PREAMBUL ARE – POEM AN VERS
O veioză care poate lua forme de ascunziș. Doi porumbei înghesuiți lângă un burlan. O podea albă pe care lunecă un fir de păr și o armonică în apartamentul de dedesubt. Jaluzelele cărămizii mijind un zâmbet de departe. Și-apoi liniștile. Liniști de seară. Liniști ademenite. Le asculți cum se mișcă, cum sună. Le vezi strălucind pe o unghie. Liniști de seară. O veioză. Un chip sub o veioză. Poldere străbătute de vânt. Liniștile zburând ca niște lișițe pe deasupra mea. Îmi amintesc sărutul tău bine ajustat pe piciorul meu, cel mai fin ciorap, într-un aici, într-un altundeva.
Cele mai mici proze / 7
Stau într-o palmă și cerșesc o poveste de la altcineva. O după-amiază de vară indiană. O cafenea, mă îndrept spre o masă. Un bărbat se îndreaptă spre aceeași masă. E o masă mare, rotundă. S-o împărțim, spune el. Stânjeneala de-o clipă. Îl cheamă Lemi, fumează Marlboro. Stă aproape, a rămas fără zahăr. Poate doar un pretext pentru o cafea într-o vară indiană. El, o cafea, eu, o bere. A venit la Anvers când avea 17 ani, din exYugo. O întâmplare: l-a văzut un regizor într-o discotecă, tocmai căuta pe cineva cu accent și mutră din Est, să joace un KGB-ist. A plecat spontan. Soarta. A mai jucat în ceva filme. E spontan. Spontan și direct. Are nas de boxer și seamănă cu Robert De Niro. Acum e într-un business cu ceva modă, artă. Gătește bine paella. Dar e singur, divorțat. Soția marocană. Doi copii. Te costă mult copiii în Belgia. Soarele pe tăblia mesei. Câteva frunze foșnite. La plecare, un braț pus pe umărul meu. Noi, cei din Est, trebuie să ne ținem spatele. Mă plimb prin orașul vechi, printre clădiri givrate. Fac fotografii, beau o bere. O iau iar la pas. Un ochi se deschide înapoi, un ochi cu un deget pe buze. Și-apoi trec pe lângă grădina beghinajului, unde ceapa dă flori violet. Și iarăși stau într-o palmă și cerșesc o poveste de la altcineva. Și, de fapt, într-un fel, povestea mea. Povestea unei palme puse într-o altă palmă.
8 / Doina Ioanid
O imagine rotită pe-un tambur, o apariție într-un turn din Bruges. În jurul meu șapte paturi, pe ele, șapte femei în alb, cu turbane oranj. Realitatea zilei începe cu bătăile aripilor în fereastra de lângă patul meu. Vitraliu sonor. O aripă de pasăre deschisă îmbrăcându-mă discret pe dinăuntru. Membranele mele de dimineață. Membrane protectoare.
Cele mai mici proze / 9
Good morning pe o scară sinilie pătată de cafea. Omul cu sushi îmi zâmbește. Cuvinte adunate pe-o stradă în păpuriș. În fața mea, o lebădă albă, cu aripile larg deschise. Tramvaiul întoarce pe șine tot felul de amintiri vecine. Și-apoi gătesc o cină pentru altcineva decât cel din fața mea. Cineva care încearcă să mă zărească peste capetele celorlalți.
10 / Doina Ioanid