Pădurea întunecată (Seria AMINTIRI DIN TRECUTUL TERREI, partea a II-a) - preview

Volumul 2 AMINTIRI DIN TRECUTUL TERREI

Ediția a II‑a

Traducere din limba engleză de NiNa iordache

Redactor-şef: Marian COMAN

Coperta: Vasile ADNAN

Prepress copertă: Alexandru CSUKOR

Redactori: Oana BOGZARU, Mihaela STAN

Tehnoredactor: Magda BITAY

Lectori: Cristina MIHĂILESCU, Cătălina MIHAI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Cixin, Liu

Pădurea întunecată / Liu Cixin ; trad. din lb. engleză: Nina Iordache. - Ed. a 2-a. -

Bucureşti : Editura Nemira, 2022

ISBN 978-606-43-1405-5

I. Iordache, Nina (trad.)

821.581

Liu Cixin

THE DARK FOREST

Copyright © 2008 by Liu Cixin

Originally published in 2008 as by Chongqing Publishing & Media Co., Ltd. in Chongqing, China.

Romanian language translation rights © by FT Culture (Beijing) Co., Ltd.

Co-published by Chongqing Publishing & Media Co., Ltd.

© Nemira, 2019, 2022

ARMADA este un imprint al Grupului editorial NEMIRA.

Tiparul executat de PAPER PRINT INVEST, Brăila

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări şi închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-1405-5

LISTA PERSONAJELOR

(În limba chineză numele de familie se scrie înaintea prenumelui.)

Luo Ji Astronom și sociolog

Ye Wenjie Astrofizician

Mike Evans Finanțator al OTT și lider cheie

Wu Yue Căpitan în Armata Marină de Eliberare a Poporului

Zhang Beihai Comisar politic în Armata Marină de Eliberare a Poporului; ofițer al Forțelor Armate Spațiale

Chang Weisi General în Armata de Eliberare a Poporului

Comandantul Forțelor Armate Spațiale

George Fitzroy General american; coordonator al Consiliului de Apărare Planetară; ofițer militar de legătură al proiectului

Hubble II

Albert Ringier Astronom în cadrul proiectului Hubble II

Zhang Yuanchao Muncitor într‑o fabrică chimică din Beijing, recent pensionat

Yang Jinwen Profesor de gimnaziu din Beijing, pensionat

Miao Fuquan Șef al minelor de cărbune Shanxi; vecin cu Zhang și Yang

Shi Qiang

Ofițer în Departamentul de Securitate al Consiliului de Apărare Planetară, poreclit Da Shi

Shi Xiaoming Fiul lui Shi Qiang

Kent Om de legătură al Consiliului de Apărare Planetară

Secretar general Say Secretar general al ONU

Frederick Tyler Fost ministru al apărării în Statele Unite ale Americii

Manuel Rey Diaz Fost președinte al Venezuelei

Bill Hines Expert britanic în neuroștiință; fost președinte al UE

Keiko Yamasuki Expert în neuroștiință, soția lui Hines

Garanin Președinte prin rotație al Consiliului de Apărare Planetară

Ding Yi Fizician teoretician

Zhuang Yan Absolventă a Academiei Centrale de Arte Frumoase

Ben Jonathan Comisar special al Conferinței Comune a Flotei

Dongfang Yanxu Căpitanul navei Selecția Naturală

Maior Xizi Ofițer științific pe nava Quantum

ORGANIZAȚII

OTT

Organizația Terra‑Trisolaris

CAP Consiliul de Apărare Planetară

CCFS

Conferința Comună a Flotei Solare

Furnica maronie deja uitase drumul spre casă. Durata timpului părea neglijabilă pentru Terra, unde soarele asfințise, și pen‑ tru stelele care tocmai apăreau, dar pentru furnică timpul se măsura în ere. În vremuri demult apuse, lumea ei fusese răsturnată cu susu‑n jos. Pământul își luase zborul, lăsând în urmă o prăpastie întinsă și adâncă, apoi se prăbușise la loc, umplând golul. La un capăt al tere nului denivelat se găsea o formațiune neagră, izolată. Asemenea lucruri apăreau frecvent de‑a lungul ținutului vast; pământul zbura și se întor‑ cea, prăpăstii se deschideau și se închideau, și în urmă apăreau formați uni stâncoase, ca niște semne clare ale schimbărilor catastrofale. Sub apusul soarelui, furnica și alte sute din specia ei o transportaseră pe re‑ gina supraviețuitoare ca să clădească un nou imperiu. Aici era doar în trecere, în căutare de hrană.

Furnica ajunse la poalele formațiunii și‑i percepu prin antene pre‑ zența implacabilă. Observă că suprfața e tare și alunecoasă și că se poate cățăra, așa că o luă în sus, fără vreun scop, în afara agitației haotice din rețeaua ei neurală simplă. Agitația era peste tot, în fiecare fir de iarbă, în fiecare picătură de rouă de pe frunze, în fiecare nor de pe cer și în fiecare stea din depărtare. Nu avea un scop în sine, dar în cantități uriașe de agitație fără sens, scopul începea să se contureze.

Simți vibrațiile din pământ și din intensitatea lor intui că o altă pre zență uriașă se apropia de undeva de pe teren. Fără să i acorde atenție,

furnica continuă să se cațăre pe formațiune. În unghiul drept de la baza

formațiunii era o pânză de păianjen. Furnica știa asta. Ocoli cu grijă firele lipicioase care atârnau și păianjenul care o pândea, cu picioarele chircite, ca să simtă pânza vibrând. Fiecare era conștient de prezența celuilalt, dar – așa cum se întâmpla de ere întregi – nu comunicau.

Vibrațiile se intensificară într un ritm crescendo, apoi încetară.

Ființa uriașă ajunsese la formațiune. Era mult mai înaltă decât fur nica și bloca vederea spre cer. Furnica nu era obișnuită cu astfel de ființe. Știa că sunt vii, că și fac apariția frecvent în această regiune și că înfățișarea lor era strâns legată de prăpăstiile care dispăreau rapid și de formațiunile care se multiplicau.

Își continuă suișul, conștientă că ființele nu reprezentau o amenin țare, cu câteva excepții. Acolo jos, păianjenul chiar se confruntă cu o astfel de excepție, atunci când pânza care se întindea între formațiune și pământ îi fu observată. Ființa îl îndepărtă cu tot cu pânză, folosind tulpinile unui buchet de flori pe care l ținea cu un membru, și păianjenul ateriză distrus pe o grămăjoară de buruieni. Apoi așeză cu grijă florile în fața formațiunii.

O altă vibrație mai slabă, dar care se accentua, o anunță pe furnică că o a doua ființă vie din aceeași specie se deplasa spre formațiune. În același timp, dădu peste un șanț lung, o depresiune la suprafață, cu o textură mai aspră și de culoare diferită: un alb murdar. O luă prin șanț, de vreme ce asperitatea lui o ajuta să se cațăre mai ușor. La fiecare capăt exista un șanț mai îngust și scurt: o bază orizontală din care pornea șanțul principal și unul superior care se întindea în forma unui unghi. Când luă sfârșit cățăratul pe suprafața neagră și alunecoasă, furnica deja își făcuse o idee generală despre forma șanțurilor: „1“.

Apoi înălțimea ființei se înjumătăți, așa că acum era aproape la același nivel cu formațiunea. Bineînțeles că se așezase pe vine și rămase desco‑ perit un petic de cer albastru închis, presărat cu stele ce abia începuseră să apară în spatele ei. Ființa se uita spre vârful formațiunii, așa că furnica

ezită o vreme, întrebându se dacă ar trebui să se aventureze în câmpul ei vizual. Însă își schimbă direcția și începu să se târască paralel cu pă‑ mântul, până ajunse repede la alt șanț și așteptă o vreme în adâncitura aspră, savurând plăcerea efortului de a se târî. Culoarea îi amintea de ouăle care o înconjurau pe regină. Fără nicio ezitare, furnica porni pe șanț în jos și, după un timp, situația se complică: se ivi o curbă care se întindea pe sub un cerc complet. Îi reaminti de procesul de căutare a informației olfactive și, în cele din urmă, de drumul spre casă. În rețeaua ei neurală se formase un tipar: „9“.

Apoi ființa care îngenunchease în fața formațiunii scoase un sunet, un șir de vibrații care depășeau capacitatea de înțelegere a furnicii:

— E minunat să fii în viață! Dacă nu înțelegi asta, cum poți să cauți ceva mai profund?

Ființa scoase un sunet ca un șuierat de vânt care suflă peste firele de iarbă – un oftat –, apoi se ridică.

Furnica se târî în continuare paralel cu pământul și ajunse la un al treilea șanț aproape vertical, până când se răsucea în formă de „7“. Nu i plăcu forma asta. O răsucire bruscă și abruptă de obicei însemna pericol sau luptă.

Vocea primei ființe înăbușise vibrațiile și abia acum furnica își dădu seama că a doua ființă ajunsese la formațiune. Aceasta era mai scundă și mai fragilă, iar părul alb contrasta cu fundalul albastru întunecat al cerului, strălucea argintiu în vânt și părea să aibă legătură cu numărul din ce în ce mai mare de stele.

Prima ființă se ridică în picioare și o întâmpină. Sunteți doctorul Ye, nu‑i așa?

— Tu ești… Xiao Luo1?

1 Xiao este un diminutiv care înseamnă „micuț“ sau „tânăr“ și care se fo losește înaintea unui nume de familie, atunci când cineva se adresează unui copil sau vrea să‑și exprime afecțiunea (n. Joel Martinsen, traducătorul cărții din limba chineză în limba engleză).

— Luo Ji. Am fost coleg de liceu cu Yang Dong. De ce ați venit… aici?

E un loc frumos unde pot ajunge ușor cu autobuzul. În ultima

vreme m am plimbat pe aici destul de des. Condoleanțele mele, doctor Ye.

A fost demult…

La poalele formațiunii, furnica voia să se îndrepte spre cer, dar des coperi un alt șanț în față, sub forma cifrei „9“, prin care se târâse înainte să treacă prin „7“. Așa că își continuă drumul orizontal prin forma „9“, care‑i plăcu mai mult decât „7“ și „1“, deși nu știa exact de ce. Simțul ei estetic era primitiv și unicelular. Plăcerea vagă pe care o resimțea când se târa prin forma „9“ se intensifică. O stare unicelulară și primitivă de fericire. Aceste două sentimente, de estetică spirituală și de plăcere, nu evoluaseră niciodată. Acum o sută de milioane de ani fuseseră la fel și așa aveau să rămână pentru încă o sută de milioane de ani.

Xiao Luo, Dong Dong vorbea adesea despre tine. Spunea că lu crezi în… astronomie?

— Așa e, am lucrat. Acum predau sociologia. Chiar la școala unde ați predat și dumneavoastră, dar ieșiserăți la pensie deja când am ajuns eu acolo.

Sociologie? E o schimbare destul de mare.

— Da, Yang Dong spunea mereu că nu mă pot concentra suficient. Însă nu glumea când spunea că ești deștept.

Doar isteț. Nu eram la nivelul fiicei dumneavoastră. Pur și sim‑ plu am simțit că astronomia era ca o bucată de fier vechi pe care nu o poți străpunge. Sociologia este ca o scândură de lemn și trebuie să existe o porțiune îndeajuns de fragilă s o poți perfora. Cu ea te descurci mai ușor.

În speranța că va ajunge la o altă formă de „9“, furnica își continuă drumul orizontal. Însă următorul lucru pe care l întâlni fu un șanț perfect

orizontal, asemănător primului, doar că mai lung decât „1“ și înclinat într o parte. Și nici nu avea șanțuri mai mici la capete. Era în formă de „–“.

N‑ar trebui să gândești așa. Duci o viață obișnuită. Nu toată lumea poate fi ca Dong Dong.

Nu am genul acela de ambiție. Mă las purtat de val.

Am o sugestie. De ce nu studiezi sociologia cosmică?

— Sociologia cosmică?

Un nume ales la întâmplare. Să presupunem că în tot universul există un număr colosal de civilizații, de ordinul numărului de stele detectabile. O mulțime. Aceste civilizații formează corpul societății cosmice. Sociologia cosmică este studiul naturii acestei supersocietăți.

Furnica nu se târâse prea mult de a lungul formațiunii. După ce ieșise din depresiunea în formă de „–“, sperase să găsească un șanț plăcut, în formă de „9“. În schimb dăduse peste un „2“, cu o curbă inițială conforta‑ bilă, dar cu o răsucire abruptă la capăt, care era la fel de înfricoșătoare precum cea din forma „7“. Ca presimțirea unui viitor incert. Furnica își continuă drumul spre următorul șanț, cu o formă închisă: „0“. Poteca părea să facă parte dintr un „9“, dar era o capcană. Viața avea nevoie de o suprafață netedă, dar și de direcție. Nu puteai să te întorci mereu în punctul de plecare. Atâta lucru înțelegea și ea. Deși mai avea în față încă două șanțuri, își pierduse interesul. Se întoarse și începu să se cațăre din nou. Dar… nu cunoaștem decât civilizația noastră.

Din acest motiv nimeni nu s‑a preocupat de asta. Oportunitatea îți este rezervată.

Fascinant, doctor Ye! Vă rog, continuați!

Cred că asta ar putea uni cele două domenii ale tale. Structura matematică a sociologiei cosmice este mult mai clară decât cea a soci ologiei umane.

De ce spuneți asta?

Ye Wenjie arătă spre cer. La vest încă era iluminat de apus și puteau număra stelele care răsăriseră, fiindu le ușor să și amintească cum arătase

cerul cu câteva clipe în urmă: o întindere vastă și un gol albastru sau un chip fără pupile, ca o statuie din marmură. Acum, deși stelele erau puține, ochii uriași aveau pupile. Golul fusese umplut. Universul vedea. Stelele erau minuscule, niște punctulețe sclipitoare de argint, un fel de semn de stânjeneală din partea creatorului lor. Sculptorul cosmosului se simțise obligat să puncteze pupilele în univers, dar fusese teribil de speriat ca să le mai înzestreze și cu darul de a vedea. Oscilația dintre teamă și dorință a dus la micimea stelelor în comparație cu imensitatea spațiului, în fond o declarație de precauție.

— Vezi că stelele sunt doar niște puncte? Factorii de haos și de aleatoriu din alcătuirile complexe ale fiecărei societăți civilizate din uni‑ vers sunt filtrați de distanță, prin urmare acele civilizații pot fi puncte de referință manipulate relativ ușor din punct de vedere matematic.

Dar nimic nu poate fi studiat concret în sociologia cosmică, dr. Ye. Sondajele și experimentele sunt imposibile, de fapt.

Înseamnă că rezultatul tău final va fi pur teoretic. Exact ca în ge ometria euclidiană, tu vei stabili câteva axiome mai întâi, apoi vei deduce un sistem teoretic general, având drept fundament aceste axiome.

Tot ce mi spuneți este fascinant, dar care ar fi axiomele sociologiei cosmice?

— În primul rând: supraviețuirea este prima necesitate a civilizației. În al doilea rând: civilizația crește și se extinde în permanență, dar cantitatea totală de materie din univers rămâne constantă.

Furnica nu ajunsese prea departe, când își dădu seama că mai sus existau multe șanțuri care formau o structură complicată de labirint. Fiind sensibilă la forme, era convinsă că poate să se descurce, însă din pricina capacității limitate de stocare a minusculei sale rețele neurale trebuia să uite formele prin care se târâse până acum. N avusese niciun regret când îl uitase pe „9“, din moment ce procesul uitării făcea parte din viață. Trebuia să și amintească foarte puține lucruri, iar acelea erau gravate în genele din zona de stocare denumită instinct.

Furnica își eliberă memoria și intră în labirint. După ce navigă prin meandrele lui, în conștiința ei simplă se contură un nou tipar: caracterul chinezesc 墓 – mu, care înseamnă „mormânt“, însă furnica nu cunoștea nici simbolul și nici semnificația lui. Mai departe găsi o combinație de șanțuri – mult mai simple de data asta, dar ca să continue explorarea lor, furnica nu avea încotro și trebuia să‑și elibereze memoria, trebuia să‑l uite pe mu. Apoi intră într‑un minunat șanț liniar, cu o formă care‑i aminti de abdomenul unui greier mort de puțin timp, pe care l desco perise recent. Își imagină imediat noua structură: 之, zhi , particula din limba chineză care unește două substantive și creează un raport de posesie. Apoi, continuându și drumul ascendent, întâlni alte două com binații de șanțuri. Prima consta în două depresiuni ca niște picături și o burtă de lăcustă: caracterul 冬 – dong, care înseamnă „iarnă“. A doua, cea din vârf, se bifurca în secțiuni care formau împreună ca ‑ racterul 杨 – yang, ce înseamnă „plop“. Era ultima formă pe care și o amintea și singura pe care o reținuse din întreaga călătorie. Formele interesante pe care le întâlnise anterior fuseseră uitate.

— Din perspectivă sociologică, cele două axiome sunt destul de solide, dar le ați expus așa rapid, de parcă le ați fi rezolvat deja, spuse Luo Ji, puțin surprins.

M‑am gândit la asta aproape toată viața, dar nu am discutat cu nimeni. Nu știu de ce, în fond... Încă ceva: ca să deduci o imagine elementară a sociologiei cosmice din aceste două axiome, ai nevoie de alte două concepte importante: lanțurile suspiciunii și explozia tehnologică.

— Ce termeni interesanți! Puteți să i explicați? Ye Wenjie se uită la ceas.

Nu mai am timp. Dar tu ești destul de deștept să‑ți dai seama singur. Folosește cele două axiome ca pe un punct de plecare în disci plina ta și poate vei ajunge un Euclid al sociologiei cosmice.

— Nu pot să fiu Euclid, dar îmi voi aminti ce mi ați spus și voi încerca. Poate o să vin să vă cer sfaturi, totuși.

Mi‑e teamă că n‑o să mai fie posibil… În acest caz, poți să și uiți ce ți am povestit. Oricum, mi am făcut datoria. Ei bine, Xiao Luo, trebuie să plec!

Numai bine, doamnă profesor! Ye Wenjie dispăru în amurg, îndreptându se spre ultima întâlnire.

Furnica își continuă ascensiunea și ajunse la un bazin rotund de pe suprafața stâncii, al cărui aspect neted contura o imagine extrem de com plicată. Știa că rețeaua ei neurală minusculă nu e capabilă să stocheze așa ceva, dar, după ce înțelese care este forma generală a imaginii, simțul ei estetic unicelular și primitiv fu la fel de incitat ca atunci când dăduse peste forma „9“. Cumva i se păru că recunoaște o parte din imagine: niște ochi, care îi declanșau furnicii o sensibilitate, deoarece privirea lor însemna pericol. Însă acum nu se speriase, știa că ochii aceia erau lipsiți de viață. Deja uitase că uriașul pe nume Luo Ji îi privise când îngenunchease în tăcere în fața formațiunii. Furnica ieși din depresiune și se cățără pe vârful formațiunii. Nu simți că domină împrejurimile, fiindcă nu i era teamă să cadă. De multe ori fusese aruncată din locuri mult mai înalte și nu pățise nimic. Și dacă nu ți‑e frică de înălțime, nu‑i poți aprecia nici fru‑ musețea. La poalele formațiunii, păianjenul pe care Luo Ji îl alungase cu florile începuse să și reconstruiască pânza. Trase un fir strălucitor de pe suprafața stâncii și se aruncă la pământ, legănându‑se ca un pendul. Încă trei balansări, și structura pânzei fu completă. Dacă de zece mii de ori pânza i ar fi fost distrusă, tot de zece mii de ori păianjenul ar fi reconstruit‑o. Pentru el nu exista nici enervare, nici disperare și nici încântare, așa fusese un miliard de ani. Luo Ji rămase pe gânduri o vreme, apoi plecă. Când vibrațiile din pământ încetară, furnica se târî spre baza formațiunii pe un alt drum, grăbindu‑se să ajungă la mușuroi și să ofere informații despre locul unde găsise un gândac mort. Pe cer stelele se înmulțiră. Când trecu prin fața păianjenului de la poalele

formațiunii, fiecare simți prezența celuilalt, dar nu comunicară. În

timp ce lumea aceea îndepărtată își ținu respirația ca să și ascută auzul, nici furnica și nici păianjenul nu fură conștienți că dintre toate ființele de pe Terra, ei fuseseră singurii martori la nașterea axiomelor civiliza ției cosmice.

Puțin mai devreme, în miezul nopții, Mike Evans stătea la prora

Judecății de Apoi, în timp ce Oceanul Pacific se prelingea pe lângă el ca o fâșie de mătase sub înaltul cerului. Lui Evans îi plăcea să comunice cu lumea îndepărtată în asemenea momente, deoarece textul pe care sophonul îl proiecta pe retină contrasta minunat cu nuanțele mării și ale cerului înstelat.

Este cea de-a douăzeci și doua noastră conversaţie în timp real. Am întâmpinat câteva dificultăţi în comunicarea noastră.

Da, Stăpâne. Am fost informat că nu puteți înțelege o mare parte din materialele de referință despre umanitate pe care vi le am trimis.

Da. Ați explicat foarte clar părţile, dar e imposibil pentru noi să înţelegem întregul. Ceva este diferit.

— Doar un singur lucru?

Da. Însă uneori pare că lumii voastre îi lipsește ceva anume, iar alteori pare că are ceva în plus. Și noi nu înţelegem ce anume.

— În ce domeniu apar confuzii?

Am studiat cu atenţie documentele voastre și am descoperit că soluţia descifrării problemei constă într-o pereche de sinonime.

— Sinonime?

În limbile voastre există multe sinonime și sinonime aproximative. În prima limbă raportată de tine, chineza, există cuvinte care au același înţeles, cum ar fi „rece“ și „frig“, „greoi“ și „serios“, „lung“ și „departe“. Ce pereche de sinonime din cele menționate v a îngreunat pro cesul de înțelegere?

„A gândi“ și „a spune“. Tocmai am aflat, spre surprinderea noastră, că de fapt nu sunt sinonime.

— Nu sunt deloc sinonime.

Din perspectiva noastră, ar trebui să fie. „A gândi“ înseamnă a-ţi folosi organele dedicate cogniţiei pentru a coordona o activitate mentală. „A spune“ înseamnă a transmite un volum de gânduri unui interlocutor. Ultima acţiune, în lumea voastră, se realizează prin modulaţia vibraţiilor din aer produse de coardele vocale. Sunt corecte aceste definiţii?

— Sunt corecte, dar nu demonstrează că „a gândi“ și „a spune“ nu sunt sinonime?

Din perspectiva noastră, demonstrează că sunt sinonime.

— Îmi permiteți să mă gândesc un moment la asta?

Sigur că da. Amândoi trebuie să ne gândim.

Timp de două minute, Evans se adânci în gânduri și privi în gol, în vreme ce valurile unduiau sub lumina stelelor.

Stăpâne, voi ce organe de comunicare aveți?

Nu avem organe de comunicare. Creierul nostru ne poate afișa gândurile lumii exterioare și astfel comunică.

Afișați gândurile? Și cum faceți asta?

Gândurile din creierul nostru emit unde electromagnetice pe toate frecvenţele, inclusiv pe frecvenţa luminii, pe care noi o vedem. Pot fi afișate chiar și de la o distanţă semnificativ de mare.

— Deci pentru dumneavoastră a gândi înseamnă a vorbi?

Prin urmare, sunt sinonime.

Ah… nu și pentru noi, dar asta nu ar trebui să vă împiedice să înțelegeți conținutul documentelor.

Corect. În domeniul gândirii și al comunicării, diferenţele dintre noi nu sunt foarte mari. În ambele civilizaţii creierul produce inteligenţă cu ajutorul numărului uriaș de conexiuni neuronale. Singura diferenţă este aceea că undele creierului nostru sunt mai puternice și pot fi receptate direct de interlocutori, organele de comunicare nefiind necesare. Asta e singura diferenţă.

— Nu, mi e teamă că ignorăm o diferență majoră. Stăpâne, lă

sați mă să mă mai gândesc!

Foarte bine.

Evans plecă de la proră și începu să se plimbe n lung și n lat pe punte. Dincolo de parapet, valurile Pacificului se înălțau și coborau tăcute în noapte. Își imagină că oceanul e un creier care gândește.

Stăpâne, aș vrea să vă spun o poveste. Ca s o asimilați corect, trebuie să înțelegeți următoarele elemente: lup, copil, bunică și o casă în pădure.

Toate sunt ușor de înţeles, cu excepţia elementului „bunică“. Știu că este vorba despre un soi de rudă de sânge în rândul oamenilor și că de obicei este o femeie în vârstă. Dar statutul de rudenie necesită mai multe clarificări.

— Stăpâne, asta nu este important. Tot ce trebuie să știți este că între ea și copii există o relație foarte apropiată. Este singura persoană în care copiii au încredere.

Am înţeles. Voi simplifica. Bunica a trebuit să plece de acasă, așa că i a lăsat pe copii singuri și le‑a spus să se asigure că au închis ușa și să nu des‑ chidă nimănui în afară de ea. Pe drum bunica s a întâlnit cu un lup care a mâncat o și care i a îmbrăcat hainele, pretinzând că e ea. Apoi s‑a dus acasă la ea și, când a ajuns în fața ușii, le‑a spus copiilor: „Sunt bunica voastră, m am întors. Deschideți!“ Copiii s au uitat printr o crăpătură din ușă și au văzut pe cineva care semăna cu bunica lor, așa că i‑au dat drumul lupului, care a intrat în casă și i‑a mâncat pe toți. Ați înțeles povestea, Stăpâne?

Absolut deloc.

Atunci probabil am ghicit cum stau lucrurile.

În primul rând, lupul și-a dorit de la început să intre în casă și să-i mănânce pe copii, așa e?

Sigur că da.

A început să comunice cu copiii, nu-i așa?

Sigur că da.

Asta mi se pare de neînţeles. Ca să-și atingă scopul, nu era nevoie să comunice cu copiii.

De ce?

Nu e evident? Dacă ar fi comunicat, copiii ar fi știut că lupul vrea să intre și să-i mănânce și nu i-ar mai fi deschis.

Evans rămase tăcut o vreme: Înțeleg, Stăpâne. Înțeleg.

Ce anume înţelegi? Nu ţi se pare evident ce-am spus?

Gândurile dumneavoastră sunt complet expuse lumii exteri oare. Nu vă puteți ascunde.

Cum poţi ascunde ce gândești? Ideile tale sunt greu de înţeles.

Vreau să spun că amintirile și gândurile voastre sunt vizibile lumii exterioare, ca o carte sau ca un film proiectat într‑o piață ori ca un pește într‑un acvariu de sticlă. Complet expuse. Ușor de citit dintr‑o privire. În fine, poate că unele dintre elementele pe care le am menționat sunt…

Le-am înţeles pe toate. Dar nu e totul absolut normal?

Evans tăcu din nou.

— Deci așa stau lucrurile… Stăpâne, când comunicați față în față, tot ce spuneți este adevărat. Este imposibil să înșelați sau să mințiți, așa că nu puteți urmări o gândire strategică complicată.

Putem comunica și la distanţe semnificative, nu numai faţă în faţă.

Cuvintele „a înșela“ și „a minţi“ ne dau multă bătaie de cap.

Ce fel de societate este aceea unde gândurile sunt complet transparente? Ce fel de cultură creează? Ce fel de politică? Fără com‑ ploturi, fără prefăcătorii.

Ce înseamnă „comploturi“ și „prefăcătorii“?

Evans nu răspunse.

Organele de comunicare umane sunt un defect în evoluția voastră, o compensare necesară a faptului că undele gândurilor emise de minţile voastre nu sunt suficient de puternice. Este una dintre

slăbiciunile biologice. Afișarea directă a gândului este o formă superioară și mai eficientă de comunicare.

Un defect? O slăbiciune? Nu, Stăpâne, greșiți! De data asta nu aveți deloc dreptate.

Chiar așa? Lasă-mă să mă gândesc puţin. E păcat că nu poţi să-mi vezi gândurile.

De data asta, întreruperea a durat mai mult. După ce trecură douăzeci de minute și nu apăru niciun text, Evans începu să bată‑n lung și‑n lat distanța dintre proră și etravă, urmărind un banc de pești care sărea din apele oceanului, trasând un arc pe suprafața care strălucea argintiu sub lumina stelelor. Cu ani în urmă, își petrecuse o vreme pe un vas pescăresc din Marea Chinei de Sud, investigând efectul pescuitului excesiv asupra vieții din zona de coastă. Pescarii numeau fenomenul „trecerea soldaților dragoni“. Lui Evans i se părea că seamănă cu un text proiectat în privi‑ rea oceanului. Apoi, în fața ochilor săi, apărură câteva cuvinte.

Ai dreptate. M-am gândit la documentele mai vechi și acum le înţeleg mai bine.

— Stăpâne, e un drum lung până veți înțelege cu adevărat problemele oamenilor. Mi e teamă că nu veți reuși niciodată.

Așa este, sunt complicate. Însă acum știu de ce nu le-am înţeles înainte. Ai dreptate.

Stăpâne, aveți nevoie de noi!

Mi-e frică de voi.

Conversația se încheie. Fu ultima oară când Evans primi un mesaj de pe Trisolaris. Rămase la proră, urmărind corpul alb ca zăpada al Judecății de Apoi, care trecea prin noaptea cețoasă precum timpul care se scurge continuu.