Taksim Rezista by Dianei Patru

#OCCUPYGEZI Turcii isi regasesc identitatea Laurentiu Diaconu-Colintineanu jurnalist multimedia Radio France Internationale

Patru morti, mii de raniti si nu

se stie cate mii de arestati sau retinuti. Acesta este bilantul a 11 zile de proteste in Turcia. Toata lumea stie ca luptele si opozitia fata de politica premierului Erdogan au inceput de la intentia de a demola un parc. Cheia de intelegerea situatiei din Turcia nu este insa nici pe departe atat de simpla.

Astazi, duminica, strada Istiklal este un fluviu de protestatari care agita steaguri si scandeaza un cuvant pe care, poate, deja lumea intreaga il cunoaste: Istifa! Demisia! Sambata seara s-au strans 100.000 de oameni in piata Taksim din centrul orasului Istanbul. In acelasi timp, la Ankara, circa 5.000 de protestatari aveau ciocniri violente cu fortele de ordine care, se zvoneste printre manifestanti, au probleme cu stocul de gaze lacrimogene. Unii spun ca ar fi vazut un gaz portocaliu care arde si pielea, nu irita doar ochii si caile respiratorii. In Istanbul insa, politie yok! Nici urma de forte de ordine in apropiere de piata Taksim care, alaturi de parcul Gezi, se afla sub controlul total al activistilor. Mai jos de Taksim, in apropiere de stadi-

trada Istiklal din Istanbul nu e niciodata goala. De fapt, poate fi considerata o definitie de dictionar pentru termenul de aglomeratie. Dar parca niciodata strada pietonala care duce in piata Taksim nu a fost atat de plina. Sambata, grupuri de manifestanti turci treceau in rafale si in aplauzele turistilor si ale locuitorilor neimplicati in protestele antiguvernamentale ce rascolesc Turcia deja de 11 zile. 3

onul echipei Besiktas Istanbul, sunt comasate trupele de interventie ale politiei. Asteapta ordinul despre care toata piata vorbeste ca ar urma sa vina in aceasta noapte: evacuarea in forta a pietei Taksim si a parcului Gezi. Daca acest ordin va fi dat de premierul Recep Tayyip Erdogan, piata Taksim va fi o baie de sange.

Nu, turcii nu se plang de standardul de viata sau de austeritate asa cum a fost cazul in piata Syntagma din Atena sau piata del Sol din Madrid. Turcii vor democratie si libertate, doua lucruri care le sunt amenintate de stilul autoritar de conducere al premierului Erdogan. El se afla la al treilea mandat consecutiv in fruntea guvernului de la Ankara si ultima data a fost ales cu peste 50% din voturi. Erdogan nu mai e in faza de invatat. Nu mai cauta ce ii place alegatorului sau ce ar putea tolera armata turca. E un om care lasa impresia ca stie exact ce face, ce isi poate permite si ce poate realiza. Pe oponentii sai ii numeste instant “necredinciosi”, pe generali ii aresteaza pentru tradare de tara (intr-o tara cu mai multe puciuri si regimuri militare), iar pe israelieni ii acuza ca “la omorat va pricepeti”.

otul a pornit de la un parc si de la dorinta locuitorilor din Istanbul de a avea un spatiu verde in centrul metropolei. Aceasta este ipoteza simplista vehiculata intens in ultimele zile in care au loc cele mai mari manifestatii de protest din istoria moderna a Turciei. 77 de orase din tara au gazduit insa demonstratii si au fost scena unei tentative violente de reprimare a acestei miscari. #occupygezi nu mai este demult ceva ce ar avea legatura cu un parc. Este o miscare ampla, sociala, cu cereri politice dar fara amprenta politica, in care turcii isi regasesc identi tea si spiritul de comunitate.

Nascut la Kasimpasa pe vremea cand era o vagauna uitata de lume, Erdogan e la putere de mai multa vreme decat Merkel sau Obama, de fapt mai mult decat majoritatea liderilor G20, grup din care Turcia face parte. Tara este a 16-a economie la nivel mondial si are a doua armata ca marime din intreaga structura a NATO. Erdogan a realizat multe. A inlaturat influenta conducere a armatei care ii statea in coasta, a demoralizat elitele seculare ale tarii, a eliminat regii bumbacului si ai betonului care

Pentru ca asta a devenit parcul Gezi: o comunitate utopica in care oameni de toate facturile se inteleg perfect unii cu ceilalti, in care banii nu joaca niciun rol, in care turcii au proclamat libertatea absoluta. Cheia de intelegere a rebeliunii impotriva premierului Erdogan nu este saracia. 4

conduceau tara alaturi de generali. Un exemplu de dezvoltare e orasul Gaziantep. Inainte era cunoscut numai pentru kebapul de vinete si pentru pomii fructiferi. Astazi e cel mai dinamic centru industrial al Turciei. Productia industriala a orasului s-a dublat doar din 2005 incoace. In 2008 exporta in valoare de 3,9 miliarde USD.

Islamistii din guvernare isi urmaresc oponentii cu aceeasi determinare cu care erau ei urmariti in alte vremuri. Artisti si intelectuali sunt sicanati daca nu au aceleasi convingeri, presa e cumparata daca are tupeul sa critice guvernul, iar ziaristii sunt aruncati la inchisoare cu acuzatii absurde. In prezent, Turcia are cel mai mare numar de ziaristi incarcerati din intreaga lume, mai multi decat in China sau Iran. Tara are un premier cu o problema de autoritate, in sensul ca niciodata nu-i ajunge. Dupa victoria din 2007, Erdogan a inceput sa nu mai fie retinut cu presa, cu armata sau cu societatea in general si face uz de putere la discretie. Se foloseste de putere si de aparatul statal pentru a-si indeplini scopurile politice. Practic nu exista nimeni care sa-l mai poata controla. Multi spun ca nimic nu il mai deosebeste pe Erdogan de Putin.

Celebrul Brookings Institution din SUA califica Istanbulul drept cea mai dinamica metropola a lumii. Centrul se dezvolta razant, la periferii sunt cartierele muncitorilor. Munca e tot timpul. In economie e atat de bine incat turcii din Europa incep sa se intoarca acasa pentru ca oportunitatile sunt mai multe decat in Europa care nu gaseste iesirea din criza. In 2009, 40.000 de turci au parasit Germania pentru tara lor. Multi europeni cred ca turcii sunt un popor strain care se inmulteste rapid. Cifrele contrazic teoria: rata natalitatii este de 2,1 copii pentru fiecare femeie. Ea a scazut odata cu dezvoltarea economica. Expertii se asteapta ca din 2030 rata natalitatii sa fie chiar una negativa si populatia sa scada. Erdogan ar vrea mai mult. Le-a cerut turcilor sa faca cel putin trei copii. Dar macroeconomic nu are nevoie. Varsta medie in Turcia este de 29 de ani. 700.000 de absolventi termina studiile anual si inunda piata muncii. Deocamdata, Turcia are sporul natural optim pentru dezvoltarea sa. Turcia a devenit insa si mai bigota.

emocratia si libertatea nu sunt lucruri care sa-l intereseze pe primul ministru turc. Asa se explica faptul ca, in ciuda progresului economic, manifestantii din piata Taksim si parcul Gezi isi manifesta lipsa de respect fata de premierul Erogan prin scandarea sloganurilor care contin exclusiv numele sau mic, Tayyip. Tayyip Istifa! Demisia pentru ca Turcia nu este Gezi. Nu este o tara libera in opinia lor.

Fata de alte proteste, unele poate similare precum Zuccotti Park, cel din Istanbul este special din multe motive. Imaginati-va parcul Cismigiu transformat intr-un oras de sine statator in mijlocul Bucurestiului. Asta s-a intamplat in Gezi: odata intrat in parc, observatorul paseste in microuniversul organizat minutios, care are o atitudine de protest prin simpla sa existenta. Aleile au devenit strazi, spatiile verzi au devenit teren de constructie. Pentru corturi. Multi dintre activisti si-au declarat neoficial domiciul stabil in parcul Gezi si spun ca nu vor pleca nicaieri. Nici daca politia va incerca, din nou, sa-i evacueze pentru a demara constructiile la un mall care vrea sa imite o cazarma otomana. Chiar si planul de lupta e bine pus la punct. Femeile se vor retrage si vor avea grija de raniti. Barbatii din Gezi vor forma linia a doua defensiva, iar in prima linie se situeaza, la marginea parcului, galeriile echipelor de fotbal din Istanbul. E un amestec de curios, ciudat si induiosator sa vezi ultrasii Besiktas cantand imnul lui Fenerbahce sau Galatasaray, pentru ca apoi toate galeriile sa revina la Tayyip Istifa! Este un element inedit – e pentru prima data in istoria echipelor de fotbal cand galeriile se intalnesc si nu iese cu scantei – care demonstreaza determinarea acestor protestatari si unitatea lor in fata tendintelor autoritare ale guvernului.

persoanele care au nevoie de asistenta medicala din cauza unor suferinte sunt tratati in “cortul clinica” al orasului Gezi. A inceput pe o suprafata mica, acum se intinde pe circa 300mp si e construit din gardurile de separatie pe care le-a folosit politia in primele zile de proteste. Intregul personal este format din voluntari. Sambata seara lucrau in cele trei cabinete de consultatie, doi doctori, trei paramedici, mai multi studenti si chiar un doctor docent, profesor la Facultatea de Medicina. Toate medicamentele si echipamentele sunt donatii de la sustinatori ai miscarii din intreaga tara. Mecanismul e simplu: pe langa donatiile spontane care nu sunt refuzate niciodata la clinica, personalul posteaza pe Twitter daca are nevoie de ceva. Raspunsurile la acele mesaje nu se limiteaza la o discutie virtuala, ci se concretizeaza in cel mai scurt timp in ajutoare esentiale pentru functionarea cortului medical. Rafturile sunt pline de fese, pansamente, solutii, medicamente. Spatiile de depozitare gem de masti de gaze. Iar personalul medical este imbracat in uniforme albe impecabile. Se lucreaza in ture, fiecare cum poate si are timp. Dar niciodata nu lipseste echipa de asistenta medicala din clinica orasului Gezi. Cezar, un student paramedic, ma roaga sa nu dorm. “E nevoie de ochii vostri, ai presei. Ai nevoie de vitamine?”

Ranitii in urma confruntarilor sau 6

Indemnul “Stati treji! Suntem in rezistenta, nu la petrecere!” se putea auzi si citi sambata seara destul de des in parcul Gezi. Din cate am putut vedea, activistii dorm in ture. Niciodata un grup intreg nu doarme in totalitatea membrilor sai. Cati oameni sunt “locuitori permanenti” in Gezi e extrem de greu de estimat pentru ca forfota este neintrerupta pana in orele tarzii ale noptii. Prezenti in noul oras erau insa cu siguranta peste 10.000 de oameni. Pe strazile din Gezi, in toiul noptii, se danseaza, se canta sau se doarme imbratisat. Exista proiectii de filme, concerte spontane si o biblioteca de unde “viermii” (asa i-ar fi numit Erdogan) imprumuta carti. Peste zi, cei care au venit cu copii ii pot duce la gradinita amenajata intr-un capat al parcului, in apropierea pepinierei de copaci care vor sa-i inlocuiasca pe cei taiati de autoritati la inceputul demolarii parcului. Este o comunitate dezvoltata in cateva zile la stadiul de autonomie. Cu o singura precizare: Gezi este dependent de sustinerea voluntarilor si a donatorilor. Retelele de electricitate au fost “intepate” si orasul are curent. Toata lumea comunica pe retele de socializare. Prize atarna din copaci, iar de ele atarna manifestantii care isi incarca telefoanele. Telefoane care, in primele zile au suprasolicitat retelele de comunicatii, asa ca furnizorii de servicii au adus antene mobile care poata primi afluxul de date ce inunda lumea intreaga din Gezi.

Cine nu are ceva se duce la cortul de provizii care poate rivaliza cu orice departament de distributie dintr-o companie de talie medie sau mare. Sambata seara, pe o latura a cortului se imparteau paturi. Pe alta, mancare. La o masa stau voluntari care fac sandwich-uri. Inainte de a lua unul, manifestantii din Gezi se spala pe maini la una din mese care le pune la dispozitie sapun lichid. Intreaga echipa este formata exclusiv din voluntari care poarta legata la mana o bucata de plastic albastru – fasii taiate din saci de gunoi. Este un simbol al faptului ca cei de acolo sunt in serviciul oricui are nevoie. Singurul lucru pe care voluntarii il cer oamenilor este apa. Restul inventarului este venit din propria initiativa a donatorilor, unele strangandu-se in cantitate atat de mare incat voluntarii au trebuit chiar sa roage oprirea unei anume livrari. Sambata seara, spatiile de depozitare gemeau de Ayran, rosii, patrunjel, lamai, tupperware, pahare, biscuti, covrigei, spaghetti, supa la pachet, ceai, cafea, zahar, castraveti, ardei, prosoape de hartie, lapte, umbrele, paturi, sapun, pasta de dinti, detergent, prelate si haine. Gunoiul NU este o problema in orasul Gezi. De regula, protestele lasa extrem de multe deseuri in urma, dar nu e cazul in centrul orasului Istanbul. In permanenta exista voluntari care strang sacii de gunoi si ii transporta la marginea 7

zonei inchise circulatiei auto, pentru preluarea de catre firmele de salubritate. Mai mult, protestatarii au grija sa arunce gunoiul in sacii amplasati atat in parcul Gezi, cat si in piata Taksim. Din acest punct de vedere, e probabil cel mai civilizat protest al lumii (descrierea ii apartine fotografului Andrei Pungovschi). Acesti “teroristi”, asa cum i-a numit premierul Erdogan, au grija sa nu lase mizerie in urma lor. Isi petrec mult timp la bere, dar o asezoneaza cu carti. Nu uita sa isi educe copiii care isi scriu temele in corturi. Pe strazile din jurul pietei Taksim nu e nicio distrugere. Niciun magazin nu a avut de suferit, niciunul nu a inchis, ci, dimpotriva, prospera. Cu o singura exceptie: un chiosc din piata Taksim al carui patron a iesit pe strada injurandu-i pe manifestanti ca ii distrug afacerea si vadul. Si i-au distrus-o, dar nu cum v-ati imagina, ci lipind mii de afise si biletele cu mesaje. Desi la prima vedere chioscul pare devastat, o privire mai atenta inauntru dezvaluie faptul ca nu lipseste nimic din dotarea initiala. Turistii straini se plimba in voie, nestingheriti de nimeni, in nicio zona din centrul orasului.

castane prajite, peste la gratar, kebap, porumb fiert, scoici cu lamaie, steaguri cu Atatürk, tricouri, fluiere, masti cu Guy Fawkes, masti de filtrare a aerului, ochelari de inot anti-gaze-lacrimogene si tuburi cu vopsea pentru grafitti-urile care au devenit noul decor urban din Taksim. Practic, intregul centru al pietei este un urias centru comercial. Privelistea e dominata de steaguri, figura lui Atatürk este omniprezenta, ici-colo se distinge si portretul lui Che Guevara. In partea stanga a pietei Taksim se vede o uriasa zona betonata incadrata de ruinele unor foste cladiri comerciale. Acolo incepusera autoritatile sa construiasca noul mall care trebuia sa distruga si parcul Gezi. Victime ale ciocnirilor dintre manifestanti si politie au cazut si o serie de utilaje de constructii. Excavatoare si buldozere zac in ruina cu geamurile sparte. Un camion a fost incendiat. Dar activistii nu le lasa fara semnificatie adaptata misiunii lor. Un excavator, de exemplu, a fost vopsit roz. Un maldar de fier-beton dintr-o ruina pe deal e vopsit verde, semn al rezistentei parcului. Primului copac taiat de autoritati i-a fost pastrat trunchiul intr-un tub metalic. Sarme verzi simbolizeaza fostele sale ramuri, iar de ele sunt atarnate sute de mesaje ale oamenilor din Taksim. In partea opusa se gasesc mai multe masini incendiate. Ele au devenit atractie pentru turisti sau obiect de mandrie pentru protestatarii

conomia protestului functioneaza cel mai bine in piata Taksim. Se vand la tarabe 8

din Taksim. Mii de fotografii circula pe internet cu oameni care se fotografiaza in fata lor. Strazile din jurul pietei au fost baricadate pentru a intarzia o eventuala interventie in forta a trupelor de politie. In Taksim, atmosfera e ca la un mare concert rock. Oamenii se strang seara, protesteaza pret de cateva ore si dispar in majoritate. Spre deosebire de nucleul dur al protestului din Gezi care nu pleaca nicaieri. Un car de transmisie al unei televiziuni a cazut si el victima in urma furiei unor demonstranti. Chiar daca violenta nu e niciodata justificata, actiunea manifestantilor poate fi explicata. Presa turca, aflata in majoritate sub controlul premierului Erdogan, nici nu a acordat atentie protestelor si reprimarii violente a acestora in primele zile. Asa se intelege grafitti-ul cu litere de jumatate de metru care decoreaza una din intrarile in piata Taksim: “Turkish media is fucked!”. Turcii sunt furiosi pe jurnalistii lor pentru ca acestia evita sa critice regimul de frica represaliilor. Asa ca, in tot acest timp, premierul Erdogan isi vede linistit de distrugerea principiilor democratiei.

Turcia si din ce descriu oamenii din Taksim (si nu numai), primul ministru s-a angajat intr-o cursa furibunda de stergere a trecutului tarii si de amprentare a istoriei turcesti cu stampila Erdogan. Tot ce poate avea legatura cu Atatürk pare ca trebuie sa dispara. Filarmonica trebuie demolata pentru ca a fost construita de parintele republicii. Centrul Atatürk din piata Taksim este parasit, condamnat la distrugere. E lesne de inteles de ce tocmai aceasta cladire este pavoazata de bannere si mesaje antiguvernamentale. Un detaliu interesant, descoperit de jurnalistul Ovidiu Vanghele, explica si mai profund alegerea prenumelui Tayyip pentru scandarile manifestantilor. Kemal Atatürk este cel care le-a dat turcilor un nume de familie, respectiv o identitate. Asa ca protestatarii din Taksim vor sa i-l rapeasca lui Erdogan daca acesta vrea sa le stearga istoria. Miscarea vrea sa-i mai rapeasca si autoritatea lui Erdogan prin proclamarea libertatii totale in Taksim si Gezi. Ce jignire mai mare poate fi adusa liderului decat tolerarea tuturor partidelor din Turcia la marginea protestului. De la comunisti la PKK (Partidul Muncitoresc al Kurzilor, catalogat miscare terorista), toti sunt prezenti cu un public de sustinatori in centrul din Istanbul. De regula, niciun turc nu tolereaza manifestari publice ale PKK. Dar libertatea odata proclamata, trebuie

ceste principii nu sunt noi in Turcia. Ele sunt bazele pe care Kemal Atatürk construia republica in anii '20 ai secolului trecut. Din ce poate vedea zilele acestea in 9

respectata. Activistii din Taksim inteleg ce inseamna democratie si pluralism cu adevarat. Iar acestea nu reprezinta doar un gest cu stampila odata la patru ani.

Erdogan nu poate uita ca intreaga lume este cu ochii pe el si ca presa internationala este prezenta la Istanbul cu efective impresionante. Mai mult, comunicatiile mobile ii fac viata si mai dificila liderului de la Ankara pentru ca orice informatie poate face inconjurul lumii in cateva secunde.

eocamdata, sustinerea pentru primul ministru ramane stabila. Daca maine ar avea loc alegeri, Erdogan ar castiga detasat. Cu cat dureaza insa protestele mai mult, liderul AKP are o problema: sprijinul sau incepe sa se erodeze. Deja 77 de orase din totalul de 81 de provincii ale Turciei au gazduit manifestatii impotriva sa. Armata da semne ca este solidara, cel putin in unele incidente, cu protestatarii. De mai multe ori au fost vazuti militari care au impartit masti de gaze si au acordat asistenta medicala activistilor. In Istanbul, militarii dintr-un centru din apropierea pietei Taksim au deschis portile pentru manifestantii fugariti de politie si i-au protejat de batai. O fi reusit Erdogan sa inchida generalii de la conducerea armatei si sa-i inlocuiasca cu oameni fideli lui, dar iubit de militari, tot nu e. Pe de alta parte, premierul nu poate nici sa intervina cu forta maxima impotriva manifestantilor. Sunt pur si simplu prea multi. Utilizarea trupelor de forta ar insemna o baie de sange in Taksim si Gezi. Sigur, poate ar fi capabil de asa ceva, dar probabil nici

Situatia lui Erdogan se complica insa si in cazul in care el ar fi dispus, macar intr-o miscare tactica si de imagine, sa cedeze macar la o serie din cererile protestatarilor. El, autoritatea suprema care nu se supune nimanui (recent a declarat ca alegeri anticipate nu se fac la cererea oamenilor) sa fie ingenunchiat de cateva mii de oameni? Ar fi un festin pentru partidele de opozitie si un dezastru pentru sustinatorii partidului sau islamist, care nu fac parte din aceasta generatie educata si culta precum cea care e in parcul Gezi. In ciuda acestui context dificil pentru Erdogan, zvonurile despre o interventie masiva a fortelor de ordine in aceasta noapte (duminica spre luni) se intetesc. Primul ministru ar fi dat un ultimatum neoficial pentru ca manifestantii sa plece acasa pana luni. Oficial nu exista nicio confirmare a acestei variante. Singurul lucru cert este ca cel putin o parte a societatii turcesti si-a regasit identitatea si nu vrea sa renunte la ea. Se dovedeste inca o 10

data ca revolutiile se fac in carne si oase, nu pe internet. Iar spatiul public redevine ceea ce ar trebui sa fie: elementul central al unei comunitati. Lupta pe spatiul public este intotdeauna una care opune controlul si libertatea, segregarea si diversitatea. Miza nu este o piata sau un parc, ci sufletul unei natiuni.

REZISTENŢA DIN TAKSIM Ștefan Mako, reporter Casa Jurnalistului

CORESPONDENȚĂ DIN ISTANBUL 5 iunie 2013

câteva ore prin satul în care are fabrica, ne-a dat mâncare și ceai și ne-a zis că Erdogan e cel mai bun turc din 1923 încoace. Am făcut cu el primul interviu pe google translate.

e vreo săptămână, mii de oameni se adună în fiecare zi în Taksim Gezi Park – centrul european al Istanbulului, una din principalele zone turistice ale metropolei turce. Se scandează, se cântă, se dansează. Sunt în mare parte tineri care se consideră independenți, apolitici. Grupuri eterogene pe care i-a unit nemulțumirea față de niște reforme guvernamentale pe care le consideră încălcări ale drepturilor omului.

În Taksim am ajuns după miezul nopții, dar piața e plină. Studenți, liceeni, părinți cu copii care mănâncă porumb fiert. Miroase a alune și a sucuri de fructe. Sunt improvizate mai multe corturi de aprovizionare gratis cu alimente și medicamente. Sunt și câteva biblioteci. Până acum câteva minute lumea striga „Dragi prieteni, Rezistența continuă! A început în Gezi, continuă peste tot.”

Ne-a adus în piață Zeynel, un afacerist kurd promițător care ține o fabrică de materiale de izolație. L-am întâlnit într-o benzinărie dinainte de Istanbul și ne-a arătat catalogul lui, cu promisiunea că o să aibă proiecte și-n România. După ce Mihai i-a desenat un metrou ca să-i explice unde vrem să ne lase, ne-a ocolit

Aglomerația a crescut temperatura din zonă față de restul orașului – un megalopolis năucitor cu zeci de colți din oțel care vor să înșface semiluna de pe cer. Au crescut între sute 12

de mii de blocuri de apartamente și case colorate agățate în terasele dealurilor de pe Bosfor. Peste 13 milioane de oameni formează cel mai mare furnicar din Europa.

Ne întâlnim cu Önder, student la astronomie și științe spațiale pe care mi l-a recomandat o prietenă pe Facebook, în timp ce făceam autostopul prin Bulgaria. Am încropit toată călătoria în câteva ore, chiar în ziua plecării din București. Zice că și-a luat gaze în față în fiecare zi din ultimele cinci. „Unora a început să le placă gazul lacrimogen. Miroase a libertate”, spune Önder.

Infrastructura și peisajul turcești te lasă paf chiar și după un autostop de 24 de ore – din care nouă într-o comună bulgărească, trecut vama pe jos, după opt controale de pașaport, ratat furtună la un bob de grindină și ajuns în țară din mila unor tiriști români. 40 de ore fără somn și Taksimul te trezește.

În timp ce ne conduce către baricadele care coboară în semicerc pe strada Inonu Caddesi, spre stadionul echipei Beșiktaș, se întâlnește cu o fată pe care a pierdut-o săptămâna trecută într-o perdea de gaze. E bine.

Voluntari ambulanți fac ronduri de noapte cu chestii de ronțăit, ceaiuri, cafele și sucuri. Pe alocuri miroase a boschetar. Unii participanți nu au mai fost acasă de câteva zile. Și-au făcut culcuș pe sub pomii din parc. În jurul spațiului verde e un proiect lăsat în paragină. Municipalitatea voia să lărgească spațiul destinat pietonilor, însă materialele au fost folosite pentru baricade, sunt rupte. În timpul luptelor cu poliția, tinerii au făcut ziduri din gărdulețele care împrejmuiau șantierul și tot ce au mai găsit pe străzi: mașini, autobuze, bucăți de perete, bănci, cărămizi etc..

După ce trecem de primele baricade, gazul rătăcit pe sute de metri începe să ne usture ochii și nasul. Cu cât ne apropiem de locul confruntărilor dintre protestatari și poliție, plângem și începe să ne curgă din nas un lichid înțepător. „Sedye!” Strigă grupulețe de oameni. Se cere intervenția medicală. De nu-se-știe-unde apar alergând câțiva omuleți cu truse medicale și tărgi. Peste tot sunt oameni cu sticle și pulverizatoare. Ne clătesc ochii cu un maglavais de apă și Rennie, niște pastile pentru ulcer care iau din usturimea gazului. Alții au mixturi cu suc de lămâie sau oțet care au efecte similare. Primul contact serios cu gazul lacrimogen mă fute destul

Niște artificii sunt întâmpinate cu entuziasm de participanți, care încep să aplaude bucuroși. În jurul câte unei tobe se încing hore cu chiote și aplauze. 13

de tare. Mă opresc și strâng din ochi câteva minute, până mă găsește un pulverizator.

să plece. E aproape ora trei. Coborâm din piață pe Istiklal, o stradă pietonală care arată ca înainte de Crăciun. Pe străduțe alăturate, badigarzi plictisiți își văd de treabă în fața unor discoteci. Lumea stă la taclale pe trotuare sau pe la terase încă deschise.

La ceva distanță se aud tot felul de pocnituri și urlete. Cu trei baricade înainte de poliție suntem opriți. Cică niște polițiști au sunat câțiva protestatari și i-au avertizat că vor porni un atac dacă se mai coboară spre poziția lor, în jurul stadionului Inonu, unde joacă Beșiktaș. Protestatarii sunt convinși că între ei sunt polițiști sub acoperire care provoacă ciocniri.

Intrăm într-o clădire veche unde mă-ntâmpină semnul Yeșilcam Sinemasi Alternatif Program. Ne așezăm la o masă unde scriu acest text, într-un club dubios care are pe perete un craniu care mușcă din niște coarne de bivol. Se face șase dimineața și patronul – simpatizant al protestatarilor – pleacă, dar ne lasă să dormim în club. E convins c-o să scriem ce trebuie.

„Doctoooor !” strigă lumea în jurul unora luați pe sus. Vreo zece persoane încep să alerge în sus dintr-un părculeț. În spatele lor sunt Bosforul și tunurile cu gaz ale poliției care încep să bubuie. Lumea o ia buluc la deal, însă Önder ne îndeamnă să mergem calmi către pereții clădirilor din jur, ca să nu ne accidentăm în mod stupid. Ocolim pe o străduță cu mini-baricade și ajungem ceva mai sus pe Inonu, suficient cât să ne deranjeze doar gazul purtat de vânt.

AȘTEPTÂNDU-L PE ERDOGAN. „POLICE YOK, PROBLEM YOK” 6 iunie 2013

Zeci de litri de maglavais acidulat curăță ochii și fețele protestatarilor. Se întind șervețele, se caută prieteni pierduți, se cer tărgi, se cântă, se aplaudă. Ușile rulante ale unui hotel se-nvârt ca un titirez mânat de oamenii care se feresc de gaze și victime care s-au accidentat fugind ca proștii.

aksim, Istanbul, Turcia. Seara trecută a fost prima fără confruntări între protestatari și poliție. Un pas înapoi făcut de autorități, după scuzele publice ale vicepremierului Bulent Arinc, care consideră nedreaptă intervenția brutală a poliției din primele zile ale manifestațiilor. O mică fractură în sânul partidului de guvernământ

Reveniți în Taksim, lumea începe 14

sau praf în ochii protestatarilor. Recep Tayyip Erdogan, premierul aflat în vizită de lucru în nordul Africii, e impasibil. Deși numele lui se aude permanent în Taksim – „Erdogan Istifa” = „Demisia, Erdogan” – ultima lui referință vizavi de proteste a fost înfierarea social media, pe care o consideră responsabilă de tulburări, cot la cot cu opoziția.

înțeleg că nu sunt de la primărie. Încerc să trag un pui de somn pe un petec de iarbă, dar mă trezesc cu fiori reci pe spate, ba câte un slogan strigat la unison, ba niște semințe vârâte sub nas de câțiva suporteri tineri, ba de Mateaș care vine de la licitații de cărți și-mi aruncă în cap o revistă. Și spre Inonu, între două baricade mari – unde ceva mai devreme inhalam gaz lacrimogen, se face curat. Persistă un miros înțepător, ca de mâncare lăsată fără capac, în care ai scăpat prea mult piper. Un gunoier cu hârtie în nări e atacat de o cioară, spre propria-i uimire. După câteva asalturi pasărea se resemnează și se așează croncănind pe gardul imens al ambasadei Germaniei. În fundal, niște elevi de liceu strigă entuziasmați și bat ritmul cu câteva tuburi goale de gaz pe care le-au salvat de gunoieri.

„Protestul ăsta o să moară fără să se întâmple nimic”, îmi spune Kayahan, patronul birtului în care am dormit în prima seară. A fost azi noapte în Gezi cu niște prieteni și au coborât din vânt câteva steaguri PKK. Nu există unitate, crede Kayahan. Jumate din populație e pro Erdogan, iar cealaltă e ruptă în două. Nicio șansă să se înțeleagă vreodată. E zi de grevă. Mii de oameni – adolescenți scăpați de la școală, studenți, sindicaliști și partizani politici – urcă în zarvă pe Istiklal, spre încântarea oamenilor adăpostiți la terase. Ajunși în piață se pierd într-o valmă de oameni, steaguri și pancarte. E agitație mare, seamănă cu un bâlci. Mirosul puternic de popcorn ș i kebab îmi mută nasul de la discursurile politice fierbinți.

Printre protestatari se zvonește că urmează un asalt mare al poliției. Erdogan ar fi cerut ca piața să fie eliberată de protestatari pe când revine în țară. Câțiva tineri cară moloz și garduri dintr-o parte în alta. Înalță și întăresc baricadele. La câteva sute de metri, pe malul Bosforului, vreo 20 de polițiști beau cafea și çay, la câteva mese de tineri cu steaguri și măști agățate la pantalon. O femeie ascunsă cu totul de veșmintele negre iese din moscheea

În așteptarea premierului, mai multe platforme ridică mașinile incendiate din piață, și le reașează pe străduțele laterale pentru a bloca accesul auto. Câțiva protestatari îi ceartă până 15

alăturată și cumpără câteva rozarii. După lăsarea întunericului, câteva sute de protestatari iau poziții în părculețul din fața stadionului Beșiktaș. E prima linie, așa că cei mai mulți poartă măști de gaze și căști. Lateral, între linii, stă presa. Un nebun sare din când în când în mijlocul drumului dintre stadion și parc, fluturând o pancartă șoferilor grăbiți. Protestatarii aplaudă la fiecare claxon. Vocea unui muezin care cheamă lumea la rugăciune răsună peste audiență.

ploaie deasă de gaze. Dar acum nu-i întâmpină nimeni. Urcăm deznădăjduiți spre Taksim. Patru rânduri de oameni cară din mână în mână cărămizi care se opresc bufnind în niște garduri mari de metal, dintr-o baricadă. Se pregătesc, dar cine știe pentru ce? Ajungem în piață cu tălpile arse de bătături. Nu există niciun veceu public, așa că un băiat ne îndrumă spre hotelul Intercontinental, aflat chiar lângă parcul Gezi. Are o toaletă specială pentru protestatari, aprovizionată permanent cu săpun și hârtie. În fața hotelului, rondurile de flori sunt pline cu tineri care beau bere în așteptarea agitației. Câțiva huligani se suie pe autobuzele distruse din spatele Interului și aprind torțe. Sunt eclipsați de artificiile lansate din piață, văzute și aplaudate de toată lumea.

E aproape miezul nopții și tinerii cu măști, majoritatea suporteri Beșiktaș, încep să-și piardă răbdarea. Câțiva încep să oprească mașini, alții sar în incinta stadionului și scriu mesaje deasupra porții principale. Un băiat cu tricoul Galatei se întinde pe iarba și o roagă pe gagică-sa să-i facă o poză cu stadionul rivalei în spate. Poliția nu apare, așa că intrăm în vobă cu Ryan, un fotograf de documentar olandezo-canadian. A venit acum două zile de la București, unde a pozat o cântăreață celebră din fosta URSS. N-am auzit niciodată de ea.

Ne umplem mațele de la standurile cu gratuități și ne trântim în iarbă lângă niște corturi. Mă simt ca-ntr-un camping de la un festival muzical. Muzică orientală răsună din toate direcțiile și-mi găsesc somnul doar când un cimpoi se împletește cu o baglama, în pașii frenetici de dans ai unor tineri. Așteptarea e obositoare și doare ca pământul tare care-mi împunge spatele.

Alaltăieri a fost reținut de poliție, dar a scăpat repede după ce și-a scos pașaportul. „Mai bine zici că ești turist, jurnaliștii nu sunt prea simpatizați de poliție”, ne sfătuiește. Cică în fiecare seară protestatarii coboară din parc și blochează strada. Apoi vine poliția care-i somează să se retragă. Refuzul e întâmpinat cu o 16

CORESPONDENŢĂ DE LA BUCUREȘTI

tinerii se vor întoarce acasă. „Mulțumesc că ați venit să spuneți adevărul”, a fost printre primele lucruri pe care le-am auzit în Taksim. „Adevărul” mi-a revenit la urechi în zilele ce au urmat și mi-a rămas întipărit în mai multe locuri din carnețel și în timpane până am ajuns acasă. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo îmi cer să le fac adevărul cunoscut. Ăsta e adevărul lor.

12 iunie 2013

ă scriu din liniștitul București, în timp ce la Istanbul poliția a curățat piața Taksim și a înconjurat parcul Gezi într-o acțiune care parcă nu mai venea. Guvernul a intervenit în mai multe orașe. Câțiva avocați arestați se adaugă jurnaliștilor și generalilor de armată care au fost scoși din joc în trecut pe motiv că subminează puterea.

Duminică, 8 iunie, dup-amiază. Cerul e senin și soarele-mi înțeapă ceafa roasă de rucsac. Un vânt rece care aduce miros de gunoi și urină îmi domolește șiroaiele de apă de pe frunte.

Rezistența continuă, însă resursele protestatarilor sunt pe ducă. În așteptarea unui nou asalt, polițiștii joacă fotbal pe locul unde acum două zile mii de oameni jucau hora. Baricadele la care s-a muncit nopți întregi au dispărut și căile de aprovizionare a taberei de corturi sunt blocate. Colegii pe care i-am lăsat în Istanbul se odihnesc după o zi lungă, în timp ce o parte a presei turce întoarce spatele partidului de guvernare.

Îmi încarc laptopul și bateria de la cameră la unul din prelungitoarele cu zece găuri care-și trag seva dintr-un birou qatar airways, la parterul hotelului intercontinental. Cam 20 de tineri își alimentează telefoanele. Își verifică mailul, postează pe Twitter, dau telefoane. Doi medici voluntari caută niște cabluri ca să-și învie aparatele. Sunt tensionați. Unul din ei își freacă mâinile de cap, îi vine să plângă. Celălalt are grupa de sânge și Rh-ul scrise pe mână, în caz de ceva.

Çapulcu – un fel de prădători, în sensul de huligani, spărgători – cum i-a denumit premierul Erdoğan se regrupează: refac corturile și cer apă, alimente și medicamente pe Twitter și Facebook. Chiar dacă ar putea fi ultimele ore în Gezi, cele două săptămâni de rezistență vor fi o lecție de liberă exprimare cu care

Se naște o dezbatere din care nu înțeleg nimic. Îmi vine să-l imit pe tânărul doctor. Lângă mine se așază un băiat de vreun metru nouăzeci, 17

pe franceză și germană. A făcut un an de pregătire pentru universitate iar educația e singura explicație pe care o găsește pentru activismul de care dă dovadă. Asta face diferența dintre cei ca el și majoritatea pe care o consideră ignorantă din cauza îndoctrinării. Susținătorii partidului de guvernământ.

atletic și șaten, puțin bronzat dar nu creol. Pare scandinav. Sunt deprimat, pot să număr pe degetele de la o mână oamenii cu care am reușit să mă înțeleg în engleză, dar îmi încerc norocul și-l găsesc. Deniz are 20 de ani și e boboc al Universității Galatasaray, la comunicare. E în Gezi din prima zi. „Mi-au ars două corturi, dar am venit cu altele.” Le-a instalat sub un semn imens care marchează baza nucleului dur al ultrașilor Beșiktaș. Stă acolo cu o gașcă de prieteni din timpul liceului.

Nici nu știe cum a ajuns în primele linii, cu alți 100-200 de manifestanți. „Am auzit bubuituri și m-am dus să văd. Cineva mi-a dat o mască de gaze ca lumea. Aveam de acasă o cască și ochelari de snowboard”. Îmi arată pozele pe care le-a făcut în primele nopți ale conflictului cu poliția, pe strada Dolmabahçe, unde e sediul premierului. „Noi voiam să mergem în marș prin cartierul Beșiktaș, n-aveam treabă cu palatul. Poliția s-a gândit să ne oprească, așa că a tras direct în noi”. Are o rană pe mâna dreaptă și două pe spate. Polițiștii trag în oameni cu tuburile de gaz, îmi spune. „În loc să disperseze mulțimea cu gaze, trag direct în noi, de la 10 metri.”

Doctorul supărat tocmai a vorbit cu Ankara. Are prieteni arestați, lumea e bătută, îmi traduce băiatul. Toate astea vin peste oboseala extremă. Medicii profesioniști din Taksim merg la serviciu ziua, iar după ce ies din tură vin direct în mijlocul protestului. Mare parte din corpul medical e format din studenți la medicină sau marină, unde se insistă mult pe instructajul de prim ajutor. Pentru Deniz e primul protest, prima dată când își exprimă gândurile fără teamă, prima dată când se bate pentru ceva. „Nu știam că am asta în mine. Am avut mereu o ideologie liberală, dar n-am crezut niciodată că o să protestez, că o să-mi pun o mască de gaze și o s-arunc grenade lacrimogene înapoi către polițiști”, îmi mărturisește într-o engleză impecabilă, de la care poate comuta lejer

Faşizme Karşı Omuz Omuza, răsună câte un grup care se îndreaptă spre Taksim. Umăr la umăr împotriva fascismului, un slogan cu iz politic, poate cel mai popular între manifestanți, pe care Deniz nu dă doi kuruși. „E mai puțin important ce se zice și ce vrea fiecare în parte decât ce ne unește”, crede studentul-luptător. 18

Solidaritate pentru o țară modernă cu drepturi și libertăți civile ca în occident. Turcii își doresc aderarea la Uniunea Europeană tocmai pentru asta, adaugă. „Avem toate premisele, o ducem bine. Închipuie-ți că turcii de rând își schimbă telefonul mobil o dată la jumate de an. Uite și tu ce telefoane avem: blackberry, iphone, samsung. Dacă nu era chestia asta eu votam tot cu AKP.”

Noi vrem doar să-l forțăm pe Erdoğan să dea înapoi cu măsurile nedemocratice, cu represiunea și cu tendințele autoritare.” Clasa politică i se pare o glumă. E convins că dac-ar pleca AKP de la guvernare n-ar avea cine să-i înlocuiască. „Mi-ar plăcea să fie mai multe partide și o reprezentare mai largă în adunarea parlamentară”. Pentru asta ar trebui un prag electoral mai mic de 10 procente și mai multe partide cu un cuvânt de spus. Mă surprinde când invocă BDP, partidul kurzilor, apropiat de PKK, ca un bun exemplu. „Măcar ei fac ceva pentru oamenii pe care-i reprezintă. Cred că sunt singurii care fac ceva. Aș vrea mai multe partide ca ăsta și mă bucur că sunt și ei în Taksim, așa trebuie să fie”.

Împreună se poate, e crezul lui Deniz. Dacă suporteri ai echipelor rivale, partide rivale și grupuri informale cu orientări diferite pot striga împreună ceva, e minunat. „Eu nu vreau pe nimeni care să se bage în libertatea mea, să-mi spună ce să fac cu corpul meu, dacă pot sau beau sau să nu beau, să mă distrez sau nu, să gândesc și să spun ce vreau”, spune apăsat Deniz.

E convins că lumea va sta aici oricât, nu știe cât. „Poliția n-o să vină. Suntem prea mulți și știu că va ieși nasol, o să ne călcăm în picioare.” După atâtea zvonuri mai toată lumea e convinsă că vor fi lăsați în pace, deși în fiecare seară apar intoxicări și gesturi paranoice.

De când e în Gezi are un regim cazon, deși încearcă din răsputeri să ocolească serviciul militar obligatoriu. Doarme o oră jumate, de la 5 la 6 jumate dimineața, mănâncă și bea doar ce se găsește gratis în parc – legume, covrigi, sendvișuri, apă, çay, ayran – toate din donații. Apoi verifică mesajele de pe twitter și facebook, dă update-uri și face ture să vadă unde poate fi de folos.

Deniz își ia telefoanele de la încărcat și-mi dau seama că au trecut aproape două ore de când trebuia să mă văd cu Thomas în piață. Mai devreme am dat împreună un tur al cartierului Beșiktaș. Protestatarii întăreau baricadele și ne cereau să nu-i pozăm, ca să nu aibă probleme

E sincer, dur și scurt. „Protestul ăsta n-o să dărâme guvernul, n-o să schimbe regimul. Nici nu e despre asta. Aici nu e o primăvară arabă. 19

la serviciu. Poliția stătea planton de cinci zile pe malul Bosforului, în parcuri și la terasele din spatele stadionului Beșiktaș. Grupuri de zeci de uniforme purtate de băieți care nu par să aibă mai mult de 20 și ceva de ani, dublate de colegi în civil.

all-inclusive și doar câțiva pași de Taksim e cartierul Tarlabași, un ghetou înghesuit în care-și fac veacul pisici comunitare, prostituate și dealeri de droguri. De când cu protestele n-au nicio jenă, poliția a uitat de ei pentru moment. Oricum, autoritățile au început să gentrifice zona și nu se știe cât vor mai sta pe aici. Le-au oferit în schimb apartamente în cartiere noi de locuințe, la marginea metropolei, cine are bani să-și ia.

Mai mulți turci mi-au spus că guvernul are campanii de recrutare pentru tinerii absolvenți de liceu care n-au planuri de viitor. Sunt luați direct din școală și băgați în uniforme, apoi își fac datoria, chiar dacă asta înseamnă să tragă în tineri de vârsta lor.

Parterele blocurilor sunt înțesate de ateliere meșteșugărești: unii fac mobilă, alții șuruburi, ba chiar lână de la oi care cresc aici cu oamenii. Ziua e frumos, dar seara trebuie circulat cu atenție și însoțitori.

Au scuturi, sacoșe cu pulane, lansatoare de gaze, căști și măști de gaze înșirate pe iarbă, sau în autobuzele în care-și fac siesta. Număr 40 de autobuze și 38 de autospeciale și Toma, cele cu tunuri de apă. Nu ne ferim să facem poze și câțiva ne abordează repede în turcă. Folosim strategia cu turiștii și suntem lăsați în pace. Ba unul chiar ne zice, după ce se scuză că nu știe engleză, că toți sunt polițiști și n-au voie să vorbească cu noi.

Stăm într-un apartament închiriat de niște francezi care studiază științe politice: Maudez a fost în fiecare zi în prima linie, din pură curiozitate. A stat singur și a fotografiat, fără măsuri speciale de protecție. Pierre merge și el la proteste, mai mult pentru Ece, iubita lui turcoaică. Ea stă în partea asiatică, dar de când a-nceput scandalul a fost mai mult aici. „Acolo cei mai mulți nici nu știu ce se întâmplă. Mai sunt unii care bat cu linguri în oale, dar cam atât”, spune cu dezamăgire.

Batalioanele de poliție formează un semicerc în jurul zonei baricadate de manifestanți. Între poliție și protestatari e un șirag de hoteluri de lux adăpostite de garduri înalte cu sârmă ghimpată. În spatele lor, turiștii joacă tenis și se bronzează la marginea piscinelor, auzind în surdină cântecul miilor de oameni din Taksim. La nici un kilometru de luxul

Ignoranța de care am mai auzit. Ne povestește că la școală nu se învață nimic despre masacrul armenilor sau al kurzilor, pe care niciun guvern 20

nu le-a recunoscut, despre asumare nici vorba. De asta o enervează protestatarii ultranaționaliști – grosul manifestanților, care flutură steaguri ale lui Atatürk, fără să știe iotă de istorie.

răspuns de ieri. Era în parc. Deniz e cam șifonat. A inhalat gaze toată ziua și și-a bulit un genunchi, dar zice că-i ok. Și-a reclădit cortul și așteaptă. Onder îmi mulțumește că mă interesez și apreciază că am fost acolo pentru ei. „Prietenii mei s-au transformat în niște puli. Merg pe niște străzi goale și se comportă de parc-ar fi salvat Taksim. Stau singur și aștept poliția de câteva zile.”

Acum câteva luni căuta soluții să plece din Istanbul, preferabil în străinătate. „Dacă n-ar fi fost protestele astea probabil aș fi plecat acum, mă deprima orașul”.

E poate ultima zi pentru protestatarii din Gezi, dar ei vor fi çapulcu în

De când m-am întors, îi scriu de câteva ori pe zi lui Ece. Îmi spune că e binevenit orice pot face ca să le arăt situația în afară. Pierre nu mi-a

orice vor face de acum încolo.

CORESPONDENŢĂ DIN CONCEDIU DE LA ŢARIGRAD Mihai Mateaş, jurnalist ellun.es

LA ISTANBUL, POEZIA A IEŞIT ÎN STRADĂ “Twitterul e nociv” şi “Alcoolici sunt acei oameni care beau alcool” Recep Tayyip Erdoğan (2013)

reştere economică fără precedent în ultimii zece ani pentru Turcia, care a bătut şi la porţile UE, fără succes, însă, momentan. Deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, România şi Bulgaria ar trebui să se ceară afară, ca la fotbal, şi să intre Turcia, „după pauză”. A crescut „bogăţia” ţării, dar nu şi echitatea socială. Erdogan a câştigat trei runde de alegeri. Întreabă un turc oarecare, de la şoferi de tir la studenţi şi de la profesori la ultraşii din galerii: Nimeni nu are niciun reproş de făcut premierului din punct de vedere economic. Utima rundă de alegeri, Erdogan a

câştigat-o cu majoritate absolută, dar unii se tem tot mai mult de restricţiile aplicate alcoolului – printre altele, nu mai ai voie să bei dacă nu ai peste 24 de ani – şi permisivitatea tot mai mare faţă de vălul islamic. Turcii o văd ca pe o victorie a islamiştilor asupra caracterului laic al republicii, semnul său distinctiv încă de când Ataturk a fondat-o în urmă cu 90 de ani.

ai să mergem până în Turcia cu autostopu”, mi-a scris Mako într-un moment de

„ 22

plictiseală, sperând din suflet să-l refuz. „Mergem. Dar ne întoarcem până duminică? Luni trebuie să fiu la muncă”, îi răspunsei. „Da, dar sunt probleme la graniţă”, a încercat micuţul o eschivă. Şi-apoi încă una: „Da, bă, dar n-avem bani. Cu ce mergem?”. După ce i-am demontat, rând pe rând, obiecţiile la propriu-i plan, ne-am dat întâlnire la Casă. A durat câteva ore până am obţinut o sută de euro, până ne-am făcut bagajele şi până a dat Ursulean pe Facebook: „Mako şi Mateaş pleacă la Stambul”. A început cu o ploaie, cu nişte sfaturi pe reţelele de socializare: „Săpaţi şi sub muntele Sinai”, „Aduceţi sabia lui Ştefan cel Mare acasă”, „Luaţi metroul până la Eroii Revoluţiei şi apoi tramvaiele X sau Y. Baftă!”. Şi-am plecat…

şi „Istanbul”, tiriştii români care te tratau cu sictir, cei bulgari care îţi întorceau ceafa groasă, turcii… Hakan Şukur, ciubuc, halva, Mesut Ozil, baclava, ciubuc, bazar, Gundogan, Erdogan, calabalâc, Hagi, gol! El ţinea cu Fenerbahce şi cu Barcelona – avea tricou blaugrana -, eu i-am zis că-s cu Galata şi Real. El ne-ar fi luat, dar „Kontrol! My company! Problem! So sorry!”. Nu-i nimic, mersi, drumuri bune, alea alea…

e ce au ieşit turcii în stradă? De ce acum? Sunt manipulaţi – cum susţin unii – de americani, din cauză că Turcia şi-a achitat integral datoriile la FMI şi nu are de gând să facă altele? Se tem turcii să nu alunece spre fundamentalismul islamic al vecinelor de la Est? I s-a dezvoltat într-atât de mult cultul personalităţii lui Erdogan încât deja se crede rege – cum spun alţii – şi a început să se comporte ca atare? Ce a reuşit să-i aducă împreună, pentru prima dată în istoria republicii, pe socialişti şi extremiştii de dreapta, pe ultraşii Fener, Galata şi Beşiktaş, pe bătrâni şi tineri, pe studenţi şi muncitori? Orice ar fi, a început pe 26 mai, când buldozerele municipalităţii s-au lovit de un lanţ uman care refuza să lase micuţul parc Taksim Gezi să dispară sub un nou mall, mascat în

S-a oprit ploaia, panoul ne-a urat o „Jilava mai aproape de tine” şi o MILFĂ (Iertaţi-mă, doamnă!) care-mi cerea să „nu-i mai spun dumneavoastră” – deşi fiul ei era la fel de înalt şi dădea şi el cu capul în plafonul maşinii exact ca mine – ne-a teleportat în Vama Giurgiu înainte să-i spună Mako „Keszenem szepen!”. 19:42. Bulgăroaica şi cu fiul ei, GiurgiuRuse, nenea cu trei dinţi în gură, „Lire, leva? Ştiu puţin româneşte, hehe-he. Ducem gară, autogară? Unde merge?”, ţânţarii care lăsau în urmă „blânde” cât corcoduşa, întoarcerea la punctul zero, foile A4 cu „TR” 23

reconstrucţia garnizoanei militare otomane Halil Paşa Topcu.

tachinează colegul, Dan, prin staţie: „Bă, zgârcitule, dai şi tu o cafea la Gurkovo?”. „Iar n-ai bani, bre? Ca de obicei”, întreabă şi-şi răspunde singur Dan. Când cârâitul staţiei se opreşte, Vasile ne face confidenţe: „Păi, ce? N-aş mânca şi eu o ciorbă, două, mâine? E omu’ şefului, dă-l dracu’. Îi trimis să mă verifice, dar eu nu ştiu?”. Ne explică apoi cum e cu „maimuţa”, cum se fură motorină, cum se fură la diagramă, cum se fură ore, cum se fură în general orice. Totul, în vederea ciorbei, hai, ciorbelor, de a doua zi. Nu cred că nea Vasile mănâncă vreodată „o ciorbă, două, mâine”.

in camionul cu cisternă coboară o mogâldeaţă de om, cu un nas care nu se hotărăşte dacă să fie gogoşar sau robinet. Se apleacă în spatele cabinei, smulge oareşce de pe acolo şi dă să urce, sprinten, în cabină. „Nea şefu’”, îl strig, „matale mergi spre Istanbul?”. Nu merge, dar o ia spre Plovdiv. Dacă vrem să ne ducă până acolo, el n-are nimic împotrivă. În drum e o uriaşă parcare de tiruri, de unde nu se poate să nu găsim ceva spre Istanbul. Ţânţarii mutanţi iau decizia în locul nostru. Ne aburcăm pe scările măgăoaiei, Mako se descalţă şi se cocoaţă în patul omului şi animalul de 27 de tone se urneşte din loc. Nea Vasile e din Piteşti, i-a luat un apartament fiicei, o maşină fiului şi a divorţat de nevastă, abia revenit dintr-o cursă când a prins-o în pat cu unul de 67 de ani. Suduie când îşi aminteşte. „Am avut şi eu probleme, probleme urâte la viaţa mea”, se destăinuie nea Vasile, care la fiecare sfert de oră o bagă p-aia „păi n-aş mânca şi eu o ciorbă, două mâine? Ce pula mea?”, deşi mai are stomac de-un covrig şi o apă pe zi, după ce l-au operat.

Asta pentru că odată ajunşi în Gurkovo, un sat-oraş la răscruce de drumuri şi mijloc de Bulgarie, nea Vasile bea doar cafeaua plătită de Dan, îşi ia la revedere, ne strânge mâinile şi pleacă. Iar ciorbă mâncăm noi. Eu cu Mako. Ieftină, 0,90 euro, vreo 40.000 în lei vechi. Meniul zice că-i de burtă, dar are miros de cremă de ciuperci, iar verificările organoleptice ulterioare nu ne-au scos din dubii. O fi de burtă, o fi de ciuperci? Fierbinte, acră şi cu ardei iute e balsam, însă, şi renunţăm să ne mai punem întrebări. La felul doi cerem „kebab”, ca în meniu, bulgăroaica grasă ne confirmă: „Da, sunt mici”, iar când îi aduce vedem că ambele variante sunt corecte. Forma era de mici, gustul de kebab de vită, muştarul nicăieri şi ardeiul iute era iute. În Bulgaria nimic nu e

Şi dă-i, şi bagă-i, şi hâr la deal, „îi dau ţâţă”, ho la vale, „io o las, dar mă duc aşa, în ritmul meu”, nea Vasile îşi 24

ceea ce pare…

Ştefan a pozat şi filmat luna – era o semilună, de fapt. Un semn clar că vom ajunge în Turcia curând -, e un romantic. După şapte ore, însă, după ce a filmat şi crepusculul, apoi şi răsăritul, romantismul, ca şi optimismul îl părăsise: „Îmi vine să plâng în mine, bă. Sunt deznădăjduit”. Vreo doi tirişti din Argeş ne-au minţit că ne iau cu ei, dar apoi au trecut pe lângă noi fără să ne bage în seamă, un nene din Oradea ne-a zis că ne duce până în vama cu Turcia, dar după 3 minute de reflexie s-a întors şi ne-a zis că de fapt nu poate şi că oricum îi e frică să nu-şi piardă slujba şi să nu ne supărăm pe el. Nu ne-am supărat. I-am luat doar rubedeniile la rând, în gând, şi ne-am întors în stradă. Pancarte cu „TR”, cu „Istanbul” şi chiar cu „HoBa 3aropa”, să nu discriminăm bulgarii. Până la urmă s-au trezit cinci băieţi, care călătoreau împreună, spre Bursa, încărcaţi cu Mercedesuri de ultimă generaţie. Câte jumătate de milion de euro pe fiecare camion. Cornel şi Viorel ne-au luat – câte unul pe fiecare – şi ne-au dus până în vamă, în Kapitan Andreevo, un sat din România anilor 90. „De aici mai aveţi patru kilometri până în vamă, ne-au spus într-o parcare. „Noi aşteptăm actele pe maşini. Fără ele nu putem trece. Probabil vom pleca diseară, dar dacă nu vă ia nimeni până atunci, aşteptaţi-ne dincolo de graniţă”. Zece kilometri mai încolo, un control al unui

e când au început revoltele din Turcia, au început şi comparaţiile. Turcii, ca indignaţii din Madrid, ca Occupy din S.U.A., „o primăvară turcă?”, s-a întrebat media occidentală. Anna Bosch, de la TVE, ia interviuri în Piaţa Taksim. Două adolescente turcoaice se chinuie s-o dea pe spaniolă. „Nu vom da înapoi. Nu vom renunţa”, spun ele, chinuit, iar jurnalista spaniolă zâmbeşte din spatele microfonului înţelegătoare. „Mai încercăm o dată?”, le întreabă pe fete, dar la final abdică: „Traducem cu google translate” şi râde, iar turcoaicele oacheşe râd împreună cu ea. O întreb dacă i se pare că are ceva în comun mişcarea din Taksim Gezi Park cu mişcarea „15M” din Madrid. „Are ceva de acolo…”, ezită iniţial Bosch, dar imediat îmi înşiră diferenţele: „Indignaţii erau, însă, mai bine organizaţi. Aveau o organigramă, nişte atribuţii şi o agendă politică mai clare. Aici mi se par mai haotici, mai dezlânaţi şi mult mai violenţi. Indignaţii s-au caracterizat de la început ca o mişcare paşnică”. Bine ai venit în Balcani, Anna!

n Balcani, în mijlocul Balcanilor, chiar, am rămas şi eu cu Mako. 25

poliţist cu moacă de elev mediocru, 8 (opt!) verificări superficiale ale paşapoartelor – din care şase au fost „Sunteţi pe jos? Mergeţi” – o nouă ploaie, un salt în timp din 1995 în 2015, în mallul turcesc cu budă cu turnicheţi şi o liră golirea băşicii udului, am ajuns în Turcia. „Allah ne îndrume mai departe”, am trecut instant la islamism. Ploaia ne supăra în continuare, ba ne uda, ba ne lăsa în pace. Departe, spre Est, un cer senin ne promitea un Istanbul mai bun, mai primitor. Patru jandarmi turci ne cheamă la ordine, mai mult în joacă. Toţi sunt mai tineri decât noi. „Istanbul? De ce? Cu ce?”, ne întreabă în limbajul universal al semnelor. „Hitchhiking” a fost prea mult chiar şi pentru vameşi, aşa că i-am zis, arătând cu degetul mare spre o direcţie imprecisă: „Autostop”. „Nooooo! Autostop no!!!”, mi-a urlat unul din copiii în uniformă, imitându-mi gestul, dar cu degetul mare îndreptat spre gură. „Nuuuu… Nu alcool, coaie. Autostop!”. Ne-am înţeles ca turcii, aşa că ne-a lăsat în pace, ne-a înapoiat paşapoartele şi ne-am putut îndrepta spre intrarea pe autostradă, unde, după o oră de înjurat camioane, turci, pe Mako pentru idee, pe mine pentru că am achiesat la ea etc, din vamă îşi fac apariţia două camioane familiare. Sunt Cornel şi Viorel! Există Dumnezeu, deci, şi în Turcia.

rimul lucru care mă frapează când ajung în zona pieţei Taksim e hotelul Intercontinental, înălţându-se maiestuos peste o pădure de voci exaltate. Îmi încordez auzul, dar vocile nu strigă „Jos Băsescu!”. Deja văd primele baricade din bucăţi de pavaj, din garduri de metal şi cărămizi. De pe un zid, o băbuţă cu pumnul ridicat îmi aminteşte de Banksy. Mai mergem câţiva metri şi văd căscându-se, apocaliptic, un imens tunel fără capăt, înconjurat de dărâmături, gunoaie, moloz şi saltele abandonate. Am mai văzut scenele astea. Dar atunci erau în filme. Intrăm în parc şi prima impresie care mă izbeşte e de petrecere populară, de Zilele Oraşului. Toată lumea bea bere, suc, în aer se simte miros de grătare, de castane, de porumb prăjit şi toată lumea cântă. Nu înţeleg versurile, dar sunt antrenante. O fojgăială de nedescris, un du-te vino continuu. De la o portavoce aud un discurs. Pare mobilizator, căci este întrerupt de urale şi aplauze din când în când. „Her yer Gezi. Her yer direniş!”. Eunice îmi traduce: „Gezi e peste tot. Rezistenţa e în toate oraşele”. Aha, un fel de „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. Vorbitorul are o vestă cu chipul lui Ataturk, iniţialele TGB și, dedesubt, explicația: „Aso-

ciaţia tinerilor naţionalişti turci”. „Socialiştii”, mă lămureşte Eunice din nou. „Mustafa Kemali askerlerigizi!” (Noi suntem soldaţii lui Mustafa Kemali!), cântă filiala de tineret a CHP , tinerii kemalişti. Undeva, în dreapta, un câmp de lumânărele îmi atrage atenţia. Mă uit mai atent. Flăcăruile sunt aşezate în cuvinte: „Taksim halkindlr” (Taksim aparţine naţiunii!). Din când în când, tineri se apropie, aprind câte o lumânare şi îngroaşă literele. În stânga, se cântă, se bate la tobă, se dansează. Aud în spatele meu vorbindu-se ruseşte. Nu suntem singurii. Nu sunteţi singuri.

măcar nu avea cuvintele „metro”, „station”, „train” sau „what the fuck, dude?”. I-am desenat o casă, doi copaci şi un tren anemic pe sub ele. „Aaaaa, metro!”, şi-a redescoperit Zeynel cunoştinţele de limba engleză. Ne-a explicat, în legea lui, că e patron, că are o firmă de izolaţii termice şi că ne duce până la el la fabrică, iar apoi – în maxim două ore – unde vrem noi. Încuviinţăm încântaţi, mai ales că nu am înţeles nimic din ce ne-a explicat. Aşa că Zeynel formează un număr, vorbeşte câteva zeci de secunde în care aud „Bukreş”, „Romanya” şi „calabalâc” şi îmi întinde telefonul. Prietenul său de la celălalt capăt ne-a tradus propunerea lui Zeynel şi, cum omul oricum era deja la intrarea în satul în care îşi avea fabrica, am mulţumit pentru tratament. Dar limbile se dezleagă la un çay fierbinte, Google Translate face minuni şi, dintr-o dată, suntem prieteni buni şi vechi. Îşi pune angajaţii la treabă – vreo şase-şapte băieţi şi un nene mai în vârstă, care se aliniaseră în bucătăria improvizată şi ne studiau zâmbind prietenos – şi aceştia ne pun în faţă farfurii cu ciorbă, nişte spaghete cu ceva şi o farfurie cu ardei. Cu pâine. Un festin! Mai luaţi un ceai, mai ziceţi-mi o dată ce căutaţi aici, ce faceţi, unde să vă duc? Eu îl „cuplez” cu Eunice la telefonul lui şi îi las să sporovăiască în turcă. Mako i-l dă pe Onder la aparat şi stăm liniştiţi şi ne sorbim ceaiurile. Ne-am luat secretare…

ncă trei ore, încă o ploaie torenţială şi am ajuns. Nu în Istanbul, cum credeam noi, ci într-o parcare cu 50 de kilometri mai încoace de ţinta noastră. E seară, deja, s-au făcut 24 de ore de când am plecat de acasă şi 30 şi de când ne-am trezit. Ne e somn, ne e foame, nu avem baterii la telefoane şi laptopuri, iar Mako pozează încă un apus, peste benzinărie. Se profilează nori de înc-o ploaie – parc-ar mai conta – şi ne scoatem pancarta cu Istanbul. Un Volkswagen opreşte, ne întreabă-n turcă încotro, îi răspundem că la Istanbul. El vrea să ştie unde mai exact, dar noi suntem deja pe bancheta din spate: „Mână, Zeynel!”. Zeynel vorbeşte doar turcă şi o engleză atât de săracă lexical că nici 27

iată, bani pentru turci. În mai multe sensuri.

obor câteva trepte. Un zid întreg acoperit de produse diverse, de la măşti de gaze la fructe, de la biscuiţi la celebrii covrigi simit, de la medicamente la şpreiuri deodorante. Mi se explică imediat că toate astea sunt pentru uzul protestatarilor, a oamenilor din parc, gratis. Unii le aduc şi le donează protestatarilor, alţii îşi aleg de pe zid produsele dorite. Ca-n viaţă. Întreb, să fiu sigur: „Cât costă astea?”. „Nu costă nimic. Sunt gratis”, îmi răspunde un tânăr şi-mi întinde o pungă de covrigi. La doar trei metri distanţă, un întreprinzător locvace vinde castraveţi cu sare. Îi curăţă şi îi sărează în faţa ta. „Erdogan e un castravete. 1 liră” scrie pe un carton îngropat între curcubitacee. „Ce faci cu banii, îl întreb?”. „Sunt pentru mine!”, îmi răspunde senin, în timp ce-mi ia lira şi-mi întinde un castravete. Revoluţia tinerilor socialişti este subminată din interior de capitalismul sălbatic.

Mă îndepărtez de Zokman şi o iau agale printre oameni. Tinerii din TGB încep să-şi strângă gunoaiele, civlizat, în pungi de Bershka, semn că şi socialismul are micile sale slăbiciuni. La un televizor instalat în parc, printre corturi şi saltele, rulează la volum maxim un documentar despre hacktiviştii Redhack. E în turcă. Un hacker cu faţa acoperită cu o bandană roşie turk povesteşte cum luptă cu sistemul opresiv. El şi tovarăşii săi anonimi s-au infiltrat în sistemul informatic al poliţiei. Pentru o zi, toate amenzile au ieşit cu aceeaşi oră: 20:13. Lumea râde şi aplaudă admirativ. Ne aşezăm pe o bancă să ne tragem sufletul. Lângă mine, un bărbat moţăie şi capul îi cade în piept la intervale. Mă simte lângă el şi-mi cade cu capul pe umăr. „Mako, fă-ne o poză!”, spun. Bărbatul se trezeşte, scoate un pachet de ţigări şi ne întinde câte o ţigară şi bricheta. E felul lui de a ne spune că judecăm oamenii pripit. Alături, un domn elegant, cu ochelari, ţine un discurs unui auditoriu restrâns: trei tineri, îmbrăcaţi în trei tricouri diferite. Mă uit mai atent: unul e cu Beşiktaş, unul cu Galatasaray, al treilea cu Fener. Dă-te, că-i trucaj! Nu, nu e… Nu mai e loc de rivalităţi. Nu aici, nu acum. Onder îşi face apariţia, ne salutăm şi plecăm spre bulevardul Inonu, care

Mai merg zece metri. Măşti de gaze, o liră. Măşti Guy Fawkes, 1 liră. Felii de pepene, 1 liră. Îmi amintesc că am uitat să-l întreb pe vânzătorul de castraveţi cum îl cheamă. Mă întorc. „Zokman!”. Îi întind carneţelul şi pixul şi şi-l scrie singur. E încântat că mă interesez de el şi îmi mai oferă un castravete. Gratis. Îmi zâmbeşte ştirb şi se întoarce la a-şi striga marfa. „Dictatorul” Erdogan produce, 28

coboară din Taksim spre stadionul lui Beşiktaş şi către Palatul Dolmabahce, unde premierul îşi ţine uneori şedinţele. Strada nu a fost, aşadar, aleasă întâmplător. În piaţă, sus, prima baricadă. Trei tineri cu feţele acoperite se ţin de umeri în vârful grămezii de moloz şi fiare. Sub ei, mototolit, un fost banner publicitar: „Good things happen. Opening soon!”.

deschişi şi ustură ca dracu’. De-a lungul traseului la vale, de-o parte şi de alta, stau oameni cu PET-uri şi pulverizatoare cu soluţie anti gaz. E un amestec de medicamente de ulcer – Rennie – şi apă. Face bine la arsuri. Alţii împart suc de lămâie. Îmi întind toţi câte o sticlă de pe margine, iar eu mă simt ca la Turul Franţei. Înaintez, orbit, spre un pulverizator îndreptat spre mine. Două jeturi îmi ţâşnesc fix în albul ochilor. „Trebuia să închizi ochii”, îmi spune Mako, „şi apoi să-i deschizi”. Acum e şi mai rău. Mă ustură şi mai abitir. Strâng tare din pleoape şi ţin ochii închişi. Tot n-aş vedea nimic de pâcla de pe ei.

Coborâm printre sutele de tineri cu măşti de gaze, măşti chirurgicale sau doar bandane legate peste gură şi nas. Unii urcă, alţii coboară, toţi vociferează. Sunt exaltaţi. Mi se ridică părul pe mâini. E imposibil să nu simţi că spiritul lor de frondă te pătrunde. Deşi i-am văzut şi pe indignaţii spanioli, turcii mi se par mai aproape, mai „de-ai casei”. Nu pot explica de ce. Trecem, pe rând, de carcase de autobuze, de maşini carbonizate, de garduri răsturnate. Sunt baricadele mişcării Taksim Gezi. Sunt 14 la număr, iar noi coborâm, agale, pe lângă ele, tot mai jos. Încep să mă usture ochii. Senzaţia e difuză la început. Ştiu că n-am dormit de 36 de ore aproape şi cred că mă ia cu ameţeli din cauza asta. Apoi încep să-l simt în nas, în gură… E norul de gaz lacrimogen împrăştiat de poliţie, iar noi coborâm în pântecul lui. Şapte baricade lăsate în urmă, apoi opt. Încep să tuşesc. Onder îmi întinde o bandană. E tot ce are. Îmi acopăr nasul şi gura, dar ochii sunt compromişi. Abia îi mai pot ţine

Tumultul din jur anunţă un raid iminent al poliţiei. Trebuie să deschid ochii, altfel nu văd nici pe unde calc. Dintr-o dată parcă e mai bine. Usturimea a dispărut, îmi mai simt numai gâtul şi gura înţepate. Reîncepem coborârea. Ajungem la baricada a zecea. Deja aerul e mai înţepător ca un ardei iute înfipt în ochi. Dintr-o dată, din faţă, dau buzna valuri de oameni mascaţi, alergând la deal. Înţeleg că vin poliţiştii. Se aud nişte detunături şi nişte jerbe de fum cad deasupra noastră, în faţă, în spate. O luăm cu mulţimea la deal, înapoi. Ochii îmi sunt picuraţi cu smoală topită. La recomandarea lui Onder, ne scurgem pe lângă ziduri, altfel ne călcăm în picioare unii pe alţii. Încerc să-i urmez sfatul, să urc calm, dar nu 29

pot. Simt că trebuie să ies din zona asta, să ajung sus, la aer, să respir, să deschid ochii, să-mi opresc tusea. O luăm la goană. La un colţ, nişte coprotestatari ne trag pe o străduţă lăturalnică. Ne continuăm fuga pe o stradă paralelă. Fugim toţi, ca apucaţii, deşi nu ne urmăreşte nimeni. E doar norul de gaz nenorocit care ne pune pe goană ca la maraton. Aici parcă pot respira mai bine. Îl regăsesc pe Mako, filmând scena. „Ţine puţin de ăsta”, îmi spune cu mâna tremurândă şi continui să filmez eu cu telefonul. Îl reperăm pe Onder urcând calm, expert, spre culmea dealului. Ne întreabă şi-l întrebăm, deodată, unde e Eunice. Rămăsese în urmă, dar când am sunat-o era în siguranţă. Pe ultimii metri de urcare, o mână prietenă îmi oferă din nou maglavaisul anti gaz. De data asta fac palmele căuş şi mă spăl pe ochi ca la izvor. Binecuvântare! Mă uit în urmă: adolescenţi – copii, copile – urcând în urma noastră. Unii alergând, alţii agale. Unii clătinându-se orbiţi şi bătându-se de copaci ca fluturii de lampă, alţii sprijiniţi sau sprijinindu-şi prieteni care au inhalat doze prea mari. La capătul străzii Inonu, în dreptul ultimei baricade, pe o terasă lumea îşi continuă nesingherită viaţa. Oamenii beau cafele, beri Efes, râd şi, probabil, îşi povestesc ziua. Pare o terasă oarecare din Centrul Vechi. Revoluţia asta parcă nu e, totuşi, a tuturor.

eynel îi acordă primul interviu face to face pe Google Translate din istoria presei lui Mako. Sunt foarte obosit. Aud vag că America e de vină, banii de la FMI, politicieni corupţi, mass media care dezinformează… Zeynel, kurdule, spune drept, ce părere ai despre protestatari? Proastă! Deci eşti cu Erdogan? E cel mai bun turc din 1923 încoace, spune patronul firmei Kaizo, producătoare de izolaţii termice, materiale izolatoare pentru acoperişuri şi izolaţii celulozice, în curând şi pe piaţa din România. Cum-necum, noul nostru prieten se decide să plecăm. Ne anunţă că „mâine pleacă la graniţa cu Siria, singur-singurel” şi de-aia şi-a pus angajaţii să-i spele maşina. Ne înţelegem la telefon cu Eunice şi Zeynel străbate metropola în căutarea noii noastre prietene. O găsim, ne urcăm în maşină, ne folosim de cunoştinţele ei de turcă pentru a purta prima conversaţie inteligibilă a zilei cu amicul nostru. „Vă invidiază că aţi avut curaj să veniţi cu ocazie până aici”. Noi îl respectăm că, deşi e contra manifestanţilor, ne duce cuminte până la intrarea în Piaţa Taksim şi nu încearcă să ne influenţeze în vreun fel ceea ce vom scrie. Ne luăm la revedere. Adio, Zeynel. De fapt, la revedere, că acum suntem prieteni pe Facebook.

până în staţia de autobuz de unde trebuia să ia o cursă spre casă, la periferia Istanbulului. O luăm în jos, de cealaltă parte a pieţei, pe strada Istiklal. Seamănă izbitor cu Callao. Iar Taksimul pare Puerta del Sol. M-am săturat de simboluri.

roblema o fi la americani – după cum susţin unii – dar Starbucks, o firmă americană, a simţit oportunitatea. Când zeci de restaurante, baruri şi hoteluri din preajma pieţei Taksim şi-au închis porţile pe termen nedeterminat pentru că prea mulţi protestatari dădeau buzna în localuri când poliţiştii trăgeau cu proiectile cu gaze, compania din Seattle a făcut o mişcare de marketing genială. A deschis larg porţile manifestanţilor gazaţi şi a înfiinţat un post de prim ajutor în interior. „Pentru noi, prioritare sunt siguranţa şi sănătatea clienţilor şi angajaţilor noştri”, se arată în comunicatul Starbucks. Profit? Profit!

În drum spre barul în care Mako îşi va scrie textul şi eu voi fi prea obosit să încheg două fraze, lumea dansează, cântă, bătrânii poartă măşti de gaze, iar îndrăgostiţii se plimbă cu măşti chirurgicale pe faţă. Pe o uşă, în spatele unor tineri odihnindu-se pe nişte trepte, stă scris: „La poesie dans la rue. 1 iunie 2013”. PS: E miercuri, ora 17:35. În Piaţa Taksim sunt 10.000 de oameni, iar Internetul a fost tăiat în tot centrul. Bateria mi-e pe terminate, iar video-urile refuză să se uploadeze în timp util. Voi reveni, mai târziu, cu clipurile Youtube. Până una-alta, citiţi-l pe Ştefan Mako. Şi mulţumiri speciale lui Eunice, fără de care acest text, cu poze şi video incluse, nu ar fi fost posibil.

Pe lângă Starbucks întregim şi noi gaşca, în piaţa Taksim. Acum am văzut şi cum e să fii protestatar în Turcia. Now what? Eunice îşi ia o apă, eu îmi iau o apă, de la acelaşi vânzător ambulant. Ea a vorbit în turcă, a costat-o 75 de kuruşi. Eu am cerut în engleză, a costat o liră. E scump să fii străin în Constantinopol. Hai într-un bar, să bem o cafea, să ne spălăm, să ne schimbăm. „Puţim ca doi boschetari”, remarcă Mako. Onder insistă să luăm 40 de lire – pula mea, e un milion! – în cazul în care nu ne revedem curând. Îi luăm, dar numai dacă Eunice rămâne cu noi. Şi aşa taximetriştii i-au cerut între 35 şi 60 de lire să o ducă

AICI E TAKSIM: “POLIS YOK, PROBLEM YOK!”

T 31

oată lumea îl aşteaptă pe Erdogan să se întoarcă joi, 6

iunie, din turul făcut prin Magreb. Se vorbea că premierul turc dăduse ordin să găsească revolta înăbuşită la întoarcere şi străzile curăţate de baricade, moloz şi protestatari. Poate pentru că şi ei credeau în asta, miercuri seara manifestanţii au continuat să se baricadeze în susul străzii Inonu. Un gest simbolic, până la urmă, întrucât strada cu pricina este doar una din multele pe care poliţiştii ar avea acces – dacă ar ţine morţiş – spre zona Pieţii Taksim şi a parcului Gezi. Trei sau patru lanţuri umane, întinse pe circa 20-30 de metri dădeau din mână în mână bucăţi de pavaj şi cărămizi pentru ca, la capăt, câţiva tineri cu caschete de ingineri pe cap să consolideze ultima redută şi cea mai mai solidă în calea ipoteticei invazii a forţelor de ordine. This is Taksim!

au început să coboare în şosea, oprind autoturismele şi explicându-le şoferilor nemulţumirile lor. Câţiva poliţişti în civil, discreţi – dar nu atât de discreţi pe cât ar fi vrut, altfel nu aţi fi citit asta acum -, urmăreau de la distanţă “ostilităţile”. Unul vorbea neîntrerupt la telefon, prin hands-free. Dincolo de stadion, în penumbră, se distingeau siluetele aliniate ale forţelor de ordine, care aşteptau semnalul. Din fericire acesta nu a venit, poliţiştii “undercover” şi-au abandonat postul şi, cel puţin pentru o seară, luptele de stradă între manifestanţi şi forţele de ordine au lipsit. Spre încântarea majorităţii celor prezenţi, care şi-au scris entuziasmul pe o baracă răsturnată într-o rână: “Police yok, problem yok!”. Alături de noi, alţi fotoreporteri turci au aşteptat, la rândul lor, zadarnic pozele de copertă. Între noi şi ei, un blond pirpiriu, cu camera foto agăţată la gât, nu avea stare. Ryan era olandez, locuia în canada şi s-a prezentat ca “fotograf documentarist”. Şi el era în vacanţă, abia venise din România, i-a plăcut Bucureştiul “aşa şi aşa” – mai mult din politeţe – şi ne-a sfătuit să nu le spunem poliţiştilor că suntem jurnalişti. Cu o seară în urmă, toţi cei cu legitimaţii de presă fuseseră reţinuţi şi urcaţi în dube. El a avut prezenţa de spirit să le spună că e un turist – “I’m so sorry, man! I don’t know how I got here” – şi să scape.

Pentru că deja văzuserăm cum e să fii în partea cealaltă a baricadelor şi am simţit gustul gazului lacrimogen, am ales ca de data asta să ne mutăm dincolo de linia “frontului”: de cealaltă parte a autostrăzii care desparte “zona manifestanţilor” de stadionul Inonu, de unde cu o seară în urmă poliţiştii au îndreptat tunurile cu apă şi trasoarele de gaze lacrimogene spre “indignaţi”. Am stat circa două ore, până din cei câteva zeci de manifestanţi prezenţi la sosire s-au făcut câteva sute. Până când au început să cânte, să agite steaguri, să aplaude maşinile “prietene” care-i claxonau. Până 32

în turcă, amintire. Comercianţii” aleg câte un volum şi-i caută muşterii: “Shakespeare!”, “Gorki!, “Tolstoi!”, “Kemal Tahir!”. Şi, din mulţimea strânsă buluc, se ridică pe alocuri câte un deget, cartea trece dintr-o mână în alta şi se trece la următoarea strigare. Marile spirite se împart poporului la cea mai frumoasă licitaţie la care am asistat vreodată. De altfel, Orhan Pamuk – câştigătorul Premiului Nobel pentru literatură – şi-a exprimat, într-un comunicat, solidaritatea cu manifestanţii. Îi numeşte “speranţa de viitor” a Turciei, în antiteză cu guvernul “represiv şi autoritar”. Scandarea-motto “Erdogan istifa!” (Erdogan demisia!) va ajunge şi în cărţi. Iar cultura turcă încă n-a fost urcată-n dube.

u Erdogan evitând elegant explicaţiile şi înfruntarea cu manifestanţii, măgăreaţa a căzut pe vicepremierul Bulent Arinc. El, care a preluat în lipsă şi prerogativele lui Erdogan, i-a primit la Ankara pe reprezentanţii primilor manifestanţi din 27 mai din parcul Gezi. În calita-tea proaspăt dobândită de prim-ministru, le-a cerut scuze pentru represiunea violentă suferită în primele zile de proteste. Întoarcerea în parcul Gezi, după orele zadarnice de aşteptare în prima linie a “frontului” ne-a dezvăluit din nou cealaltă faţă a evenimentelor din Taksim. Jos, tensiune, adrenalină, violenţe, teamă, pericol, încleştare. Sus, distracţie, muzică, dans, caritate, fraternitate, relaxare. Aici, în dubele mâzgălite oamenii se odihnesc pe scaune. Colo, pe autobuzele vandalizate, tinerii se pozează în faţa sau deasupra lor. Dincoace, maşinile răsturnate şi carbonizate sunt decorul perfect pentru nişte cântece de “galerie”. Fanii Fener, Galata şi Beşiktaş continuă pactul: fără agresiuni şi fără ură în zona Pieţei Taksim. Aici suntem toţi sub acelaşi steag. Ca de obicei, în linia întâi.

Cântecele şi voia bună sunt sparte doar de survolul unui elicopter al Poliţiei. Huiduielile se înalţă din toate colţurile parcului, şi vocile par mai multe decât oamenii. Elicopterul dispare după Intercontinental, lumea revine la ale sale. Din nou cu cântec, din nou cu dans, din nou cu “Goriot Baba! Balzac!”. Şi iar apare o mână din mulţime, revendică Balzacul şi dispare. Din loc în loc, câte un “Sivil Initiativa”, deservit de tineri voluntari. Sandwichuri, apă, biscuiţi, fructe, sucuri, covrigi şi, dacă ai noroc, chiar şi cafea şi ceai îţi stau la dispoziţie.

E coadă la literatură. Într-o parte a parcului, au apărut ad-hoc, tarabe de carte. Tomurile nu costă nimic. Lumea vine, îşi alege un volum-două, şi pleacă. Eu m-am ales cu un Neruda şi un Gorki, 33

Îţi poţi alege orice, gratuit, iar dacă vrei o masă caldă, găseşti la câţiva paşi distanţă. Câţiva studenţi împart orez cu o fiertură din morcovi şi ceapă, cu pâine. Nişte tineri oferă oricui vrea să se oprească un pahar de ayran. Alţii gătesc ouă ochiuri în faţa ta, cu mărar, cu roşii şi măsline alături. Tot ce trebuie să faci e să le scrii un mesaj de susţinere a “revoltei” pe un ou. În faţa mea, o turistă între două vârste îşi plăteşte ochiurile cu următoarele cuvinte: “Great park! Free Turkey!”.

investigarea şi pedepsirea celor care au ordonat violenţele, interzicerea uzului gazelor lacrimo-gene, punerea în libertate a manifestanţilor arestaţi şi – poate principala solicitare: eliminarea tuturor obstacolelor care atentează la libertatea de expresie. Conform Asociaţiei pentru Respectarea Drepturilor Omului din Turcia, peste 4000 de persoane au fost rănite şi 3.300 arestate. Astăzi, a murit şi a treia persoană: un ofiţer de poliţie, căzut de pe un pod, în timpul confruntărilor din Adana. “Nimic nu poate înăbuşi sau opri aceste proteste”, susţin cei din parc.

E clar. Încep să-i plac tot mai mult pe turci. Mai ales pe cei strânşi aici, zi de zi, în parc. Pe unii deja încep să-i recunosc după feţe. Alţii, vecini de “camping”, ne oferă bere, ţigări, biscuiţi, seminţe. Dar cine sunteţi voi, nebuni frumoşi şi ospitalieri şi politicoşi şi nenorociţi? Şi ce vreţi voi de la toate astea?

u la fel se văd lucrurile din afara Pieţei Taksim. Kayan nu stă în parc, ci la bar, întrucât e patron, şi susţine contrariul: “Revolta e gata! O să se termine”. Kayahan Yogunali e împotriva lui Erdogan, împotriva extremiştilor islamici şi împotriva celor care vor să-i fure clienţii. “Eu nu sunt de acord cu interzicerea alcoolului. Ei spun că dacă bei faci lucruri rele. Dar dacă e să fii un om rău, le faci şi fără să bei”. Deşi admite că în Coran scrie clar să nu bei şi el este un om “mers la moschee”, Kayahan nu-l suportă pe Erdogan, este între “cei 50% care nu-s cu el”, dar care sunt împărţiţi în alte două tabere. Problema e că opoziţia e divizată, în timp ce susţinătorii premierului sunt foarte

anifestanţii din Taksim s-au organizat. O platformă în care s-au “raliat” nu mai puţin de 80 de ONG-uri, fundaţii şi filiale ale partidelor politice au întocmit o listă de cerinţe adresată guvernului. Delegaţia care a plecat la Ankara i-a înmânat-o vice-lui Arinc: păstrarea parcului Gezi ca zonă verde în centrul european al Istanbulului, renunţarea la demolarea Centrului Cultural Ataturk din Piaţa Taksim, 34

uniţi.

Romanticul ungur a dormit mai departe. M-am ridicat în capul oaselor doar ca să văd că petrecerea continua, iar lumea făcuse cerc în jurul a doi cântăreţi din cimpoi, dansând ca în transă. După alte şase ore de somn cu nechezol, ne-am trezit în sunet de baglama. Un bătrân cu trei tineri şi-au făcut “cobza” şi vocile una. Sunteţi frumoşi, nebunilor…

Kayhan este patronul barului Dorock, crâşma de rockeri, cu capete de morţi pe pereţi, care ne-a lăsat în prima noastră noapte în Istanbul să dormim în proprietatea lui, la rugămintea lui Onder. La 6 dimineaţa a închis localul dar ne-a spus că putem dormi liniştiţi până la 10 jumate, când vin băieţii să-l redeschidă. Apoi, în fiecare zi am continuat să venim în Dorock, unde berea e bună, cafeaua e mare şi cu lapte şi internetul e acceptabil. Iar conversaţiile cu Kayhan – “Mă puteţi adăuga pe conturile voastre de Facebook” – ne sunt utile. Aflăm că noaptea trecută în Piaţa Taksim apăruseră de nicăieri câteva steaguri ale PKK (Partidul Kurzilor) şi Kayhan cu “încă douăzeci de băieţi” s-au dus şi le-au dat jos. E mândru de asta şi, îi pare rău, nu vrea să aibă discuţii despre Coran cu noi.

PS: Ca de obicei, vă recomand și ce a scris tovarășul Mako, cel mai romantic ungur din Istanbul.

GEZIVILLE E LIBER: “CÂT ÎŢI IA SĂ ÎNŢELEGI CĂ NU SUNTEM SCLAVI?”

inerii din Istanbul luptă pentru o ţară mai bună, dar, până una-alta, şi-au creat ei înşişi un oraş mai bun: Geziville. Nu se numeşte aşa, dar ar putea. Pe cele doar 4 hectare ale parcului salvat momentan de la demolare manifestanţii din Piaţa Taksim au ridicat, în mai puţin de două săptămâni, un adevărat orăşel. Un oraş în inima unui alt oraş (Istanbulul european), care – la rândul său – face parte dintr-o metropolă mai mare. Inception? E drept, e un oraş aglomerat, casele-corturi sunt una într-alta, iar bulevardele-alei sunt înţesate de oameni

Dacă în prima noapte Kayhan ne-a dat adăpost în cârciuma sa cu internet şi capete de morţi, a doua noapte ne-a găsit rupţi de oboseală în Gezi Park. Corturi şi pături peste tot, iarba era parcelată şi ocupată. Ne-am înfipt “steagul românesc” pe ultimul petec de fostă iarbă şi ne-am întins sacii de dormit şi oasele în ele. Am adormit instantaneu, deşi pământul tare al Turciei ne primise coastele cu ostilitate. În miez de noapte, pe la ora 2.00 un cântec hipnotizant mă trezeşte. 35

şi de acest continuu du-te vino, zi şi noapte. Parcelele de iarbă s-au terminat de mult, dar istanbulezii continuă să vină şi să-şi ridice corturile pe cimentul aleilor. Au doctori aici, biblioteci, medici veterinari, farmacii, locuri de joacă, cinematograf, iar începând de astăzi, şi o grădiniţă. Ceea ce a început ca un protest spontan se transformă, tot mai mult în fiecare zi, într-o mică aşezare autogospodărită. Toalete? Hotelurile din zonă. Mâncare? Se împarte gratis. Din punctul ăsta de vedere, Geziville bate la fund orice alt oraş din lume. Locuitorii din Geziville se coordonează prin reţele sociale şi îşi întind, la nevoie, câte-o mână de ajutor pentru orice. Ai de cărat ceva? Trebuie doar să strigi ce vrei şi imediat îţi sar în ajutor câţiva concetăţeni. Vrei să găseşti pe cineva? Îi spui numele şi maşinăria se pune în mişcare strigând din cort în cort, din “casă” în “casă”, până persoana căutată e găsită. Medicamentele sunt donate de farmacii care sprijină protestele, mâncarea şi apa, de magazine de cartier prietene, legumele şi fructele de fermieri din afara Istanbulului sau de aprozare din oraş. WC-uri? Hotelurile din zonă şi-au pus la dispoziţia protestatarilor toaletele. În ultimele zile, într-un colţ de parc a apărut şi o grădină. E răspunsul manifestanţilor la mesajul lui Erdogan, care susţine că Gezi este vandalizat.

apariţia şi câţiva câini “indignaţi”, iar absolventele de la medicină au adus fructe în dar pentru manifestanţi şi mesaje anti-Erdogan imediat ce au încheiat festivitatea de absolvire. Lumea din Gezi le-a primit cu urale. În Geziville medicii pot fi şi doctori de suflete.

ceste proteste sunt ilegale şi trebuie să înceteze imediat. Şi-au pierdut caracterul democratic şi au devenit acte de vandalism”. Cu aceste cuvinte şi-a început Tayyip Erdogan discursul în faţa celor zece mii de susţinători care l-au aşteptat aseară în aeroportul din Istanbul. Cu câteva ore în urmă, direct din Tunisia, premierul turc transmisese un alt mesaj, preluat în direct de toate televiziunile străine: “E adevărat că represiunea poliţiei asupra manifestanţilor din primele zile din parcul Gezi a fost poate prea violentă, dar nu voi da înapoi. Proiectul din piaţa Taksim va continua, parcul Gezi trebuie eliberat”. Istanbulezii i-au ascultat cuvintele şi, în loc de răspuns, au îngroşat rândurile “indignaţilor” din parc. Presa turcă nu este liberă. Asta se vede cu ochiul liber. Şase ziare din Turcia au deschis ediţia de azi cu aceeaşi declaraţie a lui Tayyip Endogan: “Îmi dau viaţa/mi-aş da viaţa pentru democraţie”. Mai mulţi protestatari turci mi-au mărturisit că majoritatea site-urilor ziarelor

“

Printre protestatari şi-au făcut 36

din Turcia publică două variante diferite ale fiecărei ştiri în engleză şi turcă. Varianta pentru “ochii Occidentului” nu este o traducere fidelă după articolele originale. Textele suferă “modificări” care să le facă democracy-friendly, dar textele în turcă sunt adevărate ameninţări la adresa protestatarilor. Ca o demonstraţie de forţă au fost primite şi primele declaraţii ale premierului turc în aeroport, aseară. “Susţinătorii” lui Erdogan au fost aduşi prin sms la sosirea şefului guvernului. Unul din protestatarii la care au ajuns mesajele mi-a arătat dovada.

La primele ore ale dimineţii am avut un deja vu: autorităţile dăduseră ordin, ca de obicei, să fie zugrăvite cu vopsea albă zidurile mâzgălite de cu noapte. Ca de fiecare dată, diseară vor fi din nou înroşite de mesaje anti-Erdogan şi pro-democraţie. Ca şi pe steagul Turciei, roşul câştigă lupta cu albul. Între timp, în restul ţării, situaţia este şi mai tensionată. S-a ajuns la 4355 de răniţi în toată ţara, din care ultimele estimări susţin că 300 sunt în stare gravă. “What would it take you to understand that we are not slaves”, îi transmite Spartacus, în numele turcilor, lui Erdogan.

n Istanbul, cele două tabere stau la pândă, urmărind mişcările celeilalte. Ce urmează? Nimeni nu ştie. Dar toţi înaintează câte o variantă. Azi noapte, s-a extins ca praful de puşcă prin parc zvonul că “fanii” lui Erdogan intenţionează să vină în parc să se înfrunte cu “duşmanii” preaiubitului conducător. Străjerii de pe baricade au fost la datorie. N-a venit, însă, nimeni. Spre dimineaţă, unii jurau că 20 de garnituri de poliţişti vor sosi cu metroul în zori de zi, pentru a-i lua prin surprindere pe protestatari. Gurile de metrou dau direct în parcul Gezi, respectiv în piaţa Taksim. S-au baricadat de urgenţă ieşirile de la metrou şi s-au creat unităţi de “întâmpinare”. Din nou, alarmă falsă.

iaţa nu a curs mereu aici cu aceeaşi cadenţă. Protestatarii susţin că până la iniţierea protestelor lumea se temea să spună liber ce gândeşte, dar acum nu se mai teme nimeni. “Nu vom pleca de aici. Vom rezista şi vom salva parcul”, clamează manifestanţii din Gezi. E felul lor de a spune că sunt aici ca să rămână… Dacă libertate e ceea ce caută manifestanţii din Istanbul, este acum chiar sub nasul lor. Geziville e liber. Cât se poate de liber. Iar libertatea asta oamenii o vor lua cu ei acasă, indiferent cum se va termina totul. Iar mesajele de susţinere continuă să le sosească din toată lumea.

“Solidarity from Norway” scrie pe un zid, în spatele unei grădini din ghivece încropite în cizme şi cupe de excavator. “Fuck the politics. We are bro-thers”, le transmit ultraşii greci de la PAOK celor de la Beşiktaş. Chiar şi pinguinii care rulau la CNN Turcia în timp ce parcul ardea, la

propriu şi la figurat, sunt de partea protestatarilor. Le-am lăsat – împreună cu Mako şi dementul de Bumbeş de la Miliţia Spirituală – un mesaj nebunilor frumoşi din Istanbul, înainte de a porni înapoi spre casă: “România vă susţine. Continuaţi lupta!”.

REPUBLICA LIBERA TAKSIM Ovidiu Vanghele, jurnalist, Centrul de Investigatii Media investigatiimedia.ro

“Sintem in razboi, ne pot ataca oricand. De-aia am ridicat atatea baricade, sa le incetinim asaltul. Vor veni in zori, cand lumea putina din piata doarme”, mi-a spus un pusti de nici 20 de ani, cu un zambet larg pe fata si cu o masca de gaze prinsa smechereste pe mana. Il intrebasem mirat ce e cu cele peste zece baricade ridicate din pavajul trotuarelor, schele de constructii, semne de circulatie, masini rasturnate si ghivece, pe kilometrul de strada care urca de la stadionul Inonu pana in piata Taksim.

ulte ore mai devreme, veneam pe strada Istiklal, dinspre Bosfor spre piata Taksim. Mai trecusem de vreo doua ori pe aici. Nimic spectaculos: aceleasi magazine plictisitoare in usile carora am fumat datile trecute zeci de tigari asteptand, aceiasi turisti plictisitori plini de plase de cumparaturi, aceiasi vanzatori ambulanti cu de toate. Istanbulul pe care il traversasem dintr-o parte in alta arata absolut normal. Am ajuns insa in Piata Taksim, acum mai degraba Republica Taksim, un teritoriu autonom de un kilometru patrat, in plina anarhie, dar in care, paradoxal, exista o ordine de stup. Un teritoriu a carui existenta il sperie pe insusi Tayyip Erdogan, omul care a adus Turcia la

“Trebuie sa aparam ce am castigat”, mi-a mai spus, dupa care mi-a cerut un foc si a plecat in graba la ai lui. 39

prosperitate in ultimii zece ani, dar care acum e acuzat ca a virat-o brusc spre fascism, spre dictatura.

vanzare peste tot pe la tarabele ambulante, canta, pe ritmuri de peluza, mascari la adresa Eminei Erdogan, sotia premierului. Bat cu pumnii in tabla arsa a autobuzului si, la refren, scot cate-o bere prin fostul parbriz ca sa inchine cu zecile de oameni care se opresc sa le faca poze. Unii gusta mesajul lor, altii stramba putin din nas. “Oricum ar fi, e o femeie, nu ar trebui sa faca asta. Sa zica doar de el”, imi spune un tip la vreo 40 de ani, dupa care zambeste totusi si pleaca mai departe.

Am gasit Republica Taksim intr-o nesperata sarbatoare. Mii, poate zeci de mii de oameni canta, danseaza, mananca si beau de la sutele de vanzatori ambulanti orientati care ofera orice, de la bere la gheata pana la peste fript pe gratar. In piata flutura mii de steaguri. Mesaje politice, dar si declaratii de razboi pentru politie, scrise sub fotografiile uriase ale celor trei protestatari morti in confruntarile din ultimele zile. Peste tot aici se vad urmele bataliilor: masini rasturnate, gramezi de de toate care blocheaza stradutele ce dau spre Taksim si spre Parcul Gezi si peste tot, dar peste tot, graffíti. Nu exista metru patrat de cladire in toata piata pe care sa nu se fi scris cu spray-urile. La fel si pe asfalt, pe trotuare, peste tot. Semn ca oamenii astia au ajuns aici si asa si pentru ca au avut multe de spus dar nu a avut cine sa-i asculte. Intr-o margine de piata, doua autobuze distruse. Singurele autobuze. Mai sint cateva microbuze si masini facute praf, dar autobuzele, pe cat de mari pe atat de tandari, sint prada suporterilor echipelor de fotbal.

Plecam si noi sa dam o tura prin parc. Parcul Gezi, un hectar de verdeata de care se stie de o saptamana si in Australia. Sute de corturi, fum de gratare, o scena pe care concertul tocmai se incheiase si bisericute de tineri, mai pusti sau mai carunti, care discuta linistiti in taraboiul general. Ei sint creatorii Republicii Taksim. De la cativa dintre ei, cei denumiti de ceilalti, cu respect, “ecologistii”, a venit scanteia care a aprins apoi ceea ce unii spera sa devina Primavara turca. Langa ei au venit apoi artistii, liberprofesionistii, micii antreprenori si in general oamenii educati care nu vor sub niciun chip sa renunte la caracterul laic, secular al tarii lor, in pericol sa fie distrus de inamicul tuturor, Erdogan.

La ceea ce a fost pana acum cateva zile volanul unuia dintre ele, doi pusti cu masti stil “anonymous”, de

Sint multi, imposibil de spus cat de multi, pentru ca vin si pleaca in permanenta. As spune undeva la 20.000 40

de oameni extrem de diferiti dar care azi traiesc liberi in kilometrul lor patrat in care stau impreuna si fac ce vor. Si care au luptat si acum ocupa fiecare metru patrat din parcul lor.

intr-o masina rasturnata. E un fost car de transmisie TV. (Imi vine sa scriu “Aviz amatorilor!”, gandindu-ma la multe statii TV de la noi). Nu mergem 50 de metri si strada se blocheaza din nou. O alta masina, care in plus a fost si arsa. Alti 50 de metri si dam de un ghiveci urias cu un copac decorativ, pus strategic in mijlocul drumului. Si-apoi prima baricada din pavaj: zeci de metri de caramizi adunate intr-o gramada de un metru inaltime si groasa tot pe-atat, intarita cu fiare. Si inca una, si inca una, si tot asa pana jos, in strada mare.

Intr-o margine a parcului, doi joaca tenis de masa. Si-au facut masa din doua garduri de fier luate prada de razboi de la politie, peste care au pus un panou din aluminiu din cele care ascundeau de ochii lumii lucrarile la proiectul de renovare – pentru ei de distrugere – a Parcului Gezi. Lucrari incepute, in paranteza fie spus, de cateva luni de zile, dar care saptamana trecuta au ajuns sa ameninte parcul insusi.

”Sint mandru de tara mea cum n-am fost niciodata. Eram un popor dezbinat, insa nici nu-ti imaginezi ce am vazut aici in astea cateva zile. Oameni ultra-religiosi in rugaciune, paziti de atacurile politiei de secularisti, suporteri de fotbal, care pana acum o saptamana se ucideau deatata ura, acum au lucrat cot la cot la baricadele astea. Am muncit cu totii, pe rand, deja fiecare stie ce are de facut, sintem o comunitate si sintem mandri de asta. Pe toti ne uneste ura fata de fascism”, imi povesteste Orhan, un softist de 29 de ani, cu parul lung si cercei in urechi.

Auzim strigate din piata, dinspre autobuzele suporterilor. Ii gasim urcati cu zecile pe cele doua epave si cantand din toti plamanii. Scandeaza la unison imnuri ale lui Fenerbahce, apoi Galata, apoi Besiktas. Cei pasionati de fotbal vor avea o problema sa creada asta. In cinci minute apare o minge si incepe o miuta. Un haos, dar pe ei ii bucura. Plecam. In mijlocul pietei auzim fluiere si muzica electronica. Un DJ si-a adus masuta si laptopul si le pune muzica tuturor. Langa el, un prieten are o frapiera si cateva sticle de tarie. Shot-urile sint insa de vanzare.

Din vorba in vorba, imi spune cum mama lui, acum in Italia cu treaba, abia asteapta sa se intoarca si sa vina la protest. ”A fost din prima zi! Stii imaginea

O luam in jos pe o strada care pleaca din piata dar se termina brusc 41

acum celebra cu sute, mii de oameni care traverseaza podul spre Europa? Ei, intre ei era si mama. Cand a aflat ce ni se intampla aici, a trezit vecinii si i-a incolonat si pe ei incoace.”

incet-incet peste enclava mustind de libertate. Astept pana in zori asaltul politiei, dar nu se intampla nimic. Pe drum spre hotel intru in vorba cu un altul. Este cam ciugulit si e convins ca nu au fost atacati pentru ca deja lui Erdogan ii e frica de ei.

Il ascult uimit si zambesc; trebuie sa fie frumos sa mergi cu mama la revolutie. Schimbam numere de telefon si plec mai departe. Jumatate de ora mai tarziu il regasesc insa pe Orhan, in acelasi loc dar mult mai agitat decat il lasasem.

Nu stiu ce sa zic. Am stat deja o noapte intre oamenii astia si parca imi vine sa-i dau putina dreptate. Sint ai dracului de vii si asteapta o demisie, asa ca autoritarul Erdogan are o problema.

Erdogan s-a intors in tara din vizita lui in strainatate si, cu spume la gura, asa cum l-a descris Orhan, a declarat cu cateva minute in urma ca ce se intampla acum in Taksim, cu baricade in mijlocul strazii si alte asemenea, nu poate fi in veci tolerat.

II “Nu credeam in ruptul capului ca poporul meu are atatia oameni frumosi!”, exclama Aysegul, uitandu-se plina de satisfactie la fata mea uimita. “Am fost foarte dezamagita, ani de zile, de poporul meu. Acum imi dau seama ca am gresit. Sint mandra cand vad ce au reusit, cata inteligenta, cat umor are poporul meu”, continua ea. Scoate mobilul si-mi arata un mesaj scris de ea pe contul personal de Twitter: “Mi-am cerut scuze tuturor, public, pentru ca i-am judecat gresit. Asa mi se pare corect sa fac, sper sa ma ierte”.

“Ne pregatim de razboi”, imi spune. Stie ca politia va veni in zori, dinspre Besiktas. Se organizeaza zgomotos, dar par eficienti Orhan si ai lui: in cateva minute pe langa noi trece “echipa medicala”. Sint primii care merg spre ceea ce cred ei ca va fi frontul. Vreo 20 de insi alesi dintre cei din piata pe un criteriu surprinzator: grupa sangvina, in caz ca va fi nevoie sa doneze sange! O au chiar scrisa cu markerul, pe tricouri. Il las sa-si vada de treaba si ma intorc spre Piata Taksim. Mai dau o tura si inca o tura, dar linistea se lasa 42

iata Taksim si Parcul Gezi, unde este, de fapt, nucleul protestului, sint de cateva zile cel mai liber teritoriu la care cineva se poate gandi. Fiecare face ce vrea, insa are grija sa nu deranjeze pe nimeni. Si fiecare ajuta aceasta uriasa comunitate, fiecare contribuie cu ceva.

fraza si intram in parc. Merg dupa ea, strecurandu-ne prin multimea care se plimba agale dintr-o parte in alta. Trecem pe langa biblioteca. Un cort cu rafturi facute din scanduri adunate de pe santierul de unde s-a aprins totul. Numarul de volume disponibile a crescut incredibil in doar cateva zeci de ore. Si e coada la carti. Oamenii le iau si le aduc inapoi dupa ce le termina. Asa e regula.

La una dintre intrarile in parc dinspre Taksim atarna un banner urias pe care sta scris un citat. Este un mesaj politic: “Sa insisti in socialism inseamna sa insisti in umanitate”. Sub el sta scris numele Abdullah Ocalan, un nume negru pentru turci. “In mod normal, asta nu ar fi avut ce sa caute pe strada. E interzis sa-l afisezi, e interzisa propaganda pentru PKK. Mai mult, crede-ma, daca nu ar fi fost acest context, oamenii de aici i-ar fi linsat”, imi spune Aysegul, aratand spre grupul de kurzi care danseaza pe muzica traditionala proprie sub steagurile si bannerul purtand insemnele PKK-Ocalan.

Din cand in cand, la auzul unei scandari, Aysegul cea mandra de poporul ei ridica pumnul in aer si racneste si ea din toti rarunchii. Apoi se intoarce si-mi traduce. “Acum striga ceva de genul <Noroc, Tayyip!>”. Ma uit in jur si vad cum toti ridica berile in aer. “Stii, a vrut sa interzica partial consumul de alcool si acum lumea il ia la misto!”, imi explica ea gluma facuta in cor de niste mii de turci din jurul meu. “Taksim e peste tot, rezistenta peste tot!”, imi traduce si urmatoarea scandare la care iau parte toti cei douazeci-treizeci de mii de turci din parc si, dupa amploare si ecou, pare-se ca li se alatura si cei din piata, pe care din parc nu-i putem vedea. Cu pumnul in aer, Aysegul, o femeie de 37 de ani, blonduta, micuta de statura, dragutica si cu ochelari, isi canta libertatea. E fericita si mandra de turcii ei.

Stam putin sa observam reactia oamenilor. La vederea numelui lui Ocalan, turcii de la protest isi pierd zambetul, lasa privirea in jos si grabesc pasul. “Se folosesc de protestul nostru pentru a castiga vizibilitate, pentru a-si atrage, eventual, adepti, dar asta este. Am decis ca asta e un spatiu al tolerantei totale si asa ramane, chiar daca nu ne bucura prezenta lor”, continua Aysegul. Isi termina

E vineri noapte. In piata si in parc numarul oamenilor e imposibil de 43

aproximat. As spune ca sint cel putin 60.000, cam cati am vazut la cel mai mare dintre concertele la care am fost. Sint oameni diferiti, fara indoiala.

grupul nostru, verisoara cu Aysegul, ma trage deoparte si ma duce sa-mi arate un afis mare agatat de un pom. Este un cod de conduita al protestului si se refera in special la scandari. Un indemn la toleranta prin care oamenii sint invitati sa nu foloseasca in cantecele pietei cuvinte precum “poponar” sau “curva”. “Ganditi-va la cei din minoritatile sexuale, la femeile de moravuri usoare, care sint si ei aici, printre noi. Sa nu se simta jigniti”, imi traduce, aproximativ, mesajul scris cu litere atat de mari incat a ajuns la mai toata lumea.

In Piata Taksim e o amestecatura de protestatari, gura-casca, vanzatori ambulanti, cativa turisti care s-au nimerit in Istanbul in perioada asta si au avut curajul sa nu-si intrerupa calatoria, sindicalisti, activisti ai partidelor politice altele decat AKP, partidul care-l sustine pe Erdogan, trecatori, taximetristi, turci veniti sa se distreze ca la balci, dar care se alatura din cand in cand scandarilor, suporteri de fotbal. Sint bucurosi cu totii ca sint parte a fenomenului Taksim, insa nu au prea multe in comun, cu exceptia dorintei de a-l sfida pe Erdogan. Nimeni nu-i spune pe numele de familie. In toate scandarile, in toate graffíti-urile si pe toate afisele scrie doar Tayyip. Aceasta lipsa de respect ar trebui sa-l scoata din minti pe autoritarul lor lider.

Ne plimbam prin parc si ajungem la pepiniera. Protestatarii au plantat cativa copacei, iar cineva care se pricepe a facut, din PET-uri, sisteme de irigat puietii. Mai spre centru, cativa nebuni au scos zeci de dale de beton din pavaj, au scris cu ele “Taksim apartine poporului!”, iar cand s-a intunecat au luminat inscriptia cu zeci de lumanari. Cativa pasi mai departe, pe aleea inundata de lume, o actrita pe nume Demet Evgar, o personalitate in ascensiune in lumea artistica a Turciei, dupa cum mi-a fost prezentata, a amenajat un club de desen pentru copiii din parc. “Ne-am facut gradinita”, imi explica ea, mandra. O felicit, ii fac o poza si plecam mai departe. Trecem pe langa toaleta publica din parc, primim un ceai de la un cort unde toata lumea da cat vrea pentru a

Din cand in cand, grupuri-grupuri din piata o iau la pas, cu o bere in mana, prin parc. Aici se scandeaza necontenit, aici este, de fapt, protestul. Ii vad pe turci cum, la anumite scandari, stramba din nas si nu participa, in ciuda indemnurilor venite de la microfonul de pe scena. “Acum sar calul, il injura, si asta nu e bine. Nu ne face sa aratam bine”, imi explica noii mei prieteni turci. Irem, o tipa din 44

improspata rezervele de apa, ceai si zahar si ajungem la cortul echipei medicale. Mult mai mare si mai dotat decat acum cateva zile si plin de oameni in halate albe. Sint studenti la medicina si fac voluntariat pentru protestatari. Resursele de care dispun sint uimitoare, si intreb nedumerit de unde au atatea echipamente si provizii. “Scriu pe Twitter ce le trebuie si oameni din tot orasul, din toata tara, trimit aici tot ce e necesar”, mi se explica. “Au trimis la un moment dat atatea paturi cu care sa se inveleasca cei care stau in corturi sau care dorm afara incat oamenii au fost nevoiti sa dea mesaj ca nu mai au nevoie, ca sa se opreasca transporturile. La fel cu apa. Si cu fructele si legumele, sint prea multe si se strica”, imi povesteste Irem.

mos. Parca poporul meu a redescoperit respectul, pentru sine si pentru ceilalti”, imi spune Irem.

People vs Erdogan

e ii uneste pe acesti oameni atat de diferiti, care pana mai ieri formau o societate divizata si mancata de ura? Ce ii face sa respecte si sa se respecte intr-o asemenea masura? Ce ii face sa stea de zile intregi la gramada, cort langa cort, patura langa patura? Raspunsul cel mai la indemana este ura fata de Erdogan si dorinta de a-l sfida. Cand zeci de mii de oameni urla din toate puterile “Nu ne vom supune!”, “Taci, Tayyip!”, cand oamenii aplauda pana li se inrosesc palmele atunci cand vad banner-ul urias pe care scrie “Daca noi ramanem in picioare, ei vor ingenunchia!”, cand vanzatoarea de castraveti, o batrana fara carte dar care poarta o masca ce simbolizeaza moartea, scrie pe cartonul pe care-si face reclama ca vinde “tayyipi” la o lira, nu poti sa nu te intrebi ce i-a facut omul asta acestei parti din poporul sau.

De la o zi la alta si echipa medicala mobila s-a modernizat vizibil: deschizatorul de convoi, cu o vesta reflectorizanta pe el, are in mana o lanterna puternica pe care, dintr-un buton, o transforma intr-o sirena puternica. Doar asa le poate face loc prin multime colegilor lui care, in mare viteza, cara pe cineva pe o targa. Nu a fost nicio bataie, probabil ca i s-a facut, pur si simplu, rau, si au ajuns cu totii la concluzia ca e mai bine sa-l duca si sa-l trateze la spital. “Oamenii sint atat de atenti si de respectuosi, iti fac loc, isi cer scuze cand te lovesc din greseala, vorbesc frumos si se poarta extrem de fru-

Raspunsurile sint diferite. Un tip la vreo 40 de ani scoate mobilul si-mi arata poza pe care o are ca wallpaper. O fotografie alb-negru in care un batran pare sa discute cu un altul. Ma intreaba daca recunosc personajul. Dupa numarul imens de steaguri 45

si fotografii vazute in ultimele zile, imi dau seama ca e vorba de Mustafa Kemal Ataturk, parintele republicii turce, creatorul Turciei moderne, laice.

Acum planul e sa treaca cele trei institutii de cultura in subordinea Primariei, iar apoi 80 la suta dintre artisti sa fie pensionati anticipat, cu niste salarii compensatorii”, imi spune mahnita Elif.

“Vezi ce face?”, ma intreaba. Ma uit atent la fotografie si nu inteleg exact ce raspuns asteapta. “Asculta, asta facea!”, raspunde tot el.

Nu inteleg de ce se intampla asta, pun intrebari, primesc raspunsuri. In final, omul cu poza lui Ataturk pe telefon se ridica din nou, vine langa mine si imi spune: “Pentru ca le-a creat Ataturk! Si Opera, si Baletul si Filarmonica sint creatiile lui Ataturk.”, spune omul, a carui afirmatie este aprobata de toti cei zece turci din grupul largit de prieteni ai lui Aysegul.

“Asta facea el cel mai bine, asculta! Gandeste-te ca el era presedintele si un taran vorbea cu el. Iar el ce facea? Il asculta! Asta nu stie acest Erdogan sa faca, nu stie sa asculte pe nimeni!”. Isi incheie explicatia cu un gest de lehamite, baga telefonul la loc in buzunar si se aseaza inapoi pe bordura, luand inca o gura din berea rece.

Parca si eu imi amintesc sa fi citit undeva ca, imediat dupa ce le-a dat turcilor nume de familie, in jurul anilor 1920, oferindu-le, practic, o identitate individuala, le-a dat cultura: a infiintat Opera, Teatrul National, Baletul si Filarmonica.

Grupul nostru se largeste. Apar noi rude si prieteni ai lui Aysegul. Intre ei, o fata draguta foc, Elif Mine, despre care, atunci cand se fac prezentarile, aflu ca este contrabasista in Filarmonica de Stat din Istanbul. Intru in vorba cu ea si-mi spune rapid nemultumirea ei punctuala: regimul Erdogan vrea sa distruga opera, filarmonica si in special baletul de stat, invocand obscenul costumelor balerinilor.

Acum inteleg. Parca am mai vazut asta undeva: un lider cu tendinte autoritare ce vrea neaparat sa intre in cartea de istorie. La noi era cunoscut drept El Insusi in urma cu ceva ani. Erdogan insa imi pare, din ce inteleg de la oamenii din piata, ca vrea sa fie pe coperta manualelor de istorie, vrea sa-l faca uitat pe Ataturk.

“A declarat de mai multe ori ca baletul e obscen, ca are conotatii sexuale. Despre noi a spus ca nu lucram nimic, ca doar ne odihnim.

Teoria imi este confirmata de Aysegul: in urma cu ceva timp, intr-o declaratie publica, Erdogan l-a numit 46

pe Ataturk “betiv”.

dorm, stau de veghe. Fac cu schimbul si asteapta.

Acum lucrurile par sa se lege: toata lumea a auzit in ultimele zile de intentia regimului Erdogan de a demola Centrul Cultural Ataturk, o sala de concerte veche din piata Taksim, acum tapetata cu mesaje impotriva premierului.

Ce urmeaza? Nimeni nu stie. Nemultumitii spun ca nu vor pleca pana nu obtin ceva: fie demisia lui Erdogan, fie altceva care sa ii calmeze si sa-i multumeasca. Nu se stie ce anume i-ar putea face sa se retraga. Turcii sint caposi, iubesc cu pasiune si urasc total! Nici inamicul lor, premierul-despot, asa cum il descriu, nu pare sa aiba de gand sa renunte. Cert este ca fiecare zi care trece pare sa fie in avantajul protestatarilor. Comunitatea lor veche de cateva zile deja are institutii proprii si se rodeaza, functionand deja surprinzator de bine. Iar organizarea lor pare sa faca imposibila o interventie care sa mature tot in doar cateva minute, asa incat operatiunea sa scape de ochii intregii lumi. Caci a trecut mai bine de o saptamana de cand intreaga lume se uita spre dealul Taksim.

Cei de-aici asta idee-mi inoculeaza, aceea ca, in ultimii ani, Erdogan a lovit din toate pozitiile in tot ceea ce a creat Ataturk. Iar libertarienii din piata nu pot tolera asa ceva! Incet-incet, catre orele mici ale diminetii, piata si parcul se golesc. Cei de la corturi se culca, la fel si cei care aleg sa doarma afara, pe iarba, inveliti in paturi. Pana si fanaticii suporteri, osteniti, se intind care pe unde poate si fura cateva ore de somn. “Soferul” autobuzului luat prada de razboi si distrus total a atipit si el pe scaunul lui, epuizat dupa ce toata seara si-a facut numarul. Ii fac poza si plec.

III

Linistea invaluie acum piata. Cobor pe Inonu Caddesi, strada cu peste zece baricade in nici un kilometru care da din Taksim spre stadionul lui Besiktas. Pe malul de iarba de deasupra autostrazii sint santinelele: zeci de protestatari care pandesc o eventuala miscare a politiei. Au cu ei walkie-talkie-uri cu care ii anunta rapid pe cei din parc si din piata daca politistii incearca vreun atac. Ei nu

“Avem nevoie de voi, de ochii vostri, de urechile voastre. Sa nu dormiti! Pareti obositi, vreti niste vitamine?”, ne-a intrebat Cezar, un turc de douazeci si ceva de ani, cand i-am spus ca sint jurnalist si ca vreau sa scriu despre ce se intampla in centrul Istanbulului. 47

E mandru peste masura: de cateva zile e paramedic in echipa din Parcul Gezi.”

Gezi. Multi spun ca, la un moment dat, in piata si in parc erau cel putin o suta de mii de oameni. Intre ei mii de fanatici de galerie, suporteri care, in mod normal, reprezinta un potential ridicat de scandal. Totusi, nu s-a intamplat nimic nepotrivit. Doua-trei imbranceli, calmate rapid de interventia celor din jur, si nimic mai mult, desi zgomotul protestului devenea, din cand in cand, mai ales pentru cine nu stie limba si, deci, nu intelege scandarile, cel putin inspaimantator.

a inceput m-a primit cu reticenta. “No photos, no videos!”, mi-a spus atunci cand l-am induplecat sa ma primeasca dupa gardurile de politie ramase prin parc din zilele de conflict, care acum impiedica accesul de-a valma in corturile echipei medicale. Ma dusesem la el sa-l intreb cum au reusit sa se organizeze, cine-i sprijina cu toate echipamentele, substantele, medicamentele si materialele medicale cu care trateaza zilnic, gratis, zeci de oameni din parc si din Piata Taksim. “Scriem pe twitter ce ne trebuie si oamenii ne trimit. Avem stetoscoape, tensiometre si multe medicamente si alte materiale. Oamenii trimit intruna, asa ca nu avem probleme, avem tot ce ne trebuie. Iar daca mai vrem ceva, scriem si primim”, mi-a povestit Cezar. Nu este inca medic, dar imi arata cu mandrie ca printre oamenii din spatele lui sint si medici. Ii numara, sint trei. Si un paramedic. “Avem si oameni care sint doctori docenti si care fac voluntariat aici”, ne spune, mandru din cale-afara.

Cezar si colegii lui sint obositi, dar par fericiti. E doua noaptea deja si nu au avut mare lucru de facut. Nimic neobisnuit, asadar, la centrul medical improvizat din Parcul Gezi. Dovada ca ce-au construit turcii revoltati in ultimele zece zile a trecut testul. Multimea a plecat din piata dupa miezul noptii. Au ramas cateva palcuri de suporteri, cei mai vizibili fiind “Carsi”, un grup de anarhisti care sustin echipa Besiktas Istanbul. Sloganul lor este simplu si, totodata, inspaimantator: “Carsi impotriva a tot!”. Scandeaza langa o baricada, aprind torte si lumea se aduna buluc sa-i vada. Doua sute de metri mai incolo e un alt grup, cel al fanaticilor lui Fenerbahce. Au fost mult mai multi, dar s-au cam retras. Cei ramasi isi fac si ei spectacolul. In mod normal s-ar omori, dar acum fiecare grup isi vede de treaba, iar cand se intalnesc se iau

Noaptea de sambata a fost un test important, poate cel mai important de pana acum pentru rezistenta, pentru stabilitatea comunitatii formate in Piata Taksim si Parcul 48

in brate. Sincer sau nu, nici nu mai conteaza. In parc lumea e la fel de linistita ca zilele trecute. Coada obisnuita la carti, plimbari in stanga si-n dreapta, cantece, dansuri si scandari.

important cort din parc: Sivic Insiatyiv. Aici stau creierele protestului. Este de fapt o tabara de corturi imprejmuita cu garduri de-ale politiei. Aici e greu de intrat. Mi se cer legitimatie, acte, toti vor sa se convinga ca sint jurnalist strain si nu altceva. Orice altceva. Se tem, de vreo doua zile tot umbla vorba ca prin parc au aparut tot felul de provocatori. Se conving ca e totul in regula si ma primesc, cu aceeasi interdictie clara: “No photos with our faces!”.

In fostul santier imi atrage atentia un ciot de lemn impodobit cu mii de biletele colorate. Un tip cu o portavoce le citeste celor din apropiere mesajele, iar acestia le primesc cu aplauze. Intreb nedumerit ce e chestia asta si o fata cu ochelari imi raspunde intr-o engleza perfecta: “Este primul copac pe care au apucat sa-l taie cand au ajuns cu lucrarile langa parc. Acum l-am protejat cu o plasa si lumea agata aici biletele pe care-si scrie dorintele”.

Aici se depoziteaza tot ceea ce oamenii din toata Turcia le trimit celor din parc si din piata pentru a le sustine rezistenta. Sint munti de provizii, au de toate. Sistemul e acelasi ca la echipa medicala: totul se cere pe twitter. Tot ce primesc e distribuit de voluntari celor din piata, care stau cuminti la coada si primesc ce le trebuie.

La cativa metri de copacul dorintelor gasesc cel mai tare joc de table, probabil si cel mai mare facut vreodata: are vreo 15-20 de metri patrati. Albele sint protestatarii, negrele sint politistii. Si unii si altii au fost mobilier stradal, stalpisori de trotuar, iar un artist i-a pictat in politisti pe unii, iar celorlalti le-a pus masti de gaze, transformandu-i in protestatari. Cativa bursieri Erasmus aflati la Istanbul rostogolesc zarurile aduse si ele la scara potrivita si muta cu mare efort piesele grele pe tabla de joc, fostul gard al santierului. Excelent! Radem in hohote si plec mai departe. Spre dimineata merg la cel mai

“Am putea sa cerem orice, dar cei de aici nu au nevoie de mancare de fite. Daca vrem carne cerem si primim, iar apoi putem sa facem gratare aici si sa dam tuturor fripturi, dar nu despre asta e vorba”, imi spune unul dintre liderii voluntarilor care mi-a fost ghid la un tur al taberei. O fosta fantana arteziana din parc este acum folosita pe post de cuier pentru genti si rucsaci ai voluntarilor. Mai incolo putin e bucataria. Aici se 49

fac sandwich-urile si se storc portocalele si lamaile pentru sucuri. Cantitatile de mancare si racoritoare sint impresionante, direct proportionale cu marimea multimii. Intr-un alt cort este zona de ceai si cafea. Mormane de cutii asteapta sa fie desfacute si impartite in parc. Langa ele vad o stiva de cutii de tacamuri si vesela de plastic. Toate formele, toate brandurile, semn ca sint primite din mai multe surse. Mai incolo, gasesc stiva de paturi si langa ele mormanul de haine. Doi pustani carora li s-a facut frig vin, isi aleg cate un pulover si pleaca inapoi la corturi. In spate vad un munte de suluri de prosoape de hartie. “Astea sint prea multe deja, i-am rugat sa nu mai aduca, nu ne mai trebuie”, imi povesteste zambind omul.

cateva minute am o fasie de plastic albastru, rupta dintr-un sac menajer, legata pe mana, semn ca acum sint de-al lor. Plec multumit.

Il intreb daca au si conturi in care oamenii din toata lumea care le sustin miscarea sa poata dona bani. “Bani? Fara bani! Aici nu ne trebuie bani!”, imi raspunde. Ca sa ma convinga, isi intoarce buzunarele pe dos si-mi spune: “Ma duc sa dorm acasa noaptea si cand ma trezesc vin aici. Dupa cateva zile cu programul asta am realizat ca nu am niciun ban in buzunar. Practic aici nu iti trebuie bani. Mancam ce avem, ne descurcam cu ce avem, rezistam!”

Spre iesirea din parc ma intersectez cu un grup de tineri foarte zgomotosi pentru ora mica de pe ceas. Merg in sirul deschis de unul cu o toba in mana, striga ceva si tin deasupra capului niste foi pe care e scris un mesaj. Intreb ce scrie acolo: “Nu va imbatati! Tebuie sa fim vigilenti, sintem in rezistenta!”. Zambesc, gandindu-ma ca am vazut deja cativa trotilati bine de-a lungul noptii lungi si zgomotoase. Utopia din Parcul Gezi rezista si isi continua dezvoltarea.

“Daca nu pleaca la casele lor, vom fi nevoiti sa le raspundem. Pe limba lor!”, tuna premierul Tayyip Erdogan de pe acoperisul unui autobuz, in uralele miilor de sustinatori ai sai adunati duminica seara pe aeroportul din Ankara.

ste prima oara cand ascult un discurs de-al sau. Am parte de traducere simultana din partea unei prietene din Istanbul. Este extrem de puternic, si stie sa faca in asa fel incat sa se vada asta. Vorbeste perfect, te baga in transa fara sa intelegi un

Ii multumesc pentru turul de tabara si-l intreb, in final, pe ce criterii sint alesi voluntarii. “Oricine poate fi voluntar! Vrei sa fii?”, imi spune. In 50

cuvant din ce spune. Cand vine si traducerea, aproape ca imi pare supraom. Hainele stau impecabil pe el, nu se pierde, respira unde trebuie, cum trebuie, accentueaza mesajele cheie dupa care se opreste si lasa loc ovatiilor multimii.

inspaimant cand vad cu cata usurinta aduce in discutie elementele “fotbal” si “familie”, carealaturi de religie si politica, sint sacre pentru turci. Daca esti turc si cunosti pentru prima oara un om mandru de familia lui care a mai si jucat fotbal in tinerete nu prea ai cum sa nu-l iubesti. Iar liderii adulati, divinizati, devin periculosi, asa spune istoria.

In tinerete a facut o scoala de imami, unde a devenit expert in a predica multimilor. Stie sa le controleze. E fantastic!

“Multi dintre cei din parc nici nu erau nascuti cand eu plantam acolo copaci”, continua premierul, referindu-se la mandatul sau de primar in Istanbul. Imediat, o noua lovitura: “Foarte multi dintre cei care protesteaza acolo habar nu aveau de parc pana acum doua saptamani!”. Sustinatorii il ovationeaza cu putere.

Se foloseste la fiecare doua idei de principalul sau atu: cresterea economica fantastica avuta de Turcia in cei zece ani de cand o conduce, in ciuda ultimilor cinci de criza economica globala. Si speculeaza filonul nationalist important din personalitatea turcilor. Le cere sa nu-si mai tina banii in bancile private straine, care i se opun pentru ca le strica afacerile. Le spune cum lobby-istii si businessmeni obscuri au interes sa speculeze munca lor, sudoarea lor, iar el li se opune, motiv pentru care ei au ajuns sa finanteze protestele care dau Turcia peste cap de aproape doua saptamani.

”In timpul mandatelor mele am plantat trei miliarde de copaci in aceasta tara”, continua el, insistand asupra faptului ca partidul sau, AKP, are o puternica viziune ecologista. Pare sa dea un pas inapoi aunci cand spune ca accepta sugestiile nemultumitilor, ba chiar este dispus sa se intalneasca, mai intai ministrii lui si apoi el insusi, cu unul dintre reprezentantii Pietei Taksim. Revine apoi cu fraza-soc, amenintarea: daca nu se potolesc si nu pleaca acasa, le va raspunde, pe limba lor, cu ajutorul fortelor de ordine, pe care, doua fraze mai inainte, le numise “politia mea”.

Si ajunge la subiectul fierbinte: Piata Taksim si Parcul Gezi. Incepe prin a le spune sustinatorilor lui, cum el, si nu protestatarii au copilarit in apropiere de Taksim. “Clubul unde am jucat fotbal in tinerete e chiar acolo, la cateva sute de metri. Acolo mi-am crescut copiii, i-am plimbat in parcul ala”. Ascult si ma 51

Discursul continua, premierul prezentandu-si, rand pe rand, realizarile, si vorbind direct despre planurile sale. Insista pe economie si dezvoltare. Stie ca astea sint punctele sale forte.

cate o piatra in directia politistilor, dar nu ajungeau nici macar pana la jumatatea distantei. Proiectilele cu gaz si fum care veneau inapoi erau insa cu adevarat letale. Fara masca de gaze si fara casca m-am trezit in mijlocul unei batalii din care, nestiind turca, nu intelegeam absolut nimic. Intrebam in stanga si-n dreapta cand au venit, pe unde, ce s-a intamplat, cum au atacat, unde sint oamenii pe care i-am lasat cu o noapte inainte in piata, scandand veseli impotriva lui Erdogan si asteptand intalnirea de miercuri.

Canalul-alternativa la Bosfor, al treilea pod peste stramtoare, reconfigurarea zonei Pietei Taksim, toate suna minunat. Si sint spuse cu o carisma imposibil de descris. Si-atunci ce au impotriva lui nebunii astia de turci din parc? De ce nu pleaca acasa? Cum de nu se tem?

Am lamurit rapid cand am ajuns in Piata Taksim. Cateva zeci de politisti respingeau fara efort atacurile unor grupuri de pusti care, pentru multi dintre cei din jur, erau “provocatorii”, “marginalii”, pentru unii, mai nationalisti, “kurzii” sau chiar PKK. Toti purtau la vedere insemnele echipei de fotbal pe care o sustin.

V “Gaaaaz! Gaaaaaz!”, striga un pusti cu fata acoperita de o esarfa. Altul din apropiere se duce, ia proiectilul incins din care iese gazul si-l arunca inapoi inspre politisti. Intre cele doua tabere arde o dubita. In jurul nostru zboara cu viteza ametitoare proiectile a caror traiectorie e imposibil de intuit. Cu cinci minute in urma eram in pat, acum sintem in razboi.

Luptele astea sint foarte ciudate pentru noi, romanii, obisnuiti cu batai, cu bastoane, cu scuturi, pumni si suturi. Cele doua tabere nu se intalnesc niciodata. Protestatarii fac baricade, se ascund dupa ele si ataca politistii cu pietre. Acestia se apara cu scuturile, atunci cand pietrele ajung pana la ei, si raspund cu tiruri de proiectile cu fum si gaz.

reo jumatate de ora am fost absolut dezorientat in mijlocul luptelor de strada. Baricada langa care oamenii beau bere si discutau in urma cu cateva nopti era data acum la o parte de un buldozer. Cei cativa pusti din jurul meu aruncau

Gazul te omoara, pur si simplu. Iti distruge pentru cateva minute simturile si te face sa pierzi contactul cu 52

realitatea. Nu mai vezi si, mai important, nu mai poti sa respiri. Iar cand simti ca nu inhalezi oxigen creierul, evident, nu-ti mai functioneaza. Odata ajuns in starea asta, este obligatoriu sa te feresti de cea mai importanta arma a politiei: proiectilele. Sint practic niste gloante mari si grele pe care politia nu le trage in sus, ci inspre protestatari, in plin. Cei mai multi raniti grav au fost loviti de aceste proiectile, care ricoseaza din asfalt si din orice ating, astfel ca ajung sa aiba o traiectorie imposibil de intuit. Chiar daca le vezi, viteza lor este atat de mare incat noua ne este imposibil sa ne ferim de ele.

spatele politistilor. Cei care ii ataca nu sint foarte prietenosi cu jurnalistii care incearca sa-i fotografieze, asa ca de multe ori pietrele si sticlele lor zboara si in directia noastra. Interesant este si ca bataliile se dau in reprize. In mijlocul luptelor, cate unul dintre protestatari, care pana atunci aruncase zeci de bolovani spre politisti, ridica mainile in aer si striga ceva, apropiindu-se. Politistii opresc focul si cativa dintre protestatari incep o negociere cu adversarii, care se soldeaza cu un armistitiu. In jumatate de ora acesta este de obicei rupt, odata cu prima piatra aruncata din nou de unul dintre manifestanti. Esential este sa anticipezi momentul asta si sa nu fii intre cele doua tabere atunci cand acestea incep tirul.

Turcii sint insa obisnuiti cu luptele de strada. Am vazut si eu, si colegul Andrei Pungovschi, pusti turci care pur si simplu fentau aceste proiectile, pe model Matrix. Este un spectacol ireal! Toata lumea pare atat de obisnuita cu ce se intampla incat pentru moment totul pare un platou de filmare. La cativa metri de politistii care trag, terasele deschise vand kebab si ayran. Unii dintre vanzatori au totusi masti de gaze. Cei de la Ottoman Palace Hotel, aflat la treizeci de metri de politistii care trag de langa statuia Republicii lui Ataturk, cum intri in Piata Taksim de pe strada Istiklal, cheama taxiuri pentru turistii care vor sa plece spre aeroport, iar hamalii hotelului ii ajuta cu bagajele sa ajunga la masinile care opresc, totusi, 50 de metri mai jos. Este deopotriva periculos sa te afli in

La inceput, bataile din Piata Taksim au fost duse in cateva zone izolate, pe stradutele care ies aici si in cateva zone din apropierea Parcului Gezi. Apoi, pe seara, piata s-a umplut. Au venit zeci de mii de turci care au urmarit toata ziua la televizor imagini de la conflictele de peste zi. E incredibil sa constati ca, in loc sa se sperie si sa stea acasa, ei aleg sa vina la protest, desi vad ca politistii incearca sa curete zona si ca de dimineata pana acum au fost deja zeci de raniti. Si totusi vin. Tineri cu tobe si steaguri, oameni intre doua varste cu copii de mana, femei, fete, batrani. 53

In jur de ora opt seara, piata se umple. Intr-un colt, langa Centrul Cultural Ataturk, politistii si temutele TOMA, masinile cu tunuri de apa, stau si asteapta. Multimea se concentreaza asupra lor si una din doua scandari ii vizeaza.

omoara, pur si simplu, pe toti. Unii cad in invalmaseala, dar, surprinzator, altii se opresc sa-i ridice sau pur si simplu stau pe loc ca sa-i opreasca pe ceilalti sa-i calce in picioare. Fugim cu miile printre primii copaci din parc. Pe alei sint peste tot oameni, in special femei, dar nu numai, care flutura in aer sticle de Rennie dizolvat in apa sau in lapte pe care il pulverizeaza in ochi si in gura celor gazati. Toata lumea are, in scurt timp, fata inlacrimata si albita de antidot. Unii, mai sensibili, vomita, altii doar stranuta si plang. Ne ard plamanii tuturor, gazul asta e infernal si parca e mai puternic decat cel de dimineata. Cu ala ma imprietenisem deja.

De ce au atacat totusi piata, de ce o asemenea lupta sangeroasa timp de 12 ore cand oricum vor avea o negociere miercuri? Explicatia oficiala este aceea ca au intervenit pentru a da jos bannerele ilegale atarnate pe fatada Centrului Ataturk si la intrarea in parc. Costul interventiei este insa este cam mare, cei din echipa medicala din parc spun ca au avut o zi groaznica in care au tratat zeci de persoane ranite, in jur de zece, mai grav, ajungand cu ambulantele la spital.

Timp de o ora-doua, am umblat nauc prin parcul asediat. Pe latura dinspre piata e razboi, la fel in zona lucrarilor care ar fi trebuit sa modernizeze spatiul urban Taksim dar in care acum zici ca s-a tras cu tunul. Masini in flacari, baricade si gaze. Peste tot gaze. Din cand in cand, doua-trei proiectile cad, ca din intamplare, si in mijlocul parcului, iar oamenii fug catre cealalta iesire, cea dinspre Hotel Divan.

Scandarile cresc in intensitate si, desi nu le inteleg, imi dau seama ca in Taksim nu va fi pace. Cateva minute mai tarziu incepe macelul. Cei din primul rand de langa politisti i-au atacat, ei au ripostat. Unii spun ca politistii au provocat, dar nu mai are importanta. Se aude primul foc de arma cu proiectil cu gaz. Fara sa realizez, o multime in panica o ia la goana din piata pe scarile catre parc, cu mainile deasupra capului, urland cuvinte pe care nu le inteleg. Un proiectil trece peste capul meu, loveste ceva si cade la un metru in fata mea, intre miile de oameni care fugeau de pe front. Gazul ne

Hotel Divan este inconjurat de mii de oameni. Doua salvari stau parcate in fata, la cativa metri de povarnisul care urca spre parc. Pe-acolo sint adusi ranitii. Echipa medicala din parc coboara in viteza cu ranitii pe 54

targi. Pe terasa din spatele hotelului, mesele au fost transformate in paturi si oameni in halate albe umbla de colo-colo, agitati, cu medicamente si perfuzii.

il intreb imi ofera locul lui la priza. â&#x20AC;&#x153;Eu pot sa stau fara telefon, tu esti jurnalist si ne ajuti transmitand lumii ce se intampla aiciâ&#x20AC;?, imi spune, si pleaca spre parc. Un prieten de-al sau mai ramane cateva minute sa se odihneasca. Raman cu el si povestim fiecare ce a trait pana acum.

La fiecare sfert de ora, o salvare pleaca cu girofarurile pornite cu cate un ranit mai grav care nu poate fi tratat in clinica improvizata. In tot timpul asta, pe strada cu excavatoare incendiate si pe scarile dinspre piata luptele sint crancene. Din cand in cand, politia ataca si ajunge pana la intrarea in parc, de unde trage cu gaze si fum catre cei din mijloc. Oamenii fug ingroziti spre Divan si Intercontinental.

Iesim din hotel si mergem spre frontul dinspre piata. Aruncam un ochi de sus, din parc, si pe lateral. Baricadele sint in picioare, in spatele lor protestatarii au facut focuri si se odihnesc. E din nou pauza. Pe latura dinspre piata politia trage. Ne ascundem pe dupa resturile baricadelor. Trebuie sa nu ne vada, trag in plin in cei pe care ii zaresc. In fata noastra sint cei care arunca pietre si sticle. In cateva minute politistii intetesc focul, asa ca o iau inapoi prin parc spre hotel, terminat de gaze. El ramane acolo sa lupte. Fac cativa metri si ma trezesc cu ochii acoperiti de antidot. Vad si respir din nou. Linia a doua a rezistentei e perfect organizata.

In holul Hotelului Divan este coada la toalete. Nu vezi in fiecare zi zeci de oameni cu masti de gaze si casti in receptia unui hotel de cinci stele. Afara, protestatarii disciplinati fac inca un culoar, dupa cel destinat intrarii si iesirii ambulantelor. Este pentru echipa medicala din parc. Asediati, paramedicii au decis sa se mute in saloanele din subsol si isi aduc cu ei toate echipamentele si materialele. Se face rapid un sir si sacii sint dati din mana in mana. Toata lumea participa la asta, toti se ofera sa faca absolut orice. Este uluitoare solidaritatea acestor oameni.

In cateva minute zona din fata hotelului se umple. La fel si holul. Au tras cu zeci de proiectile cu gaze in parc, lumea e ravasita. Subsolul hotelului Divan nu mai face fata, asa ca acum gasesc si holul transformat in salon de spital. Fac o fotografie dar un tip ma roaga sa nu pozez fetele doctorilor. â&#x20AC;&#x153;Unii dintre ei lucreaza la spitale de stat si aici

O priza libera pentru incarcatorul de telefon este ceva extrem de rar prin hotel. Totusi primul om pe care 55

sint voluntari. Daca ii descopera ar putea avea probleme”, imi spune. Ii promit ca nu se vad fetele si ma opresc, tensiunea e prea mare.

niste pusti cu alifie chinezeasca si ne dau cu ea pe langa ochi, ca sa fim obisnuiti cu usturimea cand vin gazele. Pare ultima solutie. In jurul lor sint corturi rupte, mese rasturnate, paturi si haine ravasite. In goana lor din calea gazelor si-au distrus singuri ce-au construit in 11 zile de pace. Dar nu se predau. In ochii lor citesc o determinare pentru care ii invidiez sincer.

Imi trag sufletul si plec din nou spre piata. In coltul de unde a inceput totul acum e liniste. Politistii si “dusmanul” stau la cativa metri unii de altii, ba chiar vorbesc intre ei. Incredibil! Acum jumatate de ora se vanau cu pietre si gloante! Asist la ceva incredibil: se schimba politistii, iar cei care pleaca ies din scena in aplauzele adversarilor. Sint, totusi, aplauze ironice: ne-ati gazat, ne-ati vanat, ne-a placut cu voi, sa vina altii.

Bubuiturile pustilor cu gaz s-au rarit, se mai aud doar la ruine. In piata sint zeci de angajati de la salubritate care fac curat. Piata e luna! Si libera. Si sigura.

De la Hotel Divan se face rapid un nou culoar prin spatele frontului, spre Hotel Taksim Point. O echipa de medici alearga. Dupa doua minute ies in fuga inapoi spre Hotel Divan, cu o targa pe care se afla un pusti ranit grav. Pe drumul spre ambulanta toti cei care formeaza cordonul il aplauda si il aclama. Atmosfera e fantastica! Oamenii astia se lupta de ore intregi cu politistii care sint mult mai puternici si ii toaca marunt, si totusi rezista fantastic!

Cobor pe Istiklal. Si aici a fost front timp de cateva ore. Niste camioane aduna resturi de baricade si curata tot. Nu este niciun magazin vandalizat. Nici macar unul! Oamenii astia vor altceva.

VI “Cum sa ataci atatia oameni din poporul tau? Cum sa risti sa-i omori cu politia ta cand ei sint atat de multi intr-un loc atat de mic? Cum sa-ti gazezi oamenii? E imposibil sa faca asta, de-aia a cedat si a fost de acord cu o discutie cu cei din parc”, ne spuneam unul altuia luni noapte, inainte de atac. Totusi, ceva imi

Se fac 20 de ore de cand traim intre proiectile, pietre, unele trase cu prastiile, sticle, unele incendiare, si gaz. Mult gaz. Plec din nou prin parc spre piata. In parc mai sint cel mult doua mii de oameni. Desi totul pare distrus, sint hotarati sa reziste. Apar 56

dadea spaime.

pe un arhitect cu care a discutat mai mult colegul Laurentiu Colintineanu. ” Eu, cand proiectez un spatiu urban, public, ma bazez pe ce vor oamenii din zona. Pana cand nu vad rezultatele consultarilor nu pot si nu vreau sa iau o decizie. Oamenii din zona Taksim si din Istanbul in general nu au fost intrebati ce vor sa se intample cu acest parc”, acuza omul administratia. Ii spun ca asta e treaba Primariei, nu a lui Erdogan. Zambeste. “Toata tara asta este Erdogan acum. El conduce tot, de fapt”, imi zice, cu amaraciune in glas.

n zilele de pace am avut timp sa stau de vorba cu cativa din parc si sa aflu mai multe despre nemultumirile lor fata de premierul Erdogan. Primul, un tip spre 40 de ani. S-a recomandat, dar nu am reusit sa-i retin numele. E capitan de vas si e destul de beat. E intrigat de faptul ca “acest nenorocit de Erdogan” vrea sa faca un canal paralel cu Bosforul, pentru a percepe apoi taxe mari vapoarelor care vor sa tranziteze stramtoarea mai repede. Povesteste ca, in prezent, Turcia nu are voie sa puna taxe suplimentare pentru tranzitarea Bosforului, dar ca navele au nevoie de un permis special de la autoritatile portuare turce. Ei bine, acest aviz se obtine acum, dupa spusele capitanului abtiguit, in doua-trei zile. Planul lui Erdogan, spune el, este sa construiasca aceasta alternativa la Bosfor, dupa care sa elibereze permisele de tranzit mult mai greu, astfel incat vapoarele sa fie nevoite sa apeleze la canalul nou, in schimbul taxelor. La care se adauga servicii portuare, plata pentru navele de pilotaj care sa ghideze vapoarele prin noul canal si multe alte costuri care vor impovara industria in care el lucreaza. Si, pare-se cel mai important pentru omul nostru: “Nu s-a consultat cu Organizatia Maritima Internationala, cu nimeni, acest om face totul de capul lui”. Tot lipsa consultarilor inainte de luarea deciziilor il nemultumeste si

Un alt turc, tot la vreo 40 de ani, de familie nobila, proprietar de carciuma in zona Taksim si, de cateva zile, “capulcu” cu acte in regula, mi s-a plans in legatura cu al treilea pod peste Bosfor, un alt plan maret de-al actualului premier. Sint nedumerit, nu inteleg de ce s-ar putea cineva opune unui pod care sa mai umanizeze traficul dement din orasul cu peste 18 milioane de locuitori. “Nu e vorba de pod, e vorba de numele pe care vrea sa i-l dea el”, imi spune. Citisem inainte sa ajung aici ca administratia Istanbulului ar vrea sa dea acestui pod numele sultanului Selim, care e cunoscut drept un lider sub care imperiul a crescut teribil, dar, deopotriva, si drept un conducator extrem de sangeros. ”A fost un macelar, un om care si-a nimicit poporul. Am gasit scrieri istorice in 57

care sint povestite ororile acestui sultan”, imi spune. Si stramosii lui au fost printre cei nimiciti de Selim Pasa, deci ar putea fi subiectiv. Problema este invocata insa de multi dintre cei din parc. Sint oameni care tin la simboluri, care citesc, oameni care vad mai mult decat cresterea economica si bunastrarea pe care le-a adus-o Erdogan si care, mai important, vor mai mult.

parc de cateva mii de metri patrati. Pun cap la cap tot ce mi se povesteste acum cu tot ce am citit in presa ultimelor saptamani, toate replicile arogante ale lui Erdogan, toate amenintarile, toate acuzatiile si toata sfidarea lui. Le-a atacat simbolul suprem, numindu-l pe Ataturk “betiv”, iar pe ei i-a facut cum i-a venit la gura. Niciodata nu i-a numit “oameni” sau “cetateni”, desi a vorbit de foarte multe ori despre ei. Ei bine, de-asta sint oamenii astia aici: sa-i dea o lectie acestui ingamfat caruia, pentru a-i arata ca nu este cu nimic mai presus decat ei, ii spun Tayyip. Presedintele Abdullah Gul este “Gul”, Suleyman Demirel este “Demirel”, Tayyip Erdogan este “Tayyip”.

Cresterea economica a Turciei este un alt subiect la care oponentii premierului au comentarii. Intr-o poiana a lui Iocan care se organizeaza adhoc in jurul meu, cativa turci incep sa critice. De fapt, spun ei, datoria catre FMI este doar o mica parte din datoria externa a Turciei. Toata bunastarea, spun ei, este pe datorie, si se tem de momentul scadentei. Preturile in Turcia, spun ei, cresc de la o zi la alta, iar moneda se devalorizeaza. ”Curand, acest om care minte cum respira nu va mai avea motive sa se laude cu economia infloritoare a tarii”, e concluzia scurtei lectii la firul ierbii despre cea de-a 16-a putere economica a lumii.

In timp ce noi faceam politica in parc, Rezistenta din Taksim nu statea degeaba. In timpul noptii, cand toata lumea se astepta la eventualul atac, am luat-o la pas spre stadionul Inonu. Am fost martorul ridicarii unei baricade. Fete cu manichiura facuta scurmau in caldaram si scoteau pietre pline de noroi pe care le dadeau din mana in mana catre un barbat la vreo 50 de ani, care le randuia cu grija intre fiarele din care era facut scheletul. Barbatii scoteau cu rangi improvizate dintr-o schela de constructii bucati intregi de pavaj, care ajungeau rapid in acelasi loc. O femeie a coborat din blocul de la cativa metri de baricada si le-a

Nimeni dintre adversarii sai ideologici adunati in Parcul Gezi nu il crede pe premierul Erdogan. Tot ce spune el este “bullshit”, e o minciuna de la un capat la altul, numai buna de inghitit de sustinatorii sai, islamistii radicali fara prea multa educatie. Asta e opinia generala a protestului care a inceput de la salvarea unui 58

adus oamenilor un termos de cafea. Nu vorbesc mai deloc, se aud doar indemnuri scurte intre constructorii de noapte. Toti se misca rapid, constienti ca fac ceva ilegal si, totodata, extrem de important pentru Republica Libera Taksim.

un baiat si o fata matura aleea, iar ei le fac loc. In jurul micutului parc se aud inca focurile de arme cu gaz si la doua sute de metri mai incolo se vad focurile din spatele frontului, pe care lupta nu se incheiase. Miercuri am facut ochi dupa pranz. Hainele inca imi miroseau a gaz lacrimogen. In piata se daduse drumul circulatiei si lupteleincetasera definitiv. Mai erau doar 20-30 de politisti impartiti in doua grupe: unii langa statuia Republicii lui Ataturk, ceilalti langa sala de concerte botezata tot dupa numele parintelui Turciei moderne. Ce ironie! Politistii lui Erdogan, cel care vrea sa-l faca uitat pe Ataturk, stau in umbra a doua constructii care, in semn de omagiu, poarta numele acestuia. In toata zona Taksim se distrug baricadele, iar resturile din care au fost facute sint incarcate in camioane ale municipalitatii.

Impresionant! Poate si pentru ca nu apucasem sa vedem cum se mobilizeaza atunci cand utopia le este atacata. Si nu vazusem cat de hotarati si de solidari sint, cat de mult cred in lupta lor, in cauza lor. Cand am plecat la culcare, dupa bataia de 20 de ore de marti, nu credeam ca Republica Libera Taksim va rezista. Tot ce construisera pana atunci in Parcul Gezi era acum o ruina. Baricadele erau mai toate distruse, iar in piata era curat luna. Am adunat de pe jos un proiectil tras de politisti l-am bagat in rucsac. Voiam un suvenir de-aici. In jurul meu mai erau doar cativa oameni, dati cu alifie chinezeasca la ochi, multi fara masti dar gata sa primeasca oricate gaze. Erau inspaimantator de hotarati. Unul dintre ei m-a intrebat ce fac cu grenada de gaz consumata. Am intrat in vorba si, la final, mi-a spus asa: â&#x20AC;&#x153;Sa nu crezi ca ne oprim aici. Ai sa vezi ca maine vor veni din nou mii de oameni, asa sintem noi, turcii!â&#x20AC;?. Inainte sa ies din parc vad vreo 20 de tineri asezati intr-un dreptunghi care tin intinsa intre ei o sfoara. In mijlocul lor, cu mastile de gaze la nas,

Rezistenta s-a mutat in parc si in parcarea subterana a Hotelului Divan, cel mai sigur refugiu din calea gazelor si in timpul noptii cu atacul. Nu se aude niciun foc de arma, nu se aud decat scandari prin care cei din parc se mobilizeaza sa reziste. Dupa ce, cu o zi inainte, pe strazile din Taksim a fost sange, turcii au venit iarasi cu zecile de mii la protest! In parc urmele calvarului de-acum cateva ore nu se mai vad deloc. Toate corturile sint la loc in picioare, toate bannerele 59

intinse din nou, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Aceleasi dansuri, cantece si scandari mobilizatoare. Si, evident, “Tayyip, istifa!”. In fata Hotelului Divan e agitatie mare. Parcarea subterana a fost pusa la dispozitia celor din rezistenta. Un hotel de cinci stele le-a dat unor copii voie sa se joace de-a revolutia mai intai in hotel si apoi si in parcarea subterana. Pare o decizie ciudata, dar povestea este putin mai simpla de atat. Hotelul Divan apartine unei familii extrem de bogate din Turcia, familia Koc. Acesti Koc sint printre cei mai vehementi contestatari ai lui Erdogan, asa ca, inca de la inceput, au sprijinit fara rezerve si pe fata rezistenta. Au ajuns pana acolo incat supermarketurile din lantul pe care il detin, care primeste si comenzi online, sa adauge Parcul Gezi pe lista locurilor de livrare acceptate! Turcii, cand urasc, urasc din tot sufletul!

tensiunea. Totusi, pana dimineata nu se mai intampla nimic. Nu numai ca nu se trage, dar protestatarii il ajuta pe un nebun de pianist italian sa-si urce instrumentul modificat pana pe esplanada de la intrarea in parc, dupa care incepe un concert ce a durat mai bine de sase ore. Doar cei cativa stropi razleti de ploaie care au aparut tarziu in noapte l-au oprit pe italian din cantat. Ajutat de zeci de noi fani, a dus ciudatul pian, auto-amplificat si plin de beculete, la adapost, in remorca facuta special pentru a-si cara instrumentul lui drag prin lume. A doua zi a inceput bine. Toata lumea din parc vorbea despre cea mai dura rezolutie data vreodata de Parlamentul European, care, iata, se refera tocmai la protestul lor si care il desfiinteaza pe Erdogan, preluand, parca, mesajele Rezistentei. Pe la pranz insa, tensiunea a crescut. Mesajele razboinice ale lui Erdogan, care a sfidat semnalul Strasbourgului si le-a cerut din nou sa plece acasa pentru ca el si-a pierdut rabdarea, dar si numarul imens de politisti masati in zona Taksim anuntau un atac iminent pentru care toata lumea se pregatea intens. Orele au trecut si, in loc de atac, spre seara a venit o veste neasteptata: premierul ii primeste chiar pe cei din parc, opt reprezentanti ai protestatarilor plecand rapid cu avionul de ora 20.00 spre Ankara pentru intalnire.

La Ankara are loc intalnirea anuntata de cateva zile, insa cei din parc se pregatesc de noi confruntari. Nu ii recunosc drept reprezentanti ai Rezistentei pe actorii si cantaretii care s-au dus “sa bea cafea cu Erdogan”, dupa cum spunea unul dintre cei din parc si se asteapta ca intalnirea-sceneta sa se incheie cu un ultimatum – nici nu mai stim al catelea si apoi cu un atac. Vedem politisti care se imprastie in dispozitive prin toata Piata Taksim si in jurul parcului, simtim 60

Discutia incepe la ora 23.00 si toata lumea asteapta cu teama dar si cu speranta rezultatul. Abia dupa ora 3.00 discutiile se termina. Rezultatul lor este unul nesperat: arogantul Erdogan isi trimite purtatorul de cuvant sa anunte ca va da inapoi!

boi. E ceva ce nu am simtit niciodata pana acum. Umblu printre ei, ii aud discutand cat de aprins mai pot dupa atatea zile de stat in cort sau sub cerul liber. Nu inteleg ce spun, dar am senzatia ca sint uimiti de ce au reusit. Cativa mi-o confirma cu un zambet larg. I-au dat o lovitura dura unui dictator al zilelor noastre, unui conducator autoritar si arogant criticat de tot occidentul in ultima luna. L-au facut sa dea un pas inapoi. Si i-au aratat ca o mana de oameni cu casti de muncitor, masti de gaze mai bune sau mai improvizate, cu pietre si sticle, dar hotarati si uniti, ii pot face mari probleme. Mai ales cand sint sustinuti de o multime tacuta care ii sprijina fie in piata, fie de acasa, fiecare cu ce poate.

Cei din parc, putini la acea ora, primesc vestea cu bucurie. Sint constienti ca au obtinut o victorie, insa nu este clar daca vor pleca din parc sau nu. Pentru unii pasul este important, pentru altii nu este inca suficient. Urmeaza ca astazi sa aiba o discutie cu totii si sa decida, democratic, ce se intampla cu protestul lor, ce se intampla cu Republica Libera Taksim.

In astea 16 zile, turcii au aratat unei lumi intregi ca niciun conducator, oricat de popular ar fi si oricat de sus ar aduce tara din punct de vedere economic, nu-si poate bate joc de vreo parte din poporul lui.

VII Politistii se

relaxeaza la aflarea vest ii de la Ankara. La fel s i oamenii din parc, care alearga spre cele doua terase unde exista cate un televizor, pentru a afla mai multe detalii despre ce s-a stabilit la intalnirea cu Erdogan si despre ce se va intampla mai departe. Cu ei si cu utopia lor.

Creierul a invins gloata in Turcia. Oamenii astia au luptat cu mesaje inteligente, cu umor, cu o organizare ireala intr-o stare de anarhie totala, cu dialog si, la nevoie, cu pumnul si prastia pentru a nu ajunge obligati sa poarte straiele musulmanilor radicali, pentru a se putea exprima liber, pentru a trai asa cum i-a invatat creatorul tarii lor de azi, Mustafa Kemal â&#x20AC;&#x153;Ataturkâ&#x20AC;?. Si daca vor pleca acasa acum, Erdogan sau oricine

amenii sint obositi, dar fericiti. Piata e goala.

Simt o atmosfera care trebuie sa semene cu cea a unui sfarsit de raz61

altcineva ii va conduce de-acum incolo ar face bine sa se teama: se pot intoarce de fiecare data cand sint calcati in picioare. Si-au demonstrat singuri ca pot si au incredere in ei. Au reusit. Sint puternici! Pe cei mai visatori dintre noi i-au invatat ca nu exista utopie. Ca atunci cand iti doresti cu adevarat ceva si esti dispus sa lupti pentru idealul tau, orice este posibil. Fie si sa creezi un stat in stat in mijlocul unei super-metropole, sa il aperi cu baricade pe strazi si sa te opui timp de 16 zile unui conducator tare ca o stanca. Si, culmea!, sa-l si clintesti din loc. Sa-l faci sa dea inapoi. Sa-i arati ca nu e imparat, ca Evul Mediu a trecut si ca, in final, tu existi, cei ca tine exista, ca sinteti multi, hotarati, importanti si trebuie sa fiti luati in seama. Ca in 2013 nu mai poti sa conduci fara sa asculti de propriul tau popor.

statuia lui Ataturk. Are mai mult de 12 ore de cand nu s-a oprit. In jurul lui au mai ramas doar cativa oameni care au venit din parc sa-l mai asculte putin. S-au asezat cu totii pe treptele monumentului sau pe jos, pe pavaj. Il asculta in liniste. Ochii lor lucesc, fara legatura cu soarele care e deja sus pe cer. Zambesc. Le-a iesit. In spatele lor sint cativa politisti care se sprijina in scuturi. Sint rupti si ei. Mai schimba cate o vorba cu golanii, ba chiar isi ofera unii altora tigari. Totul in liniste, ca sa se auda pianul. Pianistul si-a dat jos casca din cap si si-a pus in loc o palarie. Pe pianul cu coada mai sint alte cateva. Nu mai e nevoie de ele, e pace. Republica Libera Taksim a reusit. O utopie poate exista, chiar daca traieste cat efemerida. Iar daca apuca sa se nasca si sa vietuiasca fie si doar doua saptamani, fiti siguri ca lasa urme. Adanci.

E aproape 7.00. Ma opresc la o terasa cu internet. Deja am memorat parolele de la mai toate din zona. Imi cumpar biletul de avion pentru intoarcere. Pornesc apoi incet, printre baricade si utilaje arse,spre centrul Pietei Taksim. Citesc un banner si zambesc. Scrie asa: “Tayyip, ai interzis alcoolul, ne-am trezit!”.

Dau sa plec. Ochii mi se umplu de lacrimi de bucurie. Exista speranta! Ma intorc si ma duc la primul grup, niste pletosi cu barbi si cercei. “Congratulations!” Ne strangem mainile. Plec plangand.

De la departare se aude pianistul. Nebunul inca mai canta acolo, langa

UNDE

AU DISPARUT PROTESTATARII DIN ISTANBUL? Laurentiu Diaconu-Colintineanu jurnalist multimedia, Radio France Internationale

Scenele din piata Taksim si parcul Gezi, de unde zeci de mii de oameni au fost evacuati cu brutalitate de politie la ordinul premierului Recep Tayyip Erdogan au facut inconjurul lumii. Tone de gaze lacrimogene si zeci de autospeciale cu tunuri cu apa au intervenit impotriva manifestantilor. Parcul Gezi este acum inchis, iar politisti sunt postati din zece in zece metri pe intregul perimetru. In piata Taksim, circulatia auto se desfasoara normal. In afara unor ciocniri sambata trecuta, Istanbulul pare linistit. Unde au disparut asadar protestatarii turci?

a apusul zilei de 18 iunie, coregraful Erdem Gündüz aparea in piata Taksim. In mijlocul refugiului pentru pietoni din fata centrului cultural Atatürk, Gündüz se oprea. Adopta o pozitie stoica si se uita fix la bannerul urias cu parintele republicii turcesti varandu-si mainile in buzunarele pantalonilor sai gri. Forma sa silentioasade protest avea sa dureze opt ore in acea zi. Si asa s-a nascut un nou simbol al manifestatiilor pro democratie din Turcia: Standing Man. In scurt timp, Gündüz devenea subiectul principal de discutie pe Twitter in tara sa si chiar la nivel mondial. Sute de oameni se alaturau lui intr-o noua forma de protest. Una care dorea sa nu provoace o reactie violenta din partea politistilor, dar care sa arate ca gazele lacrimogene, gloantele de

plastic si tunurile cu apa nu vor pune capat dorintelor de liberalizare a societatii exprimate de acest segment al populatiei. Protestul se raspandea cu repeziciune in mai multe orase din Turcia si chiar in afara granitelor. Zeci de oameni adoptau aceeasi atitudine in fata ambasadelor Turciei de la Berlin, Londra si Paris. Autoritatile turce erau cu mainile legate. Desi politia din Istanbul a retinut pentru scurt timp cateva zeci de manifestanti, acestia erau eliberati imediat. Vicepremierul turc, Bülent Arinc, spunea a doua zi ca astfel de proteste sunt pasnice si “placute vederii”. Singura conditie pe care adjunctul lui Erdogan reusea sa o impuna a fost neperturbarea traficului rutier. Acesta ii ruga chiar pe manifestanti sa aiba grija de sanatatea lor. “Nu este un act violent. Nu putem sa-l condamnam”, spunea Arinc.

altele, un nou cod civil menit sa ofere drepturi egale femeilor si barbatilor si o protectie sporita a minoritatilor. Kerem Öktem noteaza in cartea sa Angry Nation (o istorie moderna a Turciei) ca mandatul Erdogan ajunsese sa reprezinte o promisiune “a unei societati libere si democratice si a unei normalitati care sa permita oamenilor sa treaca de problemele supravietuirii zilnice”. Numai ca promisiunea a ajuns sa fie amenintata anul acesta prin doua masuri controversate. Prima este reforma din educatie care apropie copiii de preceptele islamului inca din clasa a patra. A doua este interdictia de vanzare de alcool dupa ora 22:00. Erdogan promite ca este aparatorul valorilor seculare ale Turciei, dar unii cetatenii ai sai sunt ingrijorati de declaratii precum cele ca toate femeile ar trebui sa aiba cel putin trei copii, ca poporul este castrat de pilule contraceptive si ca toti cei care beau sunt niste alcoolici. Telegramele diplomatice americane publicate de WikiLeaks confirma faptul ca premierul vede democratia precum un tren din care poate cobori oricand.

Standing Man si protestul florilor care a avut loc la sfarsitul saptamanii trecute sunt doar doua modalitati prin care protestatarii au decis sa arate ca nu renunta la lupta. E o surpriza, pentru multi placuta, intr-o tara in care premierul Erdogan nu este deloc obisnuit sa fie contestat. Este o realitate ca primul ministru s-a bucurat de o popularitate neegalata in istoria moderna a Turciei. La putere din 2003, Erdogan a facut o serie de reforme politice si sociale care includ, printre

Nu e de mirare asadar ca, dupa evacuarea parcului Gezi, un tanar de 21 de ani spunea ca “acum ne-am trezit” si promitea ca “ne vom arata forta in alta parte”.

sra Kaya* are 44 de ani si este profesor universitar la Istanbul. Pe malul Bosforului, intr-un soare a carui arsita e alinata de rafale de vant, Kaya povesteste despre seara trecuta petrecuta in parcul Abbasag din cartierul Besiktas. Fusese o seara la fel ca toate celelalte din data de 19 iunie incoace. Manifestantii evacuati in forta din centrul orasului decisesera atunci ca se vor intalni in 11 parcuri din Istanbul pentru a planifica in continuare rezistenta la derapajele autoritare ale regimului Erdogan. Din cele 11 parcuri ce trebuiau sa gazduiasca intalnirea, doar 7 au ajuns sa o si faca. Sute de oameni s-au intalnit in prima seara. De atunci numarul lor creste constant.

de ordine, altii sunt amplasati in jurul oamenilor stransi la forumul din parc pentru a contracara un eventual atac al sustinatorilor lui Erdogan (asa cum a fost cazul in parcul Yenniköy, atacat intr-o seara de circa 30 de barbati inarmati cu bate si cutite). Apoi mai sunt si cei specializati in a arunca inapoi cartusele de gaze lacrimogene trase de politie. In interiorul perimetrului de securitate, locuitorii cartierului se intalnesc si respecta un set de reguli stricte. La ora 21:00 se intocmeste o lista cu vorbitori dornici sa isi expuna ideile pentru continuarea valului de protest. Fiecare are dreptul sa spuna liber ce gandeste si are la dispozitie doua minute pentru a-si expune ideile. Forumistii au grija sa respecte curatenia din parc si, mai ales, linistea in zona rezidentiala. Tulburarea ei ar reprezenta motiv de interventie pentru politie, asa ca exista un cod de reactie la ideile expuse de vorbitori. Nu se aplauda niciodata. Nici nu se striga sau scandeaza ceva. Participantii la comitetele de cartier au codul de semne tipic miscarii Occupy Wall Street. Mainile agitate in dreptul capului – aproape ca atunci cand noi romanii ne facem semn ca unul ar fi nebun – inseamna ca auditoriul aproba ideile. Mainile in cruce deasupra capului semnifica dezaprobarea. Iar rotirea mainilor ca la semnul de “pasi” din arbitrajul de baschet inseamna ca publicul este plictisit si doreste schimbarea subiec-

Asa au luat nastere comitetele de cartier, cunoscute altfel si sub denumirea de forumuri democratice. Ideea din parcul Abbasag a apartinut ultrasilor din galeria echipei Besiktas Istanbul. Parte activa a protestelor din Taksim, ultrasii se bucura de mare simpatie in randul oamenilor pentru eforturile pe care le-au depus in tentativa de a respinge atacurile politiei. Exista si o identificare a protestatarilor cu galeria din Besiktas, in acest caz. Multa lume spune ca “toti suntem Çarşı” (numele gruparii de suporteri). La fel ca la manifestatiile din Taksim, ultrasii s-au angajat sa asigure securitatea acestor intalniri. Unii sunt iscoade si pandesc aparitia fortelor 65

tului.

ulterioara a formatiunii politice.

Esra Kaya insista ca miscarea de contestare a guvernului Erdogan nu este una revolutionara, ci una democratica. Ea insasi nu are o problema cu existenta Partidului Justitie si Dezvoltare al premierului Erdogan sau cu faptul ca acesta este la putere. Dar are o problema cu faptul ca in ochii primului ministru ea nu conteaza. “Sunt minoritara, dar totusi exist”, spune Kaya. “Tot ce doresc este sa nu mai fiu subaltern”.

“Pentru asta e nevoie insa de informarea oamenilor”, spune Esra Kaya. Lipsa de informatii prin controlul presei de catre primul ministru si imaginea de huligani violenti pe care acesta a creionat-o despre manifestantii din Taksim si Gezi sunt o problema majora cu care se confrunta membrii comitetelor de cartier. “Trebuie sa ajungem la oameni si nu avem alta posibilitate decat sa mergem la ei”. Kaya s-a oferit sa isi sacrifice concediul de vara si sa mearga prin satele si orasele din Anatolya pentru a arata oamenilor de acolo de ce protesteaza ei si care le sunt cererile la adresa guvernului. In forumurile din parcuri se discuta intens despre crearea unei retele de informare. Sute de voluntari au anuntat ca sunt dispusi sa cutreiere Turcia in lung si-n lat pentru a-si promova ideile despre o societate cu adevarat libera si democratica. “Suntem la inceput. Asa ceva nu a mai existat in Turcia si invatam pe parcurs”, spune Esra Kaya, care s-a oferit sa tina si cursuri de vara pe probleme de democratie si angajament social. “Cu totii trebuie sa invatam. Noi: cum trebuie sa ne organizam. Ei, sustinatorii lui Erdogan: cum arata, de fapt, libertatea de care acesta vorbeste mereu”.

Una din primele concluzii la care au ajuns in comitetul de cartier din Abbasag este faptul ca rezistenta de pe strazi s-a incheiat. Dislocarea masiva a fortelor de ordine nu mai permite adunarea multor persoane in centrul orasului si organizarea unui protest in forma clasica de manifestatie. Asa ca in mai multe forumuri democratice din Istanbul s-a nascut ideea ca e nevoie ca vocea oamenilor sa fie auzita in alt loc: in Parlamentul de la Ankara. S-a discutat mult in jurul ideii de a aplica acelasi model precum cel al Partidului Pace si Democratie (BDP) care militeaza pentru autonomia in regiunile kurde ale Turciei. Initial, BDP fusese inregistrat ca o platforma civica si a propus candidati independenti la alegerile parlamentare. Odata votati in Legislativ, noii parlamentari au format un grup, iar activitatea lor a permis lansarea 66

orumurile democratice din parcurile din Istanbul isi centralizeaza in fiecare zi discutiile si concluziile pe site-ul parklarbizim. blogspot.com. Aceasta este platforma comuna care asigura comunicatiile intre ele. Din cei 76 de milioane de locuitori ai Turciei, poate 15 milioane sunt insa conectati la internet. De aici si necesitatea ca, in lipsa unei informari corecte prin canalele de televiziune care domina piata media, activistii sa se deplaseze in teritoriu pentru a-si promova miscarea si ideile.

unei adevarate revolte istorice. Initiatorii trebuie sa reuseasca sa adune sub umbrela acelorasi cereri si reprezentanti ai muncitorimii, ai femeilor din popor, ai angajatilor in pozitii de la baza organizarii ierarhice. Numai acest pas poate crea premisele unei reorganizari a vietii politice din Turcia. Vorbim despre o politica durabila ca rezultat al unificarii puterii cetatenilor cu idealuri politice comune. Numai asa se poate ajunge la momentul in care aceasta noua miscare va putea influenta situatia generala din tara. In duminica evacuarii parcului Gezi, Esra Kaya a plans aproape toata ziua. Pierduse speranta odata cu norul de gaze lacrimogene ce a acoperit centrul orasului Istanbul. Catre seara a deschis calculatorul si s-a uitat pe retelele de socializare. Toata lumea vorbea despre faptul ca trebuie sa faca ceva. Altceva. A plans din nou, de data aceasta de bucurie. La fel cum face si acum.

Deocamdata, macar intr-o privinta, seful guvernului are dreptate. Manifestantii din Istanbul sunt in minoritate. Ei sunt acel segment de tineri educati, sprijinit de zona de stanga a clasei de mijloc si a elitei intelectuale, care considera ca â&#x20AC;&#x153;e corect sa te revoltiâ&#x20AC;? (Mao). Piata Taksim si parcul Gezi au fost umplute de acest segment care a dat nastere unei asa numite insurgente spontane. Ce va trebui sa urmarim este capacitatea acestor insurgenti de a deschide calea

* Numele si varsta doamnei profesor au fost modificate din motive de siguranta.

“OAMENII SIMT DRAGOSTEA PARTIDULUI PENTRU EI” Laurentiu Diaconu-Colintineanu, jurnalist multimedia, Radio France Internationale

Erdogan guverneaza doar peste jumatate din Turcia – asa strigau manifestantii din Istanbul si alte orase ale Turciei. Societatea turca este profund divizata – asa considera sociologii si analistii internationali. Cine formeaza insa acel procent de 50% care a votat cu Recep Tayyip Erdogan la ultimele alegeri parlamentare? Cum traiesc cei care l-au ajutat sa ajunga la al treilea mandat consecutiv in fruntea guvernului? Si ce apreciaza la acest lider tot mai contestat pe plan international? HotNews.ro si RFI Romania prezinta, in premiera in presa romaneasca, fata uitata a Turciei, cea situata dincolo de tumultul protestelor care dau stiri.

a doar un kilometru de piata Taksim, pe o strada pietonala cu o fantana arteziana la unul din capete, se gaseste frizeria Kalite. Toate cele patru scaune sunt ocupate. Un domn in varsta se barbiereste, ceilalti barbati mai tineri au venit sa se tunda in stilul posterelor lipite pe usa frizeriei, care se afla de 13 ani in proprietatea lui Soner Kaya. Barbatul in varsta de 44 de ani, cu privirea incruntata permanent de la auzul invitatiei de a sta de vorba cu presa straina, tuna autoritar: “Erdogan guverneaza corect! Exista o opozitie fata de el care e formata din tradatori de tara. Astfel de oameni nu au ce cauta in Turcia!”.

P 68

remierul turc Recep Tayyip Erdogan a crescut Kasimpasa,

acest cartier al Istanbulului locuit in majoritate de muncitorime. E unul din cele mai vechi ale orasului. In anii '50, imigratia de populatie saraca din Anatolya a fost masiva si chiar daca oficial locuitorii din Kasimpasa fac parte din clasa de mijloc, ca nivel de trai se situeaza mai degraba catre sfertul inferior al acestei grupe dupa venituri. E clar insa ca acest cartier a facut progrese vizibile, cele mai multe fiind atribuite de oameni perioadei in care la putere s-a aflat premierul Erdogan. Kasimpasali, adica omul din Kasimpasa, a avut grija de cartierul sau natal in care vindea dulciuri in copilarie. Au aparut parcuri, stranduri, centre culturale, drumurile au fost reabilitate. Multe au fost investitiile publice care ii determina pe oameni sa spuna ca guvernarea Erdogan e cel mai bun lucru ce li s-a intamplat in viata.

din Turcia spera ca a reusit sa-i slabeascsa pozitia premierului. Unii comentatori occidentali sunt ferm convinsi ca Erdogan nu mai are nicio sansa la urmatoarele alegeri. Realitatea din cartierele muncitoresti din Istanbul arata insa cu totul altfel.

tmosfera de pe strada pietonala din Kasimpasa e una ciudata. Intrebati daca sunt fericiti si liberi, oamenii raspund cu tarie ca da. Privirea lor nu tradeaza insa aceeasi definitie a fericirii pe care o cunoastem noi. Aproape nimeni nu stie cu exactitate ce s-a intamplat in parcul Gezi sau in piata Taksim, desi protestele si violentele au avut loc la doar un kilometru distanta. Soner Kaya nu este o exceptie. Tatal a doi baieti a aflat despre evenimentele recente de la televizor sau a citit ziarul Zaman (pro Erdogan) care se afla in fiecare zi pe masuta din fata frizeriei sale unde isi omoara timpul dintre clienti cu un ceai negru.

In astfel de cartiere, opinia publica este formata pe principii religioase, traditie navala si echipa locala de fotbal, cum este F.C. Kasimpasa – detinuta de Turgay Ciner, un apropiat de-al premierului care are in proprietate si grupul media Ciner Holding. Numele stadionului este “Recep Tayyip Erdogan”. Si in astfel de cartiere traieste baza electorala a primului ministru. Ei sunt oamenii pe care Erdogan se bazeaza in tentativa de a restrange efectul valului de nemultumire cu care s-a confruntat in ultima luna de zile. Elita intelectuala de stanga

Kaya stie foarte bine ca “necazurile” din Gezi au fost provocate de niste “pseudo-ecologisti care au creat haos in conditiile in care totul era bine si stabil in Turcia”. Frizerul a votat Partidul Justitie si Dezvoltare (AKP) la ultimele alegeri si o va face, conform propriilor spuse, fara rezerve si la urmatoarele. Ce il deranejaza cel mai mult este ca 69

“vandalii” nu au fost constienti cat de mult rau fac tarii. “Puterile straine au un mare rol aici. Acestia sunt oamenii care nu vor ca Turcia sa fie stabila”. Discursul despre puterile straine al lui Soner Kaya e intrerupt de un barbat tanar care isi distreaza baiatul pe o pisica mecanica amplasata langa intrarea in frizerie. Pustiul rade copios pe ritmul melodiei Gangnam Style. Pentru cateva secunde, privirea frizerului se insenineaza. Deodata se intoarce si mai inversunat.

se traduce in “Galatasaray, unica mea iubire”. Pe incheietura sunt tatuate doua initiale: E / Y de la numele celor doi baieti, iar pe inelarul stang se vad “...” care simbolizeaza “tot ce va urma”. In opinia ei, unele grupuri din Turcia sunt discriminate asa ca au inceput sa protesteze, dar si “sa tradeze tara”. “Adica sa protestezi e OK, libertatea de exprimare la fel, dar nu trebuie sa uiti niciun moment de interesul tarii”. Sevilier crede ca trei sau patru zile de “distractie” sunt suficiente, dupa care ajunge. “Daca nu esti multumit de guvern, nu votezi si gata”.

Isi aminteste de o intrebare despre legitimitatea actiunilor politiei. Gaseste un ton critic pentru ca fortele de ordine ar fi actionat prea tarziu. Protestele au fost un soc pentru economie, lumea traia in panica, turistii au fugit pentru ca provocarile teroristilor au degenerat in violente – asta e imaginea pe care Kaya a aflat-o din presa turca. De fapt, in opinia lui, guvernul a fost foarte bun si ingaduitor cu manifestantii. “Nu numai cartierul, intreaga lume trebuie sa fie mandra de un om ca Erdogan! Dintre liderii lumii e unul din cei mai buni! Totul e liber in Turcia! Ce vrei mai mult?”

Tanara mama este contabila si nemultumita de faptul ca, intr-o singura saptamana, dolarul american s-a apreciat fata de lira turceasca cu 0,7 unitati. Ea insasi a fost sa ii sprijine pe activistii din parcul Gezi in primele zile de proteste, cand miscarea avea ca scop doar impiedicarea constructiei unui mall in locul spatiului verde. Dar apoi a considerat ca protestul oamenilor fusese rapit de organizatiile de opozitie care nu o reprezinta. “Cum vine un stangist sa injure capitalismul in blugi Levi's, fumand Camel si vorbind la iPhone?”. Capitalismul a asigurat supravietuirea Turciei, crede Funda Sevilier, care isi aduce aminte de o vorba de-a tatalui ei care avea un magazin. Batranul se temea ca in 20 de ani nu s-ar mai fi vazut steagul Turciei nicaieri, daca tara nu reusea sa se schimbe. Iata ca a

Discutia cu Soner Kaya e urmarita cu atentie de o mama a doi baieti in varsta de 34 de ani. De mai multe ori s-a bagat in discutie strigand peste vocea frizerului. Funda Sevilier gesticuleaza cel mai mult cu mana stanga. Pe antebrat are un tatuaj care 70

reusit, datorita premierului Erdogan, care, spune Sevilier, a ferit tara de influentele straine.

demonstratii nici vorba. Si toate astea intr-un context economic nu tocmai favorabil. Partidul stie insa ca soarta sa electorala e legata de economie. Cresterea economica a Turciei era de 8,8% in 2011, dar doar de 2,2% anul trecut. Anul acesta, estimarile arata o crestere de 3-4%. Daca va fi asa, evolutia e buna, dar dupa standardele Occidentului dezvoltat. Pentru Turcia, riscurile atasate unei cresteri atat de mici dupa standardele economiilor in dezvoltare sunt foarte mari. Nu degeaba spun analistii internationali ca â&#x20AC;&#x153;Turcia face pneumonie in timp ce America stranutaâ&#x20AC;?. La acest context se adauga si faptul ca Erdogan e la ultimul sau mandat in fruntea guvernului de la Ankara si trebuie sa fie acea perioada in care istoria va primi definitiv semnatura sa. Cu o agenda atat de incarcata, Erdogan nu poate alege altceva decat dominatia politica si atitudinea intransigenta in fata oricarei contestari â&#x20AC;&#x201C; o reteta care a functionat pana acum.

rimul ministru Recep Tayyip Erdogan spune cu fiecare ocazie pe care o are ca protestele din tara sa au fost instigate de o bizara conspiratie internationala. Unii comentatori pro-guvernamentali au scris chiar ca Lufthansa ar fi avut un interes major pentru ca planurile de constructie a unui nou aeroport la Istanbul ar afecta grav hub-ul aerian din Frankfurt pe Main. Se pune asadar intrebarea daca Erdogan chiar crede ceea ce spune sau daca declaratiile fac parte dintr-un joc populist. Daca prima varianta ar fi adevarata, atunci Turcia se afla intr-un moment foarte intunecat al istoriei sale. Dar dupa doua saptamani petrecute in Turcia tind sa cred a doua varianta. Cand premierul Erdogan s-a intors din turneul sau din Africa de Nord, AKP era in degringolada. Unii membri, spun surse cu care am vorbit la Istanbul si care au dorit sa ramana anonime, nu aprobau prima interventie brutala a politiei impotriva manifestantilor. Acestia din urma nici nu erau suspectii de serviciu kemalisti care se opun vehement premierului. Multi dintre ei nu au votat niciodata, de participare la

Asa se explica, de exemplu, de ce premierul insista asupra teoriei cum ca manifestantii din Taksim ar fi baut alcool in moschee chiar si dupa ce imamul a negat aceasta informatie. Apoi, pentru ca presa interna e sub controlul sau in majoritate, tunurile trebuiau sa traga in cea straina. Teroristi si tradatori ar fi jurnalistii 71

straini care indraznesc sa relateze despre ce se intampla in Turcia. Si mai sunt si bancile si puterile straine care au interesul sa destabilizeze economia turceasca.

Sediul organizatiei locale AKP e intr-o cladire stearsa de care atarna insa steagurile partidului peste intregul bulevard din fata. La parter se vinde kebap. Intrarea seamana cu o rampa a unui service auto. In capatul gangului, pe partea stanga, o usa aproape insesizabila deschide un lift inghesuit in care incap trei persoane, cu indulgenta. Birourile AKP sunt la etajul al doilea al carui hol este dominat de sigla partidului (un bec â&#x20AC;&#x201C; de la iluminare). In sediu, toate incaperile sunt pavoazate de fotografii de la evenimente la care au participat liderii formatiunii si de harti. Nenumarate harti. Partidul stie tot ce se intampla peste tot. Fiecare casa, fiecare familie, fiecare afacere este cartografiata pe peretii din sediul AKP. Motorul partidului functioneaza deja la capacitate maxima. Se pregatesc intens alegerile locale din 2014 la care premierul Erdogan a promis ca toti cei care s-au solidarizat cu protestele vor plati scump. Acum e treaba subalternilor sai sa indeplineasca aceasta promisiune.

Scopul premierului e unul simplu: el trebuie sa arate ca economia mergea perfect pana la momentul 31 mai 2013. Turcia tocmai semnase un acord pentru constructia celui mai mare aeroport din Europa si a celui de-al treilea pod peste Bosfor. Agentia Moody's tocmai ridicase ratingul de tara si totul era perfect. Scenariul este o pregatire pentru eventualitatea in care economia nu ajunge la performantele dorite de electoratul AKP. Si atunci vina nu va fi a guvernului, ci a instigatorilor internationali.

n urma cu cateva decenii, Esenler nu era decat un sat la marginea orasului Istanbul. Astazi, satul a devenit un cartier cu o populatie de peste 500.000, cu zona pietonala si centru comercial, care continua sa se dezvolte intr-un ritm alert. Situat la circa 20 de kilometri de piata Taksim, Esenler este fieful premierului Erdogan in Istanbul. La ultimele alegeri parlamentare, AKP a castigat 65% din voturile locuitorilor. Principalul partid de opozitie abia a reusit sa adune 15%.

In Esenler, totul este marca AKP: noile drumuri, vechile drumuri reabilitate, noul spital, proiectele de asistenta sociala... totul. Ritmul de dezvoltare urbana este, probabil, cel mai rapid din intregul oras. Municipalitatea a deschis 10 centre cu program after-school care asigura si mese pentru 15.000 de copii. 20.000 de oameni vor fi 72

dusi in excursie anul acesta. Din 8 iulie, cei mai saraci vor primi mese de Ramadan – totul pe cheltuiala partidului. “La ultimul sondaj, 95% dintre locuitorii cartierului erau fericiti ca traiesc aici”, spune Yusuf Zabul, membru al consiliului local din partea AKP. “Oamenii simt dragostea partidului pentru ei si apreciaza munca sa”.

din Taksim au mintit, niciunul nu a fost ranit de politia care a intervenit cu cea mai mare grija pentru a restabili ordinea. “Libertatea minoritatii nu o poate te anula pe cea a majoritatii. Iar majoritatea este de partea premierului”. Yusuf Bazal stie ca oamenii “de isprava” din Istanbul erau speriati de protest si “intr-un oras cu 14 milioane de locuitori nu e bine sa creezi panica”. “Oricine are dreptul sa protesteze”, explica Bazal, dar e nevoie de aprobare pentru asta si de un loc potrivit pentru o manifestatie. Conform unui ordin dat de premierul Erdogan, in Istanbul exista doar doua astfel de locuri: Kazlicesme si Maltepe. Yusuf Bazal conchide: “Daca majoritatea e multumita, democratia functioneaza”.

Zabul sta la un birou lung de patru metri. In spatele sau atarna pe perete portretele lui Erdogan, Atatürk si Gül. Pe birou, o rama foto digitala ruleaza poze cu premierul. Sunt imagini de la ultimul miting de sustinere AKP din Istanbul – la doar doua zile dupa evacuarea in forta a parcului Gezi si a pietei Taksim. “Suntem in continua pregatire pentru alegeri, tocmai finalizam un program de training pentru voluntarii nostri”, explica Yusuf Zabul. Voluntarii AKP nu fac numai promovare. Ei formeaza delegatii de cate zece persoane care aduc condoleante familiilor in care are loc un deces si care preiau cheltuielile de inmormantare in contul partidului. Ei verifica din usa in usa listele de la biroul electoral si tot ei merg sa tina companie mamelor care nu mai au copiii acasa si se simt singure.

asinaria AKP s-a pus in miscare si mai intens in urma protestelor recente. Ultimul sondaj publicat de compania MetroPOLL arata ca aproape jumatate din cei chestionati considera ca guvernul Erdogan manifesta tendinte autoritare. Doar 36% considera ca Turcia devine mai democratica. Premierul Recep Tayyip Erdogan trebuie sa se asigure asadar de acea jumatate a populatiei turcesti care reprezinta baza sa solida de sustinatori. Asa se explica iesirile sale publice in care

Bazal da asigurari ca niciodata nu a existat o libertate mai mare in Turcia, “lucrul fiind observabil la o simpla plimbare prin Esenler”. Consilierul local e sigur ca manifestantii 73

indeamna femeile sa aiba macar trei copii pentru ca Turcia sa nu fie ingenunchiata de puterile care vor sa o dezavantajeze in cursa pentru influenta internationala. Sau cele legate de “poporul castrat” de concernele straine care inunda piata cu pilule contraceptive. Erdogan trebuie sa fie sigur ca dominatia sa din cartiere precum Kasimpasa sau Esenler nu este diminuata in niciun fel. Primul ministru are nevoie de oameni care il adora, carora le poate intinde o mana sub forma asistentei sociale si care isi manifesta recunostinta “in mod democratic” la fiecare vot.

imbatraneasca”. Kudun e de acord in totalitate cu politica dusa de guvern. “Erdogan face treaba foarte buna. Il iubesc! Atitudinea sa e cea mai buna, altii sunt gelosi pe el”. Ea stie toate astea pentru ca a vazut la televizor. Chiar si in timpul protestelor, spune Nermin Kudun, “presa a fost foarte corecta, ba chiar a aratat mai mult decat ar fi trebuit pentru linistea noastra”. Sa nu intelegeti gresit: acesti oameni sunt sinceri. Ei chiar cred ceea ce spun si isi iubesc cu sinceritate tara. Intrebarea este ce vor face in momentul in care vor vedea ca tara lor nu e chiar asa cum e descrisa la televizor.

Erdogan are nevoie de Nermin Kudun din Kasimpasa, 38 de ani, mama a trei copii, care l-a ajutat pe premier in lupta sa impotriva “celor care vor ca populatia Turciei sa

Bucuresti: 93.5 fm Iasi: 97.9 fm Craiova: 94.0 fm Cluj: 91.7 fm www.rfi.ro