Strazi i

Editorial

Proletargic

Șapte jumate. Mai stau o oră în

La sfârşitul lui mai 2012 se pat și mă gândesc la toate lucrurile naşte Dezarticulat, primul hub pe care nu o să le fac azi. Nu plec din din România unde se întâlnesc oraș… nici măcar din cartier nu o să ies. ilustratori, scriitori şi alți artişti cu Nu o să scriu o scopul de a piesă de teatru, țese poveşti La numărul 17 pe strada Drumul un scenariu sau puternice.

Valea Doftanei din sectorul 6 se o poezie. Astăzi Nu avem fire de află o grădină de trandafiri sălbatici. o să fac ce am aur, dar avem Vecinii au declarat că locul aparţine făcut și ieri, și o imaginație unui domn architect stabilit în Statele alaltăieri, și de bogată și Unite ale Americii care şi-a dorit să lase când mă știu. în ţara natală un colţ de rai cu ghimpi. talentul Ora nouă. Mă Gospodinele care adună primăvara necesar ca să spăl. Cel mai greu petalele pentru a face dulceţuri şi siropuri transpunem mi se pare să mă au observat următoarele vietăţi mişunând creațiile noastre spăl pe dinți. Mi-a prin grădină: sfincşi de mare, stabilopozi pe medii zis dentistul, mai pitici, brelocuri vorbitoare, miradori din diferite. Tocmai demult: „Vrei să-ți zahăr, grifoni altoiţi. Straniu colţ de rai! de aceea nezic ceva? Nimeni am gândit că nu te-alege după dinți.” un mod interesant de a împărtăși Rasul e simplu. Mă cu lumea ceea ce facem ar fi prin face să mă simt intermediul unui zine. bărbat. Când m-am

Zine-ul este o publicație în ras prima oară, tiraj mic, de cele mai multe ori simțeam cum mi fotocopiată ce tratează diverse se îngroașă vocea, subiecte de la artă, la fanfiction, cum mi se întăresc la probleme sociale și politice, în mușchii... și dup-aia mi-am tăiat buza, general lucruri care nu se găsesc în și-am stat juma’ de media tradițională sau cel puțin nu oră în baie cu hârtie sub această formă. Ce este important igienică la gură. este că zine-urile sunt distribuite După ras, îmbrăcat, gratuit, făcând parte dintr-un și după îmbrăcat, circuit DIY ce are ca scop accesul dezbrăcat, pentru nerestrictiv la diverse forme artistice. că încă nu am de

Straz(i) este primul nostru zine. ce. E încă devreme Ne-am adunat scriitori și ilustratori și nimic n-o să mă și am ales cele mai frumoase povești scoată din casă la și ilustrații ale noastre cu tematică ora asta. Mai am urbană. Prin Straz(i) încercăm să ore bune să mă cartografiem un circuit mental gândesc la ce nu o al orașului. Vrem ca lumea să se să fac azi. Nu o să regăsească în paginile xeroxate și îmi învăț la examen, pline de cerneală ale zine-ului și nu o să compun o prin intermediul acestora să poată operă, și nici n-o să rememora evenimente din oraș. învăț un cântec. În jungla urbană trăim toți și deși Acum e târziu. experiențele noastre sunt diferite, Îmi place târziu, toate au un numitor comun: străzile. pentru că după târziu și niște beri o să pot să mă culc, și timpul zboară

1

când dormi. Târziu îl petrec mereu cu prietenii mei. Suntem prieteni pentru că suntem singurele persoane pe care nu le putem impresiona, și este cel mai apropiat contact cu sinceritatea pe care îl avem. Suntem ilustratori, traducători, bibliotecari, măcelari, prostituate, bucătari… oameni renascentiști, lipsiți de energie, și plictisiți.

Întâi mă văd cu măcelarii și prostituatele. Măcelarii câștiga mai bine, dar prostituatele muncesc mai puțin. Măcelarii petrec cât prostituatele, dar o fac în mai puțin. timp și de-aia mor mai repede. Se plâng des de femei, dar de-ale lor. De prostituate nu se plâng, pentru că le dau atenție și sunt ultima lor distracție înainte de culcare.

Vorbesc cu ei despre arabi și despre cați bani se pot pierde în unsprezece ore. Nu le plac politicienii pentru că le fură nevestele, și au mai multe ore în care să piardă bani. Totuși, nevestele îi vizitează, din când în când, pentru că le e dor de vremea când erau mai tinere și mai neîngrijite. Ei le primesc pentru că își aduc aminte de când erau mai blazați, și nu îi interesa ce era dincolo de orizont. Aveau tot timpul din lume să ajungă acolo.

Prostituatele trăiesc ușor. Ele încă au tot timpul din lume, și atâta timp cât vin măcelarii obosiți noaptea, ele au toată ziua la dispoziție să facă grătare, să bea, și să se odihnească.

Înainte să se prostitueze, stăteau la tejghelele bodegilor din gări. Toată lumea le știa după nume și toată lumea le datora bani pentru băuturi ieftine.

Navetiștii le erau prieteni, și le spuneau povești despre table de șah care ar fi urmat să le aducă faimă și bani, dacă i-ar fi păsat cuiva pe lumea asta de șah.

Mi-am propus de multe ori să nu

Fiecare ar fi vrut să facă ce face cu care eram pe-atunci a început să mai beau când mă văd cu ei, și de tot celălalt. Amândoi ar fi urmat să fie plângă când a aflat c-or să plece, și la atâtea ori am băut și mai mult. Mă simt scriitori. Unul poet, altul prozator, dar scurt timp după ce au plecat, a plecat amețit de când cobor din tramvai. niciunul nu ține minte care ce voia să fie. și ea. Le-am spus și lor că a plâns după

Intru pe poartă și văd masa de

Mergem să luăm câteva beri, ei, și au râs. Văzând că eu nu râd, n-au plastic alb pusă pe iarbă. Are o gaură intrăm în parc, și ne așezăm pe banca mai vorbit cu ea. Ei sunt cei mai buni mare în mijloc, care era mai mică și noastră. Era în mijlocul parcului, lângă prieteni ai mei. circulară acum câțiva ani. Acum gaura părculeţul de copii. Alesesem banca

Anul ăla în Elveția au încercat e dublă, și și-a pierdut forma STAS de asta pentru că noaptea era cel mai să fie ingineri. După un an, și-au dat gaură pentru umbrelă. Pe masă e vin, nepopulat loc din parc, și eram destul seama că sunt atehnici, așa că au decis și e împărțit în multe sticle. Pe lângă de aproape de blocuri încât să putem să-și urmeze visul. vin e țuică și bere. Grătarul, care e gratii deranja fără să fim deranjați.

Îmi sună telefonul. Era și cărămizi, toate întinse pe iarbă, stă

Îmi desfac o bere și îi ascult cum ilustratorul, care mă întreabă unde cuminte lângă poarta mare, care nu a vorbesc despre comunism și fascism, suntem. Îi zic, și după un sfert de oră fost deschisă niciodată. Pe grătar sfârâie despre diferențele culturale dintre vine și el, surescitat de la cafeaua și carnea și emană miros de cârnați, Europa și Asia, și despre orice în afară energizantul pe care le-a băut la „firmă”. mici, costiță de ei. Nu se

A avut a nouă întâlnire, în care și aripioare. plângeau au discutat următorul proiect care ar Un grup de studente au invadat Toată lumea urma să le aducă grămezi de bani. intersecţia dintre Valea Oltului şi Bulevardul de femei, de râde și discută bani, de șefi.

Ne povestește cu lux de amănunte Timişoarei! Un taximetrist ne-a declarat că la unison. proiectul, și dup-aia istoria firmei fetele sunt în internship în fiecare noapte în faţa Se plângeau E limba de japonezi, internaționale. Vorbește doar el o clădirii NISSAN de lângă restaurantul Bârlogul bețivilor, dar doar oră, timp în care ne prefacem că îl Lupilor. În ciuda eforturilor fetelor, vânzările vorbită de în glumă... ascultăm, și râdem pe sub mustăți când Nissan nu au crescut în ultimul timp. câte doi în aproape vedem că își pierde respirația. dialecte diferite.

Când munceau se trezeau

Era gras, retrosexual declarat,

Când mă văd, mă întâmpină cu dimineața, se spălau, mâncau și plecau. cu multe interese care ajungeau să-l înjurături vesele și brațe ridicate. Pe Pe bibliotecar îl cunoșteam mai bine. dezintereseze foarte repede. Putea fi parcursul zilei, toți care intră în grădină orice am putea au aceeași întâmpinare, chiar și polițiștii fi și noi, și chiar care, în felul lor, sunt înțelegători. mai bine, și dacă

Mă așez și-mi pun primul și, ceea nu îl credeam ce credeam eu că o să fie, singurul putea să ne pahar de vin. bată, pentru că

Aud frânturi din conversații și a citit despre aștept să apară una la care să particip și box și karate, și eu. “Arabii… bani… capu’ lor”, “Nevastăa exersat la el în sa… unchiu-su… nebun”, “Vodca… una cameră aproape cu colanți… bulangii”. două zile întregi.

Se duce primul pahar, așa că îmi Cu el a venit un pun bere. Toate băuturile se puneau în aviator schilod căni pentru că așa părea să țină băutura care credea că e mai mult. german. Vorbea

Se termină sticlele, și odată cu mult, aleatoriu, și ele, băutorii. Unii au plecat, alții au ca traducătorul adormit prin paturi, pe podele, pe mese, și bibliotecarul, și în gradină pe iarbă. Eu și gazdele mai niciodată despre suntem în picioare. Își spun ultimele el. Era de-al ofuri și mă lasă să plec, dar nu înainte nostru, și asta îl să-mi ofere un pat. “Lasă, mă, că pleci tu făcea o victimă când te trezești. Nu tre’ să-nchizi ușa.” de-a noastră.

E prea târziu pentru tramvaie Îl sun pe bucătar. și autobuze, așa că merg pe jos. E un Îl mai sun odată. drum drept și slab iluminat. Zona arată A treia oară ca un câmp de ciment. Nu e încă destul îmi răspunde și de veche cât să arate ca un cartier: ascultă calm în blocurile nu au ascuns toate casele Ne-am cunoscut când eram copii. timp ce urlu la el că nu aude niciodată vechi, toată lumea încă știe pe toată Stăteam la coadă să ies din scoală și telefonul. După ce termin de urlat, trec lumea și, dacă vii destul de des, nu se a apărut o fetita să mă-ntrebe dacă câteva secunde de liniște, și îl întreb mai uită ciudat la tine. sunt eu. Eu am grăbit pasul, am dat din dacă nu vrea să vină și el.

Ajung la pod, și traversez fără să coate, și am ieșit mai repede din scoală.

Ne cheamă la el că are vin de mă uit la semafor, încep să merg pe A doua zi am aflat că-i băiat. țară, țuică, salată de vinete și niște șinele tramvaiului și începe vara. Când

Traducătorul i-a apărut în ceafă de porc. În drum ne oprim la un ajung la mijlocul podului, mă duc pe viață când era la liceu. Nu mi-a spus magazin, ca să nu mergem cu mâna partea pietonală ca să mă uit la șinele de niciodată cum s-au întâlnit sau când. goală. tren de dedesubt. Dreapta mare, stânga Nu mă La el erau Un ornitolog amator ne-a semnalat o munte… poate mâine. deranja. Era încă 10 bizarerie a naturii pe care a observat-o

Trec podul, și merg tot înainte exact ca oameni. Toți în Mega Image-ul de pe strada Valea Oltului până ajung la parc. La intrare mă bibliotecarul, studenți la din sectorul 6. De două ori pe săptămână, din așteaptă bibliotecarul și traducătorul, și vorbeau Politehnică, spatele frigiderului de îngheţată, se ridică care se uită frumos unul în ochii pe rând, foști colegi o pasăre colibri. Ornitorogul a declarat că celuilalt, și își șoptesc dulci nimicuri. motivându-se de-ai lui. pasărea face parte din specia Topaza Pella

Erau împreună de când se știu, și unul pe altul.

De un an (Colibriul de topaz). Pasărea este de mărimea se completau perfect. Niciunul nu avea Au fost plecați locuia în unui tub de bomboane tic tac şi se hrăneşte cu stimă de sine, dar aveau stimă unul față în Elveția un Anglia, unde măsline verzi picante. de celălalt. an de zile. Fata învăța ceva

2

3

cu amplificatoare și vindea droguri.

Acum era în vizită, și ai lui au profitat de că are cine să dea de mâncare la pisică, așa că au plecat la țară.

Lucrase într-un irish pub ca bucătar, și învățase tot felul de delicatese de la un bucătar american anarhist, licențiat în chimie.

Îl auzeam vorbind de miel argentinian, sosuri sofisticate și salate fără ulei sau oțet, dar nu mi-a gătit niciodată nimic de genul ăla, pentru că nu avea niciodată miel în frigider.

Odată mi-a făcut o omletă în care a ras juma’ de cartof.

Politehniştii erau de două feluri.

Sunt cei care știu să petreacă; care știu că oamenii fără vicii sunt plicticoși, și au luat măsuri ca să fi siguri că sunt interesanți. Nu mănâncă nimic care să nu fie shaorma, și nu beau apă.

Al doilea tip de politehnist are lentile la ochelari cât fundurile de borcan, și au cămăși crem cu dungi albastre și roșii pe orizontal și vertical. Nu mănâncă nimic care să nu fie shaorma, și beau apă dacă dacă n-au de ales.

Bucătarul avea o boală pe fond nervos care-i făcea mâinile să tremure, așa că psihiatrul i-a prescris niște pastile. Pastilele erau niște sedative ușoare care, dacă le lua cu alcool, îl adormeau instant, așa că mie îmi plăcea să beau cu el. Știam că există cel puțin o persoană mai beată ca mine, și dacă eram totuși cea mai beată persoană, era pentru că el leșinase deja.

Putea să doarmă în orice poziție.

De ziua lui i-am făcut un cort din tot ce avea prin casă. L-am construit direct pe el în timp ce dormea.

S-a trezit câteva secunde, cât să fie confuz, și a adormit la loc.

Două scaune, câteva haine de-ale maică-sii, o coadă de mătură, cearșafuri, perne, un aspirator, pantofi.

În timpul ăsta, el transpira.

Spre dimineață am demontat cortul și l-am trezit. Arăta de parcă se bălăcise, și canapeaua arăta de parcă o înghețată în formă de el s-ar fi topit pe ea.

După ce se trezește și el, îl sunăm pe proxenet pentru că nu l-am mai văzut de mult. Acum era șofer de autobuz, fiind dat în urmărire prin mai multe țări.

Spera ca într-o zi să se reapuce de proxenetism.

Când era mic, îi plăceau poveștile cu prinți care salvau prințese, și visa să fie unul din acei prinți. Spre deosebire de alți adulți, el nu a renunțat niciodată la visul lui, modernizându-l.

Și-a imaginat cum, în basmele pe care le citea când era mic, nu monstrul era cel care ținea prințesa prizonieră, ci prințul.

Câțiva ani mai târziu, și-a făcut bagajele și a plecat în Spania să apere prințese de prinți violenți.

A venit și ne-a povestit despre despre iubita lui roșcată

și cu studii aproape superioare. A cunoscut-o în Spania la servici, și Aurel și promisiunile când a venit vremea să se întoarcă, a venit cu ea. Acum vinde și ea, ca lui Soros și bucătarul, droguri.

Ne-a povestit că acum s-a înscris la Facultatea de Chimie ca

“Dar pe “protestatarii ecologisti”, să-nveţe să facă metamfetamină. in fapt niste propagandisti ticalositi, După ce am tras paralele amuzante demagogi si fara scrupule, care între ea și Elena Ceaușescu, șoferul ma injura din prima secunda fara a scos o pungă de iarbă, și am rulat niciun motiv, ii dispretuiesc si ma un cui. Ilustratorul a scos o hârtie și concentrez sa aiba parte de rele mai un marker, s-a pus la calculator, a teribile decat cianura!” pus niște dubstep nebun cum nu-mi place mie, și a început să deseneze.

Aurel Munteanu nu putea decât

Am stat o oră, timp în care am să fie de acord cu vorbele idolului râs de lucruri care-ar fi amuzante doar lui, Mircea Badea. Cinste lui că i-a dacă ai fi fost de față. După ora aia, am demascat pe băsiștii ăștia abjecți. În dat noroc și fond pentru ne-am dat La Belvedere e la fel ca de-obicei: ce protestau? întâlnire mai băieții s-au strâns în curte și fac Nici măcar târziu la o grătare, spre disperarea lui Vierme, Șopârlă nu au fost la cafea și o și Hienă, și fetele stau în camere, în ciuda Roșia Montană. omletă cu îndemnurilor disperate ale grătaragiilor. Totuși, Hipsterași cartofi. una din fete s-a aruncat de la geam cu bani de

și a descoperit cu stupoare că are aripi. la părinți și Ies afară cu telefoane unde era iPhone care vor doar să pară cool dimineață, dar nu suficient cât să pe Facebook. Aurel era un băiat pe fie a doua zi. Îmi aduc aminte că cinste, nu avea el treabă cu huliganii bucătarul mi-a povestit că, o dată ăștia băsiști ce se droghează și cad când venea foarte beat de la muncă, lați de beți prin centrul vechi. Oricum i s-a făcut prea lene să mai urce dacă vor să exploateze, vor exploata, până la el acasă, așa că a dormit pe se gândi el. Ce rost are atunci toată o bancă în fața blocului. hărmălaia asta?

Găsesc banca despre care

Își aprinse un Kent, sorbi din vorbea. Era din fier, și era vopsită cutia de Bergenbier și schimbă canalul verde. Mă așez pe ea, și îmi dau seama la meci. Doamne, ce frumos a dat că e mai comod decât să merg. Mă Chiricheș gol. Meciul era finuț, galeria întind, și îmi dau seama că e mai țipa cum trebuie și jandarmii își luau la comod decât să stau în fund. Adorm, muie așa cum se cuvine la orice meci și îmi dau seama că mai comod decât ce se respectă. Dar un gând îl frământa să stau treaz. pe Aurel Munteanu. În emisiunea stimabilului domn Mircea Badea, a auzit de un anume George Soros. Nu a înțeles exact cine era sau ce făcea, dar acest Soros era plin de bani și într-un fel sau altul cică i-ar plăti pe cei ce vin la proteste. Își amintea si acum cât de bine a fost in iarna lui 2012 să primească bani ca să protesteze împotriva lui Băsescu. Putea să repete și acum experiența. Să facă și el un bănuț, să pună pe Inter la pariuri.

Totuși, sunt vremuri grele și avea o chirie de plătit. Plus că va începe în curând sezonul de reduceri în malluri. Trebuia să-și cumpere și el niște haine mai swag. Văzuse el niște șepci cu cocaină și ceva icre, parcă.

Toată lumea avea, deci erau pe val.

Nu putea să rămână în urmă. Dar cum ajungea la acest Soros?

Părea destul de bazat. Cunoștea el interlopi prin cartier, dar nici măcar Giani Ursulețu’ nu știa cum să dea de Soros. Dar nu contează, va ieși în stradă ca și ceilalți hipsteri și poate îi vor veni banii în cont. Dar oare cum să atragă atenția asupra lui? A văzut că majoritatea lumii avea pancarte cu diferite mesaje. Ar putea face și el așa ceva. Luă o bucată de carton din fața blocului

4

și scrise pe ea frumos cu litere roșii

În momentul în care Aurel și-a ”Uniți Salvăm, pe Soros îl urmăm! terminat rant-ul, mulțimea a izbucnit în aplauze și țipete. Se auzeau cuvinte RO30BAX4200000666830000”. Trebuia să-și lase și numărul contului. Cum altfel de încurajare, fluierături, iar blițurile aparatelor de fotografiat aproape ar fi știut Soros unde să-i trimită banii? Își puse hanoracul negru, fularul cu că îl orbeau. Pe Facebook tag-ul Lazio, câteva pietre în buzunar în caz că #erouldelauniversitate începea să ia amploare. Toată lumea era în extaz. fac hipsterii scandal și ieși în strada.

În Piața Universității era o Discursul lui începea să fie comparat cu cel al lui Martin Luther King Jr. Toate grămadă de lume. Se strigau tot felul de mesaje împotriva exploatării și se televiziunile îndreptau microfoanele și ridicau pancarte în aer. Fularul cu Lazio camerele spre el, dar Aurel se săturase. Își lăsă pancarta sprijinită de o bordură îi acopera fața lui Aurel în timp ce se plimba prin mulțime strigând ”Soros și plecă spre Dristor Kebap. Poate au nu uita, ne-ai promis victoria!” Lumea ajuns banii de la Soros și va putea să-și se uita ciudat la el, dar se gândi că ia și el o șaorma cu de toate. erau geloși pentru că Un tânar operator de call-center și-a anunțat intenția de era singurul a candida la următoarele alegeri Europarlamentare. ce avea Gabriel Ipsilanti, operatorul în cauză, a luat aceasta decizie după pancartă ce a avut șansa de a vorbi cu Mircea Diaconu, care nu reușea săcu Soros și și pună imprimanta în funcțiune. evident că

5

va primi bani mai mulți decât ei. Mergând el prin mulțime zări la un moment dat o poză cu idolii lui: Badea și Gadea. Bucuria lui nu a durat mult, căci lângă ea era așezată o lumânare. Aurel încremeni.

Nu putea crede ce se întâmplă.

Băsiștii hipsteri i-au omorât pe cei doi jurnaliști. Vedea roșu în fața ochilor și nu era de la cianură. Își aprinse o țigară de nervi și se așeză pe o bordură.

Scotea fum ca o locomotivă. Trebuia să se răzbune pe hipsterii ăștia băsiști, dar parcă mai mult dorea banii de la Soros. În fond pentru asta venise. Consumat de gândurile sale și de sentimente contradictorii nici nu observă cum un cuplu se apropie de el:

”Îmi place pancarta ta, pot să-i fac o poză?” îl întrebă fata.

”Așa pancartă hehe.”

Aurel era confuz. Oare ce doreau băsiștii ăștia de la el? După ce că i-au ucis pe ultimii jurnaliști demni și cu coloană vertebrală din România, acum făceau și mișto de el?

”Băsiști pestilenți, plecați în pula mea de aici. Ați vrut să-i vedeți morți.

Acum sunt morți. Ce pula mea mai vreți? Vreți să-mi luați și viața?” ”Cred că se referă la Badea și Gadea.” spuse băiatul în timp ce mânca pufuleți.

”Probabil că da.”

”Oare știe că nu-s morți?”

”Probabil că nu.”

”Să-i spunem? Uite, a început să plângă.”

”Cred că e ironic sau ceva. Hai să mergem.”

Aurel nu mai suporta. Era plin de furie. Tăcuse prea mult. Trebuia să spună ce avea pe suflet. Se ridică și strigă cum nu a mai strigat niciodată:

”Mă piș pe aurul vostru! Tot aurul din lume nu îi va aduce înapoi!

Sunt morți! Pentru ce au murit? Pentru aur? Aurul valorează mai mult decât viața unui om? Mai mult decât viața a doi oameni? Mai mult decât viața a o mie de oameni? Nu puteți pune preț pe viață! Au murit pentru interesele voastre! Au murit pentru nimic! Sunteți mai otrăvitori decât cianura!”

Daciana și Occidentul cotropitor

Daciana își amintea cu jind de pământul strămoșesc. De prea multă vreme era departe de ceea ce numea casă. Îi era dor de diminețile când se trezea foarte devreme și îngenunchea în grădina din fața blocului, buzele ei atingând pământul jilav cu o ardoare pe care doar neamul ei o poate manifesta. Aici nu era așa. Ei nu erau la fel. Nu aveau dragostea asta pentru glia strămoșească. Uitaseră valorile autentice, valorile românești, valorile creștine. Isus și Zalmoxe pesemne că priveau dezamăgiți la acest desfrâu occidental care îneca tradițiile poporului ales. Doar de ar știi ei care este leagănul civilizației. Doar de ar deschide ochii să vadă că de fapt limba lor se trage din limba noastră, că noi am fost cei dintâi. Ei știu asta, dar nu vor să accepte. Le e frică de adevăr. Știu că suntem un neam nobil și dârz ce nu a fost îngenuncheat niciodată în istorie. Un neam plin de onoare, onoare pe care ei nu o au. Ar vrea și ei să locuiască aici, să vadă munții și câmpiile pe care doar noi le avem. Ei nu au așa ceva. Nu au peisaje atât de pitorești, atît de neprihănite. Oh Doamne, toți

eroii noștri unde s-au dus? Se uita la peretele gol și curat din camera ei de cămin și își vedea casa părintească.

Printre lacrimi își amintea de icoana cu Fecioara Maria ce stătea la loc de cinste deasupra sobei de teracotă și de portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, erou național. Era la loc de cinste, deasupra biroului de studiu. O veghea atunci când învăța. Toată lumea știa că elevii noștri sunt mai buni decât ai lor, dar occidentalii nu vor să recunoască asta. Dau cu HAARP în noi și ne distrug ogoarele, ne otrăvesc apele ca să nu-i întrecem la olimpiade, ne răpesc tineretul intelectual ca să ne trimită înapoi în trecut, ca să ne țiganizeze. Ne îmbată cu multiculturalismul lor și cu alte religii greșite, ca să ne inducă în eroare, să ne abată de la calea cea dreapta, dar spiritul nostru e puternic și nu poate fi adus în genunchi atât de ușor.

Daciana se gândea scârbita la propaganda homosexuală începută de statele vestice, ca să distrugă familia tradițională. Acest comportament nenatural promovat de conducătorii lumii reptiliene avea ca scop împuținarea neamului străbun. Nu își doresc ca noi să ne înmulțim, căci știu că suntem de neoprit, că suntem luminați. Fabrica de avorturi a occidentului a ajuns și în țara noastră iubită, omorând prunci pe banda rulantă. Ei fac bani, pe când fetușii noștri sunt sfârtecați în pântecele mamelor. Toate metodele contraceptive sunt doar unelte ale Satanei, ale capitalismului, ce sunt împotriva familiei normale. Sodomiții vor să câștige, să ne răpună, dar nu vor putea. Daciana era conștientă că va fi o luptă grea, dar sângele ei fierbea. Nedreptățile ce le-a suferit neamul ei de-a lungul anilor vor fi răzbunate. Basarabia se va întoarce acolo unde îi este locul, iar puterile mondiale vor tremura la auzul unui singur cuvânt: România!

Cam așa decurgea fiecare dimineață a Dacianei. Se trezea, își spunea rugăciunea, iar apoi mintea ei

6

o lua razna Undeva la Dristor prin 2011, un domn la costum cobora cu atâtea din mașina lui de lux în fața Spice Shop-ului de la metrou. gânduri.

A cumpărat 3 pliculețe de Pure și a plecat la fel de repede cum a Îi era atât venit. În urma lui, doi tineri şi-au dau boxele pe un plic. Mă întreb de dor de cu ce se mai ocupă acum. casă. Îi era dezrădăcinarea românilor și alienarea dor de România mamă, de pântecul lor. Toată lumea aleargă după câștiguri ei protector, de sânul ei cald și moale. financiare și uită să se bucure de ce Nici măcar pachețelele primite de la le-a dat Domnul. mama ei, nu reușeau să umple golul

Ajunsă în sala de curs, se așeză lăsat de plecarea ei în străinătate. Se lângă singura ei prietenă, Fatima. simțea atât de singură aici. Mâncarea Fatima i-a fost aproape încă din era seacă și fără gust. Nimic nu se prima zi, când a ajuns aici singură compara cu tradiționalele sarmale și pierdută, fără să știe ce urma să românești sau cu tradiționala facă. Își amintea și atunci când s-a mămăligă. Nu știu străinii ăștia să așezat undeva în spatele sălii de curs gătească. O fac fără dragoste, fără și nimeni nu voia să stea lângă ea din suflet. Daciana își îmbrăcă ia și plecă cauza țării ei de origine. Îi spuneau să spre facultate. Trebuia din nou să dea se întoarcă înapoi de unde a plecat,

ochii cu toți colegii ei de rase diferite.

Nu era rasistă, doamne ferește, dar parcă mai bine rămâneau în țara lor. Nu le putea înțelege ”tradițiile”.

Aveau sărbători ciudate, nu erau ca sărbătorile ortodoxe, nu aveau aceeași sfințenie. Se închinau la Allah, citeau din Coran și apoi aruncau în aer cine știe ce stație de metrou sau cafenea. Mereu mergea cu frica în sân pe stradă. Îi era frică de islamiștii extremiști. Ce bine că la ea în țară nu erau astfel de specimene.

De ”gender roles” ce să mai spună? Feminismul pur și simplu a distrus orânduirea normală și creștină a lucrurilor. Cum să se comporte fetele ca băieții și băieții ca fetele? Unde s-a mai auzit de așa ceva? Femeia trebuie să stea în bucătărie, să aibă grijă de casă, de bărbat, de copil, că așa i-a dat Dumnezeu. Nu trebuie să sacrifice acest dar de dragul ”carierei”, alt construct capitalist, care are ca rol

Sigur era dintr-o țară creștin-ortodoxă și se ghida după cuvântul Domnului.

De aia probabil purta și baticul ăla pe cap, că era o fată pioasă.

Sfărșitul semestrului se apropia, iar Daciana trebuia să se întoarcă acasă pentru vară. De-abia aștepta să strângă semnături pentru Basarabia și să meargă la ”Marșul Sfinților Eroi”.

Deși era fericită că va părăsi pământul acesta bastard, într-un fel îi părea rău că o va lăsa pe Fatima în urmă. Doar era prietena ei cea mai bună. Nici în țară nu întâlnise pe cineva care să-i înțeleagă atât de bine problemele.

Deși nu era o fană a cluburilor, considera un păcat să mergi în asemenea locuri de desfrâu, totuși se gândi că ar putea face o excepție pentru Fatima. Artist preferată a Fatimei era Mykki Blanco și tocmai avea un concert chiar cu o zi înainte să plece acasă. Era sigură că Fatima se va bucura de această surpriză și cu ocazia asta vor mai petrece și niște timp împreunp. Nu prea știa ea cine era această Blanco, dar ascultase o piesă în latină de la ea și s-a bucurat nespus că are versuri într-o limbă ce se trage atât de mult din cea română.

I-a lăsat biletele într-un plic pe pernă, iar atunci când s-a trezit, Fatima s-a bucurat atât de tare, încât a luat-o în brațe și a pupat-o pe buze. Daciana a rămas un pic șocată, dar s-a gândit că acest lucru înseamnă că au ajuns și mai apropiate, ceea ce este perfect.

Clubul în care urma să fie concertul era destul de dubios.

Lumea părea să se îmbrace ciudat și Daciana nu prea reușea să facă diferența dintre femei și bărbați. Și-a făcut cruce de câteva ori când a văzut niște bărbați în fustă, dar până la urmă a zis că nu are rost să-i strice seara Fatimei cu nebuniile ei. Era timp și pentru pedeaspa divină. Bine că a pitit o sticlă de țuică în geantă și puteau și ele să bea ca fetele ceva tradițional românesc, fără să bage bani in buzunarele capitaliștilor uzurpători. În câteva minute cele două fete erau deja amețite bine și dansau pe muzica lui Mykki Blanco.

Dacianei îi plăcea enorm și deși i se părea că era ceva ciudat la mijloc, era atât de beată încât nu îi mai păsa.

Concertul s-a terminat, iar Daciana se săruta cu Fatima într-un colț al clubului. Țuica își făcuse efectul și fără să-și dea seama, cele două fete erau deja pe podeaua căminului și făceau dragoste. Daciana se opri pentru un moment, se uită în ochii Fatimei, spuse ”Iartă-mă Doamne” și o sărută cum nu a mai sărutat pe nimeni niciodată.

că n-are ce căuta aici, învățământul superior e doar pentru occidentali, nu și pentru estici care vin și le fură job-urile. Dar Fatima părea că îi înțelege durerea. S-a pus pe scaunul de lângă ea și i-a oferit hijab-ul ei ca să-și șteargă lacrimile. A luat-o în brațe și i-a spus că știe cum e să fii discriminată. De atunci, cele două fete sunt de nedespărțit. Au dormit și în același pat de cele mai multe ori.

Le-a spus chiar și părinților de ea, dar dintr-un motiv sau altul nu au fost tocmai de acord cu relația lor de prietenie. Nu înțelegea de ce. Fatima era o fată pe cinste. Pe sub hijab avea o tunsoare foarte edgy și hip, cumva băiețească așa. Nu a întrebat-o de unde e, dar nici nu Pe strada Zboina Neagră nr. 15, trei tineri care se pregăteau mai conta, pentru susținerea examenului de bacalaureat au constatat cu era o fată stupoare că toate manualele nu conțin decât un singur cuvânt: „șezi”. pe cinste.

7

Puțul lui Zamfir

Se zice că nea Zamfir, marinarul, s-a întors într-un an, de calendele lui martie, din insule pe care nimeni nu știe a pune degetul pe hartă.

Cei mai bătrâni spuneau povești despre el. Până și bunica a depănat într-o seară cu ceai de tei și dulceața de vișine: se făcea că ieșise pe-nserat cu copii de pe uliță la furat de mere verzi. Bunica s-a pierdut, s-a speriat de un câine din vecini și a sărit gardul la nea Zamfir. N-a aterizat prea bine, dar nu s-a mișcat de unde a căzut o bună perioadă de timp. A rămas între tufe, privind ușor peste umăr.

L-a văzut pe nea Zamfir ieșind din casă cu o strachină plină de scrumbii, îndreptându-se spre fântână. Mai întâi s-a aplecat și a privit direct în hăul întunecat, apoi a apucat o scrumbie de coadă și i-a dat drumul pe puț în jos. Bunica s-a gândit să rămână, căci Zamfir i se părea tare curios.

După prima scrumbie, a trimis-o și pe a doua, și pe a treia și tot așa până a golit strachina.

A urmat un moment de liniște.

Dinspre puț, s-au auzit clipoceli, curmate apoi de către un zgomot înăbușit. Zamfir nu a schițat niciun gest, ca și cum n-ar fi auzit nimic.

Bunica la rândul ei n-a mișcat niciun mușchi, a privit dintre tufe cum ceva părea să iasă din fântână. I s-a tăiat răsuflarea, dar tot nu s-a clintit.

Făptură agățată de buza fântânii arăta a femeie, însă privind-o ceva nu părea la locul lui: poate că avea pielea o altă culoare sau poate palmele păreau diferite. Nu și-a dat seama, defapt, niciodată ce anume i s-a părut ieșit din comun la acea arătare, în afară de faptul că răsărise dintr-o fântână. O fi fost luna roșiatică de vina.

Tânără femeie a întins mâna dreaptă și l-a mângâiat pe Zamfir pe obraz. Bunica mi-a zis că dacă cei câțiva nori pasageri n-ar fi eliberat cerul, nu ar fi realizat că femeia se uită direct înspre ea. Posibil să nu o fi întrezărit prin frunzăriș, însă bunica s-a speriat și a sărit gardul înapoi de unde a venit, uitând de câine. A tăiat curtea omului într-o suflare și a luat-o la sănătoasa până acasă.

Ajunsă în casă a realizat că de pe gard a căzut în ograda lui nea Zamfir fix într-un cuib de urzici.

Bășicile au usturat-o atât de tare încât n-a putut să doarmă bine 3 nopți la rând.

La furat mere nu i-a mai stat gandul, însă ochii, ochii făpturii din puțul lui Zamfir i-au rămas în minte toată viața.

pasiunile mele, dar parcă nici să fie liniște completă nu-mi place).

În weekend-uri mergeam să-mi fac cumpăraturile, de obicei la aceleași magazine. Uneori, spre seară, dacă era frumos afară, mergeam în parc și mă plimbam. Nu îmi place neapărat să merg pe jos, dar întotdeauna e bună o gură de aer curat. De asemenea, mergeam pe jos pentru că nu era nevoie să iau un mijloc de transport în comun, sau, spre exemplu, un taxi. Aveam totul la îndemână.

Așa că mă întreb de când a început totul. Cred că a început odată cu ploaia. Pentru că, după cum ziceam, drumul spre locul de muncă era mai mereu același. Acum îmi dau seama că, de cinci ani încoace, s-a schimbat foarte puțin, dar s-a schimbat. Obișnuiam să evit gangul ăsta. Mi se părea că e un loc de rău Vindem umbrele augur. Deși nu s-a întamplat nimic neobișnuit, ori de câte ori am trecut pe aici. Îl evitam pentru că este genul de loc prin care treci repede. Simți că

Nu cred că sunt un tip ieșit din dacă stai prea mult, o sa se întample comun. Pentru că, de obicei, nu mi ceva rău. Vara e pustiu și răcoare. O se întamplă lucruri ieșite din comun. răcoare tulburătoare și nefirească.

Viața mea a avut cel mai normal Iarna, gangul este uscat și rigid, ca curs până nu demult. Copilaria mea interiorul unui cavou. Ai impresia că a fost una obișnuită. Părinții mei este un loc prin care nu ai voie să nu au fost nici foarte bogați, nici treci, că pe săraci lipiți undeva pe pământului.

Astăzi, redacția Străzi(i) a stat de vorba cu acolo există Nu am avut un muncitor. Ne-a atras atenția fiind singurul un semn pe chiar tot ce muncitor de pe schelă. Inițial credeam că lucrează care scrie mi-am dorit, la reabilitarea termică a blocului, însă declarațiile “Trecere dar nici nu lui ne-au șocat: “Urăsc orașul ăsta. Îl urăsc cu interzisă”, am dus lipsă pasiune. E singurul lucru care-mi mai face inima dar cumva de nimic. La să bată. De-aia intenționez să-l dărâm personal, nu l-ai zărit școală, am bucată cu bucată, centimentru cu centimetru.” și acum fost un elev treci pe obișnuit. acolo și ceva rău o să se întâmple.

Mediocru. Nu am participat la

8

olimpiade, nici nu am ramas corigent la vreo materie. Mi-a fost greu să aleg, la sfârșitul liceului, ce să fac, pentru că nu mi-am dorit să fac ceva anume. Nu cred că am veleități de artist [nu am mai scris nimic altceva în afară de aceste foi de agendă nefolosită], nu sunt foarte bun la matematică, științele naturale nu au fost niciodată o pasiune pentru mine. Am mers acolo unde au mers cei mai mulți. De cinci ani încoace am o slujbă normală, cu program fix, la care nu se cer prea multe de la mine. Până acum nu am avut de ce să mă plâng. Mă înțelegeam bine cu oamenii de acolo, deși nu prea interacționam cu ei, șefii nu mă băteau prea mult la cap. Zilele semănau destul de mult între ele. Mă trezeam la aceeași oră, mergeam pe același traseu spre locul de muncă, nu stăteam peste program, așa că ajungeam în jurul aceleiași ore acasă. Erau seri în care găteam [deși nu-mi place să gătesc în mod deosebit], timp în care ascultam muzică la radioul din bucătarie (muzica nu e una din

Ploaia a început brusc, într-o zi obișnuită. Când m-am trezit, soarele răsărise deja. În timpul micului dejun nu era nimic care să anunțe că va ploua. Când am ieșit din scara blocului, am văzut norii.

Nu mi-am făcut griji, pentru că de obicei nu folosesc umbrela. Nu a fost nevoie până acum, pentru că, ți-am zis, am totul la îndemână.

Ploaia a început repede, așa că am scurtat drumul spre serviciu. În mod normal, nu am de ce să mă grăbesc, dar ploaia era neobișnuit de rece și deasă. Am trecut prin gangul de care îți spuneam, și de care uitasem.

Am ajuns în dreptul lui, am simțit un oarecare fior, am trecut și totul a fost perfect în regulă. Numai că, din ziua aceea, ploaia nu s-a mai oprit.

Poate că în primele cateva zile te gândești că, uite, iar e o ploaie din aia de toamnă apăsătoare. Trece o săptămână, și soarele nu se arată nici măcar pentru o singură zi.

Ploaia nu contenește nici măcar o clipă, aceiași stropi mărunți care îți udă pardesiul în drum spre serviciu,

te fac să clipești mai des, îți intră în gură, se scurg pe mâneci, îți încrețesc degetele. Totul în jurul tău este umed, hainele nu mai apucă să ți se usuce, pantofii sunt mereu uzi, clanțele sunt mereu reci, pui mâna pe ele să deschizi uși, mâna îți este udă și nu ai pe ce să te ștergi pentru că până și batista din buzunarul interior al hainei este udă. Geamurile sunt aburite, pereții fac condens, nimic nu mai este uscat, nimic nu mai este cald, nimic nu mai este confortabil. Mai trece o săptămână de ploaie, oamenii încep să se îmbolnăvească. Și nu zic neapărat de pneumonie sau răceală sau gripă. Dar te uiți la ei pe stradă, arată nedormiți, stresați, încercănați.

Bolnavi. După o lună, vezi din ce în ce mai puține umbrele pe stradă.

Pentru că nu mai ai de ce să folosești umbrela, ești ud până la os, pantofii îți sunt plini de apă, părul îți este

Și brusc, în prag de iarnă, ploaia se oprește și ai impresia că a trecut o veșnicie, nici nu poți să te bucuri, în primele zile, de soare.

Ochii te dor permanent, simți nevoia constantă de somn, e ca un fel de convalescență forțată în care nu îți este bine, ca un fel de hibernare din care nu erai pregătit să te trezești. Numărul de sinucideri scade în mod simțitor, activitatea în oraș stagnează vizibil. Mergi pe stradă și vezi oameni opriți pe trotuar, în drum spre serviciu, ca și tine, stând la soare, dormitând cu ochii închiși, ca niște pui de găină.

ud, picură apa din el, ajungi acasa și degeaba folosești uscătorul de păr, pentru că patul îți este ud, papucii cu care te încalți dimineața sunt uzi, prosoapele sunt ude, ai putea să le storci. În ziare, apar știri despre primele cazuri de sinucidere. Poate ai zice că un zeu nemilos al ploii s-ar îndupleca după primele sacrificii.

Dar ploaia continuă să cadă, zi de zi, săptămână după săptămână, trece toamna și deja te gândești că ploaia ar trebui să se transforme în zăpadă, ceea ce e bine, pentru că măcar e o schimbare. Dar totul pare să curgă mai departe, curge și se scurge, sinuciderile continuă, e greu să mai ții o evidență clară. Zilnic, trupuri sunt găsite în râu, în lacul din parc, pe trotuare, capete sparte, bălți de sânge spălate, continuu, de ploaie. Trupuri goale de sens, de viață, trupuri fără umbră, plutind în șuvoaiele de apă care cade din cer, zi și noapte, zi și noapte, fără oprire.

bufnit și râsul, chiar în starea în care mă aflam. Acum vindeți umbrele? Împotriva soarelui, sau ce?

Ziua urmatoare, hârtia care anunța că cineva vindea umbrele în gangul ăla părăsit, era tot acolo.

Repet, nu am văzut niciodată pe nimeni trecînd prin gang, pe nimeni folosind ușa aia mică și stingheră, era ca și cum gangul ar fi existat numai pentru a trece fugar prin el, în drum spre altundeva. Și mă gândesc că poate totul a început odată cu ploaia, pentru că, în mod normal, nu aș fi făcut așa ceva. Ziua următoare m-am trezit un pic mai devreme, oarecum îngrijorat că soarele nu o să fie acolo și că ploaia o să înceapă din nou. Cred că am și visat ceva legat de asta. Dar soarele era acolo, și pentru prima dată după luni de zile, am simțit confortul de a fi uscat.

Mi-am luat micul dejun cu un sfert de oră mai devreme și am ieșit din

De asta mi s-a părut ciudat ca în prima zi în care nu a mai plouat, să trec, din obișnuință, prin gangul cu care deja mă obișnuisem, și să văd o hârtie lipită de o ușă pe care nu am văzut-o niciodată deschisă: “Vindem umbrele”. M-a

scara blocului, de asemenea, cu un sfert de oră mai devreme. Când am ajuns în dreptul gangului m-am oprit și pentru prima dată am apăsat pe clanța ușii pe care scria, încă și acum, “Vindem umbrele”.

Cine ar vinde umbrele? mă gândeam. De ce acum? S-o fi mutat cineva aici, și li-a deschis o afacere cu umbrele. Prost loc și-a ales, și slabă metodă de a-și face publicitate.

Un hol lung, întunecos, care încă păstra mirosul de umezeală al zilelor ploioase. În capătul holului, o altă ușă. Am făcut câțiva pași, încercând să las ușa din spatele meu deschisă, pentru a vedea ce fac. Nu am reușit. Ușa s-a închis în spatele meu, iar eu am continuat să merg înspre capătul holului, bâjbâind în semiîntuneric. Țin minte și acum cea de-a doua ușă,

cu vopsea scorojită, clanța. Și cum am ajuns în magazia aia stranie. Nu erau prea multe de văzut înăuntru.

Burlane, țevi de apă caldă sau rece, praf, lumină chioară. O masă veche servind, aparent, pe post de tejghea.

Un maldăr de saci pierzându-se în întunericul din capătul camerei. În dreapta, unelte de grădinărit vechi și ruginite, sprijinite de perete. Câteva găleți, băgate una în alta, atârnate de tavan cu niște sârmă. Multe cuie ruginite, în două lăzi puse una peste alta. Și omulețul ăla ciudat, apărut din întuneric, și sunetul făcut de galoșii lui prăfuiți.

Nu a zis nimic, doar s-a uitat, suspicios, la mine. Nebărbierit, între două vârste, cu fața roșie și privirea neîncrezătoare. Mic de statură, îmbrăcat într-un halat prăfuit și murdar de ulei și încălțat cu galoșii ăia terfeliți și plini de noroi uscat, deja crăpat. L-am salutat cu o

mișcare scurtă a capului și am vrut să spun “Bună ziua”, dar îmi pierise vocea. Mi-a ieșit doar o șoaptă, pe care am ascuns-o încercând să-mi dreg glasul. Mi-am amintit de ce intrasem acolo, mi-am amintit că trebuia să ajung la serviciu, dar îmi venea greu să aproximez cât timp trecuse de când intrasem. Teoretic, nu ar fi trebuit să fie mai mult de două minute. Aveam impresia că e mult mai mult de atât. Mi-am dres din nou glasul și am zis că am văzut anunțul de afară, cum ca ar vinde umbrele, așa că am intrat să văd despre ce e vorba.

Omulețul a pufnit ca un animăluț sălbatic, m-a fixat cu privirea și lent, dar extrem de lent, a început sa rânjească. Cred că au trecut vreo 20 de secunde până ca figura lui, și așa ciudată, să se transforme într-un rictus macabru, un fel de rânjet nenatural care dezvăluia vreo 20 de dinți înghesuiți și dezordonați. Apoi omulețul a dat din cap de câteva ori, rânjetul i-a dispărut aproape complet de pe chip, păstrând ceva din urma unei senzații de ușurare. Și mi-a zis:

- Nu cred că poți să ne ajuți.

Vocea lui mi-a amintit de sunetul scos de o foaie de hârtie mototolită, hârșâit și pergamentos.

Recunosc că pentru cateva momente m-au trecut fiorii și mi s-a făcut teamă.

Nu știu de ce. Dar, pentru că omulețul părea gata să se retragă de unde a venit, și aveam senzația apăsătoare că dacă pleacă, nu se va întoarce, sub impulsul momentului, am bâguit:

- Aș vrea să cumpăr o umbrelă, dacă se poate…

Omulețul s-a oprit cu spatele la mine, așa cum era, și simțeam, din nou, deși nu-l vedeam, cum gura i se lățește, încet, sub forma aceluiași rânjet pe care îl văzusem

mai devreme. La fel de încet, capul i-a coborât între umeri, iar spatele i s-a curbat într-un fel de cocoașă.

Părea că a căzut prada unei crampe, mai ales că începuse să tremure necontrolat. Spectacolul a devenit cu atât mai lugubru când am auzit, la început, un fel de sâsâit, apoi un hârșâit venit din plămânii omulețului. Ritmic, de parcă cineva ascuțea un cuțit din fier de proastă calitate. Omulețul râdea.

S-a întors pe jumătate înspre mine, iar lumina chioară i-a sclipit sticlos în ochi și pe buzele răsfrânte de pe care se scurgea acum o salivă groasă.

când spun că nimeni nu ar fi putut să cumpere o umbrelă de acolo. Pentru că ei nu vindeau umbrele. Vindeau umbre. Umbrele din timpul ploii.

- Prostule, mi-a spus, nu vindem umbrele.

M-a luat amețeala și am plecat, clătinându-mă, din locul ăla blestemat. M-am întors direct acasă, nu m-am simțit în stare să merg la serviciu. Am repetat în minte scenariul, întrebându-mă dacă este posibil, și cum, și de ce. Totul căpăta sens în mintea mea, dar mă făcea să mă întreb dacă sunt bolnav să cred tocmai așa nebunie. Poate că ploaia și-a pus amprenta asupra noastră, a tuturor, și suntem un oraș bolnav, de oameni bolnavi, cu imaginație bolnavă. Eu nu eram așa, eu eram un om normal, cu o viață obișnuită și mediocră, de care acum îmi era dor.

Era ceva anume în felul în care îmi vorbise omulețul. Pe anunț scria “Vindem umbrele”, iar eu am spus că aș vrea să cumpăr o umbrelă.

Creatura aia mică [deja mă îndoiam că era un simplu omuleț] mi-a răspuns “noi nu vindem umbrele”.

Noi. Nu vindem umbrele. Totul ar fi sunat plauzibil [în afară de ideea că pe ușă scria ceva, iar el mi-a spus exact contrariul]. Ceea ce mi-a atras atenția, însă, a fost felul în care a accentuat “umbrele”. Așa că sper să greșesc, și Dumnezeu mi-e martor,

La realizarea acestui material au participat: • Alexander “Sasha“ Glonin [ilustrații] • Andrei “Andy“ Mihai [texte] • Constantin Bădilă [colaje] • Diana “Diz“ Necșulescu [logo, ilustrații] • Felix Tzele [texte] • Georgian Constantin [texte, design] • Oana Dragomir [texte, ilustrații] • Vladimir Trițescu [texte]