Vatra veche Nr. 3/ 2017

3 Români din toate ţările, uniţi-vă!

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul IX, nr. 3(99) martie 2017 *ISSN 2066-0952 VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Nizar Ali Badr - Siria, „Exod” _________________________________________________________________________________________________________ O BUNĂVESTIRE A LITERATURII ROMÂNE:

ANA BLANDIANA

Antologie „Vatra veche” FLUX Marea crescând odată cu noaptea de-apoi Înghite mlaştinile socotite ziua pământ, Desprinde din ele burţi de bărci uneori Şi umbre subţiri de catarge Legănate până departe Pe câmpiile moi Unde în zori Rând pe rând vor fi semănaţi peştii Condamnaţi la moarte Când valul se va retrage.

Antologie “Vatra veche”. Flux, de Ana Blandiana /1 Vatra veche dialog cu George Astaloş, de Titus Suciu/3 Biciul ferecat în cruci, poem de Ioan Baba/4 Vatra veche dialog cu Paul Goma, de Titus Suciu/5 Vatra veche dialog cu George Filip, de Darie Ducan/6 Poeme de George Filip/8 Actuală poezia montrealeză (George Filip), de Mihaela Donciulescu, Darie Ducan//9 Permanenţa lui Caragiale, de Dumitru Hurubă/10 Scandalul în teatrul lui Caragiale, de Nicolae Băciuţ/11 Poeme de Elisabeta Isanos/13 Mihai Sin, unul dintre marii scriitori români ai sfârşitului de secol XX, de Dumitru Hurubă/14 Ben Corlaciu, damnatul pelerin al serilor, de Marin Iancu/16 Manifest poetic, de Ben Corlaciu/17 Atracţia cărării, de Marioara Novac/18 De la poezia naivă, la poezia modernist-ermetică, de Dumitru Hurubă/19 Eseu. Amurgul iubirii, de Aurel Codoban/20 Poeme de Florin Costinescu/21 Cronica literară - cartea de poezie.

Eminescu Şorobetea, de Darie Ducan/22 Neoclasicismul Alexandrei Medrea, de Silvia Urdea/23 Transhumanţă olfactivă (Miron Ţic), de Mihaela Maria Cazimirovici/25 Dincolo de luntrea visului (Irina Lucia Mihalca), de Valentina Becart/26 Poetul timpului (Menuţ Maximinian), de Mircea Daroşi/28 Grădina japoneză (Marina Cuşa), de Mihaela Savin/28 Obsesie/obsession (Oana Calusa), de Diana Dobriţa Bîlea/29 Catarge peste timp (Mugurel Puşcaş), de Andrea Peterlicean/30 Cronica literară – cartea de proză.

Bărduleştii (Gheorghe Jurcă), de Iosif Zoica/31 Îngerul Linei (Diana Dobriţa Bîlea), de Mihaela Aionesei/32 „Luntrea lui Caron” (Lucian Blaga), în germană, de Mircea M. Pop/33 Cronica literară – eseu.

Izgonirea din siguranța zilei/Andrei Marga), de Valentin Marica/34 Drumul spre Itaca (Mihaela Gligor), de Ionel Popa/35 Valeriu Anania, Memorii, de Geo Constantinescu/36 Versul trimis de Dumnezeu (Constantin Marafet), de Constantin Stancu/37 Vasile Andru - „A doua patrie a mea este Raiul”, de Ion N. Oprea/39 Din Ţara Soarelui Răsare (Milena Munteanu) de Ştefan Dumitrescu/40 Confidenţe (Sergiu Brandea), de Mihai Batog-Bujeniţă/42 Cărţile lui Aldus (Mircea Brenciu), de Iulian Cătălui/43 Semnal. Scântei la gura sobei (Ion Aflorei), de Alexandru Decebal Seul/44 Documentele continuităţii. Naţiunea în stare de veghe (Mihail Diaconescu), de Aurel V. David/45 Argument pentru Transilvania sufletului meu..., de Ioan-Aurel Pop/48 Convorbiri duhovniceşti cu Î.P. S. Ioan, de Luminiţa Cornea/49 Amvon. Lacrima pocăinței, începutul Învierii!, de pr. Gheorghe Şincan/51 Panorama Sfintei Mănăstiri Oașa. Tinereţe fără bătrâneţe, de sora Denisa/52 Poezii de Adrian Botez şi Liliana V. Popa/53 Încercare despre sublim. Dialog cu Mihail Diaconescu, de S. George Săndulescu/54 Asterisc. Mărţişorul, de Paul Leibovici/55 Poeme de Georgeta Restaman/56 Jurnal găgăuz, de Ovidiu Ivancu/57 Oameni pe care i-am cunoscut. Prof. Anca Sîrghie, de Veronica Pavel Lerner/58 Poeme de Claudia Voiculescu/59 Picături de Vatră veche. Manualul omului. (Meta)fizic – înţelesuri cosmogonice, de Traian Dinorel Stănciulescu/60 Teatru. Corpul iubirii, de Nicolae Suciu/61 Starea prozei. Ancheta.... o mastică, de Mihai Petre/63 Scrisori – poeme, de Ilie Gorjan/64 Meridian. Crâmpeie de farmec nipon, de Milena Munteanu/65 Biblioteca Babel. Jennifer Kwakwaoa, Fata şerpoaică, de George Anca/66 Biblioteca Babel. Elena Marqués (Spania), Heberto de Sysmo (Spania).

Traducere de Elisabeta Boţan/67 Starea prozei. Foaia 14, de Constantin Ciubotaru/68 Marea, de Ileana Cristina Rogojină/69 Ancheta „Vatra veche”. Casa Memorială „Alexei Mateevici”, Zaim, Basarabia, de Luminiţa Cornea/70 Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, de Dorin N. Uritescu/71 Catulle Mendez, un scriitor francez la iaşi, de Ion N. Oprea/72 Carte poştală din Canada. Vieţi spulberate, de Anica Facina/73 Starea prozei. Contract viager, de Camelia Mureşanu/74 Umbra, de Cornel Galben/75 Ochean întors. Mărgelele copilăriei, de Simina Lazăr/76 Puterea magică a gândului, de Elena Buică/77 Interviu cu Valentin Voicilă, de Adriana Bulc/78 Literatură şi film. Scrrisori ascunse, de Alexandru Jurcan/79 Plastica. Ileana Rus - Oshibana, arta japoneză a florilor presate, de Iulian Dămăcuş/80 Un artist şi lumea sa: Nizar Ali Badr, de Nicolae Băciuţ/81 Poeme de Samuel Daniel Petrilă/81 Lumea lui Larco, de Vasile Larco/82 Curier/83 Concurs „Amândoi în aburul pâinii”/86 _______ În pregătire, Vatra veche 3, Supliment Ana Blandiana, şi Vatra veche 3, Supliment Nichita Stănescu

Nizar Ali Badr - Idilă

Nizar Ali Badr - De vorbă cu pietrele ______________________________________________ Număr ilustrat cu lucrări de Nizar Ali Badr - Siria

2

„Nu înseamnă că noi, ăştia care am plecat, am făcut o alegere bună.”

(II) Inedit Nicolae Iliescu: Un moment George, un moment. Spuneai ce nu trebuie să suporte, ce nu trebuie să accepte omul. Au fost 22 de milioane de oameni care au suportat, conform unui dicton de-al nostru… nu-i da Doamne românului, cât poate duce el în spate… Au suportat, şi încă mai suportă cele 22 de milioane de români ceea ce suportă, dar între aceşte 22 de milioane de oameni au fost multe milioane care nu au acceptat, dar care au suportat. Noi nu trebuie să înţelegem, așa cred eu, că toţi cei care nu acceptă trebuie să plece la Paris…

George Astaloș: Eu nu am spus…

Nicolae Iliescu: Adică a nu accepta este o atitudine personală.

Adică să nu accepţi compromisul social în tine însuți. Sunt foarte mulţi români care nu au acceptat situația din țară timp de 50 de ani, dar au suportat-o… Au fost în schimb inși care au şi suportat-o, au şi acceptat-o.

Ba mai mult au şi…

George Astaloș: Ai dreptate.

Așa este, ai dreptate. Dar asta nu înseamnă că insul care nu a acceptat, a plecat la Paris. La Paris sau cine știe unde. Oricum, sofistica nu e linia de plutire a carambolajului nostru, a întâmplărilor noastre. Sigur că nu, dimpotrivă. Ce se cade să se rețină, e că vizând ipotetica reușită, nu e recomandat să elimini eșecul. Acolo erai liniştit, te duceai la mătușa și aceasta îți punea ciorba pe masă, unchiul îți plasa discret o sută de lei

că a iubit-o pe mama, că a crescut cu ea, că s-au jucat de-a doctorul sau cine știe ce altceva… Adică acolo aveai ceva în spate, aici nimic. Ai venit, începi să te zbați, mori ori trăieşti. Ori, cum spuneam adineauri, ajungi la psihiatrie. Judecând la rece, calea normală e să rămâi acolo. Adică asta nu înseamnă că noi, ăştia care am plecat, am făcut o alegere bună. Ba se poate spune că am făcut una proastă. Însă există un moment… cuvântul sofisticat este parandărăt, cel comun vânturat, sau sintagma merge Brăila, cum se spune în barbut. Adică totul e pe masă, dai cu zarurile și i-ai pierdut sau i-ai dublat. E o chestie de joc în cele din urmă. Roger Caillois avea dreptate cu analiza jocurilor.

Titus Suciu: Dragă George, hai să mergem… îndărăt. Să revenim adică la formulările puse în discuție înainte de a hoinări prin grădinile lui Descartes, Socrates, Spinoza… Formulările abandonate sunt: se citea… nu se citeşte. Revoluția din Decembrie pare să fi schimbat relaţia pe care românul a avut-o, în general, cu cartea. Pe scurt, acum sunt preferate ziarul, revistele de scandal, emisiunile TV. Să punem această stare de fapt pe seama evenimentelor care încă mai şochează? Există într-adevăr un alt mod de recepţionare a literaturii într-o ţară de tip occidental? Cum cunoşti ambele sisteme sociale…

George Astaloș: Ai dreptate, hai să mergem cum spui tu… îndărăt. De după 1990 încoace, situația la care te referi e complicată și nu prea, e de _____________________________

3

înțeles dar nu ne prea încântă. Iliescu e profesionist al presei, al scrisului, Repan, consumator avizat de literatură – de scriitură, că trebuie să folosim termenul cu cea mai mare acoperire – bună. În timpul lui liber îl va citi pe Saul Below, dar probabil că nu va ajunge să-l monteze niciodată, fiindcă Saul Below ori n-a scris teatru, ori nu poate fi adaptat pentru scenă.

Adică chestiunea nu e… Deci el e un consumator. Pentru a-şi ţine intelectul în priză mereu, el trebuie să parcurgă ceva ce îi provoacă curiozitatea… Deci avem un producător şi un consumator, ca să precizăm corect termenii. Producătorul a glisat de la producţia literară spre producţia actualului, a cotidianului, apelând la jurnale, reviste, magazine…

Adică spre tot ce e legat de ritm, vizual, senzațional… consecința firească fiind faptul că românul a început să prefere ceea ce e mai ușor de receptat, abandonând interesul pentru literatură. Asta pentru că aici, în ritm, vizual, senzațional se găsește… vinul ce-l satisface și repede și fără efort.

Deci în România, de altfel în toate ţările din Est, pentru că nu e doar România în situaţia asta, schimbările ce s-au produs în ultimele săptămâni, luni, revelaţiile asupra unei perioade de ani și ani pe care el n-a cunoscut-o, prezentată de la finele războiului încoace într-un ambalaj…

Titus Suciu: Vorbești de ambalaj, dar ne putem exprima ceva mai concis: cunoașterea i-a fost interzisă.

George Astaloș: Perfect adevărat. Interzisă, deoarece acesta a fost…. consemnul.

Practic, în zilele noastre, vorbim despre cealaltă faţă a Lunii. Despre adevărata ei faţă. Cum s-ar spune, până acum vorbeam despre o Lună inventată. Îți propun, vă propun un exercițiu imaginar. O navă cosmică, trei cosmo-nauți cărora, după ce au fost îmbarcați, li se cere să aselenizeze… pe Luna inventată. Asta a fost, cam asta a fost experienţa, existența oamenilor din Est până în 1989. Publicații în care se vorbea despre viitorul de aur al României, știi la ce mă refer, dar când te uitai în alimentare, în frigidere…

Când aterizai adică în realitate, constatai că… → TITUS SUCIU

Și-atunci oamenii au renunțat, unii mai repede alții și mai repede, la publicațiile acelea, refugiindu-se în lumea sugerată de paginile unei cărți, a alteia, practic în literatură!

Dar după 1989, avizi de nou, de noutăți, voind să știm cât mai mult din ceea ce se petrece în jurul nostru, în aceeași măsură din tot ceea ce ne-a fost ascuns…

Titus Suciu: practic dorindune să ne simţim în mijlocul evenimentelor…

George Astaloș: Da, să ne simţim în mijlocul evenimentelor, pentru că megalomania fiecăruia dintre noi ne împinge – situația electronului față de nucleu – spre miez!...

Desigur că în momentul, în momentele în care istoria cunoaşte răsuciri de anvergura celei trăite recent în Europa, nu mai ai liniștea, starea sufletească necesară unei lecturi. Te așezi în fața televizorului, cauți sau aștepți știrile, noutățile din actualitate, sorbi ultimele informații în mod de-a dreptul patologic.

Al. Repan: Nu aş putea spune că eu personal nu sunt puţin trist din cauza asta. Trist, chiar îngrijorat. Cu toate astea sper că lucrurile se vor aranja. Care era situația în ultimul timp înainte de 1989 în sălile de teatru? Temperatură de patru, cinci grade…

Nicolae Iliescu: Iar acum, la temperatura normală, sălile sunt din ce în ce mai goale…

Al. Repan: Nu mai vine lumea pentru că strada li se pare mai interesantă.

Nicolae Iliescu: Curiozitatea.

Asta-i problema: curiozitatea pentru faptul mărunt, cotidian, nu pentru...

Geroge Astaloș: Vorbești de curiozitatea față de actul de cultură, nu?

Nicolae Iliescu: Firește.

Al. Repan: Vrem nu vrem, trebuie să facem precizarea că spectatorii ne-au cam trădat. Dar sper că în Timişoara situația este, totuși, alta. Oricum, din perioada petrecută acolo, am despre publicul timişorean suveniruri de-a dreptul extraordinare…

Titus Suciu: Domnule Repan, prezența dumneavoastră pe scena din Timișoara n-a fost uitată.

George Astaloș: Să revenim acum de pe câmpiile Elizee ale Artei, la viața noastră de zi cu zi.

Aici, în Franţa, omul care nu este intelectual, scriitor, profesor, se simte obligat să fie la curent cu… politica zilei. Știți ce înseamnă asta?

Citește zilnic, acasă, în metrou, în parc, cel puțin doua ziare, o revistă, mă rog, și una de cinema, ca să se distreze, iar în fața televizorului petrece alte două, trei ore. Deci astea ar fi cel puțin patru, cinci ore, de lecturi, de informări, în care, însă, cultural nu acumulează nimic.

Nimic… Eter! Vid!... Deci citește revistele și ziarele alea, nimic mai mult, asta pentru că în rest muncește și doarme. Deci inflaţia asta de jurnal și publicații românești postrevoluţionare…

Nicolae Iliescu: Domnul Repan vorbeşte din punctul de vedere al omului de teatru. Ceea ce mi se pare că trebuie să avem în vedere, este schimbarea. Trebuie schimbată mentalitatea actorului, a regizorului, a celui care scrie teatru. Concret, în Paris, Beckett nu face săli pline.

Cifra medie a spectatorilor – 2-300 de persoane. Ionesco la fel. Deci ceea ce mi se pare important, este dacă acest teatru bulevardier, sau această literatură de consum, va ajunge, cu timpul, să devină întradevăr literatură.

George Astaloş: Apropo de benefic. Din păcate, se poate întâmpla altceva. Prin acest antrenament, la urma urmei program al lecturii cotidiene de jurnale, preocupare bezmetică dar, nu-i așa, reală, se poate ajungea la rutină. În consecință, când, să zicem, nu mai există evenimentul, nu mai există tulburarea cotidiană, omul intră în criză. E ceva ce ne face să ne gândim la drog. Numai că, așa văd eu lucrurile, în perioadele de după criză, având totuși exercițiul lecturii, te duci… Nu, ce face orice ins bolnav? Ia medicamente pentru a-și recâștiga starea de sănătate.

Revenind acum la situația insului de care vorbeam, și sper să nu fiu prea optimist, având exercițiul lecturii și voind să te vindeci de boala nimicului, a derizoriului… te duci la literatura de substanță. Cam aşa mi se pare mie că stau lucrurile, după cum, de altfel, au spus foarte bine Repan şi Iliescu. Adică și părerea mea este că… muşchiul lecturii, folosit deocamdată în exerciții aleatoare, să zicem sezoniere, încet-încet, dar nu peste 4

BICIUL FERECAT ÎN CRUCI Împletit în patru fermecate cruci Ca o amintire mioritică pe zid O coadă de ulm trecută printr-un foc de veghe Biciul de lână ca martor încremenit Oile răspândite pe aiurea Ling igrasia de pe faţadele centrale Sunt mulse de faliţi regimentari Mieii au murit pe la festinuri Iar pudelii au crescut în lupi orientali Când din amintiri de fluier Seara se îndoaie-n doliu Nicio limbă din tălăngi Nu mai răsună în volute Oierul astronomic Leit cu Tata Pluteşte-n nava lui de nuc Prin păşunea ieri perenă Au crescut la cruci albastre Iar măgarii fără turmă Parcă sunt pierduţi Cine să dezmierde acum Biciul ferecat în cruci IOAN BABA prea mult timp, va fi folosit pentru adevărata lectură. Și chiar dacă mă repet, îmi exprim convingerea că, până la urmă, literatura va redeveni pentru om ceea ce a fost până nu de mult. Da, e adevărat, acum teatrul e cam gol, situație dezolantă, însă prevăd că, după ce teatrul străzii îşi va epuiza dramaturgia, vom reintra în normal, vom reveni în sălile de teatru reluîndu-ne visele de altă dată, abandonându-ne din nou, cu plăcerile din trecut, în vechile noastre fantasme, în fantasmele celor ce știu să le creeze pentru noi…

„Lecţia de demnitate” (IV) Titus Suciu: Vreau să vă pun acum o întrebare căreia nu-i găsesc răspuns. Am cunoscut într-o ţară vecină un român, tatăl românului a fost poet, fiii lui nu ştiu româneşte. Ce ne lipsește nouă, românilor, domnule Goma, că dacă nu la prima generație, la a doua ne… pierdem de limba noastră?

Paul Goma: Răspund imediat, pentru că e o chestiune ce, de când sunt în exil, mă doare şi pe mine. În primul an de exil, am fost în America, acolo am ajuns în multe familii de români… Or în majoritatea familiilor, ce se găseau acolo de mai mult de trei ani, copiii nu cunoșteau limba română.

După ce-mi reveneam cât de cât, îi puneam la zid… Ioane, Ilie, Vasile… păi de ce nu știu copiii voștri românește, oameni buni?...

Tipuri de răspunsuri… Păi să vezi, eu sunt la lucru toată ziua, soția la fel… și la școală…

Răspunsurile mă iritau, dar era, cum să zic… revoltă în gol. Știi ce le spuneam? Ioane, Ilie, Vasile… când am ajuns în Franța, copilul meu avea doi ani și câteva luni… pe atunci gângăvea pe românește, și-a însușit în continuare româna, apoi franceza la școală, e perfect bilingv… or ai voștri au ajuns aici când aveau 10… 15 ani și acum nu mai vorbesc românește?...

Dar cum am spus, revolta mea era în gol pentru că ei… Îți dau însă acum un exemplu pozitiv. Ștefan Baciu, căruia i se spunea… poetul tânăr, e pe aiurea din 1940. Pe unde a fost nu a stat în mijlocul unor colectivități românești. A fost totdeauna singur. El și soția. A stat în Brazilia, Hawai, Argentina, Mexic…

Nici nu mai ştiu pe unde. Cu toate

astea, vorbeşte o românească de-a dreptul seducătoare. Mai frumoasă decât a mea, care am plecat din România în 1977. Aceeași situație la Mircea Eliade, care a plecat din România tot în 1940…

Doamna Goma: Paul, nu uita că la 7 jumate….

Paul Goma: Da, în zece minute.

Mircea Eliade îşi scria studiile de istoria religiilor în franceză şi engleză, însă proza în româneşte; Eugen Ionescu, scriitor francez, mare scriitor francez, vorbeşte o limbă română extraordinară. Și nu sunt singurele exemple…

Atunci care este explicaţia? După părerea mea următoare: limba este o profesie. Inginerul cutare, exilat, foloseşte limba ca să comunice că vrea mâncare, că vrea nu ştiu ce. Dar nu o cultivă. Or limba trebuie să o mai cultivi, s-o întreţii, să o stropeşti, s-o mai pliveşti, s-o mai întreţii, dar mai ales s-o iubeşti. Însă pentru nescriitor, pentru neprofesionistul de limbă română, limba este doar un mijloc de comunicare. Ba chiar e la modă ca, după un an, doi de exil, să te prefaci că ai uitat limba română.

Păi să mă ierte Dumnezeu, la biserica ortodoxă românească de aici, unde merg din ce în ce mai rar, întâlnesc babe, că altfel nu pot să le spun, soacre, mame aduse cu mari sacrificii de la Atârnaţii din Vale acum doi ani, foste ţărănci, foste muncitoare, foste casnice, care au vorbit româneşte o viaţă întreagă, dar dacă le auzi cum vorbesc acum îți vine să dai cu ele de pământ…

Concluzia e evidentă. Înseamnă că pentru ele limba nu a fost ceva important, și în mod firesc copiii lor… Şi încă o observație. Asta de-a dreptul interesantă.

Copiii românilor care au făcut mariaje cu evreice, ori ambii părinţii sunt evrei de origine română, fie că ajung prin America, Australia, Franţa, Germania, chiar și în Israel, ştiu româneşte măcar și pentru faptul că, hai să zicem cum zic ei, nu strică să ştii şi o limbă străină. Dar românii noştri o uită, o uită şi copiii, cât despre urmașii urmașilor lor…

Titus Suciu: Vă propun să nu încheiem discuția în această notă.

Vreau să vă spun că nu poporul român a luat decizii împotriva dumneavoastră. Poporul român vă iubeşte, vă admiră, cititorii români vă aşteaptă.

Câteva gânduri, deci, în jurul acestei idei. Ce lucraţi, ce pregătiţi pentru edituri?

5

Paul Goma: Acum nu lucrez la nimic nou. Sau la ce lucrez nu are, încă, formă cât de cât conturată.

Deci cu ce mă ocup în ultimul timp… Definitivez, re-definitivez manuscrise de acum zece, cincisprezece, douăzeci de ani.

Recent mi-au apărut două cărți la editura Humanitas. Culoarea curcubeului e un fel de jurnal – dar jurnalromanesc –, subiectul având în centru întâmplarea din 1977. Textul a fost difuzat la radio Free Europe și Europa Liberă, în lectura mea din 1976, eu fiind atunci în România.

A doua apariție editorială se numeşte Gherla. Astea au apărut. În vreo lună, două, oricum până la sfîrșitul anului, o să-mi apară încă trei cărţi. La Cartea Românească, romanul Patimile după Piteşti, subiectul fiind reeducarea de la Piteşti; la Scrisul românesc condus de Marin Sorescu romanul Gardă inversă; și, din nou la Humanitas – o continuare… o carte de mărturii căreia nu i-am găsit, încă, titlu.

Deci mărturii, perioada mea din exil, tentativele lui Ceaușescu de a-mi închide gura, încercările Securității de a mă elimina…

A, și la fosta editura Albatros, acum Forum, o să-mi apară prima carte dintr-un ciclu declarat autobiografic. Se va numi Din Calidor.

Calidor e un fel de coridor, de prispă, spațiul copilăriei mele din Basarabia.

Următoarea se numește Arta refugii. Ea a apărut în Franța mai de mult, acum va apărea și în România.

Subiectul – refugiul în Ardeal…

Deci astea, dar nu doar astea. Eu am scris foarte mult, sunt grafoman.

Dar după cum vei fi observat, sunt publicat în Franța, Germania… însă în România… În fine, nu mă plâng, n-am motive să mă plâng, dimpotrivă. Am scris cărți de actualitate, de atitudine, eseuri, romane… datorită cărora am cititorii mei. Iar scriitorul care are cititori, este om împlinit. Astea fiind zise… vă mulțumesc…

Titus Suciu: Eu vă mulțumesc. Și nu doar în numele meu, ci al tuturor cititorilor din România. Vă grăbiți, știu, vreau să vă mai rog, totuși ceva. Îmi permiteți să folosesc pentru acest material titlul Lecția de demnitate?

Paul Goma: Lecția de demnitate… Dragul meu, dacă ți se pare potrivit, dacă ți se pare că pentru mărturia mea sintagma este potrivită…

TITUS SUCIU

…Am dormit în gară. Nimeni nu mi-a cerut « buletinul, tovarăşe! » (I) « Metafore (ne)risipite » Astfel am avut impertinenţa, deci curajul, să-mi intitulez un volumaş de versuri publicat de regretatul prieten-poet Cezar Ivănescu. La Iaşi, la Editura JUNIMEA, acum vreo X ani. Şi tot atunci mi-a adulmecat urma puştiul poet Darie DUCAN, de pe la Târnăveni, feciorul de drept al poetului Răzvan Ducan şi poetul de suflet al sobrului scriitor Nicolae Băciuţ. Nu ştiu ce-o mai fi aflat despre mine, dar eu am aflat îndată că noul meu dificil prieten era la vremea aceea cel mai tânăr mem-bru al Uniunii Scriitorilor din România. Şi nu ştiu ce mi-a căşunat pe puştiul acela blând, pe care întotdeauna l-am tot şicanat. Între timp, el îşi scria maldărele de cărţi cu poeme, teatru, eseuri, critică literară etc. A venit poetul meu la Montreal, l-am plimbat prin locuri minunate, l-am dus la o cârciumă, am mâncat şi băut în casa mea, iar feleşega mea l-a îndrăgit. Apoi i-am prilejuit o întâlnire cu publicul la care aparentul molcom ardelean s-a luat în clanţă cu un înalt prelat…

Prin Montreal, întotdeauna îl recupera verişorul său Nicu şi-l revedeam a doua zi. Spre surprinderea mea, Darie avea şi o mândruţă de sânge românesc, dar idila lor scurtă n-a dat roadele scontate…

După care m-am dus eu la Bucureşti. Darie a venit urgent… de departe, cu un maldăr de cărţulii semnate de el. Mă dureau crunt mădularele. Cred că mi se trăgea de la răul de înălţime din avion, dar mai abitir - de la multele pahare de viziky, apoi de la ţuica de Cluj adusă de nepotul meu Gerard FILIP. M-a dus Darie să mâncăm ceva la o braserie în aer liber, în vecinătatea

unor cuşti cu galinaceea neaoşe, care dădeau farmec ospitalităţii româneşti. Ne-am despărţit prieteneşte însă… mârâind printre dinţi. Eu – dulăul bătrân, îl iubesc pe Darie şimi place să-l chelfănesc. Instrucţie spartană. El – căţălandrul, dă din coadă, mârâie dar nu mă muşcă. Şi prietenia noastră merge! Spre a-şi demonstra ataşamentul, la o lansare de carte la Teatrul Nottara, Darie ma adulat public, le-a dat lecţii de dicţie, gestică şi oratorie actorilor PURIC şi BIRIŞ, apoi s-a descălţat pe scenă, spunând tare că „în templul poeziei lui Filip se intră desculţ şi smerit”. Păi cum dracu’ să nu-l iubesc pe poetul Darie DUCAN?! În prezent, vârsta prietenului meu încape în vârsta mea de două ori șiun sfert. Nu vă spun că Darie are acum treizeci şi doi de ani şi că-şi face un doctorat la Paris. Vă spun însă că a aflat de cărţulia asta a mea cu interviuri şi s-a atârnat pe scara ultimului vagon, din mers. Şi iată că tânărul doctorand a tăbărât, de departe, cu o scrisoare. Vă pun interviul sub priviri... *

UN INTERVIU MAI ARŢĂGOS -Dragă George FILIP, pentru că mă aflu la Paris, cu nişte chestiuni, de ceva vreme, te-ntreb despre el. Cum era Parisul primului tău exil?

-Pas de tout, Darie. Primul meu exil a început în patria de origine România, unde timp de partruzeci de ani am fost prigonit, înfometat, margi-nalizat, ademenit de tartorii comu-nişti, apoi gonit din ţara mea, de la Marea mea cea Neagră. Pe Mare l-au gonit, cândva, şi pe fratele Bălcescu, spre exilul etern de la Palermo. Asemănarea mă onorează!

Al doilea exil politic l-am trăit în Austria poetului Frantz Grillpartzer, Parisul fiind doar o haltă mai lungă a _____________________________

6

lungului meu exil. Fugisem din Austria ca să scap de o puşcărie de trei ani şi jumătate. Le spărsesem testiculele şi anumiţi ochi unor poliţişti graşi care m-au agresat crunt pentru simplul motiv că le zisesem în limba lor chaize, adică căcaţi, fiindcă şi ei mă numiseră schreiberbuch chaize, adică scriitor de căcat.

Cum era Parisul exilului meu, mă întrebi? Era « luminos », chiar dacă am ajuns acolo cu un tren de noapte. Aveam în cap doar câteva nume « conspitative » şi telefonul scriitorului George Astaloş, care nu m-a primit la el dar « mi-a permis » să-l sun şi a doua… treia zi.

Vezi tu, Darie?, eu nu mă dusesem la Paris cu « nişte chestiuni şi să-mi fac un doctorat…”. Ce-i drept, luptători suntem amândoi, dar pe alte straturi energetice ale atomilor reprezentativi. Başca cei patruzeci şi şase de ani distanţă între cele despre care povestim.

Vezi tu, Darie? D-aia-mi stropesc eu vorbele cu niţel venin. Să te fac să pricepi că una e să te duci la Paris la un doctorat şi alta este să ajungi la Paris pentru a cerşi un nenorocit de azil politic… Nu sunt rău cu tine, dar al dracului sunt şi voi fi.

-Spune… …Am dormit în gară. Nimeni nu mi-a cerut « buletinul, tovarăşe! » Mi-am spălat mecla, braţele şi labele picioarelor într-o căcăstoare ultraelegantă. Dimineaţa, la o bodegă, am întins laba şi am luat un covrig şi un pahar cu lapte. Am oferit spre plată o hârtie austriacă. Ăla mi-a făcut semn să plec. Deşi eram îmbrăcat elegant se observa din avion că sunt auslander, adică fără patrie. M-am dus, cum-necum, în Piaţa Trocadero.

Unde ştiam că Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca fac zilnic manifestaţii antcomuniste, cu mulţi români. Minciună! Nici vorbă de aşa ceva. Cei doi zdrăngăneau nişte tinichele la postul de radio Europa Liberă, umflau dolăraşii de la Senatul American şi cei din România credeau că cineva luptă pentru ei. Vax! Spre prânz, m-a acostat un iugoslav, care părea « tare cumsecade. » Credeam că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Într-un restaurant, pe o terasă, Omul a cerut friptane mari şi bere multă. Apoi s-a dus la WC... şi dus a fost. Ospătarul a înţeles situaţia mea penibilă şi a → DARIE DUCAN

acceptat plata cu gologani austrieci.

Târziu, mi-am dat seama că m-a înşelat de m-a rupt... Într-un carnet pe care îl cam scăldasem în vin, am descifrat adresa unui român – Vasile B. – fost coleg la Casa de cultură din Mangalia. Bani austrieci aveam căcălău, echivalentul a vreo treizeci de mii de d-ăştia, canadieni. Am schimbat o chită în franci franţuzeşti la o Bancă. Nu-mi era frică de nimic. Cu un taxi am ajuns la adresa lui Vasile.

Am identificat blocul, chiar numărul apartamentului şi m-am postat acolo. Trebuie să vină el acasă... miam zis. Mai întâi a sosit o doamnă.

Dând din mâini i-am explicat că sunt prieten cu Bassile al ei şi că sunt obosit. Madama m-a invitat în salonul elegant, mi-a servit o cafea şi nu m-a mai băgat în seamă până a venit Vasile. Era spre seară şi spre Crăciun. Am coborât cu Vasile şi a cumpărat o franzelă... în limba franceză. Din nou în casă, mi-a dat să beau nişte licheur băşit.

-Dar nişte vodcă n-ai, măi Vasile?

-Hai să cumpărăm. Şi ne-am dus şi-am cumpărat una-două litri.

-În familia mea nu se beau tării d-astea, măi Ghiţă. Aici suntem la Paris iar nevastă-mea este franţuzoaică pour laine... Familia... Suspect sexualul meu fost coleg îmi vorbea despre nevasta lui! Şi-mi tot împingea în faţă nişte farfurii cu scoici de mare şi-mi spunea că francezii se întrec la sărbătoarea Crăciunului care înghite mai multe... duzine! Terminasem vodca, închiţisem câteva scârbe d-alea şi eram leşinat de foame -Dar nişte brânză n-ai, măi Vasile? ...Am adormit târziu pe canapea.

Pe la şase dimineaţa, Vasile m-a trezit.

-Haide Ghiţă... Nevastă-mea este franţuzoaică pour saing. Mă mir că te-a tolerat o noapte la noi. Am băut pe undeva cafea cu respectivul corn şi Vasile m-a abandonat în Piaţa Trocadero. Mi-a lăsat trelefonul de la serviciu şi o sută de franci, echivalentul a douăzeci de dolari, pe vremea aia.

-Să mă suni, Ghiţă, o să te ajut cum voi putea...

Am rămas din nou în piaţa unde aşteptam să vină „luptătorii” români anticomunişti. Dar de unde...Târziu,

_____________________________ spre seară, m-au băgat în seamă nişte doamne foarte vârstnice, îmbrăcate ciudat.

Erau „rusoaice albe”, care ştiau că România aparţine de fosta Rusie, acum stăpâna Europei. De aceea nu s-au mirat că vorbeam ruseşte, spre marele meu noroc. Fiindcă în franceză le-am explicat că eu caut „Bulevardul Caracule de Degaules” – aşa ştiam noi în lagărul austriac de la Traiskirchen că se numea Bv. Charles De Gaules, unde era Biroul de imigraţie francez. Acolo unde minunata româncă Doamna Stoicescu îi proteja pe români ca o mamă.

Simpaticele mele doamne m-au dus la o cantină pentru săraci, unde am mâncat nişte ciorbă groasă ca păsatul de mămăligă. Bună şi-aia... că mă dădusem sărac lipit pământului. Dar îmi venea să beau... Ciuciu! Îngeriţele m-au depus într-o cameră triunghiulară, unde o doamnă de cam vârsta mea, plus câţiva ani, ca să fiu sincer, oferea masaje erotice unor madame mai zbârcite la ten.

Am aşteptat câteva ore dincolo de o perdea despărţitoare. Annick, proprietara cabinetului, îmi pusese la îndemână o sticlă cu cognac franţuzesc. N-am dat buzna. Am tras tare pe glajă mai târziu, după ce Annick mi-a oferit trupul ei şi invers. Fireşte, în micul ei apartament. Gazda mea m-a scăldat, am dormit regeşte, dimineaţa mi-a schimbat ţoalele, că aveam. Mi-a dat o hartă, mi-a arătat unde ne aflăm şi mi-a zis să mă întorc când doresc.

Mi-am lăsat acolo valiza cea roşie, austriacă, dar punga cu gologani am luat-o cu mine.

-Te ascult, diavol bătrân..

-Dragă Darie, mi se părea că eram parizian de când m-a făcut 7

muica Floarea. Ba, chiar mai mult, aveam senzaţia, hoinărind pe malul Senei, că eu eram personajul straniu al lui Jean-Jacques Rousseau, din „Les Reveries du promeneur solitaire” – mai exact – epoca de aur a regelui Louis. ...După nişte zile la biroul de emigraţie, două românce-franţuzoaice, venite expres, şi-au disputat pretenţiile asupra mea. Că mai eram frumuşel! Fireşte, am ales-o, cred, pe-a mai rea. M-a dus la vilişoara ei, pe o colină. Mi-a spus că este văduva unui fost campion de box. Mi-a zis că vrea să-şi refacă viaţa, cu mine, şi m-a-ntrebat dacă o s-o iubesc şi-o să-i spăl chiloţeii precum răposatul. I-am zis că da. Noaptea am dat examenul de soţ fidel, am terminat sticla de cognac, fumam ambii ca doi porumbei în noaptea de miere. A doua zi, ea a plecat la salonul ei de coafură, iar eu... am întins-o fără să-i spăl sau să-i pun chiloţeii la uscat.

La biserica româneasacă din cartierul latin, pe strada Jean de Bouvais, l-am întâlnit, nu întâmplător, pe scriitorul Sergiu Grossu.

Ce om minunat! El m-a dus la preotul Vasile Boldeanu, fostul legionar, care a tras cu mitraliera după trenul în care fostul rege Carol, cu madam Lupescu, puseseră averi inestimabile, cu care au plecat spre Spania. Dl. Sergiu mi-a oferit o chită de poli franţuzeşti, la vreo 5-6 sute, şi m-a dat pe mâna lui nea Cici, recte Cicerone Ioaniţoiu, care se pretindea moştenitorul testamentar al marelui Iuliu Maniu. Spălătorul de vitrine m-a dus la micuţa lui garsonieră de pe 18 - Jean Joures. Făceam amândoi politică în nocturnă -Cade, domnule, comunismul... trebuie să cadă!

-Păi cum să cadă, bre nea Cici?

Au fost atât de deştepţi că au luat puterea şi acum îi credeţi aşa de proşti să dea ciolanul din mână?

-Trebuie să cadă, domnule, o ţinea nea Cici pe-a lui.

Să nu uit, lucra la o carte despre crimele comuniste. De fapt, înşiruia poveşti ştiute sau auzite. I le dactilografia, fără nicio noimă, un alt luptător, contra douăzeci de franci, (cinci dolari) pagina. I-am mai reparat eu cărţulia şi am botezat-o „Morminte fără cruci.” Se pare că a avut succes cu ea. Mie nu mi-a dat-o niciodată, fiindcă m-a auzit odată ocărând-o pe Fecioara, m-a spus şi la biserică...

HOMO – BACĂ m-ascund în nişte scoici neşlefuite. îmi ziceţi OM fiindcă respir ca voi. doar eu mai trag la tărăboanţa pe care aţi umplut-o cu gunoi. haite de îngeri îmi arată calea, dar eu nu-i cred şi-o iau tot pe de lături. de-aceea sădesc pomii primăvara şi îi culeg la sfintele omături... tăcerea şi suspinul mă apasă. la umbra mea şi soarele-i bolnav. m-au dus în lanţuri la reanimare şi legile-au decis că...e caz grav. îngerii trişti au răsturnat porunca. un sfânt a coborât din crucifix şi clasa bârfitoare-a dat sentinţa: ăsta-i un homo sapiens - la fix!

am visat o riţă – gărgăriţă. se făcea că mă nunteam din nou. adunam în pumni polen de viţă. strigătul de prunc n-avea ecou.

de clopotele bat la mănăstire şi zeii pun pe fruntea ta stigmatul, iubito - vreau să plângi de fericire şi lacrima să ţi-o şterg eu - bărbatul.

mi-au zburdat privirile-n zăpadă pe la vremea Sfintelor-Mării. nu ştiam dacă or să mai cadă peste Mare - norii plumburii...

bărbatul tău... mireasă-ntre mirese, femeia mea - pe veci preamăritată şi-n versul meu să cânte muze-alese povestea noastră – cea adevărată...

humuluşii-au prevăzut furtună. velele-u pus aripi pe catarg. moş-Neptun visase mătrăgună şi barcazul a prins drum de larg. numai noi - în doi, printre poeme, murmurăm un cântec vechi - nătâng şi împresuraţi de stratageme, pe Maria-mea la piept mi-o strâng...

şi mi-am sudat în umeri albe aripi. potcoave ancestrale...am avut, însă de ce mă-njură universul acestor trei milenii – n-am ştiut...

să vină Marea Neagră s-o sărut. duceţi-mă la oaste – cu arcanul. din os de curvă să sculptez barbut. prin târguri să fiu veşnic Barosanul. m-aţi părăsit când nu eram născut, m-aţi botezat ’nainte de-a mă naşte, am colindat prin mlaştini de temut; azi câinele doar mă mai recunoaşte. mă-ncing cu flori de vise-maghiran, culese de prin taine de pădure sunt obosit, dar astăzi, de-un golan cine s-ar îndura să se îndure? visez un colţ de plajă foarte static să-mi pun o casă mică şi să scriu. la poartă: aici plânge un sălbatic; vreau să petrec o clipă...încă viu...

DE-A-MPREUNĂ n-am păsări albe prin poeme zeii-n caietul meu nu plâng culeg metafore din steme şi calc cruciş cu pasul strâmb

ordon...să-mi spuneţi ce vă doare. planeta iar are migrenă şi steaua noastră - căzătoare, degajă CeO-doi...din trenă. chiar şi regina poeziei este în criză – temporară. pe pajiştea democraţiei mândre caterpilare ară. închideţi robinetul minţii iar pruncii care se răsfaţă să vină mâine cu părinţii să le descânt – de garagaţă.

DORINŢE daţi-mi o stepă să mă prigonesc. aduceţi voi cerbi tineri să mă pască. chemaţi muze din cer, să le iubesc. şi maica Floarea iarăşi să mă nască.

LA ORDIN

____________________________

POVESTEA NOASTRĂ doamnei mele Maria-Sa doresc de mult să te aud cum plângi ascunsă-n feregeaua Mării mele, pe valurile sadice să-ţi frângi luceferii - cu trena lor de stele. toamna să plângi când dau în pârg gutuii, cu toată zestrea - gata de plecare spre casa de ecou a nimănuii care te-aşteaptă-n gările spectrale. să duci pe umeri amfore de lacrimi şi să stropeşti cu ele toţi stejarii ce nu s-au îndoit sub cer de patimi sorbind licoarea multor lacrimarii. să calci desculţă peste stânca dură. să sorbi din apă rece numai seara. să te clăteşti pe ţâţe cu prescură. să nu-ţi ajungă-n candelabre ceara.

Marea să-ţi pună peşte mult în plasă. grâul de aur să-ţi dospească-n pâine. când trece poşta... tu să fii acasă. să-mplinim azi - speranţele de mâine.

8

soldaţii să-şi îngroape puşca printre gâlceve mondiale. noi - dănţuind tiri-babuşca, să-nfulecăm mari baclavale. şi steaua noastră – căzătoare, degajă CeO-doi din trenă. azi se salvează cine moare; fugiţi!...pe lume e migrenă...

SĂ VĂ RECUNOSC când mă huliţi eu vă privesc în lobi. de-acolo o iscoadă mă salută. o recunosc - e unul dintre robi din dinastia mea abia trecută. şi stăm de vorbă - ştie că sunt Om, aşa...după tiparele terestre şi că avem acelaşi cromozom ce-n genă ne-a lăsat aceeaşi zestre. purtăm un dialog - fără reproş. eu mă comport, probabil, omeneşte, iar El – iscariotul, vreun strămoş, îmi ia măsura şi mă iscodeşte. ...din dinastia mea - abia trecută, mă recunosc într-unul dintre robi, de-acolo o iscoadă mă salută; când mă iubiţi... eu vă privesc în lobi...

GEORGE FILIP

(II) SOMNUL RAŢIUNII Volumul Somnul raţiunii a apărut la Editura DESTINE din Montreal, fiind al doilea din trilogia în versuri „OAMENI AI PĂMÂNTULUI”.

POEZIA E PUR SIMOVE În Somnul raţiunii care naşte monştri, poetul George FILIP ne previne că „monştrii raţiunii nasc aberaţii catastrofale”. Reportajele ritmate din versurile aparent anapodist concepute şi tot aşa aşezate în volum au rolul derutant prin care poeul vrea să ne atragă în cacialma!

Observaţi? De deasupra deasuprelor poetul priveşte prin ocheanul raţiunii sale, bine cumpătată, ca dintro cazarmă în care toţi pionii, aparent somnolenţi... de fapt, se mişcă.

KINEO este egal mişcare, iar mişcarea înseamnă viaţă. Aşadar, de ce ne-am teme, oameni ai pământului? „Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă – totul se transformă”.

Poetul este şi el o victimă inocentă a fenomenului universal.

Numai că el se vrea străjerul tuturor armoniilor aritmice şi ne cheamă la prudenţă.

Dar cine este capabil să pătrundă în bunkerul secret al raţiunilor filipene? Eu m-am instruit îndelung, ca recrut al prinţului cuvintelor alese – şi într-o toamnă mai nebună m-am îmbrăcat soldat şi i-am dat raportul acestui şaman de Montreal: lupta continuă! Şi a continuat. Oameni ai pămâtului şi-a arogat drepul de replică, de fapt de ecou prelungit al lui Exupery, care a zis doar „Pământ al oamenilor”. El, George FILIP, a zis “Oameni ai pământului”. Şi a adus legile universalităţii la îndemâna creaturii OM. Astfel, oferindu-ne şansa că aceşti HOMO SAPIENS nu vor lăsa destinele micuţei noastre planete în mrejele pierzaniei. Mai ales acum, când ghiavolii umblă printre noi cu trăiştile pline cu trinitrotoluen.

Nu recomand nici planeta care ne găzduieşte nici pe poetul George FILIP la „Premiul Nobel pentru pace”- această stupidă scorneală

mapamondiană! Dar fac afirmaţia precizând că de PACEA văzutelor şi nevăzutelor se ocupă în exclusivitate Marele Amin.

MIHAELA DONCIULESCU, poetă – Toronto.

POPAS RELATIV de unde vii, poete, prea tânăr cavaler prin tainele proclete cu-o taină la rever? ...era un dans cu săbii ca-n Haciaturian, era un cor de vrăbii sleite pe-un troian?

_________________________

şi s-au pornit puhoaie de mameluci desculţi să tăvălească-n zoaie meleagul celor mulţi

la salcia cu plete dalbe stătea pe gânduri un cocor şi cântărea o serenadă de nostalgie şi de dor.

stindardele... stindarde cu templieri zevzeci ce-au cutezat a arde spre veacul douăzeci

triunghiurile de pe zare s-au scurs în alte geometrii, doar ochii beţi de nostalgie credeau că o să mai revii

aici le-a fost sfârşitul iar eu am fost refren, un semn pe începutul sfârşitului milen...

c-aşa sunt dorurile ninse, se-ascund prin cuiburi de eter cântându-mi dintre manuscrise să nu mă vreau, bătrân – să sper

NU PRIVI ÎNAPOI

şi sper... speranţa-n veci nu moare, doar toamnele se ruginesc spre primăvara viitoare pe aripi mari de timp plutesc... * George Filip are următorul dar: că în orice limbă ar fi tradus, el e tot de la Tuzla și tot de la Montréal. În orice limbă de pe pământ urletul său e afectiv și, prin aceasta, original. Când poeții, în general, se ascund în societăți de finețe, George Filip violează catifeaua și stofa. Versurile lui, paradoxal, au ceva hormonal, acum, la bătrânețe. Și asta îmi place tare la poezia lui. Că nu o scrie din democrație, ci despotic. Că acești hormoni, dinastici, de la carte la carte, se apropie de debut. Nu asta a făcut, într-un fel, și Walt Whitman cândva, cu mult înainte de noi? George Filip nu e legat foarte tare de limbă, nu în sensul academic și de invenție, ci e legat de ea în sens țărănesc, barbar, ca de femeie, care îi face copii, care îl transportă, care îl folclorizează. E un animal traductibil George Filip. Vine din animal.

DARIE DUCAN, Poet – Paris

nu vedeţi? valizele sunt gata să plecăm de unde am venit. domnilor: vă rog să faceţi plata pentru dus-întors prin infinit. nu uitaţi să-mi puneţi în valiză manuscrisele şi toţi ciorapii; unde-o să ajung va fi iar criză, temenele face-mi-or satrapii. dar să nu uitaţi să trageţi apa, când deteşti o turmă de smintiţi este elegant... aşa-i răsplata pentru politrucii scofâlciţi.

Omule... te ţine pe picioare, uită clipa grea din care pleci, dincolo de umbră va fi soare şi vulcanii dorului – mai reci.

TOAMNA PE ST. LAURENT ...şi toamnele-au rămas în urmă cum fac în fiecare an, ducând cu ele nostalgia de pe Danubiul-Saint Laurent şi a plecat şi poezia numai poetul a rămas 9

iar ploile plângeau năprasnic cu foi îngălbenite-n glas.

(II) Însă ar fi nedrept să ne oprim la această farsă-incident, fiindcă, se pare, iar cei care l-au cunoscut confirmă, imaginaţia lui Caragiale era cu adevărat prodigioasă. Astfel, vizitând prima expoziţie internaţională de pictură din Bucureşti, în anul 1896, ajuns în dreptul unei picturi semnate de Puvis de Chavannes, a reprodus primul nume al pictorului printr-o paronimă care a făcut să izbucnească în râs vizitatorii mai apropiaţi, noul cuvânt fiind lesne de ghicit...

Cei care l-au cunoscut spun că autorul celor mai desăvârşite comedii era un om de o sensibilitate şi de-o mare tristeţe sufletească, ceea ce nu-l împiedica să-şi reverse verva satiricoumoristică în orice ocazie... Astfel, odată, împreună cu Goga, îl aşteptau acasă la Vlahuţă pe Delavrancea şi, supărat că acesta întârzia să se arate, pune mâna pe telefon şi sună. Răspunde nevasta lui Delavrancea care-l lămureşte că soţul ei e bolnav şi că are temperatură. „–Aa! Măgaru’ are temperatură!, exclamã el. Spune-i că vreau să-l văd numaidecât, să-mi deie şi mie câteva grade; că eu n-am deloc temperatură.”

Apoi, erau bine cunoscute permanentele ciondăneli dintre Caragiale şi Delavrancea, mai ales după ce ultimul începuse să scrie piese de teatru. Evident şi explicabil, Caragiale nu a scăpat prilejul acuzării autorului de meteorologism în dramaturgia românească, referindu-se la Viforul, Luceafărul, Apus de soare, urmând, după părerea sa, piese cu titlu precum: Trăznetul, Furtuna, Ceaţa...

Odată ajuns să-şi conştientizeze valoarea, Caragiale a început concomitent să sufere pentru nerecunoaşterea ei de către contemporanii săi, mai ales cei din zona politicului care, bineînţeles, se răzbunau în acest fel pentru că se vedeau ca într-o oglindă în personajele operei lui. La un moment dat, şi-a manifestat dorinţa să ocupe un loc de deputat, însă a fost refuzat pentru... lipsă de încredere. Ar fi făcut-o şi pentru că mijloacele sale de existenţă erau destul de modeste, de-aceea obişnuia să spună: „–Am muncit o viaţă întreagă, mi-am cheltuit averea ca să trăiesc, am dat, în mine, un om celebru pentru

______________________________ România, dar un om celebru care ar muri de foame dacã ar trebui sã trăiască din munca lui.”

Acesta e unul dintre motivele, principalul, se spune, care l-a făcut să refuze sărbătorirea a 60 de ani de viaţă, autoexilându-se la Berlin... În general, se cunoaşte că autorul Scrisorii pierdute era un mare meloman, chiar un fin cunoscător întrale muzicii. Cella Delavrancea, pianistă, scriitoare şi profesoarã de pian, povesteşte că la fiecare din vizitele făcute de Caragiale acasă la tatăl său, Barbu Delavrancea, primul lucru pe care-l făcea era s-o oblige să cânte la pian, începând cu Scarlatti şi continuând cu Beethoven, despre care era în stare să vorbească ore în şir.

Dar spiritul său critic era neiertător cu Chopin şi Cezar Franck, pe ultimul numindu-l, pentru temele sale melancolice, „un cerşetor la colţ de stradă, cu terţa lui minoră întinsă ca să ne fie milă de el.” Una din marile lui plăceri era să asculte compoziţii de Bach, Schumann şi, bineînţeles, Beethoven pe care, nu se sfiia să mărturisească, îl adora de-a dreptul.

Omul Caragiale era născut pentru teatru. Era un adevărat actor şi îşi interpreta personajele (sau viitoarele personaje) cu o artă desăvârşită, indiferent că acestea erau pozitive sau negative. Trecea cu mare uşurinţă de la a ridiculiza pe unul dintre ei la un sentimentalism înduioşãtor atunci când un personaj era, sau urma sã fie, omul de rând, obişnuit, aflat sub nedreptăţile vremurilor. Ca şi în scris, cu prima categorie este necruţător, caustic şi nu ierta nimic, mai ales când era vorba despre infatuare, despre oamenii politici sau din administraţie. În schimb, fapt mai puţin sesizat şi comentat, atunci când personajul este... femeie, atitudinea lui Nenea Iancu devine mai împăciuitoare, ba am putea spune că se simte chiar o 10

anume gingăşie în tratarea reprezentantelor sexului frumos, o înţelegere şi „aprobare” tacită faţă de pornirile lor amoroase...

Rezistenţa creaţiei dramatice caragialiene în timp se datorează în mare măsură, sau în egală măsură cu talentul său, contactului permanent cu realitatea imediată din care îşi culegea modelele pentru personaje.

Contemporanii săi au lăsat posterităţii informaţii ori detalii în acest sens. Se spune că Braşovul era unul dintre oraşele preferate de Caragiale pentru... racolarea de tipologii, în speţă Piaţa, unde, cu mare desfătare, se certa minute în şir cu unguroaicele pentru câte un produs fără valoare.

Apărea ca un ins cicălitor şi prost, înfuria la culme vânzătoarele, atrăgea alţi cumpărători şi lumea din jur iscând un mic spectacol pe care, apoi, îl exploata magistral în crearea tipologiilor umane.

La îndemnul lui Delavrancea, după ce se hotărâse definitiv să plece din ţară, Caragiale a făcut o vizită la Paris cu scopul de a se muta în oraşul-lumină.

Cu toate insistenţele prietenului său şi, lucru bizar pentru foarte multă lume, autorul Scrisorii pierdute – iubitorul de „lume în mişcare”, de interminabile conversaţii şi contraziceri, de cunoaşterea tuturor cotloanelor sufletului omenesc – nu a suportat agitaţia Parisului.

S-a mutat la Berlin, într-un cartier de la marginea oraşului, cu străzi curate şi liniştite şi unde, cu mare satisfacţie îi povestea lui Delavrancea, i se spunea Herr Doktor.

Cella Delavrancea, care l-a cunoscut personal pe Caragiale, povesteşte că la Berlin acesta era considerat nu doar un scriitor şi un dramaturg important, ci şi un „om excepţional”.

Una din marile plăceri ale lui Caragiale era cutreieratul cârciumilor, unde găsea la discreţie „materie primă” pentru momentele, schiţele, nuvelistica sa ori, mai ales, pentru piesele sale de teatru. Că se mai petreceau şi abateri... accidentale, era în firea lucrurilor. Astfel, se zice că, în tinereţe, mergea deseori la o astfel de cârciumă aflatã undeva în spatele Cişmigiului şi unde, îi povestea lui Panait Cerna, era o crâşmăriţă de toatã frumuseţea, căreia, „odată, i-am zis uitându-mă lung şi galeş la dânsa: «– Fie, că straşnici ochi ai, → DUMITRU HURUBĂ

coană Marghioalo!» Ei, ce crezi că mi-a răspuns?

«– Nu, nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu.»”

Episodul se petrecea, probabil, înainte de căsătoria sa cu frumoasa Alexandrina Burelly...

Ca mare meloman, Caragiale era îndrăgostit de muzica lui Beethoven şi nu scăpa nicio ocazie de a-i asculta compoziţiile, mai ales după plecarea la Berlin, unde mergea deseori la concertele organizate la Gewandhaus. Asculta cu evlavie, iar uneori scotea exclamaţii de mare mulţumire sufletească.

Aşa s-a întâmplat şi la unul din spectacole la care participa împreună cu poetul Panait Cerna şi o parte a familiei Delavrancea. Se cânta Simfonia a IV-a când, dinspre locul ocupat de Caragiale, s-a auzit o plescăitură şi cuvintele spuse cu voce tare în liniştea de mormânt a sălii: „– Mă, superbă e!”

Fapta a fost mai mult decât semnificativă: în culmea entuziasmului, Caragiale îşi dăduse o palmă zdravănă peste frunte... În general, toată lumea este de acord că majoritatea textelor caragialene demonstrează o uşurinţă a exprimării inegalabilă în literatura de gen, dar, probabil puţină lume ştie că autorul lor era de-o meticulozitate extraordinară, dar şi… sâcâitoare, iar pretenţiile sale, din acest punct de vedere, erau agasante pentru cei din jur. În context, iată o bizarerie semnalată de Luca I. Caragiale cunoscut ca… Luchi sau Luca Ion Caragiale (1893-1921), scriitor și traducător român, aparţinând deopotrivă atât simbolismului, parnasianismului, cât și literaturii moderniste.

Luchi-Luca a fost cel de al doilea fiu al marelui marelui dramaturg după Mateiu Caragiale, provenit din căsătoria dramaturgului cu frumoasa Alexadrina Burelly. Aşadar, spune acesta: „Caragiale scria fără plăcere.

L-am auzit deseori blestemându-şi «meşteşugul ingrat» şi afurisând clipa când s-a apucat de literatură.

La toate-acestea mai trebuie adăugat că Luca a fost fiul preferat și iubit, care, spre deosebire de Mateiu, nu trebuia să facă mare efort ca să se facă iubit. Alexandrina Burelly a mai dat naștere și surorii lui Luca, pe nume Ecaterina (Ecaterina Logadi), care la bătrâneţe, a scris despre cele două familii Caragiale..

(I) „Menirea artistului e să scandalizeze”, spune N. Steinhardt1, judecând „confuzia tragică” a lui Oscar Wilde, în înţelegerea unui astfel de „incontestabil adevăr”, ceea ce a făcut ca el să creadă că artistul trebuie să scandalizeze prin viaţa nu prin opera sa, chiar dacă susţine că „Mi-am pus talentul în operele mele.

Geniul mi l-am pus în viaţă”2. O astfel de concepţie e considerată de N. Steinhardt nu doar copilărească ci şi falsă, scandalizarea trebuind să fie apanajul operei, nicidecum al vieţii. Sigur, N. Steinhardt echivalează „să scandalizeze” cu „să uimească, să trezească, să răscolească, să zdruncine, să dezvăluie şi să descopere – prin cele ce făureşte ca artist”3.

Scandalul era un parametru relevant al vieţii publice într-o perioadă încă destul de confuză. Suntem în Europa în care, după războiul franco-prusac din 1870, în Franţa s-a instaurat Republica (1879), avându-l pe „nemuritorul Gambetta” „erou legendar”, în spaţiul românesc, în 1857 are loc Unirea Principatelor, în 1877 triumfă Războiul de Independenţă, în 1870 ia fiinţă „Republica” de la Ploieşti, iar criza economică din 1900 – 1901 e urmată de Răscoala din 1907 şi, în 1914, de izbucnirea primei conflagraţii mondiale.

Caragiale „prinde” domnia lui Cuza, dar şi pe a lui Carol I. Nici măcar lupta pentru puterea, abil controlată de rege, nu creează însă crize politice şi sociale.

E adevărat, au apărut, dincolo de alternanţele „dirijate” la putere, şi socialiştii, cu ideologii instrumentate de intelectuali precum C. Dobrogeanu-Gherea.

Cel puţin nu e o perioadă foarte tensionată, dar era o linişte relativă, de dinaintea furtunii, dacă e să luăm în calcul ceea ce va urma, cele două războaie mondiale. Şi nu cu puţine anomalii: „În Occidentul Europei, instituţiile moderne, întocmirea socială modernă e o creaţiune a burghezimei, la noi invers: burghezi1

Steinhardt, N., Prin alţii spre sine, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 259.

2 Steinhardt, N., op. cit, p. 259.

3 Idem.

11

_____________________________ mea, puterea şi cultura ei sunt creaţiuni ale instituţiunilor. Această diferenţă fundamentală a trebuit, bineînţeles, să producă nişte anomalii speciale ţării noastre, nişte anomalii necunoscute, altele decât ale Occidentului Europei”4.

Societatea românească (parţial în partea ei de „mahala”, căci trebuie să admitem că personajele principale din O scrisoare pierdută au alt statut social, chiar dacă, comportamental, pot fi şi ele situate în spaţiul „mahalalei” – cee ce le uneşte e faptul că toate ţin de o mahala sufletească, toate sunt „stupide”5,) ilustrată în dramaturgia lui Caragiale e în esenţă, istoriceşte vorbind, una liberală, în care se cristalizează puterea liberală, Ion Brătianu instalându-se la putere în 1876, care a şi făcut în 1883 o reformă constituţională, după Constituţia din 1866. Însuşi Dandanache, „soluţia imorală”, în termenii politicii de azi, e un om al puterii liberale! „Isprăvile” liberalilor în planul educaţiei sunt semnificative: „Numărul şcolilor primare a scăzut de la 2000 în 1866, la 1950 în 1883”6.

Viaţa politică, în regimul de monarhie constituţională, era dominată de două partide, cel liberal şi cel conservator, care alternează la putere.

Desigur, cu tot realismul operei sale, nu se poate pune semnul egalităţii între realitatea literară şi cea istorică. „În aceste comedii (O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu reacţiunea – n.n., N.B.), → NICOLAE BĂCIUŢ 4

Dobrogeanu-Gherea, C., Studii critice, Editura tineretului, 1957, p.23.

5 Garabet, Ibrăileanu, Spiritul critic în literatura română, pagina de Internet.(Wikisource) 6 George, Alexandru, Caragiale, Glose, dispute, analize, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 25.

crede Garabet Ibrăileanu7, afară de De-ale carnavalului, unde abia apare şi politica, scriitorul nostru critică acelaşi lucru, politica liberală (mai târziu, în Momente, va critica produsele liberalismului). În toate, mai mult în O noapte furtunoasă şi mai puţin în Conul Leonida, el împrumută unor personagii idei şi expresii care nu pot fi ale lor (oricât am acorda autorului dreptul legitim al satiricului de a exagera) şi care falsifică realitatea zugrăvită şi, indiferent de această realitate, distrug consecvenţa timpului cu sine însuşi (…)8 Personajele lui Caragiale sunt preocupate de dezacordul dintre viaţa socială şi viaţa lor interioară. „Caragiale nu vedea în om decât instincte, ambiţii şi vanităţi, egoisme satisfăcute indiferent prin ce mijloc”9 Adversarii lui Caragiale sunt, crede N. Steinhardt10, Mitică şi Chicoş Rostogan, acţiunile dramaturgului îndreptându-se înspre „depistarea şi combaterea miticismului (de orice fel, căci fenomenul e proteic), darea în vileag a frazeologiilor fără conţinut real şi stârpirea prin ridicol a tipului omenesc fanfaron, făţarnic şi nul”, rezumat în Chicoş Rostogan11.

Scandalurile din viaţa publică se regăsesc cu peste măsură în dramaturgia românească a acelor vremi, a cărei scenă e dominată de teatrul lui Caragiale. El însuşi subiect de 7

Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români şi scriitori străini, Editura Tineretului, colecţia Lyceum, nr. 28, 1968, preluat de ediţia I.L.Caragiale, Teatru, I, Editura Taracart, p.

94-95. Ibrăileanu nu ezită însă să-l facă „mare istoric” pe Caragiale: „Caragiale nu e un satiric din cauza obiectului zugrăvit, ci din cauza firii sale. Dacă era humorist din fire, alegea altă lume, alte subiecte. Dar atunci n-ar mai fi fost marele istoric al unei perioade din România contemporană, pentru că viţiile urâte ale unei societăţi nu pot fi tratate humoristic. Criticul unei societăţi e întotdeauna un satiric (…). p.

96. Ion Vlad, în Lecturi constructive, Editura Cartea Românească, 1975, p.174 -175, vede lucrurile într-un alt orizont, mai nuanţat: „Lecţia lui I. L. Caragiale este totală şi revelează multiplele posibilităţi de combinare a accentelor, aspectelor şi manifestărilor umane sub specia comicului, a satirei şi a umorului de cele mai neaşteptate nuanţe”.

8 Ibrăileanu, Garabet, op.cit. „Aceste falsificări, mai spune Garabet Ibrăileanu, - de care suferă unele tipuri – se datorează în cea mai mare parte înverşunării politice a lui Caragiale”.

9 Constantinescu, Pompiliu, Studii şi cronici literare, Editura Minerva, 1981, p.42 10 Steinhardt, N., Prin alţii spre sine, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p.107 11 Idem.

scandal din cauza pieselor sale, în special a spectacolului cu D’ale carnavalului. Acuzele de atunci nu stârnesc în timp decât un zâmbet înţelegător, îngăduitor cu mentalităţile epocii. Scandalul e simptomatic pentru tot ceea ce se întâmplă/s-ar putea întâmpla. În viaţa publică, în viaţa personală.

Teama de scandal e o dominantă şi a multor personaje ale teatrului european de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Nu ceea ce fac li se pare reprobabil, scandalos, ci deconspirarea imoralităţii. Hedda Gabler a lui Ibsen, „fiinţa aceasta rece, (…) se supraveghează continuu, din spaimă de scandal (s.n.).12

_____________________________ Şi atmosfera comediilor teatrului caragialean stă sub imperiul scandalului, personajele teatrului lui Caragiale având o irepresibilă spaimă de scandal, care le ţine în stare de alertă continuă voinţa. Dar şi o încordare care determină decizii precipitate, disperate. Oricum, teama de scandal n-o poate concura pe cea a ispăşirii păcatului unei crime, nici „groaza remuşcărei”13 pe care o are Dragomir, din drama Năpasta.

Cele mai preocupate să nu declanşeze vreun scandal prin descoperirea relaţiilor lor adulterine sunt Zoe14 şi Veta15, pentru că ele vor săşi protejeze şi poziţia materială câştigată prin mariaje de convenienţă, dar nu pot nici renunţa la amanţi.

Pierderea unor privilegii sau unele relaţii amoroase o fac pe Miţa, pe de altă parte, să ameninţe cu scandalul: „Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o aflu... şi să vedem... O să fie un scandal... dar un scandal... cum n-a mai fost până acuma în „Universul".16 (s.n., 12

Vartic , Ion, Spectacol interior, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 133.

13 Dobrogeanu-Gherea, C., op. Cit., p. 65.

14 Caragiale, I.L., Opere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1952, O scrisoare pierdută.

15 Idem, O noapte furtunoasă.

16 Caragiale, I.L., Opere, op.cit., D’ale carnavalului, p. 186

12

N.B.) Miţei Baston, „vlăstar viguros al burgheziei primare (…) îi place însă scandalul; la polul opus, Zoe, reprezentantă a unei burghezii solide, e deja europeană, înrudindu-se cu Hedda Gabler, prin groaza estetică de scandal şi ridicol”17. Nici Didina nu e scutită de spaima de scandal: „Sunt sigură că s-au luat după noi… O să fie un scandal mare… sunt nenorocită”18. „Veta şi Joiţica au suferit, fără discuţie, de teama de a nu fi compromise”19.

Teama de scandal o face pe Zoe să treacă „prin toate spaimele, sub ameninţarea divulgării documentului compromiţător faţă de societate, şi-a impus voinţa ca să se salveze de ruşine”20. E greu a crede însă că Zoe ar putea avea simţul moralităţii. Nu e decât un instinct de conservare.

Toate cele trei piese (O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului) ale lui Caragiale stau sub spectrul scandalului. Scandalul, în dimensiunea sa politică, dar şi în cea socială, în cea conjugală, într-o continuă interferenţă şi interdeterminare. Iar în scandal, „scopul scuză mijloacele”.

Arsenalul la care se recurge exclude orice scrupule: şantaj, ameninţări, intimidări, ademeniri, compromisuri, farse etc. Nu lipseşte nici presa (Răcnetul Carpaţilor, Universul) din acest arsenal. Dacă pentru Caţavencu scandalul, în primă instanţă, îl pune în ofensivă, pentru Miţa scandalul e răzbunare. Suspiciunea „trădării” de către „Năică”, a infidelităţii, o înverşunează să-şi cunoască „concurenţa”: „Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o aflu… şi să vedem”.

Până şi Ghiţă Pristanda, personaj insignifiant altfel, se teme de scandal, în mica sa afacere cu steagurile, şi invocă înţelegere („famelie mare”) din partea prefectului Tipătescu şi protecţie din partea Coanei Joiţica: „Tipătescu: (râzând) Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: "Ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă"... → 17

Vartic, Ion, Clanul Caragiale, Biblioteca apostrof, Cluj-Napoca, 2002, p. 40.

18 Caragiale, I.L., Opere, op.cit., D’ale carnavalului, p. 223.

19 Constantinescu, Pompiliu, op. cit., p. 42.

20 Constantinescu, Pomiliu, op. cit., p. 42

sunt ziua-n care timpul nu lucrează, îndrăgostită și mereu holteie, sunt Eva mării, Venus, Galateea, nici urmă nu-i de mine în oglinzi, doar bradul de catarg și umeri grinzi, sunt goliciunea însăși, doar femeia.

GENEALOGIE Elisabeta sunt, și n-am trecut pe sub adânca boltă, prea înalta, în stare să mă schimbe-n mine însămi, deși am fost o viață-ntreagă alta.

Iubirea lor, din care m-am născut, rămasă-n mine ca un scris cu dalta, în veac de două ori împreunase rănite buzele de peste Prut, momentul blând și repede pierdut aș vrea să nu-mi mai plece de pe oase, să nu le las sărutul desfăcut.

DOINA DE JALE Cu o pădure se adună fumul, la cap, decapitarea se adună, la pâine, golul ceasului flămând, și nimeni, de când pungi cu aur sună, n-a înțeles că ia adăugând, haotică e adunarea fugii, desparte și îmbină totodată, ciment și cer, arhitectura rugii, un fier cu ghimpi, o piele sfâșiată, nici unul să ne dea nu se sfii, din ce e greu și cu scrâșniri se duce, ne-năbușim de-atâtea bogății, tezaure adânci, avem de toate, și nu ne mai lipsește nicio cruce, doar învierea de pe urmă, poate...

_____________________________ pe funia mării aș călca îngust stârnind arìpi, aplauze înalte, cu spumele țâșnind din valuri sparte șampaniile s-ar desface brusc, (Cât timp mai curge sângele prin ce frământare ar începe atunci pândind ivirea care nu mai vine, vase, și țărmurile s-ar certa pe mine istoria e vie-n orice trup.) zvârlind cu vești din ce în ce mai lungi, GLORIA EPAVEI în sân adâncul îmi înfipse crinii, mi-am pus pe umăr pescăruș de pază, Voiam să ies din nou la suprafață (Din volumul sub tipar șiroaie din mătăsurile mării, așa cum sunt acum de șlefuită, „Noile poeme din Ombria”) să urc încet spre seara-ncoronării, mai fină decât ácele de gheață, rujată viu cu purpura ruginii, cu perla soră în adânc dospită, ________________________________________________________________________________________________ SCANDALUL.... →Pristanda: (mâhnit) Îmi pare rău! Tocmai coana Joiţica, tocmai dumneei, care de!... Să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie...”

Teama de scandal îl cuprinde şi pe Trahanache, în clipa în care află de scrisoarea lui Tipătescu către Zoe, iar pe Tipătescu îl aduce în culmea disperării, pentru că scandalul scrisorii l-ar compromite total: „Trahanache: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: "Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri, tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul..." Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti.

Tipătescu: (turbat) Îl împuşc! Îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aci numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. (se răpede în fund.)

Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul!”

Scandalul îl invocă Trahanache şi ca armă a adversarului politic: „Deseară, am aflat că dăscălimea cu

Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal”. Totul e sub spectrul scandalului, pe care-l invocă fiecare ca armă, dar de care se teme fiecare.

Scandalul e deopotrivă formă de atac şi de apărare la personajele lui Caragiale.

Sub spectrul scandalului stă şi recuperarea scrisorii pierdute de la Caţavencu. Scandalul trebuie să aibă garanţia reuşitei, nu să fie lipsit de eficienţă: „Zoe: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. (s-n., N.B.) Dăscălimea o să urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui... Ce-o să zică la Bucureşti guvernul, când o afla că aţi violat domiciliul lui Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce guvernul era asigurat că toate au să se _____________________________

13

petreacă cu bine şi cu linişte?...

Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect?”

Perspectiva publicării scrisorii Zoei către Tipătescu este şi ea, la rândul ei, considerată tot “scandal”: “Zoe: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră.

Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică!... Ce vuiet! Ce scandal! (s.n. N.B.) Perspectiva scandalului e terorizantă, apocaliptică, fatală: “Zoe: (retrăgându-se) Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?...”(s.., N.B.) Viaţa ar putea deveni, după un scandal, în concepţia Zoei, de neimaginat. Ea ar pune capăt la toate: poziţie socială, viitor politic, ar pecetlui soarta familiei, sale, a lui Tipătescu.

unul dintre marii scriitori români ai sfârşitului de secol XX

(V) De aceea, am crezut şi cred în continuare că trebuie să-şi recapete suflul pierdut, încrederea în menirea lor pe lume. Scriitorul a venit din dictatură cu obişnuinţe imposibil de susţinut în societatea „încifrată” a tranziţiei. Puterea comunistă, preocupată de felul în care urma să fie înfăţişată în creaţiile artistice, făcuse cu artistul o târguială, dar au căzut împreună în aceeaşi capcană şi n-au mai putut scăpa unul de altul. S-a întâmplat ca oameni talentaţi să fie cumpăraţi, santajaţi, constrânşi să producă ceva pentru dictatură. Ceea ce n-a mai fost cazul după 1989, iar acest lucru le-a provocat un şoc unora dintre confraţi.”(…) „N-am suferit niciodată de complexe provinciale.

Noi, cei care trăim în afara Bucureştiului, nu suntem "provincia", suntem ţara. Dacă scriu despre România profundă este pentru că-mi dau seama că, după 1989, mulţi lideri de opinie intelectuală nu au reuşit să judece realitatea românească în profunzimea ei. Au venit cu pretenţia ridicolă că ei sunt, înainte de toate, "europeni", "cetăţeni ai lumii", calitatea de român lăsând-o întotdeauna la urmă. Conceptul de Românie profundă ar putea conduce, pe de altă parte, la salvarea marilor valori naţionale, indiferent de locul lor in spaţiu (în "provincie" sau în Capitală). Poate că odată cu intrarea întrun circuit de valori europene, nici în România nu va mai fi vizibilă diferenţa dintre centru şi provincie, existentă încă în mintea multora.

Până şi în Franţa, al cărei model îl copiază majoritatea românilor, nu

mai poţi spune, cu dispreţ, „Parisul şi restul ţării”. UE se apropie tot mai mult de modelul german, unde Berlinul joacă doar rol de capitală politică, iar marii artişti, scriitori, jurnalişti sau savanţi trăiesc fiecare în "capitala lui", fără nicio legătură cu Berlinul.”!” (Mihai Sin). Am îndoieli asupra datei când a fost scrisă această-însemnare, de-accea, renunţ şi pentru că ea reflectă, parcă pentru un întreg concept postdecembrist, un mod care proiectează spre nou un mod - modul de percepe şi de a „reconstrui” lumea profund schimbată după ’89. În bine? Nu pare. Ca un fel de continuare, pe aceeaşi copertă IV a volumului Marea miză, Mihai Sin reia ideea de mai sus, oarecum pe alt palier, dar în spiritul unei elegante şi strict personale profesiuni de credinţă: „…paradoxal, în timp ce în alte culturi europene, parcă obosite şi copleşite de atâtea opere mari adunate de-a lungul secolelor, romanul se autopastişează, anemiat, devenit «joc secund». România are încă nevoie de cărţi puternice şi de romane mari, «călăuze». (…). Da, iar în acest caz, Mihai Sin radiografiază „telegrafic” o stare de lucruri care, într-o consecință nu prea îndepărtată, se va răzbuna pe ansamblul unei literaturi obligată să facă legătura între un antedecembrism marcat de proletcultismul acerb, de o ideologie drastic şi inatacabil-comunistă și tributar al cenzurii și propagandei de partid, cu noua literatură - postdecembristă. Însă, nu doar despre aceasta este vorba în notațiile lui Mihai Sin, ci, mai ales, despre partea de literatură semnată de autori care au lăsat în urmă-le creații de valoare, sub semnul unei tradiții respectate cu responsabilitate. Exact despre acest adevăr este vorba, adică despre integrarea într-un sumum de valori naționale și nu a trimite totul înspre „literatură aservită” și chiar spre derizoriu…

Prin aserțiunea sa, ca și cu alte ocazii de altfel, Mihai Sin încearcă un fel de reconciliere între trecutul destul de apropiat și un prezent existând încă sub forma unui conglomerat înăuntrul căruia fiecare face cum vrea. Din acest motiv, Sin se erijează în sfătuitor scriind: „România are încă nevoie de cărţi puternice şi de romane mari, «călăuze»”, numai că pare să fie cu mult mai complicată realitatea practică, fiindcă, mai glumind, putem spune: România are 14

nevoie de cărţi, numai că ele trebuie… scrise. Iar în ceea ce priveşte „puternicia”, „mărimea” şi atributul de „călăuze”, chestiunea, în ansamblul ei, apare nu doar vizând anumite pretenţii, dar şi cu mult mai amplificată, ci şi complicată. Detaliile sunt inutile – se înţeleg de la sine aplicând o simplă transfocare spre literatura de după ’89, o literatură care, în general vorbind, dă tonul unei creaţii (mai ales în proză şi poezie) a cărei valoare dă de gândit. Excepţiile, destul de rare şi puţine, dacă raportăm totul, procentual vorbind, la producţia de carte. Mihai Sin nu numai că a conştientizat foarte bine şi clar acest adevăr dureros, dar a şi comentat mai ales în volumul Marea miză, o carte a cărei apariţie (Editura Nemira, 2008), cât şi, oarecum paradoxal, în Cestiuni secundare – chestiuni principale (Editura Eminescu (1983)…

Nu lectura, ci relectura, la nivelul anului 2016, celor două volume, constituie o experienţă extrem de interesantă care-l individualizează întrun fel de crescendo pe autorul lor.

Exprimarea directă din Marea miză se suprapune perfect cu… cititul printre rânduri din Cestiuni…, fapt care atestă (permanent, aş zice), preocuparea lui Mihai Sin nu numai de a se crea literatură, ci ea să se integreze viguros într-o tradiţie deja componentă importantă a patrimoniului cultural naţional. „…pe măsură ce au trecut anii, subliniază el, după căderea comunismului, o bună parte a literaturii «subversive» nu ne mai pare atât de subversivă, iar în privinţa celei «dizidente», autori şi opere pot fi şi mai drastic puşi sub semnul întrebării, dacă nu al contestării.” (Marea miză, p. 101).

Cam din tot ce a creat după ’89, rezultă cu pregnanţă acest deziderat, iar atât Quo vadis, Domine?, Marea miză cât şi Ispita izbăvirii, se circumscriu fără probleme în acest context al valorilor exemplar-perene. Între altele, această pretenţie să fi fost unul dintre motivele pentru care Sin a fost destul de clar „exclus” dintre scriitorii noştri importanţi de o parte anume a criticii şi chiar istoriei literare? Posibil, foarte posibil, dacă mai adăugăm şi motivaţia invocată destul de direct a lui Alex. Ştefănescu în revista Convorbiri literare: „În mod surprinzător, după 1989, publică un roman, Quo vadis, Domine?, → DUMITRU HURUBĂ

care încearcă să acrediteze ideea că Securitatea a contribuit la salvarea identităţii culturale a românilor în timpul comunismului şi că a pregătit, într-un mod inteligent şi responsabil, instaurarea democraţiei în România în perioada postcomunistă.”

Personal, mi se pare afirmaţia „încearcă să acrediteze ideea că Securitatea a contribuit la salvarea identităţii culturale a românilor în timpul comunismului” nu o acuzaţie, ci o infamie vizavi nu numai de opera, ci şi de omul Mihai Sin. Însă criticul A. Ş. nu se opreşte, ci transformă acuzaţia în diatribă scriind în acelaşi text din Convorbiri literare: „Timp de cîteva luni după apariţie, despre surprinzătoarea carte a lui Mihai Sin nu s-a scris şi nu s-a spus nimic, nicăieri. Abia în seara zilei de 11 martie 1994, în cadrul emisiunii Simpozion de la televiziunea publică, a avut loc o primă discuţie, la care au participat nu critici literari, ci Mihai Sin, Gabriela Adamesteanu (prozatoare din aceeaşi generaţie cu Mihai Sin), Sanda Vişan, realizatoare a emisiunii şi... Nicolae Ulieriu, purtătorul de cuvînt al Serviciului Român de Informaţii (instituţie care îi preluase pe mulţi dintre foştii lucrători ai Securităţii)” Nu este suficient de clar că, „dintre foştii” face parte şi Mihai Sin? De ce această înverşunare denigratoare – greu de spus. Paradoxul?

Apropo de romanul Schimbarea la faţă, autorul a fost învinuit de pactizare cu duşmanii socialismului, iar articolul-calomnie din Scînteia subliniază acest lucru fără vreun dubiu! Problema e, însă, alta: în una dintre discuţiile mele cu Mihai Sin, acesta mi-a reiterat că articolul calomnios din organul partidului comunist ar fi fost scris de… acelaşi Alex. Ştefănescu.

Nu ştiu, iar lămurirea acestei grave chestiuni, care scoate din circuitul normal al literaturii române din ultima jumătate de secol pe unul dintre cei mai importanţi scriitori români, nu ţine de competenţa mea.

Din păcate. În orice caz, ştiu sigur, din sursă directă că, datorită acestui fapt, Sin, în ultimii ani de viaţă, a suportat greaua situaţie trăind o mare dramă a izolării absolut nedreaptă, iar aici includ şi faptul că, rămas „ultimul mohican” dintre fondatorii noii serii a revistei Vatra, în 1990 a fost înlăturat din redacţie (afirmaţia

lui) pe motivul neverosimil că ar fi făcut parte din… nomenclatura comunistă. De fapt, altă componentă a marelui paradox din viaţa sa.

Ajuns profesor universitar la Academia de Arte din Tg.-Mureş, după o perioadă de profesor-asociat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Mihai Sin şi-a trăit ultimii ani de viaţă, aşa cum spuneam, într-o izolare aproape cvasi-deplină, atât ca om cât şi ca scriitor, fapt constatat şi de Alex. Ştefănescu: „Lui Mihai Sin îi place să tacă, să fumeze şi să privească undeva, departe. Nu-şi povesteşte niciodată viaţa. Informaţii – sumare – despre biografia sa găsim numai în dicţionare.”

(Alex. Ştefănescu, Mihai Sin sau lupta individului cu Sistemul, în revista Convorbiri literare).

______________________________ De pe cu totul altă poziţie scrie criticul şi istoricul literar Ion Simuţ referindu-se la Mihai Sin: „Între scriitorii promoţiei 70, Mihai Sin este destul de bine cotat. Aprecierile cele mai generoase vin de la criticii aceluiaşi val. Nicolae Manolescu nu-l creditează în Istoria sa, nici mare, nici mică.”

Făcând o trimitere lipsită de dubii, criticul apasă pe aceeaşi pedală a pledoariei pro Sin, adăugând un argument cel puţin la fel de solid: „Laurenţiu Ulici îl aşază pe Mihai Sin în elita restrânsă a prozatorilor acestei promoţii (’70, n. m., D.H.), alături de Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu, Petru Popescu, Gheorghe Schwartz şi Eugen Uricaru.” (Ion Simuţ: Mihai Sin sau lupta individului cu Sistemul, în Cultura literară, nr. 502 din 4 febr.

2015). Nu ar fi tocmai greşit să mai citez din pertinentul articol al lui Ion Simuţ prin care domnia sa explică altfel şi cu mult mai credibil înţelegerea şi aplicarea de către Sin în romanul Quo vadis, Domine?, a implicării securităţii la pregătirea Revoluţiei din decembrie 1989.

15

Trebuie să fim de acord că, fără amestecul Securităţii în desfăşurarea evenimentului decembrist-românesc, schimbarea de la „democraţia… socialist-comunistă” la noul tip de democraţie, capitalist, în procesul de eliberare spre libertate, este pur şi simplu greu de dedus ce s-ar fi putut întâmpla.

De-aceea, înclin să cred că Mihai Sin a văzut şi analizat situaţia cu detaşare şi realism, aceasta nu pentru că ar fi pactizat cu Securitatea, cum încă se mai crede, ci pentru a încerca o… descâlcire a lucrurilor. De altfel, ca să ne întoarcem puţin în timp, este bine să nu uităm că tatăl său, Dănilă Sin, a fost exclus din Partidul Comunist în anul 1957, când fiul său Mihai avea doar 15 ani, şi a murit un an mai târziu, lăsând în urmă o soţie casnică şi 4 copii.

Astfel, îmi permit să cred că Mihai Sin, chiar la vârsta de 15 ani fiind, nu a rămas în suflet cu o „iubire neţărmurită” faţă de partid şi, prin extensie logică, faţă de securitatea naţională. Aceasta este o problemă pe care nu avem dreptul s-o tratăm cu superficialitate, chiar dacă până la naşterea romanului Quo vadis, Domine?, trecuseră cel puţin 30 de ani.

Deşi, la o lectură, poate cam neatentă, câţiva comentatori de critică literară au reacţionat destul de prompt trimiţând romanul spre un context nu tocmai favorabil lui Mihai Sin. De ce? N-am găsit o explicaţie plauzibilă nici măcar după ce am revăzut mai multe pasaje din roman. Dimpotrivă, mi s-a părut un fel de cor interpretând cu patimă o compoziţie cu note false, o glosare de tip „tragere la temă” în enigmistică. Ştiind sau presimţind acest lucru, Mihai Sin, precaut, şi-a luat o măsură de prevedere notând: „Am crezut şi cred în destinul acestui roman, care nu e legat neapărat de destinul meu. Şi mai cred că, într-o bună zi, poate chiar apropiată, adevăratele motive ale «campaniei» de acum mai bine de un deceniu vor ieşi la iveală, dovedind goliciunea, lipsa de scrupule şi chiar ticăloşia unora care, din ’90 încoace, n-au încetat să se autointituleze lideri de opinie, în fapt aparţinând unor false «ielite» care a răspândit, cred, multă derută, confuzie şi imense cantităţi de defetism în societatea şi în lumea românească.” (Quo vadis, Domine?, vol. I, 2007, Cop. IV).

DAMNATUL „PELERIN AL SERILOR” Printre scriitorii români afirmați în perioada imediat postbelică, poetul și prozatorul Ben (Benedict) Corlaciu (– 16. VI. 1981) se situează printre cei care au avut neșansa de a se înfrunta cu un destin dramatic.

Coborâtor din fabulosul Maramureş, fiu al Rozaliei din localitatea Groşii Ţibleşului, de lângă Lăpușna, și al lui Nicolae Corlaciu, un jandarm venit aici dintr-un sat de prin Munţii Apuseni, care, după ce Rozalia rămâne gravidă, este trimis într-o misiune la Galaţi, unde se naşte Ben Corlaciu, la data de 6 martie 1924. Din unele mărturii ale celor care i-au cunoscut familia, se știe că „la puţină vreme, după ce se încheie misiunea la Galaţi”, părinții lui se reîntorc în Groşii Ţibleşului, unde, până la vârsta liceului, când merge la studii la Bucureşti, viitorul poet creşte la un unchi, într-un cătun de dincolo de Ţibleş.

Integrat încă înainte de vârsta majoratului grupului din jurul revistei „Albatros”, tânărul Ben Corlaciu duce o acţiune de avangardă, confirmând ca poet startul impetuos, în măsură să îl situeze imediat alături de Geo Dumitrescu şi Dimitrie Stelaru, Dinu Pillat, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Elena Diaconu, Marin Sârbulescu, Tiberiu Tretinescu sau Ovidiu Râureanu, scriitori în măsură să producă o adevărată efervescență literară în epocă. După un stagiu de corector la „Timpul” și redactor la „Frontul plugarilor” sau la revista „Flacăra”, Ben Corlaciu își face debutul reușind să-și publice în numărul 5 – 6 (10 – 25 mai 1941) din revista „Albatros” poeziile Florăresele și Cântec sfânt, versuri îmbinând anarhismul și lirica revoltei cu anticalofilia într-o ipostază eseniană cu o tușă foarte personală. Tot acum îi apar și primele volume de versuri, debutului editorial cu Tavernale (1941) succedându-i-se ritmic volumele Pelerinul serilor (1942), Arhipelag (1941) și, puțin mai încolo, Manifest liric (1945), acesta fiind publicat urmare a câștigării unui important premiu al Editurii „Forum”, versuri reprezentând cea dintâi etapă din cariera poetului, „expresie a unei sensibilități cu ecouri avangardiste”, semne ale unei

atitudini de frondă și de bravadă: „Eu sunt poetul Ben Corlaciu, / care-am crescut prin mlaștini clocite…” În 1972, îi apar Poeme florivore și antologia Starea de urgență, ce cuprinde toată poezia sa de până atunci, așezată în ordine inversă, de la ciclul intitulat Explozia sertar (1971-1955), urmat de Postumele (1967-1945), până la cele patru cărți din tinerețe. De reținut că, în afara volumelor de nuvele și povestiri (La trântă cu munții, 1949; Candidatul, 1950; Pâinea păcii, 1951) Ben Corlaciu este și un valoros traducător și romancier, cel mai semnificativ dintre romanele sale fiind Cazul doctor Udrea (1959), o analiză a „dilemei intelectualului între izolare și egoismul implicării în termenii profesiunii și angajarea în termeni sociali”.

Nu departe de Constant Tonegaru, „poate cel mai talentat dintre toți” (Pompiliu Constantinescu), Ben Corlaciu este, prin gustul său pentru straniu, pentru insolit, un alt programatic contestatar din peisajul acestui lirism de tranziție, „un rebel al generaţiei sale”, o expresie a aceleiași sensibilități cu reminiscențe avangardiste, amintind, prin acuitatea senzorială puțin comună a imagisticii, de Gherasim Luca: „Când vom ajunge să avem câteva zeci de ani / și când vom fi întocmai ca o mumie, / vom renunța la viața asta de golani / și vom fi prezenți la Academie.” Într-o schiță de portret realizată lui Ben Corlaciu, apropiat ca vârstă de grupul lui Geo Dumitrescu, Miron ______________________________

Bustul poetului din localitatea Groșii Țibleșului 16

______________________________ Radu Paraschivescu îl descrie pe acesta ca fiind „înalt și slab, solemn palid, cu paiul în gură, mistuind în tăcere gânduri adânci, alături de prietenul său nedespărțit, Dimitrie Stelaru.” Practicând acest spirit de boemă, similar cu al colegului său, poezia lui Ben Corlaciu păstrează imaginea satanic-decadentistă, ca în poezia ce dă titlul volumului Pelerinul serilor: „Un biet pelerin dramatizat, / hilar dramatizat de privirile uscate, / Bacilii râsului purtând în spate, / depărtări striveam, nesăturat.” „Pelerin prin peisajele tristeții, scrie Ion Pop, cu vizibilă predilecție față de țigănci și florărese, aspirând la o clasicizare a inconformismului său boem, Ben Corlaciu trăiește experiențe individualizatoare, în cultul beției neîntrerupte din tavernele epocii, menținându-se constant în sfera de influență bacoviană”, cu „decorul nocturn cu lumini bolnave”, cu „femei lunatice”, cu câte „o fată nebună” și „oameni vineți fără plămâni”.

Poetul („născut dintr-un tată lunatic”) își exprimă atitudinea de revoltă în aceeași notă de teribilism caracteristică întregii „generații a războiului” („Dar vă asigur că la viitoarea-ntâlnire n-am să mai uit / să-i prind lui Dumnezeu, cu un ac, un afiș în spate, / Apoi nu mai vrem decât pâine și pâine, / copiem cu puțină dreptate.” (Afiș) Aparenta nonșalanță („Eu sunt poetul Ben Corlaciu, / al doilea drac și mai puternic, / umblu cu tălpile pline de smoală, / mereu ursuz și nemernic, /…/ am fost adăpat de o broască râioasă, / culcușul → MARIN IANCU

numai adu o sticlă și bea, ca și cum ai putea să-nțelegi de unde venim și plecăm zile-ntregi.

MANIFEST LIRIC Oamenii spun că Europa e centrul de gravitație al culturii.

Totuși, eu aș pleca spre Cape-Town sau, în cel mai grav caz, oriunde în afara meridianelor acestui continent.

De altfel oamenii sunt obișnuiți să se creadă – fiecare-n parte – buricul Pământului.

Așa că negreșit realitatea trebuie să fie cu totul alta.

Să nu-ți fie frică de moarte, că nu te cunoaște și chiar de te-ar ști nu ți-ar surâde și nu te-ar privi, așa cum doar eu o cunosc și-o dezleg, nebun, cum mă credeți, și prost, de mi-e silă de mine, de voi și de câinele pe care-l iubesc și care-mi curăță mâinile.

Vrei să bei cu mine sau nu vrei? Îți pot arunca vinul din mila unei femei care susține că ea mă iubește și nu e cățea.

O sticlă de vin, și încă una, că venim dintre oameni iluștri și bogați care ne-au spus că nu merităm să fim decât dezbrăcați și cărora le este totuna că dormim pe maidan, lângă o casă cu șapte etaje și-o servitoare țâfnoasă.

Cum plouă, privește cum plouă!

Hai, râzi ca și mine și treci de te culcă sub masa cea nouă, să nu-i simți țârâiala și brațele reci.

Astăzi am găsit niște bani pe stradă – sau, dacă vreți, i-am furat; însă n-am să mănânc, fiindcă scrie undeva că n-am voie, deoarece-s deocheat și-mi place să mă joc cu păduchi și țigani.

Venim dintre oameni și-i greu să fii prăfuit și desculț și plouat; hai, dormi până mâine, căci mâine are să te șteargă câinele meu pe care-l iubesc și îl bat.

Mai adu, mai adu, mai adu, și nu te uita c-am slăbit într-atât; (Din vol. Manifest liric, 1945) dacă vrei, poți să mă prinzi și de gât ori să m-arunci triumfal sub tejghea, BEN CORLACIU ________________________________________________________________________________________________ →mi-a fost tot o baltă.” (Fiul mlaștinei) „se metamorfozează într-o tânguire teatrală, patetismul trăirii atingând un fel de limită a ironiei exasperate parcă de constatarea permanentei ineficacități.” (Ion Pop) „Poezia tavernei, decorul murdar și pestriț al boltelor promiscue cu nori de fum și de alcool, scria în acei ani Geo Dumitrescu în „Timpul” (25 februarie 1942), solicită până către cuvântul imediat vibrant, grasviolent. Bacovia însuși în poemele sale unde cântă această atmosferă folosește cuvinte tari și semnificative […]. Aceste calități s-au atribuit până acum, cu oarecare exclusivism și specificitate, originalei personalități poetice care este Dimitrie Stelaru, indicându-se simultan prezența corosivă a lui Francois Villon. E drept că unele bucăți din Tavernale stau sub semnul influenței lui Stelaru.” În primele sale versuri publicate în „Albatros”, Ben Corlaciu, damnatul „pelerin al serilor”, „mereu călătorul Benedict”,

se păstrează în spiritul aceleiași boeme artistice bucureștene, cu o poezie de atmosferă și de frondă, cu aceleași note de protest împotriva dogmelor și a intoleranței, a alinierii, de unde și imboldul de a mărturisi următoarele într-un interviu apărut în revista clujeană „Tribuna” (nr. 15, 1967, p. 5), doar cu aproximativ doi ani înainte de a emigra la Paris: „Am aparținut cu întregul elan al celor șaisprezece ani, abia împliniți, grupării „Albatros” și versurile pe care mi le-am publicat în paginile revistei cu același nume suprimată de către cenzură, după numai șapte numere.”

Presiunile permanente din partea sistemului comunist l-au determinat ca în anul 1975 să solicite azil în Franța, unde, în același ton de „rebel și viforos”, își duce viața în condiții foarte grele, la limita supraviețuirii, între izolare și continuă campanie de denigrare susținută cu o asiduitate diabolică din țară de către reprezentanți ai regimului ceaușist,

17

______________________________ sfârșind prin a fi împușcat în metroul parizian, posibil de către agenți ai Securității, în vara anului 1981, pe 16 iunie, în condiții rămase și astăzi neelucidate.

(I) Narațiunea e un termen înrădăcinat în teoria literară, care se aplică, la nivel descriptiv și exhaustiv, epicului, fiind echivalat, în terminologia modernă, cu povestirea.

Sensurile indică faptul că opera se articulează din intersecția a două dimensiuni: conținutul narativ, cu timpul lui specific, și discursul narativ, susținut din diferite unghiuri sau” puncte de vedere”1.

Această dispunere disociată nu este apanajul intervenției teoretice recente, ci decurge din ”mimesis” și ”diegesis” platoniciene, ca, mai apoi, să parcurgă potențări explicative în timp, precum cea a lui Booth2.

El definește dualitatea, prin Showing (spectacolul care curge, cu canavaua specifică) și Telling (modalitatea de narare).

Dincolo de intențiile diverse și avizate de condensare teoretică, inepuizabilă parcă, e cert că spunerea artistică beneficiază de bagheta mai mult sau mai puțin discretă, simplă ori elaborată, a unei ”ființe de hârtie”3, cu status ordonator al lumii ficționale; o convenție, acceptată tacit de naratar, transparentă, evidentă ori doar sugerată, uneori, fapt care determină un efort de dublă decriptare, referitor la ”ce se întâmplă” și la ”cum se spun întâmplările”. În diacronia sa, literatura europeană cunoaște, în secolul al XIX-lea, prin realism, o simetrie cu Antichitatea epopeică, dar forma de spunere capătă o altă complexitate, articulată multiplu, fațetat, prin roman, care, mai ales pe fondul crizei identitare a omului modern, ajunge, în perioada interbelică, să înregistreze mari prefaceri, de tipul pendulări între obiectiv-subiectiv, citadin-rural sau experiențial-social.

Din nevoia permanentă de autenticitate, de verosimilate a narațiunii și, implicit, a narării, au fost create personaje migrante, cu biografii aparent eliberate de narator, suspendări/ diminuări ale rostului auctorial, relativizări de perspectivă narativă, ajungându-se chiar la utilizarea persoanei a II-a4 , spre deosebire de cele consacrate.

Segmentarea discursului este, însă, apanajul artei moderne în general, nu

doar al literaturii; pictura lui Kandinsky, Dali, sculptura lui Brâncuși ies din forma clasicizată, se atomizează, se apropie de sensuri nepoetizate, neacoperite atât de gros de fardări ale iluziei și iluzionării, solicitând un efort sporit de descifrare și mult mai multă libertate la nivel de lectură empatică.

Tot astfel, Wagner, expresionismul, criza transcendentului ireperabil, concentrată de avangardiști și de existențialiști au potențat aceste sensuri, consecința realului și a ficționalului se deschid bizare glisări în oniric, în prozaicul cotidian, marcat de micime, absența eroismului și a neobișnuitului ca temelie a noii experimentări literare.

Astfel, arta se îndrepta către un alt drum, tatona modalități de comunicare paradoxale, dense și aerate, în egală măsură și simultan aproape.

Pe acest fundal, neo-, post- și neopostmodernismul fundamentează un alt tip de scriitură, cu breșe în biografia autorului, al cărui glas e împrumutat de un narator sfios sau burlesc, uneori.

Fenomenul se propagă și în roman; astfel, se produc disocierea, felierea în episoade aparent dezlânate, în povestiri autonome, debusolante prin ”lipsa” de acuratețe auctorială care construiește (el sau altcineva) cu o voce alienată bucăți de mozaic ce a______________________________

_____________________________ deră greu, doar după ce naratarul intră debusolat într-un labirint ideatic și căpătă rolul lui de instanță narativă auxiliară, grijulie să nu gliseze atât de agresiv prin contextul ficțional.

Defragmentarea narativă nu este un val care trece precum briza modei, ci e deja expresia unei sincronizări cu pendulările din realitatea imediată în irealitatea mediată de artă, este modul în care fabula (derularea evenimențială) și sujetul (prezentarea acestei ordini) se redimensionează de parcă s-ar naște hibrizi prin inginerie genetică.

Aparenta micșorare a spațiului narativ, a planurilor de organizare se repercutează și în specii narative scurte, precum povestirea, în care statusul naratorial este mult mai transparent.

Ca spațiu mozaicat, ea capătă pondere în literatura contemporană, universală (de exemplu, Anna Gavalda) și română (la Adriana Bittel ori Mircea Cărtărescu). În consecință, se suspendă cronologia, se construiesc intervenții cvasisimultane (nu de puține ori degenerând într-o adevărată estetică a urâtului), desprinderea de poetic și de eroic, în favoarea unei tipologii și diegeze incerte, copleșite de incertitudinile timpului fără paciență.

MARIOARA NOVAC ____________ 1

Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere:teorie și analiză, Editura Univers, 1994; 2 Booth, Wayne, C., Retorica romanului, Editura Univers, 1976; 3 Barthes, Roland, Romanul scriiturii, Editura Univers, 1987; 4 Butor, Michel, Renunțarea, Editura pentru Literatură Universală1967; 18

Nu cu multă vreme în urmă, cineva afirma cu seriozitate, responsabilă cred, că, la noi, raportat la numărul de locuitori, se scrie şi se publică mult prea puţină literatură beletristică. Mai ales poezie! I-auzi!, mi-am zis convins fiind că a tresărit până şi scutul de la Deveselu depistând o asemenea năstruşnicie. Adică, da, cineva, lovit brusc şi ferm de o atare iresponsabilitate, dublată de-o sămânţă amnezică, poate avea şansa şi posibilitatea reală a integrării într-un afront deosebit de grav adus autorilor, fără a mai ţine seama şi de valoarea creaţiei acestora. Pentru că, desigur şi firesc, o parte dintre ei sunt chiar valoroşi, contrar multor aşteptări, ba aş zice, cu un pic de maliţiozitate, chiar surprinzător... Însă, dimpotrivă, a nu conştientiza că, zi de zi şi oră de oră, se deversează uriaşe cantităţi de producţii literar-lirice spre ochii, mintea şi sufletul cititorului român, înseamnă că destinatarul n-are ochi să le vadă, minte să le priceapă şi suflet să şi le apropie. Motivele sunt multiple, şi ar fi total greşit să nu invocăm aici însăşi… democraţia ajustată „patriotic” şi solidar de către sfânta şi, poate, mult prea generoasa libertate lirico-postdecembristă. Astfel, cu voioşie, forţă de muncă şi ici-colo talent, suficient de mulţi autori şi-au amintit brusc, dar cu ajutorul lu’ herr Google!, de Horaţiu, care se adresează robului său Davus cu celebra formulă: „Age, libertate decembri… utere, şi aşa a început uriaşa producţie beletristică.

Adevăr care a şi fost executat pe loc de inspiraţia de-a dreptul debordantă şi nu mai puţin fabuloasă a unor poeţi, mă rog, ceva mai… poetaştri!, dând apă la… nu: declanşând averse de tsunamiapă la moara acestui gen de autori.

Dar aceasta fiind o cu totul altă poveste. Şi nu pot trece mai departe fără a „mă ajuta” cu un citat fix pe… problemă: „Fane, «fostul copil al străzii», devine Etienne, «copil al cetăţii», revoluţionar (cu carnet) al poeziei, postmodern, autenticist, oho!, tremiist (…).

Ce dacă-i gângav şi diftongul ie îi rămâne străin? Exact: personajul se aliniază şi se integrează perfect în contextul nostru, pentru că el este cel „care confundă troheii cu traheii”(…). (Magda Ursache: Noi vrem cuvânt!, sau alte feluri de cenzură, Editura Eikon, 2015, p. 244). Dixit!

______________________________ Paradoxul(?) e că, de fapt, cu cât se scrie mai mult, cu atât se citeşte mai puţin. Întrebarea care se naşte rapid este: se scrie prea mult şi fără valoare, sau, tocmai din această cauză, se citeşte prea puţin? E foarte adevărat, să o recunoaştem, că, în general după 1989, numărul celor care mai simt chemare către lectură a scăzut şi scade direct proporţional cu trecerea timpului, ca să nu spun că scade vertiginos. Realitatea e că doritorul de informaţii de orice fel, inclusiv literar-poetice, găseşte tot ce-l interesează, pe Google – la un clic distanţă, cum se spune cu optimism infantil, însă aproape exacerbat – în timp ce producătorul de literatură are la îndemână cea mai primitoare şi cu cel mai uriaş tiraj, „revista” Facebook în ediţie cotidiană şi tiraj nelimitat. În „paginile” sale se dezlănţuie o producţie literară în cantităţi aproape greu de imaginat, în special dacă vorbim despre poezie.

Cu proza e ceva mai greu...

Din fericire? Din nefericire?

Partea cea mai interesantă din acest spectacol nu o dată trist, este că Facebook-ul nu comentează, nu are limitare de spaţiu tipografic, nu cenzurează şi e mai binefăcător/primitor pentru poeţime decât orice altă „ieşire în lume” cu produse lirice sub formă de literă tipărită. În plus, nu are nici măcar o… „Poşta redacţiei”!

Oarecum, într-un spaţiu mai… restrâns sau, adesea, cu mai multă discernere – mă refer aici la autorii cât de cât mai responsabili aflaţi faţă în faţă cu actul de creaţie –, altfel stau lucrurile când este vorba despre litera tipărită.

Oarecum, spuneam, fiindcă miile de edituri naţionale produc zi de zi tone de maculatură cu pretenţie de creaţie literară. Nimeni nu mai cenzurează nimic: cenzura nu mai există – uraaa! – iar autocenzura e blocată de înalta şi aroganta cunoaştere de sine, de fapt, a harului şi a minunii de a fi… poet.

Concret: nu o dată am auzit sintagma ameninţătoare, ca o culme a infatuării şi a prostiei supreme: „Eu sunt poet român!”, calitate care se dovedeşte prin fapta scrisului, a valorii creaţiei, dacă aceasta există, iar dacă nu… Expresivul 19

şi liniştitorul dicton lansat de Descartes la apa memoriei universale cogito ergo sum a fost repede „înfiat” şi obligat să sune cogito ergo… scriptio. Astfel, pe terenul proaspăt defrişat de mangrovele subculturii, sau cât de cât defrişat, a încolţit şi s-au dezvoltat rapid germenii poeziei naive evoluând spectaculos prin unele locuri şi zone geografice spre poezia postmodernă, modernistă şi chiar ultramodernistă, hălăduind viguros-alambicat sub acoperişul hangarului pe care scria, primejdios pentru cititori, dar salvator pentru creatori: poezie ermetico-filozofică.

Unii cititori mai cu sânge de strămoşi în vene şi chiar comentatori zămisliţi din plămădeala postdecembristă, şi-au vârât tentaculele degustătoare în noile produse lirice, au dat de unele poeme-ghiveci cam în formă primar-naivă şi, aplicând verdicte mai mult aiuristice decât corecte, mai cu voie, mai fără voie, mai cuminţi sau mai recalcitranţi, au etichetat creaţiile ca fiind o etapă intermediară între naivitate şi ermetism încifrat, conchizând că, din atare creaţie, adesea, autorii înşişi nu mai pricepeau mare lucru…

Dar era creaţie lirică? Era! Vers clasic? Nuuu, Doamne-fereşte! Vers alb, modern, fără cine ştie ce încorsetări gramaticale şi fără cine ştie ce nivel de cultură generală, cea poetică fiind o chestie numindu-se conspirativ talent/ inspiraţie… În acest fel, saltul de la poezia naivă, care nu e cea oral-populară, să ne înţelegem! (multe dintre textele folclorului actual fiind o altă catastrofă…), ci una încuscrită cu însăilările prosteşti la aşa-zisa, dar pretinsa poezie filozofică, nu ne mai apare atât de spectaculos când reducem referirea la „producătorii” nu la creatorii de poezie adevărată.

Vreo câţiva comentatori au cutezat să fie categorici spunând/scriind: „Din moment ce există pictură naivă, de ce n-ar exista şi poezie naivă?

Sigur, întrebarea este doar în parte retorică, dar suntem nevoiţi să ţinem seama că, în vreme ce „pictura naivă” sa instalat de-a lungul timpului într-un fotoliu important din zona artei, poezia naivă a fost şi rămâne, cel puţin deocamdată, o (de)cădere grav-compromiţătoare în interiorul creaţiei lirice autohtone, cel puţin. Din nefericire.

Pentru că, în realitate, de cele mai multe ori, poezia naivă nu respectă, totuşi, nişte canoane, altfel normal de rigide, ci le încalcă şi le terfeleşte cu o dexteritate de-a dreptul fermecătoare, dacă n-ar fi neraţională din partea mulţimii fabricanţilor de… poezie.

DUMITRU HURUBĂ

Eseu (XL)

După 8 ani şi jumătate, spre 10 ani, apare o altă etapă de evoluţie: copilul începe să poată oferi ceva mamei şi tatălui, iubirea începe să poată fi obţinută sau produsă prin propria activitate. În istoria psihanalitică a fiindului se produce o descentrare a subiectului care suntem, se petrece o deplasare de la egocentrism spre altruism. Odată cu această etapă de evoluţie, persoana cealaltă, mama sau tatăl, încetează să fie în primul rînd un mijloc de satisfacere a propriilor nevoi ale copilului şi începe să se treacă de la iubirea infantilă la o iubire matură.

Iubirea infantilă este o iubire în care copilul iubeşte pentru că e iubit, e o iubire ce poate fi redusă la formula "te iubesc pentru că am nevoie de tine", chiar dacă în spatele ei se află ideea "sunt iubit pentru că exist". În iubirea matură, situaţia se răstoarnă: "am nevoie de tine pentru că te iubesc" şi în spatele ei se află ideea "sunt iubit pentru că iubesc".

Iubirea matură se instalează în dependenţă de modelul iubirii paterne, pentru merite, pentru ceea ce poţi face, fiind o iubire condiţionată, motivată: "te iubesc pentru că...".

Diferit de iubirea maternă, ea este nesigură în ceea ce priveşte durata şi intensitatea, implică supunere şi dă senzaţia că eşti utilizat, folosit, deşi ea este cea care introduce disciplina, exigenţa, responsabilitatea. Pozitiv este însă faptul că poate fi câştigată, poate fi obţinută prin fapte. Am putea spune că, patern, suntem iubiţi pentru calităţi, matern pentru (împotriva, cu toate că avem) defecte. Cele două instanţe ale mecanismului oedipian pe care le-am interiorizat, mama şi tatăl, devin cele două voci distincte din noi care ne spun: "orice ai face, tot doresc să fii fericit, orice ai face, tot te

iubesc", aşa cum există în noi cineva care spune: "ai procedat greşit, trebuie să te schimbi ca să-mi placi".16 Acesta este deci punctul de plecare, contextul modelator pentru ceea ce este iubirea în viaţa noastră. 17 Datorită acestui context de comunitate familială în care iubirea ia naştere şi se modelează, trebuie să recunoaştem o dată mai mult că iubirea este de domeniul feminităţii, pentru că noi suntem formaţi sentimental-erotic-apetitiv în această maşinărie comunitară a familiei şi modelul profund al iubirii este pentru noi iubirea necondiţionată a mamei, adică iubirea pentru a fi, nu pentru a face sau pentru a avea.

De aceea, cu toţii, indiferent de gen, căutăm, în spatele iubirii tatălui, iubirea mamei.

Iubirea condiţionată, motivată de ceea ce faci, a tatălui, este o formă primă şi mascată a raporturilor de forţă. Ea este o primă apariţie în ontogenia fiindului care suntem, a luptei (de tip hegelian) pentru recunoaştere.

Această iubire paternă, condiţionată, este de fapt o formă efeminată, o aducere în iubire a raporturilor de forţă, este o formă afectuoasă de recunoaştere.

Pe când iubirea maternă, cea care ne spune: "fiinţa ta este aceeaşi cu fiinţa mea", devine sursa tuturor empatiilor noastre sentimentale şi modelul erotismului unitiv din miezul iubirii-pasiune. De aceea modelul ultim al iubirii rămâne un model feminin, nu unul masculin.

AUREL CODOBAN ______

16.) Am fost multă vreme tentat de o analiză a spiritualităţii poporului român (ceva în genul: reprezentarea sacrului în spiritualitatea românească, însoţită, evident, de consecinţele ei de mentalitate) în care există această dimensiune psihanalitică, a diferenţei dintre iubirea maternă necondiţionată şi iubirea paternă, pentru ceea ce faci. Poporul român mi se pare, ca popor, lipsit de ceea ce psihanaliza numeşte supraeu.

Supraeul, consecinţa iubirii paterne condiţionate, a iubirii-pentru-merit, este instanţa castratoare, dar este şi legea, instanţa morală, instanţa responsabilizatoare. Absenţa supraeului este consecinţa unui exces de iubire maternă şi a unui deficit de iubire de tip patern. Modelul familiei româneşti este de tipul "doamnei Chiajna", al femeii puternice, care produce un matriarhat spiritual peste raporturile de forţă instalate, destul de

20

violent la noi, de masculinitate. Familiile româneşti sunt în mod forţat feminizate spiritual. în aceste familii, socializarea copilului se petrece preponderent, dacă nu exclusiv, în temeiul iubirii materne, care funcţionează de-responsabilizând, pentru că "suntem iubiţi indiferent ce facem", suntem iubiţi pur şi simplu pentru că existăm. La nivel de mase, iubirea maternă este cea care modelează stilul de raportare specific românesc la ceilalţi, la alteritate, impunând ideea că "numai ceilalţi sunt vinovaţi" sau că "numai ceilalţi sunt răi", disculpând egoul nostru.

E adevărat că astfel se construieşte în planul psihicului individual o foarte bună şi inocentă imagine de sine, care dă un avantaj extraordinar la integrarea românilor în alte tipuri de culturi şi civilizaţii.

Românul se descurcă neaşteptat de bine în străinătate, pentru că vine cu o bună imagine de sine pentru a intra într-un joc social cu reguli bine stabilite. Dar în absenţa unui model accentuat al iubirii paterne, propria cultură şi civilizaţie este lipsită de rigurozitatea necesară regulilor unui bun joc social, general avantajos. (Desigur, aici intervine şi o puternică dimensiune religioasă: faptul că, în pofida a ceea ce se crede de obicei, poporul român s-a născut gnostic, nu creştin, cum am încercat să explic altundeva.)

17. Jung propunea un alt model, cel al individuaţiei: la început să iubim în femeie femeia, în generalitatea ei, şi abia mai tîrziu să ajungem să iubim o femeie, în unicitatea ei. Ideea romantică a lui Balzac este inversă: el susţine că pe prima femeie o iubim în totalitate ca pe o femeie şi abia după aceea ajungem să iubim femeia sau feminitatea dintr-o femeie, în generalitatea ei. E destul de greu de decis teoretic între cele două perspective care se opun, cu atît mai mult cu cât mai putem adăuga astăzi o diferenţă de gen: bărbaţii sînt interesaţi în tinereţe de erotism şi mai târziu de persoana celei pe care-o iubesc, pe când femeile încep în tinereţea lor să fie mai întâi interesate de personalitatea celui pe care îl iubesc şi mai târziu de erotism. Probabil că diferenţa este mai degrabă o chestiune de istorie existenţială individuală decât de structură general umană şi chiar că sunt mai multe variante ale combinatoricii decât acestea două: sunt posibile nu numai senzualităţi incipiente şi pocăinţe târzii şi, invers, asceze iniţiale şi senzualităţi târzii, dar şi constanţa atitudinii sau constanţa alternărilor atitudinii. Dacă am căuta un principiu general de evoluţie, atunci cazurilor individuale de iubire, aşa cum sunt ele tratate romanesc, dar şi celor existenţiale, li s-ar potrivi mai degrabă regula care este cea a evoluţiei iubirii în Occident: la început nu iubim femeia, ci iubim iubirea sau ne iubim pe noi, pentru ca spre sfîrşitul vieţii să iubim mai degrabă pe celălalt în persoana lui.

îmi spui: construieşte în acest spaţiu tremurător, inventează oraşe minuscule şi poduri peste râuri inexistente, desenează drumuri imaginare pentru pasul tău aşteptând până la istovire Astfel vei trece veacul…

Ceea ce n-am văzut niciodată Încă privesc ceea ce n-am văzut niciodată – stau nemişcat de teamă să nu se clatine adâncul lucrurilor transparent ca irisul Fecioarei Maria privind Pruncul, prin care umblă – săgeţi -, peşti strălucitori, zvâcnesc meduze de culoarea văzduhului şi ard corali în tremur continuu.

Noi n-am putut vedea începutul lumii, dar ni-l aducem aminte precum de ziua de ieri, cu soare, cu fluturi, cu iarba făcând tumbe primăvăratice prin aburul primelor naşteri.

Am stat tinereţea întreagă la pândă, să pot privi ceea ce n-am văzut niciodată – nu ştiu de câte ori am adormit la porţile de aur ale celor care nu se văd pentru că sunt prea aproape sau prea departe, nemărginite în taina lor rugătoare….

Voi sta toată viaţa de veghe să pot privi cândva ceea ce n-am văzut niciodată, ceea ce nu se aseamănă cu nimic din ceea ce vedem totdeauna ori doar câteodată.

Lacrimă dilatându-se Mă înveţi să construiesc într-o lacrimă mai mult decât imaginaţia mea ar putea zămisli într-un întreg univers…

Tu, rouă a sufletului şi a cărnii – neiertarea de fiecare zi a trecerii pe sub arcadele netrebnicei utopii

Mă înveţi să construiesc într-o lacrimă…

“Până mâine” – adaugi, “Până mâine” – repeţi, Şi lacrima, dilatându-se pe marginea îngustă a sfârşitului de mileniu gata să cadă dincolo…

Doar cu ochii închişi Dacă acum vine primăvara fulgul acesta târziu de zăpadă din ce văzduh a căzut?

Nu-mi răspunde, iubito, doar cu ochii închişi poţi să-l vezi rătăcind prin respiraţia ta, Bea-l ca pe o apă trecută prin sitele cerului, nectar trimis ţie de ultimul înger al iernii...

Ascunşi într-o colivie ( sau secvență dintr-o tinereţe trecută...)

Suntem foarte liberi, iubito, să folosim parcurile publice, să trecem cuminţi prin mireasma florilor savant răsădite, ca printr-un nor invizibil de levănţică presată, să ascultăm în tăcere desăvârşită cântecul ascuns al păsărilor, care se sparge, câteodată, în oglinda lacului; putem să ne oprim din când în când în faţa unor statui şi să rememorăm viaţa ilustrelor personaje îndemnându-ne să călcăm pe glorioasele lor urme; putem să ne închipuim noi înşine viitoare statui, stând câteva clipe în nemişcare, dar numai dacă nu călcăm pe iarbă, nu ne scrijelim numele pe copaci şi 21

vom fi politicoşi cu bătrânii cedându-le locul la concertul din foişor; sunt atâtea culori în parcurile publice încât pietonii întârzie până seara ca să le poată memora, ca apoi să le sădească acasă în glastrele de pe balcon...

Suntem foarte liberi, iubito, să folosim parcurile publice, întregul lor inventar, inclusiv coşurile de gunoi, în afară de iarbă şi flori pentru care există lanţuri suav colorateo, cât de liberi suntem, iubito, hai să ne-ascundem într-o colivie...

Capăt de lume Capăt de lume.

Ființe de ceață.

Adorm în albastru ca sfinții cu durerea pe față.

Jur – împrejurul, mă ține legat, de-o greșeală, de-o vină.

Lumea, cândva verticală, priviți-o: corabie spartă de marele val se-nclină…

Strig.

Răspunde neantul cu cenușă și frig.

Depărtări.

Neajungeri.

Port scufundat.

Niciun far.

Vânt.

Explozii.

Pulberi.

Amar.

Capăt de lume. În amvonul prădat oficiază Sfârșitul.

El - noul Stăpân proclamat în vacarm de ovații, biruind: Asfințitul…

2016 FLORIN COSTINESCU

Cronica literară - cartea de poezie

ductilitate și spectru în forma de sonet Aurel Șorobetea (n. 1946) revine în literatura română, după o absență editorială semnificativă, cu un volum mai mult de poetică decât de poezie, atât prin statutul textelor, cât și prin paradigma, dacă nu inedită, în orice caz rar atinsă de poezia noastră contemporană. Eminescu XXII XXII Șorobetea (Fundația Triade, Timișoara, 2016) e un volum de dialog și de omagiere a lui Eminescu, dar o omagiere provocatoare, cumva împotriva poeziei leneșe, despre care scria cândva Ion Barbu, și pe care, mai ales când e vorba despre omagii, o siluiesc destui.

Rescrierea celor mai reușite (sau măcar celebre) sonete eminesciene de către un poet din altă generație, cu implicarea tehnică adecvată, fără ca aceasta să obtureze stilistic desfășurarea eminesciană, e un demers poetic de o deosebită finețe conceptuală, un omagiu printr-o paradoxală jertfă de plusvaloare.

Mulți autori ar fi tentați să transforme într-un complex aproape karmic aparentul deficit de originalitate pe care îl impune scrierea unei asemenea poezii parazitare.

Poezia e parazitară, nu însă și poetica. Înainte de a dezvolta câteva observații asupra raporturilor poetice, să îi dăm autorului cuvântul, reproducând concisa (chiar sincera) sa prefață : “Am adunat în carte 22 de perechi de sonete.

Fiecare pereche se compune dintrun sonet eminescian și o re-scriere a sa, prin condeiul meu, o transformare a sonetului într-unul nou: aliaj încare intră maximum jumătate din textul vechi și minimum jumătate de text propriu. Pentru a înlesni deosebirea contribuțiilor respective, Eminescu | Șorobetea, am diferențiat grafic textele: tot ce este scris de el s-a tipărit cu litere bine conturate, pline; tot ce-i scris de mine s-a tipărit cu litere estompate. Împreună, purtând un singur titlu, cele două sonete pereche stau umăr la umăr; al lui Eminescu pe o pagină cu număr par, din stânga, urmat, pe pagina cu număr impar, din dreapta, de sonetul meu. Cu alte

______________________________ cuvinte, câte două sonete “pedalând” în tandem, douăzeci și două de tandemuri. „ Prefața, după cum vedem, e o descriere curată, neimplicată a unui act de poetică originală. Câmpul tactic al comparatisticii ar putea fi așezat în apropierea lui Raymond Queneau, prin gesticulația cantității grafice sub raportul apartenenței, dacă nu ar fi mai apropiat de universul târziu al negativismului douămiist, tocmai sub raportul modificării prin cantitate a relevanței spectrelor grafice.

Dacă Raymond Queneau miza mai mult pe variabilitatea automatică a metricii versului-tip, care să provoace variabilitatea unei emoții, Aurel Șorobetea negociază un simulacru și mai interesant (deloc politic, cultural prin excelență), acela al continuării personale a unui fenomen foarte particular al filologiei românești: variantologia eminesciană.

Nimeni nu a exploatat mimetic, până la Aurel Șorobetea, procesualitatea eminesciană, astfel încât să ne dea impresia că s-au descoperit variante noi ale unor sonete eminesciene.

E un fapt de contemporaneizare prin acord, dintre cele mai fericite.

Conștiința discriminării textului eminescian prin temperarea și asumarea propriului ego e una critică prin selecție și una exegetică prin proximități. Sonetele lui Aurel Șorobetea se lasă eminescianizate, la fel cum Eminescu își lasă îmbogățit tezaurul variantelor, printr-un proces privat (dacă nu am lua în calcul convenția, am crede că de însuși Hasdeu !).

22

Artificialitatea demersului e aceea a unui folclor asumat, fără a avea nimic vulgar, ci doar repetitiv prin proximitate. În lucrările sale în care imita folclorul fără să îl citeze, George Enescu folosea sintagma în caracter popular românesc, anume ca să nu îl numească alții în stil popular.

Asemănarea e una evidentă, Enescu însuși imitând folclorul urban (sau, în orice caz, urbanizat), aproape cu autor (câtă vreme termenul urban restrânge cercul), în timp ce Aurel Șorobetea imită nu un autor, ci urbanul multiplu al unui autor (orașul furnicar al variantelor), altfel spus un construct cultural : permeabilitatea actelor de încercare (sonetul-eseu), prin definiție antisacralizantă.

E motivul din care variantele din 100. 000 de miliarde de poeme (1961) de Raymon Queaneau reprezintă doar secundar un fapt cultural, prevalând cel mecanic. În schimb, variantologia eminesciană, pe care Aurel Șorobetea o parazitează benign, reprezintă, prin tratare/editare/raportare unul dintre cele mai semnificative fapte de maturitate ale culturii române. Poetica lui Aurel Șorobetea e una a orei exacte a numerelor mari ale culturii române : stilul (așteptarea, omagiul) și caracterul (durabilitatea prin individuație și discriminare) se întâlnesc.

Lipsită de mistică (raportul parimpar nu e suficient pentru una, nici chiar ca numerologie), dar nu lipsită de mitologie, poetica sa nu poate fi tratată ca fiind una de imitații, ci ca fiind una de înțelegere și de acord.

Diferitele tonuri grafice ale claviaturii sunt, cum spunem, ale proprietății.

Semnalarea paternității versurilor e, mai degrabă, a cromaticii decât a partajului. Aici se face trecerea de la variantă la variațiune. E locul unde Aurel Șorobetea atinge niveluri valorice comparabile cu Michelle Grangaud și Paul Hoover, depășindule uneori prin chiar particularitatea demersului : imitația nu e a poeziilor, ci a unui fapt cultural provocat de ele prin recepție și prin inerția recepției.

Para-poezia sa are tendința să devină poezie abia atunci când autorul uzează de o anumită ductilitate (un fel de flexiune) care credibilizează construcția și îi elimină orice posibilitate de rigiditate. Mecanica e depășită prin înnobilare. → DARIE DUCAN

Lirismul transpare prin stilul epocii și (cumulard) prin caracterul ei: “EMINESCU Părea c-așteaptă s-o cuprind în brață Și fruntea mea cu mâinile s-o ieie, Ca să mă pierd în ochii-i de femeie, Citind în ei întreaga mea viață.

Când s-o cuprind, ea n-a voit să steie, Ci, într-o parte-ntoarse dulcea față; Pândind, cu ochii mă-ntreba isteață: Să-mi deie-o gură ori să nu-mi mai deie?

De-astfel de toane veșnic nu te saturi, Oricât o rogi, ea tot se dă în laturi Ș-abia la urmă parcă tot se-ndură. Împotriviri duioase-a frumuseții În lupte mici desfac urîtul vieții, Dar n-au amar, fiindcă au măsură. ȘOROBETEA Părea că vrea s-o strîng, s-o țin în brață, să-mi prindă capu-n mâini, ușor să-l ieie, să-și piardă-n ochii-mi ochii-i de femeie; să stăm așa - mereu - uniți pe viață ...

Am dat s-o țin, dar nu voí să steie ... sfios întoarse-n stânga dulcea-i față, pândind furiș, din colț de ochi, isteață, să-mi deie-o gură ... ori să nu îmi deie?

De jocul ăsta pururi nu te saturi, pe cât încerci, pe-atât se dă în laturi ș-abia-abia - târziu, încet - se-ndură ... dar nu-i doar joc ... e lupta frumuseții cu golu’ slut din suflet - al tristeții și-a morții hîde neagră făcătură. „ Para-poezia lui Aurel Șorobetea e, cum spuneam, și o formă de critică, autorul parazitând cât să compare și reformulând cât să devină parte a umbrei unui fapt.

Punctuația (Părea c-așteaptă, Afară-i toamnă etc.) nu se supune neapărat metricii, cât traducerii, topica fiind ea însăși un topos cultural personal (nu personalist, întrucât autorul nu trage cu ochiul în chip ironic, ci laxifiază, poartă pantofii unor sonete spre a arăta cât de ușor se lasă, cât de ușor permit un evantai de spectre).

Punctele de suspensie sunt și ele o marcă a spectralității, de data aceasta în plan, iar faptul că se repetă cu obstinație nu face decât să le valizede valoarea morfologică.

Când un vers precum „Când s-o cuprind, ea n-a voit să steie,” devine „Am dat s-o țin, dar nu voí să steie ...”, imperfecțiunile aparente devin curate progresii esențiale.

Ele se găsesc în perfect acord nu doar cu stilul și caracterul, ci cu însăși originalitatea de gândire a lui Eminescu față de nivelul poezie românești de până la el.

Rimele imperfecte pe care i le reproșau lui Eminescu contemporanii evident nu se datorau amatorismului, ci siluirii deliberate a limbii pentru a o radicaliza (clarifica) benign, nu prin soluții ușoare, ci prin unele de rost, termen drag lui Constantin Noica, nu întâmplător o personalitate care s-a preocupat cu pasiune de variantele eminesciene.

Aurel Șorobetea continuă particular aceste gesturi de pasiune și maturitate filologică, lăsând poeziei rolul ei fundamental, acela de a sta la îmbinarea lucrurilor, fără a fi minoră și, cu atât mai puțin, ocazională.

Toposul reglator al punctuației nu aparținei formei de sonet (deși o are în vedere prin presiunea formală) cât gândirii ansamblului însuși. Efectul de spațiu, de spectralitate potențială și mai mare decât chiar al variantelor exersate, e acela utilizat în arhitectura clasică prin coloane și oglinzi.

Spațiul se mărește, cupola include sonetul, nu doar că se sprijină pe el.

Estompatul (imparul) e curtea plinului tipografic (parului), estompatul e ezitarea, reținerea, dar posibilitarea, o stare timidă grafic, dar negociind vizualul întru simbolic.

A căuta poezia filologiei e nu un post-adevăr, ci o formă de înțelegere a adevărului, mai cu seamă a avea toate datele și a lucra cu ele.

O poezie gestionată din punctuație (peste polifonia paternității și parității) e un resort logic extraordinar, cu o arhitectură și o modulație a formei pe măsură.

Dacă un astfel de demers e unul durabil poeticește, rămâne de văzut.

Poate aștepta în laboratorul ciudățeniilor literare sau se poate transforma într-o veritabilă lecție despre armonie și contrapunct.

Mizez pe a doua variantă.

Lirismul Alexandrei Medrea este marcat de vocația unei suferințe ascunse ca o comoară, din care se hrănește poemul dăltuit în linii simple cu o remarcabilă economie de mijloace. Poeta manifestă o anumită tandrețe față de propria-i suferință, evitând s-o trezească de pe tărâmul oniric unde se află. Dar ea există vie, îngropată printre elipsele sufletului, trimițând reflexele ei în întregul univers al volumului Poeme (Cluj-Napoca, 2016). Înțelegem că cenzurarea trăirii se explică prin teama de subjugare emoțională, care ar împiedica geneza poemului, precum și prin dorința de păstrare a echilibrului anevoie cucerit. ”Mă port/ cu o anume/ delicatețe/cu multele cuvinte/care sădesc durerea/în adânc/refuz să le rostesc/căci mânuiesc/cu stângăcie/ suferința...”

(Cuvinte, p. 83). Trăirea este stratul germinativ, punctul de plecare și de continuă întoarcere. Poeta a descoperit însă un alt tărâm al aventurii ei, la fel de fascinant ca și cel al miraculoasei existențe și anume existența în cuvânt, în care ea intuiește o posibilă cale spre mântuire. Ea se bucură la fel de mult de frumusețea lumii ca și de aceea a cuvântului, de armonia amândurora.

Astfel că volumul evoluează pe reflecția asupra sferei existențiale și a celei semiotice, care o interpretează pe prima. Meditațiile asupra artei cuvântului abundă, relevând bucuria descoperirii vocației lirice: ”înaintând/ prin elipse/ cu muzica/ireductibilă/a sufletului meu.

(Vertij, p. 105). Avem de-a face cu o poezie a suferinței și o poezie a cuvântului care o transpune. Poeta oficiază sacerdotal atât pe altarul emoției cât și al creației, în viziunea ei poetul fiind ”pecete a travestirii divine”, iar cuvântul ascunde ”incontrolabila/ →

SILVIA URDEA 23

pasiune/ din glasul/auzit de profet” (Umbră, p.121). Teama de a se dezvălui se manifestă prin răsfrângere în sine și disimulare: ”Exilată/în sufletul meu/nu fac decât/să pun în scenă/un alter ego/ efemer/” (Alter ego, p. 80).

Peisajul poemelor este ca la George Amiel o ”stare de suflet”. El se compune auster din elementele primordiale, între care marea ocupă un loc central. Sub influența unei călătorii în Grecia pe urmele lui Nikos Kazantzakis, autorul pe care poeta l-a tradus cu har, dar și a unei opțiuni personale, constatăm că Elada cu altarele zeilor păgâni e spațiul ei electiv. Marea albastră, coloanele albe, mireasma de verbină sau de rășină picurând din văzduh, măslini cu frunze de argint, lămâi și leandrii compun spațiul simbolic în care evoluează ”elipsele” fluidului emoțional. Stilul Alexandrei Medrea este parcimonios, oprind din start confesiunea lirică să curgă. Imaginile par mai degrabă niște semnale care ne trimit la sensul poetic. În loc să se desfășoare, gesticulația lirică se înfășoară, se răsfrânge spre interioritate ca pentru a păstra ermetic înțelesul. Uneori este chiar prea multă discreție, ceea ce împiedică fluxului liric să se dezvolte.

Mișcându-ne printre rune, simțim combustia lirică strunită, dincolo de care pasiunea e vie și întreagă. Fiorul erotic atinge ”marea tremurând/ cu trupul/cuprins de mari fierbințeli” (Noapte de mătase, p. 28), ”trupul/ îndărătnic/arzând/în apele mării”, (Rug, p. 30), ”vântul îndărătnic/menind/de iubire (Cântec, p. 33), ”în mere/se coace ispita/ca în trupul femeii neliniștea.” (Neliniște, p. 62), ”urma pașilor tăi/pe nisip/fiecare val o sărută (Thalassa, p. 27). Suferința, la care ne-am referit ca la un zăcământ liric de primă mână, are dimensiuni cosmice: ”ca o femeie de mii de ani îndoliată” ”marea/ azvârle pe nisip/ incurabila sa/ neagră cerneală” (Departe, p. 69). Imaginile simbolice vorbesc de ”marea trecere”: ”Mărire ție în veci/nestatornică mare”( Mărire ție, p. 23), ”viața/.../ litere trasate/pe apa râului/cu toate/ cele cinci degete/stângace/ale mâinii/de lângă inimă” (Râu, p. 72). Veșnicia ne e dată doar în clipe de viață, ”Raze de lumină/ scrijeluri împrăștiate/ale veșniciei/ cad/.../în umila uitare”(Uitare, p. 81); avem și imaginea sui generis a clepsidrei: ”pe trupul meu/curg clipe/ de nisip (Plajă, p 24). Prețuirea clipei îi inspiră poetei consemnări lirice precum Café Florian sau Café de Cluj, care pot fi comentarii la picturile impresioniștilor. Poate mai mult decât

orice alt simbol, marea trimite la zăcământul incandescent al pasiunii, acela păstrat cu discreție în profunzimea eului liric. Noi trebuie să descifrăm runele poemelor. În acest sens să amintim că marea are ”tălpile însângerate” (Thalassa, p. 27), ”arde pe rug/marea/în miresme înalte/de frunze amare”(Asfințit, p. 34). Marea are valoarea unui memento, ”marea/ înseamnă adânc/aduceri aminte/, dar trupul nu se mai lasă prins în mrejele acelor tempi passati, pentru că a descoperit resemnarea, ”trupul își trage ancorele/încărcate cu alge/amare. (Corăbiile toamnei, p. 32). Merită citat în întregime pentru frumusețea lui elegiacă, izvorâtă din resemnare, poemul Adagio: ”Aidoma păstorilor/lui Poussin/ mă plec/ peste indescifrabilul/adagio/al înțeleptului:/ Et in Arcadia ego!/ochiul meu/ sagital/pătrunde/literă cu literă/ tainica resemnare...” (p. 89).

E cu totul remarcabilă în acest volum forța sugestivă a simplității extreme a rostirii poetice. Unele poeme sunt doar succinte enunțuri despre un fapt de viață, un instantaneu prins în câteva cuvinte alese cu grijă. Aici intervine talentul autentic, care transmite incandescența trăirii: ”Un cântec/sfâșie/misterioasa noapte /ca un suspin/cine să fie/ împătimitul/ care îmi alungă/somnul/numai cu trei note/din al său/lamentu?” (Corsica, p. 88).

Mi-au atras atenția în mod deosebit piesele care evocă spațiul transilvănean ”unde Dumnezeu/umblă desculț/pe lângă gardul/din grădină/ unde/ fulgerul/ luminează/poruncile divine/din frescele/ albastre/de la Voroneț”(Un loc, p. 101). În acești ani scurși de la revoluție încoace, când valorile naționale au fost pocite în fel și chip, când atâția trepăduși cu școală multă s-au ”învrednicit” să ”vomească cu condeiul”, vorba lui Petru Maior, împotriva pâmântului sacru al țării care-i mai rabdă, trebuie să recunosc că imaginile esențializate ale spiritului național, transcrise cu har de Alexandra Medrea direct din suflet pe hârtie, de acea mână de lângă inimă, m-au emoționat profund, m-au bucurat până la exaltare. În sfârșit, am auzit pe cineva care se referă la țară nu din vârful buzelor, nu din însuflețirea buzunarului, ci din adânca dragoste față de plaiurile miraculoase din lutul cărora am fost zămisliți cu toții. Îți mulțumim Alexandra Medrea că te-ai păstrat necontaminată de mode și că ne-ai amintit de duhul României, nu al Românicăi.

Acest duh trăiește prin cumințenia tandră a bunicilor, care-și deapănă viața, așteptând zorile: ”vorbeau îndelung/în întuneric/despre oameni și locuri/” (Așteptare, p. 91) sau se perpetuează prin frumusețea ulcicăi cu măgheran de pe

24

colțul mesei (Ulcică, p. 115). Poeta se confesează despre relația ei inextricabilă cu ”grădina magică/a copilăriei /retrasă/în sufletul meu” (Murmur, p.

125). Este grădina casei părintești de la Ighiu, despre care acum patru decenii mi-a vorbit de multe ori ca despre un tărâm între realitate și vis.

Meditația asupra procesului de transgresare a realului în creație este o dimensiune importantă a acestui volum.

La fel de misterioasă ca viața este reflectarea ei în cuvântul menit să o fixeze. (Fluviu, p. 105). Nu mă îndoiesc de stăruința poetei asupra cuvintelor pentru a ajunge la șlefuirea impresionantă a expresiei. Poetul taumaturg (”Descânt cuvintele” (Vertij p. 113), poetul ”pecete a travestirii divine”, poetul vânător al cuvântului ”Se aude săgeată/ de gând prăbușit/ în văzduh” (Inefabile, p. 49), iată tot atâtea ipostaze ale eului creator. (Nikos Kazantzakis privea și el lupta cu cuvântul ca pe o vânătoare.) E surprins momentul inefabil al genezei poemului, având o violență intrinsecă, violența oricărei faceri: ”Un gând/ nestatornic/inima-mi săgeată/în rostire” (Deșertul albastru, p. 45).

Nu este cumva ”deșerul albastru” acel no man's land unde are loc procesul de germinare a ”semințelor”, care vor rodi în vers? Nu întâmplător, Alexandra Medrea își intitulează primul ciclu al volumului Semințe, echivalențe ale codului genetic care generează viață.

Fruntea poetului este arca de unde vor ieși poemele, precum odinioară - un nou început de viață după potop (Arcă, p. 12). Artele poetice, care au o pondere considerabilă în acest volum, exprimă credința comună atâtor creatori în perenitatea acelei ars longa: ”fruntea ta/arcă încrezătoare/pe deasupra /potopului timpului” (Arcăp, 12).

Neoclasicismul volumului Poeme rezidă nu doar în decorul solar mediteranean, dar și în laminarea expresiei la flacăra potolită a lucidității, într-un elan vizibil de a elimina orice ar putea fi balast, verbozitate. Între rațiune și sentiment poeta alege pe cea dintâi, fără a văduvi însă versurile de emoția reținută, care ne impresionează tocmai pentru că e disimulată. Șlefuirea cuvintelor conduce la expresii aforistice de tipul: ”Cuvântul/trăiește mult/și moare/ asemenea șarpelui/numai de moarte violentă” (De cuvânt, p. 44). Uneori, rar de altfel, concizia filozofării sfârșește în platitudine: ”veșnic rămâne/ dorul/nu iubirea.” (Dor, p. 59).

Poemele Alexandrei Medrea fac dovada unui creator matur cu un îndelung exercițiu în alchimia cuvântului, stăpân pe arsenalul său.

Miroase-a iarnă... Și rămân cu ochii închiși pentru impregnarea cu sentimentul provocat, mai degrabă, de amintiri decât de realitate.

Fiindcă regia urbanului statuată pe retină nu prea-mi oferă șansa unei vindecări în fața griului de fiecare zi. Și totuși, există oaze care ne readuc din preaplinul acelei substanțe lăuntrice cu iz pur, românesc, de revenire la rădăcini. Printre acestea se situează și poemele dlui Miron Țic, adunate în volumul „Cuvântul în Sfânta Lumină”.

Iar dac-ar fi să-mpletesc bucuria acestei reîntâlniri a țărânii, în care se ascund comorile sufletului meu, cu vocea, care este legătura mea telefonică și reală cu autorul, aș spune că ele, poemele, și creatorul lor formează un întreg nedestrămabil și unic în autenticitatea sa, în timp ce „Izvoarele poetului sunt adânci și înalte/ De-a pururi dedicate sărbătorii inimii/ Și a gândului Domnului.//” (Am început să mă rog).

Așadar, fără să vreau am devenit colecționară de izuri cu antet pur de evlavie, „Ne aplecăm către Tatăl Ceresc/ Și-l Slăvim/ Cu puterea și miracolul rugăciunii.//” (Taină), puritate sufletească și remarcabilă tradiție păstrată cu stoicism, cu emoție și sublim. Literalmente sublim, în veridicitatea trăirilor poetului, în cea mai adâncă îmbălsămare în credința ortodoxă. În comuniune cu aceasta, poetul ne dezvăluie întreaga sa înțelepciune; o pedagogie spirituală venită din propria sa experiență de viață în credință: „A-L căuta pe Dumnezeu este să nu trăiești doar pentru tine,/ Ci să te gândești la toți cei ce apelează la ajutorul tău./” (A-L căuta pe Dumnezeu). Și mergem mai departe, „Având grijă de fiecare clipă/ [...] fiecare clipă să ne fie de folos/” (Gândul meu e o rugăciune), deoarece rugăciunea poetului nu poate fi decât continuă, de la un capăt la celălalt al volumului, precum de la un capăt la celălalt al vieții, în forța înțelegerii că „Toți ne putem considera egali în fața lui Dumnezeu” (Rugă).

De altfel, se scrie totul fără nevoia de argumentare, pentru că naturaleţea sentimentelor interzice orice fel de contradicție; doar sporește, ini-

maginabil, simțirile și aduce tălpile la locul lor: pe pământul oaselor străbunilor, care ne susțin greutatea pornirilor învă-țate din cotidianul imperfect; „[...] ne-am săturat de defăimare”, aducând o notă socială poemului „Biserica de lumină”, dimpreună cu versul: „Și dăm săracului, din cele ce avem peste nevoi.” Și revenim la ideea anterioară, pentru că, de fapt, la aceasta trebuia să ajungem, la trăirea perfecțiunii din noi prin chemarea, înapoi, în inimă, a lui Dumnezeu, căci „Azi e ziua Învierii Mântuitorului Hristos” (Sfințirea apelor).

Fiindcă aceasta se situează chiar mai presus de tradiții: „Doamne, ce iubire mai mare poate să-ți umple sufletul,/ Dacă nu cea a Tainelor și a rânduielii/” (A crede în Dumnezeu), ducând spre însăși menirea sa, pe care o recunoaște în: „Eu sunt poetul apropiat de Dumnezeu” (Eu sunt poetul) și care-și stabilește țeluri înalte: „Eu doresc să preschimb necinstea în cinste,/ Vreau să îmbrac cu Slavă neslava,/ Vreau sămi arăt chipul virtuții/” (Să-mi păstrez dragostea); totul cu smerenie întru cuvânt. Într-un loc aparte în sufletul său sensibil se află copilăria, pe care ne-o descoperă în poemul „Ziua Sfântă de Crăciun” și, amintindu-și de propriii părinți, are certitudinea mântuirii acestora: „Ard cercurile anilor, ce dau vârsta arborilor,/ Privesc chipul părinților, mântuiți de păcate.//” (Ard cercurile anilor).

De asemenea, am scoate aici în evidență poemul „Păsări în zbor”, care reprezintă o demonstrație de forță în dezvoltări stilistice remarcabile pe fondul rugăciunii către Maica Domnului. Și ne referim cu deosebire la cele două construcții: „[...] privim peste clepsidra ce respiră” și la „Zilele își leagănă foșnetul cuvintelor ce aleargă prin viață”, dar și la reușitele alternanțe între simțuri: vizual, olfactiv și gustativ, apoi auditiv, vizual și, din nou, auditiv; o bogăție de emoții care se încheie cu o rugăciune înălțătoare: „O, Maică preacurată, pururea Fecioară,/ Pacea lumii tale lângă inima mea.” În plus, autorul nu-și revendică tehnici lirice necunoscute și nu senlănțuie-n divagații inutile, ci vine cu tot sufletul pe față. Ne pregătește

25

______________________________ călătoria, prin universul acestui volum, cu evlavia intrării-ntr-o biserică a propriului cord, unde nu există noțiunea de teamă sau neîncredere sau suspiciunea vreunei năluciri. Totul este precis, hotărât și demn. Așa cum e seva pur românească de acolo, de la izvorul ei definitiv și inexpugnabil. Pentru că „Averea noastră-i Dorul și Limba Română,/ Roua căzută peste dimineața de floare,/ Graiul de neam pururea rămână,/ Binecuvântată fie a Cerului Înălțare.//” (Aer curat de colind).

Această biserică, pe care poetul a construit-o din cerul gândului direct pe hârtie, cuprinde atâtea semnificații încât volumul său este un poemrugăciune în sine, un întreg, iată, din nou; pentru că partea este cuprinsă în întreg, dar și întregul se află-n parte.

La fel, „Îndumnezeirea pe care mi-o doresc în suflet”, spune poetul în „Cu bucurie”, nu este numai o dorință pentru propria persoană, ci și pentru însăși creația sa, tot într-o unitate indisolubilă: „[...] îndumnezeire a tuturor/ Cuvintelor ce-mi inundă sufletul.//”, în poemul „Apa fântânii”, apă ce vine să spele griul orașului în care citesc, cu emoție crescândă, despre odihna sufletului prin rugăciune, respirând astfel un aer ceva mai pur, cu iz de speranță și, de ce nu, cu smerenie.

MIHAELA-MARIANA CAZIMIROVICI ______ (Miron Țic, Cuvântul în Sfânta Lumină, poezii, Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2015, 72 p.)

”ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,/ Viața-i o poveste, o stare, o emoție, un vis!” Înainte de a pătrunde în universul liric al poetei Irina Lucia Mihalca, voi face o mică prezentare a drumului său spre cetatea cuvântului.

Mă voi opri asupra unor publicații (selectiv), lăsând cititorului bucuria de a descoperi ”întregul”: Aliteraţia timpului - Irina Lucia Mihalca, volum de poezii on-line, Însemne Culturale, 2012; „Însemnele unei tăceri”- antologie de poezie, Ed. Rovimed Publishers, Bacău; Autograf pentru m(â)ine, Antologie „Însemne culturale”, Adjud, Armonii culturale; Antologia de poezie “Arta sfâşiată” -73 poeţi contemporani- coordonator Valentina Becart, Editura ARHIP ART – Sibiu. Publicații în reviste: Armonii culturale; Basarabia literară; Caiete silvane; Cronica; Constelații diamantine: Ex Ponto; Melidonium; Izvoare codrene etc.

Volumul de poeme Dincolo de luntrea visului a apărut la editura Mușatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne spune Adina Dumitrescu în prefața cărții: ”Scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală și aș putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar și de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste.”

Versurile din acest volum ne așază în fața ochilor un univers variat de sentimente, de simboluri, de taine ascunse în strigătul unei conștiințe care duce o luptă ingală cu destinul, mereu răvășită de neliniștile existențiale. ”Toate mor. Pe unde vei trece noaptea / vei auzi șoaptele străzilor pustii, / a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.” (Într-un cuvânt încape întreaga lume).

Poeta Irina Lucia Mihalca se întreabă, adesea, de ce toate cuvintele ”tac și plâng”... când ar putea să devină emoție, să devină poezie. Fire sensibilă, cu o viguroasă forță contemplativă, poeta se sustrage simțurilor ”uzitate”, cotidiene și se situează adesea în zona extazului, zonă unde trasfigurarea e posibilă, poezia căpătând astfel, valențe luminoase, realitatea imediată rămânând pe o treaptă inferioară.

Din când în când, se mai auzea ”o tristă melodie” care ”voia să câr-

_________ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ ______ _

pească viața / acolo unde sunetul o sfâșiase./ La stânga sunetului era noaptea;/ la dreapta lui era ziua,/ univers presărat cu picături de apă și prezenturi.” (Celălalt trup – o nouă viață).

Din păcate, odată ce ai fost ”aruncat” în lume și ai fost însemnat cu un destin, nu te mai poți sustrage frământărilor, bucuriei și pericolului de a fi, de a suporta țărmurile existențiale: “suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, / cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumină”...

(Suntem).

Indiferent de locul în care ne poziționăm ”arta se adaugă vieții”, ne spune poeta – care încearcă să-și creeze, contureze un ideal cu ajutorul visului, iluziei, fanteziei creatoare. În clipele de beatiudine sufletul se lasă cuprins de cea mai pură și minunată emoție.

Fuga de real e o necesitate pentru Irina Lucia Mihalca. Numai în acest mod se poate salva de zbucium, de efemerul clipelor, de ”mâna” timpului care ”vinde” totul fără urmă de milă.

O altă mână, din umbră, simte nevoia să-i mângâie obrazul, să-i alunge teama atunci când ”nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil”: ” – Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,/ cărarea râdea, ochi-ți zâmbeau, ochii-ți plângeau,/ Te iubeam dincolo de viață și de moarte”/ Nu se auzeau nici măcar șoapte,/ doar foșnetul clipelor și sângele buzelor.” (Șoaptele timpului, subtil parfum de iasomie).

Conștientă că ”există un timp pentru toate”... poeta încearcă să păstreze ”copilăria” în suflet, acest refugiu neprețuit, locul în care ”norii grei și deznădejdea” nu vor putea ajunge. În fiecare zi, când tumultul lumii o copleșește, caută un loc mai retras și-i ascultă ”tainica șoaptă,/ lumina caldă,/ candela vie/ nestinsă de niciun vârtej!”...

(Refugiu în lumina unui zâmbet).

26

Întoarcerea la anii copilăriei, acest timp al poveștilor, al purității și al marilor speranțe – devine un ax vertical de care se reazemă în clipele de mare cumpănă, în imensa agitație a lumii.

Poeta nu pierde contactul cu realitatea obiectivă, chiar dacă se abandonează adesea visului... doar o reface, o reconstruiește, ”prin ochii copilului se revedea pe el, redevenea... fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină sacră, infinit!.” (Prin ochii copilului, fulg în devenire), dându-i o dimensiune metafizică, loc de refugiu și extaz și, mai ales, de regăsire a esenței sale. Întreaga coloană de sprijin a volumului de poezie Dincolo de luntrea visului este reprezentată de timp, de dorința de evadare din acest spațiu, acest val uriaș care te cuprinde, te învăluie și te aruncă în adâncul uitării: “- Oprește clipa, călătorule!/ E timpul schimbării,/ trezește-te / să tentâlnești, la colț de viață, cu tine!/ Trăiește azi, respiră adânc clipa, / alungă-ți teama/ nu amâna mereu altă zi.” ( Oprește clipa, călătorule!). Îndemnul poetei este foarte clar, aproape ferm, aceasta simțind cu acuitate ticăitul asurzitor al timpului, sufletul înfiorat grăbindu-se să trăiască și să slăvească fiecare clipă ”printre bucurii și lacrimi”. Tot ce n-ai trăit astăzi este pierdut pentru totdeauna.

Nu trebuie să te oprești din drum chiar dacă obstacolele apar la fiecare pas. Și, da... ” pășește, pășește ușor,/ în zbor prinză amintirile presărate / de cântecul privighetorii.”/ ”La ceas de seară / lumina ta pâlpâie încă!/ Am gura plină cu litere sângerânde./ O baladă a durerilor negre sunt, / dulcea ei asperitate / pentru a-i simți atingerile de catifea!”. (Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare).

Momentele de blazare și disperare fac parte din structura sensibilă a poetei. Lirismul ia naștere dintr-un amestec de seninătate și chin, impresionând prin tonalitatea profundă, intensitatea trăirilor captive între ”zidurile” unui trup care va cunoaște surparea și moartea: ”La început, Cuvâtul a fost / și cuvântul s-a luminat în Om.” Odată cu această iluminare, omul a fost plasat pe o treaptă superioară a conștiinței, a judecății și a moralității.

Cu ajutorul cuvintelor, gândurile neexprimate, asemenea unor ape line, furtuni, creste, prăpăstii, au căpătat formă și au putut să-și strige grandoarea și speranța. Și iată ce ne mărturisește poeta Irina Lucia Mihalca: → VALENTINA BECART

”cuvintele au început să zboare / spre cer și înspre soare.” După ce au înțeles ”jocul”, în lumina aspră a amiezii, după ca au cunoscut zborul, mirajul și prăbușirea... ”treptat cuvintele s-au stins / prin gări, în spitale, / pe fronturi, în războaie. / dar, dar... ”au mai rămas amintiri / și umbrele lor / în inimi / în cânturi, / în povești, în balade și doine,/ mici felinare / în zboruri de fluturi,/ petale de lotus, priviri de copil, / gânduripoeme / în muguri de floare, în raze de soare...” (La început Cuvântul).

Aș completa cu: ”nimic nu moare, totul se trasformă”.

Plecând de la această expresie, valabilă, acceptabilă, ajung la o altă formulare extrem de interesantă și de profundă: ”Lumea în întregul ei, este o frază în curs de rostire.” ( Andrei Pleșu).

Uneori, avem impresia că totul a fost spus, că totul s-a consumat și nimic nu mai poate schimba acest lucru. E doar o concluzie a momentului. Orele se rostogolesc, asumându-și rimuri noi și alte dimensiuni ale cuvântului, noile sensuri vin să ne contrazică. Cuvântul va dispărea odată cu omul, această ”dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină și umbră, dintre bucurie și durere, dintre lacrimă și speranță.

Așa cum râurile își caută noi izvoare, tot astfel, poeta Irina Lucia Mihalca se abandonează labirintului interior al frământărilor, smulge vălul de pe lucruri, căutând alte semnificații, noi adevăruri, noi raporturi în alchimia elementelor: ”în fașă sunt toate,/ paleta de gânduri,/ cuvintele toate, faptele toate,/ inocență, ispită, păcate,/ toate misterele vieții.”... (În visul copilului).

Dacă totul este înscris în codul genetic al ființei, nu ne rămâne decât să căutăm adevăruri în straturile profunde ale sinelui, acolo unde divinitatea a ascuns misterul devenirii noastre și întoarcerii spre adevăratele origini.

Sentimentul care face viața mai suportabilă, aproape frumoasă... este acela al iubirii, al contopirii cu sufletul pereche. Irina Lucia Mihalca iubește viața, caută dragostea... fiind convinsă că există un suflet pereche pentru fiecare. Iată ce afirmă: ”Iubirea – salvarea sufletului gol.”

Chiar dacă suntem ”mereu vulnerabili în fața iubirii”, cine ar renunța la această ”imensă flacără”, această ”sursă de lumină”, de bogăție sufletească!! ”În orice

labirint lăuntric există / adâncul drum spre exilul singurătății / și drumul salvator spre țărmul iubirii / - singurele ceasuri de fericire.” (Iubind acum vei înțelege Cerul și Infernul).

Exemplele care urmează subliniază această căutare nesfârșită, dorită: ”mă cauți, te caut / prin adânca privire / oglindită în apa din noi...” O ”taină a inimii” așteaptă să te întâlnească în”noaptea albastră”, în suspinul înflorit ” chiar dacă nu poți prinde / liniile din palma iubirii noastre, / chiar dacă nu poți prinde / urmele pașilor noștri.” ( Visul).

Alte expresii aduc în lumină partea suavă și rafinată a trăirilor, sufletul poetei atingând note diafane, luminoase atunci când iubește, când este iubită: ”o primăvară este gândul tău!”; ” pe cărarea albastră te voi întâlni”; ”luminezi acolo unde nu-i lumină” etc.

Sau: ”ascultă, ascultă și vino / la marginea apelor timpului! / El este cel care cheamă,/ el este cel care plângeascultă?/ Te iubesc, te iubesc! – îți sune. / Să nu întârzii! – doar atât îți mai spune.” (Un cântec a trecut prin zidul de piatră). În iubire nu trebuie pierdută clipa, acel ”început de poveste / scrisă prin cuvintele inimilor noastre!”.

Lirismul poetic este trecut prin toate stările, de la extaz la agonie, de la flacără la cenușă, poeta privind mereu peste umăr, cu teamă, cu mirare...

Versurile, jocul cuvintelor se desfășoară de la polul plus până la polul minus al trăirilor. ________________________________

27

La polul minus putem găsi expresii în care este concentrat zbuciumul poetei: ”buncărele fricii”, ”ceața timpului”, ”sufletul sleit de putere”, ”nisipul deșertului”, ”delirul literelor”, ”drum înghețat și pustiu”, ”dureri rostogolite”, ”Întotdeauna frica desfigurând”, ”plânge vioara”, ”Inima rănită” etc.

La polul plus găsim alte stări, pline de entuziasm, senin, visare: ”lumina blândă a soarelui”, ”Salbă de stele”, ”tăceri de lumină”, ”petale de vis”, ”poeme de stele”, ”ceas al liniștii albe”, ”parfumul atingerii”, ”într-un alb desăvârșit”, ”Mireasma începutului” etc.

Această pendulare neobosită vine să sublinieze o anumită trăsătură emoțională a Irinei Lucia Mihalca, poeta fiind într-o permanentă căutare a sinelui, a înțelegerii propriei sale existențe.

Efemeritatea lucrurilor îi accentuează neliniștile și, mai ales, suferința de a fi o ființă superioară, înzestrată cu sentimente și conștiință, dar supusă degradării timpului și dispariției: ”Amăgitor destinul te trimite / spre porți închise / iar mai târziu, / după momentul zero,/ spre frigul ce te va cuprinde.” (Lacrima unei fete ajunsă într-un poem).

Toate aceste stări – încorporate în acest semn al puterii care este cuvântul - conferă gravitate și profunzime poeziei, aceasta (poezia) fiind transformată într-un spațiu al ”bătăliilor” privind varietatea semnificațiilor.

Lirismul, expresiile poetice profunde, eliberate din rigorile tiparului, dar încărcate de lumină (uneori) sau dramatism (alteori), se revarsă necontenit peste acest flux vital, peste acest miracol existențial.

Făcând o introspecție calmă a vieții, poeta Irina Lucia Mihalca înțelege că numai cu ajutorul cuvintelor poate să-și descătușeze eul, să-și comunice bucurile și zbuciumul.

Astfel, se așază în fața hârtiei albe și scrie... ”scriu pentru că așa simt, din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăștiate de norii cercului lăuntric.” ”scriu din dorința de a evada, eliberând lanțurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.” ”scriu pentru că avem nevoie de noi și, doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate.”( Și dincolo de neființă).

Cuvintele... ”de întinzi mâna le vei simți”... cititorule! Nu ezita!

Înainte de a fi un jurnalist de excepţie, Menuţ Maximinian e un poet modern, un iubitor al esenţelor lirice. Poezia sa conţine puternice reflecţii existenţiale în care proporţia sentimentală se află în echilibru cu cea contemplativă. Volumul de poezii intitulat metaforic ,,Trenul vieţii” e o ediţie bilingvă, românăalbaneză, rod al maturităţii sale creatoare, energice şi entuziaste, animată de o considerabilă candoare.

Menuţ Maximinian este un talent cultivat, un poet cu o reală vocaţie pentru acest gen de literatură, un călător în lumea versului liber, încărcat de sensuri şi conotaţii lăuntrice prin care emană sensibilitate şi emoţie inconfundabilă. Exerciţiul său spiritual se află într-o continuă căutare a tonului poetic, a exprimării îngrijite, a unei gândiri mature şi echilibrate : ,,Căutările / Au trecut gardul./ Peste stânci/ E viaţă albastră/ Dacă mergi / Dincolo de cărări,/ Întâlneşti oameni./ Dacă vrei,/ Dincolo de viaţă/ Îţi găseşti calea” (Dincolo). Întâlnim în acest volum versuri care ilustrează o răsturnare a lucrurilor fireşti, încercare stilistică mai puţin întâlnită: ,,Păsările îşi caută cuibul/ În pământul mamă./ Ramurile copacilor cresc în jos,/ Rădăcinile prind viaţă spre cer”. (Rădăcini din cer) Povestea unui bibelou rămas stingher pe raftul bibliotecii devine pentru poet un motiv de mare sensibilitate: ,,Printre cărţi e casa ei/ De 20 de ani stă pe aceeaşi poliţă./Când se plictiseşte îi trage cu ochiul lui Eminescu/ Sau lui Coşbuc/ Sau la alţii

din Biblioteca pentru toţi” (Balerina bibelou). Tema rurală este oglindită în poezia ,,Satul din ilustrată”: ,,Faceţi loc/ În rândul din faţă !/ Vin bătrânii mei,/ Simpli şi tăcuţi./ Chipul lor e brăzdat de sunetul anilor./ Hainele lor sunt din fân şi mere./ Ochii lor au intrat în nesfârşire/ Îi aşetpt ca pe sfinţi./ Sunt calea spre amintiri”. Poemul are valoarea unui îndemn, a unei porunci prin care, întâietatea preţuirii revine celor înveşniciţi în această lume. Sunt versuri simple, izvorâte din puritatea cuvintelor şi încărcătura lor emoţională. Menuţ e un poet fascinat de idei îndrăzneţe, pe care le pune în tiparul său sufletesc. Drumul lui e în timp, nu atât în spaţiul real, cât în spaţiul imaginar: ,,Stau pe o creangă de Cer/ Cu mâna pe stele/ Cu alta pe inimă./ Sfâşiat în două/ Trupul dă ultima lumină”. (Revedere ) Majoritatea creaţiilor sale sunt scurte, construite pe fundalul unor imagini deosebit de sugestive. Fiecare poem este un cerc închis şi toate între ele comunică prin acelaşi spirit, care le străbate. Poetul ne introduce într-un mediu propriu, de unde provine şi originalitatea sa: ,,Pe dealul cu flori/ Soarele a obosit să urce./ Doar picioarele căprioarelor/ Străbat poteca./ Din pragul pădurii/ Izvorul coboară,/ Despărţind tărâmuri” (Dealul cu dor). Sunt evidente aici, dar şi în alte creaţii, figurile de stil, în special metaforele, care dau culoare şi frumuseţe versurilor sale. În diversitatea tematică a poeziei lui Menuţ, un loc aparte îl ocupă iubirea, sinceră, caldă şi fără răsfăţ. El cântă fiinţa dragă şi bucuriile simple ale vieţii: ,,Ne-am întâlnit pe puntea lacului./ Mi-ai dat apă şi un struţ de cireşe/... Ne-am întâlnit în sărut./ Mâna ta era prelungirea mâinii mele.../ sau : ,,Pe o aripă e speranţa/ Pe alta e iubirea/ La mijloc de trup o inimă/ Care bate pentru El” (Sufletul pasăre). Pe un alt palier se află ideea credinţei, ca un pilon al dăinuirii existenţiale: ,,Am plâns /La stâlpul în formă de Cruce/ Până sârmele i-au ruginit”(Ruga) ... ,,Am luat o palmă de lumină./ Am sădit-o/ Şi lumea a privit-o cum creşte./ Apoi am luat şi întuneric/ L-am pus în pământ,/ Dar mi-a înghiţit lumina./ Am udat lumina cu apă din Cer...” (Vremea păcatului) Menuţ Maximinian este un poet al timpului său, mistuit de întrebări şi nelinişti: ,,A nins până la uşa sufletului. / Am încercat să dau nămeţii deo28

parte,/ Pentru ca inima să fie la adăpost”. Ideea o regăsim şi în poeziile ,,Timp”, ,,Vreau clipele noastre”, Ceasul”, ,,Oglinda apei” şi altele. Întreaga sa creaţie poetică e străbătută de un suflu modern, original, care se simte, nu numai prin conţinut, ci şi prin autenticitatea limbajului folosit.

Prin sănătatea mesajului său optimist, cald şi vibrant, Menuţ Maximinian, reprezentantul generaţiei în blugi, este poetul care arde ca o flacără vie pe altarul cuvântului scris.

MIRCEA DAROŞI

Haiku, Tanka, Haiga sunt concepte ale spațiului cultural japonez păstrate şi extinse ȋn lunga lor istorie, desemnând un ansamblu de forme literare variate ȋn ciuda extensiilor din spațiul românesc. Marina Cuşa, ȋn lucrarea Grădina japoneză, apărută la Editura ExPonto, Constanța, 2017, a reuşit să conserve capacitatea unificatoare şi caracterul constant datorită ideii de formă, aspect care se poate observa ȋncă de pe coperta ȋntâi.

Sigura abatere intențională o constituie titlul, scris intenționat pe coperta I cu literă mică, invitând cititorul către un tărâm al visării.

Autoarea construieşte un text metaforic, născut dintr-o indulgență a slăbiciunii limbii române, care nu posedă suficienți termeni pentru a numi toate stările poeziei japoneze.

Mai mult, autoarea recurge la expresii standard brăzdat de, sub un cer care, de sus, de pe etc., pentru a transforma desfătările retorice, Ofranda → MIRELA SAVIN

muntelui-/fericiri simple,/familiale., Vântul în/ grădina de cremene deșteaptă/ doruri tinerești., Într-un cătun uitat,/ lângă mormintele părinților-/ zidind cu palmele raiul. sau Lacul Bâlea-/ ochiul muntelui/ scrutează cerul.

Textele prezentului volum, intitulat sugestiv, Grădina japoneză, sunt produsul unei operații logice, de regăsire a unei lumi care umple sufletul de voie bună și căldură, Puncte albe/ pe fond cenușiu-oițele/ sfidând piscul sau Dimineață înnorată-/copilul de-o șchioapă/ te-mbie cu fragi. Aparent, totul pare un simplu transfer de noțiuni, De sus, de pe creastă,/ în ocru și aur-/ Transilvania, Cascadă-nspumantă/ la fereastra hotelului -/ sunetul vremii, produsul unei stări prelogice, Creasta muntelui-/ mă nalț pe vârfuri/ să pipăi cerul, caracterizând un tablou filosofic Turme de oi/ printre faruri, noaptea-/ breșă în timp, Pretutindeni covoare/ de flori – doar muntele ascultă/ de un alt timp, Șuvoaie de apă/ din creștetul muntelui-/ își plânge nemoartea?.

La prelectură, deducem faptul că autoarea este ȋnclinată să denumească aspectele universului prin texte cheie, Limba florilor-/ numai tata știa/ s-o asculte, Tata lipind/ bibeloul spart- abia/ acum înțeleg, Turn verde din Pisa-/ cruciada Frumosului,/ câștigată.

La o lectură semiotică, descoperim faptul că Marina Cușa transformă limbajul figurat ȋn imperfecțiunea spiritului ancestral de a crea propuneri, Eoliene-/ Don Quijote lear crede uriași; / eu le cred îngeri., Noapte în Deltă-/ fluviul parcă a dispărut/ sub cerul fără stele. În plus, abstractizarea limbajului presupune de-realizarea concretului, Bătaia vâslelor/ pe canal- pelicanii/ intră în alertă, Imponderabilitate-/ pe luciul apei, țânțari/ cu picioare lungi, Stol de lișițe/ dând roată în zori-/ lecții de zbor?, o nouă formă, Seară caldă-/ paulownia ține la distanță/ țânțarii, prin aptum accomodatum, Lumini și umbre pe/ canalul cu sălcii-melancolie/ de toamnă, Nuferi în amurg-/ între regrete și împăcare,/ lujerul timpului, Plase întinse pe pari-/ acela-i pescarul/ ori un rest de copac?.

Textul din Grădina japoneză se constituie drept un melanj al trăirilor contradictorii, un spațiu limitrof

ȋntre realitate, veridicitate şi autenticitate. Astfel, orice deviere ornamentală devine o improprietate senzorială, Țipătul cocoșului sfâșie/ noaptea – răspunde sirena/ primului vapor.

Lucrarea Marinei Cuşa poate fi ȋmpărțită ȋn patru părți: asemănarea stărilor, corespondența trăirilor, conexiunea real-ireal, opoziția trecut-prezent. Raportată la finalitate, lucrarea Marinei Cuşa presupune instruire ȋntrun domeniu vag cunoscut spațiului românesc, plăcerea de a descoperi noi universuri şi nex-uri ce nu pot emoționa. Mai mult decât atât, în Grădina japoneză autoarea se folosește de un eu liric-narativ pentru a se juca cu timpul povestirii, Unchiul ne invitase, ca în fiecare vară, într-o drumeție la munte, timpul existenței reale a memorialisticii, La cei optzeci de ani rămăsese un pasionat al lui, după cum eram eu îndrăgostită de mare., cât și cu timpul povestit, cel trecut, în care este plasat textul, Mereu un pom sau o vietate din curte îi cere prezența. Astfel, alternanța liricnarativ permite distanțarea cititorului față de un tablou ideal, schimbarea perspectivei asupra întâmplărilor relatate, De mii de ani/ Dunărea-și schimbă culoarea-/ la fel și viața.

Scopul Marinei Cușa este de a relata întâmplări trăite, de a comunica impresii, Regăsesc, după un an, treptele de pământ care coboară spre plajă. Acum sunt mai late și mai bine definite, semn că cineva s-a ocupat să facă mai funcțional acest drumeag sălbatic ce pare clandestin. Soarele de iulie și seceta ultimelor săptămâni au ars toată iarba de pe deal, dându-i un aspect de fire subțiri, cânepii, ce se pleacă în bătaia vântului.

Limbajul devine comunicare, conținând elemente ale trăirilor artistice.

Totodată, transmite informații și comentarii ale unor întâmplări la care a fost martoră, Venind spre casă/ aud sfada ciorilor-/ ora-i aceeași.

Textul se clasifică în categoria speciilor de graniță, memorialistica fiind citită din punctul de vedere al relatării factuale, dar și al celei ficționale. Pentru prima abordare, referentul are corespondent în realitate, pentru al doilea este doar imaginar. Stilul și registrele diferite întâlnite în Textele din Grădina japoneză sunt, de fapt, modalități de exprimare a unei viziuni despre lume specifice. Cea cosmică implică un limbaj nuanțat, Încă nu s-a luminat și ceasul deștep29

tător mai are câteva minute până să sune. În cazul celeilalte viziuni, notăm sobrietatea stilului, nostalgia amintirii, Șir de luminițe/ urcă autostrada/ dintre câmpuri goale-/ armonie ori poate/ drumul spre rai?

Prin urmare, lucrarea Marinei Cuşa, Grădina japoneză, poate fi văzută drept o formă de reînviere a unor imagini ale trecutului, referitoare la persoane, imagini, stări. Marina Cușa este, înainte de toate, sinceră. Nu caută un anume efect literar, ea se aduce pe sine, stările ei, ideile ei pentru a crea impresie, emoție și sugestie.

Volumul de poezie „Obsesie”/ ”Obsession” (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2016), apărut bilingv (română şi engleză) e o autoexorcizare sui-generis, pe mai multe tonuri şi în prezenţa culorilor, dacă e să ţinem seama şi de ilustraţiile cărţii, picturi realizate de însăşi poeta Oana Calusa.

Cartea se deschide cu un autoportret (Cactus înflorit) finisat, aparent greu sau imposibil să i se mai adauge o nuanţă sau, şi mai mult, să fie retuşat, ca şi când ar fi fost realizat după un cod irevocabil al sinelui. Şi tot aparent, reiese că nici n-ar fi nevoie de vreo schimbare, de vreo ieşire din labirintul interior, de vreme ce sufletul este „de fier”, iar „plăcerile carnale se ridică la cer”. Două elemente trădează această falsă împăcare cu sine: „lacrimile de sânge” de „pe obrazul Fecioarei” şi „ţepii → DIANA DOBRIŢA BÎLEA

limbii aspre (observăm exprimarea pleonastică cu rolul expres de a potenţa mesajul, n. n.) înfipţi în trupul fraged”. Dezicându-se astfel de (pseudo)confortul interior, poeta începe drumul complicat prin propria fiinţă, care trebuie să aibă ca scop final (re)cunoaşterea adevăratului eu şi acceptarea acestuia. De multe ori, procedeul implică şi raportarea la un el proeminent, care fie îi accentuează latura ludică – „Citesc şi scriu invers/ de când m-ai desenat cu capul în jos./ Mi-a coborât inima la picioarele tale,/ mam închinat şi ţi-am sărutat tălpile./ Tu m-ai privit cu susul în jos/ şi te-ai îndrăgostit de numele meu”. (Anao) – , fie pe cea apolinică: „Mă ţine tânără dragostea ta./ Vârsta e doar o cifră/ într-un ocean de numere/ amestecate la întâmplare,/ ordonate apoi de mintea bolnavă/ a unui demon/ ce a fost cândva înger” (Obsesie).

Pentru a înţelege pe deplin o stare sufletească, Oana Calusa are nevoie de reprezentări. Iată derulându-se un film aproape picaresc în poemul Depărtare: „Inima ta (...)/ cerşeşte la colţ de drum,/ în frig.../ Poartă haine ponosite/ şi nu vorbeşte cu nimeni./ Plânge./ (...) A adormit pe catafalc/ şi are coşmaruri”. Poeta apelează inclusiv la şiretlicuri femeieşti când doreşte să câştige neapărat, creând iubitului înstrăinat iluzia că i-ar face o favoare: „Înveleşte-ţi inima/ cu iubirea mea”.

Prin periplul sinuos, actantul liric rătăceşte drumul, timp în care are ocazia să constate că ea, Oana, nu şi-a trăit viaţa aşa cum şi-ar fi dorit, neînţeleasă fiind inclusiv de ceea ce credea a fi fost propriul eu şi poate tocmai de aceea condamnată la singurătate. Revelaţia e dureroasă şi de aceea cere ajutor, dar, pentru a merge mai departe, acceptă că totul a fost până la urmă o sumă de alegeri şi schimbă total macazul, persiflând subtil trecutul, viaţa, destinul – „Am uitat ce voiam să zic...” –, acceptând inclusiv arderea până la capăt, întru purificare: „Scoate-mă din cutia de carton,/ plouă infernal/ şi îmi topeşte gândurile/ (...) Am uitat ce voiam să zic.../ Unde sunt?

Cu cine?/ Doar eu,/ cu mine,/ în cutia de carton” (Cutia).

Acelaşi periplu prin sine cere împăcarea cu fiinţa cea mai apropiată, care capătă aici valenţele

unui alter-ego; „Singurătatea ţipătului tău/ mă face să plâng,/ dă aripi suferinţei mele/ şi mă coboară/ în mine/ cu tine/ de mână” (Linişte). Când sensul vieţii pare să fie pierdut, poeta mai are o soluţie: renaşterea prin intermediul unui ritual introspectiv: „Când te simţi pierdut,/ întoarce-te în adâncul sufletului tău,/ străbate deşertul fiinţei tale/ (...) Decide dacă apa-salvarea ta e aproape/ sau/ Fata Morgana te ademeneşte” (Pasărea Phoenix).

Nu lipseşte hazul de necaz în lirica poetei: „Şi aşa oamenii mai toţi nu mă plac,/ (...) Foarte singură/ şi sigură pe mine,/ de aia nu mă plac,/ pentru că vor,/ dar nu pot” (Triunghi).

Tropii din discursurile lirice mai lungi ale Oanei Calusa conferă imaginilor parfum („să îţi spun minciuni cu aromă dulce”) şi culoare („văzduhul sugrumat de plumb”; „ochii săi albaştri vorbeau”, „te-am zdrobit sub ploaia unor gloanţe albe” – poezia Gând). Când discursul este scurt, concentrat, poeta operând cu simboluri, imaginile artistice îşi păstrează acurateţea, profilându-se ca nişte secvenţe cinematografice. Un exemplu în acest sens este poezia Balans, titlu sinonim – în virtutea lecturării poemului – cu echilibru, balanţă: „Mi-ai aşezat o coroană de spini/ peste vârful inimii./ Mângâierea s-a făcut scut/ înfipt în ţepii ascuţiţi”.

Despre Oana Calusa vom mai auzi cu siguranţă. Are sensibilitate, forţă creatoare şi un chef nebun să scrie.

Poezia reduce distanța dintre limbaj și trăire. Dorințele, imaginația și credința reprezintă liantul ce ne apropie de semenii noștri iar demersul poetului activează ferestrele memoriei unde sunt arhivate experiențele noastre, pe drumul spre desăvârșire. Sec30

țiunile Credo, Cabana iubirii, Vârste, anotimpuri, Poemele cetății conturează formele volumului scris de Mugurel Pușcaș, tradus în limba engleză de doamna Rodica-Ioana Bândilă, profesor de limba engleză la Centrul de Limbi Straine Eureka din Reghin.

Volumul conturează o lume încărcată de sentimente, zbateri şi frământări, filtrate prin trăirile celor doi (co)creatori, o lume ce poate părea ușor inaccesibilă și neconfortabilă tuturor celor care caută cunoașterea la nivel pur cognitiv.

Imaginația poetului ne poartă în timp înspre vremuri ce se pierd în timp. Ziua și noaptea se împletesc în încercarea de a defini un demers lăuntric atemporal: „Vine noaptea, iubito... Inorogi poartă-n coarne/ (Renăscuţi din cenuşa unor vremi dispărute...)“ ”Night comes, baby... Unicorns carrying on their horn / (Reborn from the ashes of a long gone world ...) ” Volumul propune un traseu spre interior, iar gândurile, interogaţiile alcătuiesc, poate, o parte a biografiei poetului (Lună plină): „Tâmpla mea de aur ninge / Fulgi de lacrimi mari, de sânge/ Frunze cad, despică-n noapte,/ Ale tale calde şoapte.// Lună plină, cabotină..../Cine oare e de vină? “ ” My grey temple pouring down/ Big flakes of scarlet blood .../Leaves fall down, splitting / your warm whispers,/ Into the night.// Fool moon, hammy moon –/ Sending rays of silver blue ”.

Poetul evocă locurile fermecate de care se leagă amintiri de rouă (Valea Râșnoavei, Prințesă cu ochii de rouă). Experiența dragostei neîmpărtășite lasă o urmă de tristețe pe fila timpului și un iz de deșertăciune sau o undă de optimism prin orizontul toposului veșnic deschis pentru magie: „Prinţesă cu pântec de rouă,/O briză adie veral,/ Potecile vechi te aşteaptă –/ În noul şi-eternul Predeal “. “Princess with eyes of dew,/A vernal breeze gently blows,/ The old trails are waiting for you – / In the new and eternal Predeal ”.

Echivalarea sensurilor legate de experiențele din spațiul ardelenesc este provocarea traducătorului, făcând posibil accesul vorbitorilor de limba engleză spre poezie și mesajul ei, universal prin temele abordate: dragoste, natură, trecerea timpului, creație, religie, viață socială.

ANDREA PETERLICEAN

Cronica literară – cartea de proză

Atât de incandescentă dintr-odată, de se-nvolbură de la văpaia aducerii-aminte şi se-ncrâncenă de bătaia gândului, cartea, în drumul ei către cititor, ca prin minune, se stâmpără, se aşază şi deschide inimii, ademenitor; seduce, pune stăpânire, după care tace sfielnic, misterios, alb. Ca o domniţă din vremea aceea, scăpată în lume dintre zidurile vreunei mănăstiri. De se-aude doar adierea/târcoale a duhurilor celor ce nu mai sunt; iar timpul, şi el, deatâţia ani de trecere abia mai răsuflă. Şi aşa, risipei unei linişti grea deatâta noimă, ca de început şi ca de sfârşit de lume, se dedă florarul ceresc pogorât în raiul cu dor al pământului moţesc, înainte de a-şi porni stihiile inimii şi, de-a valma, cuvintele iubirii (…)

Cartea (roman disimulat autobiografic, apărut la Cluj-Napoca la Editura Şcoala Ardeleană, în 2 vol., 2016) este, aşadar, un imn, un dor, un dar, chipul unei lumi sparte şi împrăştiate în cele patru vânturi; şi atâtea lacrime câte patime, despre trecute vremi, „fefelegite”, bântuite de vâlve şi alte arătări, în care sufletul celui ce a scris era ca zarea, că, cuprindea în el toţi munţii. Şi toate cele muze hameşe, care aţâţau, stârneau şi botezau în rit oniric, apoi miruiau, cu cântecul lor de iniţiere, destinul de peregrin incurabil (deatâtea ori răpit cu duhul şi înălţat cine ştie la al câtelea cer, în tărâmulminune al slovei încă netrădate de timp) al unui tânăr deprins a-şi citi în stele rostul, după forma pe care o avea jocul lor şi al ielelor; şi după lumina pe care moartea lor o întorceau pământului, să le primească căderea. Tocmai de aceea, dar, „eatât de greu de desluşit înţelepciunea şi subînţelesul privite pe sub caierul vremurilor”, din foaierul şi cotloanele concupiscentei Detunata, din visul unui copil, din blândeţea şi puterea de anduranţă a unei mame, din caracterul, vorba şi firea, ca de stană, ale bărbaţilor, fără să fii, tu însuţi, prins cu legământ de crezul de viaţă al bărduleştilor de odinioară, rostit, ca să vezi, de-o unguroaică aprinsă de cele focuri locuind în inimă ca-ntr-un chivot al legilor uimirii: „slavă Domnului, trăim atât

_______________________________ de bine că n-avem de ce să murim”.

Altcum, de-ar fi să-l asemuim pe scriitor unui regizor (în fapt e, cel mai adesea), care, permanent propune vieţii, opera magna, scenariul iluziei (ideaticului, pestepământescului) ei bine, şi el trăieşte la „o răspântie de paradoxuri”. Asta pentru că – îi este scris în soartă – ab initio, inerţial, deliberat, scriitorul e acceptat şi înţeles de toţi cei care au cât de cât legătură cu minunea salvării prin frumos a lumii (frumosul cuvintelor în care „soarele se mută din zori la asfinţit”). Dar şi curtat, flatat, cultivat şi lucrat de oportunişti, neaveniţi, diletanţi, părelnici, frustraţi, amatori; care, subit, din raţiuni la fel de licheliste, urlă, contestă şi cer punerea pe crucea oprobriului a idolului lor de până mai ieri. Poate pentru că – rezervatio mentalis – în cauza lui Gheorghe Jurcă, lumea Bărduleştilor fiind în oglindă, aproape, „în curgerea timpului şi simbolul drumului”, miza dramelor şi ascunzişurilor sufletelor, uşor iniţiatice, ale personajelor ionagârbicene, care primesc acum, iată, răspuns mai bun şi mai drept măcar la o parte din problemele, din de ce-urile lor de viaţă, se porneşte, spre a străfulgera, de prea multă vreme ţinută în plan strategic, puterea urii, din negru-cerul minţii lor.

Tocmai de aceea, dar, într-o lucrare prin excelenţă subliminală, el, scriitorul, trebuie să aibă profilul unui suveran al condescendenţei, al rostirii şi transsubstanţierii cuvântului (în accepţiune şi exerciţiu axiologice); câtă vreme, în orice altă dispunere socială îi sunt îngăduite, cu limitele de rigoare, accente, aspiraţii şi chiar nevinovate conspiraţii mundane. Apoi, se zice că, pentru a-şi împlini destinul cu un rezonabil confort al conştiinţei şi cu o rezonabilă intransigenţă interioară scriitorul trebuie să „înainteze mereu pe o cărare îngustă dintre două câmpuri”.

Dintr-o parte, îi cere viaţa, adevărul, firescul, profilul, solemnitatea, mirabilul condiţiei, scriitorul musai să fie un claustrat, un însingurat care se dă lumii în comuniunea cuvintelor. Dinspre alte zări, stranii, dubitative, pâcloase, răsu31

nă „cântecele de sirenă ale gloriei”; capcană periculoasă, topoganică, sinistră, urâtă, nedemnă şi, pe deasupra, profund antiepifanică.

Mai apoi, orice scriitoriat se vrea a fi ceva eminamente reformator, aducător de nou şi de mai frumos, evident, în sufletul oamenilor şi al lumii.

Pe bună dreptate, de aici pornind, scriitorul îşi proclamă rostirea/scrisul ca fiind inextricabile şi cvasi-infailibile, prin aceea că, purced din darul, dorul, neliniştea, liniştea propriului spirit; dar şi pentru faptul că sunt, neîncetat, sub oblăduirea visului de cursă lungă. Spirit şi vis, care „desăvârşite, pure, stau de pază lângă duhul vremii, cu chip angelic şi dor nedefinit, căci lor le revine misiunea încă neştiută, dar din veac hărăzită, de a se împotrivi urâtului şi întunericului, cu mijloace, iată, blânde şi daruri pline de puterea luminii”. Şi aşa, dacă prozaicul (puterea urâtului), în general, „seamănă cu un cod care se tot autoreproduce şi autocomplică la infinit, fără să se schimbe în fond”, îi revine puterii frumosului (de reprezentativitate scriitoricească) să rămână curată în cronica vremurilor şi în „ordinea subtilă a lumii”. Şi să lucreze altfel.

Adică, tocmai în puterea şi altfelul cuvintelor, să se simtă la adăpost şi salvat frumosul, până la capătul tuturor consecinţelor (până la capătul vremii şi al lucrurilor). Doar aşa, puterea şi altfelul cuvintelor e totuna cu puterea şi altfelul visării, înţelegerii, slujirii. Şi pentru unele ca acestea, scriitorul primeşte bonus de la Dumnezeu darul de a înţelege lumea în chipul ei simbolic, şi de a exclude numaidecât „fatalitatea din conturarea timpurilor”.

Negreşit, locurile, oamenii, întâmplările din roman, pe lângă tuşa lor de ficţional şi alegoric, sunt la fel de adevărate, cum adevărate rămân, până la hotarul vremii, cuvintele de basm, de dor, de durere, de credinţă/ mărturie, de poveste, de iubire, de uimire (chiar dacă, lăsate în colţurile unei memorii secate de emoţie, cuvintele sunt nevoite să se uite la noi cu smerenie, prin „velinţele ca de ceaţă” ale limbii agresiv stâlcite şi neologizate). Şi aşa, dincolo de imagini şi forme, mucenicite de tăcere şi uimire, din cele tăinuite pătimiri, Gheorghe Jurcă îşi va fi descătuşat, angajat, mobilizat şi transmis nouă rostirea/ scrisul/ cuvintele, spre a le întâmpina → Pr. IOSIF ZOICA

primariatul, sfiala, neliniştea şi dorul. Şi a înţelege că trăirea frumosului de stirpe şi rost triadic (a visului, a credinţei, a gândului), este, dacă vreţi, faţa albă a timpului, văzută prin „dibuirea sensurilor unor înţelesuri de demult”.

Bărduleştii e tratatul devenirii scriitorului, în aleasă companie cu ceea ce a mai rămas din esenţa tainică a lumii româneşti din satele Apusenilor; dar şi cu acea convingere şi fineţe intelectuală în stare să adune risipa şi să dea noimă judecăţii „nedezlipite de timpul şi omul înţelept, ca destinul de viaţă”. De aceea, dar, se întâlneşte în carte, iţit din pacienţa istoriei, din patimile, dorurile, nădejdile şi disperările moţilor de odinioară, dar nu numai, excursul identitar, în minunate, fără seamăn, admirabile, absolut originale şi atât de „savuroase comentarii”. Îmbrăcat în „peripluri şi licenţe culturale fermecătoare”, scriitorul induce (abia sugerat) mina de poem în proză, cu accente mitologice, tocmai spre a alterna „un joc naratologic” unei lumi minunate şi de poveste, ea însăşi; nu e o noutate, apoi, priceperea cu care se contextualizează subînţelesuri metafizice şi onirice. Tocmai pentru că romanul celebrează în intervenţii pertinente, în evocări şi contemplaţii transcendente şi în fermentul şi recurenţa fericitei regăsiri, rânduiala inefabilului/tainei. Este limpede, iată, de ce Gheorghe Jurcă postulează subliminal că, „fără taină, destinul omului ar fi fost tăvălit în banalitate, sordid şi fals şi despuiat de orice nobleţe; că, fără taină, viaţa omului n-ar mai căpăta niciodată nici iluminare misterioasă, nici facultatea clarului de gând, nici statutul de fiinţă veghetoare, nici curajul şi ştiinţa de a alege să fie curat şi liber”.

Scrinul cu vise tinere şi la tâlc curate deschizându-se şi risipindu-se îi rămâne autorului, ca, „în semnele frumuseţii şi slovei” şi în „sensurile răscrucilor propriei deveniri”, să redescopere alte poveşti în care să trăiască la fel de frumos; şi la care să revină, tocmai pentru ca sufletul lui să mai poată visa „sub cerul lăcrimat şi sfânt ca dorul”(...) Şi dacă i s-a vândut casa părintească, adică tot ceea ce a ales să mai cânte cu drag, dincolo de lacrimă, i s-a smuls din piept noima; şi din noimă doina; şi din doină copilăria; şi din copilărie

pădurea; şi din pădure jocul; şi din joc sorocul. Şi a mai rămas doar chemarea celor sfinte cruci din satul cu năluci.

Romanul e mult mai complex, e de un rafinament stilistic şi de preciziune restitutivă, care revelă o hartă a sufletului punctată cu interogaţii, amintiri şi chipuri dragi şi sfinte autorului. Este spaţiul unei efervescenţe scriitoriceşti unice, a unor judecăţi de valoare, care, în planul ordinii şi originii regăsite, adaugă vocaţiei şi competenţei înalte „arhaicitatea şi bucuria izvoarelor de viaţă autentice”. În ce ne priveşte, am încercat doar să facem cunoscută apariţia unei scrieri „adulmecând minuni”, dinspre vremi de care doar dorul şi zborul (paserii măiastre) mai întreabă, din nefericire.

Îngerul Linei al Dianei Dobrița Bîlea din Constanța, roman apărut la Ed. Ex Ponto, 2016, e povestea tulburătoare a Angelinei Călin, o mogâldeață de fată care cunoaște gustul infect al decăderii, cu toate implicațiile ei, după ce printr-un concurs de împrejurări nefast, rămâne singură pe lume. Prin speranță, ambiție, inteligență, reușește să treacă prin toată agonia cu un vis: acela de a deveni scriitoare, ceea ce se și întâmplă. Extazul împlinirii visului care vine la pachet cu alte daruri neașteptate, un fel de răsplată pentru tot chinul îndurat atâția ani, încheie frumos un roman care e o lecție de voință, de a răzbi într-o societate în care, din păcate, când ești jos, nu ți se dă nicio șansă. Un roman scris parcă dintr-o suflare, fără metafore, fără 32

înflorituri, care antrenează cititorul, îl duce în canalele și pe străzile Bucureștiului, îl face să simtă frigul, foamea, spaima, drogurile, bolile. La polul opus mizeriei, urâtului, stă frumusețea sufletească, dovedind că lumina divină poate străluci și în locuri întunecoase. Solidaritatea comunității în ceea ce o privește pe Angelina, despre care se dusese vestea că-i place să citească, e copleșitoare. Imaginați-vă doi intelecuali, unul pilot, celălalt actor, care printr-o glumă proastă a vieții ajung să trăiască în acele canale.

Mai faceți un efort și vedeți cum stau cu mâna întinsă la cerșit pentru a face rost de bănuți să-i plătească tinerei ore de engleză, română, matematică etc., convinși fiind că într-o zi va ajunge „cineva”, destul de puternic să lupte în locul lor pentru un drept decent la viață. Îngerul Linei te pune față în față cu cerșetorul, dar și cu propria conștiiință în fața acestuia. Un roman pe care l-aș recomanda ca lectură obligatorie parlamentarilor, în speranța că mai au un gram de conștiință față de societatea în care trăim și poate, printre lăfăielile în vilele și vacanțele de lux, își fac timp să găsească și soluții pentru acești amărăți, sau măcar să răspundă la câteva întrebări în locul nostru: „De ce, omule, îți uiți omenia, când văzându-mă de la depărtare, te duci repede pe cealaltă parte pentru că miros urât, sunt murdat, bolnav și transfug în realitatea, mai blândă, a drogurilor? De ce, omule bun, te oprești uneori din drumul tău să-mi dai un bănuț și apoi pleci mai departe grăbit, cu conștiința împăcată că azi ai făcut o faptă bună?

Oare numai astăzi mi-e foame? Numai acum îmi este frig? Doar în noaptea asta nu am unde dormi?

Pentru că sunt al nimănui...”

Felicit autoarea care prin subiectul abordat, nu expune doar o situație, ci propune și soluții pentru a ieși ca nufărul deasupra mocirlei, ceea ce face din Îngerul Lirei, un roman motivațional, dincolo de mizeria vieții...

Diana Dobrița Bîlea, o autoare care prin profunzime și originalitate, a reușit să câștige nu doar admirația cititorilor, ci și aprecierea criticii, ceea ce îi confirmă un drum luminos către podiumul literaturii române. Închei cu admirația și cu bucuria că am descoperit un autor de care sigur vom mai auzi.

MIHAELA AIONESEI

După ce în 2012 cu titlul “A Barca de Caronte”, romanul lui Lucian Blaga publicat postum, apare în traducere în portugheză, efectuată de Fernando Klabin, în a doua jumătate a lunii august 2016 e publicat în traducere germană cu titlul Die Fähre des Popen Charon, la Books on Demand, în Norderstedt.

Traducătorul cărţii este Friedrich Engelbert, născut la 3.1. 1939 în Silezia, stabilit în Schleusingen, Landul Thüringen, de profesie inginer electrotehnic, care între anii 1975-1978 studiază la fără frecvenţă limba şi literatura română la Institutul de Literatură din Leipzig şi începând din 1980 efectuează mai multe vizite în România, cunoscându-i pe sibianul Joachim Wittstock şi pe bănăţeanca Herta Müller.

El este autorul mai multor volume de versuri şi proză în limba germană, dintre care patru au apărut la Sibiu şi Bucureşti. Ĩncântat probabil de secvenţa din roman despre destituitul preot ortodox şi profesor de teologie Vasile Olteanu şi de soţia acestuia, poeta Octavia, precum şi de ocupaţia acestuia ca brodnic, care simbolizează traversarea plină de sacrificii a multor altor destine în „Hades“, traducătorul preferă titlul “Luntrea popii Caron”.

De fapt, în roman se notează: „Brodul mai este, apoi, pentru mine, ca o aluzie la barca lui Caron, în care umbrele trec de pe tărâmul vieţii, dincolo de împărăţia morţii.

Cum brodnicul este de astă dată un fost profesor de teologie, apropierea de barca şi de figura lui Caron se impune mai mult închipuirii şi simţirii mele“ (p. 220).

Romanul e scris la persoana întâi, personajul narator este poetul şi profesorul de estetică Axente Creangă, cel care în cele din urmă îşi găseşte împlinirea într-o dragoste târzie pentru Ana Rareş. Asistăm însă la dihotomia propriei personalităţi a lui Blaga, în două fiinţe care se întregesc, fratele “geamăn“ al lui Axente fiind profesorul de filosofie de la Iaşi, Leonte Pătraşu, cel care, în semn de protest, îşi va pune capăt zilelor în prăpastia de la Râpele Roşii.

Ĩn roman se vorbeşte despre trecutul istoric, despre prezent şi despre dragoste, implicate în ţesătura lui fiind o serie de destine şi este scris de un om înţelept, care înţelege bine cursul vremii şi care nu acceptă sub nici o formă să se înhame la teleaga roşie ce se profila la orizont.

Iată ce putem spicui din carte: “Marea minciună începea să-şi desfăşoare ilara frazeologie cu ajutorul căreia se pregătea, sub forma “eliberării”, reducerea unui popor la cea mai cruntă şi mai tragică robie”(p.59).

Autorul prevedea că: “Aşa zisa “linie” va lua locul libertăţii spirituale, lozinca va lua locul conştiinţei, partidul va lua locul lui Dumnezeu” (p.74). Mai aflăm: ”Calitatea oamenilor nu va mai fi judecată după criterii spirituale, ci după necesităţile şi criteriile vieţii de partid. De PARTID, scris cu majusculă” (p. 115).

Deoarece însă despre acest roman s-a scris mult şi în 1990 la apariţie, precum şi ân 1998, când a fost reeditat complet, nu ne vom referi la conţinut şi semnificaţii, ci vom căuta să ne mărginim doar la câteva observaţii cu privire la traducerea lui în germană.

Harnicul traducător inserează nu mai puţin de 107 note la subsol, cuprinzând lămuriri. Cum însă în roman apar o serie de regionalisme, precum: “podmol”, “brod”, “gol-nap”, “progadie”, “laviţă” etc., desigur că traducerea nu a fost uşoară.

Traducătorul foloseşte cuvinte româneşti, precum: “Cătun”, “Căsuţa”, “Pridvor”, “Cuptor”, “Plai”, “Stână”.

Iată însă că “Şipotul” este tradus “Schaff” (p. 429), care înseamnă “ciubăr”, iar “lăcaşul meu de bârne” – “Ort unter Bäumen” (p. 429), care înseamnă “loc de sub copaci”.

Sintagma “Joia focului” este tradusă “Joia dem Feuer” (p. 431). “Şi _______________________________

33

______________________________ încep rar” e tradus “Und ich beginne distanziert” (p. 420) – în loc de „langsam“. “I-au zdrobit fluierele“ (picioarelor – n.n.) este tradusă, în neştiinţă, „Sie haben ihn fertig gemacht die „Fluieren“ (p.437). Jos, la subsol, cuvântul „Fluieren“ este explicat: „Ratten“ oder ähnliches Viehzeug“. Am sesiza şi o greşeală de tipar: dacă la pag. 460 apare “Zodia Cumpenei – Sternenkreis der Waage”, la pag. 461, unde este redată poezia în traducere, apare „Zodia Cumpenei – Der Tierkreis der Waage“.

Poemul „Grădişte“ începe cu versul „Sunt ostenit ca drumul şi uscat ca praful“, care este tradus astfel: “Sie sind ermüdet wie der Weg und ausgetrocknet wie der Staub” (p.

523), adică „Ei sunt osteniţi…“şi nu „Eu sunt ostenit…“ , „şi din unde“ (ale apei-n.n.) este tradus „..und woher“(p.525) care înseamnă adverbul „de unde?, din ce parte?”).

Versul „Comorile-ngropate-n matca râului ceresc“e tradus „im Flussbett der vergrab’nen Schätze bitten“(p.

525), epitetul „ceresc“- himmlisch fiind omis.

Desigur, nu sunt acestea scăpări grave şi de altfel la o nouă ediţie pot fi lesne corectate, sau poate chiar acum, având în vedere editura...

Meritul lui Friedrich Engelbert este şi rămâne acela de a fi primul traducător în germană al consistentului op blagian, de peste 500 de pagini.

MIRCEA M. POP

Cronica literară – eseu

Erodându-se siguranțele, apar, insistent, nesiguranțele. Vechi și noi, acestea se reunesc în corpul societății nesigure, „a societății modernității târzii, în care se trăiește acum”. Este ideea volumului de eseuri Societatea nesigură a lui Andrei Marga, apărut la Editura Niculescu, 2016, paginat pe patru ample și sugestive capitole: Diagnoze ale societății actuale, Societatea nesigură, Surse actuale de nesiguranță și Ieșirea din nesiguranță.

Nesiguranțele au marcat mereu viețile oamenilor, numai că acum ele trec prea în față, urcând peste celelalte realități, ajungând chiar în vâful realității. E și pentru faptul că speranțele s-au îmbrăcat în decepții, se dezbate ceea ce a fost, nu ce se trăiește, se extinde debusolarea, își află autoritate somnul rațiunii: “în locul unei economii a competenței a venit forța covârșitoare a marilor companii; în locul construcției democratice a venit democrația condiționată a unui tehnocratism descărnat; în locul culturii cetățeanului a venit străduința de performanțe vandabile; în locul celor mai calificați la decizii au venit grupurile dirijate din cercuri oculte; în locul alianțelor pentru o lume mai bună a intervenit lupta pentru sfere de influență”. Astfel, nesiguranța s-a ridicat deasupra tuturor. Timpul politic nu are viziune, liderii sunt înlocuiți de șefi, familia e supusă atacurilor, munca se fărâmițează, rațiunea științifică e dizolvată, evaluarea creației nu se mai face în funcție de originalitate ci după rețete formale, democrația parlamentară este înlocuită cu democrația forțelor difuze ale adunărilor străzii, neîncrederea în instituții creează emigrația masivă, speranțele puse în 1989 sunt risipite. Sunt evidente – detaliază Andrei Marga în Societatea nesigură – situațiile ce nu sunt în regulă, dar intervențiile sunt amânate, neexistând curajul deciziei, intrându-se “într-o societate în care nimeni nu mai stăpânește întreaga situație”. Societățile de azi se confruntă cu pasivitatea civică, apatia politică și indiferența juridică, trăind o stare de individualism și egoism ce trece drept victorie. Suntem într-o societate a riscului,

diagnostighează Andrei Marga pe urmele lui Ulrich Beck care vorbește despre pășirea în risc prin intoxicare, dezinformare, înșelare. Autorul Societății nesigure preia și idei din W. Reinhardt, istoricul care argumentează cum am intrat într-o societate a minciunii în care întrebarea ce este de fapt adevărul se pune tot mai rar. Andrei Marga citează și din scrierile filozofului spaniol Daniel Innerarity, care admite că suntem într-o societate invizibilă în care viața fiecăruia depinde de o încrengătură a unor forțe ascunse ce dirijează lumea.

Punând accentele strict pe România, autorul volumului Societatea nesigură crede că suntem într-o navigare nesigură, fără să deținem, după decenii, un proiect de țară, având, în schimb, dezbateri publice lacunare, o împotmolire a reformelor, o selecție eronată a decidenților, o destrămare a familiei, un patos al dezinformărrii și un impas al justiției. Autorul, după ce detaliază pe tema diagnozelor societății actuale și a surselor actuale ale nesiguranței, conturează și ideea de ieșire din nesiguranță. „E vorba de cunoașterea a ceea ce este, de angajarea pentru valori, de transformarea în temă a ceea ce lipseşte, de recuperarea religiei propriu-zise, de reconfigurarea stilului de viață, de emergența de politicieni veritabili și de reorganizarea Europei.”

Cu alte cuvinte e importantă revenirea la esențial, la datele profunde ale vieții.

Onoarea și creația rămân de o importanță crucială în ziua noastră.

Analiza lui Andrei Marga nu se îndepărtează de ceea ce înseamnă misiunea filozofiei de la Aristotel încoace, aceea de aarăta cum se a_______________________________

34

______________________________ junge la nivelul binelui în societate și viața omului.

Mesajul operei lui Brâncuși, argumentează Andrei Marga, poate fi cale de izbăvire, pornind de la reflecția pe tema eliberării.

Dar nu doar prin tema eliberării poate fi urmat Brâncuși, ci și prin crezul său că nu se poate face artă, politică, meserie fără tenacitate și inteligență, date ce salvează omul.

Prin diagnozele sale, Andrei Marga nu vrea să descumpănească, ci să argumenteze, să ne facă să înțelegem, spre a privi apoi lucrurile în profunzime, pentru a le scoate din obositoarele prejudecăți, ca apoi acestea să însemne căutări în adâncime, responsabile; într-o lume în care doar cunoașterea nu e deajuns, simțindu-se nevoia înțelepciunii, a comunicării alături de comunicație, a convergenței religiilor ca pacificare; într-o lume, subliniază Andrei Marga, a supunerii, a asimetriei, a vidului valorilor, a structurilor invizibile, a haosului, a cinismului, a mediatizării, a minciunii, a manipulării extinse a indiferenței, a infantilismului, a turbulenței, a riscului, a narcisismului, a cleptocrației.

Incitante și reverberante pagini, spulberând perdele de erori, lacune, falsuri.

Bunăoară, nu poți să nu zăbovești, spre a te dumiri, la paginile ce consemnează, negru pe alb, că „integrarea țării în Uniunea Europeană nu are de-a face cu cei ce o revendică la noi”.

Este doar un exemplu...

VALENTIN MARICA

Din convorbirile lui Mircea Eliade cu Claud Henri-Rocquet (Încercarea labirintului, 1990,p.175) am extras următoarea idee (convingere) a lui Eliade: viaţa e un mare labirint făcut dintr-o sumă de alte labirinturi. Ca un Ulise, omul, călător prin el, caută ieşirea pentru a ajunge în Itaca sa. În această postură daimonul lui Mircea Eliade a fost dorinţa, trecută în voinţă, de împlinire prin creaţie, prin spirit. În cartea sa Orient şi Occident. Topografii ale simbolului la Mircea Eliade, Presa Universitară Clujeană, 2016, Mihaela Gligor a urmărit identificarea şi descrierea “nodurilor şi semnelor”, numite Topografii ale simbolului, care au jalonat evoluţia umană, intelectuală şi spirituală a autorului Istoriei credinţelor şi ideilor religioase.

De la început trebuie să spun, spre beneficiul potenţialului cititor profan, că această carte nu este o simplă reconstituire factologică a biografiei savantului şi scriitorului Mircea Eliade. În Introducere, cu inserţii autobiografice, autoarea justifică alegerea subiectuluişi explicitează modul de tratare al lui: drumul labirintic al lui Mircea Eliade de la “adolescentul miop” la cel care “a muşcat din eternitate”. Se pot menţiona cu folos multe din mărturisirile autoarei, dar mă opresc doar la cea din final prin care subliniez că cercetătoarea Mihael Gligor a ajuns în Itaca: “ Construit în jurul simbolului, prin tematica abordată şi modul de expunere a trăirilor şi a principalelor direcţii de cercetare asumate de Eliade, am convingerea că volumul Orient şi Occident.

Topografii ale simbolului la Mircea Eliade va facilita o mai bună înţelegere a mitului Eliade.”

După cum spuneam, etapele spre centru nu sunt simplă cronologie, ci răscruci de experienţe majore existenţiale, ştiinţifice şi literare, într-un cuvânt de creştere spirituală. Însuşi Eliade e conştiet – simte, că aceste răscruci sunt esenţiale pentru scopul existenţei sale: vieţii trebuie să-i dai un sens. Jurnalele, Memoriile, publicistica, corespondenţa şi opera ştiinţifică şi literară conţin, explicit sau implicit,

sintagme şi propoziţii care exprimă acest crez. În Jurnalul călătoriei spre India, tânărul Eliade notează următoarele: “dacă mă întreb şi reflectez, adânc şi sincer, în solitudine: care este sensul existenţei? Întrebare cu un singur răspuns: de a-i găsi un sens.” La începutul sec. XX, un alt înalt spirit românesc gândea la fel: “După ce descoperi că viaţa n-are nici un înţeles, nu ne rămâne altceva de făcut decât să-i dăm un înţeles!” (L. Blaga).

Aventurile şi experienţele vieţii trăite de Eliade sunt echivalente ale unui proces de iniţiere şi cunoaştere, ce pot fi simbolizate, demonstrează autoarea cărţii, de următoarele topografii: India, Bucureştiul interbelic, Lisabona, Paris, Chicago. Ele configurează harta geografico-spirituală care structurează materia cărţii în cinci capitole la care se adaugă: “Introducere”; “Concluzii”; “Indice de nume”. Fiecare capitol e flancat de lista bibliografică. Nu rezum capitolele, las cititorului intactă bucuria lecturii şi dorinţa de informare, punctez doar câteva aspecte care dau valoare studiului. Autoarea subliniază importanţa popasurilor eliadiene pentru munca de documentare a savantului.

La Londra şi Lisabona Mircea Eliade a fost ataşat cultural şi de presă. În această calitate a desfăşurat o intensă activitate de promovare a culturii şi spiritualităţii româneşti. Ajuns la Paris , apreciat ca istoric al credinţelor religioase, e invitat să conferenţieze şi să ţină cursuri la Sorbona. Până atunci numai Iorga a avut această cinste şi recunoaştere din partea Sorbonei.

Urma să fie numit profesor la vestita universitate franceză. Conform legilor 35

Franţei s-a cerut angrementul guvernului român. Prin intervenţia (nu folosesc alt cuvânt) lui Stoilov, guvernul român (se cunoaşte calitatea ideologică şi politică a guvernului român din 1945) refuză acordarea agrementului, prin urmare Eliade nu poate fi numit profesor la Sorbona.

Ceva echivalent va păţi Vintilă Horia, altă personalitate a exilului românesc anticomunist. În 1960, Academia Goncurt acordă premiul său francez unui străin: Vintilă Horia pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Din momentul propunerii, regimul comunist de la Bucureşti sub îndrumarea neprecupeţită a Kremlinului şi secondat cu sârg de comuniştii francezi, dezlănţuie o virulentă campanie de denigrare a lui Vintilă Horia. Acesta pentru a menaja Academia Goncurt nu-şi ridică premiul. Fără comentarii!

Un alt aspect, cu semnificaţii, din biografia lui Mircea Eliade, pus în relief, sunt relaţiile sale umane şi intelectuale cu o mulţime de personalităţi (filozofi, istorici, scriitori, personalităţi academice şi oficiale) ale vremii. Numele lor sunt menţionate în carte, menţionez că se poate alcătui cu ele un dicţionar explicativ.

Pornind de la afirmaţiile colegilor şi colaboratorilor, unii foşti studenţi, autoarea cercetării subliniază faptul că Mircea Eliade a creat şi oferit un vocabular de specialitate (devenit bun comun, universal) şi un anumit mod de a gândi problema credinţelor religioase, şi a formulat un adevărar set de teze pentru studiul comparat al religiilor şi pentru conceptul de noul umanism. Iată o posibilă listă: fapt religios, religie cosmică, homo religiosus, homo symbolicus, coincidentia oppositionum, model-arhetip, hierofanie, centrum, veşnica întoarcere, ritmuri cosmice, geografie sacră, orce pământ natal alcătuieşte o geografie sacră, in illo tempore, în orce cultură există un mit central care revelă şi care se găseşte în toate marile sale creaţii, sacru-profan. Unele sunt mai “bătrâne” decât Eliade, dar el le aprofundează şi le rafinează.

Reconstituind biografia intelectuală şi spirituală a autorul lui Sacrul şi profanul menţionând marile opere ştiinţifice şi literare, Mihaela Gligor nu cade în capcana - labirintul, poncifelor şi clişeelor “critice “ care nu fac decât să “camufleze” → IONEL POPA

necunoaşterea şi goliciunea de idei; ea dă dovadă de discernământ, detaşare, obiectivitate; lasă documentul să vorbească; e străină de tendeţiozitatea pro sau contra prezentă în măruntele pagini despre Eliade, şi care distorsionează adevărul. Autoarea are ştiinţa alegerii citatului, fie el din opera lui Eliade, fie din bibliografa consultată. Împortante sunt notele şi indicarea corectă a trimiterii bibliografice, acest aspect, pentru unii un aspect neglijabil, susţine ţinuta academică, dar şi pentru bagajul lor informativ şi explicativ pentru ideile şi opiniile pe care autoarea le pune în pagină.

Fiecare etapă şi episod îşi au importanţa, semnificaţia şi specificitatea lor în biografia lui Eliade, şi cu toate astea autoarea nu cade în păcatul verbalismului, discursivităţii şi al proxilităţii.

Mai menţionez echilibru dintre capitole, dintre informaţie şi interpretarea/explicarea ei.

De reţinut şi faptul că în nici unul din cazuri, autoarea nu ocoleşte episoadele dificile şi delicate din biografia lui Eliade (v.episodul “Politica” din cap “Bucureşti”), ci se opreşte asupra lui reconstituindu-l şi explicându-l cu răbdare şi fără parti-pris-uri.

Studiul poate fi pus sub semnul simbolului scării: cronologia (timpul) este spaţializată (spaţializat),; pe primul fuşteu se află “adolescentul miop”, pe ultimul cel care “a muşcat din absolut”.

Acum, la final, ca învăţăcelul, pun o întrebare: perioada primei tinereţi nu putea fi luată în calcul ca un capitol despre perioada de geneză? Punând această întrebare am în vedere Intinerariu spiritual (197), Scrisori către un provincial (cele scrise în intervalul decembrie 1927- august 1928). La revenirea în ţară din India, printre toate celelalte activităţi, Eliade îşi reia activitatea revuistic-eseistică materializată în Oceanografie, Fragmentariu sau rămasă doar proiect, România în eternitate. Această nouă eseistică îmbogăţeşte şi aprofundează teme şi idei din prima tinereţe, şi le multiplică pespectivele. Oare nu acum se pun primele pietre pentru templu? Oare nu acum se aruncă sămânţa care timp de o jumătate de veac va rodi?

Volumul de Memorii al scriitorului, militantului creştin ortodox dar şi al omului de acţiune neobosit pentru verticalitatea spiritualităţii româneşti în cumplite vremuri de cumpănă, care a fost Valeriu Anania (volum apărut la Editura Polirom, 2008) constituie o pagină vie de istorie apropiată şi contemporană suferită şi trăită, care se adaugă celorlalte opere salvate de îndărătnica şi absurda cenzură comunistă.

Regretatul Valeriu Anania s-a simţit de mic atras de valorile eterne ale omenescului, de absolutul aspiraţiior umane, când inerţia, degradarea şi ruina ameninţau permanent. E vorba de istoria cumplită a secolului trecut, în preajma celui de-al doilea război mondial, când România s-a văzut sfâşiată dureros de marile imperii, iar mileniile de civilizaţie ale întregii omeniri puse la grele încercări de supravieţuire.

Atunci, adolescentul de 15 ani a aderat la ideile de frăţietate şi sacrificiu ale fiinţelor tinere, exprimate de frăţiile de cruce ce animau elevii români, ale căror idealuri se vedeau întinate de forţele oarbe ale întunericului puterilor înconjurătoare, ce ameninţau viaţa şi construcţia unei Românii mai aproape de fiinţa biologică a neamului. Cu timpul, însă, aceste idealuri au fost nu doar întinate, ci şi pervertite de fiinţe josnice şi profitoare care doar mimau virtutea celor chemaţi şi o deturau în folos propriu, nedându-se în lături nici de la cele mai abominabile crime. În faţa unei asemenea realităţi, adolescentul Valeriu Anania mărturiseşte: “Mam dus acasă, am dezbrăcat cămaşa verde şi din ziua aceea n-am mai pus-o niciodată”. Dar ecourile acelor fapte îl vor urmări pe autor toată viaţa. Pentru că mişcarea legionară a fost pângărită de fanatism, ipocrizie şi crime, iar cei ce s-au apropiat de celelalte idealuri ale ei vor plăti cu vârf şi îndesat. Vor supravieţui moral cei ce nu s-au lăsat tăvăliţi de vârtejurile conjuncturilor superficiale, false, dezumanizatoare. Cei ce vor duce cu cerbicie condiţia de oameni liberi, cu faţa mereu deschisă către cer, în condiţiile când lumea măruntă de primprejur îşi va apleca grumazul spre simpla supravieţuire individuală, stingheră, piezişă, laşă. Atât în vremurile dictaturilor carlistă şi antonesciană, dar mai ales în cea a 36

______________________________ dictaturii de inspiraţie bolşevică, Valeriu Anania va cunoaşte din plin condiţia omului fişă: “Această fişă avea să mă urmeze de-a lungul unei vieţi, implacabilă ca o fatalitate, întrun secol în care individul devine omul fişă, omul dosar, omul cazier, omul amprentă digitală”. Dar, cum va dovedi omul Valeriu Anania, chiar în lanţurile neputinţei de a fi a unei societăţi totalitare omul va supravieţui şi va ieşi mai întărit dacă s-a ridicat până la gândire. Pentru că satrapii puterilor din totdeauna erau privaţi de o asemenea facultate a depăşirii propriei condiţii de larve.

Asta deşi la 2 februarie 1942, “de ziua Întâmpinării Domnului”, Valeriu Anania alesese calea călugăriei, dar nu pe cea a contemplaţiei pure, ci pe cea a acţiunii pentru a pune în aplicare şi a sădi între semeni izbânda duhului “comunitar, spiritul de dăruire, dragostea nefăţarnică”. Asta o va face la Cluj, unde în toamna anului 1945 Universitatea românească “Ferdinand I” revenise la matcă, iar un an mai târziu, muncitorii de origine maghiară de la Dermata au luat cu asalt căminul studenţesc “Avram Iancu”. A fost vorba de o agresiune iredentistă, pusă la cale chiar de conducerea comunistă din oraş, alcătuită doar din alogeni. Din nefericire conducerea comunista de la Bucureşti, în loc să facă dreptate a căutat să muşamalizeze evenimentele, continuând teroarea barbară împotriva creierelor româneşti gânditoare. Aici Valeriu Anania (student la medicină) şi-a dovedit calitatea de líder, ducând o luptă inegală, dar victorioasă pentru → GEO CONSTANTINESCU

câtăva vreme şi cu valoare eternă pentru istorie, cu satrapii bolşevizării României.

Următoarea etapă a vieţii şi activităţii organizatorice, ştiinţifice şi de cult a lui Valeriu Anania s-a concentrat spre redobândirea demnităţii naţionale a Bisericii Ortodoxe Române, veşnic ameninţate de regimul concentraţionar.

Activitatea va fi întreruptă de o nouă arestare în 1958, când se va încerca asupra omului orientat spre semeni şi spre Dumnezeu tehnica aplicată cu sârg de Securitate de “măcinare zilnică a sufletului, distrugerea lui, depersonalizarea”.

Lucru nereuşit, pentru că Valeriu Anania şi l-a menţinut veşnic viu prin creaţia literară şi memorizarea ei prin exerciţii spirituale ale căror eficienţă va îmbogăţi literatura română şi va transforma acţiunile barbare ale zbirilor securişti într-un simplu coşmar al istoriei.

Mărturiseşte autorul: “Sentimentul izbutirii îmi lumina sufletul: munca aceasta un era numai o sustragere de la anchetă şi o umplere a timpului gol, ci şi un act de creaţie în sine, care mă împlinea.

Am lucrat astfel cu regularitate şi îndărătnicie, zi de zi, vreme de şase ani, oriunde m-am aflat şi am ieşit din închisoare purtând în memorie două piese de teatru complete şi o mulţime de poezii totalizând aproape douăsprezece mii de versuri”.

Timpul libertăţii l-a consacrat tot întăririi spirituale a ierarhiei ecleziastice de la noi şi din străinătate, traducerii Bibliei în limba română actuală şi scrisului literar ca misiune şi împlinire individuală.

Prin urmare, cartea de Memorii a lui Valeriu Anania constituie mărturia unei vieţi consacrate luptei şi creaţiei umane din totdeauna, pentru conservarea şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei româneşti în context internaţional, şi mai ales pentru păstrarea demnităţii fiinţei când forţele distructive se unesc şi capătă iluzia că sunt atotputernice.

Mai mult decât oricând această carte poate fi un imbold pentru mlădiţele neamului de a nu se lăsa intimidate de noile forţe ale întunericului care îşi fac loc tot mai mult pentru ameninţarea valorilor vieţii, ale luminii şi eternităţii omenescului.

„Sunt și unii oameni care își doresc să fie scriitori, fie că au avut în familie scriitori, fie că au cunoscut de mici un scriitor, și asta cu siguranță că i-a provocat, le-a indus dorința. Și mulți dintre aceștia reușesc să se impună drept nume importante, de obicei, prin manevre de culise, prin diverse anturaje, cu trafic de influență și multă îngăduință” (p. 85).

Sunt afirmațiile lui Emilian Marcu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cronicar perseverent, atent la operele colegilor, la fenomenul literar. Ele sunt inserate în cartea Sarea muntelui de rouă – Convorbiri convenționale cu poetul, prozatorul și criticul literar Emilian Marcu, un dialog serios și pertinent între acesta și Constantin Marafet, scriitor și el, editor, director al Editurii Rafet din Râmnicu Sărat.

Constantin Marafet, cunoscător al fenomenului literar actual, a realizat o carte despre un om important, Emilian Marcu, un portret literar despre destinului scriitorului în lumea actuală, despre drame și bucurii. Convorbirile sunt dense, atent dozate, cei doi sunt conștienți că în joc este istoria literară cu personajele ei dinamice.

Cartea este rezultatul unei activități de un an, poate și mai mult, este îndrăzneala de a intra în viața unui om, cu lucruri pozitive sau negative, cu dureri și bucurii. Emilian Marcu este un personaj complex, viața și opera unui scriitor dezvăluie mai mult 37

decât o spovedanie, este oglinda unei epoci.

Iată ce mărturisește Constantin Marafet: „Cu smerenie și sfială am dus la capăt această îndrăzneală a mea de a umbla desculț prin subte-ranele unei vieți de poet. Emilian Marcu trebuie citit acum, dacă nu cumva l-ați citit ieri” (p.7).

Călătoria prin viața scriitorului, pe aripile cuvintelor luminoase se face atent, serios, cu rigoare. Peisajul se schimbă elegant, se trece fără gravitație de la anii de lumină la opera scriitorului, copilăria, școala, facultatea, prima carte… Sunt enumerați prietenii, inamicii literari, se potențează aventura cunoașterii prin poezie.

Vălul de vorbe este dat la o parte, scriitorii sunt mai mult decât ceea ce află publicul, sunt oameni cu slăbiciunile lor, cu angoasele care le marchează destinul.

Povestea lui Emilian Marcu atrage povestea literaturii române în vremuri complicate. Destine frânte, destine luminoase. Haloul care înconjura revistele, cărțile, întâlnirile scriitorilor cu lumea este dezmembrat în mii de părți. Cu greu se mai pot reasambla și forma întregul. Adevărul pare pierdut, lipsesc energiile pozitive. Totul, iată, se leagă prin aceste convorbiri convenționale…

Peste Emilian Marcu au trecut multe valuri înalte, a fost asaltat de jurnaliști referitor la viața de dinainte de mișcare din 1989, pentru că era la modă, pentru că se căutau turnătorii la Securitate, era o abnegație dusă la limită. Minciuna sau zvonul, adevărul sau ideea înaltă se amestecau, echilibrul impus de valorile solide era rupt, cum ruptă era viața literară. Povestea lui Emilian Marcu ne poartă prin România, prin culisele redacțiilor de reviste, prin birourile editurilor, prin viața filialelor Uniunii Scriitorilor din România, prin magma cărților scrise în această perioadă, prin dramele scriitorilor.

Vremurile au zguduit conștiințe, unii nu au rezistat timpurilor care au venit ori care s-au topit.

Constantin Marafet are răbdare, pune întrebările cu atenție și curiozitate. Știe că dincolo de răspunsuri există un munte special, muntele de rouă. Viața lui Emilian Marcu s-a legat de Iași, de Bacău, de București, conexiunile sale s-au realizat cu → CONSTANTIN STANCU

scriitorii despre care a scris cu atenție și responsabilitate în revista „Convorbiri literare”. În anul 1974, în revista „Familia”, Ștefan Augustin Doinaș îl prezenta pe Emilian Marcu. Erau vremuri dificile, prezența unui scriitor într-o revistă se realiza cu greutate. În decembrie 1974, poeta Constanța Buzea scria despre Emilian Marcu în revista „Amfiteatru”: „Citindu-i poemele, câștigi fără să vrei și fără să aclami, pentru tine însuți, idei precum aceasta, că animalele pădurii sau cele care-și trăiesc viața printre stânci sunt mult vulnerabile, sunt naive, sunt stâlpii de lirism și taină numai ai celor care se nasc la munte” (p.6768).

Vremurile s-au schimbat, Emilian Marcu a intrat în scenă, alături de mulți scriitori importanți. Cartea debutului, carte furtunii: Nunta în sâmbure. O carte inclusă într-o antologie, Zece poeți tineri, o rețetă pentru a se putea publica în acele vremuri. Libertatea scriitorului era o iluzie în acea epocă, se căutau soluții, unii le-au găsit, viața literară pâlpâia în societate. Cărțile respirau în aerul greu al vremii.

Spre deosebire de alți poeți, Emilian Marcu nu s-a refugiat în experimente literare la modă pentru scurtă vreme. El a rămas lipit de natură, de istorie, de credință, singurătate, de mirajul anotimpurilor, de temele grele ale artei, de dramele oamenilor, de misterul care marchează societatea. În ciuda unor perioade întunecate, scriitorul a reușit să reziste ispitei de a renunța la scris. Trebuie să înțelegem că în viața unui scriitor apar și astfel de momente, momentul sfâșierii. Emilian Marcu răspunde provocărilor de catifea: „Am simțit de multe ori nevoia renunțării la scris, numai că nu depindea de mine să pot renunța sau nu. Exista, undeva în sufletul meu, acel ghimpe care mă înțepa, acel imbold care mă făcea și mă face ca, atunci când sunt bântuit de un vers, să opresc mașina pe dreapta și să notez imediat versul trimis de Dumnezeu…” (p. 84).

Emilian Marcu declară că a refuzat mimetismul, a preferat modele literare solide, a preferat modelele care stau de dispoziție unui scriitor în limba română.

Scurt, clar, pertinent, patriotism implicit.

Citind atent titlurile cărților sale, te izbește sinceritatea în fața istoriei, sunt idei, teme, paradigma vremurilor: Țăranul zidit; Fețele insomniei; Muzeu de sate; Mormânt în metaforă; Dansul pe eșafod etc.

Constantin Marafet a fost generos cu cititorii cărții de față, a pus în lumină și pasiunea lui Emilian Marcu pentru cărțile confraților, realizată în volumul de critică și istorie literară Vitrina cărților, un demers care ne relevă o altă față a literaturii române. Peste vremuri vom înțelege efortul de a citi, de a promova o carte. Cartea a fost, este și va fi o vietate specială.

Un palier important al cărții de față este destinat aprecierilor pe care mulți critici ai vremii le-au făcut în raport cu opera lui Emilian Marcu.

Adrian Dinu Rachieru nota despre poet, cu referire la antologia sa Sfera de apă (Editura Princeps Edit, Iași, 2012): Ca poet veritabil, inconfundabil, un „pelerin în visare” și atent „culegător de semne”, invocând logosul-stâlp și cinstind arhealul țăran-împărat (arând „câmpul cerului”), el ne deschide bucuros „sipetul candorii” (p. 223).

Cele câteva rânduri definesc crezul lui Emilian Marcu, temele care l-au bântuit o viață, secretele scrisului său. Așadar, un poet inconfundabil!

Convorbirile dintre Constantin Marafet și Emilian Marcu ne prezintă, la final, câteva date esențiale despre scriitorul născut la 28 septembrie 1950 la Heleșteni, județul Iași, premiile sale literare, cărțile publicate, tra______________________________

38

____________________________ ducerile cărților sale, romanele, critica literară, numele celor care au scris despre Emilian Marcu, o listă lungă și semnificativă. Sunt reținute sumar portretele literare în diferite istorii, analize, comentarii. În prefața cărții de față, Constantin Marafet notează sincer și simplu: „Reîntors la Râmnicu Sărat, fidel promisiunii făcute, am început să citesc, să recitesc cărțile semnate de Emilian Marcu.

O teamă s-a așternut ca o pânză de păianjen peste încrederea mea. Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că nu cunoșteam mai nimic din opera lui Emilian Marcu” (p. 6).

După o viață de scris, rămân relațiile cu oamenii, amprentele spirituale, prieteniile. Emilian Marcu mărturisește: „Am cultul prieteniei, dar nu am știința de a-mi alege prietenii. De foarte multe ori, m-am înșelat amarnic. Poate că e și vina mea din toată această eroare” (p.

147).

Convorbirile convenționale i-au permis lui Emilian Marcu să depășească momentul rememorării întâmplărilor din viața sa, a primit energia de a putea să numească pe cei care i-au fost apropiați și dragi, de a mărturisi tainele vremurilor. Întrebările lui Constantin Marafet din cartea de față plutesc, sunt pertinente, așteaptă un al scriitor pregătit să-și pună gâtul sub ghilotină. ______ (Constantin Marafet, Sarea muntelui de rouă – Convorbiri convenționale cu poetul, prozatorul și criticul literar Emilian Marcu, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2016)

Cronica literară – publicistică

Am citit Vasile Andru povestit de 29 de confrați și de el însuși, Editura Accent Print, Suceava, 2014, la îngrijirea volumului, 246 de pagini, au contribuit Iulia Mihăileanu și Constantin Blănaru, carese deschide cu o cronologie care pornește de la 22 mai 1942, când se naște scriitorul Vasile Andrucovici, devenit cunoscutul Vasile Andru, în satul Bahrinești, lângă Cernăuți, și până în ianuarie 2014, când publică volumul Povestiri antume, când Centrul de practică isihastă începe să funcționeze sub denumirea Asociația Pacifici, adică Făcătorii de pace, până în februarie 2014, când publică volumul Amintiri din hristoferă.

Cronologia are amplasată în față portretul lui Vasile Andru, văzut de Dorina Bugariu Petre, 2000, volum îngrijit de Iulia Mihăileanu, născută în 1955 în Mihăileni, Basarabia, cu studii universitare la Chișinău, astăzi cadru universitar la Universitatea Victor Babeș din Cluj-Napoca, muzeograf la Rădăuți, autoare a mai multor cărți (Mitul la geto-daci în literatura română, 1999, Credințe și practici magice în Bucovina), de Constantin Blănaru, născut în 1940 la Cornu Luncii-Bucovina, membru al USR din 2008, autor de proză și critică literară care au convins.

Cuprinzând patru părți, care de care mai interesante, o dezvoltare a ceea ce eu am scris în Dacii la ei acasă, Editura Pim, Iași, 2014, p.

62-75, în ea ne întâlnim cu ce au de povestit despre bucovinean cei 29 anunțați de pe coperta cărții oferită în dublu exemplar de sora autorului (Elena Alina Andrucovici) lui Ioan Grămadă la 18 iulie 2016, când i-a vizitat Muzeul etnografic din Câmpulung, un exemplar primitorul mi l-a dăruit mie.

Vorbesc despre Vasile Andru: Marian Popa dintr-o Epistolăprefață la romanul Păsările Cerului, de Vasile Andru, ediția a II-a revăzută, 2011; Nicolae Breban – Trecerea printr-un infern criptizat, alocuțiune rostită în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, mai 2006, text publicat și în Viața Românească nr.

8-9/2006; Gheorghe Grigurcu -

______________________________ Reverii antroplogice, Viața Românească nr.

3/1990; Al. Protopopescu – Împăratul... „c-est moi”, în Viața Românească nr. 89/1979; Marin Mincu – Un prozator european, Aaocuțiune rostită în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, text publicat și în Viața Românească nr. 89/2006; Gheorghe Crăciun - Silueta transparentă a scrisului, Viața Românească nr.8-9/2006; Valeriu Cristea – “Cartea mică a clipei” și „marele tunet”, Fereastra criticului, de Valeriu Cristea Edit. Cartea Românească,1987; Marian Popa - Și totuși, un om luminat..., Prefață la romanul Muntele Calvarului de Vasile Andru, ediția a II-a revăzută, Edit.

Emia, 2003; Manuela Gheorghe Balcarek - Ritualuri de inițiere în romanul Mirele, fragment din studiul monografic Hotare în mișcare. Imagini de inițiere creștină și forme ale discursului literar în proza lui Vasile Andru, traducere din limba engleză de autoarea studiului; Maria-Ana Tupan - Martor și călăuză, Viața Românească nr. 3-4/1996; Mirela Roznoveanu Vasile Andru cel mioritic și cel vedantin, comentarii preluate de pe Blogul Scriitorilor Româno-Americani din New York, redactat de Mirela Roznoveanu; Leonard Gavriliu roman cu „șopârle” consacrat de Vasile Andru Împăratului Traian, Din volumul Leonard Gavriliu, Judecăți critice vol. VI, iulie, 2006, Editura Moldopres, Pașcani, 2007; George Anca - Yaatra lui Vasile Andru, cuvânt rostit la Bookfest, București, 1 iunie 2012; Lidia Dimkovska - Cum am tradus Păsările cerului în limba macedoneană, prezentare rostită în 39

ziua lansării romanului Păsările cerului, la Veles/Macedonia, noiembrie 2001, traducerea în limba română a textului aparține autoarei; Mario Barindi - Una storia tragica di moderni eroi: „Uccelli del ciclo” di Vasile Andru; Theodor Damian Viața-n cutreier, din revista „Lumină Lină/Gracious Light” nr. 2, New York, 2012; Ioan Pintea - De la Vasile Andru se poate învăța, Însemnările unui preot de țară, în Convorbiri literare nr. 8/2006; Constantin Virgil Negoiță - Un mare scriitor filocalic, „Origini/ Romanian Roots” nr.6-8/2005; Petru Ursache - Primul român la Dalai Lama, Convorbiri literare nr.5, mai 2007; Ovidiu Moceanu - Pelerinul român, în Cuvinte și cărți, Editura Univ. „Transilvania” din Brașov, 2006; Paul Sârbu - Mărgăritare isihaste, extras din romanul Vremea chiropterelor, de Paul Sârbu, apărut în anul 2013, la editura Ex. Ponto; Mircea Săndulescu - Andru, paznic de taine, New York, 10 februarie 2006, Adevărul literar și artistic, 29 aprilie 2006; Dan Stanca - Impactul Andru, Luceafărul, 21 ianuarie 1998; Liviu Ioan Stoiciu - “Jurnal” cu Vasile Andru, cu mențiunea că Stoiciu a scris vreo 10-12 tablete despre Andru în Cotidianul, apoi altele, din iunie 2010 - noiembrie 2011 pe blogul său, autorii Mihăileanu și Blănaru preluând și oferind aici câteva.

Dintre cei 29 povestitori despre Andru, cartea îi mai prezintă și pe alții, toți, cred, cu fotografiile pe coperta a IV-a: Aurelian Scrima Terapia destinului: Jurnalul conștiinței extinse, Viața Românească nr. 6-7, 2005; Radu Comănescu - Timpul doctorilor spirituali, Viața Românească, aprilie 1995; Constantin Blănaru - Cartea unui veac feroce, Crai Nou, 12 martie 2012, un eseu monografic de Iulia Mihăileanu Vasile Andru, de la scriitor la isihast itinerant, un studiu cuprinzător cu note de subsol, care explică, fericit, una sau alta despre Vasile Andru şi unii dintre confrații săi.

Partea a V-a a cărții se încheie cu două interviuri, unul în compania lui Lucian Vasiliu, celălalt cu Mihail Gălățanu, despre... viață și, mărturisirea făcută de intervievat: a doua mare patrie a lui Vasile Andru e Raiul, consemnată în revista Finme-dia martie 2012. O premoniție sau ce?

ION N. OPREA

„Să rosteşti cuvântul pe măsura celor ce te ascultă”. (proverb japonez) Știam că românul este născut poet și iată că descoperim uimiți și cu bucurie că românul este născut și reporter. Altfel spus, este capabil să creeze opere de mare valoare și în specia reportajului, așa cum a dat capodopere în poezie. Întâmplarea a făcut să recitim de curând cartea de călătorii în Extremul Orient a Spătarului Milescu și să descoperim, acum cu ochii scriitorului matur, că prima carte de reportaj din istoria literaturii române este o bijuterie, un crâng de frumuseți estetice, o delicatesă artistică, ce are un stil plin de poezie și muzicalitate, una dintre marile cărți din literatura universală de călătorii. Cartea Milenei Munteanu ne poartă prin spațiul fascinant al Japoniei, cu o sete de cunoaștere, cu o deschidere afectivă extraordinară, ca și cum sufletul ei ar vrea să se plieze pe realitatea infuzată de spiritul japonez inconfundabil, de parcă ar absorbi toate impresiile cu toți porii deschiși: ”Cartea de faţă este izvorâtă din şansa unor excursii în Japonia şi a unei întâlniri faţă în faţă cu oamenii ei. Fără să fiu expert în cultura şi civilizaţia japoneză, relatez despre minunăţiile ce mi s-au relevat pe drumuri nipone. Ichigo ichie – o întâlnire, o dată. O experienţă unică, de poveste”.

Abia după ce am lecturat întreaga carte și am avut în minte viziunea de ansamblu a călătoriei autoarei, povestea epică a mersului ei prin spațiul lumesc japonez, ne-am dat seama că una din notele care fac valoroasă această carte este tocmai noțiunea de întâlnire (de întâlnirecomunicare totală, profundă, cu lumea japoneză) a spiritului românesc, cu care autoarea percepe, asimilează realitatea spirituală japoneză, rezultatul fiind o carte care redă profund această poveste extraordinară a istoriei umane, care este Japonia văzută ca ”lume”. Prin această dimensiune de poveste, de experiență unică, redată cu minuție, dar și cu tușe groase, în care pune emoție și sete de aventură, cartea se apropie de ro-

manul ulisiac, și are o notă de originalitate aparte.

Lumea Orientului îndepărtat li s-a părut europenilor o lume exotică, aflată la celălalt capăt al pământului, diferită total de lumea lor. De aici și atracția și fascinația Orientului îndepărtat… Dacă spătarul Milescu a călătorit către această lume exotică, guvernată de alte reguli, având alte filozofii, dinspre vest înspre est, ei bine, autoarea cărții călătorește către Japonia venind dinspre est înspre vest. Ca la o întâlnire peste veacuri. Se vede că suntem într-o altă epocă istorică, pentru că spătarul Milescu a bătut distanțele cu pasul.

Călătoria Milenei Munteanu începe cu un paradox: „Drumul spre Tokyo, făcut spre Apus, începe azi şi se termină a doua zi. Mai interesant e că între azi şi mâine nu avem noapte, căci noi mergem tot spre Apus cu soarele.

Altfel spus, mergem în sens invers direcţiei de rotaţie a pământului. Ziua de azi ni se prelungeşte aşadar cu încă vreo 12-13 ore, ajungând să aibă 3637 de ore în total!”

Cartea are o dimensiune educațională, fapt care îi dă un plus de valoare, dar și de frumusețe, pentru că fiecare capitol începe cu un proverb, cartea fiind scrisă în subtext cu intenția nedeclarată ca noi, românii, să învățăm ceva de la japonezi. Autoarea îmbrăcată în salopetă de reporter nu caută doar frumusețe și mărețiile peisagistice, care de cele mai multe ori sunt create de Dumnezeu, ci merge ca un salahor al reportajului peste tot: la piață, la bursă, la licitație, la temple, dornică să înregistreze întreaga realitate. Ochiul ei avid observă totul, filmează comportamentul oamenilor în momentele grele, uimită că în timpul unui cutremur o femeie japoneză își face datoria ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Milena Munteanu ne redă cu talent panorama străzii, are ochiul exersat pentru dinamica și plastica mișcării, fiind în același timp sensibilă la detaliul uman. Ea face portretul japonezului, redând gesturile lui filmic, cu încetinitorul parcă. Fragmentul pe care îl redăm mai jos este antologic, rămâne în literatura română. Autoarea are vocație de pictor pentru portretul ființei umane, a japonezului: „Mă uitam la imaginea străzii în Tokyo, care, peste săptămână, e înţesată de oamenii muncii. Pe slujbaş îl vezi alergat şi preocupat, îndesat cu mâna să intre cât mai bine în trenurile ce îl duc eficient la lucru, să încapă câţi mai 40

______________________________ mulţi ca el în fiecare vagon. Arată ca un licean. De obicei mic şi slab. Are o servietă în mână şi e îmbrăcat stas, de parcă ar fi în uniformă: pantaloni negri şi cămaşă albă. Pantof negru, curea neagră, foarte puţină variaţie, nicio fantezie. Bărbatul japonez nu prea are timp să petreacă cu copiii lui: dimineaţa se trezeşte prea devreme să îi sărute înainte de plecarea lor la şcoală şi se întoarce de la serviciu seara, după ce copiii i s-au dus la culcare. În weekend e prea obosit să mai facă ceva, şi apoi trebuie să se odihnească, să mai reziste încă o săptămână în acelaşi ritm. I se citeşte munca pe faţă; omul muncii e tare muncit. I se vede preocuparea pe faţă, căci răspunderea familiei stă doar pe umerii lui. Omul muncii nu are decât o alternativă. Să tragă. Tot înainte. Probabil că a învăţat asta din arta războiului, care spune să nu-i dai luptătorului decât o şansă: să câştige! Să nu aibă alte opţiuni. Să nu aibă cale de întors. El trebuie să facă treabă. Bine.”

Iată ce clar și frumos e acest portret psihologic făcut japonezului. Înțelegem cât se poate de bine de ce Japonia, deși așezată de Domnul în calea cutremurelor și a valurilor, e una din marile puteri economice ale lumii.

Creat cu un talent literar și pedagogic uimitor, acest fragment literar este parcă o lecție pentru noi. Acesta ține de dimensiunea educațională a cărții, fiind unul din meritele ei: „Generaţiei de japonezi de după război i-a fost dată o ţară în ruină, după ce i s-a închis gura cu două bombe nucleare. Cu toate acestea, în câteva decenii Japonia a revenit pe locuri→ ȘTEFAN DUMITRESCU

fruntaşe în lume. Lucrurile acestea nu se întâmplă doar, nu vin la întâmplare, se muncesc. Cu dedicaţie şi fără încetare. Natura n-a fost prea darnică, ba dimpotrivă. Pământul este extrem de limitat şi sunt circa 130 milioane de suflete pe câteva insule. În afară de taifunuri şi tsunami, au cutremure extrem de dese. Natura le aminteşte zilnic că oricând s-ar putea să trebuiască să o ia de la început. Japonezul ştie această realitate ce face parte de acum din materialul lui genetic.

Citeam că unul din primii factori de succes este "grit"-ul, dorinţa de a reîncepe, de a nu te lăsa, indiferent ce se întâmplă. Japonezul ştie să reconstruiască şi să se reinventeze dacă trebuie. Strânge din dinţi şi o ia de la capăt. Fără vorbă. N-o face cu jumătate de măsură, ci ştiind că nu e cale de-ntors, că nu poate merge decât înainte. Străbunii lui nu i-au dat totul pe tavă. Japonezul modern nu a primit o ţară cu totul la cheie, ci una ce trebuia reconstruită.

Japonezul nu are timp să fie blazat, el e prea ocupat pentru asta.” Pasajul este prea frumos ca să nu-l redăm întreg.

Fascinați de talentul de portretist extraordinar al Milenei Munteanu ce redă realitatea umană și socială a Japoniei, profilul psiho-moral inconfundabil al japonezului, cum o prefață are limitele ei, riscăm să nu punem în evidență cealaltă față a Japoniei, realitatea ei religioasă și istorică, sacralitatea și atmosfera de legendă și de vis a mănăstirilor, a locurilor sacre, frumusețile ei naturale, locurile sfinte, pline de măreție. Cât de frumos redă autoarea atmosfera de legendă și sacralitate care ne încântă și ne fascinează: „Există ceva sfânt la Nikko, şi aici nu vorbesc doar de temple, podul sacru, fântâna sacră etc. Locul are o vibraţie senzaţională. Dantelăria fără egal a templelor se adaugă, sigur, la magia locală. Dragoni şi animale de tot felul răsar din plafoane, şerpi se încolăcesc pe stâlpii templelor, maimuţe înţelepte sugerează cuminţenia celor ce nu aud, nu văd şi nici nu grăiesc de rău. La fântânile lor sacre te purifici prin procedeul elaborat al spălării. Câte o scorbură de copac devine şi ea un templu, unde lumea îşi pune mâinile împreună şi se roagă. Văd răvaşe lăsate la intrările în temple, mă gândesc că

sunt dorinţele trecătorului lăsate la uşa templului, spre îndeplinire.”

Nici arta culinară, lumea gusturilor, a mâncărurilor japoneze nu-i este străină autoarei. În timp ce citești textul îți simți papilele lăcrimând în gură: „Am început cu tuna grasă, carnea nu era roşie, ci mai albicioasă. Nu ştiu cum s-a dus pe gât, parcă era unsă. La început, mi-am propus să număr câte feluri şi ce fel de peşte am încercat, am început cu tuna grasă (mai bună decât tuna semi-grasă, care e mai bună decât tuna obişnuită), apoi snipper, apoi sea urchin (un fel de ghem cu ţepi ce stă pe fundul mării), sea eel - ţipar, despre care aud că are nişte proprietăţi electrice, străluceşte în apă, apoi icre de somon, apoi sushi, apoi creveţi, apoi mackarrel spaniol, apoi clam (o moluscă, parcă era o bucată de cauciuc, iar tentaculele îi mişcau când am înghiţit-o), apoi o altă tuna grasă, de această dată pârpălită în flacără. Te luau pe sus gusturile şi senzaţiile de tot felul. Plecai încântat, nu mi-a mai trebuit mâncare toată ziua următoare, nam mâncat decât la prânz a doua zi.”

Reportajul de la Hiroșima e o întoarcere în timp, o închinare și o cutremurare în fața suferinței și a absurdului care poate lovi societatea umană, o intrare în atmosfera momentului dezastrului, ca și cum ai intra într-un templu al morții și al absurdului. Și acest pasaj este memorabil, de aceea îl reproducem aproape în întregime: „Am mers la Hiroshima cu o strângere de inimă. Au fost mulţi care ne-au sfătuit să nu mergem acolo. Fusesem însă la Pearl Harbor în Hawaii şi mi se părea corect să auzim amândouă perspectivele înainte de a cântări lucrurile.

Ca şi la Pearl Harbor, vizita de la Hiroshima a fost una puternic emoţională. Am oprit la A-bomb Dome, domul bombei atomice, un schelet de _______________________________

41

clădire rămas în picioare, în ciuda bombei care explodase la 600 de metri în aer, pe data de 6 August 1945, la ora 8:15, într-o dimineaţă senină. Po-dul Aioi pare să fi fost ţinta atacului, un pod în formă de T care uneşte cele două maluri cu o insulă din centrul râului.

Pe insulă, mai multe monumente care îţi umezesc ochii, de la gongul grav al unui clopot japonez, pe care eşti invitat să-l baţi, antrenând o frânghie ce face un lemn orizontal să lovească un clopot, până la monumen-tul copiilor care au pierit acolo. O fetiţă mică, să fi avut doar trei-patru ani, bătea gongul şi apoi se ruga cu mânuţele împreunate, după ce clopo-ţise. M-a impresionat. La memorialul copiilor era altă frânghie pe care o trăgeai, ce producea alt sunet. Acolo, fetiţa şi-a adunat din nou mânuţele împreună, aplecând capul. Erau co-lecţii întregi de cocori, păsări de hârtie multicoloră împăturită. Se spu-ne că dacă împătureşti o mie de pă-sări de hârtie, sufletul îţi supravieţu-ieşte o mie de ani. Auzisem povestea lui Sadako într-o grădină japoneză din San Francisco. Sadako era mică atunci când a fost bombardată Hiroshima, dar a supraviețuit exploziei.

Mai târziu însă, avea să facă leucemie. Ea a sperat să poată să împăturească o mie de păsări, dar nu a reuşit să împăturească decât vreo șase sute înainte de a se sfârşi. Alţi copii au continuat împăturitul hârtiei colorate, în speranţa că sufletul fetiţei dispărute va reuşi să trăiască mia de ani. A devenit astfel un simbol al copiilor dispăruţi ca urmare a efectelor secundare ale bombelor atomice. Îi povestisem Victoriei (nepoţica mea), şi mi s-a părut că şi-a înghiţit lacrimile. În Japonia, povestea e învăţată la şcoală. Înţeleg şi de ce. Memorialul copiilor are în vârf o fetiţă care pare să fi prins aripi de la cocorul pe care ea îl ţine cu mâinile ridicate. E sugerată înălţarea fetiţei în zbor, pe aripile împrumutate de la pasăre”.

Urcarea pe munte Fuji, acest munte Olimp al japonezilor, pregătită cu mult înainte de către autoare e eroică și seamănă cu asaltul asupra unei cetăți inexpugnabile și fascinante. „Plecarea spre vârful muntelui urma să se facă noaptea (pe la ora trei), să cucerim muntele Fuji pe întuneric. Aveam, ca minerii, lanterne pe frunte, care să ne lumineze calea.→

Planul era să admirăm răsăritul soa-relui de pe culmea muntelui. La ora două dimineaţa se aprind nişte lumini puternice în ochi şi aflăm că vremea e din ce în ce mai proastă.

Furtuna urla la ferestre. Înconjuraţi cum eram de nori şi ploaie, am ratat la mustaţă întâlnirea însorită pe vârful cel mai înalt al Ţării Soarelui Răsare.”

Cartea se citește ușor și cu mare plăcere, pentru că este scrisă de un om de știință care este și un scriitor dăruit cu harul cuvântului care curge clipocind viu și care clădește. Ajuns aproape de sfârșitul cărții, cititorul și-ar dori ca autoarea să mai meargă în alte orașe, să mai cunoască alte locuri pe care să ni le descrie, deși această carte de reportaj ne dă o imagine bogată, complexă și profundă despre civilizația și lumea japoneză, așa cum există ea acum, la începutul secolului XXI. Pentru că toate capitolele cărții au un fir epic, care alcătuiesc o poveste românească, povestea unei călătorii, a unui român (care poartă în el cultura, mentalul, sensibilitatea pe care i-o dă sufletul românesc!) în țara mirifică, legendară, fascinantă a Soarelui Răsare, ne-am întrebat dacă nu am putea privi această carte de reportaj ca pe un roman. Privită din această perspectivă, cartea este romanul unui personaj însetat de cunoaștere și de călătorie, ca formă a manifestării, ieșire din sine a ființei!

Personajul romanului este un român, a cărui personalitate, sensibilitate și mod de a cunoaște este format în cultura română, care continuă peste secole excursul în lume al spătarului Milescu. Mersul autoarei prin această lume fascinantă a Țării Soarelui Răsare nu este o întoarcere acasă (nu este deci un roman ulisiac), nu este nici fuga de realitate, o pierdere în altă realitate, ci este mai degrabă un pelerinaj epistemologic și religios la o altă Meccă, la un alt Munte Sfânt, de unde ne întoarcem mai bogați, mai buni, mai înțelepți. Ne căutăm pe noi, creștem și ne îmbogățim, mutând mai departe, cu pașii făcuți de experiența noastră intimă, marginile lumii cunoscute. În final spunem că ne găsim în fața unei autoare înzestrate și a uneia dintre cele mai bune cărți de reportaj din literatura română.

Îl „cunosc” pe Sergiu Brandea de acum câţiva ani, din vremea când am citit, cu mare plăcere, romanul Strâmba, prima sa carte apărută în 2010. Titlul, relativ ciudat, e de fapt numele unei străzi din oraşul natal, Bârlad, şi se constituie, prin calitatea informaţiei, într-un document istoric de valoare, iar prin calitatea scrierii ca un eveniment literar demn de a fi remarcat. Întreaga construcţie romanescă are drept fundal realitatea socio-economică, dar şi culturală a acestui oraş, rămas drag autorului, încă din perioada interbelică aceea în care se îmbinau în mod armonios tradiţiile culturale ale urbei, influenţată în toate planurile de comunitatea evreilor, una puternică din toate punctele de vedere şi bine reprezentată în toate segmentele sociale ale oraşului Bârlad.

De fapt, această suprapunere şi interconectare de tradiţii culturale, excelent prezentată în piesa Tache, Ianke şi Cadâr de Victor Ion Popa, bârlădean şi el, va conduce în timp la apariţia unei efervescenţe culturale în acest oraş din Moldova de mijloc, efervescenţă ale cărei urme benefice le găsim şi în prezent. Măcar prin faptul că în România funcţionează asociaţii ale oamenilor de cultură bârlădeni la Iaşi, Galaţi, Suceava sau Bucureşti, iar multe din numele membrilor sunt nume de referinţă în fenomenul cultural contemporan.

De curând însă, am primit de la Sergiu Brandea o altă carte, un volum de reportaje, domnia sa fiind recunoscut ca un redutabil corespondent al mai multor publicaţii de limbă română din Israel. Aceasta fiind şi specialitatea sa 42

literară de bază: reportajul. O specialitate dificilă pentru care trebuie să ai nu numai cultură, spirit de analiză şi sinteză ci, mai ales, acea „iuţeală” de condei care nu lasă evenimentul să se răcească aducându-l prompt şi corect la cunoştinţa publicului larg. Şi nu numai evenimentul ci şi discuţiile sau interpretările cuvenite ori ce se ascunde în spatele faptelor.

Destul de greu şi mai ales complicat de pus pe hârtie având în vedere că nu emoţiile sau afectele tale contează, ci adevărul şi corectitudinea prezentărilor, chiar dacă afectate în mod firesc de un inevitabil subiectivism.

Volumul intitulat Confidenţe a fost editat la Iaşi (ed. 24:ORE 2016) se bucură de o pertinentă analiză făcută în prefaţă de criticul Ion Holban, iar eu, datorită acestor evenimente, dar şi a bunăvoinţei doamnei Martha Eşanu, cea care mi-a dat cartea, mă aflu ca fericit cititor, printre primii.

Structurată pe cinci capitole, fiecare cu specificul său încadrabil într-o temă mai largă, conţine 86 de articole care au văzut lumina tiparului de-a lungul timpului în diferite publicaţii. Ca un preambul doresc să-l citez pe autor cu două înţelepciuni din: Cuvânt înainte. A trecut implicaţiile financiare la capitolul pierderi, iar satisfacţiile compensatorii venite de la cititori prin cuvinte de laudă într-un viitor incert. Cum ştim cam toţi cei care ne îndeletnicim cu scrisul că acesta este reprezintă un adevăr ce tinde să devină axiomatic nu putem decât să ne bucurăm de prezenţa unui confrate lucid în rândurile noastre.

Exact această luciditate, uneori dureroasă, străbate întreaga scriere, fiindcă în marea lor majoritate articolele, de fapt analize profunde ale unor evenimente cotidiene din Israel, fac lectura de-a dreptul pasionantă deşi acest termen pare incompatibil cu noţiunea de articol destinat publicării într-un ziar. Şi totuşi, prin dinamismul scrierii, dar şi prin nota de originalitate, ori a interogaţiilor ce se nasc după lectură cred că acesta este cuvântul potrivit.

Dar despre ce scrie S. Brandea?

Firesc despre ţara sa, Israel, o ţară cu un trecut milenar, dar şi cu un prezent atât de incitant încât subiectele fierbinţi nu lipsesc deloc. Şi dacă ne gândim că orice eveniment care se → MIHAI BATOG-BUJENIŢĂ

petrece în această zonă are implicaţii planetare atunci vom vedea că interesul cu care citim fiecare articol e cât se poate de justificat. Nu voi intra în amănunte pentru că nu doresc să răpesc nimic din curiozitatea cititorului faţă de aceste scrieri. Doar că am fost deosebit de uimit să aflu cum minciuna şi manipularea opiniei publice, sub lozinca „politically correct”, dă rezultate uimitoare chiar împotriva oricărei logici. Voi aminti două articole. Acela în care se scrie despre un terorist care atacă soldaţi aflaţi în misiune şi îl răneşte pe unul dintre aceştia, deşi intenţiona să-l ucidă, dar când e, absolut firesc în condiţiile luptei, eliminat, se declanşează un teribil scandal în urma căruia militarul care-şi făcuse datoria ajunge în puşcărie, conducerea armatei face declaraţii aberante, iar mama teroristului îi cere imperativ prim-ministrului să îşi ceară scuze publice.

Sau articolul referitor la un ofiţer cu mari merite în slujba ţării, care, la vremea când aceste merite urmau să fie recunoscute, este acuzat de un grup de venerabile doamne că, în urmă cu cincizeci de ani, ofiţerul le făcuse propuneri indecente sau chiar le hărţuise sexual. Şi chiar dacă ofiţerul a reuşit să demonteze acuzaţiile, cariera sa a fost compromisă. Pare incredibil! Exact aşa ne spune şi Sergiu Brandea în alt capitol al cărţii: „dacă acest circ n-ar avea consecinţe tragice, poate m-ar distra şi pe mine, deoarece faptele seamănă mult cu cele relatate în fabulele lui La Fontaine”.

Mai sunt articole în care autorul dezbate problema existenţei statului Israel în actualul teritoriu.

Pare puţin straniu acest subiect, considerat de oamenii cu bun simţ ca un gest reparatoriu, chiar dacă foarte târziu, faţă de poporul evreu. Numai că reporterul aduce în discuţie controverse cât se poate de actuale pe această temă, iar unele nu vin de la cei mai înverşunaţi opozanţi, aceia consideraţi tradiţionali, ci de la oficialităţi din occident la care nici nu te aştepţi. Ciudat! Dar Sergiu Brandea are şi meritul de a ne atrage atenţia asupra faptului că oricând putem avea surprize mari referitoare la controversele pe această temă, una cu un uriaş potenţial exploziv, aşa cum am mai afirmat, pentru întreaga lume.

Regăsim cu mare încântare firea de ironist bonom şi elegant a lui S. Brandea în textele despre cum şi-a petrecut concediile sau cum au reuşit cei din Rosh Pina, o aşezare întemeiată de olimii originari din România, să „construiască” un muzeu al tradiţiilor specifice lor. Cât despre rădăcinile bârlădene, aduce în pagină adevărate saga ale unor familii, iar faptul că numeşte România patria mamă e de natură să impresioneze mai ales acum, când o mulţime de români autentici îşi reneagă originea atunci când se află pe alte meridiane. Avem de învăţat o lecţie de demnitate!

Mă voi referi pe scurt şi la ultimul capitol al cărţii, Însemnări, acolo unde găsim o mulţime de articole care ne pun în contact cu oamenii de litere de limbă română din Israel. Nume unul şi unul, întâlnite acum în presa scrisă din toată lumea, oameni care deschid noi orizonturi pentru orice cititor, dar mai ales pentru cei din România.

Am încheiat lectura cu sentimentul că am parcurs filă cu filă o parte din istoria fabuloasă a Israelului, aflând fapte cotidiene, acele fapte considerate mărunte, dar care sunt, precum rotiţele unui ceas retro, componentele marii istorii, cele fără de care aceasta din urmă nici nu se poate defini astfel.

Ceea ce mă face să am un gând bun pentru autor şi să-mi doresc să mai citesc şi alte cărţi ale sale.

Dincolo de un volum-omagiu despre o femeie-anticar de excepţie (Astrid Hermel din Braşov), Cărţile lui Aldus, de Mircea Brenciu, e şi un microroman-eseu cu elemente religioase, filosofice, istorice, antropologice, de isto43

ria tiparului şi tipăririi cărţilor etc.

Cartea e împărţită în 7 capitole, purtând titluri asemănătoare romanelor clasice şi îndeosebi secolelor XVIIXVIII, ca de exemplu: Cap. 1 – „În care se face o scurtă pledoarie pentru cuvântul tipărit (subtitlu: „semidialog cu un alter-ego”), Cap. 2 – „În care vom afla cum este să iubeşti cartea în ciuda tuturor vremelniciilor”, Cap. 3 – „În care facem cunoştinţă cu cel mai frumos oraş al României”, Cap. 4 – În care aflăm că timpul (nu) prea există”, Cap. 5 – „În care aflăm lucruri neştiute despre Aldus Manutius”, Cap. 6 – În care facem cunoştinţă cu persoana care l-a adus pe Aldus în curtea lui Honterus” şi Cap. 7 – „În care aflăm noutăţi despre contemporaneitate”, ca într-un roman de Samuel Richardson, Tobias Smollett sau Henry Fielding, cu al său roman comico-picaresc Tom Jones. În primul capitol, autorul pleacă, precum Umberto Eco, de la zicerea biblică: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la D-zeu şi D-zeu era Cuvântul”, într-o pledoarie fierbinte pentru Carte şi cuvântul tipărit, şi într-un stil neobaroc, luxuriant, potopian-márquezian (că tot e amintit autorul columbian), una dintre idei fiind aceea că singurul factor, obiect spiritual, vehicul al lui D-zeu care poate salva umanitatea de la un posibil harakiri planetar e, desigur, Cartea. În acelaşi capitol, e adus un frumos omagiu şi oamenilor care iubesc cartea, o colecţionează şi o păstrează cu o dragoste aproape maternă, ei fiind nişte Aleşi ai Domnului, un omagiu pentru profesiile de scriitor, bibliotecar şi anticar, o pledoarie, în fond, pentru protagonista acestei cărţi, Astrid Hermel.

Capitolul al 2-lea este un microeseupamflet despre anticariate şi anticari, despre cum să rezişti cultural în regimuri dictatoriale cu ajutorul anticariatelor, vitregiile pe care le întâmpină Cartea şi cuvântul tipărit în societăţi totalitare, în speţă cel comunist românesc care, de fapt, dispreţuia cartea, în ciuda editării marilor clasici şi nu numai, de pildă, în tiraje impresionante chiar şi pentru occidentali. Mircea Brenciu analizează pe scurt acel fenomen controversat numit „rezistenţa prin cultură”, care a devenit controversat nu numai imediat după 1989, ci şi în prezent, în sensul în care în ţări foste comuniste central şi est-europene ca Polonia, → IULIAN CĂTĂLUI

Cehoslovacia şi Ungaria protestau pe faţă împotriva regimurilor comuniste care le violaseră şi se tipărea o literatură de tip samizdat paralelă cu cea oficială, în România se practica „cititul ca sport naţional”. Aici, ideea este că un anticariat, dincolo de ipostaza de unitate comercială care oferă spre vânzare cărţi vechi sau obicte vechi de artă, a vândut în tipul societăţii socialiste multilateral dezvoltate aflată spre comunism în zbor, libertate şi că însăşi Revoluţia română din Decembrie 1989 ar fi fost pregătită şi în anticariatele din România, bineînţeles din punct de vedere cultural şi spiritual.

Capitolele 3 şi 4 sunt focalizate pe Braşov şi istoria „celui mai frumos oraş din România”, în care sunt prezentate numeroase date şi evenimente istorice, pe scurt, plus oamenii săi de cultură, scriitori, filozofi, artişti, preoţi şi chiar tipografi din cele trei culturi care au domionat şi domină Transilvania şi Braşovul: germană, română şi maghiară.

Totodată, autorul braşovean analizează caracterul şi caracteristicile populaţiei germanice, al saşilor, de fapt, din rândul căreia provine anticarul Astrid Hermel, germani care au fost chemaţi în Evul Mediu de către regii Ungariei ca să populeze, să construiască oraşe şi cetăţi şi să apere de barbari Transilvania, dar şi calităţile şi însuşirile românilor şi maghiarilor ardeleni. Cele două capitole se încheie prin apariţia „femeii îndrăzneţe” care i-a pus la aceeaşi masă pe cei doi corifei ai Umanismului şi Renaşterii italiene şi europene, Aldus Manutius (căruia îi este dedicat întreg capitolul 5) şi Johannes Honterus, d-na Astrid Hermel. Capitolul 6 în care facem cunoştinţă mai în detaliu cu femeia curajoasă care l-a adus pe Aldus Manutius în curtea lui Honterus, Astrid Hermel, capitol care reprezintă şi un fel de micro-nuvelă autobiografică a autorului Mircea Brenciu, care povesteşte cum a făcut cunoştinţă, nu cu gheaţa, ci cu cartea sau cărţile de tot felul, inclusiv cu cele de obstetrică şi ginecologie, în Şcheiul său natal, dar facem cunoştinţă şi cu iubirea pentru carte a viitoarei librărese şi anticăriţe, Astrid Hermel.

În capitolul 7, şi ultimul, aflăm că numele de Aldus a apărut în viaţa lui Astrid Hermel încă din anii 1980, sub forma unei ediţii, realizate chiar la tipografia maestrului veneţian şi datată din secolul al XV-lea! De aici şi până la deschiderea oficială, pe 10 iulie 1991 a tipografiei şi editurii ce poartă numele marelui umanist italian, Aldus, nu a fost decât un pas, fondatorii acestei instituţii private fiind Astrid Hermel, Roland Hermel (soţul lui Astrid) şi cei doi fii, întreprinzătorii Arthur şi Edmond, prima carte publicată la „Aldus” fiind Pauză de respiraţie, debutul din 1991 al celor patru autori care au constituit „Grupul de la Braşov” în poezia română, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu şi Marius Oprea. Un succes important al Editurii Aldus a fost prezenţa acesteia la Târgul Intrnaţional de Carte de la Leipzig din 1998, unde braşovenii au fost singurii pe acest profil din România, dintre cele 71 de edituri din întreaga lume prezente acolo.

Concluzia Cărţilor lui Aldus e că o femeie cu spirit ales şi-a dat întâlnire cu doi reprezentanţi importanţi ai Logosului, Aldus Manutius şi Johannes Honterus, aducându-i împreună, după 500 de ani, în acelaşi spaţiu, la Braşov, în curtea Bisericii Negre, cea mai importantă construcţie religioasă gotică din estul Europei.

Semnal

Fănică stătea la masa din colț cu ziaru-n față.

-Ce mai scrie la gazetă, vecine?

-S-a răsturnat un tren! El, săracul, citea ziarul cu josu-n sus. Se poate și așa. Cum la noi multe sunt cu josu-n 44

sus, mai poți să nu-i dai dreptate! Am ales ,,la întâmplare” una din numeroasele ziceri cu tâlc sau ,,cu duh”, cum le numește autorul Ion Aflorei ,,presărate din belșug”, în cele 55 de pagini ale noii sale apariții editoriale ,,Scântei la gura sobei”, Editura Accent Print-Suceava-2016. ,,Cărticica”, cum ar fi spus T. Arghezi, e compusă din două părți.

Partea dintâi ,,Scântei la gura sobei”, partea a doua ,,Vorbe cu duh”.

Să rețin și dedicația din pagina 5: ,,Dedic aceste gânduri printre rânduri, colegilor într-ale geografiei, care au asudat pe ogorul școlii mai bine de 38 de ani, aflați pe toate tărâmurile țării, absolvenți ai Universității Alexandru Ion Cuza-Iași, promoția 1978.

Grafica excelentă a volumașului aparține pictorului profesionist-loco Vasile Hutopilă.

Coperta 1 e observabilă în recenzia mea și atent privită poate impulsiona cititorul la procurarea cărții, iar coperta 4, ca și în pagina 5, prezintă în grafică o fotografie și un text în care este vorba chiar de prof.

I. Aflorei care, cu mulți ani în urmă, ajuns la Izvoarele Sucevei cu serviciul, a devenit ,,om al paradisiacului meleag!”

Acum, încercând să fac o radiografie a slovelor dintre coperte, nici nu știu cum s-o încep și cum s-o termin.

Deoarece o mare parte din scriere este un mănunchi de pilde cu învățătură în stilu-i inconfundabil.

Dacă în prima parte sunt cu tâlc, în partea a doua sunt axate pe legătura indestructibilă dintre autor și viața satului în care s-a împământenit.

Exemplific, în special cugetarea regretatului poet sucevean Ion Cozmei: ,,Cine lasă limba-n uitare/Acela suflet nu are” și o strofă de poezie compusă de Vasile Hutopilă ,,Se lasă toamna-n Bucovina/Mai rară-i frunza în stejari/Și nu dau azi pe nimeni vina/Că anii trec și sunt mai rari”.

Modestă fiind lucrarea comentată (dar foarte condensată prin zicerile cu tâlc!), subsemnatul o recomandă acelor doritori de vorbe cu înțelepciune cu iz humuleștean, locul de baștină al autorului acestei mici capodopere din bibliografia sa.

A zecea sa carte din palmares este o realizare care, după opinia mea, și cred că și a altor scriitori, va reține atenția ce i se cuvine.

ALEXANDRU DECEBAL SEUL

NAŢIUNEA ÎN STARE DE VEGHE

23. Naţiunile - liantul ,,civilizaţiilor” Faptul că Mihail Diaconescu evocă realităţi istorice de la începutul secolului al XX-lea, adresându-se lectorului de azi, respectiv publicului contemporan, este evident pe fiecare pagină din romanul Sacrificiul. El înţelege evenimentele care au dus la Marea Unire a românilor din perspectivele oferite de ştiinţa istoriei, de sociologie, de psihologia persoanei, de culturologie, de psihologia maselor, de teologia dogmatică ortodoxă, de principiile politologiei şi diplomaţiei, ale etnografiei, ale etnologiei, ale ştiinţei militare şi ale axiologiei.

De aceea a fost comentat de personalităţi de mare autoritate, afirmaţe în variate domenii ale ştiinţelor umaniste.

Este un roman scris cu erudiţie calmă şi cu o rafinată ştiinţă a construcţiei epico-artistice, bazat pe o documentare imensă.

Calmul expunerii l-a ajutat pe romancier să evoce epic, în pagini de neuitat, amploarea excepţională a legăturilor strânse între români, cehi, polonezi, slovaci, sârbi, croaţi, bosniaci, sloveni, în lupta pentru demolarea Imperiului Austro-ungar opresor. La lupta contra Imperiului participă activ şi în variate moduri naţiuni diferite, creatoare de culturi şi civilizaţii diferite, de valori diferite, unite însă prin ţeluri politice şi istorice identice.

Citim în romanul capodoperă Sacrificiul pagini acaparante despre specificul satelor şi oraşelor româneşti de pe Valea Crişului Negru. Citim, de asemenea, descrieri ale străzilor, bulevardelor, cartierelor, parcurilor, monumentelor şi pieţelor publice ale unor oraşe precum Beiuş, Oradea, Budapesta, Viena, Praga, Bucureşti, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Iaşi, Arad, Alba-Iulia.

Citim, de asemenea, pagini despre unele evenimente specifice, datini calendaristice, sărbători şi tradiţii înscrise, în mod firesc, în modul de viaţă al unor naţiuni diferite, dar şi unite în lupta lor pe viaţă şi pe moarte cu Imperiul bicefal opresor, care şi-a propus să le distrugă cât mai repede şi mai eficient cu putinţă.

Mihail Diaconescu ne spune astfel, cu mijloacele specifice oferite de arta narativă, că naţiunile sunt liantul civilizaţiilor. Aceasta este, desigur, o problemă artistică legată de importante descrieri, evoluţii evenimenţiale, aspecte compoziţionale, evocări conflictuale, portrete, rezolvări stilistice. Fără o vocaţie epică puternică şi vizionară, asemenea descrieri şi evoluţii n-ar fi posibile în cuprinsul relatărilor pe care le găsim în roman.

Evocând modul cum naţiunile se manifestă ca liant al civilizaţiilor, Mihail Diaconescu se manifestă nu numai ca romancier, ci şi ca sociolog, aşa cum am mai spus în comentariile noastre. Se manifestă şi ca politolog.

Acest aspect al artei sale epice impune un comentariu special realizat din perspectivele teoretice şi aplicative oferite de sociologia naţiunilor.

Precum îndeobşte este acceptat şi consemnat în diverse dicţionare, civilizaţia (lat. civis = cetăţean) consti-

________________________________________________ tuie ansamblul cunoştinţelor şi experienţelor umane, totalitatea „achiziţiilor” spiritului uman, nivelul înalt de dezvoltare materială şi spirituală a unei societăţii, a unui popor, a unui stat, într-o epocă istorică dată. La acestea se adaugă cultura materială sau spirituală, fapt ce conferă „civilizaţiei” rolul de etalon de imagine la care a ajuns, de regulă, un popor. De regulă, din definiţiile emanate din minţi impregnate de ideologii este eludat rolul naţiunilor, ca organizări sociale, în crearea şi întreţinerea civilizaţiei umane.

Aşa se explică de ce, din antichitate şi până astăzi, unul dintre obiectivele principale ale statelor expansioniste a fost exercitarea influenţei politico-ideologice şi religioase pe spaţii cât mai vaste şi modelarea, prin proceduri mecanice a „spiritului” naţiunilor integrate cu forţa într-un spaţiu controlat şi dominat, pe care l-au botezat „civilizaţie”. În acest sens, au lucrat şi mercenarii ideologi de la Viena şi Budapesta, care au dorit ca raporturile Imperiului bicefal cu naţiunile oprimate să se prelungească la infinit.

Aceşti mercenari ideologi sunt adecvat caracterizaţi de Mihail Diaconescu mai ales în capitolul al VII-lea al romanului său, în care este relatată întâlnirea tinerilor Romulus Brad şi Dr. Nicolae Bolcaş cu filosoful şi omul politic Thomas Masaryk, în locuinţa sa de la Praga. „Starea de civilizaţie” a omenirii este întreţinută de naţiuni - unităţile sociale ale civilizaţiei universale - şi se manifestă multidimensional sub semnul peren al etno-spiritualităţii naţiunilor. Fiecare naţiune generează o civilizaţie proprie, ca expresie a capacităţii de a asimila, conserva şi afirma valorile culturale pe care este capabilă să le producă. Prin această capacitate, fiecare naţiune contribuie la clădirea civilizaţiei universale. Umanitatea încorporează civilizaţiile generate de naţiuni prin vieţuirea în acelaşi areal, cu caracteristici geo-fizice similare şi prin relaţiile de conlucrare întru satisfacerea necesităţilor comune.

Criteriile de caracterizare a „civilizaţiilor” sunt expresii ale modalităţilor de procesare a informaţiilor, iar neechivalenţele în definirea acestora sunt consecinţele implicării ideologiilor în acest proces. De la apariţia lor pe scena politică a lumii şi până în zilele noastre, ideologii au construit mereu civilizaţii imaginare, pentru a induce oamenilor o anumită „stare de spirit”. Astfel, s-a creat şi s-a întreţinut ideea falsă conform căreia diferenţa cea mai importantă între civilizaţii nu este nici rasială, nici naţională, ci religioasă. Fiecare naţiune generează o civilizaţie proprie, ca expresie a capacităţii de a asimila, AUREL V. DAVID

45

prevenire decât „soluţia politică”, de reglare a problemelor omenirii prin raporturi de forţă. El a confundat, astfel, naţiunea americană cu statul şi a preconizat că strategia pe termen lung a politicii externe a S.U.A. trebuie să urmărească întărirea cooperării între statele occidentale, menţinerea unor puternice forţe militare în punctele strategice ale lumii, o alianţă cu Rusia, cu Japonia şi cu Europa de Est în scopul slăbirii şi distrugerii naţiunilor „confucianiste” şi „islamice”. Fără să observe, sau poate în mod voit, din raţiuni ideologice, acesta a incitat statele puternice să agreseze naţiunile din arealul asiatic, numai pentru că acestea au dat „alt sens” valorilor sociale pe care le-au produs.

Diferenţele de gândire creează, astfel, conflictul de interese, şi nu conflictul între civilizaţii. Prin acestea se evidenţiază tendinţele de dominare, iar metodele sunt aceleaşi din timpuri istorice apuse, adaptate la realităţile prezente. Astfel, el a sugerat o „strategie pe termen scurt” de creare a unei mari disensiuni între civilizaţiile islamice şi confucianiste, pentru ca Statele Unite, alături de celelalte state occidentale („civilizaţia creştină”) să devină principala forţă în demersul de restabilire şi consolidare a poziţiei dominante a Occidentului în lume. În teoria lui Samuel P. Huntington, naţiunile sunt implicate, fără voia lor. Imaginara „ciocnire a civilizaţiilor” nu este opera naţiunilor, ci a politicienilor şi a „centrelor de putere”, care sunt actorii principali ai relaţiilor internaţionale. Ideologii, politicienii şi „centrele de putere” sunt cei care accentuează diferenţele de cultură dintre naţiuni, iar ideologiile violente nu fac decât să mascheze interesele lor conflictuale în spatele diferenţelor culturale. Ideologii se folosesc de diferenţele dintre „civilizaţii”, pe care le amplifică pentru a crea şi perfecţiona instrumentele necesare promovării intereselor „centrelor de putere”.

Este de domeniul evidenţei faptul că „civilizaţiile”, care sunt creaţia naţiunilor, nu controlează statele, ci statele care dezvoltă presiuni expansioniste sunt cele care-şi arogă dreptul de a controla „civilizaţiile”.

Istoria, chiar cea recentă, confirmă faptul că alianţele politico-militare se clădesc din interes geopolitic şi nu pentru a servi o anumită civilizaţie.

Acest fapt este bine reliefat de Mihail Diaconescu în romanul Sacrificiul. Statul imperial bicefal dezvoltă presiuni expansioniste, nicidecum naţiunile oprimate, înglobate în frontierele sale. Împăratul de la Viena şi contele criminal István Tisza, un bandit internaţional cu comportament paranoic, au declanşat războiul care le va aduce în final alungarea lor definitivă din politică şi istorie.

Conflictele cele mai sângeroase pe care le-a cunoscut omenirea începând cu epoca modernă s-au iscat în interiorul aceleiaşi „civilizaţii”.

Războiul din Golf din anul 1991 şi apoi cel din Asia Centrală au opus numai aparent „civilizaţii” diferite, cauza principală fiind impunerea unei „noi ordini internaţionale” prin raporturi de putere.

Chiar în perioada „războiului rece”, conflictele nu s-au purtat între „civilizaţii”, adică între naţiuni, ci din motive politice şi economice, nefiind diferită încleştarea sângeroasă din cel de-al doilea război mondial, când lozinca statelor care au creat organizaţia „naţiunilor democratice” a fost lupta împotriva fascismului. →

conserva şi afirma valorile culturale pe care este capabilă să le producă. În sociologia românească, ale cărei evoluţii, personalităţi şi realizări teoretice şi aplicative sunt bine cunoscute de Mihail Diaconescu, adepţii viziunii organiciste au apreciat că „poporaţia în stare de civilizaţie formează naţia”, care îşi exprimă, astfel, puterea naturală de a crea civilizaţie, prin „naţionalitate”.

Ideologii, care n-au reuşit niciodată să se desprindă de cadrul impus de structurile de putere care i-au creat, continuă să afirme că naţiunile sunt cauza aşa-numitului „conflict al civilizaţiilor”. Dezbaterile ideologice purtate mai ales după destrămarea Imperiului sovietic şi după finele „războiului rece”, care au marcat o nouă epocă în relaţiile internaţionale, au adus în discuţie aşa-numita „ciocnire a civilizaţiilor”, reieşită din gândirea lui Samuel P. Huntington. Acesta a avertizat că „nucleul” în jurul căruia se vor produce în viitor cele mai dure conflicte în politica mondială este cultura, ca expresie a capacităţii naţiunilor de a crea „civilizaţie”. „Cele mai periculoase duşmănii – a afirmat acesta - apar în jurul liniilor de falie dintre marile civilizaţii ale lumii”.

Gândirea sa este una de politician şi nu de sociolog, căci ocoleşte de multe ori rolul sociologiei pentru a-l înlocui cu cel al „consilierului politic”. Abordând problema civilizaţiilor din punctul de vedere al interesului unei puteri politice, acesta consideră că sursa principală a conflictelor în lume nu este, în exclusivitate „ideologia”, nici resursele economice sau opoziţia politică între state, ci diferenţele existente între civilizaţii. Greşeala lui fundamentală şi foarte gravă constă în confundarea naţiunilor cu statele, deci a organizărilor sociale cu construcţiile socio-politice.

De aici s-a născut sintagma ideologică de „statnaţiune”. Samuel P. Huntington a prezis că grupuri sau „state-naţiuni” aparţinând aceleiaşi civilizaţii (occidentale, creştine) se vor uni, probabil, în viitor, în conflictele internaţionale, în timp ce civilizaţiile „asiatice” (confucianiste şi islamice) se vor uni pentru a se opune civilizaţiei occidentale, într-o confruntare care poate fi rezumată de maniera următoare: „Vestul contra restului Lumii”. Cauza fundamentală a acestei ciocniri a fost identificată în diferenţele „de sens” ale valorilor şi intereselor Occidentului faţă de cele ale „statelor-naţiuni” nonoccidentale. Gândirea lui falsă de ideolog activ prevede, însă, că acest conflict imaginar s-ar putea transforma întrun război mondial, dar nu întrevede ca modalitate de ______________________________________________

46

Există diferenţe între „civilizaţii”, întrucât fiecare areal de manifestare a acestora produce şi menţine procese sociale organizante specifice, însă, raporturile identitare nu sunt generatoare de conflicte, întrucât „civilizaţiile” sunt marile unităţi sociale ale procesualităţii sociale globale. De pildă, chiar în cazul naţiunii chineze, tradiţiile culturale se adaptează la „civilizaţia modernă”, fiind permisive stabilirii unui dialog cu Occidentul, iar în India, statul laic nu cedează locul patriotismului hindus. În lumea islamică, naţiunile musulmane, departe de a se uni pentru a face faţă Occidentului, sunt divizate în funcţie de interesul puterii politice care le guvernează. Unele se aliază pentru a se opune occidentalizării, altele se aliază cu Occidentului, care este considerat modelul pe care doresc să-l urmeze. În pofida diversităţii întreţinute de naţiuni, coabitarea „civilizaţiilor” susţine progresul ştiinţific şi tehnologic, revoluţia în domeniul informaţiei, precum şi cultura ca suport al integrării mondiale. Aşa-numita „civilizaţie occidentală” poate fi luată doar cu precauţie ca model în privinţa democraţiei. Însă, statele din centrul şi răsăritul Europei, în care s-a schimbat esenţa regimului politic, au luat acest model după dezagregarea Uniunii Sovietice şi schimbările dramatice din Europa de Est. Numărul aşanumitelor „naţiuni libere” a crescut, iar regimurile totalitare sunt pe cale de dispariţie. Însă, bunăstarea acestor naţiuni este dependentă de modalităţile în care se repartizează resursele energetice (bunurile materiale).

Naţiunile cele mai bogate în resurse, în speţă petrolul şi gazul metan, au devenit în scurt timp naţiunile cele mai sărace. Aceasta nu s-a întâmplat din cauza diferenţelor de „civilizaţie”, ci din cauza acumulării agresive şi prin raporturi de putere a avuţiei produse social. Deci, civilizaţiile „confucianistă” şi „islamistă” nu se aliază contra civilizaţiei occidentale pentru a stăpâni resursele, ci ideologii şi „centrele de putere” sunt cei care creează pretexte pentru agresiuni, târând naţiunile în războaie sângeroase. Lumea nu este divizată astăzi în cele 7-8 civilizaţii „croite”pe hârtie de Samuel P. Huntington. „Civilizaţia slavo-ortodoxă” (cuprinzând Rusia, Belarus, Ucraina) face parte din „civilizaţia occidentală”, iar conflictele îndelungate între „est şi vest” au fost, deci, conflicte în interiorul aceleiaşi civilizaţii. Şi conflictele din primul război mondial, descris foarte atent de Mihail Diaconescu în plină desfăşurare, cu toate ororile sale, s-a desfăşurat la început în cuprinsul aceleiaşi civilizaţii europene. „Civilizaţia latino-americană” este născută din civilizaţia europeană occidentală. A considera „civilizaţia japoneză” ca o civilizaţie aparte, în timp ce ea este larg influenţată de confucianism, este o eroare.

Deci, „civilizaţia” reprezintă idealul transformat în realitate, care acumulează, menţine şi dezvoltă energia socială necesară „spaţiului social”, în care satisfacerea necesităţilor sociale devine identică cu realizarea „binelui social”. Oamenii devin, astfel, ,,fiinţa socială” capabilă să se elibereze de forţa constrângătoare a acesteia. Din vremuri imemoriale, „societatea” a menţinut oamenii ca „fiinţă socială” în funcţie de capacitatea sa de a se implica în procesele sociale, prin depăşirea barierelor spaţiale şi temporale. Astfel, necesităţile sociale nu constituie doar premisa sau consecinţa unui „determinism social”, care influenţează în mod sensibil modalităţile

______________________________________________ concrete de manifestare ale omului. Ele au caracter de universalitate definită prin umanitate.

Romanul Sacrificiul scoate în evidenţă un moment semnificativ şi sugestiv în care „poporul român” – creaţie a naţiunii române, a fortificat neamul nostru în lupta cu imperiile şi i-a conferit capacitatea de a se identifica prin „geneză”, limbă, religie, obiceiuri, aspiraţii şi ,,patrie”.

Astfel, chiar în condiţii de pierdere a unor părţi din vatra neamului, „poporul român” a reprezentat starea definitivă a „conştiinţei colective” şi subiectul acestei conştiinţe comune generate de naţiunea română, ca organizare socială. Prin această conştiinţă s-a redefinit sentimentul apartenenţei etnice, iar oamenii au luat act „de sine”, ca putere morală şi socială, ca instanţă prin care s-a desăvârşit omenirea prin civilizaţie.

Mihail Diaconescu scoate în evidenţă faptul că în acele momente de destrămare a unui imperiu, în speţă Imperiul austro-ungar, naţiunea română, alături de celelalte naţiuni robite s-a afirmat ca liant al „civilizaţiilor”, întrucât prin etno-spiritualitatea ei a întreţinut „starea de civilizaţie” a omenirii şi s-a manifestat ca unitate socială a civilizaţiei universale.

Prin frescele sale sociale de mare amploare, romanul Sacrificiul confirmă faptul că cel mai elocvent indicator de evaluare, dar şi de „stare” a unei naţiuni, este cultura creatoare de civilizaţie, întrucât omul „cultivat” este, prin excelenţă „fiinţă socială”, creatoare de valori sociale.

Astfel, cunoştinţele, credinţele religioase, arta, morala, obiceiurile şi toate celelalte capacităţi şi obiceiuri pe care o naţiunea română le-a dobândit în calitate de unitate socială în diversitatea procesualităţii sociale, au fost definitorii pentru imaginea naţiunii române.

Romancierul a argumentat că naţiunea română însăşi este aşezată pe o „falie de civilizaţie”, fiind deci predispusă, în primul rând, agresiunilor informaţionale, simbolice.

De asemenea, a transmis şi un avertisment demn de luat în seamă: producerea, prin violenţa simbolică, a subculturilor, întemeiate pe diferenţe regionale, religioase, etnice sau de statut social, a contribuit la exacerbarea sentimentului naţional şi la scindarea naţiunii în „societăţi paralele ", context în care în corpul său apar două „lumi” diferite.

Romanul „Sacrificiul” se constituie astfel într-o cronică a aşa-numitei „crize de civilizaţie” – proclamate de analişti politici.

Scriitorul sesizează faptul că aceasta este o criză indusă de menţinerea raporturilor de putere, provocată de presiunile „centrelor de putere” care urmăresc instituirea controlului asupra naţiunii române.

47

Marea Unire – 100

(VII)

Şcoala Ardeleană şi naţiunea română din Transilvania în Secolul Luminilor Şcoala Ardeleană – un curent cultural iluminist de mare anvergură – s-a afirmat în a doua parte a secolului al XVIII-lea până spre 1821, când se vedeau urmările benefice ale depăşirii „crizei conştiinţei europene”, ale redimensionării continentului prin „trecerea de la mica la marea Europă”.

Imaginea completă a unei epoci este foarte greu de surprins în puţine cuvinte, iar secolul al XVIII-lea a fost mult mai complex decât cele anterioare. Europa Occidentală – devenită modelul principal de cultură şi civilizaţie după secolul al XV-lea (cucerirea completă a Bizanţului de către otomani) – trecuse prin experienţa Renaşterii, Reformei şi Contrareformei (şi a Reformei Catolice), a erudiţiei individuale (în secolul al XVI-lea), a erudiţiei colective (în secolul al XVIIlea) şi se afirma, începând din preajma anilor 1700, drept o lume a barocului şi apoi a luminilor. Toate aceste orientări şi curente au avut ecouri, mai vizibile ori mai timide, şi în ţările şi provinciile care aveau să formeze ulterior România.

Modelele apusene devin, pe măsura trecerii timpului, tot mai pregnante, deşi se afirmă în interferenţă cu vechile influenţe bizantino-slave, cu ortodoxia şi slavonismul, care-şi puseseră amprenta puternică asupra evoluţiei spirituale a românilor.

Modernizarea societăţii româneşti din secolul al XVIII-lea a avut loc tocmai prin influxurile occidentale, venite pe diverse filiere, acestea conducând spre formarea şi afirmarea naţiunii, tot în acord cu modelul occidental.

Evoluţia naţională a românilor s-a produs în strânsă legătură cu soarta vecinilor, iar în Transilvania şi Banat (1), cu viaţa grupurilor privilegiate (naţiunilor) de‐acolo – maghiari, saşi, secui, sârbi, şvabi. Şi „naţiunile” din Transilvania propriu-zisă au privit cu insistenţă tot spre modelul apusean, stimulate de

vechea lor tradiţie medievală catolică şi de îmbrăţişarea confesiunilor protestante, dar în condiţii diferite faţă de români. În primul rând, ele veneau din postura de grupuri şi „religii” recunoscute prin privilegii („naţiuni” oficiale), pe care austriecii nu au făcut decât să le confirme, să le accepte cum erau. Aceasta înseamnă că ele, prin acest statut naţional şi confesional preferenţial, se aflau la putere, în vreme ce românii erau în postura de supuşi. În al doilea rând, accesul la putere se dovedea complet disproporţionat, mai ales în acest secol al proporţiilor, din moment ce românii, adică două treimi din populaţia totală, erau conduşi de minoritatea privilegiată. Coeziunea naţională modernă începe să se facă vădită în cazul tuturor grupurilor etnice ale Transilvaniei, cu accente individuallliste şi exclusiviste destul de puternice. Încă de pe la 1600, vechea naţiune medievală începuse să capete caracteristici moderne, graţie importanţei câştigate de limbă, origine, confesiune, tradiţii în conştiinţa colectivă, datorită urmărilor unirii Ţărilor Române înfăptuite de Mihai Viteazul şi în acord cu noile orizonturi europene. Secolul al XVIIlea a dus la acumulări multiple pe tărâm naţional şi i-a determinat şi pe români să-şi pună convingerea unităţii, vechimii şi romanităţii lor în serviciul luptei pentru emancipare naţională. Naţiunea modernă intră în scenă prin acţiune, prin mari mişcări, care vor contopi până la urmă (la _____________________________

______________________________ 1848‐1849) intelectualitatea şi poporul, conducând la geneza statului naţional unitar.

Formele luptei naţionale erau variate, dar pot fi grupate în politice, religioase, sociale şi culturale. În plan confesional, se înscriu unirea cu Biserica Romei şi mişcarea petiţionară condusă de episcopul greco-catolic Inocenţiu Micu‐Klein (cea din urmă are şi vădite conotaţii politice); în plan politic cert, se află mişcarea petiţionară din Transilvania, condusă de reprezentanţii Şcolii Ardelene şi numită uneori „mişcarea Supplex-ului; planul social este ilustrat de către răscoala lui Horea (şi aceasta, presărată de semnificaţii politico-naţionale); planul cultural se identifică prin iluminismul militant, reprezentat mai ales de activitatea erudită şi literară a cărturarilor Şcolii Ardelene.

Fireşte, această diviziune a faţetelor luptei de emancipare naţională a românilor transilvăneni are un pronunţat caracter didactic, fiindcă planurile enumerate interferă, se topesc unele în altele, se transformă, modelate de marele ideal al libertăţii de grup, predominant atunci în Europa Centrală şi Sud ‐Estică.

Acad. IOAN AUREL POP ______ 1) Vom folosi cel mai adesea termenul de Transilvania în sens generic, pentru a desemna provincia intracarpatică, Banatul şi Partium (Crişana, Sătmarul, Maramureşul etc.).

Excepţie vor face situaţiile în care ne vom referi în chip special la unele din aceste teritorii, prin sublinieri anume făcute.

48

Convorbiri duhovnicești

„A iubi este o poruncă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”

L.C.: Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, mi se pare foarte interesant cum, ascultându-vă predicile, simt că noi, credincioșii, ne regăsim în fiecare pericopă evanghelică.

Desigur așa este firesc să fie, având în vedere valabilitatea învățăturilor biblice, după ce au trecut atâtea sute de ani. Știu că ați fost plecat din țară dar acum că ați revenit, vă rog să continuăm convorbirile și să vorbim despre pilda samarineanului milostiv. Î.P.S. Ioan: Așa este, am fost plecat în alte locuri unde m-am întâlnit cu creștini de pe alte meleaguri, care, chiar dacă nu grăiesc în limba noastră, și ei îl slăvesc pe Dumnezeu, pe Sfânta Treime Dumnezeu. Are Dumnezeu fii și fiice pe toate meleagurile.

L.C.: Înaltpreasfințite Părinte, pilda samarineanului milostiv este cunoscută de credincioși (Luca 10, 25-37). Ea face parte din cele șapte evanghelii care sunt rostite la slujba sfântului maslu, de aceea poate o cunoaștem mai bine. Apostolul și evanghelistul Luca ne relatează cum la Mântuitorul vine, cu gând de ispitire, un învățător de Lege și-L întreabă ce trebuie să facă pentru a dobândi viața veșnică. La rândul său, Mântuitorul îl întreabă pe învățătorul de Lege ce scrie în Legea evreilor în ceea ce privește viața veșnică. Învățătorul de Lege îi răspunde Mântuitorului că pentru a dobândi viața veșnică trebuie să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Mântuitorul l-a încredințat că a răspuns bine. Evanghelistul Luca ne spune mai departe că învățătorul de Lege dorea să se îndrepteze pe sine și să priceapă mai bine cuvântul acesta din Lege, de aceea Îl întreabă pe Mântuitorul cine este aproapele.

Atunci Mântuitorul îi prezintă pilda cunoascută de noi sub numele de pilda samarineanului milostiv.

Mântuitorul ne spune cum un om a fost prădat și bătut de tâlhari, apoi a fost lăsat la marginea drumului „aproape mort”. Pe drumul acela a trecut întâi un preot, apoi un levit.

_________________________ Amândoi au trecut nepăsători pe lângă semenul lor. „Iar un samarinean, mergând pe cale a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă” (Luca 10, 33). Merge spre el, îl îngrijește, legându-i rănile, cu untdelemn și vin. Îl duce la o casă de oaspeți pentru ca cei de acolo să-i poarte de grijă. Îi dă gazdei doi dinari, spunându-i că tot ce va mai cheltui cu acel bolnav îi va da înapoi când se va întoarce. Terminând această pildă, Mântuitorul îl întreabă pe învățătorul de Lege care dintre cei ce au trecut pe lângă cel bolnav, lovit și rănit, este aproapele lui. Învățătorul de lege îi răspunde că cel care a avut milă de el. Mântuitorul îl îndeamnă, în final, „Mergi și fă și tu asemenea.”

(Luca 10, 37) Vă rog, Înaltpreasfințite Părinte, să comentați această pildă. Î.P.S. Ioan: Pilda este mărturisirea cuvântului lui Dumnezeu. Acestea au fost și rămân cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai întâi să începem cu titlul duminicii.

Cum scrie în calendarul nostru ortodox că se numește duminica când se citește această pildă? Citim în calendar: Duminica samarineanului milostiv. Să vedem dacă nu vom mai adăuga ceva...

Parabola aceasta este izvorâtă în urma unui dialog între un rabin și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Rabinul acela se considera că, în știința Sfintelor Scripturi, este peste Iisus Hristos. Acel rabin, acel învățător de Lege, de bună seamă cunoștea viața lui Iisus, de unde este, unde a copilărit, cu ce se ocupa, până ieri, Fiul Teslarului din Nazaret.

Văzându-L că învață poporul, și-a spus: ia să-L pun eu la un examen pe Fiul Teslarului din Nazaret! că El nu are școala rabinică cum am eu. Eu am urmat cursurile școlii rabinice la Ierusalim, pe când el n-a plecat din Nazaret niciodată, dorind chiar să-L pună într-o situație neplăcută în fața celor care-l ascultau. De aceea Sfântul Apostol, dumnezeiescul Luca, scrie: un învățător de Lege s-a 49

apropiat de El, ispitându-L: n-a venit cu smerenie la Hristos, ci să-i spună: Ei! Tu nu știi câtă teologie, câtă scriptură cunosc eu! Atunci îi pune această întrebare Mântuitorului, întrebare care de fapt îl frământa și pe el și pe ceilalți contemporani ai săi: ce să facă ca să dobândească viața de veci?

Mântuitorul știind de asemenea foarte bine, îl întreabă: cum citești? Și atunci spune două porunci: să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și cu toată puterea ta. Și apoi spune de asemenea să iubești și pe semenul tău, pe aproapele tău, ca pe tine însuți. Acestea a mărturisit rabinul, deci practic a dat un răspuns foarte bun Învățătorului învățătorilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care apreciază răspunsul acestui învățător de Lege. Îi pune apoi întrebarea cine este aproapele meu. Dacă am putea analiza întâi, rezultă cât trebuie să-l iubim noi pe Dumnezeu. Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu nu din inimă, nu cu inima, nu cu sufletul, nu cu puterea, nu cu cugetul, ci precizează în Sfintele Scripturi că pe Dumnezeu trebuie să-L iubim cu toată inima, cu toată, nu cu o parte din inima noastră. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu tot sufletul nostru, nu așa și așa. Apoi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul, cu tot și apoi cu toată puterea noastră.

Deci Dumnezeu vrea să-L iubim pe El mai presus decât orice pe pământ și din creație. Pe El să-L iubim cu totul și din tot. Și-apoi spune porunca biblică, și pe semenul tău să-l iubești ca pe tine însuți. Nu vi se pare că este, cum s-ar spune, o coborâre de valoare? Deci pe Dumnezeu din tot și cu tot, și pe semenul tău să-l iubești ca pe tine însuți. Prin urmare, mai presus de iubire de mamă, de tată, de fiu, de fiică, de frate sau de soț. Iubirea noastră față de Dumnezeu trebuie să fie mai presus decât iubirea de unul dintre cei apropiați. Și pe ei să-i iubim ca pe noi înșine, dar pe Dumnezeu mai presus de toate.

L.C.: Apoi îl întreabă învățătorul de Lege cine este aproapele. La această întrebare îi răspunde Hristos prin parabola amintită mai sus. → A consemnat LUMINIȚA CORNEA

Î.P.S. Ioan: Astăzi prin intermediul științei, omul cunoaște, este aproape de îndepărtatele stele și galaxii. Noi, astăzi, cunoaștem mai multe despre planetele care se rotesc în jurul soarelui, despre stelele cerului și cunoaștem mai puțin despre aproapele nostru.

Cunoaștem foarte bine câți km sunt până la Lună, ce diametru are Luna, Soarele ș.a.m.d. dar stăm într-o casă, stăm, dormim, trăim o viață întreagă despărțiți de un perete de 25 de cm și nu știm cine este dincolo, ce suferințe, ce necazuri are aproapele. Și atunci zic care distanță este mai mare, între noi și soare sau între mine și frăția ta? Măsurați în biserică, n-aveți decât o palmă distanță unul de altul, totuși nu vă cunoașteți, dar știți multe despre Lună, însă nu știi nimic despre cel care este acum lângă tine, în biserică, sau despre cel de pe scara blocului, nu știi nimic.

Oare este mai greu de cucerit spațiile cosmice siderale sau spațiile dintre inima mea și inima ta? De ce oare distanța dintre inima mea și-a ta este mai mare decât distanța de la mine și până la soare? Oare n-am putea cumva, prin harul iubirii lui Dumnezeu, să cucerim cumva și spațiul acesta dintre inima mea și inima ta?

Ce eveniment cosmic a fost când Luis Amstrong a făcut primul pas pe lună! A fost un eveniment cosmic răspândit în toată lumea. Dar când oare inima mea se va apropia, va păși spre inima ta? Dumnezeu să ne învrednicească să ne apropiem inimile unuia de celălalt, adică unul de semenii noștri, cum spune Sf. Scriptură. Învățătorul de Lege ajungând la concluzia că cel ce a făcut milă cu cel căzut între tâlhari, acela e aproapele, Mântuitorul îi dă o poruncă: Mergi și fă și tu asemenea!

L.C.: Deci fapta samarineanului este făcută nu atât din milă, cât din iubire. Prin urmare este vorba de iubire ca o virtute creștină, Înaltpreasfințite? Î.P.S. Ioan: A iubi nu este numai o virtute creștină. A iubi este o poruncă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El ne-a poruncit și-mi spune și mie, și ție: mergi! Verbul a merge, aici, este la imperativ, adică îți dă o poruncă – să mergem să iubim!

De aceea unul din mesagele acestei evanghelii este porunca iubirii. N-o lasă Hristos, dacă vrei sau nu, ci

spune mergi și iubește. Ca ce să se întâmple? Ca să dobândești viața de veci. Substanța, esența, tăria vieții de veci este iubirea. Așa cum o plantă se hrănește din pământ, tot așa și viața veșnică se hrănește din iubirea ta. Nu este viața veșnică întru bucuria Duhului Sfânt decât aceea care s-a hrănit în lumea aceasta de iubirea față de Dumnezeu și față de semenii noștri.

L.C.: Înaltpreasfințite Părinte, în predica pe care ați rostit-o odată după această pericopă evanghelică, ați întrebat credincioșii despre câți căzuți între tâlhari vorbește Sfântul Luca în această Sfântă Evanghelie.

Bineînțeles că ne-am mirat auzindu-vă, deoarece toți știam că este unul singur căzut între tâlhari. Î.P.S. Ioan: Da, despre un singur om căzut între tâlhari. Acum vă întreb și îi rog pe cititori să-și dea răspunsul lăuntric fiecare. Pe lângă câți căzuți între tâlhari ați trecut frățiile voastre astăzi, și ieri, și alaltăieri, și în întreaga viață? Pe lângă câți căzuți între tâlharii păcatului am trecut eu, de la naștere și până astăzi?

Nu cumva aveți și în familiile dumneavoastră „niște căzuți între tâlhari” și stați cu ei în casă și nu le legați rănile?

Nu cumva aveți vreun vecin căzut între tâlharii păcatului și nu-i legați rănile și nu puneți pe el lacrima iubirii frățiilor voastre? Preotul și ______________________________

50

_________________________ levitul care coborau de la Templu au trecut pe lângă cel căzut între tâlhari și noi îi judecăm. Însă eu vă spun: noi, astăzi, nu trecem pe lângă cei căzuți între tâlharii păcatelor, ci călcăm peste ei. Atât sunt de mulți, încât călcăm peste cei căzuți între tâlhari și mergem mai departe. Cel puțin preotul și levitul din Evanghelie au trecut pe lângă el și n-a călcat peste el. Eu mărturisesc că am călcat în viața mea peste mulți care au căzut între tâlhari ș-am mers mai departe.

Mă mir cum de nu mi-a uscat Dumnezeu picioarele.

La București, în catedrala patriarhală, se află moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov care, în viața lui, din greșeală, a călcat cu piciorul peste un pui de pasăre ce-a murit. I-a părut atât de rău, încât o vreme nu s-a mai încălțat la piciorul acela, ca să simtă ascuțișul pietrei, arșița zilei și frigul de afară. Asta pentru că a călcat cu piciorul pe un pui de pasăre!

Doamne, cum de n-ai uscat ale mele picioare că eu nu peste un pui de pasăre am călcat ci poate peste mulți căzuți între tâlharii păcatului.

Aș vrea să vă întreb ce a scris Pilat pe tăblița de pe cruce, unde a fost răstignit Hristos?

A scris în ebraică (aramaică), în latină și în greacă, „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.

L.C.: Înaltpreasfințite Părinte, în predica pe care ați rostit-o despre această pericopă evanghelică și pe care am ascultat-o, ați afirmat că Pilat a uitat să scrie ceva.

Desigur, această afirmație a trezit mare curiozitate, iar credincioșii așteptau să spuneți un lucru inedit, ceea ce s-a și întâmplat. →

fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forţa şi cu viteza divină, el şi-a dat seama că a greşit, dar cerurile s-au închis şi el a rămas afară. S-a rugat să-l primească şi nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o condiţie: „Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!”

S-a pogorât în adâncurile oceanelor şi a adus cel mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. Dar când lupţi duhovniceşte şi nu câştigi, ai câştigat necâştigarea: faptul că tu ştii că nu ai câştigat, deja este câştig! Deci eşti deasupra luptei. Când a văzut că nu la primit Cerul, s-a deşteptat îngerul: „Stai! Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!”. La un râu, doi copii se scăldau şi, în joaca lor, unul a căzut şi era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze – s-au înecat amândoi. Şi îngerul a luat inima copilului salvator şi s-a suit cu ea la Cer. Şi Cerul nu s-a deschis! Vezi cât de învăţat era îngerul acum? Mergând el prin lume, a văzut într-o pădure un bătrân care-şi plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Şi a luat o lacrimă din aceea şi a fugit cu ea la cer.

Dumnezeu l-a primit imediat”!

Cât de binefăcător este să ne aducem aminte de promisiunea Mântuitorului nostru: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In 6, 37) Adu-ți aminte mereu să plângi!

Pr. GHEORGHE ŞINCAN

Amvon

Pocăința este "întristarea cea după Dumnezeu", care "lucrează pocăința spre mântuire, fără părere de rău", după cuvântul Apostolului Pavel. (II Corinteni 7, 10) Lacrimile, plânsul și suspinarea sunt semne ale întristării inimii, prin care inima este rănită ca de o săgeată și astfel izvorăște lacrimi. În Sfânta Scriptură, întâlnim nenumărate pilde de ______________________________ pocăință și de întoarcere cu lacrimi la am: Mărturisi-voi fărădelegea mea Părintele Ceresc. Avem exemplul Domnului". Iar Prorocul Ieremia, în desfrânatei care a spălat cu lacrimile numele întregului său popor care sale picioarele lui Hristos, ștergandu- păcătuise, plânge înaintea Domnului le cu părul capului său și sărutandu- zicând: "Vai nouă, că am păcătuit! le. De asemenea, fiul risipitor, care s- Pentru aceasta s-a tulburat inima a întors la tatăl său mărturisind că nu noastră și ochii noștri s-au întunecat" este vrednic a fi numit fiul lui zicând: (Plâng. 5, 16-17).

"Părinte, am greșit la cer și înaintea ta Pocăința este un cuvânt care „se și nu mai sunt vrednic să mă numesc aude” mai mult de o sută de ori în fiul tău: fă-mă ca pe unul din argații Noul Testament. „Pocăință”, strigau tăi!" Este de crezut faptul că această profeții Vechiului Testament. „Pocămărturisire smerită a fost însoțită de iți-vă, că s-a apropiat împărăția cerulacrimi. Și Apostolul Iacob rostește rilor!” (Mt. 3, 2), striga Sfântul Ioan următorul îndemn către cei păcătoși: Înaintemergătorul. „Pocăiți-vă și "Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor, și credeți în Evanghelie!” (Mc. 1, 15), sfințiți-vă inimile voi, cei îndoielnici. striga Domnul nostru. „Pocăiți-vă!”

Pătrundeți-vă de durere, întristați-vă ne îndeamnă astăzi Părinții și Biserica și vă jeliți. Râsul întoarcă-se în plâns noastră, pentru că acesta este, poate, și bucuria voastră în întristare. singurul și cel mai scurt drum care ne Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă duce aproape de Hristos. va înălța". (Iac. 4, 8-10) Aflat între cădere și ridicare, În Vechiul Testament, avem creștinul are ca mijloc haric deosebit mărturia Prorocului David care de important pocăința, prin care grăiește: "Izvoare de apă s-au pogorât redobândește legătura cu Dumnezeu. din ochii mei, pentru că n-am păzit În ce priveşte pocăinţa, am să vă legea Ta" (Ps. 118, 139), și iarăși: spun o istorioară pe care am aflat-o de "Păcatul meu l-am cunoscut și la părintele Arsenie Papacioc. ”Când fărădelegea mea n-am ascuns-o. Zis- au căzut îngerii din cer, un înger n-a ______________________________________________________________________________________________ Convorbiri duhovniceşti →Î.P.S. Ioan: Da, Pilat a uitat să scrie „Iisus, Samarineanul cel de Sus”. Asta n-a mai scris Pilat: „Iisus, Samarineanul cel de Sus”.

Dacă samarineanului din parabolă i s-a făcut milă de acel om căzut între tâlhari, l-a luat și l-a dus la un han, ca să aibă grijă de el. Iisus, Samarineanul cel de Sus n-a venit doar pentru un singur căzut între tâlhari, ci a venit și m-a găsit și pe mine căzut între tâlhari, și pe frăția ta și pe o lume întreagă. Toți eram căzuți între tâlhari, însă Hristos n-a trecut peste noi, ci ne-a luat pe toți. Și n-a turnat pe rănile noastre untdelemn

și vin, ci a turnat scump sângele Său.

Iată ce diferență între samarineanul din Evanghelie despre care vorbim și Samarineanul cel de Sus! Unul vindecă cu untdelemn și vin, iar celălalt cu stropi din sfântul Său sânge. Ia să fi văzut într-o zi și rănile mele ați fi zis: omul acesta nu mai poate trăi, moare. Așa eram de rănit și un singur strop de sânge l-a pus pe pieptul meu și astăzi sunt aici. Apoi, samarineanul din Evanghelie l-a dus pe bietul om la un han, să aibă cineva grijă de el, la un han străin.

Samarineanul cel de Sus, Hristos Fiul lui Dumnezeu, ne-a luat și nu nea dus la un han străin, ci ne-a dus în

51

hanul harului iubirii Sale care este Sfânta Biserică.

Noi suntem acum în Hanul Harului iubirii lui Hristos, nu suntem în han străin, nu ne-a dat pe seama străinilor să ne vindece, ci însuși Hristos ne vindecă pe toți cei ce acum suntem în Hanul iubirii Sale. Atunci n-am putea ca în loc de Duminica samarineanului milostiv să spunem Duminica Samarineanului cel de Sus? Binecuvântat să fie Dumnezeu că a trimis pe Fiul Său cel preaiubit, luând chip de samarinean, ca să mă ridice și pe mine, și pe tine, și pe cei ce suntem căzuți sub povara păcatului!

Panorama Sfintei Mănăstiri Oașa

Cum spun, se află undeva, în țara Ardealului, între ținuturile Inidoarei și Albei, o apă viforoasă. Oamenii dinspre câmpie îi spun Sebeș; cei vechi, din înălțimi, îi zic încă Frumoasa. [...]

Din locurile acestea unde am petrecut și am stat privind, cu sufletul îmblânzit de dulceața lor, se desfășoară păduri după păduri, și iarăși păduri nesfârșite. Acolo-i împărăția sălbăticiunilor, cât țin munții și sihlele. Într-o parte se suia cătră Dumnezeu vârful lui Pătru; mi se părea aproape, dar până la el umblă păstorii două zile, și în râpile lui goale stăruiau încă - la vreme de vară – zăpezile de iarna trecută. Mai departe, se scria pe cer linia Șurianului. Se lămureau și alte piscuri cu pete de omăt. Munți, râpi, codri, goluri; spre ele trec pe drumul de lângă apa Frumoasei oierii din Poiana Sibiului ca să-și așeze stânile. [...] Mișcarea aceasta de la vale în piscuri o fac de mii de ani generațiile păstorilor, de la Decebal-Crai și de la străbuni și mai vechi.

(Mihail Sadoveanu, fragmente din volumul Valea Frumoasei) Inundată de verdele tainic al brazilor care-și cădesc tămâia din cetini sub atenția neîndurătoare a Soarelui dogoritor de vară, învăluită de hora eternității în care s-a îngemănat cerul senin cu oglinda străvezie a lacului de acumulare, piscurile îmbietoare ale munților ce brăzdau văzduhul prin semeția lor, Mănăstirea Oașa ne primește cu brațele deschise, murmur de tineri (ca niște albinuțe în stup) vibrând încă de la apropierea de aceasta...

Cam așa este întâmpinat oricine vine la OAȘA... Vezi forfotind dintr-o parte în alta tineri, studenți și liceeni deopotrivă, cu pixuri și caiețele în mâini, cu metaniere și cărți de rugăciuni, iar la fiecare pas întâlnești câteo persoană care să-ți zâmbească și să te privească duios, ca pe un prieten vechi de-al său... deși acum e pentru prima oară când pășești pe aceste tărâmuri... Ei sunt grăbiți să ajute acolo unde e nevoie, dornici de a nu întârzia la conferințe, însetați de a ajunge la slujbele Bisericii... În centru, ca o stăpână a tuturor,

stă de veghe umila bisericuță de lemn și îi privește (primește) pe toți cei care îi trec pragul, generații după generații, îi iubește tăcând și ocrotindu-i la sânul ei... Acum, vin mulți să-și facă prăvilioara aici sau să se închine Maicii Domnului Pantanassa și răcliței cu Sfinte Moaște, căci bisericuța a devenit de muuult neîncăpătoare pentru ei, motiv pentru care obștea (călăuzită de către Părintele Stareț Arhim. Iustin Miron) s-a văzut nevoită a construi un alt edificiu de cult, de dimensiuni mult mai mari... pentru TINERI. Nu vreau să vă scriu, dragi cititori, neapărat despre un istoric al acestei Sfinte Mănăstiri (Deși aș avea ce să vă transmit, nu doar ca informație cronologică, ci mai ales ca intensitate a trăirilor ce au izvorât laolaltă cu nașterea ei. Despre Oașa deja s-a scris mult, s-au făcut reportaje etc.), ci, mai degrabă, îmi doresc să lămurim împreună o serie de întrebări, precum: ”Ce caută ASTĂZI tinerii la mănăstire? De ce mai ales TINERII? (P.S.: Bătrânii unde sunt?)

CE este acest FENOMEN? Obștea, tânără și ea la rândul său, a început de ani de zile serii anuale de tabere studențești ce au necesitat o organizare, deoarece acest ”asediu” exuberant al adolescenților s-a dovedit a fi greu de stăpânit altfel, adăugându-se exponențial tot mai mulți tineri. Având ca principii de bază trei direcții majore și anume: spiritualitatea, tradiția și cultura, construindu-se pe relații de prietenie, încredere și devotament, taberele de la Oașa au ajuns a fi mult așteptate, astfel încât tinerii vin aici pentru a se forma (nu doar pentru a se informa!) atât pentru ______________________________

Biserica nouă, acuarelă 52

Biserica veche, acuarelă ______________________________ viața ce îi așteaptă, cât mai ales pentru cea veșnică. Arhondaricele, sălile de conferințe, biserica – toate sunt pentru ei! Toate s-au ridicat cu trudă pentru a le răspunde nevoilor, pentru a umple acele cupe ale sufletelor însetate de Cer. Astfel, la 1300 m altitudine, tineri din toate colțurile țării (ba chiar ale lumii!) se adună la Oașa pentru a asculta conferințe și a li se răspunde la nelămuriri, pentru a lega prietenii pe viață și pentru a învăța, totodată, să prețuiască munca și lucrul în echipă, cu mintea fiind cât mai mult posibil la rugăciune (lucrarea minții), iar cu mâinile trebăluind acolo unde este nevoie. Nu e de uitat ceea ce zic adesea Părinții Sfintei Mănăstiri: Pentru a deveni trebuie să faci, căci ceea ce faci te face!, dânșii fiind în tinerețe membri activi ai ASCOR-urilor (ASCOR- Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români) din țară, prin urmare, având cunoștință în relația de colaborare cu tinerii și reușind, astfel, să răspundă, în majoritatea situațiilor, nevoilor actuale ale lor. Când însă nu plouă, piscurile munților din împrejurimi devin amfiteatre în aer liber, încât doar la Universitățile de prestigiu ochiul privitorului poate analiza un asemenea ”peisaj”: tineri ce vin valuri - valuri să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, să fie mai aproape de El prin natură, simplitate și... Dragoste.

Tineri ce vin valuri - valuri, așa cum, Mântuitorul, în timpul propovăduirii Sale, era urmat și înconjurat de mulțime de oameni... Așadar, la hotarul dintre cer și pământ, în mijlocul munților, Mănăstirea Oașa dăinuie→ sora Denisa (Măn. ”Sf.M.Mc. Gheorghe”, Țețu)

în afara scurgerii timpului... (fragm. din Mânăstirea Oașa, de Șușnea Sebastian Robert, Brașov, 2013).

Impresionați, așadar, și de solidaritatea pe care o degajă obștea, atât în rugăciune, cât și în muncă și gândire, tinerii se adună, an de an, tot mai mulți în jurul acestui nucleu.

Chiar dacă programul de rugăciune este unul athonit, e de admirat faptul că tinerii nu cedează defel și participă la slujbele Bisericii cot la cot cu obștea, în fiecare dimineață fiind dornici a se trezi la ora 2:30 și a se ruga până la ora 8:00, cât ține programul liturgic. Mai apoi, ora vecerniei este ora 16:00, oră la care, după o zi de trudă, ei se reîntâlnesc pentru a înălța rugi pentru familie, pentru neam, pentru lume...

Cu siguranță toți cei care veți păși pragul Bisericii la una dintre aceste ore veți rămâne profund mișcați, căci înaintea ochilor se va desfășura o imagine copleșitoare: tineri în costume populare, propovăduitori ai valorilor neamului nostru, cu capetele plecate, înălțând rugăciuni și smerindu-și gândurile, lepădându-se de individualismul pe care societatea de astăzi îl promovează tot mai mult și realizând TOTUL în comuniune...

Ceea ce transmite acest loc așezat între cer și pământ este bucuria, temelie fondată de Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta, cel care a fost aproape mulți ani de această Mănăstire, dar mai ales de Părintele Stareț, al cărei duhovnic era încă din vremea studenției. Din această perspectivă, am să închei întorcându-ne la rădăcini, cu un citat din monografia Oașei: Tot ceea ce făceam noi într-o formă diminuată înainte, după ce a trecut Părintele Teofil la cele veșnice s-a amplificat.

Lucrurile au luat o amploare nebănuită, negândită. Nici nu ne puteam imagina așa ceva. Se simte un har al Părintelui Teofil. El lucrează alături de noi și ne împinge pe direcția pe care a fost și el toată viața. Ceea ce facem se datorează Părintelui Teofil, pentru că vine el, cu puterea lui, acum, direct de la Dumnezeu, și și-o revarsă aici, peste locașul nostru. (pp. 20-21) Și astfel, [...] între cer și pământ, la granița dintre lumi, unde timpul se întâlnește cu veșnicia, strămoși și urmași, uniți prin rugăciune, suntem aici... pe palmele lui umnezeu...(p.2)

CÂT EFORT – ÎN MOARTE – DE A FI FRUMOASĂ cât efort – în moarte – de a fi frumoasă când pădurea-şi schimbă chinul în splendoare îţi dă mărturie poiana stufoasă: n-a fost răutate – este – deci – Culoare!

Fluturi de seară, Dansează printre florile de tei Plutind spre moartea din zori.

Mă cufund în noapte Ca într-o ie de borangic.

Mă cufund în ochii tăi Să ascult toate poveștile începutului.

Așteptând absurdul De teama unui nou burlesc.

Neîmblânzit

Crist duios s-apleacă – tot mai des şopteşte: „frumos voi trăirăţi – frumoşi fiţi în moarte meritaţi amurgul – sfântă sărbătoare ...de cădeţi în stele – nimeni nu mai moare...!” în genunchi copacii primesc de la ceruri binecuvântare cu aghesmi de geruri: bucuroşi să moară – frumoşi în sfinţire aşteaptă doar Cristul să le intre-n fire... ...cât de frumos te lasă Dumnezeu să mori – trăind ascuns în orice zeu...

TOAMNĂ SPRE IARNĂ tâlharii-au jefuit în catedrală mânjit altarul – urmele-s de sânge ca de-obicei – Hristosul nu se plânge, dar clopotari şi vânturi crap' de fală şi lepră şi noroi spurcat-au naos, o zi de bezne iar şi-a pus coroană, cetatea nu-i decât un spârc de haos, sfărmate-s - sus – coloană cu coloană, bocind în zdrenţe – marginile lumii cerşesc o notă de la Sfântul Clopot dar bidiviii negri vin în tropot strivind nădejdi şi patima arvunii …e greu din ţăndări s-aduci mântuirea …toamnă spre iarnă: unde-i lecuirea?

ADRIAN BOTEZ Așteptind absurdul Liniștea adoarme pe luciul apei.

Coboară din cer neștiută Să nu tulbure sărutul Oprit la poarta minții.

Stelele clipesc a uimire Și surd e valul lunii.

53

Spiritul meu gonește în noapte Ajunge la Troia, pe zid de cetate Părtaș e la lupta lui Hector cu Ahile Și numără coifuri pe stâncă, la Termopile.

Sufletul meu se plimbă desculț prin lume, Alunecă-n hăuri, se îmbracă în genune, Adoarme pe un nor așteptând dimineața Se spală cu rouă așternând ......

La Masala adoarme între aripi de vultur Prea târziu să salveze și ultimul flutur Și-ar vrea pe fruntea lor să așeze nimb Pentru tot ce nu s-a oferit la schimb.

Dar poate totul e doar o poveste, Și doar spiritul meu tot caută-n lume De vină e vântul ce mă cheamă pe creste.

Vântul de seară mă strigă pe nume !

Albastre De pe crestele albastre coboară seara, Să-mi rotunjească umerii de piatră Şi braţele şi vina neiertată, De prin păduri se aude iar vioara Şi vântul ce aleargă prin corzile natră.

De pe crestele albastre coboară şi noaptea Pe genunchii mei să își facă culcuş Şi vântul adoarme pe creanga arcuş Şi picură în cânturi şi şoaptă....

Pe genele mele albastre adorm Poveşti nepereche, neştiute, rătăcite.

Culese de pe străzile înguste, din dom, Ce seara, în amurg, tot se aud şoptite.

Dimineaţa, din ceaţa uşoară, din clar obscur, Lumina de jur - împrejur Ne înconjoară....

Se înălţâ din abur de munte spre înalt, nefirească, Şi îmi lasă o floare de colţ pe tîmpla mea albastră.

Bușteni LILIANA V. POPA

Dialog cu romancierul, esteticianul şi criticul de artă (XI) - Faceţi ce faceţi şi, orice temă aţi aborda, reveniţi la cărţile în care este exprimată situarea dumneavoastră teoretică... Acest mod de a discuta mă duce cu gândul, pe de o parte, la constatarea că întreaga operă diaconesciană are o unitate de fond, în sens spiritualist, pe de alta, la ideea de temă cu variaţiuni, de care vorbesc muzicienii.

- Mi se pare firesc să procedez astfel. Constatarea D-Voastră este corectă. Modul meu de a discuta este o încercare de a exprima convingeri constituite evolutiv. La constituirea acestor convingeri au contribuit experienţa mea de viaţă şi valorile intelectuale de care am reuşit să mă apropii.

Acest dialog al nostru, de pildă, este o încercare, doar o încercare, de a discuta despre sublim, raportându-ne la unele dintre marile personalităţi din istoria filosofiei europene, de care eu mă simt ataşat sufleteşte.

- Adevărul este că despre sublim s-a scris mult. Zeci de tratate de estetică elaborate în secolele al XIX-lea şi al XX-lea în diverse culturi europene, mai ales în universităţile germane, dedică ample capitole noţiunii de sublim, interpretată dintro mare varietate de puncte de vedere... Unele dintre aceste puncte de vedere coincid... Altele – nu. De ce credeţi că sublimul îi preocupă atât de mult pe teoreticieni, indiferent de orientările lor filosofice sau estetice?

- Pentru că sublimul exprimă nevoia de sacru a omului, condiţia sa metafizică. Ştim de la marii doctrinari ai Bisericii noastre Ortodoxe şi strămoşeşti, dar şi de la personalităţi precum Rudolf Otto sau Mircea Eliade, că nevoia de sacru este înscrisă în cele mai profunde stări ale omenescului, respectiv în condiţia omului ca om... Fără aspiraţia spre sacru, omul nu este om... Este doar o biată caricatură de om... Doar un animal... În epoca noastră, ne spune Mircea Eliade, sacrul se ascunde uneori în manifestări care nu sunt religioase...

Dar subzistă în ele... Nu-l poate desfiinţa nimeni şi nimic.

Ceea ce e propensiune metafizică şi religioasă în dezbaterile despre

______________________________ sublim ne spune ceva profund, ceva cuprinzător, ceva emoţionant, mai ales, despre condiţia omului în lume şi în istorie. Fireşte, toţi esteticienii care au discutat despre sublim au puncte de vedere mai mult sau mai puţin originale. În afara celor de care am amintit până acum, am putea vorbi şi despre alte personalităţi ilustre, precum Friedrich von Schiller (17591805), eseul său Despre sublim (Über das Erhabene, 1793) este o dovadă în acest sens; Friedrich Richter (17631825), care a scris despre sublim ca „infinit aplicat” („das angewandete Unendliche”); Friedrich Karl Wilhelm von Schlegel (1772-1829); Friedrich Ernst Daniel Schleiermacher (1768-1834); Wilhelm Traugott Krug (1770-1842); Friederich Theodor Vischer (1807-1887); Hermann Lotze (1817-1881); Eduard von Hartmann (1842-1906); Johannes Volkelt (1848-1930); Theodor Lipps (18511914); Nicolai Hartmann (18861950); Benedetto Croce (1866-1952), puternic influenţat de Kant, Hegel şi de compatriotul său Francesco de Sanctis, în lucrarea sa Estetica privită ca ştiinţă a expresiei şi lingvistică generală (Estetica come scienza dell’espressione e linguistica generale, 1902), în care ni se spune, întrun mod cel puţin uimitor, că teoreticianul se găseşte în imposibilitatea de a opera cu definiţii riguroase ale noţiunilor la care apelează.

Croce afirmă: „Trebuie să-i lăsăm în pace pe cei ce vorbesc şi scriu, ca să definească ei, de fiecare dată, sublimul sau comicul, tragicul sau umoristicul, după cum le place şi li se pare potrivit pentru scopul pe care şi-l propun. Şi dacă se insistă pentru a se obţine o definiţie empirică universal valabilă, atunci nu putem 54

oferi decât pe aceasta: sublim (sau comic, sau tragic, umoristic etc) este tot ceea ce a fost sau va fi numit astfel de cei care au folosit sau vor folosi aceste cuvinte (sublinierile lui Croce).

Ce este sublimul? Afirmarea neaşteptată a unei forţe morale extrem de puternice: iată o definiţie (Croce o ia de la Kant – n.n. M.D.).

Dar tot atât de bună este şi cealaltă, care identifică sublimul şi acolo unde forţa care se afirmă este o voinţă extrem de puternică, desigur, dar imorală şi destructivă. Şi una şi cealaltă vor pluti apoi în vag şi nu vor dobândi nicio determinare dacă nu se vor referi la un caz concret, la un exemplu, care să facă să se înţeleagă ce anume se înţelege aici prin «extrem de puternic» şi prin «neaşteptat»: concepte cantitative, chiar fals cantitative, pentru care nu există o măsură, şi care sunt în fond metafore, fraze emfatice sau tautologii logice” (Benedetto Croce, Estetica, Traducere Dumitru Trancă, Studiu introductiv Nina Façon, Editura Univers, Bucureşti, 1970, pag. 161).

Despre sublim, au mai scris Karl Groos (1861-1946); Max Dessoir (1867-1947); Emil Uttitz (1883-1956), un discipol şi colaborator al teologului, logicianului, psihologului şi filosofului Franz Brentano (1838-1917), cel ce a teoretizat conceptul de intenţionalitate în cuprinsul aşa-numitei „psihologiii descriptive”; francezul Victor Basch (1863-1944), autorul a două lucrări de estetică utile în discuţia noastră: Eseu despre estetica lui Kant (Essai sur l’esthétique de Kant, 1911) şi Estetica germană contemporană (Esthétique allemande contemporaine, 1912); Charles Lalo (1877-1953), adept al unei estetici experimentale şi sociologice, şi mulţi alţii. În cultura română, despre sublim au discutat, între alţii, Simion Bărnuţiu (1808-1864); Ioan Pop Florantin (1843-1936); Constantin Leonardescu (1844-1907), autorul unui sistem estetic expus în Principii de filosofia literaturii şi artei (1898); Tudor Vianu (1897-1964), autorul tratatului Estetica (1934-1936), colaborator la revista Gândirea, ca şi Crainic, cu care comunica în idei, convingeri şi atitudini; Liviu Rusu (1901-1985) şi alţii.

Prof. SABIN GEORGE SĂNDULESCU

Asterisc

Eram convins până nu demult că printre popoarele care sărbătoresc de două ori Anul Nou, evreii de pe pământurile Eretz Israel, a cărui climă este diferită de cea europeană, sunt o excepţie.

Dar iată, cel puţin pentru mine, o surpriză: în spaţiul primordial al Cetăţii Carpatice şi-n zonele pericarpatice, obiceiul de a sărbători Anul Nou de două ori, urcă până în neolitic.

De sute de ani, românii sărbătoresc de două ori Anul Nou: cel internaţional şi cel străvechi getodacic.

Dacia a fost considerată vreme de sute de ani centrul suprem al Hiperboreei. Fapt pe care-l susţine Vasile Lovinescu în lucrarea ,,Dacia Hiperboreană''. De altfel, aruncând o privire pe harta Europei, Spaţiul Cosmic se găseşte la distanţă aproximativ egală, între Marea Baltică şi Marea Mediterană, cât şi între Oceanul Atlantic şi Marea Caspică. Aşadar, găsim o explicaţie la vechiul obicei de a se sărbători de două ori Anul Nou. Aşadar, în Spaţiul Carpatic se păstrează acest obicei ,,MĂRŢIŞORUL''.

Din marea densitate de sărbători-matcă, originare, străvechi, practicate de populaţia carpatină Mărţişorul ar fi un obicei legat de venirea primăverii.

La geto-daci, Anul Nou începea la 1 martie sau luna lui Marţ (Marte), în latină Martius - acesta era zeul războiului, dar şi al fertilităţii şi al vegetaţiei. Sărbătoarea mărţişorului fiind şi ea legată direct de renaşterea naturii.

Dar şi la traci, îl găsim pe Marsyas Silen, considerat inventatorul flautului, Zeul trac al cărui cult era dedicat fertilităţii şi vegetaţiei. Iată aşadar o altă sursă-populară a provenienţei Mărţişorului.

Romulus, întemeietorul legendar al Romei, era considerat, în mod simbolic, fiul lui Marte.

La un popor agro-pastorat, cum era cel al geto-dacilor, calendarul popular era rezultatul cultului lunar.

Mărţişorul era un fel de talisman, destinat să poarte noroc. El se oferea de anul nou împreună cu urări străvechi.

În vechime, pe data de 1 Martie, mărţişorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor.

El era atârnat pe un şnur făcut din două fire alb şi roşu care reprezintă unitatea contrariilor dintre iarnă şi vară. Mai există şi alte explicaţii ipotetice. Oricum este o împletire străveche. O regăsim pe steagul căluşarilor, la Bradul de nuntă, la podoabele nunilor, la Sâmbra oilor şi la alte obiceiuri populare. Acest şnur cu cele două culori l-am găsit menţionat şi de arheologul Vasile Boroneanţ, care susţinea că a găsit pietre de râu cu urme de vopsea albă şi roşie. Şnurul se lega la mână sau purtat la piept. Fiind un semn al biruinţei primăverii, el se desbrăca când înfloreau cireşii, odată cu sosirea berzelor. Se lega de un trandafir sau se arunca în direcţia berzelor, rostindu-se: ,,Ia-mi negretele şi dă-mi albetele''. Şnurul alb-roşu e doar un simbol al contradicţiilor: dragoste şi ură; sănătate şi boală; viaţă şi moarte.

La aceasta, se mai poate adăuga o legendă, de pe vremea când porumbeii erau poştaşi. Se povesteşte că un tânăr în dorinţa ca felicitarea către iubita lui să ajungă la timp, a trimis mesajul cu ajutorul unui porumbel alb, acesta a fost lovit de o săgeată. Mesajul a ajuns totuşi la destinaţie, dar firul alb, cu care era legată depeşa, a fost înroşit de sângele porumbelului. De atunci ar fi apărut firul alb-roşu pe care se leagă mărţişorul.

Din bătrâni se spune că după cum va fi vremea în prima zi a lui martie, aşa va fi toată primăvara, dar şi vara. ______________________________

55

Unele legende populare spun că mărţişorul ar fi fost tors de BABA DOCHIA în timp ce urca cu oile .

La aceasta se mai adaugă o poveste de dragoste între fata Babei şi tânărul păstor care se numea Mărţişor.

Poetul George Coşbuc scrie întrun studiu: ,,scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea cei stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet... Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească.''

Am găsit o altă explicaţie în cartea ,,Cu bastonul prin Bucureşti'', de Tudor Arghezi: ,,...La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat seama că vântul de primăvară le păstrează pielea şi nu era alt leac.

Cărturăresele de pe vremuri, după ce au venit cărturarii, făcând ,,farmece'' şi făcând şi dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit.

Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât....

Vântul uşurel de martie, care împestriţa pleoapele, nasul, şi bărbia, se numea mărţişor şi, ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zinţii de mart. Dacă mai spunem că firul era şi roşu, înţelegem că el ferea şi de vânt dar şi de diochi.''

Desigur, cele două studii, atât a lui George Coşbuc cât şi a lui Tudor Arghezi vin să completeze, sub o formă literară modernă, legendele despre ,,Mărţişor''.

Obiceiul s-a încetăţenit, ca orice femeie, indiferent de vârstă sau poziţie socială să primească un mărţişor şi să se mândrească cu ele.

Ca publicist şi autor al rândurilor de mai sus, ca un îndemn la bucurie, fericire dăruiesc acest ,,MĂRŢIŞOR'' cititoarelor mele.

PAUL LEIBOVICI

Știm numai noi - e toamnă și e frig; Și-o ceață-n care iarăși ne-afundăm..

Ne arde-Ardealul! - mi-ai șoptit. Eu strig!

Cum?...

Te caut dimineața, dar nu ești...

Amiaza-ți răspândește-n jur parfumul, Amurgul cu văpăi mi-l înroșești Și se cufundă-n lacrimi, seara, scrumul. Și arde-n mine-o flacără cum alta N-a fost nicicând, mă umple de iubire, Și-ascute-adesea-n sufletul meu dalta Vrând să-i croiască drumul spremplinire.

Cum să trăiesc? - te-ntreb de mi-e permis, Când tu nu ești dar eu te simt aproape, Și cum aș face să-mi cobori din vis Făcând din doruri punte peste ape?

Te caut, te aștept, mă rog și sper Că vei veni curând - cât îmi doresc Să-mi fii lumină - altceva nu-ți cer N-am să mai uit de primăveri N-am să mai uit de primăveri nicicând, În neguri triste înrobindu-mi viața! Și glas de primăveri se-ntrece-n gând (Când limpede izvor mi-e dimineața) Cu simfonia dragostei târzii. Și-atât de cald mă-nvăluie,-mi șoptește, Vibrând gingaș îmi spune c-ai să vii Odată cu narcisa ce-nflorește. Și dorul meu, cu dorul tău tivit, Se scaldă în lumini ce săgetează Seninul care-n taină ne-a unit, Prin care primăvara iar cutează Să crească muguri noi peste destin.

Miresme crude-n foșnet de pădure Rostesc chemări uitate-n vechiul scrin, Dar primăvara nu pot să ne-o fure Și-o vom păstra în noi, în veci, Amin!

Să-mi spui

____________________________ Gând înflorit, o respirare albă Mai cad ninsori târzii, tăcerea-i dalbă, Țărâna-și toarce somnul sub zăpezi. Și-mi trece-așa o respirare albă Prin gândul înflorit - tu să mă crezi C-atâta pace-n juru-mi lin răzbate, Din depărtare-o adiere pură Învăluie tristețea și m-abate Din drumul prigonit de fum și zgură.

Mă-nalță, mă-nnoiește-n cânt de liră Croind cărări prin lutul învechit, Sobor de fluturi ceața-ncet deșiră În curcubeie – cer și infinit, Se-aude zvon de psalmi, revin la viață, Îmbrățișez ca o vestală zarea.

Mă logodesc cu tine, dimineață, Și-ți simt, din depărtări, acum chemarea.

Să-mi spui în fiecare zi că ești, Să-mi murmuri cald că sunt și că ți-e dor.

Să-mi dărui pacea și să mă iubești, Să mă înalți, să mă cobori ușor.

Să-ți iei tainul de frumos din flori, Să strângi în brațe gându-mi fremătând, Să-ți umpli inima cu mine-n zori, Să-ți fie, ziua, sufletul flămând.

Să-mi faci din seri, senine dimineți, Să-mi fii lumină, dragoste să-mi fii!

Să fii tu sensul-ntregii mele vieți, Să nu mai pleci nicicând, să vii, să vii...! Știi că te-aștept în primăvara mea? În iarna mea cu valuri moi de nea S-au adunat tăcerile grămadă; Trudesc de zor visările să șadă La sfat, o, Doamne, chiar în palma Ta! .

Cu gând sfințit în limpezimi de cer Și ghioceii înfloriți la tâmple, Aștept minunea, Tată, să se-ntâmple Când primăverii sufletu-i ofer.

“Ne arde-Ardealul!”

E-n toamna mea risipă de frumos Un cer de liniști peste frunți de deal Când codrii-și ard arama, colo jos, Și arzi în tine dor, bătrâne-Ardeal.

În toamnă, l-am lăsat plângând sub nuc Și toată iarna nins-a cu speranțe Mi-e viața măsurată de distanțe, În care și zăpezile se duc…

Cu tine ard, tărâmul meu, și eu Și-aceleași vise curg în amândoi; Născute din același Dumnezeu, Plămada frământărilor din noi.

Și-n înflorirea-mi stranie aș vrea Să-ți spun atât: Cu tine mi-ai dat viață!

Mi-ești lacrimă, și dor, și dimineață, Știi că te-aștept în primăvara mea?...

Cum ardem, ardem inimi de nectar Și sapă-n noi istoria durând, Căci n-am ars niciodată în zadar, Iar de vânzare nu am fost nicicând!

...

Cum să trăiesc fără să te iubesc?!

GEORGETA RESTEMAN

Ce dor ascunzi în piept, ce dor purtăm 56

(III)

Afară, începe să se încălzească ușor. Aștept răbdător să treacă aceste câteva luni, conștient fiind că sunt încă în plină perioadă de acomodare.

V. B, un prieten din Chișinău, îmi spusese, atunci când am venit aici, că în ceva mai mult de trei luni o să-mi fie foarte greu. Comrat este un oraș mic, genul de oraș de provincie unde e destul de greu să-ți faci prieteni. În sinea mea, tindeam atunci să nu-i dau dreptate. El n-avea de unde să știe că dificultatea mea de a-mi face prieteni nu ține de mărimea orașului în care trăiesc, ci de o incapacitate interioară care vine dintr-un amestec de timiditate și aroganță. Cu toate acestea, ceva adevăr trebuie să fie și în vorbele lui V.B. 7 martie, ziua mea de naștere. Nu merg la universitate. De dimineață, îmi deschid laptopul și Facebook-ul mă înștiințează conștiincios că sunt unul dintre sărbătoriții zilei. Ca să-mi reîmprospăteze memoria, îmi aduce aminte de 7 martie 2015…

Ies pe balcon, îmi fac o cafea, îmi aprind o țigară și deschid geamul, contemplând aiurea țeava de gaz care trece prin fața clădirii, îmbrăcată întrun soi de folie argintie, pentru a o proteja de îngheț, bănuiesc. Venisem aici cu dorința de a învăța rusă. Miam procurat chiar niște cărți, în tentativa de a învăța. Treptat, însă, un soi de lentoare deprimantă m-a făcut incapabil să merg mai departe. Am terminat rapid cărțile cu care venisem din țară și am eșuat lamentabil în tentativa de a-mi procura altele noi.

Am identificat o mică librărie în oraș, în centru, pe strada cu supermarketul, foarte aproape de parcul central.

Acolo, însă, nu se găsesc nici măcar cărți în limba română, ce să mai vorbim de cele în limba engleză.

Mă cuprinde un soi de panică. Mi-e teamă că engleza pe care o vorbisem vreme de patru ani, zi de zi în India și, apoi, timp de vreo 3 ani, sporadic, în România, se va rugini iremediabil. Îmi alung gândul din minte… sunt multe altele care ar trebui să mă preocupe acum.

Sunt invitat la un eveniment organizat de singurul liceu cu predare în limba română din Comrat. Când intru pe coridoarele lungi ale clădirii, mă surprinde neplăcut genul de emoție cu care privesc la panourile cu Eminescu și Alexe Mateevici, aliniate de o parte și de alta a coridorului.

Recunosc sindromul depărtării de țară… îl mai trăisem de câteva ori.

Dacă am învățat ceva din experiențele astea, e că ele nu sunt făcute pentru a fi mărturisite public. Atât de mult, de prost, de patetic s-a vorbit la noi despre lucruri de genul acesta, încât le privesc cu un soi de scepticism, dacă nu chiar cu o oarecare furie. Copiii vorbesc o română impecabilă, pe alocuri cu mult peste ceea ce vorbesc colegii mei de catedră de aici, profesori de Limba română. E, totuși, în această țară o manie a festivismului care nu se poate să nu-mi repugne.

Printre multele tumori pe care le-a plantat în noi comunismul se află și aceasta: plăcerea lașă, umilă de a face parte dintr-o masă, nu contează care.

Excitația frenetică de a fi parte a unei mulțimi de oameni care aplaudă, agită baloane și steaguri… Circul acesta care ține loc de pâine și pe care l-au practicat comuniștii oriunde au avut norocul de a se instala confortabil (în ______________________________

57

Europa sau Asia).... Am vaga senzație că și politicienii de aici se simt mult mai bine când se află în fruntea unui grup masiv de susținători, traversând, alături de presă, străzile orașului, decât în birourile lor, rezolvând diferite probleme, în liniște, acolo unde nimeni nu îi poate privi sau admira.

Nu mai am apă caldă. Aștept, în speranța că e vorba despre vreo defecțiune minoră, însă optimismul meu dispare imediat ce aflu că dușul de la capătul coridorului pare să funcționeze. Problema nu e, deci, generală. Reușesc cumva să mă fac înțeles și un bărbat între două vârste, mirosind a alcool, vine să verifice. E vorba de o piesă destul de scumpă, așa că, temporar, voi face duș la capătul coridorului. Dintr-o dată, îmi dau seama că ieri am fost mai fericit decât azi. Simpla imagine a unui duș funcțional în cameră apare acum ca una idilică. În lunile care urmează, încep să îmi dau seama că va trebui să închiriez un apartament în oraș. Căminul e departe de centru, apa caldă lipsește și atmosfera generală, gri, sufocantă, mă paralizează. De multe ori, ajuns acasă, nu pot face altceva decât să mă trântesc în pat, încercând să citesc. Serile sunt destul de gălăgioase. Muzică rusească, un soi de folk siropos, lamentabil… Nu cred, însă, că voi putea face ceva până în septembrie, odată ce începe un nou an universitar.

La universitate, cursurile îmi oferă o oarecare satisfacție. Doar „oarecare” pentru că îmi dau repede seama că nimeni nu e interesat de literatură și cultură în general. Lucrurile funcționează cu un pragmatism care mă îngrozește. Există senzația că o limbă poate fi vorbită scurtcircuitând fenomenul cultural. Un dicționar, solide cunoștințe de gramatică și gata… Ca și în India, ca și în România, discuțiile despre literatură obosesc, plictisesc, debusolează. Se citește puțin și prost.

Merg la Chișinău. Pregătesc o prezentare despre limba română, în cadrul unui „Festival al limbilor”, organizat de Centrul Cultural Evreiesc. E o evadare binevenită. Îmi propun ca, odată ce lucrurile se vor așeza aici, să petrec cât mai mult timp în Chișinău sau călătorind. Deocamdată, însă, acesta e doar un gând. Rămâne de văzut dacă el se va materializa și când.

Senzația mea e că sistemul → OVIDIU IVANCU

universitar de aici e guvernat de un imens haos. Nimeni nu pare a ști care sunt regulile, ce și când trebuie făcut.

Poate că o cauză e și faptul că nu se vorbește limba română.

Orice document venit de la minister trebuie tradus înainte de a fi pus în practică. Nu e, însă, singurul motiv.

Am ajuns în această țară în momentul în care ea încearcă să facă tranziția de la lumea veche înspre lumea nouă; regulile lumii vechi, cele pe care toată lumea le înțelegea, fac loc unora cu totul diferite. Procesul de schimbare generează confuzie, uneori revoltă.

Birocrația e înspăimântătoare și nu rare sunt momentele când nimeni nu mai înțelege nimic.

Am nevoie de un permis de ședere în Republica Moldova. Mi se cer de la o zi la alta documente noi, bat pe la diferite uși pentru ca, în final, nimic să nu se întâmple. Fiecare societate, ca și fiecare organism, are un ritm al său. Momentan, nu reușesc să-l identific pe cel găgăuz. Nici nu prea am cum. E nevoie de timp, e nevoie de interacțiune... Firește că experiența mea în India m-a învățat că e inutil să critici; pierzi atâta timp criticând, încât nu mai poți înțelege. Lucrurile stau cam în felul următor: ritmul meu personal și cel al societății în care mă aflu acum sunt în contratimp.

De vreme ce, însă, societatea aceasta funcționează de decenii în ritmul acesta al ei, de vreme ce sunt indivizi care, ca peste tot, își duc existența așa, fără tensiuni semnificative, înseamnă că eu sunt cel care trebuie să învăț să-i surprind tempoul și să mă adaptez. Eu sunt intrusul aici, eu sunt cel care trebuie să mă schimb. Fac plimbări lungi prin oraș, încercând să observ atitudini, reacții, raportări la diferite fapte banale de viață.

Din când în când, trăiesc o inimaginabilă ușurare când constat că sunt înțeles vorbind în limba română.

Se mai întâmplă, uneori, ca în vreun magazin, în vreun supermarket, în vreo „rutieră”, în vreo bancă cineva să vorbească românește.

Trebuie să pornesc de la premisa că, în următorii cel puțin trei ani, aceasta va fi casa mea. Străzile acestea, oamenii aceștia, universitatea aceasta... Când mi se întâmplă să mai uit că asta e realitatea, mă ajută acest jurnal. A-mi pune gândurile pe ecranul laptopului echivalează cu o exorcizare a nemulțumirii, a disperării, a frustrării…

OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT

Marchez, prin acest articol, două aniversări, ambele de cinci ani şi ambele foarte dragi mie. În 2012, am fost primită în distinsa familie a revistei Vatra veche, condusă cu rafinament, competenţă şi bun gust de poetul, scriitorul şi editorul Nicolae Băciuț. Cum am mai scris, dragostea şi admiraţia pentru N. Steinhardt ne-a apropiat pe d-l Băciuț şi pe mine şi iată, suntem la a cincea aniversare de colaborare întru frumuseţea cuvântului!

Tot în 2012, am avut supriza şi bucuria de a o cunoaşte pe d-na prof.

Anca Sîrghie la o întâlnire a cenaclului Nicapetre de pe lângă ziarul Observatorul din Toronto. D-na prof. Anca Sîrghie este o atât de activă şi neobosită promotoare a culturii româneşti pe continentul nord american, încât este puţin probabil ca drumurile noastre să nu se fi încrucişat la un moment dat. Dacă luăm în consideraţie simplul faptul că, în cei cinci ani de când am cunoscut-o, d-na Sîrghie a publicat cinci volume, a fost prezentă la numeroase conferinţe şi adunări ale diasporei româneşti din Canada şi Statele Unite, scriind apoi materiale informative asupra întâlnirilor la care a participat, ne putem da seama cu ce om plin de energie avem de a face. Întâlnirea cu d-na Sîrghie a fost specială pentru mine. Mă aflam, în ianuarie 2012, la întrunirea cenaclului Nicapetre şi d-l Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului şi al cenaclului, vorbise despre Eminescu ______________________________

58

______________________________ şi despre regretatul sculptor Nicapetre, comemoraţi de noi în fiecare ianuarie. Apoi ne-a prezentat-o pe dna prof. Anca Sîrghie ca oaspete din România. Titlul prezentării mi-a atras atenţia: lansarea cărţii "Radu Stanca şi obsesia Thaliei" (Ed. Tribuna 1996).

Am ascultat prezentarea şi, la sfârşit, m-am adresat autoarei, exprimându-mi dorinţa de a cumpăra cartea. D-na Sîrghie, foarte zâmbitoare, mi-a spus că, din păcate, nu mai are niciun exemplar, dar că îmi va trimite unul dacă îi dau adresa. Am întrebato, dintr-o suflare, dacă o cunoştea pe Doti, soţia lui Radu Stanca, cea cu care am fost prietenă şi de care nu mai ştiam nimic din anii '60. Sigur că o cunoştea, trăieşte, e tot la Cluj, la aceeaşi adresă la care mă găzduise ca studentă. Mi-a dat numărul ei de telefon şi mi-a promis că-i va spune lui Doti, când o va vizita, că m-a întâlnit.

Am sunat-o pe Doti (ce regăsire, după 50 de ani!) şi mi-a confirmat că Anca Sîrghie îi vorbise de mine!

Am descris-o pe actriţa Dorina Stanca (Doti) în cartea "Oameni pe care i-am cunoscut" (Ed. Vatra Veche 2016). I-am i-am vorbit d-nei Sîrghie despre rubrica mea la revista Vatra veche. Ce mică e lumea! D-na Sîrghie îl cunoştea bine pe d-l Băciuț...

Din acea zi de ianuarie, 2012, (dedicaţia datează din februarie, am avut cartea, cum spuneam, mai târziu), d-na Sîrghie şi cu mine ne-am apropiat şi, în anii care au urmat şi ne-am întâlnit, fie la mine acasă, fie la vreun muzeu în Toronto, timpul nu ne-a ajuns ca să ne împărtăşim toate ideile şi amintirile. → VERONICA PAVEL LERNER

O pasăre-n zbor mi-a lăsat...

Splendori târzii

2-3-03-2017

Splendori târzii, Cuvinte străvechi rămase în urmă, Ziduri subţiate sub coşcoveli, Osteneli din ascunzişuri străine, Sub o platoşă se-ascund Ca arsul dor mereu mai afund În minereu... Şi-n nopţi topite-n nesomn Toate acestea veghează...

De undeva, un semn arătat De un chip ce trece de poartă...

Poate cândva l-am chemat, Poate-i solia târzie de soartă… Înapoi, înainte, Sumedenii de cuvinte ; Povara lor, odihnă, nu are : Pleacă şi vin valuri de mare…

Numai eu, de pământ, Vreau să le prind În cântecul sfânt...

Duminică, 26-02-2017

Un străin a venit în peţit…

Un străin a venit în peţit Aducând cu sine oglinzi ; În ele-i vedeam chipul rănit Ce implora: « să nu mă vinzi! » O pasăre-n zbor mi-a lăsat...

O pasăre-n zbor mi-a lăsat O pană din aripa ei Şi-un înger atunci mi-a strigat Că ultima e dintre chei…

Destrămări curgeau nelămurit Şi-aş fi vrut să-i strig : « să mă prinzi ! » Străinul a venit în peţit Aducând cu sine oglinzi...

Eu căutam neîncetat Ascunsul fir din panta rei O pasăre-n somn mi-a lăsat O pană din aripa ei…

Apele tulburi toate-au nuntit În odgoane ochi suferinzi...

Chemam visul de dor ţărmurit, Te-aşteptam să vii să m-aprinzi...

Nesfâşitul vis dilatat Mă purta-ntr-o lume cu zei; Era peste toate un dat Şi din viaţa mea un crâmpei...

Un străin a venit în peţit.

3 martie 2017 CLAUDIA VOICULESCU

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

→Subiectul Radu Stanca a fost şi este, pentru doamna prof. de la Universitatea din Sibiu, o preocupare permanentă. Volumele despre Radu Stanca sunt bogate în informaţii, autoarea repertoriind tot ce a găsit în munca ei de cercetare - fie la biblioteci, fie în convorbirile cu oamenii care l-au cunoscut sau i-au studiat opera. Cartea "Radu Stanca - Evocări şi interpretări în evantai"(Ed. Tehno Media, Sibiu 2016) cuprinde o serie de amintiri ale celor din preajma poetului sau a familiei. Printre ele se află şi materialul meu din cartea "Oameni pe care i-am cunoscut". Cartea "Radu Stanca - Profil spiritual" (Fundația Națională pentru Știință și Artă, București 2015), semnată de Anca Sîrghie împreună cu Marin Diaconu şi prefaţată de acad. Eugen Simion, este o amplă şi interesantă trecere în revistă a întregii vieţi a lui Radu Stanca. Cele două volume cuprind numeroase ilustraţii, facsimile ale manuscriselor lui Radu Stanca, scrisori şi mărturii de o mare valoare documentară şi artistică.

Neobosita doamna Sîrghie însă nu s-a oprit la subiectul Radu Stanca.

Când m-a vizitat, în vara lui 2015, mi-a adus cartea "Lucian Blaga şi ultima lui muză" (Ed. Tehno Media 2015). Mi-a povestit cum a cunoscuto pe d-na Elena Daniello şi cum s-a

hotărât să scrie cartea, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Am recunoscut, în dorinţa ei de a scrie cartea, ideea pe care mi-o spusese şi d-l Nicolae Băciuț când ma convertea ca să public cartea cu textele apărute în revista Vatra veche: "noi trecem, cărţile trebuie să spună poveştile nostre şi celor care vin după noi".

De câţiva ani, vara, Anca Sîrghie participă la Săptămâna Internaţională a Culturii Româneşti de la Câmpul Românesc din Hamilton (Canada). Cu ______________________________________

______________________________ această ocazie, vara trecută, am invitat-o la muzeul McMichael Collection din Toronto, unde sunt expuse tablourile pictorilor canadieni din celebrul Group of Seven. Ce zi bogată am avut! Nu numai picturile şi muzeul însuşi, situat într-un loc feeric înconjurat de o pădure, au adus bogăţia, ci mai ales dialogul fermecător pe care l-am avut cu această Domnă a culturii româneşti, în care arde flacăra vitalităţii şi a bucuriei de a împărtăşi frumosul.

Omagiul meu, cu ocazia celor două aniversări, prieteniilor întemeiate pe dragostea pentru cuvântul românesc.

59

Picături de Vatră Veche (18) MANUALUL OMULUI

Așadar, deja țin ȋn palme a patra CARTE DE ȊNVĂȚĂTURĂ ȋmbogățind seria MANUALUL OMULUI, dăruită mie – ca intenție și ca stare de a face – de ARITIA, ȋnainte de prefacerea ei cerească ȋn Avatar Povățuitor de Ȋnțelepciune Iubitoare.

O carte care s-a născut treptat, ca o sinteză a unor ȋntrebări tulburătoare ale omului din toate timpurile și locurile: De unde venim? Cine ne-a ȋmpins ȋn această lume căreia singuri nu ȋi știm marginile? Cum să o vedem corect dinăuntrul și dinafara sa?

Răspunsurile sunt esențial sugerate ȋn chiar titlul cărții, care – interpretat specific – ȋngăduie tacit următoarele sensuri: ● (META)FIZICA LUMINII denotă că personajul central al cărții e LUMINA (COMPLEXĂ), asumată ȋntr-o conjuncție căreia deja i-a venit timpul de unificare: spiritualitatea metafizică și analicitatea științifică a radiației fizice (electromagnetice); ● COSMOLOGIA EMINESCIANĂ trimite gândul la creația (prin lumină) a lumii, așa cum filosofia, poezia și știința sunt ȋn măsură să sugereze – ȋn armonie – că această exegeză ar putea fi o poveste despre dualitatea contrariilor yin / yang, despre creștere / descreștere, entropie/ negentropie etc.; ● HERMENEUTICA ANALITICĂ pe care o propune cartea este ȋn măsură să interpreteze discursul intuitiv ȋn termenii celui rațional, contribuind ȋn acest chip la unificarea sugestivă a tuturor tipurilor de limbaje creatoare, având Creația Lumii ca obiect de interes central. Ȋn chip de (contra)copertă, CARTEA... Ca un altfel de isihasm, ca o ridicare a minții ȋn inimă. Pentru că ea valorifică o cale de cunoaștere inversă, ȋn măsură să coreleze adevărurile discursive ale Logosului cu intuițiile excepționale ale Mythosului, ascunse deopotrivă ȋn limbajul

omului arhaic, dar și ȋn genialitatea limbajului (poetic al) timpului prezent. Cum ȋncă este acela atât de viu al lui Mihai Eminescu, care definește – neȋndoielnic – ARHETIPUL tuturor modurilor de a fi ale spiritului omenesc ȋn lume, reprezentând poarta de intrare inițiatică a românescului în universul discursului religios, filosofic și artistic, mai ȋntâi, respectiv ȋn spațiul raționalității științifice moderne, apoi.

Iată – recuperată ȋn chip de poveste – istoria esențială a unei cărți germinată acum 36 de ani. Atunci când – ȋncă student al Facultății de Filosofie din Iași fiind și ascultându-l pe profesorul Tudor Ghideanu incantând versurile Poetului: "Dar deodat' un punct se mișcă... cel dintâi și singur. Iată-l / cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl" – sub vibrația sunetelor cu sens creionul a ȋnceput să se miște parcă automat pe hârtie... pentru a configura, ȋn câteva minute, un desen coerent uluitor. Pe care – privindu-l – abia am reușit să mai șoptesc: Doamneee...; căci, ȋn clipă am ȋnțeles că aveam sub ochi un model intuitiv-explicit al nașterii și devenirii lumii cosmice, un model pe care care n-am ȋntârziat să ȋl numesc chiar atunci al "Universului Ciorchine", respectiv – mai apoi – modelul "Expansiunii Pulsatorii".

Desenul, completat ulterior cu notații (astro)fizice, sugerează expli-

60

cit structura și evoluția lumilor nesfârșite ale Marelui Univers, germinate din semințele unor dualități BHQ (Black Hole-Quasar, canale Einstein-Rosen, cuplaje "Mumă-Tată"), descriind ciclul: implozie (comprimarea materiei ȋn haos) → explozie (renașterea lumii din haos) → organizarea sistemelor cosmice (maturizarea lumilor) și, ȋn cele din urmă → ȋntoarcerea ȋn haos. Astfel: "Deatunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii... "). După care, ȋntr-o necurmată ciclicitate a vieții și morții, renașterea unui nou Black-Hole să devină iminentă: "... planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţi / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpați... / Și în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...". O devenire cosmică marcată de ciclicitatea unei "Expansiuni Pulsatorii" a materiei galactice, descriind aidoma formele unei nesfârșite Coloane Brâncușiene, văzută din ȋnalt.

Căci, doar ȋn acest chip – ȋnălțându-se cu ochii gândului deasupra lumii – Poetul-Filosof a putut desluși și povesti tuturor povestea lumii ȋnsăși, ȋn versuri comprimate genial, precum cele ale "Scrisorii I". O privire a Totului care i-a ȋngăduit lui Eminescu o (meta)fizică ȋn care pulberea stelară și fărâma de dumnezeire să fie posibil de legat, așa cum Kant nu a putut face cu un secol ȋnainte, oprimat fiind de limitele cunoașterii științifice ale timpului său. Atare cunoaștere nu i-a fost străină lui Eminescu, de vreme ce – pe fondul unor intuiții relativiste corelând uluitor spațiul și timpul – ȋn manuscrisul 2267 el scria explicit că: "...masa multiplicată cu repejunea finală ridicată la pătrat e egală cu mărimea puterii de cădere". Adică, acceptând că "repejunea finală" reprezintă viteza luminii, iar "puterea de cădere" definește energia, el nota – cu sfert de secol ȋnaintea lui Einstein – celebra formulă: E = mc2, Ȋn concluzie, putem spune că Eminescu nu a fost cu adevărat un om de știință, dar că putea fi unul de geniu, ȋn virtutea atributului său de l'uomo universale, pe care și ȋn acest chip conștiința actuală a lumii ar trebui să ȋl recunoască ca pe o ȋnaltă rădăcinăcoroană a spiritului românesc.

TRAIAN-DINOREL D. STĂNCIULESCU

Teatru

Personajele: Sam Wanna Scena 1 (Sam și Wanna) Living într-un aprtament de bloc dintr-un mare oraș al celei mai libere țări de pe Terra. Din tavan atârnă o spânzurătoare agățată de una dintre cele două lustre.

SAM (În mijlocul scenei, într-un scaun cu rotile, nebărbierit, marcat de tracasare. După o mică pauză de la intrarea Wannei. Aproape în șoaptă, fără s-o privească. Cu privirile în gol.): Ai zis că n-o să mai treci pe-aici...

WANNA: Totuși, eu am impresia câteodată, Sam, că nu te înțeleg...

SAM: Ce anume nu-nțelegi?

WANNA: Ai devenit extrem de ursuz...

SAM: Mici dezamăgiri...

WANNA: Chiar îți face plăcere să stai numai în scaunul cu rotile?

SAM: De aici, altfel se vede viața, Wanna. De fapt, de aici se vede foarte clar. De altfel se văd chiar și dezamăgirile. De aici înțeleg, printre altele, și lumea pestriță care mă consultă pentru tot felul de reclame...

WANNA (Distrată.): Și spânzurătorea ca în filme?...

SAM: Aceasta e o altă realitate psihică. Mă rog. O formă de luptă contra morții...

WANNA : De când o astfel de luptă contra morții?

SAM (În doi peri.): De când a murit Enghidu...

WANNA: Enghidu?

SAM: Da. Cel mai bun prieten al meu. (Pauză.) Nu l-ai știut? Cel cu care vânam lei...

WANNA: Și te pomenești că aștepți să vină zeița Iștar să te introducă-n Infern...

SAM: La Iștar încă nu m-am gândit...

WANNA: Cum? Te crezi un Ghilgameș și te gândești la un Enghidu fără Iștar?

SAM: Chiar vrei, soro, să nu mai ies din epopee?

WANNA: Era să exclam „Evrika!”

Acum știu ce e cu tine. Precis te-a bulversat știrea de la televizor, cea cu tatăl vitreg care-și obliga fetele să se prostitueze cu un câine...

______________________________ SAM: Iar începi?

WANNA (Buze țuguiate a ironie.): Din nou... Ascultă, Sam. Dacă îl condamnau pe tatăl vitreg la ani închisoare, mai ziceam, dar așa...

SAM: Lasă-mă singur…

WANNA: Ce vrei să faci?

SAM (Glas fals. Pițigăiat.): Ca la grădiniță: „Ce vrei să faci?” Ce vreau să fac? Ei bine, eu, Sam, om matur, vreau să mă dezbrac măcar o dată în pielea goală, dacă nu chiar să mă dezbrac și de propria-mi piele... Și tânjesc să stau ore în șir, în poziția pe care eu, Sam, mi-o doresc. E bine așa? Adică vreau să stau numai eu cu mine însumi și atât, Wanna. Așa cum n-am stat niciodată! Uite așa... (Arată poziția, cu picioarele rășchirate, ca la un control ginecologic.)

WANNA (Voce uscată, destul de apatică.): Sunt sora ta, Sam...

SAM: Vitregă...

WANNA: Da, și care-i problema? Între mine, Louis, Roberto și tine există o echidistanță, dacă o pot numi așa. Noi suntem egali, Sam. SAM: Da. Iară începi să dezgropi trecutul. Din nou, aceleași și aceleași povești. Fie că toți trei avem o singură mamă, fie că sângele apă nu se face, orice ar fi, fie că mama abia ne-a putut crește, ca vai de capul ei, etc., etc., etc...

WANNA: Și cu ce-aș greși, Sam?...

SAM (Continuă ideea, ca și când nar fi auzit replica surorii.): Și că tații noștri au fost diferiți. La început, amanți ai mamei noastre, mai apoi tați ca toți tații, zic eu; noi, fiecare cu tatăl lui și cu jucăriile lui în viața asta - o adevărată grădiniță...

WANNA: Și nu s-a putut?

SAM: Numai așa s-a putut! (Răspunde la telefonul mobil.) Da, domnule, Weber. Întrebările dumneavoastră, adresate postului nostru de radio, la care vor răspunde mari specialiști din lumea științei, ar suna cam așa: 1. În ce măsură s-a constatat științific că 61

cei doi poli ai planetei Pământ nu există cu adevărat și cine va fi anchetat pentru miciuna aceasta, a existenței celor doi poli, cu care lumea a fost dusă de nas mii de ani?

2. Dacă e adevărat că omenirea se apropie de timpurile în care tot ce zboară se mănâncă. 3. Dacă e adevărat că secolul XXI, abia început, se deschide un nou Ev Mediu în evoluția vieții pe planeta Pământ, adică Evul Mediu B și dacă, după o mie de ani, se va ajunge la o Renaștere B, care va deschide o Modernitate B. Întrebare, domnule Weber: sunteți de acord cu textele celor trei întrebări? Știți că răspunderea e în primul rând, a dumneavoastră? Bine. Ne auzim cel mai târziu, mâine. O zi excelentă.

WANNA: Tu nu vezi, Sam, că semănăm unii cu alții, ca petalele unei corole de floare?

SAM: Mă înnebunești cu exemplele tale horticole...

WANNA: Te înnebunesc, pentru că deocamdată, floarea, oricare ar fi ea, întâmplător, nu-i organ de animal, da?

SAM (Bombeu în buză.): Depinde cum privești animalul. De fapt, depinde de animal, Wanna...

WANNA: Câine, pisică, hamster, broască, șopârlă sau, mă rog, găină...

SAM: Pârț! Unde dai și unde crapă?...

WANNA (Solzi de ape în ochi.): Haha! Cum amintește cineva de lumea galinaceelor, repede îți schimbi întreaga fizionomie. Parcă te-ar picura cineva chiar cu ceară.

SAM: Orice ai zice, să știi că ele sunt singurele vietăți nepătate, de pe Terra.

WANNA: Uite. Ăsta-i cusurul nostru, al fraților Beta, după mamă: niciunul nu ne-am căsătorit și toți suntem preocupați în special de lucruri care nu ne aduc niciun profit.

SAM: Adică?

WANNA: Iubim animalele și suntem în stare să ne punem viața în pericol pentru binele animalelor. Și facem totul gratuit...

SAM: Da. Noroc că tu ai un apartament del’grande, cu trei camere, că altfel unde ai fi cazat toți câinii ăia pripășiți?...

WANNA: Eu ce ziceam, Sam? Febleța mea sunt câinii, feblețea lui Louis sunt poneii, a lui Roberto sunt păianjenii și a ta găinile.

SAM: După ce că m-am chinuit să cresc pui de găină pe balcon, ca să vă distrez pe voi care, drept → NICOLAE SUCIU

mulțumire, ori de câte ori veneați pe la mine, strâmbați din nas și ziceați că miroase a dejecții...

WANNA: Am zis eu așa ceva? Eu doar atât am zis: îi puteai sacrifica până să crească așa mari, în sensul că nici nu te mai chinuiai să le cumperi grăunțe și făină și nici nu mai aveai val cu vecinii de bloc care ar fi putut chema mediul, ca să...

SAM: Eu, cel puțin, ca să nu miroase a pui, am cumpărat un hamster al cărui miros specific avea rolul de a modifica mirosul de pui, până ca el să ajungă pe coridor.

WANNA: Adică din do major în do minor...

SAM: Ce să-ți povestesc!

WANNA: Știi? Eu ar trebui să fiu cea supărată pe Curtea de apel, nu tu.

SAM: Nu înțeleg...

WANNA: Păi, bărbatul acela de la știri, care a umilit un câine, că l-a obligat să lingă untura de pe sexul fetelor lui vitrege, n-a greșit amarnic?

SAM: Prea puțin importă că s-a nimerit să fie câine. Da. E și el, câinele, un animal, nu?...

WANNA: Doar nu e pui de găină, iubirea ta...

SAM (Agasat.): Termină cu vorbele astea în doi peri...

WANNA: Vorba vine. Știu, dragul meu, că tu mă iubești. Știu cât mă iubești. Dar dacă m-ai iubi cu adevărat, n-am locui, ca fraierii, pe străzi diferite și nu m-ai aborda tu pe mine, când și când, clandestin, aici în perimetrul ăsta...

SAM: Suntem frați!

WANNA: Tocmai. Simțim la fel. Ne potrivim. Singurul dezavantaj e că nu ne putem căsători și nu putem avea copii. Punct.

SAM: Asta le-ai zis-o și celorlalți doi frați ai noștri, nu?

WANNA: Jur că nu. Între mine și Louis nu s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat între noi doi.

SAM: Ce se-ntâmplă?

WANNA: Patul, frate...

SAM: O-ho-ho! Poate că în locul patului, oți fi folosit și voi alte obiecte: masa, chiuveta de la bucătărie - zis picurător, că era mai solid...

WANNA: Nici povești, Sam. Louis m-a rugat doar să-l salvez...

SAM: De la înec?

WANNA: Cum? Nu știi? Păi nu sendrăgostise de iapa aceea cu buline albe și negre, a patronului său?

SAM: Și ce vroia să-i facă? S-o mângâie?

WANNA: Nu. SAM: Atunci?

WANNA: S-o pătrundă...

SAM: Și ce crezi că era rău în asta?

WANNA: Cum ce era rău? Iapa e un animal, nu?

SAM: Da. Mult mai curat decât un om. Încă și mai vertical...

WANNA: Oricât ar fi de curat și de vertical, un animal e tot un animal, frate dragă. Are un miros specific...

SAM: Vezi? Aici se despart drumurile noastre, Wanna.

WANNA: Cum să se despartă? Asta-i mulțumită că eu fac tot ce-mi ceri?

SAM (Rânjind.): Și cu câți mai faci tot ce-ți cer ei?

WANNA (Foc.): Ptiu! Rușine să-ți fie! Deci tu mă consideri nici mai mult, nici mai puțin decât o... curvă?

SAM: Nu tocmai o... curvă. Dar o semicurvă, da...

WANNA: Sam, tu vorbești serios?

SAM: Cu Louis ce-ai făcut, în final, sor-mea?

WANNA: L-am salvat...

SAM: L-ai salvat culcându-te cu el și deci, înșelându-mă pe mine, nu?

WANNA: Stai așa. Stop. Dacă tu ai fi avut una din cheile lui de apartament și l-ai fi găsit în dormitor, alături de iapa-ponei, dezbrăcat în pielea goală, gata-gata s-o pătrundă, ce-ai fi făcut?

SAM (Râs de franzelă.): M-aș fi transformat în gay și m-aș dezbrăcat pe loc. M-aș fi încadrat în lege...

WANNA: Râzi de el? Louis nu cunoscuse în cei 30 de ani de viață ai lui, până atunci, nicio femeie.

SAM: Noroc cu tine, că ai cunoscut destui bărbați. Se compensează...

WANNA: Dacă-ți mai bați joc de mine, plec.

SAM: Și zi. Te-ai dezbrăcat și te-ai culcat cu el, cu fratele tău vitreg?...

62

WANNA (Lăcrimează.): M-am sacrificat, Sam. Mi-am zis: las-o-ncolo de prejudecată, doar nu suntem frați decât de pe mamă și...

SAM: Ca și cu mine...

WANNA: Da. Și e vorba de același sacrificiu...

SAM: Ți-ai spurcat fratele.

WANNA: Așa cum te-am spurcat și pe tine...

SAM: Iar el a ratat ocazia de a se purifica, iubind cu adevărat o iapă ingenuă.

WANNA: Măi Sam, nu zice nimeni să nu iubească omul o iapă, dar auzi ce zice legea proaspăt apărută în Canada, mai zilele astea: ”cu condiția să nu se ajungă la penetrație”. Or el tocmai asta urma să facă. Să o penetreze. Ia uite ce spune documentul: Curtea Supremă a Canadei a decis pe data de 13 iunie 2016, inforemează The Indpendent că (citez) „penetrarea este esența infracțiunii pedepsită de Codul Penal și în lipsa acesteia, nu se poate vorbi de bestialitate”.

SAM: Și unde-i libertatea lui, ca om?

WANNA: E om , Sam, nu cal...

SAM: Tocmai. Nu ți se pare că a se vâri ca un intrus, statul, cu legile lui mai mult decât aberante, în viața unui om, nu-i mare păcat?

WANNA: Așa cum m-am vârât eu în viața ta...

SAM: Cum te-ai vârât?

WANNA: Simplu: cum m-am vârât.

Păi nu erai, Sam dragă, gol pușcă, stând pe WC., cu găina-n brațe?...

SAM (Se ridică fulger din scaunul cu rotile, o prinde pe Wanna de gulerul gecii și o târăște prin cameră. Urlete, înjurături, fornăituri, gemete. Rostogolindu-se ies amândoi din scenă. Li se mai aud vocile) Să nu te mai prind pe-aici, ai auzit?

WANNA (Voce.): N-am să mai vin.

Promit. Dacă-mi mai dai un sărut...Te rog, Sam. Gândește-te. Așa... Intră...

SAM (Voce.): Te rog nu mai vorbi.

Mi-e silă de cuvinte...

WANNA(Voce.): Dar mă ierți?

SAM (Voce.): Dar să nu mai amintești de găini...

WANNA: (Voce.): Jur...Sam, știai că ori de câte ori intri în mine, simt că mă aflu în uterul mamei noastre?

SAM (Voce.): Mama totuși, se bucura când, mic fiind, iubeam găinile. Mulțumea lui Dumnezeu că nu semănam cu tata care era gay. (Gemetele se intensifică, amestecate cu jumătăți de cuvinte și cu interjecții în surdină.

Scena se întunecă.)

Starea prozei

-Vasâle, ia vino mă, până la poartă!..., ori te culcași?..., strigă Mărin, brigadierul, dându-se jos din căruța lui Nelu Pistol care, trăgând mai cu putere de hățuri, opri caii și îi trecu peste loitră papornița cu cele trei sticle de vin.

-Care ești bă?..., se auzi vocea groasă și domoală a lui Vasâle..., să mă culc?..., poate tu te culci odată cu găinile!..., adăugă ca pentru sine și apoi, cu voce tare... a!..., tu erai, Mărine?..., adică, pardon dă expresie..., tovarășul brigadier!..., hai să trăiești!... și apoi, uitându-se peste poartă, strigă la copiii care alergau doi cățeluși, speriind găinile..., duceți-vă și închideți la coteț, da’ vedeți să nu mai lăsați găini p-afară!

-Să trăiești!... și mai taci dracului cu... tovarășu’ brigadier!..., mă știi că nu mai pot eu dă brigadierie, îi răspunse Mărin, așezându-se pe stănoaga podului. Stăi și tu jos, că avem ceva dă vorbit și strigă la Tomița să ne-aducă un pahar.

-E, păi dă ce nu spui așa!..., Tomițo, ia vino!... și când femeia se apropie, înnodându-și baticul sub bărbie, îi spuse mai încet... adu-ne două pahare!

-Lasă, bă, Vasâle, că unu e deajuns!..., că n-avem râie și orice-am avea nu să ia, că e alcool!..., spuse Mărin, cu un zâmbet larg, în timp ce Tomița aduse două pahare și-i întinse brigadierului numai unul, pe celălalt continuând să-l șteargă cu un colț de cârpă... Ia și tu un pahar și, turnândui..., n-auzi că nu ne trebuie două, ia-l d-aci p-ălălalt! Femeia bău până pe la jumătate și i-l dădu, zicând că e cam acru și intră în curte...

-Hai, noroc!..., zise brigadierul care, după felul cum îl bău, nu-l găsi deloc acru, apoi, rotind ușor paharul îl umplu și pentru Vasâle.

-Noroc și să trăim!..., spuse acesta înainte de a-l da pe gât fără pauză și apoi, arătându-l... gol..., na, că-mi fu sete! Bă, da’ e bun!..., ce dracu’ zicea a mea că e cam acru…, auzi, hm! E de la brigadă?

-Ne!... Nu știi că nu mai țânem…, că nu mai e voie!..., e de la sediu!…

-Păi!?..., l-ai luat pă bon, sau…

-Ei, bon!..., stăi să-ți spui, da’ ocupă-te tu dă pahar, că ești mai tânăr!... Viu de la ședință și la sfârșit,

președintele îl trimise pă Verzanu să aducă un borcan cu vin, așa cum face când e mulțumit că suntem în grafic cu lucrările și, pân’ să vie ăla, ne face un anunț foarte important: mâine o savem o vizită, cu doi profesori dă la facultate, dân București, într-o anchetă d-asta... o... și nu mai știu cum, da’ la sfârșit era cu... mastică... și el a primit sarcină dă partid să se ocupe dă ei. Trebuie să le pună la dispoziție tot ce vor cere, nu stau dăcât o zi, da’ trebuie să fie mulțumiți, că ăștia vorbesc și ce trebuie și ce nu, da’ mai ales pă unde trebuie... și au mai pățit-o și alți președinți care n-au vrut să-i ajute pă profesori sau pă studenți, că la unii așa s-au prezentat..., ori i-au ajutat, așa, dă formă... și s-au pomenit executați cu... înlocuire din funcție, tovarăși!..., pă motiv că nu s-au achitat dă sarcini!... Așa că mi-a spus mie să găsesc un șef dă atelaj care săi ia dă la gară și să le stea la dispoziție până când o să-i ducă iar la trenul dă sară și eu m-am gândit la tine, că ești mai dăzghețat, ce dracu!..., nu ești ca Nelu Pistol care-și împiedică limba-n gură și biciușca-ntre picioare... și vezi ce faci cu paharu’ ăla, că să usucă și să pune praful pă el…

Vasâle îi turnă încet, îi întinse paharul și dădu glas unei întrebări al cărei răspuns îi scăpa... păi, dacă stau toată ziua cu ei, m-iau mâncare, ce fac?..., să fi știut mai dăvreme, Tomița-mi făcea ceva…

-Nu-ți iei nimic, că pă la prânz, orice-or zâce tovarășii, îi duci la saivan, lu’ Cârstei o să-i spuie noră-sa ce și cum! Acolo o să vie și tovarășu’ președinte, așa ca din întâmplare, îți dă-n gând!..., o să-i salute, o să stea dă vorbă cu ei, să văză... una, alta... despre ancheta asta... o și nu mai știu, că-mi stă pă limbă!..., da’ să termină cu… mastică, sigur!

-Uitași cum îi zâce, da’ dă mastică ț-aduci aminte... Ce băuturi bune erau... și ieftine!..., bă!..., mastica, secărica, dup-aia a ieșit rachiu’ dă drojdie și ăl dă prună... și înghițitura în sec a lui Gheorghe duse cu ea și plăcutele amintiri ale băutelor din anii trecuți, acum reținând din spusele brigadierului că... te ocupi și dă protocol, totul e pregătit!..., ai aici două sticle dă vin, da’ le ții pentru la prânz și dimineață treci pă la grădină, pă la Nălbitu care știe deja, să-ți dea ceva legume care merg cu brânzeturi.

Bă, Vasâle, e clar? Acuma, dacă 63

______________________________ observi ceva-cumva... suspect, adică..., mă-nțelegi!?..., treci și pă la brigadă, să-mi spui și mie, că eu o să fiu p-acolo...

Mă gândesc, tu ce zici, ai?..., să fie cumva vro anchetă mascată despre sârma aia, pe care abia am trecut-o la pierderi, da’ uneori mă mai întreabă ș-acum președintele, că n-a uitat...

-Nu!..., în niciun caz și... exclus!..., crede-mă!..., zise Vasâle și turnă ultimul pahar.

-Bă, Vasâle, nu te pune cu..., că ăștia au metode, neicule!..., nu se joacă!... și vin așa..., ca într-o plimbare... și, din una-n alta, pac cu întrebarea și, dacă nu ești atent, te-ai dat dă gol și te văz luat ca... dușman al poporului!

-Nu cred și nu cred!... zise Vasâle, scuipând spre capul podului, drept în capul unui pisoi care-și anunțase prezența printr-un miorlăit slab..., nu cred eu că pentru sârma aia vin ei dă la București!

Au ei treburile lor și, oricum, e dân primăvara trecută, gata!..., a murit baba, i-am mâncat colacul!... și milițienii n-au găsit nimic..., iar noi, mormânt!

-Păi mormânt să fie!..., să nu te puie dracu’ s-o aduci acasă, să vadă unu’ ș-altu’, că dăm dă belea amândoi!

-Hai, bă, Mărine, păi așa mă știi?

Păi, ce, e prima dată când noi?..., da’ altceva să-mi spui tu mie acuma... dă unde știu eu care sunt ăia doi profesori?

-Treaba ta!..., te descurci tu..., vezi și tu așa... doi..., poate au ochelari, au mape la ei..., să vede că sunt cu carte, nu țărănoi mutați cu căruța la oraș...

MIHAI PETRE

Și vreau să te mai anunț că toți castanii aceia vechi pe care-i știi, că doar ei ne puneau frunze la urechi, când tăinuiam pe banca veche, toți s-au dus să se plimbe puțin pe alte alei, unde doar păsările iubirii cântă-ntruna despre flacăra ierbii.

SCRISORI 1 Mi-ai dat sărutul de foc și m-ai robit să-ți cresc în palmă ca să mă înalț la cerul ochilor tăi pe o scară de fluturi albaștri cu toate treptele răsărind din iubire.

M-ai învățat să-ți sărut cântecul sânilor cu unduiri de mugur inocent și să le rup floarea cu dinți de sete astrală.

Poartă de vis spre dragoste, te aflu colorându-mi anii cu penelul aprins al primăverii veșnice.

Călător prin inima ta, mă opresc din când în când la stațiile ce se cheamă dor, lacrimă, poveste, alinare și zbor.

Iau apoi ultimul tren spre fericire și culeg din cale nuferii răniți de pleoapele cântecului tău murg.

Ca o perdea de lumină îmi ieși în cale, așternându-mi pe gând lumea ta încoronată cu valsul fulgilor de nea mai plini de putere decât pasărea Phoenix. Îmi vine să-mi iert lacrimile ori de câte ori alunec în leacul tău blând și dulce ca fruntea mamei, albă și doinită.

Dacă-mi vei împrumuta zâmbetul, îl voi ascunde picătură cu picătură în cutia de rezonanță a sufletului meu, care este singurătatea.

Mi-am ales o fereastră cu vedere la cântec și prin cerul ei am văzut tresărind fericirea când ți-a sărutat cu-aripa ei de foc podul palmei.

Același dor cuminte și albastru.

2 În primul rând, aș vrea să știi că din durere mi-am făcut un plug cu care tai întruna brazde lungi și aspre ca un rug, că am găsit sub cerul meu de litere ce dor, armura mea lucind a ochi de carte, călcând peste cuvinte-n dungi și sete ce desparte. În al doilea rând, aș vrea să afli

_____________________________ că rănile s-au mai trezit la ploile albind pe pragul glasului desculț, că nopțile n-au mai dormit demult pe lira dulce a lui Orpheu, și nici regina nopții n-a mai plâns ca altădat´ la poarta lumii ce-i zâmbea atât de blând lui Dumnezeu.

Aș vrea să-ți spun că merg din când în când pe-același drum, și sub fereastra ramurii din înnoptatul tei, tot mai adun cu degete de rugă răcoarea tălpii tale și-ncerc s-o pun în tristul loc unde-ai făcut popas, la mine-n suflet, unde nu mai știu din tot ce-a fost ce-a mai rămas.

3 Aș vrea să te-anunț pe-această cale că Florescu și-a deschis un birt pe strada Florilor, unde și noi mergeam să cumpărăm de-un fleac mâncare și să privim la cei ce petreceau în flirt, pe care-l încheiau apoi la șase, unde ședea madam Popescu, știi care, aia cu pisici prea multe, ce nu demult se despărțise de Silvestru. Și aș mai vrea să știi că toate acele alei pustii, din care culegeam odată amândoi un strop de soare și noroc, și-ți recitam duioase versuri despre o lacrimă târzie, topită de-al iubirii foc, s-au risipit de parcă n-ar fi fost, lăsând în loc doar chioșcul vechi, unde-n duminici de pripas, și-atunci când era iarmaroc, cântau majurii, ades cheflii, de la Brigada dintre vii, cântau cu foc.

64

4 Îți scriu din nou ca și cum ți-aș săruta umbra și ți-aș legăna somnul în vatra iubirii, pășind subtil pe sub genele anilor și rugându-mă la ochiul serii să-ți mai șoptească același refren adormit pe margini de crez.

Cuvintele îmi rup în fâșii amintirea și pleacă apoi unul după altul să-ți aline zborul spre noi și să-ți pască roua inimii ca niște cai coborâți din legendele dragostei.

Mă-nchin la genunchii tăi mai aprinși ca mărul și aștept sănflorească eternul sărut mai rotund ca arcul speranței și mai alb ca tristețea oglinzilor noi.

5 Nu ți-am mai scris demult, nu m-au mai jucat cuvintele ca pe un ghem al vieții în ghearele timpului.

De când mi-ai răsucit în suflet cheia așteptării, s-au tot perindat prin fața mea turme întregi de secunde, care de care mai grase și mai făloase, care de care mai grăbite și mai sonore în tropăiala lor peste vreme.

Mi s-au albit de-atunci degetele pe clapele visului, iernile s-au înzăpezit tot mai mult pe treptele gândurilor, iar copacii și-au răsucit brațele către dor, ascunzându-mi perdeaua lacrimilor în coaja lor rămuroasă.

Nu ți-am mai scris de când se jucau merii înfloriți de-a baba-oarba cu albinele, de când iarba își așternuse o horă largă peste cântecul ascuns al vieții, și de când începuse liniștea să se îmbrace cu rochia albă a singurătății.

ILIE GORJAN

Meridian

Cuvintele ce nu s-au rostit sunt florile liniştii. (proverb japonez)

Ne îndreptam spre unul din templele Zen din Japonia, construit în secolul XIV, care face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Pe tren, în drum spre temple, am stat lângă niște surdomuți. Ei nu vorbeau că nu auzeau, eu auzeam dar nu înțelegeam, așa că am comunicat prin semne. Eu nu le înțelegeam pe ale lor, ei nu le înțelegeau pe ale mele! Și totuși, a fost clar pentru toată lumea că ne dădeam jos la acelaşi templu Zen, iar acolo nu mai era nevoie de explicații, căci totul era comunicat cu claritate: era o frumusețe și un calm care vorbeau oricui. Acolo indiferent ce handicap ai fi avut, tot ajungea cumva frumusețea la tine. Dacă nu puteai auzi cântecul păsărelelor, puteai admira priveliștea încântătoare și te puteai lăsa îmbătat de mirosurile aromatice ale plantelor. Era o simfonie a simțurilor, o plăcere ce nu trebuia explicată, trebuia doar primită, așa cum ajungea la tine.

Ea fusese distilată în așa fel încât să vorbească simțurilor, minții și sufletului. Acolo te contopeai cu divinitatea, simțeai că ești un întreg, că trecerea ta prin viață nu mai era grăbită, că te găseai exact acolo unde ți-a fost sortit să ajungi. Erai pătruns de liniștea adâncă. Lumea din jur amuțise. Mai mult, făcuseși pace cu tot ce te înconjura, ba chiar și cu tine însuți.

Fibra fină a lemnului pardoselii era rotunjită de atâția pași câți au fost făcuți de-a lungul timpului. Grădina templului este originală, așa cum a fost ea gândită de arhitectul de geniu ce a îmbinat splendoarea templului japonez cu farmecul artei grădinăritului. Pe potecă, fiecare cotitură te surprindea cu alte delicii: arțarii japonezi dădeau parcă în pârg, ruginind în lumina toamnei, copăceii păreau că sfidează gravitația cu grația lor, iar îmbinarea de frunze de toamnă cu copacii în floare făcea ca fiecare colț de grădină să-ți pară un colț de rai.

La fel cum în balet te încântă zveltețea, surpriza ușurinței cu care o balerină parcă plutește deasupra realității cunoscute, grădina japoneză te uimește cu aparenta imponderabilitate a copăceilor ce par să sfideze legile firii.

Ei cresc pitic sau contorsionat, răsărind din maluri, sau aplecați deasupra apei.

Aburul condensat al răcorii dimineților strălucește în lumina soarelui, picăturile părând buchete de frumusețe ce amplifică magia locului. Ce încântare!

*** Cartierul Naga-machi Buke Yashiki este pe o vale superbă, parcursă de un râu repede şi învolburat, care e traversat de poduri dese, unde se află casele samurailor. Am intrat în câteva case care erau ale unor samurai, case de dimensiuni comparabile cu cele ale zilelor noastre, care aveau chiar și o sală de oaspeţi, cu interioare extrem de simple (cu tatami mats), elegante. Pe doi pereţi exteriori erau uşi glisante, unele la intrare, altele pe peretele opus, care dădeau lumină și respiraţie casei.

Castelul Matsumoto ________________________________ Grajdurile, ba chiar şi locuinţele servitorilor de pe lângă casa samuraiului se asemănau grozav cu şura caselor ardeleneşti. Din lemn, cu o poartă centrală, pe o parte grajdul, pe o parte locuinţa servitorilor. Grădina include un pârâiaş pe malul căruia sunt copăcei şi tufe, ce adaugă farmec locului. Din stradă se văd ori porţile mari, impenetrabile, ori zidurile înconjurătoare ale acestor proprietăţi, zugrăvite în galben, cu un mic acoperiş ce protejează gardul, cam la fel cum vezi în Transilvania medievală. Cred că aici vorbim mai puţin despre culoarea locală şi mai mult despre cea a perioadei în care au fost construite clădirile respective. Am văzut chiar o proprietate de samurai care e acum moştenită de un strănepot. Înţeleg aşadar că vitejiile făcute cu spada de strămoş beneficiază şi acum familia, peste generaţii.

Aflu că acest cartier dedicat exclusiv preocupărilor bărbăteşti, se găseşte între două zone de gheişe: Hirokoji (Nishi Chaya District) şi Hashiba-cho (Higashi-Kazue-machi Chaya District). Cei cu spada, care sigur că aveau dare de mână, aveau de ales dintre frumoasele vremii. Alăturarea aceasta de cartiere diferite, unele dedicate preocupărilor feminine, altele celor virile, separare pe care n-o vezi distinct în alte societăţi, m-a pus pe gânduri, cu atât mai mult cu cât astăzi încă mai vezi gheişe la datorie, dar nu mai găseşti nici picior de samurai. Să aibă asta de-a face cu perenitatea frumuseţii feminine? Să fie oare nevoie de graţie şi frumuseţe feminină atâta vreme cât va curge apă pe râurile Saigawa sau Asanogawa, a-

65

colo unde sunt plasate cele două cartiere de gheişe din perioada Heian?

Casele gheişelor sunt lipite una de alta şi au acelaşi aspect exterior de totdeauna, chiar dacă acum din stradă sunt vizibile şi unităţile de aer condiţionat precum şi antenele de satelit.

Gheişele de azi par însă să aibă aceleaşi farmec de totdeauna. Ele au acelaşi mers puţin împiedicat, aceiaşi ochi plecaţi în pământ, aceeaşi siluetă puţin adusă de spate. Supusă. Te întâlneşti cu gheişe superbe ce au zâmbete misterioase. Păşesc mărunt şi se înclină respectuos, proiectând imaginea frumuseții ce nu se ofileşte, a feminităţii ce străbate timpul. Mă întreb însă ce s-a întâmplat cu ocupaţiile bărbaţilor de odinioară? Mă întreb dacă sabia a fost îngropată, sau poate că a luat doar alte forme, lupta fiind la fel de acerbă? Oare “jocul” s-a mai civilizat sau a rămas la fel de aprig, în lumea de business? Oare sabia şi dorinţa de succes cu orice preţ să se fi transformat în competitivitatea de astăzi a japonezului?

Chiar dacă samuraii sau luptătorii ninja au dispărut demult, dârzenia lor merge înainte. Se exprimă doar altfel. *** În castelul Matsumoto era expusă o armă de foc, o flintă, despre care mi s-a spus că ar costa un milion de yeni.

Prețul nu s-ar datora însă armei în sine, ci picturii de pe ea! Relatarea m-a amuzat, ca să vezi că arta este la mare preţ şi când e risipită pe arme! Constat că japonezul rămâne un rafinat estetic care-şi îngăduie să admire atât cireşii superb înfloriţi, cât şi picturile de pe arme…

Mai mult, tot în acest castel am găsit o sală de amirat luna (da, luna!) iar asta mi se pare cea mai senzaţională dovadă a romantismului nipon. Într-o aripă a castelului există un pavilion cu ferestre largi, înconjurat de jur împrejur de un balcon, unde la sfârşitul lunii septembrie are loc un festival numit Tsukimi. Japonezii se întâlnesc pe acest balconaş şi admiră luna imensă, pe cerul plin cu vârcolaci, cum am spune noi. Întâlnirea are loc într-o muzică niponă veche de Yokobue, un fel de fluier duios, melancolic. Am avut plăcerea să ascult muzica asta autentică și parcă vizualizam noaptea luminată de luna plină, privită de la balconaşul pavilionului amenajat tocmai pentru asta!

Japonezul spune că există, de fapt, trei luni. Una e pe cer, a doua e reflecţia ei în apa canalelor ce înconjoară castelul, iar a treia este reflecţia ei… în paharul de sake!

MILENA MUNTEANU Toronto, Canada

JENNIFER KWAKWAOA Trăia odată o fată frumoasă pe insula numită Sura. Vieţuia cu mama ei, o şerpoaică. Îşi duceau zilele în mijlocul unui tufiş, lângă un sat mare. În sat se afla o căpetenie căreia îi plăcea să privească dansul. Aşa că, într-o zi, chemă pe oricine putea dansa prin locurile acelea să vină şi să-i joace.

Când fata şerpoaică auzi despre dans, îşi întrebă mama dacă se poate duce şi ea. Mamă-sa îi spuse că da.

Ea era foarte fericită cum cobora în sat îmbrăcată în costumu-i tradiţional să vadă dansul.

Stătu chiar lângă locul jocului. Un bărbat tânăr din grupul de dansatori văzu fata. Când dansa, el făcu tot felul de mişcări spre a-i atrage atenţia.

Fata râse la el spunându-şi în sinea-i: „Ce-ncearcă omul ăsta să facă?”.

Bărbatul o ţinu tot aşa până la sfârşitul dansurilor când se repezi să vadă cine era fata; dar ea plecase. În ultima zi a jocului, tânărul dansă iarăşi, uitându-se în jur după fată. O văzu stând în locul ei obişnuit. Se simţi înfierbântat şi mândru şi-şi dori ca dansul să se fi sfârşit pe loc. Dar dansul continuă. Când se încheie întrun târziu, alergă unde stătuse fata, dar n-o putu vedea. Privind în jur, o zări la câţiva yarzi, pe drum, în urmă, parcă întorcându-se acasă. Tânărul o luă la fugă. Dar fata se uită înapoi şi, văzându-l, fugi şi ea. El o ajunse, se apropie, dar ea sări din drum şi dispăru într-o peşteră. Tânărul nu putu vedea unde s-a pierdut fata şi se duse acasă.

Mama fetei o auzi fugind în peşteră şi o întrebă: „Ce s-a întâmplat? Ai venit în fugă?”. „Da. Am fugit de ploaie”, minţi fata.

A doua zi dis-de-dimineaţă, mamăsa o trimise în grădina lor. Cum mergea în lungul drumului, tânărul, care se ascunsese alături de drum, se aruncă asupra ei. Ea ţipă speriată, dar tânărul bărbat o ţinu strâns acoperindu-i gura cu mâinile. Îi spune că a fugit de el înainte, dar acum o s-o ia acasă şi o să se însoare cu ea. Fata se împotrivi şi-i arată că nu e potrivită să se mărite cu el; mama ei era o şerpoaică. Dar tânărul îi spuse că fie şi născută dintr-o şerpoaică el va lua-

o în căsătorie. Aşa că a dus-o pe fată la mama ei şi şi-a mărturisit dorinţele. „Am de gând să mă însor cu fiica ta. O iubesc. Îngăduie-mi, te rog”, spuse. „Din parte-mi, o poţi lua de nevastă”, răspunse şerpoaica, „dar trebuie să ai grijă de fata mea. Te rog să n-o îndurerezi”.

Tânărul promise, apoi luă fata în satul său şi le spuse părinţilor lui.

Rudele sale îngăduiră nunta şi astfel băiatul şi fata se căsătoriră. Trăiră împreună până ce fata rămase grea şi aduse pe lume o fetiţă. După ce născu, ea întrebă dacă se poate duce pe la mamă-sa şi soţul spuse că da.

FOAME Uneori mi-e foame de nimic altceva decât de-un cuvânt prietenos – un cuvânt contra frigului, contra fricii, un singur cuvânt de-ncălzit de inspirat, un cuvânt fără tară de plumb, încărcat doar cu un grăunte de pace, ce-l împiedică să dispară în zbor.

PETER SCHÜTT (Germania 1939-,) Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg Din: Wenn das Eis geht (”Când se topește gheața”) DTV, München

66

Ea-i făcu vizite regulate mamei sale până când copilul împlini trei ani. Într-o zi, bărbatul îi spuse femeii că au nevoie să facă o grădină nouă. Ea-l îndemnă să meargă înainte, iar ea să-l urmeze mai târziu, după ce va spăla vasele şi va îmbăia copilul. Cum navea cine sta cu copilul, ea a luat fetiţa şi a dus-o la maică-sa s-o aibă sub ochi. Mama ei s-a bucurat întradevăr foarte mult să-şi vadă nepoata.

De fiecare dată când cuplul mergea în grădină, soţul se tot mira unde-o fi lăsând nevastă-sa copilul, dar nu a găsit cu cale s-o întrebe. Într-o zi, se hotărî să afle şi îi spuse soţiei, când era gata de plecare în grădina lor, că el se va duce înainte şi s-o aştepte acolo. Când se depărtase la o milă de sat, s-a ascuns într-un tufiş să-şi spioneze soţia. Şi curând, din ascunzătoare, îşi văzu nevasta cu copilul. Trecură pe lângă el şi se îndreptară spre peşteră. El le urmă la o distanţă sigură şi le văzu intrând în grotă. De cum o zări pe nevastă-sa reapărând la gura peşterii şi luând-o către grădină, el se repezi în peşteră.

Odată înăuntru, ceea ce văzu îl îngreţoşă şi se cruci: şerpoaica se încolăcise în jurul copilei şi o lingea.

Neputând suporta priveliştea, el tăie şerpoaica în bucăţi şi se repezi acasă cu copilul lui.

Lucrând în grădină, nevastă-sa văzu pe sânul ei o picătură de sânge. Ştiu că se întâmplase ceva, dar nu ştia ce anume. Părăsi repede grădina şi trecu pe la locuinţa mamei sale. Când se apropia de peşteră, văzu sânge pe pământ. Alergă înăuntru lunecând pe sânge. Căzu când îşi văzu mama în trei bucăţi. Cu greu se mai putu controla încercând să lipească bucăţile la loc; dar ele nu se putură uni. Fugi afară şi-şi văzu soţul venind, dar nu-l băgă în seamă. Ţipa îndoindu-şi trupul înapoi şi înainte şi smulgându-şi părul: „Nu mai am nimic”, striga ea. Cum stătea şi ţipa, soţul ei se uita la ea la câţiva yarzi distanţă cum zăbovea şi o privea, văzu cum soţia lui începu a se scufunda în pământ. Se gândi că visează. Ea se scufunda pe măsură ce striga. Când şi-a dat el seama că ea se scufunda de-adevărat, a năvălit către ea, dar ea dispăruse în pământ. Încercă s-o dezgroape, dar în zadar, n-o găsi niciodată. În româneşte de GEORGE ANCA

Ordinea sufletului Astăzi mă situez în devans Pe creasta prezentului în flăcări.

Voi răsări concludentă din văpaie.

Când se strică ordinea sufletului Aduni lumina ce ți-a mi rămas Și o păstrezi în suflet Dar obligatoriu și în ochi.

Căci fiecare suflet are pașii lui, Cu ritmuri personale Dezamăgirea de azi e mai intensă decât durerea de ieri, Colţ de umbră, Pe care mintea îl refuză.

Ginduri in gri ? În alb și negru ?

Pulbere cenușie ce Biciuie pământul.... În mileniu III gândurile Sunt tot în culori

Cu sau fără voia cuiva.

Vor să își facă loc Într-o împărăție Unde grădinile, casele, oamenii au o singură culoare !

Mă îndrept spre apus, Mereu spre lumină, E nevoie e orizonturi limpezi Să poț să respir, Să pot gândi cu sufletul, Să pot să respir cu spiritul Sub un petec de cer Acum trebuie să ne grăbim Toți trei.

Lumina Își apleacă fruntea Spre cealaltă parte a Pământului.

5 februarie 2017

________________________________________________________________________________________________

DICOTOMIE SAUSSURIANĂ Această patrie, tranșee și adăpost, această unealtă, această armă, această genială invenție, un argou a ceea ce n-a existat, argoul hoților care glosează, dialect în alambic; e mai mult decât pot să dau, este peste puterile mele.

Acest complicat șiretlic, străin omului, caută interacțiunea, vulgară, profană, a celui care - prin exprimare - e răsplătit.

Acest jargou pentru toate și al nimănui; arhitectură înrudită cu conștiința, felul acesta de a crede că suntem și spunem, această acumulare de semne lipsite de duioșie este limbajul meu?

RĂSĂRIT ÎN CHIPAROSUL VRĂBIILOR Noaptea trece, iubire, și eu gol, contemplu în ghemul cărnii tale cât de mizerabil sunt, și frumusețea.

Contemplu în tulul superbei coapse lumina zdrențuită de mângâiere, îmbucătura rafinată de foame.

Noaptea trece, iubire, și eu blestem, clipele rămase dintr-un timp greșit, blestem extraordinarul la eternitate; să te iubesc mereu, și binecuvântez mirajul visării să nu se lumineze de ziuă.

Noaptea trece, iubire și nimeni nu știe de această rană de neînlăturat ce ne unește.

TOT CEEA CE SUNT S-ar zice că sunt, atât de implacabil, acest a nu fi și a fi independent, bârlogul acesta sau lumina ce reconfortează, acest vulcan ce fără veste erupe.

Această elocvență străină, necăutată, mortifică pacea laicului, mă apropie fără voie de ceea ce-mi doresc și-apoi mă depărtează, mă depărtează atât.

Această avalanșă de celest pe buză, aceste crude cătușe mă resemnează, această manie, felul acesta de a trăi ce traducător, apostat al fumului, acest zbor al sufletului fără moarte; e tot ce sunt, nimic nu mai vreau.

FADO PENTRU IGNAVI Într-o tristă noapte din secolul al nouăsprezecelea cu glas de plumb se tânguia o chitară.

67

___________________________ Într-o prăvălie de cidru, de noapte, închisă acum, inimile martirizate închinau în tăcere.

Douăsprezece coarde au întrerupt pacea din lumina lunii, o jale stăruitoare a atins inimile, noaptea și aducerea aminte au adus cu ele cenușa bieților nechibzuiți subjugați de cânt.

Ritmul furtunos al rănii și suferința, profunzimea unui vers, etern cataclism de emoții prinse în horă. În noaptea aceea mistică de muzică şi aducere aminte a fost botezat cu lună primul fado.

Traducere şi prezentare de ELISABETA BOȚAN

Starea prozei

Cumplită soartă să fii lângă sau chiar în „buricul lumii”. Sintagma e interesantă, pentru că majoritatea popoarelor care s-au afirmat se cred acolo. Mă întrebam unde este buricul românesc pe imensitatea acestui coviltir. Asta cred că e soarta geografică a poporului nostru. Ca să nu se atingă la părţile dorsale, sensibile, cele trei mari imperii, rusesc, turcesc și austroungar, ne-au pus între ei, ne-au luat câte o bucată sau două de teren, dar au avut grijă să nu strângă prea tare hăţul. A venit şi rândul unui răspopit georgian, care şi-a păstrat din ceea ce a renegat doar mustaţa pe oală. Mi-i greu să definesc acum oala cu cremvuști, fascist. O vor face urmaşii noştri. El a declarat textual :”Rusia na lepădat niciodată bucata înghiţită, chiar dacă i s-a aplecat!” În context, vorbind de marii mustăcioşi ai lumii, altul, de data asta termenul de comparaţie e şi mai plastic: ”În furculiţă”, suferea de claustrofobie prusacă şi infecţie declarată de naţionalism, a declarat, prin purtător de cuvinte: „Noi n-avem nevoie de prieteni, ci de supuşi!” Remarcam, la Moscova, că vecinii noştri şi-au făcut intenţionat casele pe hotar, ca să aibă motiv să ne ia câte o bucată de curte. La casa omului trebuie umblătoare. Și aceasta trebuie să fie cât mai departe, așa că altă bucată din felia țării trebuia cedată ”strategic”. Pretext: Ei sunt civilizaţi. Să nu-i auzim când fac „Pârţ!”

Aşa s-a dus Cadrilaterul. Siliştea şi Caliacra. Banatul zis Sârbesc, iar mai de curând Bucovina de nord, Insula Şerpilor… Argumentul bulgarilor este fantastic prim „motivaţie istorică”: N-am fost noi Ţaratul Româno-Bulgar? Nu-i normal deci să ne reluăm o felie din pământul istoric? - Eram în Sala de spectacole a Casei Sindicatelor. Nu puteai arunca un ac. Nu ştiu să se fi făcut convocare. Primeai notă telefonică cu numărul de oameni prezenți și numărul rândului de ocupat. Joia, B.B. trebuia să vorbească două ore. Era invitatul șefului partidului la putere. S-a ridicat să prezinte invitatul B.B. l-a tras de mânecă: O să mă prezint singur. Îşi mângâia chelia căpătată în acele celebre Centre de „Reeducare Naţională”: Gherla, Aiud, Piteşti, Jilava şi nu numai”, unde primul indiciu că elevii cursanţi, rămaşi corigenţi la şcoala

noii ideologii îşi pierdeau înaintea convingerilor parte din dinți, și din plete.. -…”să nu uităm Pintenul pe care ni l-au înfipt fasciştii prin Mahrele Dikhtat, când de această pântecărie politică s-au molipsit vecinii maghiari, aliaţi special pentru a-şi reface iluzoriul lor MARELE IMPERIU de o sută de sute de ani! Mă rog, au vrut teritoriul, l-au luat, dar de ce a fost nevoie să-i crucifice pe preoţii sau locuitorii care nu ştiau limba lor?

De ce Ionii, Alexandrii și Ghiorghii trebuia să fie strigaţi Ianoş, Gligor şi Sandor? Ca niciodată, B.B. le-a mulțumit pentru invitație, s-a scuzat că nu mai poate rămâne, a ieșit în fața instituției cu câțiva din Prezidiu, s-a opintit și a vomat. -Așa mi se întâmpla și la pușcărie când vorbeam despre orice fel de poitică. Și m-a rugat să-l conduc acasă. Pe drum, când nu se mai vedea Clădirea Casei Sindicatelor: -Vezi, acesta este un vomitiv personal. Hai să mă spăl cu o bere!

-Am fost „coleg” de celulă, de închisoare şi chiar de cameră de anchetă cu un Crai-Nicu. Pe acte scria că-l cheamă, Nichifor, căruia nu puteam şi nu vream să-i zic decât „Bă, Ioane”! L-am Întrebat: -Ioane, bă, de ce crezi tu că cerul este un coviltir al lui Dumnezeu? Uite, aici, în această curte unde, din fericire şi pentru câteva minute vedem cerul, cu puterea minţii, hai să ne închipuim că ne uităm la acest coviltir. Mă şi te întreb: Noi, românii, suntem mai aproape de centru sau ne plasezi tot ca pe globul pământesc de la geografie? -Eu mă ______________________________

68

______________________________ văd undeva, cât mai aproape de EL. Nicule, eu te rog, șezi ghinișor unde ești, l-a temperat un alt Ion, pe care credeam că-i poreclit Pilat, de Miorcani. -Sau e după celălalt Pilat, nespălatul pe mâini? Toată neviața spre acolo ne îndreptăm, apropo de Rilke ăla cu ”Nașterea e primul pas către moarte”.. -Pe ce te bazezi, a replicat un alt Moromete chel. -Pe darurile primite: Munţi avem? Dealuri, câmpii, ape şi o bucată de Mare. -Eu, n-aş prea fi de acord ca Dunărea, căcănarul Europei să se verse la noi,! Afirmația asta sunt sigur că eu am făcuto, ca să spun și eu ceva printre docții de acolo. M-am bucurat să constat că am zărit o urmă de zâmbet pe multe fețe împietrite -Țuțea a intervenit: - Și acesta-i unul dintre canoanele care ni s-au dat: Să-şi facă alţii treaba mare în capul nostru, iar noi să le mulţumim. Să bem din apa în care ei şiau spălat toate păcatele. - Ce n-avem?

-Caracter. Ştiţi ce cred eu? Nu popoarele migratoare au fost cauza pentru care romanii s-au retras în sudul Dunării, ci năravurile dacilor, pe care romanii stabiliţi aici şi le-au însuşit.

Cred că şi Uniunea Europeană o să facă lucruşorul acesta după numai câteva decenii. Printre acesta amintim beția și preacurvia politică… -Te înșeli, magistre! La nivel de statistică mondială alții sunt campioni la bere, la vorcă, la vin, -Ne credem deştepţii pământului. Nu vrem să învăţăm, aşa cum remarca uncheşul Iorga, ne-am pierdut măsura lucrurilor. - Apropo de acestea, mă caută prim memorie o scenă pentru care am făcut o săptămână de carceră. Pe la două noaptea, pe un ger cumplit, ni s-a dat deşteptarea. Venea în vizită o oficialitate, să pregătească vizita superiorului său.

Un deţinut era bolnav, aiura. Fusese judecat de ”Adunătura-adunaților cu zeghe, reprezentanții duşmanilor → CONSTANTIN CIUBOTARU

țării și clasi muncitoare” şi diferit tribunalului de glotași să-l judece.

Nopţi în şir avea coşmarul nedreptăţii care i se făcuse. Unii se trezeau strigând: -„Nu recunosc acestei ”Adunături generale” dreptul de a mă judeca!” Ai, nepoate, vreo explicație de ce exact aşa i s-a întâmplat peste ani și „Celui mai iubit conducător”, și unora dintre galonații torționari care se mai jucau de/a ”Tribunalul popular”? Ei erau juriul și jurații din oficiu. ”Oficialitatea” m-a poftit să facă niţică mişcare în aer liber. Am ieşit la raport, cu gând să explic gardianului, care tocmai preluase rolul de prezidant, dar n-am fost lăsat să vorbesc.

Aveam un şef, care a fost poftit să explice, dar pe mine m-a pufnit râsul.

Un râs aproape demenţial. Purtam degetul de la noi la „oficialitate”. Râdeam cu lacrimi, în prostie. Aşteptam să fiu plesnit cu palma sau bulanul, cum se proceda atunci când un deţinut îşi pierdea controlul. Au fost multe cazuri. Maiorul însă a făcut semn să mă lase ca să mă liniştesc.

De fapt, aranjasem farsa între noi. -Ce vrei să spui Am arătat spre cel bolnav, venit de curând. -N-ați observat că inculpatul are mustaţa lui Stalin?

L-ați întemnițat pe Marele conducător, pe Generalism, nenorociților! Și alta, și mai și! Lângă el, poftim, unul cu mustața lui Hitler! Doi deținuți ”trăsniți” au pus asta la cale, Eu mam oferit să-i ”demasc” Și asta fiindcă roaspătul șef și-a lăsat mustața care aducea a la Hitler. Era unul dintre măscăricii care auzise că directorul de închisoare îl ura „personal” pe neamţ şi voia să vadă ce o să i se întâmple. Aveam uneori astfel de ”curiozități” demente. Toți aveam porecle. A mea, capul meu cel mare, era „Ciurciulică ot Bubuienii de Sus”. -Ce să facem, Ciurciulică, a șoptit cumva vinovat și speriat de isprava cu mustața noul promovat: Căutați mutre care să semne cu clasicii marxismului, cu Tito și Franco și Castro și propuneți ”o expoziție” domnului direktor. Are simțul umorului. Băieți, hai, mintea la contribuție, fiecare personalitate trebuie să spună o replică. Păcat că nu le-am memorat, fiindcă zile întregi erau aruncate câte unuia care devenea Lenin de Pârlita. Marx de Văcăreşti, Enghhels de Broscăuți..

Se plimba zilnic pe plajă, îndeosebi seara, când turiștii goniți de apusul soarelui își împuținau numărul.

De la o vreme, începuse să meargă desculț pe plajă, de teama de a nu strica ceva ce natura a făurit. Cu ceva timp în urmă, simțea că rănește ceva în nisip: călca pe scoici și spărgea sute de ani de străduință și perfecționare. Simțea în scrâșnitul lor cum lui însuși i se măcina ființa. Citise cândva un articol în care scria despre scoici longevive. Aflase că scoica Geoduck trăiește cel puțin 160 de ani, în timp ce scoica Quahog poate supravieţui mai mult de 400 de ani.

Reflectând, se întrebă apoi cine este el în această lume ca să poată nimici cochiliile scoicilor aruncate pe țărm.

Din acel moment decisese să calce pe nisip doar desculț.

Multă lume din cartier îl cunoștea.

Iar iese domnu’ Croitoru la plimbare, ziceau femeile de pe stradă, cu un zâmbet înțelegător. De când nevasta lui se prăpădise, domnul Croitorul se plimba seară de seară pe malul mării, gândind că o dată și-odată, tot ceea ce marea ia va trebui să returneze, căci așa făcea și el. Se oprea, în mersul lui, din loc în loc, examinând cu grijă grămezile de scoici pe care valurile le aruncau nestingherit. Printre alge, spărturi de scoică și crabi mici morți, Croitoru descoperea comori. Scoici de toate culorile și mărimile erau adunate și date cu lac, găurite cu un ac și înșirate pe sfori subțiri albe, ca niște coliere. Vecinele sale i-au spus domnului Croitoru că ar putea vinde colierele din scoici, căci sunt niște piese de ornament excelente, însă acesta răspundea mereu cu aceiași ochi blajini: nu sunt pentru noi, sunt pentru doamna Mare, iar apoi își vedea de lucru, meșteșugind în continuare la coliere.

Săptămâna trecută, domnul Croitoru porni din nou spre țărm, în asfințit, cu brațele pline de coliere. Anii săi ______________________________

(din volumul sub tipar ”Statui decapitate”) 69

mulți îi apăsau umerii când cobora poteca de lângă Casa Căsătoriilor.

Trecând pe lângă curtea părăsită, prin fața ochilor, Maria îi apăru iar în rochie albă, surâzătoare, cu cercei de scoică în urechi. Pentru un moment simți că atunci e gata, că cerurile se deschid de Sânziene și cineva vine să-l ia, dar el își dorea să ofere ofranda mării. Amețit, o toropeală neobișnuită îi încătușă trupul, împingându-l mai departe pe drumul său. Anevoios, coborî poteca, uitând uneori, pentru câteva momente, de ce se îndreaptă spre mare, iar colierele îi păreau atât de străine.

Ajuns pe nisip, Croitoru se descălță, lăsându-și pantofii uzați în urmă, ca și cum nu ar mai fi avut nevoie de ei la întoarcere, și porni hotărât spre mal. Ca niciodată, plaja era atât de pustie, iar singurele suflete care își mai făceau veacul pe acolo erau pescărușii ce roiau în cerc deasupra lui ca niște vulturi, țipând jelania clipelor ce urmau să vină. Croitoru călca pe scoici de teamă să nu le fărâme, iar dacă una se spărgea, acesta își cerea scuze. Se apropie de mal, cu brațele întinse spre depărtarea albastră. Soarele era la asfințit, o sferă astrală portocaliu-roșiatică ce ardea sufletele. Marea era același etern albastru închis, cu talazuri ce se ridicau deasupra înălțimii unui om.

Croitoru stătea pe mal, parcă așteptând ceva ce numai el știa. Brațele sale stăteau înțepenite, întinse spre mare, greutatea colierelor stânjenindu-i bătrânețea. Deodată înaintă, iar toropeala i se risipi. Simțea că ăstea sunt ultimele sale forțări, dar trebuia să ajungă acolo ca totul să se încheie, deși ar fi vrut s-o mai vadă măcar o dată. Simțea pe carnea tremurândă de friguri, adierea rece de amurg și mirosul proaspăt de alge.

Picioarele sale se înmuiară într-o răceală care se răspândi încet încet către tot corpul, de jos în sus. Când trase iar aer în piept, răceala năvăli și în interior, iar amorțeala îl cuprinse, zbătându-se din ce în ce mai puțin, până la nemișcare totală. În dimineața următoare, poliția fu alertată de către primii turiști. Trupul său zăcea înfășurat în alge, azvârlit pe o grămadă de scoici, fără a purta pe braţe creațiile sale.

Aproape de el, o femeie găsi o pereche de cercei de scoică pe care decise să-i păstreze.

ILEANA CRISTINA ROGOJINĂ

Ancheta „Vatra veche”

Zaim, Basarabia Cu ceva vreme în urmă, într-o toamnă frumoasă, mă aflam în Basarabia. Fiind în orașul Căușeni, am aflat că, în apropiere, la Zaim, puteam vizita muzeul dedicat celui care a devenit un nume, în literatura română, printr-o poezie, Limba noastră. Cum să nu ne amintim versurile? „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată.” Am hotărât să mergem la Zaim. Ajungând, din drum, ne-a atras atenția poarta de lemn de la intrare și gardul de piatră. În curte ne-a întâmpinat chiar ... Alexei Mateevici.

Statuia poetului ne-a transmis evlavia și înțelepciunea celui care „a crescut ca un înger, a trăit ca un erou al culturii și a murit ca un sfânt al națiunii”, așa cum l-a numit poetul basarabean Vasile Țepordei.

Ghid ne-a fost chiar directorul muzeului, poetul Ion Găină (om al locului) ce-a fost preocupat încă din anii studenției de a deschide actualul muzeu. Casa memorială „Alexei Mateevici” din Zaim a fost inaugurată la 26 martie 1988, când se împlineau 100 de ani de la nașterea poetului, preotului, a cântărețului limbii noastre, Alexei Mateevici ce a avut curajul, în anul 1917, să declare că „n-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut” (1) Alexei Mateevici s-a născut la Căinari, județul Tighina din Basarabia, la 28 martie 1888, în familia preotului Mihail Mateevici și a Nadejdei Neaga. A făcut școala primară la Zaim, apoi școala parohială și Seminarul Teologic din Chișinău. Și-a continuat studiile (patru ani) la Kiev, la Academia Teologică, după care a fost numit profesor de greacă și latină, devenind și membru al Societății Bisericești de Istorie și Arheologie. A debutat în literatură în anul 1910, în gazeta „Basarabia”, cu o proză tradusă din Cehov și cu schița „Toamna”, inspirată din viața basarabeană.

A început să publice poezii, nuvele, articole, traduceri din literatura rusă, în revistele Viața Basarabiei, Luminătorul, Cuvânt moldovenesc.

În volumul Pe urmele Basarabiei ... note şi impresii din revoluţia rusească, scriitorul Romulus Cioflec (1882-1955) afirmă că Alexei Mateevici „pusese și el o piatră la temelia Cuvântului moldovenesc cu Pantelimon Halippa, cu Simeon Murafa, Gh. Stârcea, Vladimir Chiorescul și alții.” Mai mult, în volumul citat (prima ediție în 1927), Romulus Cioflec realizează întâiul portret al poetului, așa cum l-a perceput în primăvara anului 1917, când, la Chișinău, în atmosfera de la Cuvânt moldovenesc, într-o duminică dimineață, la Florii, pe ușa redacției intră „un preot tânăr de statură mijlocie, cu un cioc blond-roșcat, cu ochii și mișcările vii, cu privire prietenoasă, atentă și cu distincție în felul de a se prezenta. Grăiește o prea frumoasă moldovenească, în vorbe alese dar necăutate, nestricată nici de influența rusească, nici de exagerările noastre neologiste neolatine. Cam așa cum va fi grăit Creangă și alți cărturari moldoveni acum o jumătate de veac și mai bine: părintele Alexei Mateevici, poetul cel mai prețuit și mai iubit al basarabenilor (...), ce își poartă cu neastâmpăr ochii pe fețele celor găsiți în redacție...” (2) La nici 30 de ani împliniți, Alexei Mateevici moare răpus de febră tifoidă, în timp ce se afla pe front ca preot militar, 26 august 1917. „Basarabeanul din Bugeac” ce luase parte la luptele de la Mărășești „ar fi fost un mare poet dacă trăia”, afirmă G. Călinescu în monumentala sa Istorie..., pentru că „numai Eminescu a mai știut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane: În Bugeac, la Căușeni / Dorm strămoșii moldoveni, / Numai pietre de mormânt / Mai păstrează-al lor cuvânt. / Și cum ieși înspre Zaim / vezi în deal un țintirim...” În cunoscuta-i poezie „Limba noastră”, Mateevici a dat, după G. Sion, o nouă serie de definiții ale limbii române „cu imagini superioare de mare poezie: Limba ______________________________

70

______________________________ noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii / Care-o plâng și care-o cântă / Pe la vatra lor țăranii. // Limba noastră-i graiul pânii / Când de vânt se mișcă vara; / În rostirea ei bătrânii / Cu sudori sfințit-au țara.”(3) Muzeul memorial din Zaim se află în casa în care a locuit poetul în perioada 1893-1907, casă construită de preotul Mateevici, tatăl poetului. În cele șase încăperi se găsesc exponate diverse, obiecte ce-au aparținut familiei, obiecte de uz casnic, fotografii, documente, lucrări de artă, cărți. Trei dintre săli sunt expoziții documentare: sala cu bust, sala „Eu cânt” și sala „Limba noastră.” Celelalte trei săli sunt camere memoriale: camera părinților, camera copiilor și biblioteca familiei Mateevici. Toate evocă atmosfera de odinioară a familiei Mateevici.

Muzeograful și directorul muzeului, poetul Ion Găină, ne-a prezentat totul cu deosebit patos. În organizarea muzeului, și-a valorificat și propriile idei. Astfel un loc aparte îl ocupă colțișorul intitulat metaforic „Masa Tăcerii” și „Treptele Spiritualității”, unde se găsește țărână de la mormintele marilor personalități românești, Mihai Eminescu, Veronica Micle, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Nichita Stănescu. Ne-a impresionat ceea ce Ion Găină ne-a povestit cu emoție și cu mândrie, la finalul vizitei, anume că la Zaim se găsește țărână de la mormântul regretatului mare poet Grigore Vieru: „După ceremonia de înmormântare, mormântul lui Grigore Vieru a fost acoperit cu o placă de beton. Am reușit atunci să iau un pumn de țărână, așa încât să-i simțim prezența printre noi.” Minunat!

Aleasă trăire! Înainte de a părăsi localitatea Zaim, am făcut un popas de închinare la biserica în care tatăl poetului a slujit ca preot și am aprins o lumânare la mormântul preotului Mihail → LUMINIȚA CORNEA

proprie categoriei estetice reprezentată de portret.

Tonalitatea evocărilor iradiază FACTORII DETERMINANŢI AI luminile unei aprecieri elogioase cu MODELULUI INDIVIDUAL care autorii lor îmbrăţişează imaginea AL UNUI PORTRET COMPUS DE omenească şi aceea a unei erudite, cu UN GRUP DE AUTORI o excepţională operă scrisă în domeAm în faţă o interesantă lucrare niul exegezelor literare – în fond, intitulată Portret de grup cu Ioana personalitatea complexă a aceleia Em. Petrescu tipărită la Editura care s-a numit Ioana Em. Petrescu, Dacia, în anul 1991. Am caracterizat considerată, ca atare, sub influenţa a drept interesant conţinutul respectivei trei factori: genetic, ambianţa mediuscrieri, deoarece – după cât ştiu – în lui şi orizontul larg al culturii. Condomeniul portretisticii, ea introduce, siderat sub înrâurirea pe care aceşti ______________________________ pentru întâia oară, la noi, o cât se trei factori formativi ai personalităţii faptului, părându-ni-se mai aproape poate de originala tematică – aceea de căreia i se pictează portretul, lucrarea de adevăr: „Apoi, tot ca şi pe tatăl a fi prezentate, laolaltă, portretele la care ne referim constituie un reve- său a ajutat-o să se realizeze ca atare aceluiaşi model realizate, fireşte, în lator exemplu normativ în domeniu. izolata atmosferă de stimulare a munCu titlu ilustrativ, în această pri- cii spirituale ce a putut să o ofere chip felurit, de către mai mulţi autori.

Vom vedea în ce constă semni- vinţă, bunăoară Edgar Papu sublini- Clujul, oraş strâns în sine, în concenficaţia acestei modalităţi de abordare ază importanţa celor trei componente trarea lui de piatră care nu lasă spia temei. Înainte, însă, cred de cuviinţă constitutive ale structurii morale, psi- ritul să se destrame, cred că a fost a formula două observaţii privitoare hice, şi cărturăreşti pe care o repre- încă un factor hotărâtor în formarea la titlul lucrării. Mai întâi, trebuie să zintă Ioana Em. Petrescu. sa.”

Faptul, bunăoară, că tatăl aceleia spunem că, aşa cum el este formulat Influenţa celui de al treilea factor naşte o confuzie. Portretul reprezintă care face obiectul portretului s-a dis- modelator al spiritualităţii Ioanei creaţia unui grup ai cărui componenţi tins prin elaborarea unor studii în do- Petrescu – cultura de mari proporţii, participă la pictura lui, fiecăruia reve- meniul eminescologiei a determinat-o autorul portretului o sugerează printrnindu-i sarcina de a-i trasa una sau pe moştenitoarea sa spirituală să se un termen cu adânci înţelesuri, pe mai multe linii, potrivit propriei inter- afirme cu strălucire în specialitatea care îl subliniez în acest context: „De pretări a însuşirilor psiho-fizice ca- respectivă, prin lucrări valoroase, o erudiţie colosală, am înregistrat-o racteristice persoanei evocate cu mij- atestă o însuşire de ordin genetic, încă din anul său de debut, 1935, Edgar Papu afirmă: „vizibilul factor când a apărut Ideologia literară a lui loacele artei plastice.

Neclaritatea titlului devine şi mai genetic, conştient întreţinut de Ioana I. Heliade Rădulescu.” – conturânduizbitoare prin introducerea prepoziţiei Petrescu, va constitui excepţionala se, astfel, imaginea fascinantă a celei cu în formularea lui, ca şi când per- creatoare”. care constituie subiectul afectiv şi Am subliniat atributul conştient, raţional al portretului, continuarea soana portretizată – Ioana Em. Petrescu – ar fi contribuit, şi ea, la evo- punându-i sub dubiu existenţa, literară a preocupării paterne. carea propriei sale figuri, sub raport cunoscându-se faptul că, de obicei, Întregul cuprins al lucrării, atât fiziologic, cât şi spiritual! Socot factorii genetici acţionează în mod asupra căreia ne-am aţintit, îndelung, că titlul lucrării ar fi sunat bine astfel: subconştient, chiar dacă, în multe atenţia reprezintă un izbutit şi Portretul personalităţii Ioanei Em. cazuri, teoria nu se confirmă, practic. strălucit exemplu privind multiplele Cel de-al doilea element care direcţii în care se cuvine a observa şi Petrescu pictat de mai mulţi autori.

Străbătând textele acestora, vom participă la formaţia spirituală a unei a reda, într-un portret cât mai lua cunoştinţă de viziunea în care fie- personalităţi – acela al ambiţiei, al elocvent, atributele fizico-morale ale care dintre aceştia introduce şi apre- climatului spiritual este mai plauzibil unei fiinţe umane. ciază atributele definitorii ale mode- decât cel amintit mai întâi, explicaţia DORIN N. URITESCU lului, înfăţişată sub forma sugestivă, pe care autorul portretului o acordă _______________________________________________________________________________________________ →Mateevici aflat în curtea bisericii.

Amintindu-mi de vizita la Zaim, răsfoiesc volumul de poezii dăruit de autorul lui, Ion Găină, care în prefața Respirația clipei, consemnează cu deplină elocvență: „Contează să-ți trăiești versul, așa cum îți trăiești viața. Nimeni nu-ți poate lua bucuria ochilor, care mângâie întinderea țarinei străbune; nimeni nu-ți poate interzice comunicarea cu arborii, cu păpădiile, cu răsăritul sau apusul soarelui; nimeni nu-ți poate fura

dulceața florii de salcâm ce miroase a lapte din copilărie sau tămâia florilor de tei.”(4) Iubirea profundă pentru plaiurile natale se simte pretutindeni, ca o respirație necesară. Casa memorială „Alexei Mateevici” din Zaim este parte a iubirii. _____ Note bibliografice: 1.http://observatoare.eu/2012/08/lazaim-acasa-la-mateevici/ 2.Romulus Cioflec, Pe urmele Basarabiei ... note şi impresii din 71

revoluţia rusească, în acelaşi volum cu Revoluţia rusă de Leon Donici, ediţie alcătuită de Iurie Colesnic, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. 224 3. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 941 4.Ion Găină, Respirație necesară, Editura „Cu drag”, Chișinău, 2009, p. 4

Un scriitor francez, într-o lojă a Teatrului Național Iași, în vizită la un coleg, prevăzător al morții sale Nu, nu-i vorba despre o întâmplare actuală, ci despre una care a depășit suta de ani. Despre duelul din Dealul Copoului-Iași care nu numai l-a scos din publicistică și din literatură pe Spiridon Prasin, conducătorul ziarului Evenimentul, ci i-a adus moartea și a fost înmormântat la cimitirul Eternitatea în ianuarie 1904, am scris în cartea “Personalități moldave”, Editura Pim Iași, 2008, p.

261-274 și am repetat informațiile în cartea “Prietenie”, 2012, p. 185-194, aceeași editură.

Despre nefericitul duel, PrasinScânteie, și victoriosul om de presă, corespondentul ziarului Adevărul, cel care s-a ocupat de cele 12 volume din Istoria românilor de A.D. Xenopol și Codul lui Hamangiu, a volumului de versuri glumețe intitulat Surprize, căruia I.L. Caragiale i-a consacrat o recenzie favorabilă, a celui care scria, publica și i se vindea la prețul de un leu volumul Anecdote trăite, iar ziarul care îi anunța apariția costa 2 lei, dacă abonamentul se făcea pe trei luni. Treabă și negustorească, omul era un evreu care a și fost arestat chiar de la începutul instrucției – 14 ianuarie.

Scriitorul francez din loja Teatrului Național se numea Catulle Mendez al cărui portret apărea în numărul 2 al revistei Epigonii, Iași, la note „Literatură”, pentru că numele lui era la ordinea zilei în Franța și România, în Franța din cauza reprezentanței piesei sale, Fia Mettel, iar în România din cauza mult așteptatelor conferințe...”Cel mai frivol și mai optimist scriitor al Parisului, Catulle Mendez și-a petrecut ultima seară la Iași într-o lojă a Teatrului Național admirând veselia și expansiunea unei alese societăți la balul Crucii Roșii. Și, desigur, nu se gândea că de prezența lui se va lega o sângeroasă tragedie care va aduce moartea aceluia ce tocmai stăruise mai mult pentru revenirea lui la Iași și care venise cu trenul până la Ciurea și să-l salute, urmând unui profund amor artistic”, scriau ziarele de Iași după moartea și înmormântarea lui Spiridon Prasin.

_____________________________ Moartea lui Catulle Mendez avea să fie titlul unei informații de la „Ultima oră” a ziarului Opinia – Iași din 28 ianuarie 1909: „Paris. Poetul Catulle Mendez a fost astănoapte victima unui accident mortal de cale ferată. Corpul lui a fost găsit sub tunelul Saint-Germain. Împrejurările morții nu s-au putut stabili.

După primele informații, capul său ar fi sfărâmat, iar trupul tăiat în mai multe bucăți. Poetul călătorea singur, ducându-se la reședința sa de la Saint-Germain.

A doua zi, același ziar, rubrica „Oameni și lucruri” găzduia articolul „Între viață și moarte”, în care Rodion nota: „Urâtă moarte. Încununând o frunte frumoasă de visător, un creier îndrăzneț de gânditor, acest preot al frumosului sfârșește cu cea mai uricioasă moarte posibilă... Nimeni ca el n-a știut să dea măreție formelor...”

Las cititorilor să-și satisfacă curiozitatea revederii rândurilor mele din cele două cărți despre Fulgerul literar, Gazeta Moldovei și Spiru Prasin, despre duelul Prasin și V. Scânteie, despre destinele lor, și redau ceea ce scrie Liviu Șuteu în revista Formula As nr.1239 din octombrie 2016, sub titlul „Când viitorul e scris în stele”, adeverind cele scrise de mine în titlul articolului de față. „Subconștientul ascunde scenarii exacte ale destinului omenesc. Există persoane care pot să vizualizeze viitorul, asemena unui film. Visele se transformă, adeseori, în clarviziune”, spune, la Periscop, Liviu Șuteu, despre „Un final amânat”, care, interesant, clarifică ceea ce nu a reușit să facă presa din 1904. „În timpul unui duel cu săbii, un celebru ziarist francez, Catulle Mendes, directorul ziarului Le Journal, a fost rănit grav la abdomen, dar a scăpat de moarte. În timp ce își 72

revenea, prietenii săi au venit să-l felicite pentru curaj. „Știam că nu voi muri”, le-a spus el. „Moartea mea se va petrece altfel. M-am văzut agonizând, timp de ore întregi, în plină noapte. Eram întins pe jos, întrun tunel, culcat pe calea ferată, pierzând sânge din abundență. Nu puteam să mă ridic. Dintr-odată, am avut senzația că unul dintre picioarele mele dispăruse. Am strigat după ajutor, dar degeaba. Epuizat de o hemoragie pe care nu puteam să o opresc, mă zbăteam între viață și moarte. În același timp, o voce îmi spunea: „Vei muri, vei muri”. „Visele nu se adeveresc”, l-au liniștit prietenii. Dar nimeni nu a reușit să-l convingă pe Catulle Mendes de faptul că nu-și visase propria moarte. Însă timpul a trecut și îngrijorarea a dispărut.

După vreo zece ani de la acel coșmar, într-o seară de toamnă, după ce cinase la niște prieteni din Paris, ziaristul a luat ultimul tren de noapte pentru a ajunge acasă, într-o suburbie din apropierea capitalei franceze. Era obosit. S-a urcat în ultimul vagon, care era gol. A adormit. La intrarea în tunelul Saint-Germain, trenul s-a oprit brusc. Trezindu-se și crezând că a ajuns la destinație, Mendes a deschis ușa vagonului, a alunecat pe scară și a căzut pe calea ferată. Pornit brusc, exact în momentul acela, trenul i-a prins piciorul dedesubt, secționându-l. Sângele a început să-i curgă din abundență și, ca în vis, victima a strigat degeaba după ajutor.

Neputând să se ridice, a agonizat în tunelul întunecat. Luptându-se cu moartea, ca în vis, este foarte posibil să fi auzit și acea voce sinistră care îi anunța sfârșitul. A doua zi dimineața i s-a descoperit cadavrul, golit de sânge. Piciorul secționat fusese aruncat de tren departe de corp”.

Articolul de mai sus scris acum mai bine o lună și păstrat în portofoliul cu materiale în rezerva personală îl expediez redacției ca cititorii parcurgând paginile din cărțile mele, scrise acum câțiva ani, despre Spiridon Prasin, mort în duel și înmormântat la cimitirul Eternitatea-Iași, să fie întregit – nu fac reclamă - și cu ce a scris revista Formula As, 5-12 ianuarie 2017, Aventuri în Micul Paris, Duelurile dâmbovițene, p. 16-18.

ION N. OPREA

Carte poștală din Canada- VI

S-a petrecut în urmă cu ceva timp, vreo câțiva ani…E o poveste de viață și de moarte care a stârnit multă vâlvă și avea de ce…

Imaginați-vă o autostradă cu mașini zburând amețitor pe benzile cu asfaltul neted cum e panglica. Și-n toată nebunia asta în mișcare, o rață sălbatică s-a încumetat să-și ducă cârdișorul de bobocei pe partea cealaltă a autostrăzii, de unde se desfășura suprafața ca oglinda a unuia dintre marile lacuri din zonă.

Emma a observat ghemotoacele de puf auriu și, prinsă pentru câteva fracțiuni de timp în admirația ineditei procesiuni, a apăsat frâna. Mașina s-a oprit brusc, cu un scrâșnet ascuțit, parcă mușcând asfaltul… Apoi, o izbitură crâncenă șterse de pe fața Emmei zâmbetul care-i înflorise larg și stinse duioșia fără seamăn care-i inundase întreaga ființă…, o zgudui puternic, așa cum era, înlănțuită în centura de siguranță, o lovi cu pieptul de volan și cu capul de parbriz.

Mașina se deplasă câteva zeci de metri în față, dar ea nu mai simțea nimic, decât un vuiet greu sub tâmple, țiuituri care îi sfâșiau creierul, după care se prăbuși fără cunoștință, cu capul înainte. Din gura-i întredeschisă începu să se preligă un firicel roșu de sânge… Pe ecranul subconștientului său se derulau scene cunoscute parcă dintr-un film: oameni forfotind în jurul mașinii, zgomote metalice, sirene țiuind… Apoi era purtată pe sus, plutea…, nu mai avea greutate, devenise imaterială, se învârtea, privind de sus și neînțelegând de ce se agită lumea… Urmă, o tăcere fără margini, neagră, de nepătruns…

S-a trezit într-o încăpere albă. Și-a rotit, cât a putut, privirea. Totul era alb-alb… Nu înțelegea de ce nu se poate mișca. Ceva o ținea captivă, ca într-un corset. A încercat să înnoade cap la cap firul întâmplărilor. Își aducea aminte masa din sufragerie…

Mama, tata… Brioșele care-i plăceau atât de mult, ceașca cu ciocolată caldă… Pe terasă, efuziunile lui Rex, câinele hasky, pe care îl crescuse de puiandru… Și-a luat rămas bun de la toți și a urcat la volanul mașinii sale, aceeași de pe vremea când era studentă la Universitatea ”Concor-

dia”. Mașinuța asta îi era tare dragă, o cunoștea ca pe buzunarul hainei, îi știa toate reacțiile și niciodată nu s-a înșelat. O purtase zi de zi la cursuri și săptămână de săptămână la ferma dintre colinele cu întinse lanuri de porumb,de grâu, de soia ori cu pajiști verzi cum e smaraldul.

Emma era acum pe picioarele ei, își luase licența și ocupa o pozițe excelentă într-o companie cunoscută.

Era apreciată și plătită bine pentru munca sa, dar nu se putea hotărî să-și ia o altă mașină. Se atașase de primul ei automobil, îl iubea ca pe o ființă dragă. Îi plăcea culoarea, un roșu strălucitor ca al aripilor de buburuză. Își aminti cum plecase de acasă după micul dejun… Se urcase în mașina aflată pe aleea din fața casei, cum demarase, cum făcuse dreapta, după ce trecuse podul peste râu, cum se înscrisese pe autostradă…

Conducea atent, respectând toate regulile de circulație rutieră…Văzu în minte și cârdișorul de rațe, după care filmul se rupea. Nu mai era nimic după asta, decât salonul alb, cu ea imobilizată pe un pat alb, cu o sumedenie de fire, cabluri și furtunuri care o conectau la un aparat. Aparatul avea un ecran, pe care licăreau puncte colorate care se imprăștiau și se adunau, formând linii frânte…

Curând, în jurul ei prinseră a se foi persoane în halate albe, cineva îi desprinse tuburile fixate în nări și îi ceru să-și miște degetele de la mâini, de la picioare. Le putea mișca, putea ridica genunchii. A executat întocmai tot ce i s-a cerut și toți păreau mulțumiți…

-Ai scăpat cu viață, zise doctorul.

Doar tu… _____________________________________

73

_____________________________ Cum adică, doar ea? Era singură în mașină, nu mai era nimeni… Doar dacă… Da, asta trebuie să fi fost: încă o mașină… Ar fi vrut să știe ce se întâmplase, de ce era aici, să afle totul, dar echipa se retrase, lăsând-o cu toate întrebările fără răspunsuri. A închis ochii, încercând să adoarmă.

Creierul ei frământa în continuare întrebare după întrebare…

Nu și-a dat seama cât timp trecuse până când ușa se deschise iar. În prag apărură, cu pași sfielnici și fețe îngrijorate, părinții ei. A dat să se ridice, dar n-a putut. Mama i-a spus să nu se miște, să rămână așa, culcată… A simțit corsajul rigid de ghips care-i ținea trupul ca într-o menghină.

Mama s-a așezat pe un scaun, lângă pat, iar tata a rămas în picioare, cu un zâmbet crispat pe fața-i uscățivă.

-Ce s-a întâmplat? Spuneți-mi ce a fost!...

-Aveau viteză foarte mare…

Mult peste limită… Motocicleta lor sa izbit de mașina ta, oprită pe bandă… Impactul le-a fost fatal… Pur și simplu au zburat prin aer, s-au sfărâmat pe asfalt, în cădere… N-au mai avut nicio șansă…

-Cine, mamă?

-Erau un bărbat și fiica lui…, o adolescentă…

-Nu se poate! A fost din vina mea?... Sunt vinovată! S-a produs o tragedie… O înecă plânsul, capul îi vâjâia…

I-au făcut o injecție, a adormit și a dormit îndelung.

Au trecut niște luni bune până când medicii au decis să-i înlăture corsetul, să-i elibereze gâtul și toracele din strânsoare. Convalescența → ANICA FACINA

și-a petrecut-o la fermă, cel mai mult în scaunul-balansoar al bunicii.

Bunica nu mai era, dar balansoarul rămăsese. Emma se legăna ușor, derulând același film cu autostrada, mașina, rățișoarele, motocicleta, izbitura, spitalul, victimele pe care nu le cunoscuse, nu le văzuse fața, nu știuse că le curmase viața… Ea n-a vrut să se întâmple asta, a vrut doar să salveze păsările, dar provocase o tragedie… Se spulberaseră două vieți și ea era vinovata…

A urmat procesul, cu ședințe amânate, reluate… Nu a cerut un avocat s-o apere, dar i s-a dat unul din oficiu. Știa că este vinovată, trebuia să plătească, voia să plătească pentru fapta ei. Și-a încrucișat de multe ori pașii pe sălile tribunalului cu femeia, încă tânără și frumoasă, mama lui Jessie, fata de șaptesprezece ani care voia să devină patiser. Și-au întâlnit privirile, dar Emma n-a putut scoate niciun cuvânt, să se scuze, să-și ceară iertare… Știa că fapta ei, pornită dintr-o intenție generoasă, o transformase într-o clipă într-un criminal… A coborât privirea, țintuind pardoseala. Șio imagina pe Pauline - îi aflase numele din ziare - noapte de noapte, singură, chinuită, cu lacrimile ei, cu singurătatea ei nemărginită, așteptându-și fiica adolescentă, să-i povestească cum își petrecuse ziua și cum Jessie n-avea să mai vină niciodată … și asta doar din pricina ei… Visurile unei familii se destrămaseră odată cu accidentul… Se spulberaseră și visurile ei, ale Emmei, ale alor săi…, se spulberaseră visurile și se bulveraseră viețile lor…

Când s-a pronunțat sentința, n-a simțit decât o mare liniște în sufletul ei. Merita, pentru „neglijență criminală”, așa cum a calificat curtea fapta ei, cei doi ani de detenție…, apoi sutele de ore de muncă în folosul comunității… Știa că viața unui om este mai presus de orice rațiune…

Cruțase niște păsări, dar provocase o dublă tragedie unei familii…

Că nu avea să mai conducă vreun automobil pe drumurile publice timp de zece ani, n-o durea absolut de loc.

Important era să se poată împăca cu sine, să poată accepta că nu mai poate schimba nimic în orânduirea lucrurilor, să se ierte, dacă va putea…, și…să fie iertată… de

Starea prozei

Ştii că momentele acestea sunt rare. Tu şi ei, cei doi prieteni, între care nu este nevoie decât arar de cuvinte ca să vă înţelegeţi. Clipe de tăcere şi de tihnă, ca nişte pagini furate vieţii, ca şi cum timpul ar curge doar afară, dincolo de aceste geamuri fumurii spre strada prăfoasă, cu maşinile rare, către care priviţi din când în când, fericiţi că tot restul lumii pare aşa de departe.

- Ei, uite-l şi pe Iulică – zice Gavril. Şi-l priveşti acum şi tu, pentru că-ţi atrăsese atenţia, altfel nici că l-ai fi băgat în seamă pe acest bărbat cu ochii obosiţi şi obrajii căzuţi la nici cincizeci de ani – aceeaşi vârstă ca şi tine, colegi de şcoală – umblând cu un aer dezorientat. Matei, celălalt prieten al tău, bate cu degetul în geam şi Iulică ridică privirea care, dintr-o dată, din opacă, pare a căpăta o sclipire de viaţă. Intră.

- Ce-i, măi, Iulică? Nu te-am văzut de mult. Hai, stai şi tu la o cafea, o apă sau vrei o tărie? Îţi fac cinste, că nu te-am văzut de-un veac, se bucură Gavril.

- Nu stau, trebuie să plec, am treabă, zice, dar îl vezi cum se aşază cu un uşor oftat de mulţumire, de parcă toată ziua asta ar fi căutat, un scaun cu spătar într-o cafenea aproape pustie la ora asta, la colţ de stradă.

- Ce treabă? spune Matei. Las-oncolo de treabă, că e destul timp.

Doar n-ai copii, şi a început weekendul.

- N-am copii, dar nevasta şi coana Anica mă aşteaptă…

74

- Care coană Anica? Cine-i?

Soacră-ta?

- Nu, că noi amândoi, când neam cununat, eram orfani… şi fără de niciunele. Coana Anica-i proprietăreasa, adică fosta, că acum noi suntem dar…

- Ce, v-aţi făcut proprietari? se miră Gavril. Şi ce v-aţi luat? Casă?

- Da, e cu un etaj, pe Zambilelor, la curtea aceea cu gard verde. Da’ încă nu-i a noastră, până nu moare coana Anica. Şi noi trebui s-o îngrijim…

- A, păi i-afacere bună, dacă e o casă ca lumea! Am mai auzit eu de astea.

- Acu opt ani am luat de la ea o cămăruţă cu chirie, era destul de ieftin, Ileana şi cu mine eram destul de liniştiţi, cucoana liniştită, pensionară, nici n-o vedeam, că bărbatu-său trăgea să moară şi ea-l îngrijea. Pe urmă, după vreo şase-şapte luni, a murit…

- Bărbatul.

- Aşa. Şi ea vine-ntr-o seară şi ne-ntreabă dacă avem servicii bune, că ce e cu familia noastră, că de ce am luat cameră cu chirie la anii noştri, când s-au prăpădit părinţii şi alte alea. Apoi ne zice dacă nu vrem s-o îngrijim câţi ani o mai avea, că a rămas singură, că părem oameni liniştiţi şi de treabă, că ne lasă casa toată, cinci camere cu baie şi bucătărie, cu etaj, cu acte la notar. Şi că să ne mai gândim vreo două zile, ca să ştie dacă să caute pe altcineva sau nu.

- Câţi ani zici că avea cucoana? întreb eu, interesat.

- Şaizeci şi şapte avea atunci, că ne-a arătat şi buletinu’.

- Da’ şi voi, se indignează Matei dintr-o dată, de-atât amar de timp şi fără copii şi n-aţi avut şi voi de-o casă, de-o garsonieră, ceva?

- Păi să vezi, că de la institut, când ne-am angajat noi acu douăzeci şi ceva de ani, ne-a dat un apartament frumos într-o vilă din centru, pe Brigadierilor, camere din acelea cu tavan înalt şi cu stucaturi şi cu parchet, o minune! Da’ după ’90 s-a întors proprietarul şi am făcut cerere la primărie, da’ ne-au zis că suntem prea bătrâni, că ei trebuie, dacă au ceva, să dea celor tineri, sub 35, şi că să ne descurcăm. Şi aşa am ajuns chiriaşi la coana Anica.

- Şi ce-aţi făcut?

- Ne-am tot gândit şi, până la → CAMELIA MUREȘANU

Dealurile sunt ca o turmă măruntă. Au spinările deșirate, punctate de văi și albiile celor două pâraie, care curg molcom, uitând parcă de timp.

Pe potecă, Simion trece ca o umbră, cu pași reținuți, catifelați de roua ce avea să se topească în soare.

Dinspre biserică, vântul zumzăie o melodie șoptită.

E un ecou? E o chemare? „Toarce-ți gândul, Simioane, și lasă fata în pace! Ți-e încețoșată inima, băiatule, e prinsă de vârtej și tare nu sună a bine. Dacă te trage-n adânc?“ Tot frământându-se astfel, măcinând idei și soluții, nici nu observă că ajunse în fața casei ei. S-a oprit brusc, a privit cu spaimă în jur și, văzând că peaproape nu-i nicio mișcare, s-a rezemat de trunchiul sănătos al primului arin răsărit după ce trecuse puntea. Sunt mulți pe-aici, dar, așa cum își spune de multe ori, asta nu mai are importanță.

Și-ar dori s-o zărească numai, să-i transmită, stângaci cum e, un sărut în gând.

Așteaptă. Așteaptă și clipele se bat pe muchia dealului, prinse în păieje-nișul razelor. Soarele, mai iscoditor ca oricând, a trezit cocoșii și acum totul i se pare un vacarm. Ar vrea să nu mai respire. I-e teamă să n-o trezească și totuși, totuși... „Ah! Dacă-aș vedea-o... Nu, cred că aș fugi. Aș fugi ca un iepure. Aș intra în pământ. Mi-e groază. De ce toate astea?“ Nu mai gândește acum. Simte doar un fel de amețeală și totul i se învârtește în jur. Parcă-ar fi la circ. Cel puțin așa crede.

E vlăguit. Se frânge ca o taină, chemat de răceala pământului. Acolo îl găsește Nicu, prietenul său, care, deși era duminică, se hotărâse să plece la drum lung. N-avea bagaj și toată veselia i-a fugit prin buzunarele sparte. Mâinile i-au rămas țepene, înfipte adânc, reușind să îngâne un „Măi, să fie!“. Îl

crezuse la început un sac de mălai, uitat de-un cumătru aghesmuit de licorile crâșmei și-acum... Simioane... Ce-i cu tine, bătrâne?

Avea el vorba asta, bătrâne zicându-i până și lui frate-său, care nu avea decât 5 ani. Numai că acum, „bătrânul“ Simion nu s-a mai supărat ca de obicei. Tace. Tace și pace!

- Măi, să fie! și îl prinde de umeri, zguduindu-l puternic.

Nimic. Tace ca pământul, că și acesta, dacă-l iei la rost, tot vorbește.

A uitat unde plecase, pentru ce plecase și acum habar n-are ce-ar putea face. Noroc de Vasile. A picat cum nu se poate mai bine.

- Strigă la nea Popa, că nu-l mănâncă!

Atât. Și-a trecut nepăsător. N-a văzut, n-a auzit nimic. O vorbă aruncată să-l ajute sau...

CORNEL GALBEN

__________________________________________________________________________________________________________________________

→urmă, am acceptat. Ne-am gândit că e casă bună, că ne simţim bine acolo şi că nu prea ne putem permite să plătim în altă parte. În plus, nu mai suntem tineri şi la bătrâneţe, de, pensia-i mică, o să putem şi noi închiria una-două camere, că-i casă mare şi frumoasă…

- Sau o să vă ia o pereche în îngrijire...!?

- Lasă-l măi, că prea eşti răutăcios.

- Are dreptate, aşa ne-am gândit.

- Şi…? V-a dus cu vorba?

- Nu, cum i-am dat răspunsul, neam dus săptămâna următoare şi am făcut actele. Contract de vânzarecumpărare cu clauză de întreţinere viageră.

- Ei, deci sunteţi asiguraţi!

Afacere bună!

- Am crezut şi noi, doar că peste câteva zile a venit şi-a zis că-i e urât de când i-a murit bărbatul, că să meargă Ileana şi să doarmă cu ea… Şi a dormit cu ea, apoi a mai stat şi să-i citească, să-i facă şi ceai şi ce draci îi mai făcea, că eu eram parcă văduv, nu ea.

- Avea ceva…. înclinaţii?

- Nuuu! nici vorbă, numai că se plictisea. Şi atunci am început să ne învoim la serviciu câte-o oră-două, când ştiam că se duce cucoana la alte babe să joace pietre. Şi ne vedeam pe

furiş, mai rău ca pe vremea studenţiei…

- Asta nu-i rău! Reînvie dragostea!

- Reînvie şi nu, că pe Ileana au dato afară şi la vârsta ei cu greu a mai găsit serviciu, abia după vreo două-trei luni. Şi în timpul ăsta, coana Anica voia portocale şi banane, ba şi perdelele schimbate şi primăvara a cerut să meargă la Olăneşti, că aşa-i recomandase medicu’. Aşa că noi mâncam pâine cu ceai, ca să aibă coana Anica banane şi să meargă la băi…

- Ei, asta-i bună! Da ce, vă obliga cineva, măi Iulică?

- Da, contractu’! Că zicea că dacă nu ne respectăm obligaţiile din contract, îl anulează în judecată şi caută pe alţii…

- Eu nu cred că putea să-l anuleze pentru că n-o trimiteaţi la băi!

- Am cerut şi consultaţie unui avocat şi el a zis că aşa-i; că dacă medicu-i scrie recomandare pentru o staţiune şi noi n-o trimitem, poate să ne dea în judecată. Şi dacă aduce martori că ne-a cerut ceva şi noi nu iam dat, la fel… Atunci ne-am gândit că, dacă tot ne-am chinuit doi ani, să ne mai chinuim câţiva, că altfel tot ce am făcut e în zadar.

- Şi acum? zise Matei? Cum e acum cu coana Anica şi cu nevasta?

- Nevasta e de o lună în spital, acum la ea merg. A făcut o operaţie la

75

cele femeieşti. Mai stă vreo două-trei zile şi merge acasă.

- Şi coana Anica?

- Mă duc după ce vin de la spital s-o iau de la coafor şi s-o duc să-şi caute pantofi, că cei pe care-i are nu-s destul de moi.

- Pe banii tăi?

- Bineînţeles… Ia uite ce târziu e! … Am plecat, băieţi, la revedere! Şi-l vezi cum, parcă în ciuda voinţei picioarelor sale, se scoală, scânteia din ochi îi piere şi-i reapare pe faţă aerul acela dezorientat, de om care nu ştie încotro s-o ia. A trecut o săptămână şi, în drumul tău prin oraş, deodată privirea ţi-a fost atrasă de tăbliţa de la colţul unei străzi: Zambilelor. Te opreşti o clipă şi te întrebi ce amintire, ce lucru important se leagă de numele acestei străzi. Şi, deodată, îţi aminteşti. Nu departe e o casă albă cu etaj, cu balconaş cu colonade şi curticică din care răzbat capetele câtorva trandafiri, împrejmuită cu gard maroniu.

Treci încet prin faţa casei, aţintindu-ţi ochii la ferestrele cu perdeluţe dantelate. Iată, parcă sus… nu, nu ţi s-a părut, se iveşte capul unei doamne ce nu pare a avea mai mult de şaizeci de ani. Doamna e frumos coafată, cu părul bătând în albăstrui şi poartă o bluză elegantă, căci i se vede la gât volanul înfoiat. Oare să fie adevărat, sau ţi s-a părut că bătrâna doamnă ţi-a surâs şi ţi-a făcut ştrengăreşte cu ochiul?...

Ochean întors

(XV) A venit la noi în vizită unchiu’ Petrică de la Deva cu mătușa Maria şi cu Marius, băiatul lor care e de aceeași vârstă cu Steluța. Noi, copiii, mergem împreună cu tata să le arătăm orașul. Mama a rămas acasă ca să pregătească de mâncare.

Luăm tramvaiul până la Târgu Cucului şi de acolo mergem spre Palatul Culturii. Mătușa Maria vrea cu tot dinadinsul să intre la Mitropolie, deși este o coadă destul de mare. Ea e foarte credincioasă şi vrea să vadă moaștele Sfintei Paraschiva de care a auzit. Intrăm bineînțeles şi la Biserica Trei Ierarhi, unde Marius e foarte impresionat de ouăle de struț de la candelabre; Steluța de asemenea, căci nici ea nu le cunoștea. Ajungem apoi în Piața Unirii, unde tronează statuia lui Alexandru Ioan Cuza, şi luând-o pe strada Lăpușneanu şi prin fața Fundației, urcăm spre Copou.

Ne oprim un timp la Universitate, unde tata ne arată biblioteca şi niște săli de clasă cu trepte care se cheamă amfiteatre. Tata e profesor de istorie la școală, dar predă şi spaniola la universitate. Uneori mă ia cu el la universitate şi am văzut chiar şi sala profesorilor. Îmi place mult să mă duc acolo; e liniște şi culoarele miros a carte veche.

Mai urcăm un pic spre gradina Copou, unde tata ne arată teiul lui Eminescu. Sunt dezamagită. Teiul ăsta e doar un ciot, în comparaţie cu teiul nostru din curte. De fapt, am auzit că teiul din curtea noastră este însemnat pe hărţile aviatorilor şi a servit chiar şi de reper în timpul războiului.

Nu rămânem prea mult timp în Copou. Toata lumea e încântată de vizită, dar obosită. La întoarcere spre casă, luăm tramvaiul de Sărăriei.

Ne e o foame de lup, căci ora prânzului a trecut de mult; e aproape cinci după-amiaza. Noroc că mama ne așteaptă cu masa pusă. A făcut o ciorbă de perișoare grozavă, pârjoale şi chiar şi minciunele. Sunt extraordinare minciunelele !

______________________________ * Mama a pus într-un lighean cu apă albăstruie niște bucăți de var. Apa a început să fiarbă şi s-a transformat în lapte. Mama moaie o măturice în laptele ăsta şi stropește vița de vie.

Mi-a spus că dacă nu face asta, via se îmbolnăvește.

Printre rândurile de vie avem şi căpșuni, dar din păcate, nu prea apucăm să le mâncam. Trec melcii pe acolo înaintea noastră şi mănâncă tot.

Melcii sunt mari amatori de căpșuni şi de salată. Mama se războiește cu ei; când îi vede, îi adună, îi zdrobește şi îi aruncă în ocolul găinilor. Mie mi-e tare milă de săracii melci, căci găinile îi devorează de vii.

Pe mine mama m-a pus să plivesc roșiile din gradină. “Roșiile cresc frumoase, doar dacă nu sunt buruieni” zice mama. Într-adevăr mama știe să le îngrijească bine. Odată am avut niște roșii mari de tot; era una care cântărea chiar un kilogram.

Totuși.. problema e că pe mine, plivitul ăsta nu mă pasionează prea mult! Smulg cam în silă buruienile mai mari. Dar mama nu e departe; mă urmărește din ochi. Mă dojenește : “Nu fușeri ! Apleacă-te, că doar nu ai oase în burtă !”

Of !! Iarăși ! Doar pe mine mă pune mama la treabă ! Tot eu trebuie să dau şi de mâncare la găini. Sau să strâng zmeura pentru dulceață. Cică asta e, pentru că eu sunt mai mare. Ce bine ar fi să am o soră mai mare ca mine !

76

* Gata! Ne-am despărțit de doamna Hamciuc. Sunt în clasa a V-a şi acum avem un profesor diferit la fiecare materie.

Facem şi limbi străine : rusa şi franceza. La rusă, avem pe doamna Şciurievici care e şi diriginta noastră.

Ea e rusoaică; vorbește românește cu un accent cântat de parcă ar avea miere în gură. Dar nu este foarte severă şi ne înțelegem destul de bine cu ea.

La franceză, îl avem pe domnul Măcăreanu. Este un pic scund, cam bondocel şi îmbrăcat elegant. Are un mers țopăit, ca şi când picioarele i-ar fi pe arcuri. Intră în clasă ca o minge săltăreață ca să ne facă « mac - mac » pe franțuzește. Agață de tablă o hartă a Parisului, ne arată monumentele de acolo şi mai în joacă, mai în serios ne învață cântecele şi poezii franțuzești.

El a fost în vizită în Franţa şi ne povestește o mulțime de lucruri interesante, așa încât avem impresia că ne plimbăm şi noi pe lângă NotreDame. Îmi place mult ora lui de franceză. De fapt se spune ca domnul Măcăreanu este cel mai bun profesor de franceză din Iași. * Școala noastră e școala sportivă.

Cum sunt cea mai înaltă, când se face alinierea la sport sunt prima din șir.

Mi-e rușine că am crescut așa de mare; aş vrea să fiu şi eu de statură “normală” cum sunt celelalte fete. Și nu-mi place gimnastica de loc.

Mi-e groază când vine ora de gimnastică; aproape că aş schimba-o pe o oră de matematică. Nu știu nici să fiu grațioasă; mă mișc ca o mătură.

Amețesc pe bârnă.

Nici atletismul nu mă încântă prea mult. Nu sunt prea rapidă la alergări şi apoi nu-mi plac deloc turele de stadion pe care suntem obligați să le facem. Sunt ceva mai bună la săritura în înălțime. Dar culmea este că reușesc destul de bine la aruncarea greutății ; era cât pe ce să mă selecționeze profesoara. Și chiar nu înțeleg cum este posibil aceasta, căci sunt slăbănoagă ca un ogar şi am brațele subțiri de tot. Unde mai pui că eu nu pot să fac deloc flotări. Deloc, deloc. Nu pot să fac nici măcar una.

Niciuna și niciodată !

SIMINA LAZĂR HUSER

MOTTO: “Omul este produsul gândurilor lui; el devine ceea ce gândeşte.”

(Mahatma Gandhi) Păşind în cea de a 85-a “primăvară” a vieţii mele, presupunând că cineva m-ar întreba ce cred că stă la temelia vieţii noastre, acum ştiu că aş avea indubitabil următorul răspuns: ca scop – evoluţia spirituală, şi ca armă – forţa gândului.

Starea de spirit este izvorul ce deschide drumul spre nobleţea sentimentelor, spre lumină, cultură, civilizaţie, iar puterea gândului ne ajută să ne construim pe noi înşine şi să devenim ceea ce dorim. Se ştie că un gând este o formă de energie pe care nu o vedem, dar care produce rezultate concrete.

Puterea gândului face parte din marile taine ale Universului şi lucrează împreună cu acesta. Asta înseamnă că noi suntem o manifestare a minţii Universale. Gândurile călătoresc în Univers cu viteză mai mare decât cea a luminii, călătoresc instantaneu şi nu cunosc oprelişti decât cele impuse de noi.

Fiecare individ are propria lui lume de gânduri, pozitive sau negative, în diferite proporţii pe care le emite în Univers. Ele sunt atrase de alte gânduri asemănătoare cu care se întâlnesc, se cuplează, se întăresc, apoi se întorc de unde au plecat şi lucrează în favoarea sau în defavoarea individului.

Starea de bine (şansa), sau de rău (ghinionul), este dată de felul gândurilor noastre. Ura, înşelăciunea, dispreţul, invidia sunt gânduri încărcate de energie negativă care pot deveni forţe de temut, precum terorismul, criminalitatea. Mai mult încă, propriile gânduri negative se întorc împotriva noastră ca un bumerang şi ne distrug părţile luminoase şi eficienţa eforturilor pe termen lung, creează starea de nemulţumire, de neîncredere, reduc vitalitatea, vigoarea, armonia, otrăvesc viaţa. Ele dau naştere stărilor de nervozitate, de depresie.

Lor se datorează chipul întunecat, vocea răstită sau batjocoritoare. Un suflet trist este un suflet cu luminile

stinse. Gândurile pozitive dau oamenilor optimism, încredere în ei asigurându-le succese. Optimiştii sunt oameni luminoşi care îţi zâmbesc, sunt gata să ierte, să înţeleagă şi să ajute semenii.

Gândul bun susţine atitudinea pozitivă, dezvoltă personalitatea, asigura o sănătate iradiantă, schimbă destinul, creează mediul înconjurător prielnic, vindecă bolile, transformă mentalităţile, poate face minuni.

Gândul nu are formă vizibilă, dar prin puterea lui formează lumea vizibilă. Cele mai multe gânduri ne vin în minte în mod inconştient. Ele provin din subconştient şi doar o mică parte a gândurilor sunt produsul intelectului conştient şi influenţează viaţa zi de zi, determinând ceea ce urmează să faci. Pe această temă, păstrez în minte o lecţie de viaţă din tinereţe, care m-a ajutat de-a lungul anilor, când m-am aflat în impas.

O întâmplare nefericită mă zvârlise sufleteşte în fundul unui hău de unde nu mai puteam zări scăparea, deşi construcţia mea a fost întotdeauna robustă, optimistă, solară.

Mă lăsasem pradă deznădejdii.

Asemenea unui animal lovit între coarne, ca paralizată, m-am prăbuşit într-un fotoliu. După un timp, mintea a început să se liniştească şi am simţit că mă ridic din fotoliu aproape automat, ca împinsă de o forţă nevăzută. M-am îndreptat spre locul unde se află discul cu înregistrarea cântecului din filmul “Zorba Grecul”.

Ascultându-l, picioarele au pornit singure într-un dans din ce în ce mai dinamic, corpul s-a încărcat de energie pozitivă, şi mai apoi m-am auzit spunând cu deplină convingere: voi învinge! Şi aşa a fost.

Acea lecţie învăţată pe cont propriu mi-a dat convingerea că lumea nu este altceva decât materializarea gândurilor. Atunci am învăţat că gândurile sunt vii ca şi oamenii, că ele pot crea frumosul, optimismul şi fericirea, sau dimpotrivă, agonia şi suferinţa şi că depinde de noi ce alegem. Eu am ales pentru restul vieţii strădania de a atinge acel prag ce îmi poate oferi puterea de a dărui gânduri bune, de a zâmbi vieţii şi de a îmbunătăţi viaţa celor din jurul meu,

77

______________________________ prin gânduri pozitive, optimiste, mai ales că munca mea a fost aceea a formării caracterelor mlădiţelor şcolare, iar acum, în anii senectuţii, prin scrieri, transmiterea gândurilor pozitive, de încredere în propriile noastre puteri.

De atunci n-am mai scăpat din vedere că trebuie să-mi repliez forţa gândului, indiferent de natura factorilor externi cu care mă confrunt, deplin convinsă că numai în mine stă puterea de a hotărî care-mi este calea de salvare.

Acel moment de atunci, devenit pentru mine unul de referinţă, m-a ajutat de-a lungul vieţii şi chiar la senectute, la câte un impas mai mare, ascult melodia lui “Zorba Grecul”, chiar dacă acum picioarele se mişcă doar pe sub masă. Mă bucur că simt benefic schimbarea dispoziţiei lăuntrice aduse de gândurile pozitive, aşa cum îmi este firea mea, cea de om optimist care refuză abandonul.

Mulţumesc cu mai multă înţelepciune acelei Energii Universale, fiindcă m-a înzestrat cu această urzeala a firii şi lucrează pentru mine potrivindu-mi în mod cumpănit balanţa vieţii. Pentru că viaţa noastră nu e nici o dramă, dar nici un poem, trebuie să privim lucrurile în bună cumpănire. Mulţumesc că pot să acţionez în direcţia visurilor şi dorinţelor inimii mele şi că pot să fiu plină de încredere în viaţă!

Ianuarie 2017 ELENA BUICĂ Toronto

Interviu

liderul Revoluţiei arădene din Decembrie 1989, actor al Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad şi poet (II) Rădăcini în pământ şi în cer A. B.: V-aţi definit ca rod al întâlnirilor cu artişti de excepţie precum Amza Pellea, Florin Piersic, Ṣtefan Iordache şi alţi oameni de cultură, care v-au stimulat dorinţa de a vă îmbogăţi spectatorii şi semenii.

Valentin Voicilă: A fost binecuvântarea lui Dumnezeu pentru onoarea de a întâlni nişte uriaşi ai poporului român. Florin Piersic m-a călăuzit în formarea şi structurarea repertoriului din 1977 şi a avut un rol esenţial în viaţa mea. Florin Piersic este un bun psiholog şi un om de o generozitate rară. Dacă nu era Florin, nu cred că intram la teatru. Citindu-mă, mi-a dăruit ceea ce universul meu interior avea nevoie. Amza Pellea ne învăţa plângând când era cazul. Îi curgeau lacrimile şiroaie, pentru că iubea teatrul, iubea personajul, scaunul pe care stătea ca dascăl. Toată construcţia lui a fost plină de dragoste, de dăruire. Ṣtefan Iordache era ca oţelul, ca stânca, aproape nemuritor. Am fost surprins când am auzit că a murit, pentru că în gândul meu, el nu putea muri niciodată. Era un titan. L-aş compara cu Beethoven ca actor al scenei. Ṣtefan Iordache era tăcut, profund, dificil. Pe astfel de artişti trebuie să-i privim ca pe noi înşine la superlativ.

A.B.: Aţi avut şansa să-l cunoaşteţi pe poetul Ioan Alexandru, un patriot înflăcărat. Cum v-a marcat acesta?

Valentin Voicilă: Ioan Alexandru e de neuitat. Cu ochii lui albaştri, senini ca cerul şi cu dragostea lui puternică pentru Iisus Hristos şi cu dorinţa lui ca acest popor să se ridice. M-a marcat prin iubirea lui pentru noi, pentru români prin Iisus Hristos. El ne iubea prin Iisus Hristos, prin istoria noastră, prin Constantin Brâncoveanu, prin credinţa noastră creştină. Iubirea lui venea din adâncuri, din trecut. Când pe scenă vorbea despre Iisus Hristos, îşi scotea pantofii, rămânea în picioarele goale şi ne vorbea despre un pământ sfânt, în faţa Domnului şi o făcea fără a căuta spectaculosul. Din tot ce trăia el, se arăta curăţenia gândului. Limba română o aducea ca

______________________________ pe o hrană, ca pe o bogăţie a ceea ce el câştigase de-a lungul timpului. Stâd alături de el, rugându-ne împreună, aveai impresia că eşti mai bogat, mai aproape de rădăcinile tale. Furtuna de stele care era Ioan Alexandru te făcea să te duci cu el. Poezia lui Ioan Alexandru e atât de adâncă şi se defineşte prin creştinismul lui autentic. Prin cei trei actori şi prin Ioan Alexandru, Dumnezeu mi-a vorbit despre poporul român.

A.B.: Ce strategie credeţi că trebuie să aibă creştinii pentru a contracara efectele răului?

Valentin Voicilă: Arma principală a creştinului este rugăciunea prin Domnul Iisus Hristos. Eu m-am rugat împotriva cutremurelor din Vrancea.

Cred că noi putem opri cutremurele, războaiele, inundaţiile, ploile. Am avut experienţe nenumărate prin care am înţeles că, dacă vrem apă pentru pământ, trebuie să o cerem şi am făcut-o şi a plouat. Am fost într-o situaţie limită pe un lac la graniţa germană. Vaporul în care mă aflam era cuprins de furtună şi moartea era aproape. Cei care voiau să tragă acest vapor la ţărm nu reuşeau. N-am făcut decât să mă rog şi furtuna s-a oprit.

Creştinii se pot ruga pentru schimbări climatice, pentru ca un sistem politic să fie schimbat, pentru ca un preşedinte să fie schimbat dacă e rău.

Avem o putere nelimitată în Domnul.

Atunci când noi îi cerem, Dumnezeu îi poate descoperi pe cei corupţi.

Uriaşa putere a rugăciunii ne-a fost dată prin Duhul lui Dumnezeu. Nu folosim decât foarte rar această putere. Regretabil! Pentru a fi biruitori, trebuie să citim, să memorăm şi să trăim cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ne vom apleca asupra învăţăturilor creştine, vom deveni de nebiruit. Altfel, suntem ca nisipurile mişcătoare.

Numai cuvântul lui Dumnezeu ne dă putere să murim pentru ideile noastre.

78

Mihai Viteazu, marele luptător pentru unirea românilor, a invocat numele lui Iisus Hristos şi a primit o putere extraordinară în lupta de la Călugăreni în 1595.

A.B.: Mesajele pe care le-aţi transmis la Radio Vocea Evangheliei v-au vindecat de anumite dezamăgiri legate de perioada postdecembristă.

Pe ce frecvenţe pot fi urmărite emisiunile pe care le realizaţi şi ce teme abordează acestea?

Valentin Voicilă: Din 1995 până în prezent, am lucrat pentru Radio Vocea Evangheliei, înregistrând 2900 de mesaje, dintre care 2150 poartă titlul Cu braţele deschise. Dăruite ascultătorilor din Bucureşti, Sibiu, Oradea, Cluj-Napoca, Braşov, Timişoara, Hunedoara, Suceava, Constanţa, Moldova Nouă, mesajele pot fi urmărite şi pe frecvenţa FM. Autorul mesajelor este pastorul Charles Stanley. Alte 750 de mesaje fac parte din cadrul Misiunii Strigătul de la miezul nopţii. Acestea anunţă revenirea Domnului Iisus Hristos şi comentează evenimentele politice globale actuale.

Am recitat şi poezii creştine de Costache Ioanid, Traian Dorz, Petrică Dugulescu, Daniel Chiu şi de alţi poeţi creştini. Am colaborat cu un post de televiziune din Statele Unite ale Americii, realizând filmul Realităţi în scenă, care prezintă mărturiile unor oameni, printre care şi mărturia pastorului Richardt Wurmband. Aceste mărturii au fost puse în scenă, fiind interpretate de Marcel Iureş, Ion Besoiu, Luminiţa Gheorghiu, Catrinel Dumitrescu, Emil Hosu. Eu doar am prezentat aceste nume, vieţile şi experienţele lor. Acest film a fost difuzat şi pe postul naţional de televiziune.

Nu avem realizări materiale şi politice mari, dar avem o mare realizare: cunoaşterea lui Dumnezeu prin mijloacele media, prin biserici, prin şcoală.

E oare ceva mai important decât să auzi, să cunoşti, să înţelegi şi să fii luminat pe calea Celui care te-a creat?

Dumnezeu a dăruit neamului românesc ce e mai important după Revoluţia sângeroasă.

A. B.: Spectacolele în care jucaţi şi cele regizate de dumneavoastră sunt o mână întinsă spectatorilor şi un transfer de energii superioare. Parteneriatele cu instituţiile şcolare în care Teatrul Clasic Ioan Slavici e implicat ajută la formarea verticală a tinerilor.

Prin harul pe care îl au, slujitorii → Prof. ADRIANA BULC

căsătorit cu Albert, tip pervers, infidel, dur, care o tratează exact ca pe o sclavă. Singura ei consolare era sora Nettie, însă Albert a avut grijă s-o Mi se întâmplă des să revăd filme îndepărteze. De câte ori Celie ține brimai vechi, să le testez rezistența va- ciul în mână ca să-și bărbierească solorică. Acum i-a venit rândul lui țul violent, aștept un gest de eliberare.

Spielberg, cel din 1985, mai precis Iar când același soț sustrage scrisorile filmul Culoarea purpurie, cu Whoopi trimise de sora Nettie, îmi reamintesc Goldberg, Danny Glover, Laurence că răul nu poate dura la infinit. ______________________________ Fishburne, Margaret Avery, Oprah Spielberg nu omite detaliile sugesAlbert – soțul - o aduce în casă pe Winfrey. Ce am constatat? Profesio- tive, culorile naturii, prim-planurile, exuberanta Shug, care se va coaliza nalism de marcă. Film fără riduri. Na- bătăile, cruzimea umană, umilirea So- cu Celie, deschizându-i orizontul și rațiune fluentă, personaje accentuate. fiei prin cuvinte rasiste („cioară umînvățând-o revolta și știința surâsului Musai să accept că Spielberg e un flată”). Deodată invadează culoarea dezinhibat. maestru, un magician al montajului purpurie a florilor din câmp, ca semn Cu Spielberg mergem la sigur spre precis, al epicului dezlănțuit în ima- că „trebuie să iubești tot”, într-o porsuspans narativ. Să nu uităm de gini veridice. nire panteistă. Nu lipsesc secvențele Marele Uriaș Prietenos, filmul La baza filmului stă romanul scris de comic involuntar, de la barul zgorecent, care demonstrează o dată în în 1983 de Alice Walker (n.1944), o motos și eterogen. Extrem de neaștepplus marele talent de povestitor al lui activistă politică americană. Persona- tat ca fir epic e introducerea amantei Spielberg. Povestea trebuie să curgă jul omniprezent este Celie, care a fost în casă, alături de soție, cu o dezinspre deliciul spectatorului, fără cărări abuzată de tatăl său, a născut doi co- voltură vecină cu pasiunea și cu pierdistorsionate în mod gratuit. pii, pe care tatăl nefericit a avut grijă derea vecină cu pasiunea și cu ALEXANDRU JURCAN să-i înstrăineze. Mai apoi Celie s-a pierderea logicii. _________________________________________________________________________________________________ Literatură şi film

Interviu →teatrului pot vindeca şi preveni boli ale sufletului şi ale trupului, dar pentru aceasta, bugetul alocat teatrelor ar trebui să crească. Credeţi că o societate mai educată îşi sporeşte şansele?

Valentin Voicilă: O societate mai educată reuşeşte să decripteze mesajele întunericului mai uşor. Un om care are cultură ştie să citească mai uşor şi viaţa, nu numai ziarul. El are soluţii, care pot fi soluţiile lui Eminescu, ale lui Caragiale. De exemplu, ironia din operele lui Caragiale ne ajută să înţelegem ironia timpului în care trăim. Eu am făcut un pas către elevii de liceu prin spectacolele lectură, care i-au invitat pe elevi la teatru. Rolul actorului este să aleagă, să interpreteze cât mai profund şi mai atrăgător, dar pentru aceasta nu cred că e nevoie de mai mulţi bani, ci de mai multă dragoste.

Un spectacol de teatru moral poate fi o hrană pentru sufletele noastre: ne face mai puternici şi mai dornici pentru a culege perle.

A.B.: Care dintre rolurile interpretate este cel mai aproape de sufletul dumneavoastră?

Valentin Voicilă: Mi-am iubit toate personajele din piesele de teatru şi din cele 9 filme în care am jucat. Rolul principal din filmul Undeva în Est a fost pentru mine la fel de important ca cele din Să mori rănit din dragoste de

viaţă, Râdeţi ca în viaţă, Întunecare, Nisipul din urne şi Damen tangou.

A. B.: Cum ar trebui să arate portretul spiritual al celor pentru care aţi luptat în Decembrie 1989 şi luptaţi în continuare ca actor şi creştin implicat în transmiterea mesajului divin?

Valentin Voicilă: Portretul spiritual al celui pentru care am luptat are legătură cu mesajul poeziei Perspectivă, creaţie lirică inclusă în volumul meu, Arad. Poeme: „Vei locui într-o stea care a murit;/Te vei hrăni cu umbra cireşelor amare;/Vei respira aerul amurgului însângerat;/Pentru că nu ai luminat/Rănile Lui”.

Eu am încercat prin tot ceea ce am făcut să aduc lumină şi să luminez rănile lui Iisus Hristos, pentru că vine eternitatea şi fiecare dintre noi va merge acolo unde şi-a pregătit din timpul vieţii.

Portretul spiritual al celor care vin după noi are legătură cu tot ceea ce am construit noi în ei. Eu recit ______________________________

79

poezia creştină şi vreau ca această poezie să genereze o creştere a universului lor interior. Datoria noastră e să purtăm responsabilitatea pentru cei care vin după noi. Cei care primesc poezia creştină vor fi ceea ce eu am visat în stradă şi la Radio Vocea Evangheliei.

A. B.: Aveţi o dorinţă arzătoare anume?

Valentin Voicilă: Aş vrea recunoaştere în dragoste pentru cei care au rupt lanţurile în Decembrie 1989.

Dumnezeu e cel care a folosit oamenii, chemându-i pe nume. Acei oameni intră în istoria lumii, stând pe stâncă. Luptătorii pentru libertate, pentru creştinism din România nu sunt mai prejos de cei din lumea occidentală. Revoluţia română a adus rugăciunea în stradă, a adus numele lui Dumnezeu şi provocarea creştină în lumină. Aş dori ca românii să se întrebe unde sunt bărbaţii şi femeile din vremea de acum care stau atât de aproape de Domnul Iisus încât îi cunosc dorul inimii?

Unde sunt bărbaţii care vor risca totul, aducându-i Mântuitorului o gură de apă proaspătă de pe un câmp de misiune nevoiaşă? Cei care fac acest lucru, vor fi înregistraţi printre vitejii săi.

A. B. : Vă mulţumesc pentru că ne demonstraţi mereu că viaţa poate fi un spectacol superior!

Plastica

În urmă cu peste cinci secole, japonezii, mai ales samuraii, foloseau o tehnică de lucru cu plante presate, tehnică numită oshibana, în intenția lor de a se apropia mai mult de natură, de a învăța din înțelepciunea ei, de atingere a unei stări de armonie sufletească. Oshibana devine artă, arta florilor presate care din Japonia se răspândește în alte țări și pe alte continente. ,,În încercarea mea de a reda Natura prin Ea însăși, spune Ileana Rus, creatoarea acestor minunate tablouri, am folosit numai material vegetal provenit de la plante: flori, petale, frunze, rămurele, scoarțe, coji, rădăcini, fructe și alte materiale, parcurgând următoarele etape: a.Pregătirea materialului vegetal, care constă în: colectarea materialului, deshidratarea prin presare şi organizarea și păstrarea lui în condiții optime; b.Compoziția, realizarea lucrării pentru care sunt necesare: suportul pe care se aplică fragmentele vegetale, lipici, cutere, foarfece, pensete, lame și altele…

Din fragmente vegetale, realizez colaje în care imortalizez emoții, trăiri, frânturi din filmul sufletului meu.

Culorile naturale, formele, texturile, oferă bucurie, satisfacție: au efect terapeutic asupra stării emoționale și, implicit, asupra sănătății, prin armonizarea lăuntricului. Dragostea și respectul pentru Natură, spiritul de observație, răbdarea, migala, perseverența, toate acestea vin să completeze dorința de a transpune Natura în artă redată prin creațiile ei. Aceste miniaturi floristice sensibilizează publicul doritor de frumosul autentic, natural.”

Artista şi-a expus lucrările la expoziții și a împărtășit din propria experiență mai ales copiilor, prin atelierele de lucru în școli și galerii de artă: Expoziția personală din 7 mai 2016, organizată de Palatul Culturii Bistrița la Galeriile de artă” Casa cu Lei”, Expoziția în scop caritabil, organizată la Cluj-Napoca, ”Arta de a fi caritabil”, din 10 mai 2016. Unele lucrări au fost prezentate la Romexpo București, Raw, Generation Expo,

ediția XI, 3-4 septembrie 2016.

Inițiază în tehnica oshibana pe copiii de la Şcoala Gimnazială ”Avram Iancu”, Liceul ,,A. Mureșanu’’ din Bistriţa, Școala generală nr.1 Colaborează cu artiști îndomeniu, fiind membră în World Wide Pressed Flower Guild.

Articole din presă Ileana Rus şi Oshibana – arta florilor presate ,,Vernisajul frumoasei şi captivantei expoziţii a avutloc la Galeriile „Casa cu Lei”, în 7 aprilie.

Despre valoarea lucrărilor expuse şi a artistei a vorbit, cu argumente şi exemplificări, artistul plastic Lucian Dobârtă, care a scos în evidenţă caracterul creator, sensibilitatea, compoziţia şi cromatica tablourilor realizate. A fost o zi de mare sensibilitate sufletească, de încântareaochilorşi a inimii.’’

Răsunetul, vineri 4. 08. 2016 Ioan Lazăr O expoziţie „japoneză” ,,La <Casa cu Lei> poate fi văzută expoziţia personală a profesoarei Ileana Rus, conţinând câteva zeci de lucrări realizate în tehnica japoneză „Oshibana – arta florilor presate”. După cele ce se cunosc, expoziţia de pe simezele galeriei este prima de acestfel din municipiul nostru, artista, profesoară de biologie de profesie, ocupând o poziţie de pionierat. Lucrările – peisaje, portrete, flori – sunt realizate din frunze şi flori presate.’’

Mesagerul, 27. 04, 2016 Victor Ştir Bistrițeni cu pasiuni inedite. Arta Oshibana! Arta străvechilor samurai, în Bistriţa “Aici, în tablourile mele se regăsesc fragmente vegetale care provin din plante aduse din inima munților Rodnei, din deșișul codrilor Gurghiului, din munții Cãlimani, din galbenul holdelor de pe câmpie, din roșul macilor sau din drumețiile pemalul apelor rcurgătoare; de peste tot unde Creatorul a dăruit viață, frumusețe, armonie.’’(Ileana Rus) Bistrițeanul.ro,09/04/2016 , Roxana Pop IULIAN DĂMĂCUŞ

80

Artă nonconvenţională A șaptea iubire Întâlnirea cu arta lui Nizar Ali Badr, sculptor sirian, care trăieşte în Latakia, Siria, s-a petrecut pe întortocheatele căi internautice.

Trebuie să recunosc că m-au cucerit la prima vedere lucrările lui, care sunt, deopotrivă, artă şi atitudine.

O artă angajată, cu cele mai nevinovate arme: pietricelele, obiect de joacă cel mai adesea ori trecute cu vederea. E greu să vezi artă în obiecte de aparenţă banală. Şi totuşi, acolo unde toată lumea vede prundiş, Nizar Ali Badr vede material artistic.

Din dizarmonia naturală, Nizar Ali Badr creează armonii artistice, emoţie, revoltă, suferinţă, speranţă, „scrie” istorie a unei civilizaţii aflate la răspântie.

Nizar Ali Badr stă de vorbă cu pietrele, le găseşte loc în compoziţiile sale, de factură sculpturală, dar în care formele aparţin naturii, nu artistului. Artistul, în compoziţiile sale, găseşte fiecărei pietricele locul potrivit, îi găseşte sens şi semnificaţie şi prin formă şi prin culoare, expresivitate.

Arta lui Nizar Ali Badr e un strigăt de revoltă, un semnal de alrmă, într-o ordine gândită cândva şi de preşedintele american John F. Kennedy: "omenirea trebuie să pună capăt războiului înainte ca războiul să pună capăt omenirii."

Compoziţiile din pietre de pe mal de mare ale lui Nizar Ali Badr ilustrează drama unei naţiuni care are de ales în a rămâne locului şi a risca toate ororile războiului sau a-şi lua lumea în cap, măcar, pentru o vreme, pentru a-şi salva bunul cel mai de preţ pe care îl au: viaţa.

Lucrările lui Nizar Ali Badr ilustrează momente de mare suferinţă umană, dar şi de duioşie, de afecţiune familială sau generală. Schingiurile sunt surprinse în secvenţe grăitoare, ca şi inocenţa şi puritatea copiilor, care mai cred în joc, a adolescenţilor care cred în iubire, a tuturor care cred în dăinuire.

Pietrele lui Nizar Ali Badr sunt cuvinte, ele sunt cele care vorbesc despre povestea poporului sirian, atât de încercat, dar şi despre incapacitatea lumii civilizate de a găsi soluţii la această criză umanitară.

Prima iubire s-a născut între două stele care au ales să moară…

A doua iubire s-a născut între doi copii – eu şi tu…

A treia iubire s-a născut între doi oameni – tot noi doi…

A patra, a cincea, a şasea, a şaptea iubire se naşte tot din noi doi – deoarece noi când ne iubim murim şi ne naştem din nou… Într-o toamnă...

______________________________ Nizar Ali Badr are calitate de martor, dar şi de acuzator.

Compoziţiile sale au un patetism firesc într-o cauză nefirească.

Fiecare lucrare e şi poveste şi poezie – scenele sunt de larg orizont tematic: refugiaţi împovăraţi de greutatea minimului necesar salvat, mame ţinându-şi copiii la piept, scene de iubire, de joacă a copiilor, imagini cu victime în suferinţă… peste toate însă întinzându-se o undă de lirism.

Pietrele lui Nizar Ali Badr, roci Safon, colorate în diverse nuanţe, vin cu propria lor istorie în care s-au şlefuit în fel şi chip până a ajunge la mal în Latakia natală a artistului. Într-o altă ordine de idei, se poate spune că Nizar Ali Badr salvează pietrele şi le transformă, blagian, în „Pietre pentru templul meu”.

Artistul are o colecţie impresionantă cu astfel de lucrări, circa douăzeci de mii, păstrate în muzeul său din Siria, nu doar ca o mărturie a unui timp, ci şi pentru refacerea unui patrrimoniu atât de afectat de barbariile înverşunate şi încrâncenate, ale urii şi distrugerii unor valori inestimabile.

Gestul său de a refuza să înstrăineze aceste lucrări intră în acelaşi registru al nădejdii că Siria va renaşte din propria cenuşă, că va veni un moment în care toţi vor putea depune mărturie despre ceea ce li s-a întâmplat, un moment în care vor vorbi şi pietrele.

NICOLAE BĂCIUŢ 81

Într-o toamnă – sunt ani de atunci – m-am întors să te caut, sperând că-ţi voi putea vorbi…

Nu te-am găsit…

M-am întors spre casă, grăbit… În goana mea nebună am lăsat urme adânci în asfalt – Ele te cheamă şi azi la mine…

Toamnă Oameni efemeri, copaci solitari prin veacuri… demult adormiţi…

Un gând pentru tine, de azi împletit c-un scrum de ţigară din drum… Şi drumul, şi ploaia, şi parcul răspund cu un imn funerar…

E frig, e vânt, e pustiu azi, în parc, în Cişmigiu…

Răsare şi-o lună prin ramuri amare O lună bolnavă de dor…

Frânează-o maşină în drum şi-un plânset aud în ecou.

Un plânset, un plânset, un plânset…

E-o toamnă târzie acum… ero(t)ică Privesc candid la minutele care-ți trec prin epiderme prin trup la toți fluturii care-ți trec prin stomac și prin țeastă femeie sunt îmbătat de acest miros sărat al mușcatelor al parfumului tău de mireasă perenă de mirosul lasciv al copitelor tale diforme ești ființă din vis ești minune te suflu toată să te umpli de țărână îți suflu somnu-ntr-un opaiț comunist la noapte îi dau foc DANIEL-SAMUEL PETRILĂ

În norii grei de praf şi scrum?

De ce vibrează-n lacrimi lacul, De ce nu-i grâul pân’ la brâu, De ce nu cântă pitpalacul Şi-s decibeli scăpaţi din frâu?

De ce păşim pe ierburi împietrite Şi-i roua roşie-n dumbravă, De ce muşcăm din mere înroşite În focul lacului de lavă?...

DE 1 MARTIE Ofer un mărțișor iubit, Simpatic, fără de pereche: Un șnur din vorbe împletit Prins de revista „Vatra veche”.

GÂND DE 1 MARTIE Pe cer când nu e niciun nor Și pomii-s gata de-nflorire, Să împletim un mărțișor, Din voie bună și iubire!

De ce? De ce?

Răspunsul vine dinspre viitor, Departe nu-i, e chiar aproape, Simţim, deja, un iz înţepător Și-o greutate pe pleoape.

MAMA-I UNA Cu tine-n gând mă culc, mămică, Și te visez adeseori, Nu știu de lipsuri, nici de frică, Mi-e drumul presărat cu flori.

(1913-2000)

DE 8 MARTIE

Nu știu când dormi, nici când mănânci, În păr îți văd arginții, Privesc în ochii tăi adânci Să-ți văd sclipirea minții.

I-aș dedica femeii versul, Aș umple cupele cu vin, I-aș dărui și Universul...

Dar mă întreb: nu-i prea puțin?

De mult efort pari istovită, Fiind puțin de spate-adusă, Ești agitată, chiar grăbită, Dar niciodată indispusă.

OMAGIU

Eu când adorm, tu mai muncești, Dereticând prin casă, Când mă trezesc, tu trează ești Și mă inviți la masă.

Femeia-i floare de-o priviți, Un îngeraș de-o auziți, În voie de-i intrați e Rai...

Altminteri este: vai, vai, vai!

INTIMIDARE POLITICĂ

Acolo sfaturi bune-mi dai, E sfântă-oricare frază, Ești, mamă, partea mea din Rai Ce calea-mi luminează!

PRIMA DRAGOSTE

APA CALDĂ E OPRITĂ

Dragostea să i-o-nțeleagă, Eva pune o-ntrebare: Mă iubeşti, Adame, dragă?

Cum să nu? Pe alta care?!

DE CE? De ce nu înfloresc bujorii Sub bolta-nvăluită-n fum, De ce sunt împietriţi cocorii

Doamna Ics, smerită fată, De când e, n-a dus-o greu, Că s-a descurcat în viață… Încurcându-se mereu.

MUSAFIRUL După ce-a mâncat piftia, Trei cârnați și cinci cotlete, Pe motiv că-i este sete Îmi sorbea din ochi… soția.

CĂMAȘA FERICITULUI

Chiar de-ați întrecut măsura, Ca prestigiul să vă crească, Mie nu-mi închideți gura Ci rămân un… „gură cască”.

Perioada grea va trece Și-i o liniște firească, Doar se știe, dușul rece Pe mai mulți o să-i trezească!

UNEIA

UNEI SALARIATE ȘI CURA DE SLĂBIRE

Doar o cămașă am drept țoală, De-aceea-s fericit și strig: Cum m-am născut în pielea goală, Cămașa asta-i de câștig!

UNEI EDUCATOARE DE CREȘĂ Dânsa a-nvățat cu trudă Arta celor ce educă; Dacă pruncii i se udă, Ea îi bate de-i…usucă!

UNEI SCRIITOARE

Cura sigur i-a priit, După cum se dovedește: Că de când ea a slăbit, Șeful nu o mai slăbește!

VASILE LARCO 82

Dând curs pornirii ce mă-mbie Depun smerita sărutare Pe mâna dumneavoastră, care E genială când nu scrie!...

Sper că aţi primit articolul meu despre Mărţişor.

Cu deosebite consideraţii, dr.Paul Leibovici

Curier

Din nou o revistă luminoasă, variată, îmbietoare şi instructivă. Fericiţi cei ce o citesc, precum şi cei (cel) care o alcătuiesc.

A lor va fi Împărăţia....culturii.

O notă personală specială pentru Medalionul Dinu Ianculescu.

Ne-am cunoscut pe la începutul anilor 80... am discutat la telefon... a citit la Radio nişte texte care-mi erau dedicate...

A fost invitat de onoare la Manifestarea... istorică... dedicată lui Mihai Eminescu... de la Muzeul de Artă..

Sala medievală... din 15 iunie 1983, cu Nichita Stănescu, Dumitru Fărcaş, Dinu Ianculescu, Gheorghe Pituţ... şi tablouri... fragmente de Anotimpuri..

Organizator Muzeul literaturii – Director Al Oprea... În pofida opoziţiei violente a activistului Cebuc, cu prietenul sau înstelat...

Dima..!)

Mulţumim şi pentru acest număr.

M. Bandac Stimate d-le Băciuţ, Am primit şi citit cu bucurie nr 2 / 2017 al Vetrei vechi. Sunt peste 5 ani de când mă regalez cu această revistă, atentă la detaliul literar şi artistic.

Felicitări şi mulţumiri din toată inima!

Cu acelaşi respect, Veronica Pavel Lerner Toronto Un număr consistent, aşa cum ne-am obişnuit. Vă mulţumesc pentru promovarea în paginile d-voastră. sănătate şi spor în toate!

Mihaela Aionesei Mulţumesc!!! M-am specializat în cuie!!!

Nu mă aşteptăm să o publicaţi, am fost plăcut surprinsă.

Chiar scoteam cuie din bârnele de la demolarea casei, pentru a le putea tăia Tudor cu drujba. Chiar el a spus, acuma, nah!, scrie scot cuie, că bat cuie ai scris! :) Şi inspiraţia m-a învăluit pe loc. El glumise...eu-nu!

Emilia Amariei Vă mulţumesc şi apariţiile multe trimise, Vatra veche!

Katalin Cadar

Stimate Domnule Baciut, Va mulţumesc pentru revistă.

Ca de obicei, calitatea este excelentă.

Felicitări.

Voica Foişoreanu

______________________________ Am primit şi am citit că de obicei cu mult interes şi plăcere. Vă mulţumesc pentru postarea cronicii de carte a Madeleinei Davidshon.

Cu cele mai bune gânduri, M.B.B. Felicitări echipei de redacţie şi autorilor articolelor!

Maria Filipoiu Super mulţumesc pentru dăruire şi profesionalism.

Ina Bercea Stimate Domn Băciuţ, o plăcere revista, că de fiecare dată, Mulţumiri şi Felicitări!

Dacă doriţi să publicaţi recenzia dlui Ştefan Dumitrescu la cartea "Din Ţară Soarelui Răsare", primiţi va rog, ataşată, imaginea coperţii cărţii.

Va doresc tot binele, Milena Munteanu Toronto, Canada Vă mulţumesc şi vă felicit pentru nouţ număr al revistei Vatra veche.

Numai bine!

Mihaela Mudure Mulţumesc pentru trimiterea Vetrei vechi, stimate Domnule Băciuţ!

Ca de obicei, o baie de cultură! Mă bucură să aflu în paginile ei şi aportul meu personal.

Cu prietenesc şi respectuos omagiu, Gabriela Mulţumiri, domnule Nicolae Băciuţ.

A sosit Vatra veche 2/2017. Va fi citită cu bucurie!. Felicitări tuturor pentru frumoasă apariţie.

Veronica Oşorheian Stimate Domn, Deoarece am fost plecat să-mi prezint cartea atât în Olanda cât şi Franţa, desigur că am pierdut plăcerea de a constata şi a citi revista. Dacă vă e posibil, aş ruga să mi-o retrimiteţi.

83

Mandatul a fost trimis vineri. La fel, vă anunţ că recenzia volumului Scântei la gură sobei a fost transmisă.

Totuşi eu fac o retransmitere chiar imediat. La recenzia altui volum, tot al dlui prof. Ion Aflorei (Luminile şcolii) mai am de retranscris textul aşa cum mi-aţi solicitat. Sunt fericit de colaborare şi pentru vestea că volumul de sorginte religioasă (Pelerinajul)despre Părintele Arsenie Boca se află la o editură din Bucureşti în lucru.

O zi senină în suflet, cu mult spor, în nobilă dumneavoastră activitate!

Decebal Alexandru Seul Bătrâne Dac...n-am cuvinte! Chiar aşa stând lucrurile te rog să ai grijă de aniversarea mea din martie. Ce-i de făcut... ştii tu mai bine decât mine!!!

Toată iuiburea unui exilat etern...

George Filip PS: Fireşte...mă voi laudă cu revista la toţi prietenii... mai ales la duşmani!

Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, Am primit cu bucurie Vatra veche, nr.

2/2017, pentru care vă mulţumesc.

Primiţi şi acum felicitările mele pentru acest număr, dimpreună cu cele mai bune gânduri pentru Domnia Voastră. Cu preţuire, Stan V. Cristea Domnule Băciuţ, Vă mulţumesc pt amabilitatea de a-mi trimite revista ce o conduceţi, făcând mândri pe fondatorii ei de seriozitatea şi calitatea păstrate în editarea ei.

Nu e lucru uşor. E o mare responsabilitate şi vă felicit pt modul cum vă achitaţi de ea de aproape un deceniu, iată. V-am trimis cu un an în urmă un material dar nu ştiu dacă a apărut poate mi-a scăpat vreun nr. Acum vă trimit, cu întârziere, din motive de sănătate, un articol despre Caragiale.

E puţin cam lung, dar sper că-l veţi găsi binevenit şi-i veţi găsi loc în economia revistei dv. Şi a lui Caragiale. Va felicit pt festivalul ,,Ana Blandiana”, e de admirat ambiţia

brăilenilor, deşi ar fi fost mai normal că locul lui să fi fost la Oradea.

Mulţumiri anticipate, cu prietenie, Catinca Agache.

P.S. Şi dl Lăcătuşu are grijă să ne trimită regulat revista dv., deşi acum o consult foarte simplu pe facebook.

Am primit noul nr. al revistei.

Mulţumesc mult de tot şi felicitări!!

Cu admiraţie, Mihaela Oancea Mulţumesc mult pentru revistă!

Foarte frumos ilustrată! Nume cunoscute şi mulţi bucovineni în acest număr... O privilegiată sunt, pentru că mi-aţi rezervat două pagini. Vă doresc rezistenţă şi putere de creaţie.

Anica Facina Stimate Domnule Băciuţ, Am citit recent, în limba spaniolă, memoriile unui reputat profesor român, care a locuit în Insulele Canare, regretatul Alexandru Ciorănescu.

Apoi am pus pe hârtie gânduri legate de această frumoasă carte.

Cred că ar fi un gest frumos pentru recuperarea memoriei sale să semnalăm nu doar românilor din diaspora, ci şi celor din ţară această importantă carte, cu caracter autobiografic. Poate că în viitor ne vom putea bucura şi de o versiune în limba română a acestei lucrări. În acest sens, vă transmit ataşat materialul, în scopul unei eventuale publicări.

Menţionez că articolul a apărut şi în ediţia din luna această a revistei Curtea de la Argeş, sub coordonarea Academicianului Gheorghe Păun.

Un salut plin de soare din Spania!

Cu preţuire şi prietenie, aceeaşi a Dumneavoastră Gabriela Va mulţumesc foarte mult!

Calitate ireproşabilă! Am citit câteva articole şi câteva poezii, unele de o sensibilitate uimitoare.

Mă simt onorat să mă regăsesc în paginile revistei dvs, de artă! Este un privilegiu. Vă mulţumesc încă o dată.

Vă mulţumesc anticipat şi pentru revista pe care mi-o veţi trimite.

Nimic nu se compară cu răsfoirea unor pagini proaspăt scoase din tipar....

Cu prietenie, Luigi PS. Complimente doamnei Mă bucur să pot citi revista Vatra veche astăzi, peste care m-am uitat chiar acum. Mulţumesc anticipat.

Gertrud Sander

Vă mulţumesc frumos pentru noul număr al revistei! N-am apucat să-l citesc, dar se arată a fi, cum ne-aţi obişnuit, de calitate! Gânduri bune, Sânziana Batişte Mulţumesc mult, Domnule Băciuţ, atât pentru mereu punctuală trimitere a revistei, cât şi pentru preluarea în sumar a poeziei traduse de mine din lirica poetului belgian Germain Droogenbroodt.

Cât de bine descrie Domnul Dumitru Hurubă despre ambivalenţa actului traducerii! În cazul poetului belgian prieten, atunci când lucrăm la traduceri, şedem ore-n şir împreună, trecând versurile prin filtrul mai multor limbi, pentru a găsi varianta cea mai apropiată de original. Nu arareori avem opinii contrare şi aproape ne supărăm unul pe altul când cădem de acord asupra unei versiuni anume, pendulând între dorinţa de a nu trăda ideea originară şi năzuinţa de a conferi mai multă muzicalitate rezultatului final. Cu atât mai mari sunt satisfacţiile pe care le împărtăşim colegial. Procesul de traducere fascinează pe parcurs la fel de mult că un act de creaţie pornit de la zero.

Gaby Sonnenberg Domnule Nicolae Băciuţ, Am primit revista Vatra veche, nr.

2/2017 şi vă mulţumesc! Am postat pe blog numărul, unul dens, important. De remarcat poziţia dvs. Referitoare la fenomenul Facebook, corectă şi echilibrată. Cultură se sfârşeşte acolo unde cuvintele intră în ruină!

Am remarcat textele cu încărcătură spirituală evidentă, portretele unor scriitori de valoare. Mulţumesc şi pentru publicarea fragmentului de roman, proza este importantă pentru un scriitor.

Vă trimit câteva note literare referitoare la o carte despre scriitorul Emilian Marcu, sper să fie utile.

Cordial, C. Stancu www.costyconsult.wordpress.com www.constantinstancuscrib.wordpres s.com www.arhiveliterare.blogspot.ro Va mulţumesc frumos, Dle Băciuţ! Întotdeauna lecturez cu plăcere.

Felicitări şi mult succes!

Georgeta Resteman PS: Pot să vă trimit şi eu un grupaj de poezii? :) Mulţumesc!

Duminică Binecuvântată!

84

Onorat, vă mulţumesc pentru trimiterea nr. 2 al revistei, Vatra veche. Aleasă preţuire pentru activitatea dv. neobosită, calde urări de sănătate şi har! Cu aleasă stimă, Victor Burde Felicitări pentru revistă şi mult succes!

Niculina Merceanu Frăţior, frăţior...

Ce bucurie ne-ai făcuuuuuut...

Din inimă, drag drag.

Traian-Dinorel şi Shanti Nilaya Mulţumesc pentru revistă. E tot pe linia cea bună. Cu preţuire, Aurelian Sârbu Vă mulţumesc, felicitându-vă şi pentru acest nou număr!

Mihai Ştirbu Mulţumesc foarte mult. Citesc întotdeauna cu interes şi plăcere.

Sunteţi formidabili!

Ioan Groşescu Să fii sănătos şi voios!

Mulţumesc repectuos pentru minunată revistă. Mulţumesc tot frumos şi pentru eforturile pe care le depuneţi.

Am onoarea, cu stimă, Vasile Mesaroş Mulţumesc pentru acest al doilea număr din 2017 al revistei dv. O revistă bogată, diversă, dar, uneori, puţintel inegală ca valoare a colaborărilor. Nu îngăduiţi nimănui să trimită la Vatra veche pagini scrise la colţul mesei! Socotiţi, vă rog, această părere a unui bătrân prieten al literelor - o reverenţă în faţă tenacităţii cu care apăraţi buna tradiţie a spiritualităţii noastre.

Gânduri bune!

Const. Paiu Am primit revista. Mulţumesc mult.

Transmit mulţumirile înainte de a o parcurge, dar sunt convins că voi fi încântat, ca de fiecare dată. Nu amân confirmarea de teama că apoi se va amâna prea mult.

Succes în toate!

G.M. Mulțumesc! Felicitări pentru revistă!

Guner Akmolla Acu, că am devenit colegi de asociaţie o să-mi permit cu mai mult curaj să te rog a publica în paginile Vetrei o cronică de carte semnată de Iulian Catalui, un bun analist literar care bate şi el la porţile Uniunii. Mulţam fain.

Mircea Brenciu

Mulţumesc pentru acest nr. foarte informativ. Vă urez şi pe mai departe succes în prezentarea unor materiale interesante care vor aduce satisfacţii lecturale citirorilor revistei.

Hans Dama Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, Mulţumesc pentru numerele revistei Vatra veche (am toată colecţia - în format electronic - din ultimii ani).

Pentru 2017, vă trimit un material pe marginea ediţiei revizuite şi completate a volumului de proză scurtă a doamnei Sânziana Batişte, Dulce Arizona, apărut la eLiteratura, Bucureşti.

Cu deosebită stimă, prof. L.Daradici Minunată! Mulţumesc!

Alina Theodorescu Stimată Redacţie, Mulţumiri pentru revista literară.

Admiraţie pentru editarea pe internet şi stilul editorial modern, atât de plăcut şi liniştitor. Admiraţie pentru cei care având un bagaj cultural de un nivel ridicat, ediţie după ediţie concretizează propriul talent poetic.

Consideraţii ample şi comple pentru cultură care devine liantul unei civilizaţii din ce în ce mai necesare acestor timpuri contradictorii. Consideraţii pentru lumea cuvintelor ce aduce în lumina necesitatea vorbei / tăcerii spusă şi scrisă la momentul potrivit.

Numai Bine, Matei Monica. Într-o discuţie cu prietenă a mea, Viorica Şuţu (artist plastic şi poetă), relata cu câtă bucurie aşteaptă Vatra veche şi cum o citeşte imediat pe nerăsuflate. Într-o zi, se afla pe holul unui spital, aşteptând intrarea la medic, dar nu s-a supărat că a ţinut-o medicul 12 ore pentru primirea în cabinet, a avut timp de ”vindecare” cu conţinutul revistei, care tocmai îi intrase în mail. Dacă şi alţi artişti vorbesc la fel, cred că în curând medicamentele vor fi scoase din uz.

Bine mai faceţi la VETRELE unora.

Gabriella Costescu Mulţumiri din suflet. Am citit cu mult interes. Cu alese gânduri şi preţuire, Mariana Zavati Gardner Domnule Nicolae Băciuţ, Vă mulţumesc pentru revistă. Ca întotdeauna, revista dumneavoastă e atât de reuşită încât nu m-ar mira să fie invidiată. Trimit două texte (poeme) care sper că vor face parte din viitorul volum de reflecţii.

Cu cele mai bune gânduri, Daniel Mureşan

______________________________ Vă mulţumesc, stimate domnule Nicolae Baciut.

Am primit cu bucurie nr. 2 / 2017 din Vatra veche. Doamne, cum trece timpul! Ştiţi că sunt mai bine de vreo cinci ani de când scriu, în Vatra veche, despre case memoriale ale scriitorilor? În curând mă voi opri.

S-au cam terminat. Voi încerca să le adun în al doilea volum care va fi mai bogat decât primul, cel din 2014. Vă rog să mă aveţi în vedere pentru tipărire la editura pe care o conduceţi.

Mai discutăm.

Sănătate şi voie bună! - cum îşi încheia scrisorile Romulus Cioflec.

Cu cele mai frumoase doriri de bine, Luminiţa Cornea Bună ziua maestre.

Mă bucur din inimă pentru că scrierea mea a fost găzduită în paginile revistei literare Vatra veche. Îmi doresc să va trimit ultimul meu volum de poezii Semantică luminii. Apărut anul acesta la editura Ex Ponto, volumul s-a bucurat de îndrumarea directorului editurii, scriitorul Ovidiu Dunăreanu, şi de pictorul constănţean, domnul profesor Constantin Grigoruţă. Sper că volumul meu să vă atingă sufletul şi să va suscite interesul.

Din păcate, nu am găsit o adresă unde aş putea face expedierea. Va rog frumos, dacă se poate, comunicaţi-mi adresa unde aş putea trimite volumul meu de poezie.

Vă doresc o zi minunată cu soare în inima şi gânduri! Cu respect, Mihaela Meravei Domnule Nicolae Băciut, v-am citit cartea (Între Csilla şi Caribda) pe nerăsuflate. Am încercat să o încarc 85

pe Facebook, dar n-am reuşit, Poate reuşiţi dvs.!

Virgil Ştefan Niţulescu Doamne, ajută!

Mulţumesc din inima pentru primele numere din acest an ale Vetrei vechi, la fel de consistente şi de incitante precum cele precedente. Răscolind prin arhivă mea, atâta câtă a mai rămas, am dat peste o scurtă proză, pe care v-o încredinţez în vederea publicării, dacă, bineînţeles, va trece de filtrul redacţional.

Toate cele bune, Cornel Galben Stimate dle Băciuţ, Vă trimit pentru o posibilă publicare (dv.decideţi!) în prestigioasa dv. revista un grupaj de poezii personale şi o evocare a poetei ardelene Maria Cuntan, "ajutat" de o însemnare apărută cândva în revista Gândirea, material care ar putea apărea în perioada sărbătorii Paştelui. Pentru orice eventualitate, trimit şi o fotografie a subsemnatului...

Cu bine, Florin Costinescu Mă gândesc la vorba ceea veche şi ramolită că nu-i om întreg acela ce na izvodit o fântână. Nu zic vorba goală, dar eu aşa te văd pe mneata, cu fântână această de o tot sleieşti, să aibă de unde lua apă vine fiştecine.

Ce ştie cel ce n-a trudit la aşa ceva?

Bea, iar când pleacă ia şi cană. Să fii sănătos şi vesel, Fântânare!

Moş Nelutzu O citesc mereu cu placere. Îmi plac multe articole sau poeme ce apar, dar urmăresc îndeaproape tot ce se scrie despre profesorul Mihail Diaconescu, scriitor de mare substanţă istorică, lingvistică şi filosofică. Îmi place modul cum Domnia sa descrie realităţile spirituale româneşti, referindu-se la ortodoxism, cred eu, element de identitate al românismului.

G.Baciu Dragă Nicule, Ieri mama ar fi împlinit 92 de ani, dar, tata-grăbitul, a chemat-o în 13 decembrie trecut să-i ducă un fagure de văzduh ardelean în Ţară Luminii neinserate. Privind poza răscoaptă a icoană în care străluceşte sublimă ta mama, îndrăznesc o reverenţă de preţuire pentru dânsa şi, în acord cu tine, aş reproduce, la acest ceas matern, distihul lui Grigore Vieru:

"S-a lipit de ceruri luna Că obrazul meu de mumă".

Cu prietenie şi admiraţie inechivoca în faţă liturgicului tău poem, pr. Ioan.

Mă bucur, Nicule, că ne-am cunoscut (adâncit lăuntric) în văz - duhul pravoslavnicei drumeţii spre Bănceni, Poceaev, Kitaev etc., amirosind din frumseţilor alpine ale orizontului orthodox. Cu dor curat, pr. Ioan, însoţit de felicitări binemeritate.

Pr. Ioan Petraş Azi ţara ta e casa ta, BĂCIUŢ destoinic, muncitor, azi nu mai slugăreşti - în ea nu-ţi bate nimeni din picior.

George Filip Dragă Domnue Băciuţ, Mulţumim mult pentru statornicia în a ne pune la îndemână, cu atâta efort şi delicateţe în acelaşi timp, hrana literară a Vetrei vechi. Nimic nu se pierde... lucraţi mai departe, cât va ţine Dumnezeu! Poate nu vă scriam nici acum, chiar dacă la fiecare număr lecturat aş vrea să o fac, dar destăinuirile legate de Ioan Alexandru mi-au răscolit amintirile. În 1995, fiind şi eu în zona Karlsruhe, în Germania, îl vizitam regulat duminicile la Clinica Neurologică din Karlsbad. Încă nu putea vorbi, era proaspăt adus din Ungaria (Szeged), după accidentul vascular, şi sechelele îngrijirii necorespunzătoare primite în spitalul din Ungaria. Însoţit de un prieten de al lui, ing. Victor Negară, slujeam Sf. Liturghie şi îl împărtăşeam la acolo pe patul de spital.

Duminică de duminică venea şi soţia lui de la Bonn în vizită şi ieşeam cu toţii în curtea clinicii la scurte plimbări. Ioan Alexandru era în cărucior, de bună seama. Într-un moment de luciditate a început să şoptească, aproape neînţeles "E bine în biserica noastră. Poţi să te rogi... poţi să te odihneşti... poţi să şi dormi". Probabil era sub efectul puternic al medicaţiei şi somnolenţa îl apăsa cumplit.

Cu aleasă consideraţie, Pr. Ştefan Anghel Offenbach am Main

Fundaţia Culturală „Cezara Codruţa Marica”, Editura „Cezara” și Centrul de Studii Literare „Grigore Vieru” din Târgu-Mureş, în parteneriat cu revista Vatra veche, a organizat a XIII-a ediţie a Concursului Național de Creație Artistică AMÂNDOI, ÎN ABURUL PÂINII, dedicat zilelor de 1 şi 8 Martie.

Juriul anunță palmaresul Concursului Creația artistică a elevilor din cliclul primar: Premiul I - Alexia Dohotari, clasa a IV-a, Palatul Copiilor Bistrița, jud.

Bistrița-Năsăud, profesor îndrumător Ionela-Silvia Nușfelean, Cîmpian Maria, clasa a III-a A, Școala Gimnazială „Dr. Bernady Gyorgy” Târgu-Mureș, profesor îndrumător Simona Moldovan; Premiul al II-lea - Ștefania Rașcu, clasa a II-a, Școala Gimnazială „Dacia” Târgu-Mureș, profesor îndrumător Iuliana Husari; Premiul al III-lea - Lutsch Annemarie, clasa a III-a C, Gimnaziul „Friedrich Schiller” Târgu-Mureș, profesor îndrumător Cristina Obreja.

Creația artistică a elevilor din cliclul gimnazial : Premiul I - Rusu Alexandra Ioana, clasa a VI-a A, Colegiul Național „Unirea”, TârguMureș, profesor îndrumător dr.

Mariana Chețan; Nicula Marco, clasa a VII-a, Colegiul Tehnic „A.T. Laurian” Agnita, jud. Sibiu, profesor îndrumător dr. Lorinczi MariaDaniela; Premiul al II-lea - Hângan Anda Cosmina, clasa a VIII-a, Liceul Tehnologic „Zimmethausen” Borsec, județul Harghita, profesor îndrumător Daniela Hângan; Premiul al III-lea Poroșnicu Raluca Denisa, clasa a VI______________________________

a, Școala Gimnazială „Andrei Șaguna” Toplița Română, jud.

Harghita, profesor îndrumător AnaMaria Hîngan, Moldovan Andreea Marina, clasa a VI-a A, Școala Gimnazială „Ion Chinezu”, Sântana de Mureș, jud. Mureș, profesor îndrumător Matyas Simona, Ganea Antonia, clasa a VIII-a A, Liceul Tehnologic Măneciu-Prahova, profesor îndrumător Elena Stan.

Premiul special pentru originalitate artistică: Șimon Ilinca Maria, clasa a VI-a A, Colegiul Național „Unirea” Târgu-Mureș, profesor îndrumător Mariana Chețan.

Creația artistică a elevilor din cliclul liceal: Premiul I - Giogan Claudia Antonia, clasa a XII-a, Colegiul Național „Matei Basarab” București, profesor îndrumător Ramona Nadia Lazariuc; Premiul al II-lea Alexandra Andrecuț, clasa a XII-a, Palatul Copiilor Bistrița, jud. BistrițaNăsăud, profesor îndrumător IonelaSilvia Nușfelean, Stoica MariaCarmen, clasa a IX-a C, Colegiul Național “Unirea” Târgu-Mureș, profesor îndrumător Maria Motorga, Miu Diana Elena, clasa a IX-a R2, Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” București, profesor îndrumător Teodora-Alina Roșca; Premiul al III-lea - Griga Ana-Maria, clasa a XI-a A, Liceul de Muzică „Tudor Jarda” Bistrița, jud. BistrițaNăsăud, profesor îndrumător Roxana Kovacs, Rus Anamaria, clasa a IX-a B, Liceul de Muzică „Tudor Jarda” Bistrița, jud.

Bistrița-Năsăud, profesor îndrumător Roxana Kovacs.

Premiul special pentru originalitate literară Velișcu Cătălin, clasa a IX-a U1, Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” București, profesor îndrumător Teodora-Alina Roșca.

TRADIŢIE, CULTURĂ, SPIRITUALITATE ÎN DEDA ŞI ÎMPREJURIMI Vă adresăm invitaţia de a participa cu un material ştiinţific sau chiar mai multe, la editarea volumului TRADIŢIE, CULTURĂ, SPIRITUALITATE ÎN DEDA ŞI ÎMPREJURIMI, vol. IV, care nădăjduim să apară anul acesta.

Aşteptăm materialele dumneavoastră până cel mai târziu la data de 31 mai 2017 la adresa de email florinbengean@yahoo.com Vă mulţumim pentru colaborare!

Cu respect, DR. FLORIN BENGEAN

Dragă Domnule Băciuţ, Vă mulţumim (şi) pentru acest număr elegant şi deosebit de interesant.

Ne bucurăm să vă fim colaboratori!

Cu drag, Maria Daniela Pănăzan 86

Puls

Maria Mera, vernisaj la Instituţia Prefectului

Radio România Târgu-Mureş

La Reghin, lansare de carte

Topliţa, evocare Grigore Vieru - Ilie Şandru, Nicolae Băciuţ, Lazăr Lădariu Târgu-Mureş, vernisaj la Galeria “Cuvântul liber”

Expoziţie Ioan Cacovean, la prefectura Judeţului MureşNicolae Băciuţ, Ioan Cacoveanu, Lucian Goga, prefect

Şăulia, lansare de carte

Sighişoara, vernisaj la Sala Sander

Zalău – excelenţa în cultura sălăjeană

87

Nizar Ali Badr - Siria, „Ororile războiului” __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Directori de onoare Acad. ADAM PUSLOJIC MIHAI BANDAC Acad. MIHAI CIMPOI Redactor-şef adjunct GHEORGHE NICOLAE ŞINCAN Redactori: Cezarina Adamescu, Mihaela Aionesei, Diana Dobriţa Bîlea, Sorina Bloj, A.I. Brumaru, Mariana Cheţan, Geo Constantinescu, Luminiţa Cornea, Mariana Cristescu, Melania Cuc, Iulian Dămăcuş, Răzvan Ducan, Suzana FântânariuBaia, Marin Iancu, Alexandru Jurcan, Vasile

Larco, Lazăr Lădariu, Rodica Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, Mihaela Malea Stroe, Valentin Marica, Titus Suciu, Flavia Topan, Dorin N. Uritescu, Gabriela Vasiliu Corespondenţi: Elisabeta Boţan (Spania), Flavia Cosma (Canada), Darie Ducan, (Paris), George Filip (Canada), Andrei Fischof (Israel), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), Veronica Pavel Lerner (Canada), Gabriela Mocănaşu (Franţa), Dalila Özbay (Turcia), Mircea M. Pop (Germania), Claudia Şatravca (Chişinău), M. N. Rusu (New York), Ognean Stamboliev (Bulgaria)

Lunar de cultură editat de ASOCIAŢIA „NICOLAE BĂCIUŢ” PENTRU DESCOPERIREA, SUSŢINEREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CULTURAL – ARTISTICE ŞI PROFESIONALE Preşedinte SERGIU PAUL BĂCIUŢ Tiparul executat la S.C. Intermedia Group, Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8, România. ● Nicio parte a materialelor nu poate fi preluată fără acordul editorului. ● Copyright © Nicolae Băciuţ 2017 ● Email : nbaciut@yahoo.com; vatraveche@yahoo.com ●Adresa redacţiei: Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29, cod 540390 ● telefon: 0365407700, 0744474258. ● Materialele nepublicate nu se restituie. ● Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine autorilor. Opiniile reflectă exclusiv punctul de vedere al acestora.

88