Poemul „the bluebird” de Charles Bukowski a apărut cu permisiunea HarperCollins Publishers, LLC, publicat inițial de Ecco în The Last Night of the Earth Poems în 1992.
Tiparul executat de tipografia Monitorul Oficial R.A.
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări şi închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-606-43-1971-5
the bluebird
there’s a bluebird in my heart that wants to get out but I’m too tough for him, I say, stay in there, I’m not going to let anybody see you.
there’s a bluebird in my heart that wants to get out but I pour whiskey on him and inhale cigarette smoke and the whores and the bartenders and the grocery clerks never know that he’s in there.
there’s a bluebird in my heart that wants to get out but I’m too tough for him, I say, stay down, do you want to mess me up? you want to screw up the works?
you want to blow my brook sales in Europe?
there’s a bluebird in my heart that wants to get out but I’m too clever, I only let him out at night sometimes when everybody’s asleep. I say, I know that you’re there, so don’t be sad.
then I put him back, but he’s singing a little in there, I haven’t quite let him die and we sleep together like that with our secret pact and it’s nice enough to make a man weep, but I don’t weep, do you?
– Charles Bukowski
Vocea Lisei Marie va fi ilustrată cu acest font.
Vocea lui Riley va fi ilustrată cu acest font.
PREFAȚĂ
Cu câțiva ani înainte să moară, mama mea, Lisa Marie Presley, a început să-și scrie memoriile. Deși a încercat diverse abordări și a acordat multe interviuri pentru carte, nu-și dădea seama cum să scrie despre ea însăși. I se părea că nu e suficient de interesantă, deși fără îndoială că era.
Nu îi plăcea să vorbească despre ea. Era nesigură. Nu era convinsă că are vreo altă valoare în ochii publicului, cu excepția faptului că era fiica lui Elvis. Într-atât de măcinată era de simțul ei autocritic, încât lucrul la această carte ajunsese să fie incredibil de chinuitor.
Nu cred că a înțeles vreodată, cu adevărat, cum sau de ce trebuia spusă povestea ei.
Și totuși simțea nevoia arzătoare să o spună.
Când a devenit mult prea frustrată de situație, mi-a zis:
Gândăcel, chiar nu mai știu cum să-mi scriu cartea. Vrei s-o scriem împreună?
Sigur că da, i-am răspuns.
Ultimii zece ani din viața ei fuseseră cumplit de grei, așa încât nu putea privi în urmă decât prin filtrul lor. Se gândea că eu aș fi putut
avea o perspectivă mai complexă asupra vieții ei decât ar fi putut avea ea însăși. Așa că am fost de acord să o ajut, fără să-mi bat capul prea mult cu angajamentul pe care mi-l luasem, cu gândul că o vom scrie împreună, în timp.
O lună mai târziu, mama mea a murit.
S-au scurs zile, săptămâni și luni de suferință. Apoi am primit înregistrările interviurilor pe care le dăduse pentru cartea de memorii.
Eram în casă, pe canapea. Fiica mea dormea. Mi-era atât de teamă să aud vocea mamei – este foarte profundă conexiunea fizică pe care o avem cu vocile oamenilor dragi. Am hotărât să mă întind în pat, pentru că știu cât de mult îmi îngreunează durerea corpul.
Am început să o ascult povestind.
Era incredibil de dureros, dar nu mă puteam opri. Era de parcă mama ar fi fost în cameră, vorbind cu mine. Într-o clipă, m-am simțit din nou ca un copil și am izbucnit în lacrimi.
Mămica mea.
Sunetul vocii ei.
Aveam iar opt ani, eram în mașina noastră. La radio a început „Brown Eyed Girl“ a lui Van Morrison, iar tata a tras pe dreapta și ne-a pus pe toți să ne dăm jos și să dansăm pe marginea drumului.
M-am gândit la zâmbetul minunat al mamei.
La râsul ei.
M-am gândit la tata care, când a găsit-o, a încercat să-i resusciteze trupul neînsuflețit.
Apoi m-am întors la locul meu din mașină, la fața mamei, care cânta la unison cu Aretha Franklin, în mașina noastră ce rula pe Pacific Coast Highway, cu ferestrele deschise.
Apoi am ajuns la spital, imediat după nașterea frățiorului meu.
Eram bombardată de amintiri, ca într-un montaj siropos de flashbackuri dintr-un film. Doar că de-adevăratelea.
O voiam înapoi.
Primele părți ale cărții redau, în cea mai mare parte, vocea ei – în înregistrări, vorbește pe larg despre copilăria la Graceland, despre moartea tatălui ei, cumplita perioadă de după, relația cu mama ei, dificilii ani de adolescență. Vorbește pe șleau și cu umor despre tatăl meu, Danny Keough. Vorbește deschis despre relația ei cu Michael Jackson. Este dureros de sinceră în privința dependenței ei târzii de droguri și a riscurilor celebrității. Sunt și momente în care pare că vrea să dea foc lumii, din temelii; în altele, dă dovadă de compasiune și de empatie – toate acestea sunt chipuri ale femeii care a fost mama mea, toate acele fire de frumusețe și de suferință, întrețesute în trauma timpurie, care s-au ciocnit unele de altele spre sfârșitul vieții ei.
Înregistrările sunt brute, cu toate elanurile și poticnelile pe care oamenii le au atunci când vorbesc liber. Ori de câte ori a fost posibil, am scris exact cum a vorbit ea. În alte situații, pentru limpezime sau pentru a ajunge la esența a ceea ce știu că încerca să spună, i-am redactat cuvintele mamei. Pentru mine, cel mai important a fost să simt că textul final
îi păstrează vocea, că o pot recunoaște imediat în aceste pagini – iar asta chiar se întâmplă.
Dar există și lucruri despre care nu vorbește în înregistrări, aspecte la care nu a ajuns, în special din ultima parte a vieții ei. Ne vedeam de câte cinci ori pe săptămână, de când mă știu, și am locuit nonstop împreună până să împlinesc douăzeci și cinci de ani. Dacă sunt goluri în povestea ei, le completez eu. Iar meritul pentru asta se datorează uneia dintre cele mai mari slăbiciuni ale mamei mele: era profund incapabilă să-mi ascundă ceva.
Sper că, spunându-i povestea, mama se va transforma într-un personaj tridimensional, în femeia pe care am cunoscut-o și pe care am iubit-o așa de mult. Am început să înțeleg că dorința ei arzătoare de a-și spune povestea s-a născut atât din nevoia de a se înțelege pe sine, cât și din cea de a fi pe deplin înțeleasă de ceilalți, pentru prima oară în viața ei. Intenția mea nu este doar de a-mi onora mama, ci și de a spune povestea unui om aflat într-o situație extraordinară de viață.
Oricine a întâlnit-o vreodată s-a confruntat cu o forță – pasiune, protecție, loialitate, dragoste, o senzație de conectare profundă cu un spirit incredibil de puternic. Oricare ar fi fost ea, forța bunicului meu curgea cu siguranță prin venele mamei. Simțeai asta când erai în preajma ei. Sunt conștientă că înregistrările lăsate de mama sunt un cadou. Se întâmplă de multe ori ca tot ceea ce rămâne în urma unui om drag să fie un mesaj vocal salvat și re-salvat, un scurt clip video pe telefon, câteva fotografii preferate. Iau foarte în serios privilegiul de a avea aceste înregistrări.
Mi-am dorit ca această carte să fie la fel de personală ca toate acele ore
pe care le-am petrecut ascultând-o, ca nopțile în care stătea lângă noi în pat și ascultam împreună urletele coioților.
În poemul său, „Binsey Poplars (felled 1879)“, Gerard Manley Hopkins scrie așa despre copacii retezați la pământ: „After-comers cannot guess the beauty been“ – „Urmașii nu și-ar putea închipui apusa frumusețe“.
Îmi doresc ca această carte să arate lumii „apusa frumusețe“ care a fost mama mea.
Riley Keough
UNU SUS, LA GRACELAND
Credeam că tata putea să schimbe vremea de afară.
Era un zeu pentru mine. O ființă aleasă.
Avea un fel de-a fi de parcă îi puteai vedea sufletul. Dacă era într-o dispoziție nasoală, era nasol și pe-afară; dacă era furtună, asta însemna că urma să se dezlănțuie și el. Pe vremea aia, eram convinsă că el avea puterea de a stârni furtuni.
Să-l fac fericit, să-l fac să râdă – ăsta era tot universul meu. Dacă știam că îl amuză ceva, făceam lucrul ăla cât puteam de mult, până la epuizare, doar ca să-l distrez pe tata. Când plecam de la Graceland, fanii strigau de fiecare dată: „Alvis! Alvis!“, cu accentele lor sudiste. Odată, l-am imitat pe unul dintre ei și tata a căzut pe jos de râs, s-a prăbușit pur și simplu. I s-a părut cea mai amuzantă chestie auzită vreodată.
Altădată eram întinsă pe patul meu în formă de hamburger – un pat uriaș, alb-negru, acoperit cu blană, care avea niște trepte –, el stătea lângă mine aș ezat pe un scaun, iar eu m-am uitat la el și l-am întrebat: „Câți bani ai?“ S-a rostogolit de pe scaun de râs. Nu pricepeam ce i se păruse atât de amuzant.
Eram super apropiată de el. Legătura noastră era mult mai strânsă decât am lăsat vreodată să se înțeleagă.
Mă iubea nespus și mi se dedica întru totul, era sută la sută prezent în viața mea, atât cât putea, în ciuda tuturor celor din jurul lui. Mi s-a dăruit
cât era omenește posibil, mai mult decât se putea dărui oricui altcuiva.
Cu toate astea, mă și temeam de el. Era exploziv, nu-ți doreai să se înfurie pe tine. Dacă-l supăram vreodată sau dacă era nervos pe mine, părea
că totul s-a sfârșit. Iar asta era ceva ce n-aș fi putut suporta.
Când se supăra pe mine, luam totul atât de personal, încât mă făceam
țăndări. Voiam aprobarea lui în toate. Odată, m-am lovit la genunchi și el a spus: „Fir-ar, ce ți-a venit să te rănești?“
Am fost devastată.
Mama era copil de militar din aviație. L-a cunoscut pe tata la paisprezece ani, iar părinții ei au fost de acord. Erau alte vremuri.
Pe atunci, femeile erau primite în spital de-abia când intrau în travaliu. Le anesteziau și se trezeau direct cu un bebeluș în brațe. Mama a intrat în spital strălucitoare, superbă și, atunci când a ieșit, i-a fost înmânat un copil.
Mi-a spus că-i trecuse prin gând să încerce să cadă de pe cal, pentru a-și provoca un avort.
Nu voia să se îngrașe de la sarcină. I se părea că, fiind soția lui Elvis, nu i-ar sta bine așa. Foarte multe femei se țineau după el, toate erau frumoase.
Voia să aibă parte de atenția lui exclusivă. Așa de mult o supăra faptul că era însărcinată, încât la început n-a mâncat nimic altceva în afară de mere
și ouă și nu a luat prea mult în greutate. Am fost din prima zi un ghimpe în coasta ei și întotdeauna am simțit că nu mă dorise.
Cred în energia din uter, așa că deja simțisem vibrațiile încercărilor mamei de a scăpa de mine. În cele din urmă, s-a decis oarecum să mă păstreze, dar la vremea aceea nu avea instincte materne prea grozave.
Poate că asta e în neregulă cu mine.
Când eram mică, mă uitam de multe ori la mama în timp ce se machia. În baia ei erau două chiuvete, iar între ele, o masă de toaletă uriașă.
Mama avea mai multe machiaje decât putea o fetiță să viseze – MAC și
Kevyn Aucoin, sertare peste sertare de pensule și creioane de buze, farduri de ochi și cea mai faimoasă dintre nuanțele de ruj de la MAC: Spice. Își contura buzele – acel arc al lui Cupidon pe care îl adora și pe care l-am moștenit cu toții de la tatăl ei – privindu-se într-o oglinjoară de pe măsuța de toaletă, iar mie mi se părea că erau absolut perfecte. Pentru mine, mama era cea mai frumoasă femeie din lume.
M-am uitat la ea și am întrebat-o:
Câți ani ai?
Era pentru prima oară când mă gândeam la vârsta ei. A râs și a spus:
Douăzeci și opt.
Cât de tânără era!
Mama se simțea profund defectă, de neiubit, deloc frumoasă. Avea copleșitoarea senzație că era lipsită de orice valoare, iar eu nu am înțeles
niciodată cu adevărat de ce. Mi-am petrecut toată viața încercând să găsesc răspunsul. Mama era o ființă incredibil de complicată și profund neînțeleasă.
În familia mea, e o lungă tradiție de fete tinere devenite mame – străbunica, bunica și mama au avut cu toate copii de tinere, când erau și ele doar niște copile.
Când am mai crescut, îmi amintesc că îmi doream să pot fi mama mamei mele și mama bunicii mele. Am început să recunosc tot ce le lipsea tinerelor mame.
Mi s-a spus că povestea nașterii mele e una frumoasă. Tata era foarte emoționat, toată lumea era așa. Au făcut o grămadă de repetiții pregătitoare, pentru a găsi cel mai scurt drum spre spital. După câteva probe, totul părea a fi în regulă. Doar că Jerry Schilling, unul dintre cei mai vechi prieteni ai tatei, cel care conducea mașina, aproape că a ajuns la alt spital. Și-apoi m-am născut.
Mama voia să arate bine pentru tata, așa că s-a hotărât să-și pună gene false înainte să vină el să ne vadă. Dar era încă sub efectul anesteziei și le-a lipit de oglindă, nu pe pleoape.
După asta a urmat o conferință de presă – mama și tata au ieșit din spital, au făcut cu mâna, toată lumea le făcea fotografii. Așa că presa a fost întotdeauna acolo, în fața porții, încă din ziua în care m-am născut.
