Umbra regelui (preview) by Editura Nemira

U M B R A

R E G E L U I

Traducere din limba engleză de

Gabriela Nedelea

Design copertă: Lynn BUCKLEY

DTP copertă: Adnan VASILE

Prepress copertă: Alexandru CSUKOR

Redactor: Filip STANDAVID

Tehnoredactor: Magda BITAY

Lector: Cătălina MIHAI

Director editorial: Alexandra RUSU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României MENGISTE, MAAZA

Umbra regelui / Maaza Mengiste; trad. din lb. engleză : Gabriela Nedelea. – București : Nemira Publishing House, 2021

ISBN 978-606-43-1214-3

I. Nedelea, Gabriela (trad.)

821.111

Maaza Mengiste

THE SHADOW KING

Tiparul executat de tipografia ART GROUP PUBLISHING

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți

fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-1214-3

Mamei mele, pentru dragostea ta, pentru tot.

Tatălui meu, pentru că, deși te-ai dus, nu m-ai părăsit.

Lui Marco, fără de care nimic din toate acestea n-ar fi fost cu putință.

„...de-acum încolo fi-vom cânt pentru cei ce vor veni.“

Homer, Iliada

„Vai de tine, țară în care răsună zăngănit de arme și care ești dincolo de râurile Etiopiei!“1

Isaia 18:1

„Cine-ți dezvăluie aceste nenorociri copleșitoare, trimise năvalnic de zei?

Cine te-nvață să cânți răspicat oracole fioroase și-n cântece de jale cadențate?“

Eschil, Agamemnon

1 Citat din Biblie, în traducerea lui Dumitru Cornilescu.

PROLOG AS , TEPTAREA

1974

N-ar vrea să-și amintească, dar iat-o aici, iar memoria înseamnă să aduni oase din țărână. A bătut cale lungă, ba cu piciorul, ba cu autobuzul, până la Addis Abeba, cutreierând locuri pe care a ales să le uite vreme de aproape patruzeci de ani. A sosit cu două zile mai devreme, dar îl va aștepta șezând aici, pe pământ, într-un colț al gării, ținând cutia de tablă în poală, rezemată de zid, încremenită ca un soldat de strajă. Și-a ales rochia pe care nu o poartă în fiecare zi. Părul îi este netezit, împletit cât mai ordonat, și a avut grijă să-și ascundă cicatricea lungă, care se întinde șerpuind de la baza gâtului până peste umăr, ca un colier frânt.

În cutie, sunt scrisorile lui, le lettere, ho sepolto le mie lettere, e il mio segreto, Hirut, anche il tuo segreto. 1 Segreto, secret, meestir. Trebuie să mi le păstrezi, până

1 „Scrisorile, am îngropat scrisorile mele și secretul meu, Hirut, ca și pe al tău.“ – în lb. italiană, în original (n. tr.).

Mai sunt și tăieturi din ziare, cu date ce urmează cursul războiului dintre țara ei și țara lui. Știe că el le-a aranjat așa, începând cu 1935 și până aproape de final, în 1941.

În cutie, sunt fotografii de-ale ei pe care i le-a făcut la ordinele lui Fucelli, pe dosul cărora apare scrisul lui caligrafic: Una bella ragazza. Una soldata feroce1. Dar și unele făcute din proprie voință – mementouri ciugulite din viața acelei tinere înspăimântate care fusese cândva, în acea închisoare, în spatele gardului de sârmă ghimpată, prinsă în capcana nopților terifiante, fără putință de scăpare.

În cutie, sunt morții cei mulți, care se zbat fără încetare să revină la viață.

I-a luat cinci zile să ajungă aici. A trecut prin puncte de control cu soldați nervoși, pe lângă săteni șușotind înspăimântați despre revoluția ce va să vie și pe lângă studenți protestatari violenți. A urmărit cu privirea, din autobuzul spre Bahir Dar, parada unor tinere înarmate cu carabine, mărșăluind cu pumnii ridicați. Se holbau la ea și la rochia ei lungă, anostă, de babă, de parcă n-ar fi avut habar de cele de dinaintea lor; de parcă erau primele femei cu pușca-n mână; de parcă n-auziseră că pământul pe care pășeau fusese cucerit de luptătoare cum nu mai cunoscuse Etiopia vreodată: Aster, Nardos, Abebech, Tsedale, Aziza, Hanna, Meaza, Aynadis, Debru, Yodit,

1 „O fată frumoasă. Un soldat feroce.“ – în lb. italiană, în original (n. tr.).

Maaza MeNGiste ne vom revedea. Hai, du-te acum! Vatese! Iute, până nu pun ăștia mâna pe tine!

Ililta, Abeba, Kidist, Belaynesh, Meskerem, Nunu, Tigist, Tsehai, Beza, Saba și cea căreia i se spunea simplu „bucătăreasa“. Hirut le-a murmurat numele, în timp ce studentele mărșăluiau pe lângă ea. Fiecare rostire o arunca în trecut, făcând-o să se trezească iar pe teren accidentat, înecându-se în fum și praf de pușcă, sufocată de duhoarea înțepătoare a otrăvii.

Își revenise în simțiri în autobuz, abia atunci când un bătrân o apucase de braț ca să se așeze lângă ea. „Dacă nici Mussoloni n-a putut să scape de împărat, ce-or crede studentele astea c-au să facă?“ Hirut clătinase din cap. Clatină și acum. A bătut atâta drum ca să se despovăreze de cutia asta și de oroarea care se târăște mereu înapoi, nepoftită. A bătut atâta drum ca să se lepede de stafii, să le pună pe fugă. N-are vreme de întrebări. N-are vreme să corecteze pronunția bătrânului. Un nume îl trage după sine pe altul: niciun lucru nu călătorește singur.

O primă rază de soare pătrunde prin fereastra prăfuită a gării din Addis Abeba, ca un pumn. Îi scaldă capul

într-o căldură plăcută, cuibărindu-i-se în tălpi. Simte o adiere în încăpere. Hirut ridică privirea și vede intrând năvalnic o tânără îmbrăcată în veșminte ferenj1, cu o valiză jerpelită în mână. Îndărătul ei, se înalță orașul. Hirut se uită la drumul lung, de pământ, care duce înapoi, spre centru. Vede trei femei clătinându-se, ducând pe cap mănunchiuri de lemne de foc. După cotitură, chiar în locul în care cândva, în 1941, se aflau luptătoarele, și ea printre ele, zărește o procesiune de preoți. Sprijinită de

1 Inițial, se presupune că termenul se referea la francezi; cei din Eritreea au luat modelul și aici cuvântul îi desemnează pe italieni (n. tr.).

abdomen, cutia plată, din metal, cam cât antebrațul ei, îi zace în poală ca un trup muribund tot mai rece. Își

schimbă poziția și se uită la muchiile rigide și ascuțite, din metal ruginit de trecerea vremii. Undeva, cuibărit în crevasele orașului, Ettore o să

aștepte timp de două zile s-o întâlnească. Stă la biroul lui, în penumbra unei încăperi mici, aplecat asupra uneia dintre aceste fotografii. Sau stă pe un scaun scăldat în aceeași lumină care i se prăvălește și ei la picioare și se uită îndelung la Italia lui. Numără și el clipele, amândoi înclinându-se tot mai mult către ziua cu pricina. Hirut se uită fix la priveliștea mângâiată de lumina soarelui care se furișează prin ușile batante. În timp ce se închid, își ține răsuflarea. Addis Abeba se îngustează ca un fulg ce se strecoară afară. Ettore se prăbușește înapoi în întuneric. Când se opresc, în sfârșit, e din nou singură în încăperea aceea cu ecouri, cu mâinile încleștate pe cutie. Simte cum o năpădesc primii fiori ai unei spaime bine cunoscute. Sunt Hirut, își zice ea, fiica lui Getey și a lui Fasil, născută în ziua binecuvântată a recoltei, soție iubită și mamă iubitoare, soldat. Răsuflă ușurată. Ce mult i-a luat s-ajungă aici! I-au trebuit aproape patruzeci de ani de altfel de viață ca să-și amintească cine fusese cândva. Iată cum a început călătoria de întoarcere, cu o scrisoare – prima pe care o primise vreodată:

Cara1 Hirut, mi se spune că, în sfârșit, te-am găsit! Aud că te-ai căsătorit și că locuiești într-un loc prea mic ca să apară pe hartă. Mesagerul îmi spune că știe de satul tău și

1 „Dragă“ – în lb. italiană, în original (n. tr.).

Maaza MeNGiste

că o să-ți livreze scrisoarea aceasta, după care o să-mi aducă răspunsul de la tine. Te rog, vino la Addis! Grăbește-te! Pe-aici nu e liniște și trebuie să plec. N-am unde să mă duc în altă parte decât în Italia. Spune-mi tu când să ne întâlnim, la gară. Ai grijă, ăștia s-au răsculat împotriva împăratului. Te rog să vii. Adu cutia. Ettore

Scrisoarea e datată în ferenj: 23 aprilie 1974.

Ușile se deschid din nou și, de data aceasta, intră un soldat dintre aceia pe care i-a văzut mișunând de-a lungul drumului spre Addis Abeba. Zgomotul orașului se rostogolește înăuntru peste umerii tânărului. Uniforma lui nu e nici ruptă, nici peticită; nu e murdară și-i vine de minune. I se citește prea multă nerăbdare în priviri ca să fi ținut în brațe trupul vreunui compatriot muribund, e prea sigur în mișcări ca să fi cunoscut adevărata epuizare.

— Noi vrem pământ! Etiopia revoluționară! strigă el și sala de așteptare se golește iute de aer.

Își ridică arma cu neîndemânarea unui copil, conștient că e privit de toată lumea, și țintește spre portretul împăratului Haile Selassie, aflat chiar deasupra intrării.

Jos împăratul! strigă, îndreptându-și brusc pușca de la perete spre fundul sălii de așteptare, cu oameni care freamătă de neliniște.

Încăperea e aglomerată, înțesată de toți cei care vor să părăsească orașul în fierbere. Oamenii își iau inima-n dinți și se depărtează furiș de băiatul acesta în uniformă, care se căznește să pară matur. Hirut se uită la portretul împăratului Haile Selassie, înfățișând un bărbat demn, cu osatură delicată, privind sobru, regal, spre obiectiv, în uniforma sa militară, plină de medalii. Soldatul își

ridică și el privirea și nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să-și asculte ecoul propriului glas. Se întoarce stânjenit și o zbughește afară.

Morții clocotesc sub capac. Se ridică și se frâng în fața mâniei sale, de-atâta amar de vreme, dezvăluind rușinea care încă o paralizează. Îi aude în clipa aceasta spunându-i ceea ce știe deja:

Adevăratul împărat al acestei țări trăiește la ferma lui, trudind la bucata de pământ vecină cu a ei. N-a purtat niciodată coroană, locuiește singur și nu are dușmani. E un bărbat liniștit, care a condus odinioară o națiune împotriva fiarei de oțel, iar ea a fost soldatul lui cel mai de încredere: garda mândră a Umbrei Regelui. Spune-le, Hirut! Acum e momentul. Îi aude pe morți din ce în ce mai tare. Trebuie să fim ascultați. Trebuie să vă aduceți aminte de noi. Trebuie să ne cunoașteți. Nu vom avea odihnă până nu vom fi jeliți. Hirut deschide cutia.

Înăuntru, sunt două teancuri de fotografii, fiecare legat cu același fel de șnur albastru, delicat. Pe unul i-a scris numele într-o grafie lăbărțată, cu literele bulbucându-se de-a lungul hârtiei în care e învelit. Hirut îl desface și două poze lipite de vreme alunecă afară. Una îl înfățișează pe fotograful francez care colindase munții din nord ca să facă poze, o fărâmă de om, cu un aparat mare de fotografiat. Pe spate, scrie: Gondar, 1935. Iată ce știm despre omul acesta: a fost proiectant în Albi, pictor ratat, cu un glas alunecos și ochii mici, albaștri. Nu el e important, ci frânturile pe care le lasă memoria să se

Maaza MeNGiste

strecoare. Însă e în cutie și e unul dintre morți și insistă asupra dreptului său de a fi cunoscut. Ceea ce nu trebuie pierdut din vedere e că există și o fotografie de-a lui

Hirut – un portret făcut de francez când venise în vizită acasă la Aster și la Kindane și ceruse permisiunea să le pozeze pe servitoare, ca să facă schimb cu alții sau s-o dea pe o rolă de film. Întoarce capul, să n-o mai vadă.

Nu vrea să se uite la imaginea ei. Dar e aici, iar tânăra

Hirut refuză și ea un mormânt tăcut.

Iat-o pe Hirut! Iată-i chipul deschis și privirea iscoditoare! Are fruntea înaltă a mamei și gura răsfrântă a tatălui său. Ochii îi sunt temători, dar blânzi, absorbind lumina prin prisme aurii. Stă aplecată în față – o copilă drăgălașă, cu gâtul subțire și cu umerii lăsați. Are pe chip o expresie prudentă, silueta țeapănă, de-o eleganță de care nu avea să-și dea seama decât mulți ani mai târziu. Își întoarce privirea de la aparat și se străduiește să nu mijească ochii, cu fața spre soarele pârjolitor. I se vede clar clavicula teșită, gâtul fără cicatrice răsărind din decolteul în V al rochiei. Aceasta este fotografia care va păstra intactă porțiunea de piele dintre umeri și spate. E singura modalitate să-și amintească trupul neprihănit de care se bucura odinioară, cu nepăsare de copil. Iar în fundal, foarte departe, se vede silueta vagă a lui Aster, care se oprise să privească – o linie elegantă despicând lumina.

Partea întâi

INVAZIA

1 935

O aude pe Aster strigând-o pe nume, chemând-o cu un glas gata-gata să izbucnească. Hirut își ridică privirea de la focul mocnit de care se îngrijește într-un cotlon al curții. Stă aplecată, pe un scăunel, alături de un morman de cepe care așteaptă să fie curățate. Îndărătul ei, în bu-

cătărie, bucătăreasa taie carnea pentru cină. Cu siguranță, Aster își bea cafeaua în pat, înfășurată într-o pătură moale, uitându-se, probabil, pe fereastră, la florile ei. În mod normal, ar trebui să fie o dimineață liniștită. Hirut se încordează când gândurile îi sunt întrerupte. Aster o strigă iar, de data aceasta cu un glas atât de puternic, atât de apăsat, încât bucătăreasa se oprește din tocat, păsările dimineții amuțesc și chiar arborele uriaș de dincolo de poartă pare că soarbe briza și rămâne încremenit. O clipă, totul se oprește. Ce-oi fi făcut? Hirut simte cum îi tremură mâinile.

Bucătăreasa își ițește capul din spatele ușii: E în odaia noastră. Arată spre camerele servitorilor. Ce-o fi căutând acolo? Ridică-te iute!

Hirut scapă din mână vergeaua pe care o folosește la întorsul tăciunilor și se scoală agale. Începe vag să se dumirească: Aster e la odăile servitorilor. E în încăperea cât o cutiuță pe care o împarte cu bucătăreasa, locul acela unde se duc noaptea să-și verse amarul și să doarmă.

E o încăpere separată de casa cu multe camere unde locuiește Aster cu soțul ei, Kidane. E un loc fără loc, un spațiu fără spațiu. E o văgăună întunecată, săpată în șirul de nopți ostenite, fără sfârșit. Nu e menită să fie văzută la lumina zilei. Nu e făcută pentru cineva ca Aster.

E la noi? întreabă Hirut.

N-a mai pus niciodată piciorul acolo. Bătrâna se apleacă peste prag, sprijinindu-se de cadrul ușii cu brațele ei vânjoase, în timp ce se întinde să se uite la cărarea îngustă care duce spre odăile servitorilor, de parcă i-ar fi teamă să părăsească locșorul sigur al bucătăriei sale. S-o fi întors, oare, Kidane?

Hirut clatină din cap. Kidane și-a luat calul și a plecat înainte de ivirea zorilor.

Deci suntem numai noi, zice bătrâna. Am auzit-o cum se certa cu Kidane, în timp ce-i pregăteam lucrurile.

Hirut vrea să-i spună bucătăresei că Aster ar trebui, de fapt, să fie în pat. Ar trebui să stea întinsă, fără să se miște, ca să-și ușureze durerea provocată de sângerarea lunară. Iar ele ar trebui să-și petreacă ziua ca de obicei, trudind până când bolta cerului se va prăbuși apăsătoare deasupra lor, grea de puzderia de stele.

Maaza MeNGiste

Gata, la treabă! Bucătăreasa se întoarce în bucătărie, dar continuă să se holbeze la Hirut, ținând stângaci cuțitul în mână. N-are cum să se-apuce să se uite prin lucrurile noastre, adaugă ea. Își potrivește baticul pe cap, vârându-și sub el câteva șuvițe cărunte de pe frunte.

Bucătăreasa face aluzie la carabina veche primită de Hirut de la tatăl ei, chiar înainte să moară. Singurul lucru pe care Hirut îl are pe lumea asta, în afară de rochia în care a venit și colierul micuț de la gât.

Totul e la adăpost, zice Hirut, pentru că bucătăreasa pare ciudat de neliniștită.

Aster o strigă din nou, iar insistența ei se transformă în mânie fățișă.

Bucătăreasa se îndoaie, de parcă glasul acela o trage în jos.

Du-te! strigă ea. Și răspunde-i!

Hirut se răsucește pe călcâie.

Vin acu’!

O zbughește spre odăile servitorilor.

Se oprește în cadrul ușii cămăruței și vede, pentru prima oară cu adevărat, cât de mic, de jegos și de meschin e locul acesta căruia îi zice, de-aproape un an de zile, „acasă“. În semiîntunericul chichineței, Aster, îmbrăcată într-o frumoasă cămașă abesha 1, resimte acut spațiul acesta care nu e suficient pentru nimic. E mai mic decât o cutie, e o cavernă lipsită de aer, împrejmuită de noroi, de paie și de bălegar. Nu există ușă cu

1 Costum tradițional etiopian sau eritreean, de sărbătoare; cămașă de șifon, cu mâneci lungi, până la genunchi, și pantaloni din același material (n. tr.).

Unde e colierul? Dă-mi colierul! E-al meu!

Hirut se uită la peticul vag de lumină care se întinde la picioarele lui Aster, ca și cum și el ar fi la cheremul ei. Își pleacă fruntea în clipa în care Aster se repede spre bucățica ei de încăpere.

Ce mai încearcă el să te protejeze! Aster îi ridică salteaua și-o lasă apoi să cadă, ștergându-se pe mâini de colțul rochiei, care pare exagerat de albă în încăperea întunecoasă. Ridică lădița în care Hirut și bucătăreasa își păstrează cele câteva nimicuri și le scutură pe jos.

— Zice că l-a pierdut, dar eu știu că-i aici.

Aster azvârle lădița și se uită cu atenție în jur, în timp ce-și trece mâinile peste abdomen, ca să-și

Maaza MeNGiste adevărat, nici vreo amărâtă de fereastră. Dorm pe niște saltele subțiri, pe care trebuie să le ruleze ca să se poată mișca prin încăpere. Doar fâșii de pături uzate, bătute în cuie să acopere crăpăturile înguste, zdrențe îmbibate de praf și de întuneric. E un loc făcut pe măsura a două persoane făcute pe măsura vieților unei femei și a soțului acesteia. Nu pentru cineva obișnuit cu haine fine și cu aer curat, care adie printre perdele de catifea. Pe unde-mi umbli? Aster se întoarce spre ea. Părul ei scurt cioplește un arc perfect în fâșia de soare palid ce se strecoară pe fereastra de deasupra capului. Lumina domoală îi aprinde obrajii mătăsoși. Stă în singurul loc unde soarele poate pătrunde în încăpere, printr-o deschizătură micuță, cam cât capul lui Hirut, scobită în perete ca un gând ce-ți vine prea târziu. În fiecare dimineață, bucătăreasa agață perdeaua zdrențuită de un cui, ca să aerisească încăperea, și în fiecare seară o pune la loc, ca să închidă fereastra.

netezească rochia lungă. Acolo unde Hirut e numai piele și os, ea e moale, plină de gingășie. Nu e cu mult mai înaltă decât ea, dar, pe podeaua aceasta denivelată, de lut, pare solidă și impunătoare.

— L-am primit de la mama ca să-l dăruiesc soțului meu când m-am căsătorit. Știu sigur că nu l-a pierdut, așa, pur și simplu. Se uită de sus la Hirut, mijindu-și ochii. Îmi ascunde el ceva.

Hirut își pleacă umerii, așa cum a învățat-o bucătăreasa. Vrea să spună că n-are nicio vină că Aster se ceartă cu bărbatul ei, Kidane. Și nici că el se poartă frumos cu ea și că asta o face pe Aster să plângă.

Nu știu unde e, zice. Hirut a aflat că, în primele zile de doliu după singurul lor fiu, Aster aruncase multe lucruri. Făcuse o grămăjoară cu cele mai frumoase rochii și pelerine de-ale ei, și chiar cu bijuterii, și le dăduse foc în curte, uitându-se, cu pieptul tresăltând, la flăcările ce începeau să le mistuie. Bucătăreasa i-a spus că Aster mai caută încă lucruri dintre cele pe care le aruncase, uitând că le arsese.

Nu l-am văzut în viața mea, adaugă Hirut.

Adică vrei să mă faci să cred că l-a aruncat Kidane. Râde. Sau vrei să mă faci să cred că ți l-a dat ție, cu mâna lui?

Pe Kidane, mama ei îl numea „frate“ sau „prieten“ și, uneori, zicea chiar: „Hirut, mi-e ca un fiu, deși nu e cu mult mai tânăr decât mine. Am avut grijă de el după ce i-a murit mama. L-am dus în spinare pe când eu însămi nu eram decât o copilă. Am crescut împreună. E singurul care s-a purtat frumos cu mine și, când m-oi duce, o să aibă grijă de tine.“ Pentru că-i fusese atât de

drag mamei sale, Hirut venise acasă la el, după moartea părinților, iubindu-l necondiționat. Nu e vina ei că ține și el la ea, că-i zice Mititico, Surioară și Rutiye. Știi ce le facem noi hoților? întreabă Aster.

În lumina sumbră a încăperii, nu prea ai cum să-i vezi frumusețea pe care și-o etalează cu orice ocazie: ochii luminoși și pomeții ridicați, buzele pline și linia subțire a gâtului alunecând spre umerii care n-au purtat vreodată povara copleșitoare a urcioarelor cu apă sau a lemnelor de foc.

— Dacă-l găsesc aici, nici măcar Kidane nu va putea să te-ajute.

Hirut știe ce pățesc hoții. I-a văzut pe băieții și pe bărbații ăia amărâți care cerșesc la mercato1, cu trupurile scheletice, șchiopătând, fără o mână și-un picior, cu ochii măriți încă de șocul crâncenei schilodiri. Simte cum i se amărăște gura.

Aster îi ridică salteaua. Apoi o derulează și desface sfoara pe care Hirut o folosește ca să-și lege arma la locul ei. Bucătăreasa i-a spus c-o să i-o ia, dac-o găsește, însă Hirut nu și-a închipuit că Aster ar putea intra vreodată în spațiul acesta destinat doar servitorilor. Avea impresia că sunt locuri unde Aster nu se duce niciodată. Hirut își ține respirația, în timp ce urmărește cu privirea sfoara aceea care alunecă din jurul saltelei. A trecut atâta vreme de când n-a mai fost acasă, atâta vreme de când nu mai știe cum e să te miști fără să ceri voie, să faci ce trebuie făcut, nu ce ți se poruncește. Cândva, era mai mult decât o servitoare. Pe-atunci, nu se sfia să păstreze ceea ce-i aparținea.

1 „Piață“ – în lb. italiană, în original (n. tr.).

Maaza MeNGiste

Apoi, Aster zice: Ce-i asta? Stă tot acolo, sub fereastră, cu pătura și cu pușca în mâini, clătinându-le dintr-o parte în alta.

Brusc, se iscă duhoarea aceea cu care Hirut nu s-a putut obișnui. Vine dinspre o grămăjoară de bolovani de lângă intrare, acolo unde Kidane învăța, copil fiind, să măcelărească oi, la ocazii speciale. Pe sub pietrele acelea, se ițea un șanț nu prea adânc, pe unde se scurgea sângele. Asta-i ce miroase, i-a spus bucătăreasa, când a venit prima oară în casă. E sânge putred, o să te obișnuiești. Și în încăpere persistă duhoarea de sânge stricat, de animale neajutorate, de urină și de excremente îmbibate în pământ – instinct și frică deopotrivă.

— A cui e arma asta?

Hirut spune:

E a mea.

Carabina fusese bunul cel mai de preț al tatălui ei.

Prea mare ca s-o pună în lădiță, o ține vârâtă în grămada de paie și de pături pe care o folosește drept saltea, acoperită cu un cearșaf mare, înnodat la colțuri, ca să țină totul la un loc. În nopțile când e frântă de oboseală, doarme în așa fel încât să simtă carabina alături, închipuindu-și că e brațul mamei sale.

Aster ține pușca în lumină. E veche, zice ea. Își petrece degetele peste cele cinci crestături de pe țeavă, marcaje care, spunea tatăl lui Hirut, îl ajutau să numere italienii pe care îi omorâse.

Știi s-o folosești? O cântărește în mână, verificându-i balansul.

M-a învățat tata, așa cum a făcut și cu frații mei.

Aster duce pușca la umăr, susținându-i țeava cu mâna.

De unde-o ai?

— De-acasă, zice Hirut.

Acasă: exact la cinci kilometri de locul acesta care se mai numește și casa lui Aster și a lui Kidane. Cinci kilometri: o distanță pe care Hirut n-o va înțelege decât mai târziu, când își va da seama că toate lucrurile, chiar și cele pierdute, pot fi puse pe hârtie și măsurate. Ceea ce înțelege stând acolo, în pragul camerei ei minuscule, uitându-se fix la Aster, e că, și dacă ar putea s-o ia la fugă îndărăt, tot n-ar avea cum să micșoreze distanța care o desparte de peticul de pământ unde zac osemintele părinților săi. E departe de casă.

Acasă, zice ea din nou. Mi-a dat-o tata. Apoi Hirut simte o mână pe umăr. Se întoarce și îl vede pe Kidane, scăldat în lumina strălucitoare a după-amiezii.

Ce faci aici? Silueta lui Kidane umple cadrul ușii și blochează lumina. Un firicel de sudoare i se prelinge pe gât, înnegrindu-i tunica albă. Partea de jos a pantalonilor săi de călărie e plină de praf; de tiv, îi atârnă o frunză. Ce s-a-ntâmplat?

Întreab-o unde-a pus colierul.

Kidane se uită cercetător la chipul lui Hirut, apoi se întoarce către soția lui.

De unde ai pușca aia? E surprins. E a bucătăresei?

E-a ei, zice Aster. Apoi tușește, strâmbând din nas. Ce duhoare! Astea nu se spală deloc.

Dă-i-o înapoi, spune Kidane pe un ton care cere supunere imediată. Nu-i a ta.

Râsul lui Aster sfâșie încăperea ca un cuțit.

Așadar, o lași să încalce poruncile împăratului.

Conducătorul tău zice că pușca asta e-a armatelor Etiopiei.

Maaza MeNGiste

Kidane își șterge grumazul cu o batistă, apoi o vâră înapoi, în buzunar. Își scutură pantalonii de praf. Pare să se gândească. Apoi zice:

— Mititico, pot să mă uit la ea?

Așteaptă ca Hirut să încuviințeze, apoi ia arma de la Aster. O ține cu ambele mâini. O duce la umăr la fel ca soția lui, la fel ca tatăl lui Hirut.

E o Wujigra, zice el. Și tata a avut una la fel ca asta, în bătălia de la Adua, când ne-am luptat prima dată cu italienii. Trebuie să aibă cel puțin patruzeci de ani, poate chiar spre cincizeci. O ridică și se uită la țeavă, țintește dincolo de ușă, în curte, ca și cum ar vedea mai departe, prin ziduri, prin poartă, spre vechea casă a lui Hirut, la atâția kilometri depărtare. Ai cartușe?

Hirut știe pe de rost conținutul lădiței împrăștiat la picioarele lui Aster: baticul de rezervă al bucătăresei, în care a înnodat trei taleri Maria Terezia și doi nasturi albaștri; rochia care i-a rămas mică, în care era îmbrăcată când a venit aici; un cărbune cu care desenează; o farfurie de ceramică ciobită, cu flori roz, a bucătăresei; o toartă spartă de carafă, tot a ei, și un cartuș, al lui Hirut.

— Unde sunt cartușele? Kidane lasă arma jos. Câte ai?

Nu are decât unul. Pușca asta a ei n-a avut niciodată decât un cartuș. Tatăl ei a pus-o să-i promită că le va păstra separat, până va fi într-un pericol adevărat și, atunci, copila mea, s-o ții așa cum te-am învățat și să țintești inima, așa cum ți-am arătat, și nu trebuie să-ți fie teamă de nimic, afară de a-ți lăsa dușmanul în viață. Habar n-am avut c-o are. Aster își pune mâinile în șolduri și Hirut vede, în semiîntuneric, cum îi

Nu acum. Kidane vorbește în șoaptă. Mititico! Își drege glasul. Arma asta e importantă pentru mine. Știi că ne pândește un război?

Războiul e singurul lucru despre care vorbesc bucătăreasa și servitorii când se întâlnesc la mercato . Se adună și șușotesc despre sclavii dezrobiți și despre armata ferenj eliberatoare. Hirut dă afirmativ din cap. Minte, zice Aster. Uite! Ridică o foaie de hârtie.

E un fluturaș din aceia pe care-i vezi împrăștiați prin piață. Habar n-avea că ajunsese pe mâna bucătăresei și că-l pitise acolo, în pătura ei. Italienii aruncau asemenea pliante din avion.

— Am tot auzit de ele. Le promit oamenilor că vor fi liberi, dacă trec de partea ferenjilor.

Kidane ia fițuica și se uită la ea în lumina soarelui. Pe partea cealaltă a hârtiei, se întrezărește un desen deformat, înfățișând un cerșetor costeliv îngenuncheat, în lanțuri, dinaintea unui bărbat cu capul mare, încoronat. Dedesubt, niște cuvinte, iar mai jos, același amărât, de data asta ridicat, cu lanțurile rupte și coroana făcută țăndări la picioare. Cerșetorul are oareșce burtă acum și-i face semn unui soldat cu brațul țeapăn în sus, zâmbind victorios.

— Italienii ăștia vor să stârnească o revoltă, înainte să pună mâna pe țara noastră, zice Aster. Mussoloni vrea să-i atragă pe oamenii ăștia în armata lui. Numai că ei habar n-au să citească. Kidane privește undeva, între foaia de hârtie și pușcă. Dar înțeleg pozele.

Maaza MeNGiste tremură bărbia și se uită la Kidane cu tandrețe și, totodată, cu neliniște. Ce-ai făcut cu ea?

Aster dă brusc pătura bucătăresei la o parte și scotocește iar, scuturând salteaua. În jurul ei, se ridică valuri de praf.

Ei bine, ce zici de asta?

— Hirut, micuțo, spune Kidane. Îmi trebuie pușca asta. Plecăm la război și avem nevoie de toate armele posibile. Italienii au mult mai multe decât noi. Se uită la ea cu privirea aceea rugătoare, care îi dă curaj să vorbească: Mi-a dat-o tata. Mi-a spus să nu mă despart niciodată de ea.

— Dacă nu adunăm toate armele din țară, pierdem războiul înainte să înceapă, zice Kidane. Nu dă semne c-ar lăsa pușca, c-ar avea de gând să i-o dea înapoi. O ține strâns cu ambele mâini. Împăratul însuși le-a spus tuturor să contribuie, fiecare cu arma sa. A zis-o el, cu gura lui, la radio. Toți trebuie să facem asta. Chiar tatăl tău ar da-o, dac-ar mai trăi.

Nu. E a mea. Înainte să rostească aceste cuvinte, se uită în ochii lui: vede o severitate cu totul nouă în locul blândeții, un reproș tainic pe care nu îl înțelege. Însă Hirut nu se poate gândi decât la ziua când tatăl ei i-a înmânat carabina tremurând transpirat, cu obrajii scofâlciți, așa cum nu-l mai văzuse niciodată. N-avea cum să înstrăineze pușca asta.

Am să ți-o dau înapoi. Îți promit, zice Kidane. E din nou amabil, blând.

Nu mai vorbi cu ea, de parc-ar pricepe ceva! zice Aster, întinzând mâna după carabină. Ia-o, ce mai aștepți?

— E doar o copilă. Kidane dă pușca deoparte.

O copilă. Aster se oprește. O copilă. Se apleacă spre Kidane. Cred că nu-ți dai seama c-ai adus-o aici

exact la un an după moartea fiului nostru. Glasul ei e blând, dar plin de amărăciune, ceea ce-l face pe Kidane să dea înapoi.

Se sprijină cu o mână de tocul ușii și rostește rar: — Părinții ei au murit. I-am promis ceva lui Getey, mi-a fost ca o soră.

Aster își coboară șovăielnic privirea, la mâinile ei.

— A venit exact la un an după ce-a murit Tesfaye, zice ea. Își ițește capul și repetă cuvintele cu și mai multă hotărâre. Ai adus-o după perioada de doliu. Așa că puteai să faci ce dorești, fără să stârnești bârfe.

A venit aici în ziua în care au fost înmormântați ai ei. N-avea unde să se ducă. Kidane trage adânc aer în piept, ca să se liniștească.

Ai adus-o aici ca să-mi dai peste nas. Aster își trece iute mâna peste abdomen, apoi o lasă să cadă. Ai adus-o aici cu gândul să mă pui la punct.

Au amândoi pe chipuri aceeași expresie îndârjită, de parcă n-ar fi prima dată când se înfruntă așa, de parcă ar fi sătui de toată tevatura asta, dar nu se pot abține.

Colierul nu-i aici, zice Kidane într-un târziu. L-am pierdut mai demult, ți-am mai spus.

— Și nu mai e o copilă. Adu-ți aminte cum mă priveai când eram de vârsta ei.

Când se uită la soția lui, Kidane are chipul contorsionat și gura îi tremură șovăielnic. Rostește încet, atât de încet, încât lui Hirut i se pare că doar ea îl aude: E fiica lui Getey. Apoi iese din încăpere cu tot cu carabina ei și, după ce îi aruncă o privire intensă, îl urmează și Aster. Au fost amândoi aici? Bucătăreasa se sprijină de perete și își aranjează gulerul rochiei ponosite, trăgându-l

Maaza MeNGiste

ușor. Pe gât, i se preling broboane de sudoare. Își trece dosul palmei pe sub bărbie, apoi pe piept.

Nu te mai uita așa la mine, bombăne ea.

Hirut șade în mijlocul încăperii, cu mâinile în jurul picioarelor. Își cufundă fața în culcușul acestei

îmbrățișări.

Încă mai caută colierul ăla? întreabă bucătăreasa.

Stă, ca de obicei, cu picioarele depărtate, uitându-se de sus la Hirut, care știe, fără să ridice privirea, că-și ține mâinile în șolduri și își ițește bărbia în față. Întoarce lădița cu fața în sus, apoi se oprește asupra saltelei desfăcute. Ce-au făcut aici?

Hirut ridică ochii. Întrezărește deasupra ei chipul

bucălat al bucătăresei, cu gura tremurândă. Ce-i cu dezordinea asta? Își desface larg brațele și se învârtește domol, uluită. Se prăbușește în genunchi, își vâră mâna în paiele din saltea și începe să le scoată încet, împrăștiind ghemotoacele. Nu, zice ea.

Hirut se uită la ea; îi amintește de o pasăre bătrână și greoaie, pe care o văzuse, cândva, căzând moartă dintr-un copac.

De ce nu m-ai chemat? Salteaua zace mică în poala bucătăresei. Fluturașul meu. Se apleacă ușor într-o parte, apoi se îndreaptă la loc. I-ai lăsat să mi-l ia. Nu te gândești decât la tine, așa-i?

Hirut se întoarce spre ea și-i vede gura încleștată și spinarea rigidă. Nu înțelege despre ce vorbește bucătăreasa.

— O să faci tu rost de altul.

Își aude amărăciunea din glas.

Mi-a luat carabina.

Pentru tine e simplu, nu-i așa? zice bucătăreasa. Tac amândouă, uitându-se lung la harababura din jur. O rază străbate norul de praf ce plutește exact pe deasupra capului bucătăresei. Spre deosebire de Aster, la picioarele ei nu băltește lumina. Nicio rază de soare nu-i strălucește peste umeri, n-o scaldă în pâlpâiri aurii, ca pe Kidane. Ea e bucătăreasa – pătrățoasă și greoaie, cu rochia anostă și cu eșarfa pătată –, stând în picioare într-o încăpere care îi adăpostește, încă, tot avutul.

Eram mai tânără decât tine când am venit aici. Rostește aceste cuvinte atât de încet, încât Hirut e nevoită să se aplece ca s-o audă. Tata a fost ucis de oamenii ăia care veniseră să ne răpească și să ne ducă la muncă, în casele bogaților. Totul s-a întâmplat în fața ochilor mei. Glasul îi e plin de o suferință domoală. Ai impresia că ești mai bună decât mine. Se oprește o clipă. Dar eu sunt mai puternică.

Nu-i adevărat, zice Hirut pe același ton scăzut.

Au prea multă nevoie de mine. Bucătăreasa își pune mâinile pe burtă și se așază într-o rână. Se rătăcește în propriile gânduri, murmurând la fel de gâjâit: N-am fost mereu așa. Uită-te la mine.

Își întinde brațele ca pe niște aripi și își ițește bărbia. Hirut se uită la mâinile bucătăresei, cu oasele îngropate în carne, cu pielea roasă de arsuri, cu bătăturile din palme pe care i le știe aspre la pipăit. Astăzi, unghiile ei tăiate scurt sunt tivite cu galben, de la turmeric, iar pe dosul palmei se vede un strop de awaze – o pastă roșie de ardei – strălucind ca o picătură de sânge. S-a trezit înainte de a se crăpa de ziuă, ca să-i pregătească pachetul cu mâncare lui Kidane pentru călătoria lui de recrutare

Maaza MeNGiste

a sătenilor. N-a închis un ochi toată noaptea, gătind și umplând carafe cu apă. Oricum, e prima, de cele mai multe ori, care se scoală și ultima care se duce la culcare, muncind cu o râvnă și-o hotărâre pe care Hirut nu i le-a pus niciodată la îndoială. Nu și-o putea închipui nicicum altfel.

Ai impresia că eu n-am avut familie pe vremuri.

Bucătăreasa îi citește gândurile. Ai impresia că m-am născut așa, cu cicatricele astea.

N-a mai auzit-o niciodată vorbind de viața ei de dinainte.

Unele dintre noi am venit cu forța. Războiul ăsta o să ne ajute să ne întoarcem. Berhe și cu mine ne-am fi putut duce acasă. Dar acum... Ei știu tot.

Berhe mi-a spus că pot pleca acasă oricând.

Bucătăreasa râde scurt, cu amărăciune.

— Tot așa a zis și când am venit aici.

Tata mi-a dat pușca aia. Hirut se întoarce cu fața la perete, clipind des, ca să-și stăpânească lacrimile.

Bucătăreasa se lasă să alunece de pe saltea și se așază lângă ea. În liniștea prelungă, singurătatea se întinde între ele și, totodată, le apropie.

— Nu-l știi pe Berhe când era tânăr, zice bucătăreasa într-un sfârșit. Era atât de mândru, atât de puternic! Își roade unghiile. L-au legat de un cal și l-au târât așa, și tot n-a cedat. A refuzat să le dea pământul, așa că i-au luat și pe el, și pe fiul său.

Lui Hirut îi vin în minte istorisirile tatălui ei în legătură cu războiul împotriva italienilor, cei care au pierdut pe vremuri, iar acum voiau să se întoarcă.

Ferenjoch ăia?!

Diavolul a sălășluit mereu în această țară, ca să zăpăcească oameni ca mine. Bucătăreasa amuțește și se uită lung afară, spre curte.

În ziua în care ai venit tu, începe ea blând, Aster dăduse foc la haine. A ars până și florile din grădină. Hirut clatină din cap. Își amintește curtea devastată, tufele și iarba făcute scrum. Brusc, îi vine în minte încă un lucru: când a venit aici, Aster a întâmpinat-o pe verandă, îmbrăcată în negru.

Dă-o afară din casa mea, i-a poruncit ea atunci lui Berhe.

E fata lui Getey și a lui Fusil, a zis el. I-a înmormântat astăzi pe amândoi; a adus-o Kidane.

Iar Aster și-a întins mâna tremurătoare spre chipul ei. Berhe, asta are el de gând să facă?

Kidane nu știa ce să facă, adaugă bucătăreasa.

Când le-a murit băiețelul, a fost distrus, nici nu-ți poți închipui. Apoi ai venit tu și ceva s-a schimbat.

Bucătăreasa împinge o crenguță afară, cu piciorul. Poți s-o acuzi pe Aster de multe, dar nu chiar de toate.