Dovada existentei ingerilor

EDITORI: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Magdalena Mărculescu DIRECTOR: Crina Drăghici REDACTOR: Elena Leu DESIGN: Alexe Popescu DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban DTP: Răzvan Nasea CORECTORI: Maria Mușuroiu Elena Bițu Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României TOMPKINS, PTOLEMY Dovada existenței îngerilor : cartea fundamentală despre îngeri și rolul surprinzător pe care îl au în viața noastră / Ptolemy Tompkins & Tyler Beddoes ; trad.: Constantin Dumitru Palcus. - Bucureşti : Lifestyle Publishing, 2017 ISBN 978-606-789-039-6 I. Beddoes, Tyler II. Palcus, Constantin Dumitru (trad.)

235

Titlul original: PROOF OF ANGELS. THE DEFINITIVE BOOK ON THE REALITY OF ANGELS AND THE SURPRISING ROLE THEY PLAY IN EACH OF OUR LIVES Autori: Ptolemy Tompkins și Tyler Beddoes Copyright © 2016 by Ptolemy Tompkins and Tyler Beddoes Copyright © Lifestyle Publishing, 2017 pentru prezenta ediție Lifestyle Publishing face parte din Grupul Editorial Trei O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.lifestylepublishing.ro ISBN 978-606-789-039-6

Pentru Jennifer Lynn Groesbeck

Cuprins Cuvânt‑înainte........................................................... 9 Introducere.............................................................. 13 1. O întâmplare pe podul de la Spanish Fork........... 27 2. Ce sunt îngerii?..................................................39 3. Un înger numit James Taylor..............................54 4. Descrierea indescriptibilului..............................64 5. Academia...........................................................83 6. O voce de altundeva............................................93 7. O prezență în încăpere...................................... 109 8. Diavoli..............................................................116 9. Încotro mergem?.............................................. 126 10. Dovada?........................................................... 133 11. Ce înseamnă toate acestea................................. 144 Epilog......................................................................157 Postfață.................................................................. 163 Mulțumiri.............................................................. 165 Note........................................................................ 171

Cuvânt‑înainte

Unul dintre cele mai importante evenimente din anii petrecuți de mine ca editor al revistei Angels on Earth a avut loc în vara anului 1999, când s‑a prezentat la interviul de angajare un candidat la un post ce devenise disponibil pentru revistele Guideposts și Angels on Earth. Cele două publicații ocupă aceleași birouri. Edward Grinnan, redactor‑șef la Guideposts, a considerat că ar fi bine dacă l‑aș vedea și eu pe potențialul angajat. În timp ce vorbeam — eu explicând cu ce se ocupă cele două publicații, iar Ptolemy spunându‑mi despre lucrurile care‑l interesau și la care lucrase până în acel moment al vieții sale — am observat că privirea îi tot fugea către rafturile mele de cărți. În birou aveam multe rafturi, o bună parte dintre ele fiind ocupate cu cărți despre îngeri, dar multe erau goale.

N‑a trecut mult până când am început să merg în biroul lui Ptolemy ca să‑i dau articole la care să lucreze.

La noi în birou întotdeauna cineva vorbește la telefon, discutând cu autorul unei povești, punând întrebări și dând sugestii despre cum să arate și cum să fie structurată. În scurt timp m‑am obișnuit să aud vocea lui Ptolemy făcând exact același lucru în biroul lui.

La început, Ptolemy a lucrat la articolele obișnuite din revista Angels — o narațiune la persoana întâi la care redactorul colaborează cu persoana care a avut o experiență angelică. Dar în scurtă vreme el s‑a desprins de acest făgaș și a început să scrie ceea ce numim

9

„articole de reflecție“. Lua un subiect care, la prima vedere, părea să nu prea aibă legătură cu îngerii și demonstra că lucrurile nu stăteau deloc așa. Îmi plăceau mult acele articole și am început să le prezint titlurile pe coperta revistei. De la semințe la scoici, de la păsări la stele, oriunde își întorcea privirea Ptolemy părea să găsească legături cu îngerii. Rafturile din biroul lui erau încărcate până la refuz cu cărți și mi‑am dat seama că în ziua în care ne‑am întâlnit în biroul meu trebuie să se fi întrebat: De ce nu sunt toate rafturile pline? În 2007, Ptolemy a plecat de la Guideposts și Angels, ca să lucreze la o carte intitulată The Divine Life of Animals, ideea venindu‑i de la un articol despre animale și viața de dincolo pe care‑l scrisese pentru Guideposts. Articolul s‑a dovedit a fi unul dintre cele mai populare din istoria revistei, iar Ptolemy și‑a petrecut anul următor dezvoltând și extinzând ideea.

Astăzi, eu și Ptolemy suntem căsătoriți. Deși nu mai lucrează în birourile noastre, într‑un fel, nu s‑au schimbat multe. Tot are prea multe cărți pe rafturile din biroul lui de la parterul casei, iar pe când lucra cu doctorul Eben Alexander la Dovada lumii de dincolo și la Harta raiului, l‑am auzit de multe ori pe Ptolemy la telefon, făcând schimb de idei, la fel cum ar fi făcut și dacă ar fi fost vorba de un articol pentru Guideposts sau Angels on Earth.

De fapt, Ptolemy a spus despre Dovada lumii de dincolo că este „cea mai bună povestire de tip Guideposts“ și, deși rezultatul nu a fost un articol pentru revistă,­ci un bestseller internațional, înțeleg de ce a considerat‑o așa. În martie anul trecut, i‑am trimis, într‑o dimineață, lui Ptolemy un link pentru o poveste despre care discutaserăm în ședința editorială săptămânală: cazul unei tinere femei care intrase cu mașina într‑un râu și al polițiștilor care, veniți la fața locului s‑o salveze, au crezut că este vie, deoarece se auzea o voce din interiorul mașinii. Era 10

DOVADA EXISTENȚEI ÎNGERILOR

genul de întâmplare care i‑ar fi plăcut lui Ptolemy: tragică, misterioasă, dar în același timp plină de speranță. Știam că cititorii revistei Angels on Earth n‑ar fi luat acea voce misterioasă drept altceva decât glasul unui înger și mai știam că lui Ptolemy i‑ar fi plăcut să obțină un efect maxim din detaliile și dramatismul istorisirii.

Puteam să‑i acordăm importanța cuvenită poveștii în paginile noastre sau era prea lungă, prea dulce‑amară pentru formatul nostru scurt? I‑am trimis linkul lui Ptolemy.

Cam după o oră, Ptolemy m‑a sunat. La scurt timp după e‑mailul meu, primise un telefon de la un agent care lucra cu unul dintre polițiștii aflați la locul accidentului. Agentul — Jennifer Gates — cunoștea ceea ce scria Ptolemy și s‑a gândit că ar putea să scrie o carte pornind de la această poveste. Se gândise chiar la un titlu: Dovada îngerilor. În următoarele luni, casa noastră a fost mai mult ca niciodată o extensie a birourilor de la Guideposts și Angels on Earth. Ptolemy și polițistul Tyler Beddoes vorbeau la telefon tot timpul, dezvoltând nu doar o relație de lucru, ci și o prietenie profundă. Ptolemy era încredințat că, așa cum Dovada lumii de dincolo fusese „cea mai bună povestire de tip Guideposts“, Dovada îngerilor urma să fie „cea mai bună povestire de tip Angels on Earth“.

Citind‑o acum, mă văd nevoită să‑i dau dreptate. Și nu pot să nu mă gândesc că e posibil ca un înger să fi intervenit în dimineața în care Ptolemy a primit nu doar un e‑mail de la mine privind povestea lui Tyler, ci și telefonul de la Jennifer.

Colleen Hughes, editor al revistei Angels on Earth

11

Introducere „Nu încerca să dovedești ceva“.1 elisabeth kübler‑ross

Cu câțiva ani în urmă, am dus‑o pe Evie, fiica mea vitregă, la scufundări, pentru prima dată. Avea opt ani și, cu toate că‑și pusese și înainte pe față o mască, nu avusese niciodată prilejul să privească sub apă, într‑o zonă în care vietățile marine sunt extrem de numeroase. Ne aflam în Bahamas și înotam în preajma unei stânci ce părea banală. Evie tot trăgea de mască, scoțând apa și suflând prin țeavă ca să poată respira. Când în sfârșit s‑a acomodat cu echipamentul, și‑a lăsat capul sub apă.

Bum! Reciful colcăia de pești — pești‑papagal, pești‑țepoși și roiuri de pești „sergent major“ care mișunau peste tot în jur, investigând‑o fără știrea ei.

N‑am să uit niciodată expresia pe care o avea în ochi când a scos capul din apă și un zâmbet incontrolabil s‑a format pe buzele strânse în jurul muștiucului măștii.

Crezuse că doar înoată în jurul unei stânci golașe, când de fapt se imersase într‑un cu totul alt univers de culoare, lumină și viață.

Să ne imaginăm lumea schimbată într‑o clipită dintr‑un loc al fricii, al nesiguranței și al goliciunii sufletești într‑un loc al minunăției, plin de frumusețe și un număr copleșitor de ființe, invizibile și totuși prezente.

13

Să ne imaginăm o cască asemeni celor pe care le purtau cândva scafandrii: una care acoperă în întregime capul ca un bol. Apoi să ne închipuim că această cască este făcută dintr‑o substanță magică, asemănătoare sticlei, una atât de subțire și de imperceptibilă încât lasă să treacă aproape totul prin ea. Nu se murdărește niciodată, nu se udă și este absolut transparentă la lumină și penetrabilă față de aer. În esență, e ca și cum casca nici n‑ar exista.

Atât doar că este. Și singurul lucru pe care această cască îl blochează — împiedicând persoana care o poartă să‑l experimenteze — este lumea spirituală. Orice altceva trece de aceste căști. Numai acel lucru — acea parte singulară și extrem de importantă a lumii, fără de care lumea nu este cu adevărat completă, ci doar pe jumătate — nu reușește să treacă de ea.

Uneori, dacă lumina și circumstanțele sunt așa cum trebuie, poți să întrezărești căștile pe care ceilalți oameni le poartă pe cap când treci pe lângă ei pe stradă. Uneori, căștile pe care le poartă sunt atât de evidente — atât de vizibile — încât pare ridicol că ei înșiși nu le observă.

Dar, pe de altă parte, la fel de des, cei mai mulți dintre noi nu reușim să observăm că și noi înșine purtăm așa ceva.

Ce fel de lume vedem când privim prin aceste căști magice, care filtrează spiritualitatea? Vedem o lume în care pământul este doar pământ, în care se întâmplă lucruri bune și lucruri rele, unde există fericire și tristețe și în care oamenii se nasc și mor. Totuși, cumva, nimic din toate acestea nu pare să însemne atât de mult. Vedem o lume în care totul este relativ și în esență nesemnificativ, dar pare caraghios să ne plângem de acest lucru sau chiar să‑l aducem în discuție.

Pe lângă faptul că nu are un scop real, lumea văzută prin sticla acestei căști nu are nicio justiție reală. Unii 14

DOVADA EXISTENȚEI ÎNGERILOR

oameni fac lucruri „bune“, alții fac lucruri „rele“, dar acestea sunt doar niște cuvinte pe care le‑am inventat ca să înțelegem lucruri pe care de fapt nu le putem înțelege.

Adesea, oamenii răi o duc foarte bine în această lume stranie, fără noimă, în vreme ce oamenii cumsecade trebuie să suporte tot felul de presiuni și dificultăți.

Unul dintre cele mai ciudate lucruri legate de aceste căști este că, și atunci când conștientizăm că le purtăm, nu putem pur și simplu să le scoatem. Nu pot fi smulse prin forța brațelor sau sparte cu un ciocan. Sunt extrem de îndărătnice, extrem de rezistente.

Sau sunt așa în cea mai mare parte a timpului. Dar uneori vin momente când căștile par să dispară singure, fără niciun efort din partea noastră. Dintr‑odată constatăm că… au dispărut. În astfel de momente, ne uităm în jurul nostru, la lume, ca și cum n‑am fi văzut‑o niciodată până atunci.

Despre acele momente este cartea de față.

Timp de zece ani am lucrat la o revistă intitulată Angels on Earth, publicația‑soră a lui Guideposts, o revistă în care erau prezentate povestiri inspiraționale, fondată în 1949 de Norman Vincent Peale. Un produs generat de boom‑ul modern al interesului pentru îngeri, Angels on Earth relatează povești despre întâlniri angelice reale și (pentru că versiunile credibile ale acestora nu se găsesc chiar pe toate drumurile) povești ale unor oameni obișnuiți care se comportă într‑o manieră angelică. În scurt timp m‑am îndrăgostit de munca mea de acolo și am fost fascinat să constat cât de puține lucruri știam despre folclorul îngerilor — cât de mulți erau, cât de puțini sunt menționați în Vechiul sau Noul Testament și cât de multe gânduri le‑au dedicat mințile cu adevărat mari ale filosofiei și ale religiei.

La începutul perioadei mele la revistă, în timp ce căutam subiecte interesante pentru articole, am dat 15

peste o carte intitulată My Descent into Death (Coborârea mea în moarte) scrisă de un pictor, instructor de artă și necredincios înrăit numit Howard Storm. În timp ce‑și petrecea vacanța la Paris cu soția sa, Storm a suferit o perforație intestinală care aproape că i‑a luat viața.

Zăcând pe patul de spital, dintr‑odată s‑a simțit ușor, plin de viață și mai bine decât își amintea că se simțise de multă vreme.

Storm s‑a ridicat în picioare și — la fel ca mulți dintre cei care au trecut printr‑o experiență în pragul morții (EPM) înaintea lui — a fost șocat să vadă o siluetă ofilită, jalnică, zăcând în patul din care tocmai se ridicase. O siluetă care, a realizat el stupefiat, era chiar el (sau, mai degrabă, corpul lui fizic). Storm a sesizat apoi niște voci în hol, care‑l chemau cu blândețe să le urmeze. Ieșind, Storm s‑a pomenit înconjurat de creaturi mici stranii. La început, au părut prietenoase, dar treptat Storm și‑a dat seama că nu erau. Făpturile au început să‑l batjocorească, să‑l împungă, ba chiar să‑l muște. Speriat peste măsură, Storm a strigat cerând ajutor unui Dumnezeu căruia, până atunci, nu i se adresase niciodată, formal sau altfel, pentru că nu credea deloc în el.

Rugăciunea lui a primit imediat răspuns. Storm s‑a pomenit ridicându‑se într‑o lume de lumină, viață, frumusețe și iubire atât de copleșitoare încât l‑a destrămat în bucăți pe vechiul Storm, cel necredincios.

Astfel, Storm a descoperit că iubirea nu era un sentiment siropos, un lucru drăguț și gol de semnificație, așa cum crezuse el. În schimb, i‑a devenit clar că acest subiect efemer era materialul real — adevărata substantia (în latină, „ceea ce se află dedesubt“) — care este adevăratul fundament al tuturor lucrurilor din lumea noastră. Este materia veritabilă din care este alcătuită această lume, unica sursă absolut ireductibilă a tot ceea ce vedem,

16

DOVADA EXISTENȚEI ÎNGERILOR

simțim, gândim și suntem. Nu există nimic căruia să nu‑i poată face față pentru că nimic nu este mai elementar decât iubirea. În mod paradoxal, este adevăratul și supremul atom indestructibil pe care oamenii de știință de la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul secolului XX l‑au căutat cu atâta încredere și cu atât entuziasm.

Iubirea, acel sentiment fragil, s‑a dovedit a fi singurul lucru pe care n‑au reușit să‑l ardă, să‑l zdrobească, să‑l jupoaie sau să‑l profaneze în alte moduri. Într‑o lume în care orice poate fi prins, imobilizat și examinat de știință, dragostea a fost singura substanță care nu s‑a lăsat tratată astfel — singurul lucru care întotdeauna a scăpat neatins.

Când Storm și‑a revenit din suferința lui, a fost atât de diferit față de omul inteligent, dar gâlcevitor și înrăit care fusese înainte, încât pentru soția lui a fost ca și cum ar fi fost înlocuit de o altă persoană. Și, într‑un sens, chiar a fost.

Dar ceea ce m‑a interesat cel mai mult în cartea lui Storm a fost o scenă scurtă și mai degrabă comică, petrecută când s‑a întors în America. Storm, încă într‑o stare foarte șubredă, a hotărât că vrea să meargă la biserică.

Neavând, de fapt, niciun fel de experiență legată de practica religioasă, a ales una dintr‑o listă publicată în ziarul local. Iată ce scrie Storm: Am ales în baza faptului că întrunirea avea loc într‑o școală publică. Asta mi‑a sugerat că biserica respec‑ tivă nu era materialistă, dat fiind că nu deținea o proprietate. Cu siguranță că Dumnezeu avea să fie prezent într‑o biserică nematerialistă.

Duminică dimineața, cu mare efort, m‑am spălat și m‑am îmbrăcat în costum și cravată și ne‑am dus la biserica situată la circa 25 de kilometri distanță.2

17

Ajuns acolo, Storm a constatat, spre marea lui dezamăgire, că biserica era închisă în timpul verii. Dar la scurt timp după aceea, un prieten i‑a vorbit despre o biserică aflată la nici doi kilometri de casa lui, care era posibil să corespundă. Duminica următoare, Storm, care nu se simțea deloc bine, a sosit la biserică. A urcat treptele sprijinindu‑se de soția lui.

Ce imagine jalnică trebuie să fi fost pentru cei care m‑au întâmpinat la ușa bisericii. Pielea emaciată, bolnăvicioasă, ochi gălbejiți, sprijinit de soție, târân‑ du‑mi picioarele pe trepte.

Slujba tocmai începuse, cu congregația cântând imnul de deschidere când am pășit în sanctuar. Abia intrat, am văzut pe tavanul bisericii sute de îngeri prosternați întru slava lui Dumnezeu. Aveau o culoare aurie și radiau în jur lumină.

Imaginea neașteptată a îngerilor a dezlănțuit în mine emoții puternice de venerare a lui Dumnezeu. Am făcut singurul lucru pe care puteam să‑l fac în acele împrejurări, și anume m‑am aruncat la podea. Culcat pe covorul de pe culoar, i‑am mulțumit Domnului și l‑am preamărit din toată ființa mea. În mod regretabil, nu ne aflam într‑o biserică penti‑ costală, în care comportamentul meu ar fi fost accep‑ tabil. Soția s‑a aplecat asupra mea, îngrijorată să nu fi pățit ceva. Ușierii s‑au grăbit să‑i sară în ajutor, întrebând‑o dacă era cazul să cheme o ambulanță.

Atunci soția și‑a dat seama că eram într‑o stare de ex‑ taz religios și s‑a înfuriat pe mine din pricina agitației pe care o creasem în partea din spate a bisericii. Îmi striga în ureche: „Ridică‑te! Ridică‑te! Nu vom mai veni niciodată la biserică!“3

18

DOVADA EXISTENȚEI ÎNGERILOR

Am citit cartea lui Storm în prima ei ediție scoasă de Floris Books, înainte ca Anne Rice să o descopere și s‑o ajute să devină un bestseller, și îmi place să cred că apariția ei în Angels on Earth a adus numele autorului în atenția câtorva cititori în plus. Când l‑am intervievat pe Storm pentru Angels on Earth, mi‑a lăsat impresia unui om foarte pătruns, dar ciudat de domolit — ciudat de liniștit. Nu părea deloc să trădeze manifestarea egoului.

Același lucru l‑am simțit și când am vorbit cu Natalie Sudman, angajată în Corpul de Geniști al Armatei în Basra și Nasiriyah din Irak. În 2002, a fost implicată în explozia unui vehicul militar provocată de o bombă ascunsă lângă­drum. Sudman a fost rănită grav în explozie — atât de grav încât,­citindu‑i cartea Application of Impossible Things (Aplicarea lucrurilor imposibile), n‑am putut să nu fiu impresionat de faptul că o persoană care trecuse prin suferințe atât de brutale, de terifiante, putea să vorbească nu doar cu înțelegere, ci și cu o recunoștință sinceră pentru experiența prin care trecuse.

Explozia a transferat‑o imediat pe Sudman în ceea ce ea a denumit „mediul clipită“, deoarece totul s‑a întâmplat într‑un timp echivalent cu o clipire de ochi. Cu alte cuvinte, explozia a scos‑o pe Sudman nu numai în afara corpului ei, ci și în afara timpului obișnuit, liniar, așa cum îl trăim pe pământ.

Cum să descrii ce înseamnă să fii în afara timpului?

Nu poți, dar asta n‑a împiedicat‑o pe Sudman să încerce.

Imediat după ce și‑a părăsit corpul, Sudman s‑a pomenit că vorbește cu o mulțime impresionantă de ființe — ființe pe care cumva le recunoștea, deși, din câte știa, niciodată nu se gândise la existența unei dimensiuni în afara timpului, cu atât mai puțin la posibilitatea ca niște ființe să trăiască acolo. Pentru Sudman, lumea s‑a schimbat într‑o clipită. Putem să o numim „clipa îngerului“.

19

Detaliile din cărțile scrise de Storm și Sudman sunt fascinante, dar nu poveștile lor fantastice m‑au determinat să amintesc de ei aici, ci pur și simplu impresia pe care mi‑au lăsat‑o când am discutat cu ei. Amândoi au precizat direct, în cărțile lor, că s‑au conversat cu ceea ce suntem îndreptățiți să numim îngeri. Iar acest lucru, n‑am putut să nu simt, a deconectat ceva în ei: acea dorință stringentă de a conta la nivel pământesc, pe care atât eu, cât și majoritatea oamenilor pe care îi cunosc petrecem atât de mult timp făcându‑ne griji în privința ei. Sudman, îndeosebi, pur și simplu nu părea interesată de celebritate, de atenție sau de ceea ce gândeau oamenii despre ea. Cum e posibil așa ceva? În continuare, din cartea remarcabilă a reporterului francez Pierre Jovanovic, An Inquiry into the Existence of Guardian Angels (Investigație privind existența îngerilor păzitori), un exemplu de angelofanie, cu atât mai credibil datorită naturii neobișnuite a detaliilor specifice care o înconjoară. Este relatat de un bărbat care în tinerețe a făcut parte din armata iugoslavă, în 1956. Într‑o după‑amiază, în urma unui marș foarte lung… am simțit că amețesc, pieptul mi‑era strâns de niște gheare și picioarele mi s‑au îngreunat. Nu mai puteam să merg. Au fost nevoiți să mă ducă pe targă până la cazarmă, unde doctorul m‑a consultat și m‑a trimis în grabă la spitalul militar Domzale din Ljubljana.

Doctorii de acolo m‑au diagnosticat cu fibrilație atrială. Eram într‑o stare critică. Îmi amintesc de un salon de urgențe sinistru pe care îl împărțeam cu un colonel bătrân, într‑o stare la fel de proastă ca a mea. În ciuda tonelor de medicamente pe care m‑au pus să le înghit, nu mă simțeam mai bine; dimpotrivă. După o lună petrecută în spital, mă simțeam tot mai slăbit. Într‑o noapte, am deschis ochii brusc și, spre marea 20

DOVADA EXISTENȚEI ÎNGERILOR

mea surpriză, două fete sublime stăteau în fața mea în veșminte albe, aproape scânteietoare. Înainte de a continua, trebuie să precizez că nu erau asistente de spital. Asistentele din spitalele iugoslave, în special cele din spitalele militare, nu seamănă deloc cu niște modele… [Fetele] păreau să se afle într‑un fel de ceață și nu știu cum să explic asta. Dar în același timp puteam să le disting clar. Așa că am vrut să le văd mai de aproape… Și în mod inexplicabil am simțit că sunt invadat de o forță, suficientă ca să mă ridic din pat și să mă apropii de ele… Dar, de cum m‑am ridicat în picioare, n‑am mai văzut pe nimeni în încăpere. A durat nu mai mult de zece sau cincisprezece secunde.

N‑am înțeles prea bine toată povestea asta și, după treizeci și șapte de ani, încă mă mai gândesc la ea des. Rămâne adevărul că sănătatea mea a început să se amelioreze și, după o lună și jumătate, am părăsit spitalul. În ultimele zile, îmi amintesc că i‑am surprins pe doi doctori care vorbeau cu glas scăzut și spuneau: „Mare ghinion pe băiatul ăsta. Atât de tânăr și uite că nu mai are mult de trăit“. Și într‑adevăr am avut ceva probleme cu inima de atunci, din cauza constituției mele plăpânde. Dar am supraviețuit și îmi spun mereu că, dacă asta voi întâlni după moarte, nu am de ce să mă tem.

Unul dintre lucrurile care‑mi plac la această poveste este tocmai detaliul care i‑ar face pe mulți cititori suspicioși. Soldatul care relatează întâmplarea nu face niciun secret din primul lucru pe care l‑a remarcat cu privire la cei doi îngeri veniți să‑l viziteze: erau frumoși.

Dacă i‑ar fi întâlnit în circumstanțe diferite, poate că ar fi invitat‑o pe una dintre ele la o întâlnire.

Tocmai acest lucru a fost nemaipomenit. Acest bărbat, plăcut în felul lui dur, nu este genul care să creadă 21