Orasul oglinzilor (Trilogia TRANSFORMAREA, partea a III-a) - preview

JUSTIN CRONIN s-a născut în New England, în 1968. A studiat la Harvard. A ținut cursuri de scriere creativă la La Salle University din Philadelphia până în 2003 și a predat literatură engleză la Rice University. Primul său roman, Mary and O‘Neil (2001), a câștigat PEN/Hemingway Award și Stephen Crane Prize. Romanul The Passage, 2010 (Transformarea – Nemira, 2017) s-a bucurat de un real succes în rândul cititorilor și a devenit repede bestseller New York Times. Seria omonimă a continuat cu The Twelve, 2012 (Cei Doisprezece – Nemira, 2019) și The City of Mirrors, 2016 (Orașul oglinzilor – Nemira, 2020).

Traducere din limba engleză de ANDREEA FLORESCU

Coperta: Adnan VASILE, Alexandru CSUKOR

Redactor: Oana IONAȘCU

Tehnoredactor: Magda BITAY

Lector: Cătălina MIHAI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRONIN, JUSTIN

Orașul oglinzilor / Justin Cronin ; trad. din lb. engleză: Andreea Florescu.–

București: Nemira Publishing House, 2020

ISBN 978-606-43-0679-1

I. Florescu, Andreea (trad.)

821.111

Justin Cronin

THE CITY OF MIRRORS

Copyright © 2016 by Justin Cronin

Maps and illustrations copyright @ 2016 by David Lindroth Inc. All rights reserved.

© Nemira, 2020

Tiparul executat de tipografia Paper Print Invest

Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-0679-1

Pentru familia mea

„Și cum să mă confrunt cu sorţii Omului și ai torturii lui Dumnezeu?

Eu, un străin înfricoșat, Într-o lume pe care nu am înţeles-o.“

A.E. HOUSMAN, Ultimele poeme

PROLOG

Din Însemn ă rile primului observator („Cartea Celor Doisprezece“)

Prezentate la cea de-a Treia Conferin ță Global ă despre

Perioada de Carantină din America de Nord

Centrul pentru Studiul Culturilor și Conflictelor Umane

Universitatea din New South Wales, Republica Indo-Australiană 16–21 aprilie, 1003 D.V.

[Începutul fragmentului 2]

1. Şi astfel Amy şi tovarăşii ei s-au întors în Kerrville, în locul numit Texas.

2. Iar acolo aveau să afle că trei dintre ai lor pieriseră. Aceştia erau Theo şi Mausami, soţia lui, şi Sara, cunoscută sub numele de Vindecătoarea, soţia lui Hollis.

3. Căci, pe acel loc numit Roswell, unde se adăpostiseră cei trei, o mare armată de virali pusese stăpânire, ucigând pe oricine le ieşea în cale. Iar numai doi dintre tovarăşii lor au supravieţuit.

CAPITOLUL CINCI

Aceştia erau Hollis Puternicul, soţul Sarei, şi Caleb, fiul lui Theo şi al lui Mausami.

4. De o mare mâhnire au fost încercaţi pentru prietenii pe care îi pierduseră.

5. În Kerrville, Amy s-a dus ca să trăiască printre Surori, femei care se închinau lui DUMNEZEU. La fel şi Caleb, de care Amy se îngrijea.

6. Cam în acelaşi timp, Alicia, numită Alicia Tăişurilor, şi Peter, Bărbatul Zilelor, s-au alăturat Forţelor Expediţionare, formate din soldaţi ai Texasului, ca să dea de urma Celor Doisprezece. Căci aflaseră că, dacă îi omorau pe Cei Doisprezece, aveau să-i omoare şi pe Cei Mulţi, trimiţându-le sufletele la DOMNUL.

7. Multe au fost bătăliile purtate; şi tot multe vieţile pierdute. Dar nici pe Cei Doisprezece să-i ucidă n-au putut, nici să găsească locul în care s ă l ăş luiau. C ă ci nu asta era atunci voia lui DUMNEZEU.

8. Şi astfel au trecut anii, cinci la număr.

9. După această perioadă, Amy a primit un semn; acest semn era un vis. Iar în acel vis i s-a arătat Wolgast, sub chip de bărbat. Şi Wolgast astfel a grăit:

10. „Stăpânul meu aşteaptă; iar locul în care aşteaptă este o navă uriaşă, în care şi sălăşluieşte. Căci se pregăteşte o schimbare. Cât de curând, va veni după tine, să-ţi arate calea.“

11. Iar b ă rbatul numit Carter, Al Doisprezecelea dintre Cei Doisprezece, avea să fie cunoscut şi drept Carter Cel Trist; un b ă rbat cinstit printre cei din generaţ ia lui ş i iubit de DUMNEZEU.

12. Astfel, Amy a aşteptat întoarcerea lui Wolgast.

CAPITOLUL ŞASE

1. Dar, tot în acea perioadă, se mai afla un oraş populat de oameni: Iowa. Acesta era cunoscut sub numele de Patria.

2. Acolo trăia o specie de oameni care băuseră sânge de viral, aşa

încât să aibă viaţă lungă şi să conducă de-a lungul mai multor genera ţ ii. Ace ş tia erau Ochii-Ro ş ii. Iar mai-marele peste ace ş tia era Directorul Guilder, un b ă rbat din Vremea Dinainte.

3. Viralul din care se hrăneau era Grey, numit Sursa. Căci în sângele lui se g ă sea s ă mân ţ a lui Zero, p ă rintele Celor Doisprezece. Iar Grey zăcea în lanţuri, unde suferea cumplit.

4. Tot acolo trăiau şi prizonierii care-i serveau pe Ochii-Roşii şi care le împlineau toate dorinţele. Unul dintre aceşti prizonieri era Sara Vindecătoarea, capturată în Roswell, ai cărei prieteni nu ştiau că mai era în viaţă.

5. Şi Sara avea o fiică, pe nume Kate; însă copilul îi fusese luat. Ochii-Roşii îi spuseseră Sarei că fiica ei nu supravieţuise, pricinuindu-i mare durere sufletească.

6. Dar s-a aflat că unei femei de-ale Ochilor-Roşii îi fusese dată copila. Aceasta era Lila, soţia lui Guilder.

7. Căci fiica Lilei murise în Vremea Dinainte şi, deşi mulţi ani trecuseră de-atunci, rana era încă proaspătă în mintea ei. Aşa că-şi găsea alinarea în Kate, închipuindu-şi că era fiica pe care o pierduse.

8. S-a întâmplat că unii locuitori ai Patriei s-au răsculat împotriva asupritorilor lor; aceştia se numeau Insurgenţi. Sara li s-a alăturat. A fost trimisă la Lila, pe care s-o slujească în Dom, acolo unde trăiau Ochii-Roşii, aşa încât să le înveţe obiceiurile. Şi astfel a aflat că fiica ei trăia.

9. Tot atunci, Alicia şi Peter au dat peste bârlogul lui Martínez, Al Zecelea dintre Cei Doisprezece, în locul numit Carlsbad; acolo au purtat bătălia cu Cei Mulţi ai lui. Însă nu l-au găsit pe Martínez, care părăsise acel loc.

10. Căci Zero poruncise Directorului Guilder să construiască o fortăreaţă grandioasă, unde să aibă sălaş Cei Doisprezece, care să se hrănească din sângele animalelor deopotrivă cu cel al locuitorilor Patriei. Fiindcă Cei Mulţi devorau aproape orice

fiinţă care trăia pe pământ, transformându-l în pustiu, unde nici om, nici viral, nici vreun soi de animal nu putea trăi.

11. Potrivit acestui plan, Cei Doisprezece le-au spus Celor Mulţi să-şi părăsească locurile întunecate, astfel murind cu toţii.

Aceasta este cunoscută drept Marea Alungare.

12. Cei Doisprezece şi-au început călătoria spre Patrie, la o depărtare de multe mile, pentru a lua în stăpânire pământul.

CAPITOLUL ŞAPTE

1. Unul însă nu a dat ascultare celor spuse de Zero; acesta era Carter cel Trist, al Doisprezecelea dintre Cei Doisprezece. El l-a învăţat pe Wolgast cum s-o ghideze pe Amy înspre locul unde îşi ducea veacul, cei doi să i se alăture astfel împotriva tovarăşilor săi.

2. Amy a dat ascultare poruncii şi a plecat din Kerrville spre Houston. În tovărăşia ei se afla Lucius cel Credincios, care să-i dea o mână de ajutor, un om drept înaintea lui DUMNEZEU.

3. În Houston, Amy a găsit nava, anume Chevron Mariner, în pântecele căreia sălăşluia Carter. Multe şi-au spus cei doi. Când a ieşit de acolo, Amy nu şi-a mai simţit trupul de copil, ci de femeie; alături de Lucius, a pornit spre Patrie, ca să se lupte cu Cei Doisprezece.

4. Tot atunci, Peter, Bărbatul Zilelor, şi Michael, căruia i se spunea Michael Isteţul, şi Hollis, soţul Sarei, au pornit şi ei spre Patrie, ca să vadă ce aveau să găsească acolo. Căci auziseră că Sara era ţinută prizonieră şi, împreună cu ea, mulţi alţii.

5. Lor li s-au alăturat doi tovarăşi: Lore, căreia i se mai spunea şi Lore Călăuza, cel de-al doilea fiind un criminal, numit Tifty Mafiotul.

6. În acelaşi timp, Alicia îşi croia şi ea drum spre Iowa, pe urmele lui Martínez, al Zecelea dintre Cei Doisprezece, pe care jurase să-l ucidă. Căci Martínez era cel mai rău dintre aceşti demoni, ucigaş a nenumărate femei, o lepădătură pe faţa pământului.

7. Însă Alicia a căzut prizonieră în Patrie, unde a îndurat multe cazne din partea Ochilor-Roş ii ş i a acoliţ ilor lor, numiţ i colabi. Iar cel mai rău dintre colabi era Sod. Alicia a fost însă puternică şi nu a cedat.

8. Iar când, într-o noapte, Sod a venit în celula ei, aşa încât să-şi facă încă o dată mendrele cu ea, Alicia i-a spus: „Slăbeşte-mi legăturile, ca să-ţi satisfaci poftele mai uşor.“ Astfel, i-a petrecut lan ţ ul în jurul gâtului, omorându-l. Ş i a sc ă pat de-acolo, omorând mulţi alţii în calea ei.

9. În pustiul de dincolo de Patrie, s-a întâlnit cu Amy; Alicia a văzut atunci că aceasta era acum femeie atât la minte, cât şi la trup. Amy a alinat-o, căci amândouă erau surori prin sânge.

10. Alicia însă avea o taină, şi anume foamea de sânge. Căci sămânţa Celor Doisprezece creştea viguros în ea, transformând-o în viral. Aceasta era marea ei durere, căci îşi iubea nespus tovarăşii şi nu voia de ei să se despartă.

11. Tot atunci, Sara a fost din nou aflată de Ochii-Roşii; a fost luată prizonieră, îndurând multe suferinţe. Căci Directorul Guilder îşi dorea ca toţi cei care se răsculaseră împotriva lui să-i cunoască mânia neabătută.

12. Îns ă ceasul r ă fuielii venise; Amy ş i Alicia se al ă turar ă Insurgenţilor, împotriva Ochilor-Roşii. Planul lor era să-i elibereze pe locuitorii Patriei, s ă -i distrug ă pe Cei Doisprezece şi s-o salveze pe Sara.

OPT

1. Astfel, Peter ş i tovar ăş ii lui au ajuns în Iowa, fiind to ţ i în a ş teptare, alc ă tuind o for ţă de luat în seam ă . Iar cea mai puternică dintre toate era însăşi Amy.

2. Căci ea se predase Ochilor-Roşii, spunând: „Eu sunt conducătorul Insurgen ţ ilor, face ţ i cu mine dup ă cum ve ţ i vrea.“

Planul ei era ca Guilder, în mânia lui, să-i asmută pe Cei Doisprezece asupra ei, ca s-o omoare.

CAPITOLUL

3. Totul s-a petrecut după cum a prevăzut Amy; ora execuţiei fusese stabilită. Aceasta urma să aibă loc pe stadion, un mare amfiteatru din Vremea Dinainte, aş a încât toţ i locuitorii Patriei să fie martori.

4. Alicia şi ceilalţi din acel loc s-au ascuns, astfel că, atunci când Cei Doisprezece aveau să se arate, ei să-şi folosească armele asupra lor şi asupra Ochilor-Roşii deopotrivă.

5. Amy a fost adusă înaintea mulţimii, legată în lanţuri şi pusă să atârne într-o armătură din metal. Guilder se desfăta nespus văzând-o că suferă şi îndemna mulţimea să-i urmeze exemplul.

6. Însă Amy a refuzat să-i facă pe plac. Drept urmare, Guilder a ordonat Celor Doisprezece s-o devoreze, astfel ca toţi cei de faţă să-i cunoască puterea şi să se plece în faţa lui.

7. Doar că Amy nu era singură, căci printre Cei Doisprezece era şi Wolgast, care îi luase locul lui Carter, cu scopul de a o proteja. Astfel că Amy s-a adresat lor:

8. „Fra ţ ii mei, bine v-am g ă sit! Sunt eu, Amy, sora voastr ă .“ Acestea fură singurele ei cuvinte.

9. Căci începuse să tremure, trupul ei devenind strălucitor ca o rază de lumină care sfâşie întunericul; şi cu un răcnet plin de furie, Amy a devenit una de-a lor, căpătând înfățișarea unui viral, prea grozav pentru a putea fi privit. Aceasta a fost Renunţarea. Martori la ea au fost Peter, Alicia şi Lucius, dar şi ceilalţi deopotrivă.

10. Iar lanţurile au fost sfărâmate, o mare bătălie astfel se dezlănţui, urmată de o mare victorie. Multe vieţi s-au pierdut. Printre ele s-a numărat şi a lui Wolgast, care s-a sacrificat ca s-o salveze pe Amy; căci dragostea lui pentru Amy era ca a unui tată pentru copilul său.

11. Astfel, Cei Doisprezece au pierit de pe fa ţ a p ă mântului, eliberându-i pe toţi cei captivi lor.

12. Despre ce i se întâmplase lui Amy, nimeni nu ştia nimic, căci ea nu era de găsit.

I FIICA

98–101 D.V.

„Există o altă lume, dar se află în cea de aici.“

PAUL ÉLUARD

CENTRUL PENNSYLVANIEI

August, 98 D.V.

La opt luni după eliberarea Patriei

Solul ceda cu uşurinţă sub lama ei, emanând un miros greu, de pământ reavăn. Aerul era fierbinte şi umed; păsările cântau prin copaci. Stând în patru labe, împungea pământul, desţelenindu-l. Îl scobea, scoţând pe rând câte un pumn de țărână. Senzaţia de slăbiciune se mai estompase, însă nu de tot. Îşi simţea organismul slăbit, avea o stare de sfârşeală. Şi durere, o amintire a durerii. Trecuseră trei zile. Sau să fi fost patru? Transpiraţia i se adunase broboane pe frunte; îşi trecu limba peste buze şi dădu de gustul sărat. Săpa şi tot săpa. Sudoarea i se scurgea şiroaie, fiind absorbită de pământ.

Acolo unde sfâr ş esc toate, se gândi Alicia. Toate sfâr ş esc în p ă mânt.

Grămada din dreptul ei creştea. Cât de mult trebuia să sape?

La o adâncime de aproape un metru, solul începu să fie diferit. Devenise mai rece, emanând miros de lut. Părea un indiciu bun.

Se sprijini în călcâie şi bău îndelung din ploscă. Mâinile îi erau

zdrelite; carnea de la baza degetului mare i se jupuise într-o pieliţă

groasă. Î ş i duse mâna la gură ş i, cu dinţ ii, rupse fâș ia de piele moartă și o scuipă.

Soldat o aştepta la marginea luminişului, mâncând zgmotos dintr-un mănunchi de iarbă înaltă. Graţia crupei, coama bogată, splendoarea copitelor şi a dinţilor, ochii ca două mărgele negre îi dădeau o aură de măreţie. Era stăpânit, atunci când voia, de un

calm desăvârşit, pentru ca în secunda următoare să dea dovadă de cele mai uimitoare isprăvi. Auzind-o venind, îşi ridică faţa lui

înţeleaptă: Înţeleg. Suntem gata. Se întoarse lent şi, cu capul plecat, o urmă printre copaci, până la locul unde ea îşi instalase prelata. Pe pământ, lângă sacul de dormit însângerat al Aliciei, se afla o mică legătură înfăşurată într-o pătură murdară. Fiica ei trăise mai puţin de un ceas, şi totuşi, în acel ceas, Alicia fusese mamă.

Soldat o urmărea cu privirea. Chipul bebeluşului era acoperit; Alicia îndepărtă cârpa. Soldat îşi apropie faţa de cea a copilului, cu nările fremătânde, adulmecându-i pielea. Un nas mic, ochi şi o gură abia înmugurită, uimitoare în umanitatea ei; căpşorul îi era acoperit cu un perișor roşcat şi moale. Însă trupul era lipsit de viaţă, de suflare. Alicia se întrebase dacă ar fi putut să-l iubească pe acest copil conceput în groază şi durere, având drept tată un monstru. Un bărbat care o bătuse, o violase şi o blestemase. Cât de naivă fusese!

Se întoarse în luminiş. Soarele era tocmai deasupra lor; insectele bâzâiau în iarbă, o pulsaţie ritmică. Soldat îi rămase alături, în timp ce ea îşi aşeză fiica în mormânt. Când intrase în travaliu, Alicia începuse să se roage. Dă, Doamne, să fie bine! Pe măsură ce orele de agonie se pierdeau una într-alta, simţise cum prezenţa rece a morţii se strecoară înăuntrul ei. Durerea o şfichiuia ca un vânt tăios, ca o lamă de cuţit; răsuna pe dinăuntrul celulelor ei asemenea unui tunet. Ceva nu era în regulă. Te rog, Doamne, ai grijă de ea, ai grijă de noi! Însă rugăciunile ei fuseseră zadarnice.

Primul pumn de pământ fusese cel mai greu. Cum reuşeau alţii? Alicia îngropase mulţi oameni. Pe unii îi cunoscuse, pe alţii,

nu; pe unul singur îl iubise. Pe acel puști, Bascheţel. Era atât de amuzant, atât de plin de viaţă , pentru ca apoi să moar ă . L ă s ă pământul să-i alunece printre degete. Acesta căzu pe cârpă cu un ropot, întocmai ca primele picături de ploaie asupra frunzelor.

Puţin câte puţin, fiica ei dispăru sub el. Adio, îşi spuse în sinea ei, adio, draga mea, scumpa mea!

Se întoarse în cort. Îşi simţea inima zdrobită, un milion de cioburi împrăştiate. Propriile oase îi păreau tuburi de oţel. Avea nevoie de apă, de hrană; era sleită de puteri. Însă vânătoarea ieşea din discuţie, iar pârâul, care se afla la cinci minute de mers în josul dealului, părea acum la kilometri depărtare. Nevoile unui trup: ce însemnătate aveau ele? Nimic nu avea vreo însemnătate. Se întinse pe sacul de dormit, închise ochii şi, cât de curând, adormi.

Visă un râu. Un râu lat, întunecos, deasupra căruia strălucea luna. Lumina ei se răsfrângea pe suprafaţa apei alcătuind o cărare aurie. Alicia nu ştia ce o aşteaptă la capătul lui. Nu ştia decât că trebuie să traverseze râul. Cu grijă, puse piciorul pe oglinda lui strălucitoare. Mintea îi era parcă împărţită în două: pe jumătate se minuna de acest mod neobişnuit de deplasare, cealaltă jumătate considera acest lucru drept firesc. Când razele lunii atinseră celălalt mal, ea îşi dădu seama că fusese păcălită. Cărarea lucitoare se destrăma. O luă la goană, disperată să ajungă pe malul opus înainte ca râul s-o înghită. Însă distanţa era mult prea mare; cu fiecare pas pe care-l făcea, orizontul părea că se îndepărtează şi mai mult. Apa îi cuprindea gleznele, genunchii, talia. Nu avea forţa să se opună strânsorii ei. Vino la mine, Alicia! Vino la mine, vino la mine, vino la mine! Se scufunda, râul o acapara, iar ea se adâncea în întuneric...

Se trezi scăldată într-o lumină slabă, portocalie; ziua era pe sfârşite. Rămase nemişcată, adunându-şi gândurile. Se obişnuise cu aceste coşmaruri; piesele se schimbau, dar nu şi senzaţia pe care i-o lăsau – aceea de zădărnicie, de frică. Şi totuşi, de data asta fusese diferit. O parte din visul ei prinsese viaţă; tricoul îi era ud leoarcă. Privi în jos la petele care se măreau. Îi curgea laptele.

Să rămână pe loc nu era o decizie conştientă; pur şi simplu, impulsul de a merge mai departe lipsea cu desăvârşire. Îşi recăpătase

puterile. Mai întâi, se apropiaseră cu paşi mici; apoi, întocmai ca un oaspete îndelung aşteptat, sosiră toate deodată. Îşi ridicase un adăpost dintr-o cornişă şi niște plante agăţătoare, folosind o foaie de cort pe post de acoperiş. Pădurile musteau de viaţă: veveriţe şi iepuri, prepeliţe şi porumbei, căprioare. Unele erau prea rapide pentru ea, însă nu toate. Punea capcane şi aştepta să-şi înhaţe prada ori le dobora cu arbaleta: o singură săgeată, o moarte curată, apoi cina, crudă şi caldă. La sfârşitul fiecărei zile, în lumina înserării, făcea baie în pârâu. Apa era limpede şi extrem de rece. Cu o astfel de ocazie văzuse ea urşii. Un foşnet la zece metri în amonte, ceva greu mişcându-se prin desiş; pentru ca apoi să-şi facă apariţia pe malul pârâului o ursoaică și doi pui. Alicia nu mai văzuse pe viu asemenea animale, ci doar citise despre ele în cărţi. Căutau împreună de mâncare, în apa puţin adâncă, scurmând noroiul cu boturile. Era ceva dezlânat şi incomplet în anatomia lor, ca şi cum muşchii nu fuseseră ferm lipiţi de pielea acoperită de blana grea, încâlcită şi plină de rămurele. Însă urşii nu păreau să fie conştienţi de acest lucru sau, dacă erau, nu îl considerau important. Vara trecuse. Dintr-o lume de frunze verzi şi crude, umbroasă, pădurea se transformase acum într-o mare de culori. Dimineaţa, întinderea pă durii scrâş nea sub stratul de brum ă depus peste noapte. Apoi răcoarea iernii coborî cu o senzaţie de puritate. Zăpada se aşternuse grea pe pământ. Linia neagră a copacilor, urmele mici ale păsărilor, cerul spălăcit, lipsit de orice culoare: totul părea golit de esenţă. Ce lună era? Ce zi? Pe măsură ce timpul trecea, mâncarea devenea o problemă. Uneori, rămânea nemişcată ore, poate chiar zile la rând, conservându-şi energia. Nu vorbise cu nimeni de aproape un an întreg. Treptat, îşi dădu seama că nu mai gândea în cuvinte, ca şi cum devenise o creatură a pădurii. Se întrebă dacă nu cumva îşi pierduse minţile. Începu să-i vorbească lui Soldat, de parcă acesta ar fi fost o persoană. Soldat, obişnuia ea să spună, ce vrei să mâncăm la cină? Soldat, crezi că e timpul să aduc lemne pentru foc? Soldat, nu arată cerul ca zăpada?

Într-o noapte, se trezi în adăpost şi îşi dădu seama că trecuse ceva vreme de când nu mai auzise un tunet. Un vânt umed de

primăvară sufla în rafale fără direcţie, vuind printre vârfurile copacilor. Cu o senzaţie de detaşare, Alicia ascultă apropierea furtunii care, nu peste mult timp, se dezlănţui. Un fulger brăzdă cerul, încremenind totul pentru o clipă, urmat de o bubuitură asurzitoare. Îl lăsă pe Soldat să intre când baierele cerului se desfăcură, împroşcând cu picături de ploaie grele precum gloanţele. Calul tremura de groază. Alicia fu nevoită să-l calmeze; o singură mişcare speriată în locul acela strâmt, şi trupul lui masiv ar fi culcat la pământ tot adăpostul. Tu eşti băiatul meu bun, murmura ea, mângâindu-i crupa. Cu mâna liberă, îi petrecu o funie pe după gât. Băiatul meu bun, bun de tot. Ce spui? Îmi ţii de urât în noaptea asta ploioasă? Trupul îi era încordat de frică, un perete de muşchi tensionați, şi totuşi, când îl trase uşor în jos, o lăsă. Deasupra adăpostului lor, fulgerele luminau, iar cerul răsuna puternic. El se lăsă în genunchi cu un oftat prelung, se întoarse pe partea liberă a sacului ei de dormit ş i astfel adormir ă amândoi, în timp ce ploaia se revărsă întreaga noapte, luând iarna cu ea.

Rămase acolo vreme de doi ani. Nu îi fu uşor să plece; pădurea devenise o consolare. Îi deprinsese pulsul. Însă când intră în cea de-a treia vară, în Alicia se trezi un nou sentiment: era timpul să o ia din loc. Să termine ce începuse.

Îşi petrecu restul verii pregătindu-se. Asta însemna construirea unei arme. Porni la picior de-a lungul râului care ducea în oraş şi se întoarse peste trei zile, ducând în spate o raniţă în care zăngănea ceva. Ştia ce are de făcut, fusese de multe ori martoră la acest proces; detaliile avea s ă le descopere pe parcurs, prin încercări şi eşuări. Un bolovan plat de lângă pârâu avea să-i servească drept nicovală. Pe malul apei, făcu un foc şi urmări cu privirea cum arde până când nu mai ră m ă seser ă decât t ă ciuni aprin ş i. Secretul era s ă ajung ă la temperatura potrivit ă . Când crezu de cuviinţă că o obţinuse, scoase din sac prima piesă: o bară de oţel O1, lată de cinci centimetri, lungă de un metru şi groasă de aproape un centimetru. Tot din sac, mai scoase un ciocan, cleşti de fier şi mănuşi groase din piele. Puse bara de oţel în foc

şi aşteptă să i se schimbe culoarea, pe măsură ce metalul se încingea. Apoi se apucă de treabă. Mai fu nevoie să facă încă trei drumuri în josul râului pentru materiale, rezultatele lăsând însă de dorit, până când, în cele din urmă, fu mulţumită. Mânerul îl înfăşură cu vițe trainice, elastice, oferindu-i astfel o strângere zdravănă metalului de altfel neted. Îi făcea plăcere să-i simtă greutatea în mână. Vârful lustruit strălucea în soare. Însă prima tăietură avea să fie adevăratul test. În ultima ei călătorie în josul râului dăduse peste un câmp de pepeni galbeni, de mărimea unui cap de om. Creşteau îngrămădiţi, printre vrejuri şi frunze ca nişte mâini acaparatoare. Alesese unul şi îl băgase în sac. Îl puse acum pe un buştean, îl luă la țintă şi lovi cu sabia. Cele două jumătăți se legănară leneșe, îndepărtându-se una de cealaltă, și căzură amândouă la pământ.

Nu mai era nimic care s-o ţină aici. În noaptea dinaintea plecării, Alicia vizită mormântul fiicei ei. Nu voia să facă asta pe ultima sută de metri; plecarea ei avea să fie una curată. În doi ani, locul se făcuse una cu împrejurimile. Nu părea să mai aibă vreo însemnătate. Însă era greşit să-l lase nemarcat. Din ultima bucată de oţel, făcu o cruce. Cu ajutorul ciocanului, o înfipse în pământ, unde îngenunche. Probabil că din trup nu mai rămăsese mare lucru. Poate doar câteva oase sau urme de oase. Fiica ei devenise una cu solul, cu copacii, cu pietrele, poate chiar cu cerul şi cu animalele. Se dusese într-un loc neş tiut. Glasul ei neauzit era acum în cântecul păsărilor, şuviţele ei de păr roşu, în frunzele arzânde de toamnă. Alicia se gândea la toate acestea, în timp ce cu o mână atingea pământul moale. Rugăciunile însă îi secaseră. Inima, odată frântă, rămânea frântă. Îmi pare rău, spuse ea.

Zorii veniră pe nesimţite – fără vânt, cenuşii, aerul încărcat de ceaţă. Sabia se afla înăuntrul tecii din piele de căprioară, aşezată pieziş la spatele ei; lamele erau vârâte în banduliere petrecute peste piept în forma literei „X“. Ochelarii mari şi fumurii, cu protecţii din piele la tâmple, îi ascundeau privirea. Fixă şaua şi se urcă în spinarea lui Soldat. Zile întregi rătăcise de unul singur, presimţind

iminenta lor plecare. Facem ce cred eu că facem? Începuse să-mi placă aici, să ştii. Planul ei era să meargă de-a lungul râului spre est, urmându-i cursul printre munţ i. Cu pu ţ in noroc, avea să ajungă la New York înainte de căderea primelor frunze.

Închise ochii şi îşi goli mintea. Doar când reuşea acest lucru putea să audă vocea. Venea din acelaşi loc de unde veneau şi visele, întocmai ca vântul dintr-o peşteră, şoptindu-i la ureche.

Alicia, nu eşti singură. Îţi cunosc suferinţa, pentru că e şi a mea. Te aştept, Lish. Vino la mine! Vino acasă! Îi dădu pinteni lui Soldat.

Ziua era pe sfârşite când Peter se întoarse acasă. Deasupra lui, nesfârşitul cer din Utah se răsfrângea cu degete prelungi de culoare pe fundalul albastrului din ce în ce mai închis. O seară de început de toamnă: nopţile erau reci, dar zilele erau încă plăcute. Îşi croi drum spre casă de-a lungul râului şopotitor, cu sabia pe umăr, câinele țopăind jucăuş pe lângă el. În geantă avea doi păstrăvi graşi, înfăşuraţi în frunze aurii.

Pe când se apropia de fermă, auzi muzica venind dinspre casă. Îşi scoase cizmele murdare de noroi pe prispă, îşi puse geanta jos şi intră. Amy stătea la vechiul pian, cu spatele la uşă. Se apropie în tăcere de ea. Era atât de concentrată, încât nu-l auzi intrând. El o ascultă nemișcat, abia respirând. Amy îşi legăna uşor trupul în ritmul muzicii. Degetele ei se mişcau în susul şi în josul clapelor, nu atât apăsându-le, cât chemându-le la înaintare. Cântecul era întruparea unei emoţii pure. O durere sfâşietoare răzbătea din frazele sale muzicale, însă era un sentiment exprimat cu atâta tandreţe, încât nu părea trist. Îl ducea cu gândul la timp, la felul cum se scurgea necontenit, devenind amintire. – Ai ajuns acasă.

Cântecul se sfârşise fără ca el să-şi fi dat seama. Îşi puse mâinile pe umerii ei, iar ea se întoarse şi îşi ridică faţa.

– Vino aici! îi spuse ea.

El se aplecă să-i primească sărutul. Frumuseţea ei era uimitoare, o descoperea de fiecare dată când o privea. Făcu un semn din cap spre clape:

– Eu tot n-am reuşit să învăţ, a zise el.

– Îţi place? a întrebat zâmbind. Am exersat toată ziua.

El i-a răspuns că da, îi plăcea foarte mult. Îl ducea cu gândul la atât de multe lucruri. Era greu de descris în cuvinte.

– Cum era râul? Ai lipsit ceva timp!

– Serios?

Ziua, la fel ca multe altele, trecuse într-o stare de mulţumire.

– E atât de frumos în perioada asta a anului, că pur şi simplu am pierdut noţiunea timpului.

O sărută pe creştet. Părul ei era proaspăt spălat şi mirosea a ierburile pe care le folosea ca să îmblânzească mirosul de leşie dură.

– Tu cântă în continuare. Mă duc să pregătesc cina.

A traversat buc ă t ă ria ş i a ie ş it în curte prin u ş a din spate. Grădina pierea; curând, avea să doarmă sub zăpadă, ultimele ei roade fiind puse la păstrare pentru iarnă. Câinele plecase de capul lui. Chiar dacă se îndepărta, Peter nu îş i făcea griji niciodată; mereu îşi găsea drumul înapoi, spre casă, înainte de lăsarea întunericului. Ajuns la pompă, Peter umplu ligheanul, îşi scoase cămaşa, se stropi cu apă pe faţă şi pe piept, apoi se şterse. Ultimele raze ale soarelui, ricoşând dinspre dealuri, răsfrângeau umbre lungi pe pământ. Era partea lui preferată din zi, senzaţia că lucrurile se întrepătrund, că totul rămâne încremenit. Pe măsură ce întunericul devenea din ce în ce mai adânc, urmărea cum stelele î ş i f ă ceau apari ţ ia, mai întâi una, apoi înc ă una, ş i înc ă una. Sentimentul pe care i-l dădea acest ceas al zilei era acelaşi lăsat de cântecul lui Amy: amintire şi dorinţă, fericire şi tristeţe, un început şi un sfârşit îngemănat. Făcu focul, îşi curăţă prada şi aşeză carnea albă şi moale în tigaie, laolaltă cu o bucăţică de slănină. Amy ieşi şi se aşeză lângă el, urmărind împreună cum se cocea mâncarea. Luară masa în bucătărie, la lumina lumânărilor: păstrăv, roşii feliate, un cartof copt pe

cărbuni. La sfârşit, împărţiră un măr. În sufragerie, făcură focul şi se cuibăriră pe canapea sub o pătură, câinele ocupându-şi locul lui obişnuit, la picioarele lor. Priviră flăcările în tăcere; nu era nevoie de cuvinte, tot ce era de spus fusese spus, ştiau sau îşi împărtăşiseră totul. După o vreme, Amy se ridică şi îi întinse mâna.

– Vino în pat, cu mine.

Luând lumânările cu ei, urcară scările. În micul dormitor de sub streşini, se dezbrăcară şi se îmbrăţişară pe sub pături, cu trupurile lipite ca să-şi ţină de cald unul altuia. La piciorul patului, câinele scoase un oftat prelung şi se întinse pe podea. Era un câine bătrân şi bun, loial ca un leu: avea să rămână acolo până dimineaţă, veghind asupra lor. Apropierea şi căldura trupurilor lor: Peter nu simţea fericire, ci altceva mai adânc, mai bogat. Toată viaţa tânjise să fie dorit de o singură persoană. Asta înseamnă dragoste, îşi spuse el. Dragostea înseamnă să fii dorit.

– Peter? La ce te gândeşti?

Trecu ceva vreme. Mintea lui, plutind în spaţiul infinit dintre somn şi starea de trezie, îl purtase printre amintiri vechi.

– La Theo şi la Maus. La noaptea aceea din hambar, când au fost ataca ţ i de viral. Îl stră b ă tu un gând, pe care nu reuş i s ă -l oprească. Fratele meu n-a aflat niciodată ce l-a omorât.

Preţ de o clipă, Amy rămase tăcută.

– Ei bine, tu ai fost acela, Peter. Tu eş ti cel care i-a salvat. Ţi-am zis doar. Nu-ţi aminteşti?

Aşa să fi fost? Şi ce voia să-i spună cu asta? În momentul atacului, el era în Colorado, la mulţi kilometri şi la multe zile depărtare. Cum ar fi putut să fi fost el acela?

– Ţi-am explicat cum funcţ ionează asta. Ferma este un loc special. Trecutul, prezentul şi viitorul sunt totuna. Ai fost în hambar pentru că acolo era nevoie de tine.

– Dar nu-mi amintesc s-o fi făcut.

– Asta, pentru că nu s-a întâmplat încă. Nu pentru tine. Dar va veni ş i timpul acela. Vei fi acolo ca s ă -i salvezi. S ă -l salvezi pe Caleb.

Caleb, băiatul lor. Brusc, fu încercat de o tristeţe copleşitoare, de o dragoste intensă şi arzătoare. Simți un nod în gât. Atâţia ani. Atâţia ani care se scurseseră. – Dar suntem aici acum, a spus el. Tu şi cu mine, în pat. Asta e adevărat.

– Nu-i nimic mai adevărat pe lumea asta, a spus, strângându-se şi mai mult în el. Hai să nu ne facem griji acum! Eşti obosit. Îmi dau seama de asta.

Era. Foarte, foarte obosit. Resimţea trecerea anilor în oase. O amintire îi răsări în minte: el, privindu-şi chipul în oglinda râului. Când fusese asta? Azi? Ieri? Acum o săptămână, o lună, un an? Soarele era sus pe cer, făcând să scânteieze suprafaţa apei. Reflexia lui tremura din pricina curentului. Ridurile adânci şi bărbia lăsată, pungile de sub ochii lui obosiţi de trecerea timpului, părul lui, sau puţinul care îi mai rămăsese, albit, precum o tichie de zăpadă. Era chipul unui bătrân.

– Eram... mort?

Amy nu îi răspunse. Peter înţelese atunci ce încerca ea să-i spună. Nu doar că va muri, aşa cum se întâmplă cu fiecare, ci că moartea nu era sfârşitul. Avea să rămână în locul acesta, un spirit protector, dincolo de zidurile timpului. Asta era cheia tuturor lucrurilor; cea care deschidea uşa dincolo de care se găseau răspunsurile la toate misterele vieţii. Se gândi la ziua când venise la fermă, acum foarte mult timp Totul arăta incredibil de asemănător, cămara era plină, perdelele atârnau la ferestre şi farfuriile erau puse pe masă, de parcă ar fi fost aşteptaţi. Locul ăsta era singurul în care se simţea acasă. Întins în întuneric, î ş i sim ţ i pieptul plin de mul ţ umire. Fuseseră lucruri pe care le pierduse, oameni care muriseră. Toate treceau. Până şi pământul însuşi, cerul, râul şi stelele pe care le iubea aveau, într-o bun ă zi, s ă - ş i înceteze existen ţ a. Dar nu era ceva de speriat; aceasta era frumuse ţ ea dulce-am ă ruie a vie ţ ii. Îşi imagină clipa propriei morţi. Atât de puternică era această viziune, încât părea nu că-şi închipuie, ci că-şi aminteşte. Avea să-l găsească întins chiar în acest pat, într-o după-amiază de vară,

cu Amy ţinându-l de mână. Ea avea să arate ca acum, puternică, frumoasă şi plină de viaţă. Patul avea să fie îndreptat spre fereastră, ale cărei perdele aveau să strălucească de o lumină difuză. Nu avea să simtă nicio durere, ci doar o senzaţie de disipare. E în regulă, Peter, îi spunea Amy. E în regulă, o să se termine curând. Lumina avea să crească şi să tot crească în intensitate, umplându-i mai întâi vederea, apoi con ş tiin ţ a, ş i astfel avea s ă p ă r ă seasc ă această lume: pe aripi de lumină.

– Te iubesc mult, îi spuse el.

– Şi eu te iubesc.

– A fost o zi minunată, nu-i aşa?

O simţi cum încuviinţează din cap, lipită de el.

– Şi o să mai avem multe ca ea. Un ocean de zile.

El o trase mai aproape. Afară, noaptea era rece şi liniştită.

– Era un cântec frumos, spuse el. Mă bucur că am găsit pianul ăla. Şi, acestea fiind spuse, cuibăriţi în patul lor mare şi moale de sub streaşină, adormiră.

Mă bucur că am găsit pianul ăla.

Pianul ăla.

Pianul ăla.

Pianul ăla...

Peter se trezi gol puşcă, înfăşurat în cearşafuri îmbibate de sudoare. Preţ de o clipă, rămase nemişcat. Nu fusese...? Ş i nu era..? În gură avea gust de nisip, vezica îi era tare ca piatra. În spatele ochilor, primul junghi al mahmurelii î ş i f ă cea sim ţ it ă îndelungata prezenţă. – La mulţi ani, locotenente!

Lore stătea lângă el. Nu atât stătea, cât era încolăcită în jurul lui, cu trupurile lipicioase de transpiraţie acolo unde se atingeau. Coliba, care avea doar două camere și o toaletă în spate, era cea pe care o folosiseră înainte, cu toate că nu-i era clar cui aparţinea.

Dincolo de piciorul patului, mica fereastră era un pătrat cenuşiu de la lumina zorilor de vară abia iviţi.