PARTEA A OPTA CHEMAREA
Roger a tras aer în piept şi a strigat din toți rărunchii. Însă strigătul nu a ieşit nicidecum puternic. A strigat încă o dată. Şi încă o dată. Îl durea gâtul. Era chinuitor; sunetul slab şi sec l-a făcut să tacă şi să-şi dorească să nu mai deschidă gura. Cu toate acestea, a inspirat din nou, a închis ochii şi a răcnit cu toată puterea. Sau măcar a încercat s-o facă.
O durere arzătoare i-a săgetat gâtlejul în partea dreaptă. S-a oprit din nou, gâfâind. Era în ordine. A respirat uşor câteva momente, a înghițit în sec şi a încercat iarăşi.
Doamne, ce dureri!
Și-a trecut mâneca peste ochii care îi lăcrimau şi s-a pregătit pentru o nouă încercare. În timp ce îşi umfla pieptul, ținând pumnii strânşi, a auzit voci şi a expirat în voie.
Oamenii aceia se strigau unii pe alții, nu departe de el, însă bătea vântul şi nu reuşea să le distingă vorbele. Probabil erau vânători. Era o zi frumoasă de toamnă, cu un aer precum vinul nou, iar pădurea fremăta neliniştită, cu lumini schimbătoare.
Frunzele abia începuseră să se îngălbenească, însă unele cădeau deja, ca un licăr tăcut şi neîntrerupt, la marginea câmpului său
1 Evanghelia după Ioan, 13:34 (n. tr.).
58 SĂ VĂ IUBIȚI UNUL PE
ALTUL 1
vizual. În asemenea locuri, orice mişcare putea să trădeze prezența vânatului. Roger o știa prea bine. A tras aer în piept din nou, ca să strige, dar a şovăit şi și-a spus în şoaptă: „La naiba!“ Grozav! Mai bine să fie luat drept căprior şi împuşcat din greşeală, decât să se facă de râs strigând.
Prostule, şi-a zis în gând, după care a inspirat şi a scos un „uuuu!“ din capul pieptului, cu glas subțire şi fără forță. A repetat strigătul. Încă o dată. Şi încă o dată. Când a strigat a cincea oară, și-a zis că ar prefera să fie împuşcat decât să continue să strige ca să se facă auzit, dar, în cele din urmă, un „uuuu“ slab a venit spre el prin aerul tare şi răcoros.
S-a oprit uşurat şi a tuşit, surprins că nu scuipa sânge; îşi simțea tot gâtlejul carne vie. Cu toate acestea, a încercat să murmure slab, apoi, cu precauție, să intoneze arpegiul tot mai tare. A reuşit oarecum, însă efortul i-a dat dureri cumplite în laringe. Totuşi, emisese o octavă completă. Era prima oară când reuşea asta de când suferise rana la gât.
Încurajat de micul progres , i-a întâmpinat vesel pe vânători când aceştia au apărut în câmpul lui vizual: Allan Christie şi Ian Murray, ambii cu puşti în mâini.
– Domnule predicator MacKenzie! l-a salutat Allan, zâmbind ca o bufniță neobişnuit de prietenoasă. Ce cauți aici, singur-singurel? Îți pregăteşti predica?
– Să fiu sincer, da, a răspuns Roger cu amabilitate.
Într-un fel, era adevărat – şi nu exista altă explicație plauzibilă a prezenței lui de unul singur în pădure, fără armă, capcană sau undiță.
– Ei bine, să fie frumoasă, a zis Allan, dând din cap. Va veni toată lumea. Tata a pus-o din greu la treabă pe Malva, din zori pân’ la asfințit, să măture şi să deretice.
– Da? Ei, transmite-i că-i mulțumesc, bine?
După ce se gândise îndelung, îl întrebase pe Thomas Christie dacă slujbele de duminică puteau fi ținute în casa învățătorului. Nu era decât o cabană modestă, ca majoritatea celor de la Ridge, dar, cum acolo se țineau lecții, camera principală era ceva mai spațioasă decât multe altele. Şi, deşi James Fraser ar fi permis folosirea Casei
8 DIANA GABALDON
Mari, Roger intuia că enoriaşii lui – ce cuvânt apăsător – nu s-ar fi simțit în largul lor dacă slujbele s-ar fi ținut în casa unui papistaş, indiferent cât de primitor şi de îngăduitor ar fi fost acesta.
– Vii şi tu, da? l-a întrebat Allan pe Ian.
Ian a părut surprins de invitație şi, cu un aer nesigur, și-a frecat nasul cu mâna făcută pumn.
– Dar eu am fost botezat după canoanele Romei, nu?
– Măcar eşti creştin, a replicat Allan, oarecum încordat. Sau nu? Unii spun că ai devenit păgân de când cu indienii şi nu te-ai întors la credință.
– Aşa spun? a întrebat Ian calm, dar Roger a observat că fața i se crispase puțin.
A remarcat şi că Ian ignorase întrebarea, preferând să i se adreseze lui Roger:
– Vine şi soția ta, vere?
– Da, a zis el, făcându-şi curaj în sinea lui, în aşteptarea acelei zile. Și o să vină şi micuțul Jem.
Cum e asta? îl întrebase Bree, privindu-l fix, gânditoare, cu bărbia uşor ridicată şi cu buzele întredeschise. Jackie Kennedy. E bine, nu crezi? Ori să arăt ca regina Elisabeta când trece în revistă trupele?
Apoi strânsese din buze, îşi coborâse bărbia, iar fața ei mobilă trecuse de la o expresie de atenție extaziată la una de aprobare plină de demnitate.
O, doamna Kennedy, categoric, o asigurase el. El unul ar fi fost încântat dacă ea ar fi rămas serioasă, fără a mai vorbi de alții.
– Ei, în fine, o să vin şi eu – dacă nu crezi că lumea va interpreta greşit prezența mea acolo, a adăugat Ian către Allan, care respinse ideea cu o fluturare de mână.
– Da, toată lumea va fi acolo, a repetat Allan. Roger a simțit cum i se strânge stomacul la acest gând.
– Ați plecat la vânătoare de căprioare, da? a întrebat el, făcând semn către puşti şi sperând că va îndrepta conversația spre alt subiect decât iminentul lui debut ca predicator.
P rin ză P adă și cenușă v O l . II 9
– Da, dar am auzit un țipăt ascuțit venind din partea asta, a răspuns Allan arătând din cap spre pădurea din jurul lor. Ian a spus că, dacă pe-aici e vreo pumă, căprioarele au dispărut de mult. Roger s-a uitat printre gene la Ian, a cărui expresie neobişnuit de neutră spunea mai multe decât voia Roger să afle. Allan Christie, născut şi crescut la Edinburgh, probabil că nu ştia să deosebească urletul unei pume de strigătul unui om, dar Ian sigur ştia.
– Mare păcat dacă strigătele mele au pus pe goană vânatul, a zis Roger, ridicând o sprânceană spre Ian. Haideți, o să mă întorc cu voi.
Alesese ca text pentru prima predică „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți“1. „O învățătură veche, dar valoroasă“, după cum îi spusese Briannei, provocându-i o ușoară agitație. Şi, după ce ascultase vreo sută de variațiuni pe aceeaşi temă, Roger era destul de convins că va avea suficient material pentru a vorbi treizeci sau patruzeci de minute.
O slujbă obişnuită dura mult mai mult – citirea câtorva psalmi, discutarea temei din ziua respectivă, intervențiile enoriaşilor –, dar vocea lui încă nu rezista atâta timp. Trebuia să se pregătească pentru o slujbă completă, care putea ține cu uşurință chiar şi trei ore. Stabilise cu Tom Christie, care se număra printre enoriaşii vârstnici, să citească şi să rostească rugăciunile de început. Apoi vor vedea cum decurg lucrurile.
Brianna se aşezase cuviincioasă într-o parte a încăperii şi îl urmărea – nu ca Jackie Kennedy, slavă Domnului, ci cu un zâmbet tainic, care îi încălzea privirea de fiecare dată când ochii lor se întâlneau.
Îşi făcuse câteva însemnări pentru situația în care ar fi intrat într-un impas sau și-ar fi pierdut inspirația, dar a descoperit că nu avea nevoie de ele. Rămăsese fără suflu la un moment dat – când Tom Christie închisese Biblia cu un pocnet şi se uitase cu
1 Evanghelia după Matei, 22:39 (n. tr.).
10 DIANA GABALDON
*
subînțeles la el –, însă, odată pornit, începuse să se simtă în largul lui; totul semăna foarte mult cu prelegerile de la universitate, deşi Dumnezeu îi era martor că enoriaşii se dovedeau cu mult mai atenți decât studenții pe care îi avusese. Nu îl întrerupeau cu întrebări şi nici nu îl contraziceau – cel puțin câtă vreme le vorbea. În primele momente, conştientizase intens ceea ce îl înconjura: mirosul uşor neplăcut al trupurilor nespălate şi izul de ceapă mâncată în seara precedentă, scândurile tocite ale podelei, curățate şi mirosind a săpun cu leşie, şi aglomerația, oamenii aşezați pe bănci, atât de mulți, încât ocupau fiecare colț, unii stând chiar în picioare. Cu toate acestea, după câteva minute, în afară de fețele oamenilor, nu mai vedea şi nu mai simțea nimic.
Allan Christie nu exagerase; venise toată lumea. Încăperea era aproape la fel de aglomerată ca la ultima lui apariție în public, slujind la reînvierea neobişnuită a bătrânei doamne Wilson. Se întreba cât de mare legătură are povestea aceea cu popularitatea lui de acum. Câțiva oameni îl priveau fără fereală, cu un aer expectativ, ca şi cum el ar putea transforma apa în vin la final. Însă, în general, păreau mulțumiți de predica lui. Avea vocea hârâită, însă suficient de puternică, slavă Cerului!
Credea în ceea ce spune; după ce a început, a constatat că vorbea cu mai multă uşurință şi, fără să simtă nevoia de a se concentra asupra cuvintelor, a reuşit să îşi mute privirea de la o persoană la alta, lăsând impresia că se adresează personal fiecăreia – făcând în treacăt observații în sinea sa.
Marsali şi Fergus nu apăruseră – nicio surpriză –, însă Germain era prezent; stătea lângă Brianna, împreună cu Jem şi cu Aidan McCallum. Când Roger începuse să vorbească, băieții se înghiontiseră agitați, arătând spre el, însă Brianna îi potolise mormăind câteva amenințări cu suficientă convingere. Mama lui Aidan stătea de cealaltă parte a lui, uitându-se la Roger cu o expresie de adorație care îl făcea să se simtă stânjenit.
Membrii familiei Christie ocupau locurile de onoare, în mijlocul primei bănci. Lângă Malva Christie, timidă, purtând o bonetă din dantelă, stătea într-o parte, protector, fratele ei, iar în partea
P rin ză P adă și cenușă v O l . II 11
cealaltă, tatăl ei, care lăsa impresia că nu e conştient de privirile pe care unii tineri i le aruncau fetei.
Spre uimirea lui Roger, veniseră şi Jamie şi Claire, dar rămăseseră în spate. Socrul lui era impasibil şi calm, dar fața lui Claire era ca o carte deschisă; se vedea clar că totul i se părea amuzant.
– ... şi de ar fi să cercetăm cu adevărat iubirea lui Hristos aşa cum este ea…
Datorită instinctului, perfecționat de nenumărate prelegeri, şi-a dat seama că e ceva în neregulă. A remarcat o uşoară foială într-un colț, unde se strânseseră câțiva flăcăi nu tocmai maturi. Doi dintre băieții familiei McAfee şi Jacky Lachlan, cunoscut de toată lumea drept un drac împielițat. Nu fusese vorba decât de o împingere cu cotul, o sclipire a ochilor, o senzație de freamăt subteran. Însă el observase şi continua să se uite printre gene spre colțul acela, sperând să îi determine să stea liniştiți. Şi astfel s-a întâmplat să vadă şarpele furişându-se printre încălțările doamnei Crombie. Era un şarpe regal comun destul de mare, cu dungi sclipitoare de roşu, galben şi negru şi, având în vedere situația, deloc agitat.
– Acum, puteți întreba: „Cine e aproapele meu?“ O întrebare potrivită, dacă ne gândim că trăim într-un loc în care jumătate dintre oamenii pe care îi întâlnim ne sunt străini, iar mulți dintre ei sunt oarecum ciudați.
Chicote aprobatoare s-au auzit din partea enoriaşilor. Şarpele se comporta cu dezinvoltură, ținându-şi capul ridicat şi mişcându-şi curios limba despicată, parcă gustând aerul. Probabil că era un şarpe îmblânzit, pentru că nu părea deranjat de mulțimea de oameni.
Opusul nu era adevărat; şerpii fiind rari în Scoția, mai toți imigranții se temeau de ei. În afară de fireasca asociere cu diavolul, cei mai mulți nu puteau deosebi şerpii veninoşi de cei inofensivi, deoarece singurul şarpe scoțian, vipera, era veninos. Vor intra în panică, s-a gândit Roger cu un aer sumbru, dacă vor coborî privirile şi vor vedea ce se târăște în tăcere pe podea, pe lângă picioarele lor.
Dinspre colțul în care se aflau făptaşii, s-a auzit un chicotit slab, redus imediat la tăcere, când câțiva enoriași au întors capetele spre ei, scoțând la unison un „sst“.
12 DIANA GABALDON
– … căci flămând am fost şi Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-ați dat să beau.1 Şi care dintre voi ar izgoni chiar şi… chiar şi un englez, să spunem, care vă vine în prag mort de foame?
A răsunat un val de râsete şi câteva priviri uşor scandalizate s-au
îndreptat spre Claire, care se îmbujorase, însă, cum râsetele erau înăbușite, Roger şi-a spus că nu reprezentau o jignire.
A aruncat o privire spre podea; şarpele, care se oprise pentru a se odihni, se mişca din nou, căutând să se strecoare, atent, în jurul capătului unei bănci. O mişcare bruscă i-a atras atenția lui Roger; Jamie văzuse şarpele şi tresărise. Acum stătea încremenit, urmărindu-l de parcă ar fi fost o bombă.
Roger înălțase scurte rugăciuni în pauzele din cursul predicii, sugerând ca, prin bunăvoința Cerului, şarpele să iasă neobservat pe uşa deschisă din spatele lui. Și-a întărit rugile, desfăcându-şi în acelaşi timp, discret, nasturii hainei pentru a putea acționa neîngrădit.
Dacă blestematul de şarpe ajungea în partea din față a încăperii, în loc să iasă prin spate, va trebui să se arunce la podea şi să încerce să-l prindă, înainte să-l vadă toată lumea. S-ar fi stârnit agitație, dar ar fi fost o nimica toată pe lângă ce s-ar fi putut întâmpla dacă… – … ştiți cu toții ce a spus Iisus când i-a vorbit femeii samaritene la fântână…
Şarpele era pe jumătate încolăcit pe piciorului băncii, parcă hotărându-se ce să facă în continuare. Era cam la un metru de picioarele socrului său. Jamie îl urmărea cu ochi ca de şoim, iar pe frunte îi apăruseră broboane fine de sudoare. Roger ştia că socrul lui avea o ură neîmpăcată față de şerpi – nici nu era de mirare, având în vedere că un şarpe cu clopoței fusese cât pe ce să-l ucidă în urmă cu trei ani.
Acum şarpele se afla prea departe de Roger pentru a-l prinde; îi despărțeau trei rânduri de bănci pe care stăteau oameni. Bree, care s-ar fi putut ocupa de el, stătea pe cealaltă latură a încăperii. Nu exista soluție, şi-a spus Roger cu un oftat lăuntric de resemnare.
1 Evanghelia după Matei, 25:35 (n. tr.).
P rin ză P adă și cenușă v O l . II 13
Va trebui să oprească slujba şi, cu glas foarte stăpânit, să cheme pe cineva de încredere, dar pe cine? S-a uitat repede în jur şi l-a zărit pe Ian Murray, care, slavă Domnului, era destul de aproape ca să prindă animalul şi să-l ducă afară.
Tocmai deschidea gura pentru a-l ruga să facă asta, când şarpele, plictisit de ceea ce vedea, s-a strecurat cu rapiditate pe după bancă şi s-a îndreptat spre ultimul rând din biserică.
Cu ochii la reptilă, Roger a rămas la fel de surprins ca toată lumea – inclusiv şarpele, fără îndoială – când Jamie s-a aplecat şi l-a înşfăcat de pe podea, strecurându-l sub haină.
Jamie era un bărbat masiv, iar mişcarea lui bruscă i-a făcut pe unii să se uite peste umăr pentru a vedea ce se întâmplă. Jamie s-a foit şi a tuşit, străduindu-se să pară extrem de interesat de predica lui Roger. Constatând că nu aveau ce să vadă, oamenii au întors capetele, aşezându-se mai comod pe bănci.
– Acum să revenim la samariteni, nu-i aşa, cu povestea bunului samaritean. Cei mai mulți dintre voi o ştiți, dar pentru copiii care încă nu au auzit-o…
Roger a zâmbit uitându-se la Jem, la Germain şi la Aidan, care se zvârcoleau ca nişte viermi şi scoteau chicote slabe şi extaziate de emoție, pentru că fuseseră menționați.
Cu coada ochiului, l-a văzut pe Jamie stând ca înghețat, la fel de palid precum cămaşa lui cea mai bună din pânză. Sub ea ceva se mişca, iar între degetele strânse, luceau solzii animalului. Era evident că şarpele încerca să urce pe brațul lui, împiedicat să iasă pe sub gulerul cămăşii doar de strânsoarea disperată a lui Jamie.
Iar Jamie transpira din greu, la fel ca Roger. O văzu pe Brianna încruntându-se ușor la el.
– … şi samariteanul i-a spus celui care avea casa de oaspeți să aibă grijă de bietul om, să îi lege rănile şi să îi dea de mâncare, căci el îi va da bani când se va întoarce din treburile lui. Şi aşa…
Roger a văzut-o pe Claire lipindu-se de Jamie şi şoptindu-i ceva. Socrul lui a clătinat din cap. Din câte se părea, Claire văzuse şarpele –ar fi fost imposibil să nu îl observe – şi îl îndemna pe Jamie să-l ducă
14 DIANA GABALDON
afară, însă el refuza cu noblețe, fiindcă nu dorea să tulbure predica.
Nu putea ieşi fără să deranjeze mulți oameni în drum spre uşă.
Roger a făcut o pauză pentru a-şi şterge fața cu batista mare pe care Brianna i-o dăduse în acest scop şi, la adăpostul ei, a văzut-o pe Claire ducând mâna spre despicătura fustei şi scoțând o pungă de stambă. Părea că se contrazice în şoaptă cu Jamie; el scutura din cap, arătând ca un spartan care ține o vulpe sub haine.
Apoi, cu limba scoasă, şarpele a ițit capul de sub bărbia lui Jamie, care a căscat ochii. Claire s-a ridicat imediat pe vârfuri, a prins animalul de gât şi, trăgându-l de sub cămaşa soțului ca pe o bucată de odgon, l-a îndesat cu capul înainte în pungă şi a strâns băierile. – Lăudat fie Domnul! a exclamat Roger, la care enoriaşii, supuși, au răspuns în cor cu „amin“, oarecum nedumeriți de această intervenție.
Bărbatul aflat lângă Claire, care îi urmărise atent mișcările rapide, continua să se holbeze la ea. Claire a strâns mai bine punga –care acum se mișca vizibil – şi a vârât-o înapoi, între faldurile fustei, a lăsat şalul să cadă peste ea şi i-a aruncat vecinului o privire care voia să spună: „La ce te uiți, omule?“ După care a rămas cu privirea ațintită înainte, într-o atitudine de concentrare pioasă.
Roger a reuşit să ajungă la sfârşitul predicii, atât de uşurat că şarpele fusese prins, încât, în momentul în care a dat tonul imnului final – unul interminabil, în care trebuia să scandeze fiecare vers, iar enoriașii să-l repete –, nu și-a mai făcut mari griji, deşi puțina voce care îi rămăsese suna scârțâit, ca o balama neunsă.
Cămaşa i se lipise de corp și simțea aerul răcoros de afară ca o mângâiere în timp ce strângea mâinile oamenilor, făcând plecăciuni şi acceptând cuvintele de laudă ale turmei lui de credincioși.
– O predică extraordinară, domnule MacKenzie, grozavă! l-a asigurat doamna Gwilty, apoi i-a tras un cot în coaste domnului grizonant care o însoțea și care putea fi soțul sau chiar socrul ei. Domnule Gwilty, nu-i aşa că a fost o predică deosebită?
– Hmm, a făcut domnul cărunt, stând pe gânduri. N-a fost rău, n-a fost rău deloc. Puțin cam scurtă şi a lăsat deoparte frumoasa
P rin ză P adă și cenușă v O l . II 15
poveste despre femeia stricată, dar fără-ndoială că o veți folosi la vremea potrivită.
– Fără îndoială, a răspuns Roger, dând din cap şi zâmbind, dar în sinea lui întrebându-se: Ce femeie stricată? Vă mulțumesc pentru că ați venit.
– A, n-am fi pierdut predica asta pentru nimic în lume, a ținut să precizeze o altă doamnă. Dar cântarea nu a fost exact ceea ce speram să fie, adevărat?
– Da, aşa e, din păcate. Poate data viitoare…
– Niciodată nu m-am dat în vânt după Psalmul 109, fiindcă e prea mohorât. Data viitoare, poate alegeți unul mai vioi, da?
– Da, cred că…
– Tatitatitati!
Jem s-a izbit de picioarele lui, strângându-l plin de afecțiune de coapsă, cât pe ce să îl doboare la pământ.
– Bună treabă! a zis Brianna amuzată. Ce se întâmpla în partea din spate a încăperii? Te tot uitai într-acolo, dar eu n-am văzut nimic şi…
– Frumoasă predică, domnule, foarte frumoasă!
Bătrânul domn Ogilvie a făcut o plecăciune în fața lui Roger, apoi s-a îndepărtat, sprijinit de brațul soției, căreia i-a spus:
– Bietul băiat nu are voce deloc, dar, dacă mă gândesc bine, predica n-a fost deloc rea.
Germain şi Aidan veniseră lângă Jemmy, toți încercând să îl îmbrățişeze pe Roger în acelaşi timp, iar el se străduia să-i cuprindă în brațe, să le zâmbească tuturor şi să încline capul cu amabilitate către cei care îi sugerau să vorbească mai tare, să nu mai dea citate din latină (care latină?) şi să nu mai facă referințe papistaşe, să încerce să pară mai sobru, să încerce să arate mai fericit, să nu mai tresară şi să adauge mai multe istorisiri.
A apărut şi Jamie, care i-a strâns mâna cu un aer grav.
– Foarte frumos, a comentat el.
– Mulțumesc, a răspuns Roger, chinuindu-se să găsească vorbele potrivite. Tu… în fine. Mulțumiri, a repetat el.
16 DIANA GABALDON
– „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are“1 , a remarcat Claire, zâmbindu-i din spatele lui Jamie.
Vântul îi ridicase şalul şi Roger a văzut că o parte a fustei ei se mişca destul de ciudat.
Jamie a chicotit amuzat.
– Poate schimbi câteva vorbe cu Rab McAfee şi Isaiah Lachlan –să le ții o scurtă predică pe tema: „Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el.“2
– McAfee şi Lachlan. Da, o să fac asta.
Ori probabil că îi va aborda pe frații McAfee şi pe Jacky Lachlan şi îi va dojeni.
I-a condus pe ultimii enoriaşi, şi-a luat rămas-bun de la Tom Christie şi de la ai săi, mulțumindu-le tuturor şi, cu propria familie pășind în urma lui, s-a îndreptat spre casă, unde îl aştepta prânzul. În mod normal, ar fi trebuit să țină încă o slujbă după-amiază, dar nu era pregătit pentru așa ceva.
Pe cărare, în fața lor, mergea bătrâna doamnă Abernathy, ajutată de prietena ei cu puțin mai tânără, doamna Coinneach.
– Un flăcău atrăgător, tocmai remarca doamna Abernathy, a cărei voce răgușită pluti în aerul răcoros al toamnei. Dar, vai, cât se poate de agitat. A asudat din belşug, ai observat?
– E timid, aşa cred, a răspuns doamna Coinneach ca să o liniştească. Presupun că, odată cu trecerea vremii, o să fie mai stăpân pe el.
Roger stătea întins pe pat, savurând senzația persistentă dată de reuşitele acelei zile, de uşurarea că evitase dezastrele şi de strălucirea jarului, care trecea prin cămaşa din pânză subțire a soției îngenuncheate lângă vatră, atingându-i pielea şi părul, făcând-o să pară luminată din interior.
1 Evanghelia după Ioan, 15:13. Citatul complet este: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să și-l pună pentru prietenii lui“ (n. tr.).
2 Pildele lui Solomon, 22:15 (n. tr.).
P rin ză P adă și cenușă v O l . II 17
*
După ce a stins focul, Brianna s-a ridicat şi s-a uitat la Jemmy, ghemuit în pătuțul lui şi părând înşelător de angelic, după care s-a apropiat de pat.
– Pari adâncit în contemplație, a constatat ea cu un zâmbet, așezându-se pe saltea. La ce te gândești?
– Încerc să descopăr ce Dumnezeu am putut spune pentru ca domnul MacNeill să-şi închipuie că am rostit citate în latină, fără a mai vorbi de referirea la catolicism, a răspuns el, făcându-i loc în pat.
– Sigur n-ai început să cânți „Ave Maria“ sau ceva de felul ăsta, l-a asigurat ea. Aş fi băgat de seamă.
– Îhî, a făcu el şi a tuşit. Nu mai pomeni de cântat, bine?
– O să se întâmple şi asta, a spus ea cu fermitate, apoi s-a răsucit, împingându-l şi culcuşindu-se.
Salteaua era umplută cu lână, deci mult mai confortabilă – şi mult mai puțin zgomotoasă – decât cea umplută cu pănuşi, dar foarte predispusă să facă adâncituri şi cocoloaşe.
– Da, probabil, a admis el. Probabil. Dar nu va mai fi ce-a fost odată, a adăugat în sinea lui.
Însă nu avea rost să se frământe, suferise destul. Sosise timpul să vadă partea bună a lucrurilor şi să meargă mai departe.
Găsindu-şi poziția cea mai comodă, Brianna s-a întors spre el şi a oftat mulțumită, în vreme ce trupul părea să i se topească şi să se remodeleze în jurul lui – unul dintre numeroasele ei talente mărunte, dar miraculoase. Îşi împletise părul într-o coadă groasă. Roger şi-a plimbat palma de-a lungul ei şi, cu un fior, şi-a adus aminte de şarpe. S-a întrebat ce făcuse Claire cu el. Fire pragmatică, probabil că îl eliberase în grădina ei ca să mănânce şoareci.
– Ți-ai dat seama ce poveste a femeii stricate ai lăsat deoparte?
A murmurat Brianna, lipindu-şi coapsele de ale lui cu dezinvoltură, dar sigur nu întâmplător.
– Nu. Sunt groaznic de multe femei stricate în Biblie.
A prins-o uşor cu dinții de lobul urechii, iar ea a inspirat brusc şi adânc.
– Ce-i aia o femeie stricată? s-a auzit vocea somnoroasă şi slabă a lui Jem.
18 DIANA GABALDON
– Dormi, o să-ți explic mâine-dimineață, a zis Roger, după care şi-a strecurat o mână spre şoldul foarte rotund, ferm şi cald al Briannei. Jemmy avea să adoarmă în câteva secunde, dar ei s-au mulțumit cu mici atingeri secrete pe sub plapumă, aşteptându-l să doarmă buştean. De obicei, după ce ajungea în lumea viselor, nici nu se mai clintea, dar, în câteva rânduri, se trezise în momente nepotrivite, tulburat de sunetele nefireşti pe care le scoteau părinții lui.
– E aşa cum ai crezut că va fi? l-a întrebat Bree pe Roger, punându-şi degetul mare pe sfârcul lui şi răsucindu-l.
– Poftim? A, predica. Mda, mai puțin şarpele…
– Nu doar asta – totul. Crezi că…?
Ochii ei i-au căutat pe ai lui, iar Roger a încercat să se concentreze asupra vorbelor ei şi nu asupra lucrurilor pe care le făcea.
– Ah…
A pus mâna peste a ei şi a inspirat adânc.
– Da. Vrei să ştii dacă sunt convins? Sigur, altfel n-aş fi făcut asta.
– Tata zice mereu că e o mare binecuvântare să ai o chemare, să ştii că eşti menit să fii ceva anume. Crezi că ai avut dintotdeauna o… o chemare?
– La drept vorbind, o vreme am avut ideea fixă că sunt menit să devin scafandru. Nu râde, era ceva serios. Dar tu?
– Eu? a întrebat ea surprinsă, apoi şi-a țuguiat buzele şi s-a gândit puțin. Eu am mers la o şcoală catolică. Toți eram îndemnați să devenim preoți sau maici – dar eram foarte sigură că nu am vocație religioasă.
– Slavă Domnului, a replicat el cu o ardoare care a făcut-o pe Brianna să râdă.
– Pentru scurt timp, m-am gândit că ar trebui să devin istoric –că asta vreau să fiu. Şi era interesant, a adăugat ea încet. Puteam s-o fac. Dar ceea ce doream cu adevărat era să construiesc lucruri. Să meșteresc lucruri.
Și-a retras mâna de sub a lui, mişcându-şi degetele lungi şi grațioase.
– Dar nu ştiu dacă asta e o chemare.
– Nu crezi că a fi mamă e tot o chemare?
P rin ză P adă și cenușă v O l . II 19
Aici pătrunsese pe un teren delicat. Briannei îi întârziase ciclul câteva zile, dar niciunul dintre ei nu adusese vorba despre asta – şi deocamdată niciunul nu intenționa să o facă.
Brianna a aruncat o privire peste umăr, spre pătuț şi a făcut o grimasă, al cărei înțeles el nu a reușit să-l desluşească.
– Poți numi chemare ceva care e accidental pentru mai toți oamenii? a întrebat ea. Nu vreau să spun că nu e important, dar n-ar trebui să fie vorba de o alegere?
Alegere. Ei bine, Jem fusese un accident, dar acesta – dacă exista – era categoric urmarea unei alegeri.
– Nu ştiu.
I-a netezit coada lungă pe spate şi, din reflex, Brianna s-a lipit mai strâns de el. Roger avea senzația că era mai îmbietoare decât de obicei; simțea asta atingându-i sânii. Erau mai moi. Mai mari.
– Jem a adormit, a șoptit ea, iar Roger a auzit respirația surprinzător de adâncă şi de rară a copilului din pătuț.
Brianna a pus o mână pe pieptul lui, iar pe cealaltă, ceva mai jos.
Puțin mai târziu, alunecând şi el spre tărâmul viselor, Roger a auzit-o spunând ceva şi a încercat să se trezească îndeajuns ca să o întrebe despre ce era vorba, dar n-a izbutit să scoată decât o mormăială.
– Am crezut mereu că am o chemare, a repetat ea, privind spre umbrele de pe tavan. Că există ceva ce sunt menită să fac. Dar încă nu ştiu ce anume.
– Ei bine, cu siguranță n-ai fost menită să devii călugăriță, a rostit el pe jumătate adormit. Altceva... nu ştiu.
Fața bărbatului era în întuneric. A văzut un ochi, o strălucire umedă, iar inima a început să-i bată de frică. Tobele vorbeau.
Avea în mână ceva din lemn, ceva cu vârf ascuțit, o bâtă – părea să îşi schimbe dimensiunile, devenind imensă, însă el o mânuia cu uşurință, devenise o prelungire a mâinii lui, bătând toba, bătând în capul omului ai cărui ochi s-au îndreptat spre el, sticlind de groază.
20 DIANA GABALDON
*
Împreună cu el era un animal, ceva mare şi văzut doar pe jumătate, frecându-se de pulpele lui şi țâşnind spre întuneric, dornic de sânge, iar el îl urma, vânând.
Bâta a coborât, a coborât, a urcat şi a coborât de multe ori, odată cu mişcarea încheieturii mâinii, iar toba a căpătat viață şi a vorbit în oasele lui, un bubuit care vibra prin brațul lui, iar o țeastă s-a spart cu un sunet slab şi umed.
Uniți în acea clipă, uniți mai strâns decât un bărbat cu femeia lui, cu inimile devenite una, groaza şi dorința de sânge cedând acelui bufnet moale şi umed şi nopții pustii. Corpul a căzut, iar el l-a simțit îndepărtându-se, o pierdere sfâşietoare, a simțit pământul şi acele de pin aspre pe obraz când a căzut.
Ochii luceau umezi şi goi, iar buzele atârnau moi în lumina focului, o față pe care o cunoştea, dar nu ştia numele mortului, iar animalul respira în noapte, în spatele lui, îi simțea răsuflarea fierbinte pe ceafă. Totul ardea: iarba, copacii, cerul.
Tobele vorbeau în oasele lui, dar nu putea înțelege ce spuneau, iar el a bătut în pământ, în corpul moale şi fără vlagă, copacul ardea furios şi azvârlea scântei, tobele i-au lăsat sângele să vorbească limpede. Apoi bâta a căzut, mâna lui a izbit copacul şi a izbucnit în flăcări.
S-a trezit cu mâna arzându-i şi a icnit de durere. Instinctiv, şi-a dus degetele la gură şi a simțit gust de sânge. Inima îi bătea atât de tare, încât abia putea respira. A alungat ideea, încercând să îşi domolească pulsul, să continue să respire, să țină panica în frâu, să-şi împiedice gâtlejul să se contracte.
Durerea de la mână l-a ajutat, distrăgându-i atenția de la gândul că se sufoca. Lovise cu pumnul în somn şi nimerise în peretele de lemn al cabanei. Iisuse, simțea că îşi rupsese degetele! Şi-a apăsat podul celeilalte palme peste ele, tare, scrâşnind din dinți.
S-a rostogolit pe o parte şi a văzut luciul umed al ochilor în lumina fantomatică a focului şi, dacă ar fi putut respira, ar fi scos un răcnet.
– Te simți bine, Roger? l-a întrebat Brianna în şoaptă, dar cu glas autoritar.
P rin ză P adă și cenușă v O l . II 21
L-a atins pe umăr, pe spate, pe frunte, căutând urmele vreunei răni.
– Da, a răspuns el, chinuindu-se să respire. Un vis… urât.
Nu visa că se sufocă; pieptul îi era închingat, iar fiecare răsuflare însemna un efort conştient.
Brianna a dat deoparte plapuma şi s-a ridicat în foşnet de cearşafuri, apoi l-a tras în sus pe Roger.
– Şezi, i-a spus ea cu glas scăzut. Trezeşte-te de-a binelea! Respiră rar. O să-ți fac un ceai sau, în fine, măcar ceva cald.
Nu avea suflu să protesteze. Cicatricea din gâtlej era ca o menghină. Prima durere de la mână mai trecuse; acum mâna începea să zvâcnească în ritmul bătăilor de inimă – bun, doar de asta avea nevoie. A alungat visul, senzația de tobe care bat în oase și, după această sforțare, a descoperit că respiră mai uşor. Când Brianna i-a adus o cană cu apă caldă, turnată peste ceva ce mirosea respingător, respira aproape normal.
A refuzat să bea ce i se adusese, aşa că ea a folosit lichidul pentru a-i spăla încheieturile degetelor.
– Vrei să-mi povesteşti visul?
Brianna avea ochii grei de somn, voia să doarmă, dar era dispusă să îl asculte.
Roger a şovăit, dar a simțit că visul pluteşte în aerul neclintit al nopții, exact în spatele lui; dacă păstra tăcerea şi se întindea în pat, l-ar fi chemat înapoi. Şi poate că Brianna trebuia să ştie ce îi comunicase visul.
– Era un haos, dar avea legătură cu lupta, când am mers să o aducem înapoi pe Claire. Omul – cel pe care l-am ucis… Cuvântul i s-a blocat în gât ca un scaiete, dar a reuşit să scape de el.
– Tocmai îi zdrobeam capul, iar el a căzut şi i-am văzut din nou fața. Şi, brusc, mi-am dat seama că-l mai văzusem; adică, ştiam cine este.
Vocea lui trăda oroarea pe care o simțea la gândul că îl cunoscuse pe omul acela; genele dese ale Briannei s-au ridicat, lăsând să i se vadă ochii deveniți brusc cercetători. Cu un aer întrebător, a pus ușor mâna peste degetele lui rănite.
22 DIANA GABALDON
– Mai ții minte un vânător de hoți pe nume Harley Boble? L-am văzut doar o dată, la Adunarea de la Mount Helicon.
– Țin minte. El era? Sigur? Ai spus că era întuneric şi erai derutat…
– Sunt convins. Când l-am izbit, n-am ştiut, dar i-am văzut fața când a căzut – iarba luase foc, de aceea i-am văzut-o clar. Am văzut-o iar adineaori, în vis, şi m-am trezit cu numele lui în minte.
Şi-a mişcat încet mâna, cu o grimasă de durere.
– Mi se pare mult mai rău să ucizi pe cineva cunoscut, a adăugat el. Iar să ştii că ai ucis un străin era și-așa destul de rău. Îl obliga să se socotească pe sine capabil de crimă.
– Da, dar nu îl cunoşteai atunci, a precizat ea. Adică nu l-ai recunoscut.
– Adevărat.
Aşa era, dar asta nu îl ajuta nicidecum. Focul nu arsese peste noapte, iar în încăpere se făcuse frig; văzu pielea de găină şi perişorii ridicați de pe brațele ei dezgolite.
– Ți-e frig, să ne întoarcem în pat.
Salteaua mai păstra puțină căldură şi Roger a avut o senzație de bine greu de descris când Brianna s-a lipit strâns de spinarea lui, căldura trupului ei pătrunzându-i în corpul rece până în măduva oaselor. Mâna încă îi zvâcnea, dar durerea se potolise până la o sâcâială pe care o putea neglija. Brianna l-a înconjurat ferm cu brațul, ținând pumnul strâns uşor sub bărbia lui. Roger şi-a aplecat capul ca să îi sărute degetele, netede, tari şi rotunjite, apoi şi-a adus aminte o clipă de animalul din vis.
– Bree… chiar am vrut să-l ucid.
– Ştiu, a spus ea încet şi l-a strâns mai tare cu brațul, ca şi cum ar fi vrut să îl salveze de la cădere.
P rin ză P adă și cenușă v O l . II 23
