleargă, trăieşte pentru John. Regretă faptul că omul ei drag E indiferent. Mocofanul nu i-a mai repetat Declaraţia care a salvat-o: Miraculosul „Linda, te iubesc!”

145

Jap-jap, Ecaterina mi-a tras două palme Nu fiindcă i-aş fi spus că e urâtă; Că nu e. Nici fiindcă i-aş fi zis „graso!” Chiar dacă asta cam aşa e, Ecaterina m-a pus la index Şi când i-a venit bine, jap-jap; Mi-a tras două palme. „Asta e ca să te învăţ minte!” Mi-a zis. E drept că i-am jurat, i-am promis. Din diverse motive personale Întemeiate, Nu m-am putut ţine de cuvânt. Acum am implorat-o: „Salvează-mă, Ecaterino dragă! Speranţa mea e doar la tine. Du-mă frate la Cabinet Şi administrează-mi, că merit, Cel mai dur tratament!” S-a înfuriat ca o pisică Trasă de mustăţi ori de coadă. După ce m-a tratat scârbită, După ce m-a înjosit cu cele două palme, Mi-a deschis uşa, radioasă Şi m-a împins dispreţuitoare în stradă. Bine măcar că mi-a cerut Să revin peste două săptămâni, Să mă „vadă”.

146

Matematica bidonului cu vopsea Înmoi bidineaua În bidonul cuvintelor Şi stropesc la-ntâmplare Pagina albă. Mulţi le citesc. Fiecare înţelege altceva. Unii declară că l-au citit pe Shakespeare. Alţii pe Ghoete, pe Dostoievski. Unii chiar spun că ar fi citit Biblia. Cărţile se fac în minţile noastre Din aceleaşi cuvinte. Diferă doar mâna care le aruncă Şi matematica bidonului cu vopsea.

147

Natură moartă Vulturi bolnavi Se prăbuşesc; Mere putrede Desprinse de pe crengile Unui pom uriaş. Vârful îi este ascuns undeva Deasupra norilor vineţi. Câte un tunet din când în când Şi vulturul cade Cu penele arse. Nici un alt zgomot Nu înţeapă tăcerea; Ca într-un mormânt. Vulturii zac Risipiţi printre stâncile colţuroase. Cerul, căciulă de neguri, Tace Mut ca un clopot cu limba tăiată.

148

Natură moartă cu moţ ciufulit Stau calm, nemişcat ca un stâlp, Încruntat ca un urangutan dezamăgit. Simbol al inflexibilităţii şi statorniciei. Nu mă poate clinti nici o furtună. Nu mă poate înmuia nici un potop, Ca pe orice stâlp de ulucă! Doar părul răsfirat de vânt Arată viu în această scenă: Natură moartă cu moţ ciufulit. "Ia te uită frate, voinicul!" Îi zice ploaia vântului tâmp. "Are părul ca iarba fiarelor; Crescută viguros pe înălţimi, Pe unde-apucă." "Nu te potrivi, soro! Aşa mi s-a părut şi mie Până când l-am zmotocit niţel. Poartă perucă; E chel!"

149

Nici unghii să zgârie Cum sapă apa în piatră! Limpede, moale, curată, Nu are Nici unghii să zgârie, Nici dinţi să ronţăie. Ochi are, poate; Nevăzuţi Şi o ştiinţă a învăluirii, A cuceririi prin stăruinţă, Prin răbdare. Stau rezemat în toiag. Soarele iese din îndoielile nopţii. Iarba se gudură alintată De răsuflarea văzduhului. Picurii sobri cad fără odihnă; Armată limpede, moale, curată. Sfarmă? Domină? Mângâie? Pe cine să întreb Cum sapă apa în piatră?

150

Numai tăcerea Nu avem ce face. Tăcem şi privim către cer. Nu se vede nimic. Poate că nimic nu se vede Nici de acolo, încoace. Pe patul alb Al ultimelor încercări, Pe răzorul care desparte Întunericul de lumină, Încleştarea de pace, Albul de negru, Viaţa de moarte, Trecătorul mă-ntreabă: „Mă voi întoarce?” Nu se vede nimic. Tăcem şi privim către cer. Nu avem ce face.

151

O cioară Pe ţepusa din vârful căpiţei Cioara croncăne încruntată ca soarta. Îşi roteşte privirea peste orizont Şi urcă apoi imensitatea Boltită ca un coif albastru. Sunt ignorat, Exclus din interesele ei. Pe neaşteptate s-a repezit în iarbă Căzând ca o piatră din cer. Ca destinul Şi s-a ridicat ţipând victorioasă Cu un şoarece minuscul în ghiare. Sunt ignorat, Exclus din interesele ei. Doamne, cât suntem de mărunţi În ochii naturii nepăsătoare Când stăm şi ne gândim la noi Lângă căpiţa de pe vârful căreia O cioară priveşte cu interes împrejurul!

152

O gazetă numită viaţă Dacă m-ar vedea mama Cărând cărămizi şi mortar Pe schelele murdare ale vieţii, Spălând veselă şi păcate Pe la mesele târgoveţilor Pentru plăţi de ruşine, Ar muri iar. Visele ei de mărire Au rămas ne-mplinite Şi n-ar putea supravieţui Unei asemenea dezamăgiri. Mai bine că nu ştie! „Bine puiul mamei drag; Eu te voiam om de ispravă! Să fi ajuns şi tu acolo, un pantofar, Un tâmplar, ori vre-un zidar. Nu aveam pretenţii să fi ajuns croitor, Ori bijutier, ori notar. Dar să vinzi ziare pe stradă Şi cărţi în bazar? Cred că şi taică-tău, cum era el, Ar fi clătinat din cap, S-ar fi scărpinat în barbă.” „Bine mamă, dar eu nu le vând; Eu le fac, eu le scriu!” „Tot un drac!”

153

Octombrie Drumurile acestea prăfuite urcă împreună. Se apropie, se despart; Ca două idei contradictorii. Ca doi bătrâni Care nu mai bagă timpul în seamă. Discută, merg fără grabă. Cel şerpuit, flancat cu tufe de mure În care vrăbiile fac gălăgie Ca gâştele romanilor în Capitoliu, Devine o cărare prăpădită; Se pierde obscură în pădure. Cel strâmt, pe care şi un iepure Ar ţopăi pe de lături, Urcă spre vie. Pe care să-l iau? Pe oricare! Mai devreme ori mai târziu, La asfinţit, Pentru noaptea cea lungă, Toate drumurile se întorc De pe unde-au pornit.

154

Pedepse Liban, august-2006

Printre dealuri şi văi sălbatice Cu iarba săracă, Printre pietrele colţuroase, Păstori care s-au întors De undeva din Biblie, De undeva de prin poveşti, De undeva din istorie, parcă. Clopotele aurii De la grumazurile oilor, caprelor, Au amuţit Cu limbile tăiate de teamă. Dumnezeu s-a-ntristat De ura şi de încrâncenările Adunate în ochii oamenilor, În faptele lor fără minte. Azvârle iar peste casele vrajbelor Focurile Sodomei şi ale Gomorei; Aşa cum bătrânii profeţi Au scris în Cărţile Sfinte.

155

Parole Trăiesc într-un balon de săpun. Nu mă văd; faţa îmi dispare Umbrită de litere, de cifre, de semne, De codurile care mă substituie. Numele, prenumele, adresa. Locul, data naşterii, culoarea ochilor. Seria carnetului de conducere. Numerele conturilor din bancă, De la CEC, de la cărţile de credit. Parolele la internet Şi altele şi altele care mă plouă, care mă ning. Săriţi, mă inundă parolele! Mă înneacă identităţile virtuale Ca nişte puhoaie care mă trag În abisurile nevrozelor Din care nu mai am scăpare! Ochii mi se mai întrezăresc arareori; Plânşi, străini, plictisiţi, Seara, când traficul mai scade niţel. Aş putea să dispar într-o zi; să mor. Să fiu substituit de vre-un dulău. Nici nu s-ar băga de seamă.

156

Atâta timp cât codurile mele nu s-au şters, Sunt acolo, sunt vii în locul meu Iar eu plutesc şi trăiesc lipsind În balonul meu străveziu. Când se taie curentul rămân gol Ca o fantomă la sfârşitul vrăjilor. Faţa nu îmi mai este umbrită De codurile care să mă substituie. Dispar. Pot ieşi în lume; pot fi om. Dar cine mă mai recunoaşte fără codurile de acces? Persoana mea se mistuie într-o anonimitate Mai întunecată decât un real deces! „V-aţi uitat parolele? Pardon, regretăm, nu avem de ales. Aţi ajuns un număr de cont Şters!”

157

Poeseuri 8 (Pudori) La malul mării vara, Nu găsesc nici un loc Pe vre-o plajă discretă În care să pot aşeza Imaginile părinţilor Ca pe nişte statui albe, din cretă. Pe tata nu l-am văzut niciodată În pielea goală. Mort doar la şaptezeci şi cinci Când l-am spălat şi l-am primenit Împreună cu surorile Pentru înmormântare. Chiar şi vara la Valea Zalăului la baie, Purta izmene din pânză de cânepă. Vacile rumegau paşnic în luncă Şi plezneau din cozile împletite ca nişte bice După muştele sâcâitoare. De mine nu s-ar fi ferit, poate; Aveam treisprezece, eram mare. Dar erau fraţii ceilalţi, mai mici Şi Smaranda; Abia îi căzuse primul dinte de lapte.

158

Ei, pe mama am mai văzut-o uneori; Seara ori în dimineţile mai puţin răcoroase Când se spăla cu apă rece şi cu săpun, Goală până la brâu, În ligheanul albastru pe terasă. Vişinul cu bucle albe Zâmbea cu două înţelesuri, Pe sub mustaţă. Sânii îi atârnau mari, grei; Pungi albe din care ne hrănise La timpul său pe fiecare. La malul mării vara, Nu găsesc nici un loc Pe vre-o plajă discretă În care să pot aşeza Imaginile părinţilor. Statui albe din cretă.

159

Porţi vechi Nu poţi pătrunde printre gratiile Ţesute din mătasea păianjenilor. Îţi trebuie un cod de petrecere; Palmă încleştată ca o durere Pe clanţa uşii de la intrare, Pe zbuciumul inimii, la ieşire. Floare ofilită la tâmplă. Corole triste de imortele Din care viaţa a plecat demult Ca dintr-un craniu Uitat pe masa poetului Până când s-a făcut alb ca varul. Porţile dorm zăvorâte. Păianjenii s-au uscat şi ei, Demult.

160

Porţile întunecate Port frica în sân Ca pe o maimuţă cu tahicardie. Când trec pe lângă porţile întunecate, Dincolo de care necunoscutul Se întinde ca un imperiu nemărginit, Ca o himeră, Fiara îşi iese din minţi. Mă zgârie în dreptul inimii. Îmi aduce aminte de existenţa ei mizeră. Mă împiedic în bolovani. Pe frunte sudoarea se prelinge încet Ca frica ce mă năvăleşte: Străină, udă şi rece. Mai iute, mai iute, cât mai departe De tirania porţilor întunecate. Dincolo de ele Cumpenele încep să se-aplece.

161

Pui la rotisor Păsările m-au luat pe sus în crucea zilei Şi m-au agăţat de cerceii norilor înlăcrimaţi. Instigatorul, pasărea focului, Văpaie deasupra, Soarele mă privea cu ochi răi. Prizonier Sub oglinda feţei sale îmbujorate. Curajul s-a frânt. A început să se topească, Să se scurgă-n pământ. Gheţar condamnat să se întoarcă În oceanul în care s-a născut. Pe cer nu a mai rămas nici o urmă A supliciului. Nici un martor pe sus. Asta m-a durut cel mai mult.

162

Revoluţie pe Strada 3 Regele ciorilor

Omul acesta nu e în toate minţile! Umblă prin mulţime Cu o cioară albă pe umărul stâng. Aş înţelege ceva Dacă ar fi un papagal, ori un şoim; Să vâneze noaptea când lumina doarme, Să-l apere de bârfele răuvoitoare. Dar o cioară, o cioară albă? „Eu sunt regele ciorilor!” A declarat în parc într-o seară. A început să croncăne, Corb cu coardele vocale retezate. Ciorile i s-au adunat împrejur. Nor de umbre siluite, Mare croncănitoare. Peste noapte a fost revoluţie. Dimineaţa păşea agale Fără semnul nobleţei sale. O lacrimă albă i se prelingea tulbure Peste ridurile adânci, În barba care încărunţise.

163

Refracţii 7 (Oglinda spartă) Pe un perete strâmb, Spinarea unui bătrân Sătul de viaţă, Oglinda crăpată. Mă văd pentru întâia oară În oceanul de incertitudine Pe care privirea alunecă împiedecându-se. Nu mă recunosc. Ochii depsărţiţi de o cută adâncă Se uită chiorâş, miraţi şi ei se pare De caricatura descumpănită din faţă. Gura se strâmbă chinuindu-se Într-un zâmbet ce se doreşte discret Dar se întinde ca o mască obosită Trasă cu forţa pe capul unui cal Cu coama albă degradată, Cu ochii arşi de albeaţă. Mă revolt. Nu pot fi eu creatura aceea strâmbă Care mă priveşte asimetric de pe cealaltă parte. Caut bunătatea pe care prietenii mi-o cunoşteau Şi o foloseau adesea. Căldura aceea care alina durerea, Înmuia inimile copiilor fără linişte, Ale femeilor triste.

164

Doar un gol rece Mărginit de fisuri la-ntâmplare Îmi zgârie faţa. Pun mâna. Palma se mânjeşte cu sânge, cu ură. Simt bătăile inimii pe sticla rece; Dar aceea nu este inima mea! De pe cealaltă parte Pitici harnici Conduşi de cel mai harnic pitic, Lovesc furioşi cu ciocane de ghiaţă, Cu picamere gălăgioase. Oglinda se sparge în fărâme. Nu se mai desluşeşte nimic.

165

Soarele în camera goală Soarele este mai singur decât mine. Acolo sus printre ai lui, Îi convine. Dar să-l văd în camera goală! Intrat pe fereastră Se învârte bezmetic De-alungul pereţilor tăcuţi Şi râde nebun fără nici un motiv. Cine-l aude? Cine îl vede? E numai tăcere-mprejur Şi sclipirea dementă a ochilor săi Alunecând de-alungul pereţilor muţi. La ora serii cedează, apune. În camera goală nu mai e nimeni.

166

Stingătorul Când văd stingătorul Stând singur în colţul acela întunecat, Închis în cutia ruginită cu geamul spart Pe care numele îi stă scris Cu vopsea albă îmbătrânită acum, Acoperită de praf, Mă cuprinde mila, îmi vine să plâng. L-aş strânge în braţe cu dragoste Ca pe un copil abuzat. Stingătorul acesta roşu cu spumă Îmi exultă pornirile de pompier, De luptător cu scânteile, cu focul Şi sufăr dureros când îl văd În starea aceasta de degradare! Cine ştie? Poate e gol, poate i-o fi foame. Măcar azi de ziua pompierilor Ar fi meritat şi el o inspecţie, O decoraţie, o avansare, un salut. Dar pe toate acestea le aştept şi eu; Demult!

167

Tainele ierbii Veştede aripi de fluturi Ning peste creştetul meu Ras ca o ridiche de lună. Aplecat să destăinui tainele ierbii Nici n-am băgat de seamă Că s-a-nserat. Gata să moară, Cu ochirea din urmă, Soarele s-a retras. Am rămas singur ca un far stins Pe un istm departe. Veştede aripi de fluturi Ning peste creştetul meu. Tainele ierbii se-ascund în noapte; Nedezlegate.

168

De ziua mamei Dragi copii! Astăzi vom vorbi despre mame. Chiar dacă sunteţi doar în clasa întâi, Vă va fi uşor să înţelegeţi Cât de importante sunt mamele Pentru fiecare dintre noi: Mamele ne-au adus pe lume prin jertfa lor. Ne îngrijesc din prima zi de viaţă Până când creştem destul de mari Să putem păşi singuri în lume. Ne hrănesc, ne spală, ne îmbracă. Stau lângă patul nostru când suntem bolnavi. De la ele învăţăm primele vorbe. Ei! Cine poate să mai adauge ceva frumos Despre mama sa? Doamna învăţătoare! Mie mama mi-a pus astăzi în pachet Pâine cu salam şi cu brânză topită. Şi o acadea.

169

Timp-viaţă Pe mosorul cu fir din argint, Înfăşurată, viaţa. De unde-până unde? De când-până când? Trag firul; îl întind între braţe. Măsor timpul care a trecut. E lung. Nodurile care apar din când în când Le ignor. Deh! Dificultăţi de început; Trecătoare. Nu găsesc nicăieri bucuriile acelea Despre care credeam că nu se vor mai sfârşi. Unde vor fi fiind oare? „S-au topit în păcate!” Îmi spune trompeta. Ea le ştie pe toate. „Ţii minte când îi pârai pe băieţi? Când ciupeai fetele pe sub iie? Când trăgeai pisicile de coadă? Mai ţii minte? Îţi înjurai părinţii printre dinţi Când erai singur; Sau doar în gând, altădată”. Nu s-a oprit până când nu mi le-a înşirat Pe toate.

170

Renunţ să mai deşir; mă gândesc doar. „Spune-mi tu, mamă: Unde, cum şi când a pornit?” „Deşiră, băiete! Nu-ţi fie ruşine de tine, De timpul tău, de faptele tale!” „Bine mamă, bine; mă voi sili!” Trag firul; îl întind între braţe. Măsor timpul care a trecut. E lung. Nu găsesc nicăieri bucuriile acelea Despre care credeam că nu se vor mai sfârşi.

171

Croazieră Mazatlan

Zilele dormitează înfăşurate În cearşafuri fierbinţi din tablă. Picotesc tolănite peste portul leneş, Divan acoperit cu o cuvertură verde. Toată suflarea aceea multicoloră Tresaltă, se trezeşte Doar la auzul sirenei vestitoare: „Croaziera, vine croaziera!” La cheiurile albe Vapoarele se odihnesc tăcute. Pacienţi terminali Pregătiţi pentru evacuare Într-un salon uriaş Fără ziduri, cu tavanul din cer. - Nu deschide fereastra, iubite! O să dea năvală Toţi pescăruşii aceia flămânzi Şi papagalii cârtitori Din cuştile împletite din iluzii firave. Aşteaptă până se lasă noaptea Când toată firea doarme; Atunci vom ieşi tiptil în balcon Şi vom asculta cântecul valurilor Mângâiate de lună, ca pe un bocet stins. Acum fixează televizorul Pe canalul de ştiri Să vedem ce se mai întâmplă În golf la New Orleans.

172

Acum e linişte Acum e linişte. Apele s-au retras buhăite, murdare. Spinările apelor brune Gem încărcate cu aşternuturi ude, Cu garduri frânte, Cu lacrimile pruncilor treziţi din somn. Cu durerile şi spaimele nopţilor Apocaliptice. Ape murdare. Acum e o linişte de guri încleştate, De suflete care nu mai ştiu plânge. Ţipetele sunt interzise. Într-o tăcere de sfârşit de lume Durerea se scurge verde; Pârâuri de otravă. E linişte.

173

Baracă dărâmată De iubire nici nu mai putea fi vorba Sub dărâmăturile barăcii noastre Căreia îi ziceam castel! Şobolanii s-au împrăştiat Pe la bucătăriile vecine, Rămase întregi. Insistam să mă ierţi. Stăteam întinşi alături, Doi străini, Şi priveam cerul, urmăream stelele Cum cad peste speranţele noastre Printre ţiglele sparte. Deteriorările au fost fundamentale. Nu s-a mai putut repara nimic Peste noapte.

174

Bileţele albastre Într-un loc umbrit Ascuns în spatele zidului Din cărămizi sfărâmicioase Umede mereu A bătrânului cimitir evreiesc, Îţi lăsam bileţelele albastre. În vara după clasa a zecea Aţi plecat undeva departe; Foarte departe. Zidul singuratic Pe la care mai treceam din când în când, Nu mai ascundea secretele noastre. Nu mai fusese văruit de nimeni, demult. Era un zid oarecare. Zidul unui cimitir părăsit.

175

Când îţi puneam miere pe buze Ne-am aflat locul În despicătura asta de cer. Îngerii şi-au luat liber câteva zile Iar noi ne putem face de cap. Nu ne mai spunem rugăciunile seara, Nu ne mai spălăm ochii şi dinţii dimineaţa. Măcar să nu plouă peste zi, Să nu ningă. În rest, vom dansa Şi ne vom aduce aminte De colinele înverzite, De albinele care ne înţepau Când îţi puneam miere pe buze.

176

Capelă Istorii arse până dincolo de cenuşă, Cărămizile Îmi apasă păcatele Să le îngroape Cu tălpile stâlpilor grei De sub bolţile joase. Aplecaţi sunt şi umerii mei. Sub pleoapele nopţii Închise de somn şi de taine, Nu se mai numără păcatele toate. Cărămizile, Istorii arse până dincolo de cenuşă, Tălpile stâlpilor grei De sub bolţile joase, Îmi apasă păcatele Să le îngroape. Aplecaţi sunt şi umerii mei.

177

Catedrala verde Într-o vară ca o catedrală verde Pasărea focului ei Ţâşnea din izvoare fierbinţi. Aluneca şerpuind Printre stâncile negre. Vara se împleticea beată. Ne atârna darnică, Ghirlandele florilor parfumate. Aloha, aloha, bine aţi venit! Din magmele ascunse pe-aproape Fierbinţeala urca prin tulpinile subţiri În petalele roz, violete Şi în ochii noştri strălucitori. Pasărea focului ei Ţâşnea din izvoarele fierbinţi Şi aluneca şerpuind Printre stâncile negre. Se scufunda apoi Ca un uliu ameţit de soare În valurile disperate. „Nu mai chemaţi pompierii! M-am răcorit.” Undeva departe către Apus Rămâne ca o amintire fierbinte Catedrala verde Şi pasărea focului ei. Plana ca un vultur Printre stâncile negre.

178

Cerc Inima ta, Îmbrăţişare gingaşă Peste furiile soarelui Care nu-şi mai încape Sub teroarea impulsurilor Din sine. Inima ta, Coroană care mângâie Fruntea fierbinte Şi răcoreşte sufletul trist. Inima ta, Cerc aproape perfect.

179

Descartes nu este vinovat! Pe Descartes l-am descoperit Abia pe la şaptezeci de ani. Îmi mai aminteam câte ceva de demult: Despre nişte axe, dspre nişte numere, Dspre nişte metode; Dar nu cunoşteam aproape nimic Despre sufletul meu, Despre groapa infectă în care îl ţin Exilat Şi m-am mirat Cât poate fi de prost constituită Această lume. Sigur, nu Descartes era vinovat! Până la urmă savantul m-a dezamăgit: Dacă a văzut el sufletul şi coaja lui de ţărână, Cum de nu a întrezărit Universul plat ca un mileu, Quarkurile, Materia şi energia negre, Vacumul infinit de greu? Era evident! Fără ele această lume era şchioapă, Atât de prost asamblată! Dar ce folos? Sufletul tot nu l-am scos Din groapa infectă în care îl ţin Exilat. L-am iertat pe Descartes!

180

După amieze triste După amiezele ni se sting în urmă Iar nopţile cad zornăind blând Ca arginţii în Cutia Milei. Le mai numărăm din când în când Şi ne mirăm ca nişte copii: „Vai dragă, cum mai trece timpul!” Cleopatra s-a măritat. E mult de-atunci. Nepoţii nu prea trec să ne vadă; Nu au nici ei timp. Au şcoală, au ore de pian, au sport. Carolina are balet. Îi aştepţi în fiecare seară Stând pe balcon cu ochii grei. Bine măcar că sunt sănătoşi Şi au rezultate bune la şcoală! Soarele coboară ca o găleată din aramă Peste cumpăna zilei. După amiezele ni se sting în urmă Iar nopţile cad zornăind blând Ca arginţii în Cutia Milei.

181

Eşec final Este atât de greu să recunoşti un eşec! Întotdeauna se poate invoca un motiv, O circumstanţă nefavorabilă, Ca să justifici înfrângerea. Cel puţin parţial. Dar în faţa ta? Stăm alături pe bancă. Tăcem şi aşteptăm să murim. Câinele flămând ne doarme la picioare. Pe noi înşine nu ne putem minţi; Ştim. O viaţă lungă, Săraci lipiţi, Bolnavi, bătrâni. De la început Nu mai avem timp să pornim.

182

Entorse Îmi caut copiii Rătăciţi prin păienjenişul modernităţilor. Strig ca un surd altui surd. Vor fi fiind pe undeva pe-aproape; Singuri poate, trişti poate. Nu cred că râd prea mult. Aleargă pe atuostrăzile cenuşii Urmăriţi de grijile cotidiene. Roiuri de viespi agitate. Se ceartă cu oameni a căror limbă Au învăţat-o la seral Ori la fără frecvenţă. Se iubesc în casele altora; Alte aşternuturi, alte perdele. Mănâncă pe apucate la fast food. Funcţionari îngheţaţi îi întreabă Despre străbuni, despre mine, Fără să le simtă, fără să le vadă, Nevindecate încă, Smulsele radacini. Îi strig ca un surd altor surzi. Îmi răspunde un cor de nepoţi: Da tată, si padre, yes father, Oui pére, ja Vater..... Şi aşa mai departe. Îmi caut copiii. Îi strig ca un surd altor surzi. Le simt fără să le văd, Nevindecate încă, Smulsele rădăcini.

183

Fie ce-o fi! Fie ce-o fi, N-o să-i ţin niciodată scara lui E T, Să urce el să schimbe becurile Prin galeriile întunecate Şi apoi să se laude peste tot: „V-am făcut mai multă lumină. Daţi-vă la o parte!” Dar nici să-l las de capul lui nu pot. Poate cade şi-şi rupe gâtul Şi-o să se laude apoi peste tot: „Am vrut să vă fac mai multă lumină Dar am căzut şi mi-am frânt gâtul. Daţi-vă la o parte!” Privind fix la cicatricea de pe obraz, Miercuri l-am întrebat politicos: E T, pot urca să schimb şi eu nişte becuri? Da prietene, desigur: dă-i -nainte! Eu o să ţin scara să nu cazi. Îl bănuiesc pe E T că nu e sincer. Ascunde el ceva fals În spatele politicoaselor cuvinte!

184

Frunzele toamnei Mă sting încet. Lumânare în care vântul timpului Îşi suflă frunzele moarte: Anii. Bunica, tânără parcă, Mă strigă pe nume De undeva dintr-un corn, De undeva dintr-o piatră, Cu glas adormit. Ţărancă transilvăneancă Lăsată în urmă de strămoşi, Pierdută Pe drumul nesfârşitelor speranţe Spre Nord. Mi-au lăsat ochiul lor albastru Şi sprâncenele blonde. Ei bântuie lumea acum. Bunica doarme. Eu mă sting încet; Lumânare în care vântul timpului Îşi suflă frunzele moarte: Anii.

185

Ghiocul Nană Lino, nu mă lăsa că mor! I-am zis vecinei Care ştia să dea cu ghiocul. Ţineam sub braţ un iepure alb Care tremura de frică şi mă înţepa La subsioară cu ghiarele, cu dinţii. De ruşine nici nu băgam de seamă. Îl luasem din grajd de sub iesle. Dar ce ai maică, ce ai? Ţi-o fi de drag, ţi-o fi de boală? E Ileana nană Lino, e Ileana! I-am răspuns cu ochii în pământ. Păi zi-i aşa dragul Linei, zi aşa! Mi-a făcut semnul crucii în dreptul frunţii. Nici nu şi-a mai scos ghiocul Din buzunarele adânci ale fustei În care ştiam că-l ţine ascuns. Acu ia-l matale pe frumosu’ ăsta şi du-l acasă! Nu vreau să am vorbe cu doamna-nvăţătoare. Şi fii liniştit! Nu a fost nevoie să mă mai întorc La ghiocul Linei, vreodată.

186

GPS, dragostea mea Cerul ne priveşte lăcrimând. Cu ochi congestionaţi Ca plajele murdare Pe care vântul ridică gunoaie, Ţipă la noi, ne fotografiază. Rescrie istoria din greşeli Şi din păcate uşoare. Din punctul acela îndepărtat Se pare că nu se mai mişcă nimic. Toată lumea aşteaptă să apară Ştirile ziarului de după amiază. Stau pitit ca o potârniche speriată De un uliu pitic Într-un lan de secară. Contabilul cu creionul înfipt în freză Nu mai e nevoit să calculeze Traiectoriile noastre; ascultă. Ştie că ne-am întâlnit aseară Pentru premieră La cinematograful de pe faleză.

187

Grigore, iar ai călcat pe bec. Furca de tors rezemată în colţ. Plita din fontă neagră încremenită Şi frigul rău ca un lup. La gura sobei din cărămidă Stă ghemuită O bunică albă, uscată. Afară stelele reci Tremură ca nişte ochi de balauri fricoşi. Nu mai sunt lemne. „Nu vă temeţi de frig, n-o să muriţi! Căldura vă înmoaie, vă leneveşte.” Tata a plecat după miezul nopţii. Carul Mare se apleca spre pădure. „Du-te de te culcă! O să-ţi îngheţe şi mucii, nepoate.” Nu ştiu când s-a întors. Dimineaţă era cald în căsuţă. Mirosul de sarmale cu costiţă afumată Se prelingea până la drum. Crăciunul era pe aproape. După ce a lovit cu cizma în poartă, Plutonierul a intrat în curte pe la zece. Îl urmăriseră după amprentele saniei În zăpada căzută de curând. Tata îi „potcovise” tălpile Cu rafuri înguste din oţel Să alunece bine. „Grigore, iar ai călcat pe bec!” Au mâncat, au băut şi duşi au fost. Tata s-a întors peste doi ani; Nebărbierit, slab ca o capră. Bunica nu a mai prins să-l revadă. A murit în primăvară devreme; Înainte de Paşti.

188

Încrustări Trec pe lângă noi ca nişte ape moarte. Semne pe care nu le putem citi. Pradă indisponibilă Unui vânător oarecare! În ele secretele lumii Se ascund ca nişte hieroglife Adormite. Nimeni nu le poate trezi. Din când în când Din întâmplare, Câte un nebun singuratic Se opreşte râzând În faţa vre-unui gând aiurit Ca în poarta unui castel. Nu îl părăseşte până când Nu îşi încrustează numele pe el. Peste câtva timp Omenirea îi împrumută Premiul Nobel.

189

Întunericul dintre clipe În întuneric nu te pot vedea. În lipsa luminii Dragostea mea te caută Cu undele ei colorate Şi mintea flămândă de tine Creează imagini fantastice. Fulgere, fluturi, curcubee, Furtuni de nisip, Sâmbătă, Dureri şi iertări de păcate. În întuneric Umbrele sunt oftatul luminii Care lipseşte. Ai intrat în tăcere Ca umbra unei fantome, Ca o clipă caldă într-un cort îngheţat. Dimineaţă am găsit doar urmele Răstignirii tale Imprimate pe retina însângerată. Curcubeu suspendat În clopotniţa întunericului Dintre clipele care nu s-au predat. Mi-ai luat întunericul De sub pleoapele vinovate Cu buzele calde, Cu umbra fantomei mincinoase Care a plecat.

190

Marele surd Ulii victimelor pe jumătate oarbe Îşi tranşează spaţiul vital. Interese majore care planează Mult pe deasupra capetelor aplecate. Cine mai înţelege ceva Din corul absurd Care acopere vocile cu urale? Ai ceva de spus, arătare? Spune dar! Exprimă-te clar! Cineva o să te audă. O să prezinte rezumatul Marelui Surd; Să decidă. Valurile uriaşe care ne poartă Se târâie tulburi ca o ceaţă. Interesele noastre sunt nisipul. Nu mai are răgaz să se aşeze Nicăieri, niciodată.

191

Moşteniri N-o să-mi pot împărţi avutul Egal copiilor mei. Cum poţi împărţi înţelepciunea, prostia, În două părţi egale, Ori în trei? Nu aur, nu bani, nu palate; Că nu-s! Câte ar fi, scapi de ele uşor. Dar mila, dar sinceritatea, Dar căldura ochilor? N-o să-mi pot împărţi avutul Egal copiilor mei. Cum îţi poţi împărţi inima În două părţi egale, Ori în trei? Le voi pune avutul în poartă. Să ia fiecare cât poate.

192

O cumpănă neagră De pe dealul galben, Leagăn al pâinii, Seara îşi coboară undele calde Pe lângă fruntea mea înfierbântată, Ca pe nişte turme tăcute. Freamătul potârnichilor Căutându-şi culcuş, Mă adoarme. Îmi întorc privirea către miazăzi Ca în faţa unei catedrale. În vârf singuratic În umbrele gata să cadă, Un arbore bătrân pipernicit. Departe, o cumpănă neagră.

193

Oglindă stelelor Sonia vine în fiecare seară. Intră în bloc pe uşa din dos Dinspre maidan Printre bălării şi gunoaie. Ultima dată A călcat peste un şobolan Şi s-a speriat; gata să moară. Nici nu mai sună. Intră fără să-ntrebe. Trece direct pe balcon. „Sonia, între noi nu poate fi nimic! ADN-urile şi ARN-urile noastre Sunt diferite.” „Dar nici nu m-am gândit la aşa ceva. Ce-ţi trece prin minte? Bineînţeles că nu ne potrivim!” „Aşa, dar?” „Vin să admir cerul, doar. E divin! De nicăieri din altă parte Nu se vede atât de frumos. Cred că nici de la Observatorul De pe Haleakala. Şi oceanul către Apus! Alt cer dar fără astre. Oglindă stelelor, Pat pentru moarte.” „Aşa, dar?”

194

Pacific Cineva m-a minţit Atunci demult, în copilărie: „Oceanul Pacific este cel mai liniştit.” Mi-l imaginam ca pe ligheanul alb Cu gura largă În care mama pregătea apa de baie Şi o proba cu dosul mâinii Dacă nu-i prea fierbinte. Apa se vălurea abia când intram Cu tălpile goale şi tropăiam de plăcere Iar mama o lua cu pumnul Şi ne-o punea pe fesele roze. Dar Pacificul? Nici vorbă de linişte! E o minciună doar, Iscată din minţile înfierbântate Ale celor care nu l-au văzut niciodată. Şi l-or fi dorit un ocean plin de linişte Pentru compensarea propriilor frustrări, Pentru furtunile nesfârşite din sufletele lor. Departe de mal, În spatele ferestrelor super etanşe, Priveam valurile înalte, duşmănoase, Şi simţeam cu tălpile Trepidaţiile înfricoşate ale uriaşei nave. Parc-aş fi fost seismograful ei interior Cuprins de nelinişte. Pescăruşul a căzut pe balcon. Jumulit, desfrunzit, îngheţat aproape. Când am deschis uşa să-l iau în cabină, Ofrandă neaşteptată, nemeritată, Pentru lipsa mea de credinţă, Furtuna mi l-a aruncat la picioare. Nu, Pacificul nu este un ocean liniştit! Iar durerea este la fel În toate punctele cardinale.

195

Pe acoperiş era întuneric Toate stenogramele Discuţiilor mele de pe acoperiş De la miezul nopţii Cu pisoii, cu stelele, cu sfinţii, Au căzut în mâinile unor orbi Care încercau să le descifreze Pipăindu-le. Erau doar ciorne simple. Nu luasem perforatorul cu mine Să le pot face lizibile Bieţilor nevăzători. A început fiecare să presupună Ce îi putea trece prin cap, Pe sub pleoapele închise. Până la urmă le-au transcris în Braille. A rezultat un scenariu pe cinste. O adevărată comedie a vieţii! Doar că nu scrisesem nimic. Pe acoperiş era întuneric La miezul nopţii.

196

Poezii şi scurte poveşti Doamne, Cât eram de supărat pe mama, uneori! Nu-mi dădea răgaz să mă bucur de faimă. „Faima e schimbătoare, băiete. Nu te încrede în ea că te taie. Chiar dacă apare, du-o ca pe-o povară Şi scapă de ea cât mai iute!” Eram vesel, frumos, Scriam poezii şi scurte poveşti. Recitam la serbări, Purtam drapelul la defilare. Fetele se înghesuiau ca nişte iede. Îşi dădeau coate şi râdeau zgomotos Când le treceam pe-aproape; Cocoşel cu chică zburlită şi cu ochi verzi. Când s-a-ntâmplat de l-au luat pe tata, Învăţătoarea m-a mutat în ultima bancă Şi nu m-a mai lăsat să recit la serbări. Poezii am mai scris; şi scurte poveşti. Erau mai triste acum. Parcă le-aş fi scris doar toamna. Caietul nu l-am mai dus la şcoală. Scriam pentru mine doar Şi pentru mama.

197

Ponte negro Zgribulit de frigul adunat în oase Privesc în hăul de sub podul negru. Nu se vede nimic; Parcă aş privi spre miezul nopţii. E greu de dus în spate trecutul Dacă ai somnul uşor, Dacă nu ai uitat plânsul şi visul. Ai nevoie de un rucsac zdravăn; Să nu se rupă, să nu se taie Sub mormanul de vorbe Care se rostogoleşte să te înnece. Tu erai bine aseară când te-ai culcat. Doar eu mai aveam câteva semne de întrebare. O pasăre mă privea cu un singur ochi. Mi se părea că avea de pus Câteva întrebari fundamentale. Era pasărea ta! De la nechibzuinţele de-aseară M-am trezit cu migrenă. Îmi era mult prea frig să mai numar treptele Până în hăul de sub podul negru. A greşit cel care a spus Că noaptea e o sfătuitoare bună. Tu nu mai erai. Nici pasărea ta chioară nu mă mai privea. Zburase. Nu mai avea nici o întrebare să-mi pună.

198

Porniţi şi voi televizorul! Tu ştii cel mai bine Când trebuie oprit televizorul. Tocmai înainte de a începe mascarada, Marea manipulare. Parcă aud fermoarul Cum se închide brusc Peste gura maestrului de ceremonii. Urmează o linişte binefăcătoare. Dinspre bucătărie pătrunde subţire Şuieratul isteric al ceainicului Ajuns la capătul răbdării. La uşa de la holul întunecos Cineva zgâlţâie clanţa, s-o rupă. Trebuie să fie vecinii de la parter; Cei cu guvernul. „Aţi auzit, aţi auzit? Se majorează pensiile, fraţilor. A început schimbarea. Porniţi şi voi televizorul!”

199

Post mortem Mamă, nu am stat lângă tine când ai murit. Ei, eram extrem de ocupat. Aveam treabă, ştii şi tu cum a fost. Iar tu erai dificilă. Nu voiai să-ţi iei medicamentele, Să stai în pat liniştită. Spărgeai vasele pe la bucătărie Şi te certai într-una cu domnul Molea, Vecinul de la parter. Ziceai că nu poţi suporta Starea de inactivitate! Abia când ţi-am purtat sicriul greu De la capelă până la cavou Cu Radu, cu Ninu, cu Mihai, Mi-am dat seama că încărunţisem Într-o singură noapte Priveghind lângă sicriul tău.

200

Prăpastia Mereu am ocolit subiectul. Vorbeam despre vreme, Vorbeam despre flori, Despre păsări, despre azi, despre ieri, Despre culoarea ochilor tăi. Dar Grigore l-a ucis pe tata! Noi eram mici. Cuţitul a fost găsit în pieptul său Cu cele trei frunze de stejar Încrustate pe lama de-o şchioapă. Era al lui! Ne-am îmbrăţişat tăcând, Ne-am privit complici Peste balta aceea de sânge, Peste prăpastia de ură Dintre casele noastre. Peste ochii aplecaţi ai mamei; Trişti, vinovaţi de atunci!

201

Preţ Frunza din vârful stejarului Se simte singură În imensitatea din jur. Nu tu muguri pe-aproape, Nu tu surate Să mai bârfească seara În adierea vântului blând. Dar ea îşi spală ochii cu primul strop Scuturat în alunecarea Norilor cenuşii. Pe fruntea ei verde Se răsfrânge Prima rază a soarelui nou Iar senzaţia libertăţii totale E-proape. Toamna, când cade cea dintâi, Tristă citeşte în ochii ruginii Ai frunzelor pitite pe la poale: „Nu le poţi avea În lumea aceasta, Pe toate!”

202

Promisiune Trompetele care îmi anunţau moartea S-au oprit dintr-odată. Îngerul negru a început să scâncească; Negustor pe prăpastia falimentului. „Ce are ăsta de nu vrea să plece?” Cei mai apropiaţi m-au întors pe toate părţile Căutându-mi legăturile sus-puse, Relaţiile. Nimic! Eu doar, ştiam! De sus din colţ de lângă plafonieră Mă priveai cu ochii aceia, ştii tu, Care însemnau Mai mult decât o promisiune.

203

Prima răscruce După moarte Nu ne vom mai întoarce Cu ochii deschişi Pe Pământ. Ne vom întoarce îngeri; Să facem bine? Să facem rău? Depinde în solda cui am trudit. Ziua ori noaptea, Îngerul e alb prin flacăra lui, Prin vibraţia infinită Care pleacă din sine. Diavolul devorează lumină; Creează întuneric împrejur Şi o tăcere vinovată Despre trecutul care-l suprimă. Când plecăm, La ceasul oprit, Când timpul nu mai are preţ, Nu întâlnim nici un semn La prima răscruce. Vom apuca pe drumul Pasului cu care-am pornit. După moarte Nu ne vom mai întoarce Cu ochii deschişi Pe Pământ. Ne vom întoarce îngeri; Să facem bine? Să facem rău? Depinde în solda cui am trudit.

204

Rănindu-l Pietrele purtate în pletele apelor Adună cerul printre cristale. Rostogolite, coborâte din munţi Peste viroagele aspre, Se şlefuiesc, se rotunjesc Până la forma inimii tale. Jos în pâraiele reci Când apa le mângâie, Vibrează, se zbat; vii parcă În razele frânte de valuri, De stropi. Iadul sperie cerul Alungându-l. Ai fost un munte, desigur. Inima ta încă rece Nu şi-a încheiat drumul. Coboară, se rostogoleşte, Se şlefuieşte Peste frustrările şi cascadele Din sufletul meu; Rănindu-l.

205

Semnele toamnei Foşnete, frunze, şoapte. Semnele toamnei nu au venit Toate într-o singură zi. Ploile s-au apropiat ascunse de noapte. Dimineţile purtau misterioase Hlamida ceţurilor albe Pe umerii zgribuliţi. Zâmbetele s-au ofilit În umbrele după amiezelor scurte Iar tu, Frumuseţe care nu se mai vede, Ai început să-ţi piepteni Părul şi gândurile Cu degetele de pe care au dispăprut Bijuteriile din argint. S-au mutat În şuviţele de la tâmple. Foşnete, frunze, şoapte. Blânde, vorbele noastre. Semnele toamnei nu au venit Toate într-o singură zi.

206

Sifon De când cu apele minerale îmbuteliate Şeful de la Centrul de Sifoane Şi-a cam pierdut clienţii. Stă acum toată ziua şi joacă table. „Nu e glumă domnule!” Mi-a zis într-o zi Aruncând în grabă al treilea şase-şase. „Nu mai am ce da de mâncare copiilor.” S-a oprit puţin cu zarurile în pumn Şi a privit implorator către cer. „Am moştenit sifonăria de la tata. Iartă-mă Doamne, sunt forţat să o vând.” Acum stăm seara de vorbă pe bancă la scară Şi mai facem câte-o partidă Să ne treacă de somn. „S-au dus vremurile bune, nea Giogule. Nu mai bea golănimea sifon!”

207

Tăcând Ne-am oprit în faţa aceleaşi vitrine. Eu nebărbierit Cu pardesiul alunecând pe umărul stâng Ca un drapel în bernă. Tu cu părul ţâşnind De sub baticul cu buline mici. Feţele ne îngânau sufletele. Ochii se ocoleau muţi. Se aplecau pe de lături; Nu se întâlneau. Ce ar fi avut să-şi spună? Mi se pare doar, Ori blugii ţi-au rămas cam strâmţi? Inelul meu îţi lipsea de pe deget. Clipa magică a trecut Scurtă cât o scânteie. Eu te-am văzut, tu m-ai văzut Şi am trecut unul pe lângă celălalt Pe acelaşi trotuar, De alungul aceleaşi vitrine; Tăcând.

208

Te privisem o clipă Privirile mi s-au întors în orbite; Reflux împins de un val devastator. Te privisem o clipă cu ochi buni, Cu ochii speranţei. Reacţia a pornit imediat; Uliu cu ghiarele cuţite. Asteroid ucigaş Din praştia Universului îngheţat. Un fior mi s-a instalat în aripă Şi am căzut cu pana sângerândă Sub împinsul ochilor tăi De acvilă mândră. Voi mai trece? Nu voi mai trece? Ochii tăi răi.

209

Vizită la Coresi Când mi s-a stins lumina din spatele frunţii Şi nu am mai ştiut ce să scriu, M-am dus la Catedrala Sfântul Nicolaie În Schei, la Braşov. Am citit scripturile vechi. Cerneala batrânului Coresi Stăruia vestejită pe foile groase Iar în lemnul tiparniţei Literele gemeau de îndelungata sete. De pe Tâmpa de-alături Mă saluta fâlfâindu-şi aripile Un şoim singuratic Iar din Bucegi cobora aerul rece Peste Cetate. Frunzele spulberate de toamnă Se aruncau inconştiente, sinucigaşe, Sub tălpile bocancilor grei.

210

Ziare mototolite Păsările nu ar trebui să moară Ca oricare altă creatură; Ca o târâtoare, ca o umblătoare! Păsările zboară. Au încrustate în ele Seminţele spaţiului, a libertăţii, Perfecţiunea înălţării aproape de îngeri. Simt lumina De la înălţimea turlelor palatelor ei. După furtună Pasărea a căzut în noroi Cu o bufnitură surdă. Parcă ar fi căzut din nori Un cocoloş din ziare ude, mototolite. Vitregă, moartea a învins din nou. Mâna tremura neputincioasă. Purta trupul uşor al păsării moarte: Un pumn de pene umede În care o inimă A încetat să mai bată. Ca viaţa într-un cocoloş Din ziare mototolite.

211

Nocturne 2 Noaptea, Târziu după miezul ei, Când orele dorm, Pisici leneşe Ca nişte şoareci uriaşi Moţăie tolănite Peste picioarele mele Ostenite de drum, De îndelungul stat vertical. Uneori se învârte lumea cu mine. Începe cu lampa din plafon; Stea pitică gata să moară. Apoi pereţii cu toate ferestrele Din spatele obloanelor brune Se rotesc, vibrează, se rotesc. Parcă am capul într-o centrifugă Pusă să extragă gândurile; Să le separe pe cele rele De cele bune. Absentă la toate vânzolelile nopţii Te trezeşti dimineaţa târziu Cu o poftă de viaţă molipsitoare Şi mă întrebi: „Cum ai dormit, dragă? Parcă te ustură ochii!”

212

Plecări Din cimitir nu se pleacă cu mâna goală. Doar atunci când nu se mai pleacă deloc! Vinul acru, un fel de tricolor lichid, Se amestecă într-o butelie de plastic Aşa cum vine, ca apele pe Argeş. Iese o licoare a’ntâia; Cu care şi morţii se readuc. Mai ales cei căzuţi de curând. Nu, cei din război Ori chiar ceilalţi, din regimul trecut, Nu mai au şanse. Tu stai pe banca din faţă. Pe acolo trec femeile bătrâne; Miloase dar sărace. Dăruiesc prăjituri, cozonac. Unele bietele, mai dau şi sarmale; Reci, bineînţeles. Dar deh, aşa e viaţa! Pe cealaltă parte mai mult bărbaţii. În urma lor nu se înşiră câinii de pripas. Au doar vin în sticlele de prin buzunare Şi miros a tutun ieftin, a ţuică. Câinilor nu le place. S-au mai rafinat şi ei după revoluţie. Dar mormintele celor căzuţi Cu drapelul sfârtecat în ajun de Crăciun Nu mai sunt păzite de nimeni. Doar de mamele care plâng. Şi ele, tot mai puţine.

213

Poem pentru tine În camera noastră Împrăştiate pe pardoseală Creioane şi gume şi filele albe. Eu scriu, tu ştergi. Nu ţi-a plăcut nimic din ce-ai citit. Poemul perfect nu ţi l-am scris. Inima mea nu este încă Plină de tine. Poate într-o zi, Când mi te vei dărui întreagă, El va apare de la sine. Se va revela dintr-odată Ca într-o minune Pe toate filele acestea Împrăştiate pe pardoseală.

214

Plută cu capul în nori Mama m-a crescut în fereastră Între cele două sticle. Lângă mere, lângă pere, lângă gutui, Lângă ulcelele cu lapte. Nici să nu îngheţ, Nici să nu mă topesc. Seara mă lua în pat lângă ea Şi îmi povestea până adormeam. Despre Crâşmăriţa din Badon, Mama noastră bătrână. Despre Solduba, despre averea lui Futou, Despre târgul de ceapă de la Tăşnad, Despre Catedrala din Zalău. Intram în creierul ei şi visam Cum am lăsat totul şi ne-am refugiat în „regat” Alungaţi de flăcăii cu pene de cocoş La tâmplele încrâncenate. Târziu când venea tata obosit, îngheţat, Mă lua în braţele-i aspre Şi mă aşeza în patul cel mare Lângă ceilalţi şapte. Uneori mă trezeam şi cu ochii închişi, Îl auzeam cum o certa: „Prea îi cauţi în coarne mucosului ăstuia, mamă! Dacă o ţii tot aşa, N-o să fie în stare să se descurce în viaţă. Tu nu îl vezi cum creşte Ca o plută cu capul în nori?” Mama m-a crescut în fereastră Între cele două sticle. Nici să nu îngheţ, Nici să nu mă topesc. Când mă trezeam în zori Mă rugam dimineţii să nu mai îmbătrânească.

215

Poveşti înşelătoare Anna

Seara coboară repezită Ca o capră la frunze. Liniştea odată cu ea. Abia se întunecă Şi vorbele ţi se înmoaie. Ochii ţi se ascund În umbra pleoapelor, încet; Preludiu la un cântec de leagăn Ori la o poveste cu zâne frumoase. Fac lumina mai mică. Te acopăr cu pledul preferat Să-ţi fie visul mai blând. Târziu te port pe braţe În pătuţul tău cât un cuib..... Neastâmpărată, Dimineaţa cu pletele blonde Îţi duce pumnii la ochii somnoroşi Ca nişte mâţe negre. Bunicule, ştii? Am visat că un înger bătrân Cu barba şi cu pletele albe M-a purtat pe palme prin nori La Santa Monica pe roata mare. Apoi m-a aşezat să dorm Într-un pat verde din frunze şi flori. O fi fost un vis adevărat, Ori doar una dintre poveştile tale Înşelătoare?

216

Secetă Rădăcini arse de sete Pocnesc în pământ Rupându-se În dreptul crăpăturilor adânci. Semne de exclamare, Semne de întrebare, Către cerul frumos dar zgârcit. „Mamă, nu mai avem apă. Ulciorul e gol.” Din gurile ştirbe, fără buze, Se ridică duhuri molatice. Şerpi cenuşii încolăcindu-se Pe gleznele pline de praf. În genunchi în faţa troiţei triste Femeile se roagă de ploaie. De sus cerul sticlos Râde în hohote Doar de el auzite. „Mamă, nu mai avem apă. Ulciorul e gol.”

217

Treceri Te-ai autoinvitat. De bună seamă vei fi fost singură şi tu. Ţi-am recunoscut ciocănitul uşor În obloanele de la stradă. Hotărâsem ca în ultima noapte A acestui an cu spor puţin Să meditez, să scriu, să lucrez. Ai adus ceai negru gruzin; Din acela din care beam în ceştile mici Mai demult. Şi zahăr brun hawaian în pliculeţe cu flori. „E mai sănătos; nu-i chiar atât de dulce, parcă.” Mai mult am tăcut. Era între noi o linişte puţin amăruie; Mai dulce decât sentimentele uriaşe, Furtunoase, de altădată. La miezul nopţii m-ai sărutat pe frunte Ca o mamă Căreia îi pleacă feciorul în armată. Mâinile tale de înger mă mângâiau Vibrând aşteptărilor. Erau ridate acum, erau reci, erau moi, Cu venele proeminente. Rădăcinile unui arbore părăsit în ger. Ţi le-am sărutat pios. O lacrimă caldă S-a topit în liniştea prin care vorbeam Tăcând amândoi.

218

Vrăjitor blestemat Mă plimb noaptea Pe străzile ca nişte cărări În pădure. Porţile, casele, intersecţiile, Dispar în întuneric. Atinse de un gând mutilat, Dispar de tot, fără urmă, În plasa vrăjitorului blestemat. Ochii nopţii sclipesc sângerii. Mă cheamă să mă avânt În adâncul apelor negre. În urmă, tăcute, Fără nici un oftat, Porţile, casele, intersecţiile, Dispar în întuneric. Dispar de tot Ca în plasa unui vrăjitor blestemat.

219

Când trece Când trece, Timpul nu se aude. Se vede. Un vultur parcurge albastrul. Zgârie semne Cu fâlfâitul aripilor Pe faţa bătrână a timpului Şi îi împinge vagoanele Grele. Un fluture doar Îmbrăţişând gâtul clepsidrei Percepe timpul; Ca pe un cutremur, Ca pe o năvală De roci prăbuşite. Când trece, Timpul nu se aude; Se vede Pe feţele noastre, Icoane mereu mai şterse. Pe gândurile noastre Tot mai încete. Pe zilele noastre. Când trece.

220

2007, prima zi Cum tot mă doare capul După coniacul de-aseară, Surogat american cu nume de împrumut, Ies pe maidan la cioata retezată De fierăstrăul lui Steve. Îi număr cercurile umede. Mă înjunghie fiecare an Care a trecut peste coroana lui, Peste capul meu. Eram de aceeaşi vârstă; Dumnezeu să-l ierte! Câinii nimănui se adună şi ei. Aşteaptă răbdători cârmojii de pâine Adunaţi pentru ei de pe mesele împuţite După ce beţivii au plecat obosiţi După miezul nopţii pe la casele lor. Miroase pâinea a alcool acrit Supt de pe mesele ude, Ori răsuflarea mea îi alungă Şi pe cei mai flămânzi? Singură Stela rămâne. Nu mănâncă nici ea Dar îmi ţine măcar de urât. Soarele dimineţii e rece. Mare şi roşu cât globul de cristal Care a căzut la miezul nopţii În Time Square. Sunt fericit. Undeva departe, pe cealaltă faţă a planetei, Ţara mea are deja paşaport Pentru o lume în care poate să spere.

221

222

Repere biografice Dan David Născut la 9 sept. 1936 în Leleiu, jud. Sălaj, în familia învăţătorilor Constantin şi Florica David (fostă Săbăduş). Domiciliul actual în: 11920 Dorothy Street, apart. 303, Los Angeles, California, Zip code 90049, USA. Tel. XX 310 826 3350. e-mail davidcd@ucla.edu sau dndvdcd10an@netscape.net . Căsătorit, are 2 copii stabiliţi în USA. Între 1951-1954 urmează Liceul Tehnic de Chimie din Târnăveni. Între 1956-1963 urmează Chimia la Universitatea Politehnică din Bucureşti. Între 1954-1996 lucrează ca tehnician şi inginer tehnolog la Copşa Mică, Oneşti si Piteşti. În 1997 emigrează în USA. Lucrează la University of California- Los Angeles. În România a publicat în colaborare cu Dr. Victor Laiber, carte tehnică la Editura Tehnică în 1977 şi literatură ştiinţifică pentru copii la Editura Ion Creangă în 1977 – 1978. Publică regulat în Revista Clipa din Los Angeles, în română, poezie, scurte proze, precum si eseuri, din anul 2000 (150 numere), până în 2004. Publică din 2003 poeme în română pe internet în situl www.revistarespiro.com. Publică din 2003 până în 2007 poeme în română în revista Origini-Romanian Roots. Publică regulat din 2000, poeme în engleza în situl www.poetry.com al International Society of Poets, al cărui ”Laureat poet” devine în 2001.

223

Publică ocazional în 2000, în engleză, în situl www.poeticvoices.com. I se publică, între 2001- 2004, poezii în engleza în cinci volume de antologie de poezie la International Society of Poets, USA. I se publică în 2003 poezie in engleză în antologia „ Theatre of the Mind" la Casa de Editura Noble House, London, U.K. În 2003 îi apare primul volum de poezie în română, „Bună Dimineaţa, America", la editura Criterion Publishing. În 2004 i se acorda premiul de poezie al Societaţii Scriitorilor şi Artiştilor români din America, Literart XXI pentru volumul “Bună Dimineaţa, America”. În 2004 devine „Graduated Freelance Writer" al Institutului Thomson, USA. În 2004 îi apare al doilea volum de poezie în romană la Editura Paralela 45, România, intitulat “Leuştean pentru America de Nord”. În 2004 îi apare un volum de poezie în engleză, “ Master and Servant”, la casa de editură “I Universe” din USA. www.iuniverse.com În 2003 şi 2004 este nominalizat şi publicat în antologia “Who’s Who in International Poetry” de International Society of Poets, din USA. Între 2004-2007 publică poezie pe internet în site-ul www.poezii.biz Între 2005-2007 publică poezie, proze scurte şi fotografie în siturile www.poezie.ro, www.timpul.ro, www.romanialibera.com, www.bocancul-literar.ro La sfârşitul lui 2006 îi apar 12 poeme în volumul antologic “Timpul Rană Sângerândă – Poeţi români în Lumea Nouă” la Casa de Editură Criterion Publishing.

224