Traducere din limba engleză CARMEN ILIE-DUMITRESCU
PR EFAȚĂ Imaginaţia noastră este bântuită de fantome. Iată rezultatele investigaţiilor mele asupra fantomelor familiare care ne redau încrederea în noi, a celor leneşe, care ne fac îndărătnici şi, mai presus de toate, a celor înfricoşătoare, care ne descurajează. Trecutul ne bântuie, dar uneori oamenii se răzgândesc în privinţa lui. Vreau să arăt cum este posibil astăzi ca indivizii să-şi facă o părere nouă despre cruzime, neînţelegere şi bucurie, atât asupra propriei lor istorii personale, cât şi asupra întregii omeniri. Pentru a ne forma o viziune nouă despre viitor, mai întâi trebuie să avem o viziune nouă despre trecut. Fiecare dintre capitolele mele începe cu portretul unui om în viaţă, cu dorinţe şi regrete, în care ai putea recunoaşte, probabil, ceva din tine, dar și un om limitat de atitudinile moştenite de la originile demult uitate. Mintea este un refugiu pentru idei datând din diverse secole, la fel cum celulele corpului sunt de diferite vârste, reînnoindu-se singure ori degradându-se la varii viteze. În loc de a explica particularitatea indivizilor prezentându-le familia sau copilăria, eu aleg o vedere mai largă: voi arăta cum acestea iau în considerare – sau ignoră – experienţa generaţiilor anterioare, mai îndepărtate, şi modul în care continuă lupta multor altor comunităţi din întreaga lume, fie active, fie dispărute, de la azteci şi babilonieni la Yoruba şi zoroastrieni, printre care omul modern găsește mai multe suflete pereche decât îşi închipuie. Nu veţi găsi istoria expusă în aceste pagini aşa cum este în muzee, cu fiecare imperiu şi fiecare perioadă atent delimitate. Eu scriu despre ceea ce nu se va aşterne în continuare, despre trecutul care este viu în minţile oamenilor de azi. Totuși, înainte de a explica ceea ce intenţionez să fac cu aceste fantome, aş dori să vă prezint câteva dintre ele.
1
CU M ŞI -AU PI E R DU T OA M E N I I Î N MOD R E PETAT SPE R A N ŢA ŞI F E LU L Î N C A R E NOI Î N TÂ L N I R I , PR ECU M ŞI O NOUĂ PE R ECH E DE OCH E L A R I AU R E Î N V I AT- O „Viaţa mea este un eşec.“ Acesta este verdictul lui Juliette asupra ei înseşi, deşi foarte rar îl face public. Ar fi putut fi viaţa ei altfel? Da, la fel cum şi istoria omenirii ar fi putut fi diferită. Juliette se poartă cu demnitate, observând tot ce se întâmplă în jurul ei, dar îşi păstrează reacţiile pentru ea. Numai în scurte momente, şovăind, dezvăluie puţin din ce crede în şoaptă, ca şi cum adevărul ar fi prea fragil pentru a fi scos la iveală. O sclipire în ochi spune: Poate crezi că sunt proastă, dar eu ştiu că nu sunt. Juliette are cincizeci şi unu de ani şi este menajeră de la vârsta de şaisprezece ani. Ea stăpâneşte atât de bine arta de a îngriji o casă, pregătirea şi servirea mesei, încât toate mamele suprasolicitate care o zăresc şi care şi-ar permite s-o angajeze au acelaşi gând: cum să poată convinge acest model de perfecţiune să lucreze pentru ele? Are ea câteva ore disponibile? Deşi un ajutor ideal pentru familii întregi, ea nu e în măsură să facă faţă propriei familii. La slujbă i se acordă o încredere totală, având grijă la nesfârşit de fiecare detaliu; dar în propria casă aceste calităţi nu sunt suficiente. Mama ei, de asemenea, a fost menajeră. „N-am de ce să mă plâng“, spune Juliette. „Ea s-a purtat bine cu noi, chiar dacă ne mai plesnea.“ Rămânând văduvă
8
THEODORE ZELDIN
când Juliette avea doar şapte ani, pleca la muncă devreme şi se întorcea târziu: „Noi nu o vedeam prea mult.“ Aşa că Juliette pierdea vremea, în loc să-şi facă lecţiile: „Nu m-a interesat şcoala.“ Nu a avut pe nimeni căruia să-i pese de ea şi nici un mentor din afara lumii ei mici care să o ajute. Astfel a rămas fără o calificare certificată de vreo diplomă, fără un bilet de intrare undeva. La şaisprezece ani „am făcut o mare prostie“. S-a căsătorit cu tatăl copilului ei, cu care a avut încă şapte. Copiii erau o bucurie imensă; îi plăcea să-i îmbrăţişeze; dar numai cât au fost copii. Odată ce au crescut, „au devenit dificili“. Soţul ei era un tâmplar arătos, pe care l-a cunoscut când acesta îşi satisfăcea serviciul militar, iar la început s-a purtat frumos cu ea: „Am fost cu adevărat îndrăgostită.“ Dar foarte curând lucrurile s-au înrăutăţit. Când prima ei fiică avea şase luni, a aflat de la vecini că el avea o amantă. De atunci și-a pierdut încrederea. El ieşea de multe ori – să o viziteze pe amantă, suspecta ea mereu; apoi a început să bea, să lucreze din ce în ce mai puţin, spunând că locul de muncă era prea obositor. A început să o bată: „Am cicatrici pe tot corpul.“ Dar nu a spus nimănui, de ruşine. „Când îl vedeam venind acasă prin grădină, mă apuca groaza.“ De ce nu l-a părăsit? „Eram prea speriată. Eram singură în oraşul său natal, unde nu cunoşteam pe nimeni; m-am rupt de familia mea după căsătorie; nu mi-am văzut surorile timp de paisprezece ani; el mi-a interzis să ies, iar cumpărăturile le făceau copiii. M-a împiedicat să merg chiar şi la înmormântarea fratelui meu. Nu am avut nicio prietenă. Mergeam doar la muncă.“ Iar asta, desigur, însemna că nu putea avea grijă de copii, care au fost daţi în grija unor părinţi adoptivi de către serviciile sociale. Umiliţa a făcut-o pe Juliette foarte sensibilă. Când vor să o jignească, oamenii îi zis: „N-ai putut nici măcar să-ţi creşti propriii copii.“ Ea protestează: „Oamenii nu ar trebui să vorbească fără să cunoască faptele.“ „În cele din urmă, am început să-mi lovesc şi eu soţul. Trebuia s-o fi făcut mai de mult.“ A trecut ceva vreme până când a reuşit să-l părăsească. El a murit la o lună după divorţ: „Nu am fost tristă; ba chiar am râs. Acum râd, dar când eram împreună nu râdeam.“ De atunci, ea a lucrat cu un singur gând: „Scopul meu în viaţă era să am propria casă.“ Recent, şi-a plătit ipoteca apartamentului personal. Este fundamentul mândriei sale, simţindu-se o persoană mai puternică. Dar e prea speriată să trăiască singură, deşi a încercat. Acum este cu un bărbat: „Este pentru siguranţă, să nu fiu în totalitate singură noaptea.“ Uneori ar prefera să nu aibă pe absolut nimeni şi este de neclintit,
O ISTORIE INTIMĂ A OMENIRII
nu vrea să se căsătorească cu respectivul bărbat. „În privinţa asta sunt ca o tânără din ziua de astăzi, pentru care căsătoria nu mai este esenţială.“ Se înţeleg, deoarece şi el este divorţat şi „doreşte linişte“. El găteşte, iar ea face cumpărături: duminica îi place să dea o raită prin pieţe, doar să se uite şi să se bucure de senzaţia de noutate, care este ca un vis neîntinat de realitatea înconjurătoare. A avea propriii ei bani de cheltuit îi dă un sentiment de libertate. El şi-a cumpărat o căsuţă la ţară, pentru că ea i-a spus clar că, dacă se ceartă, va trebui să se mute: ea îi aminteşte constant că apartamentul este al ei şi-i spune sfidător: „Pot să ies când vreau şi pot să merg să văd o prietenă când am chef.“ Nu-și vorbesc prea mult. Când ajunge seara acasă, plăcerea ei se rezumă la odihnă: se întinde în pat singură, pe întuneric. Fără să citească o carte şi rar uitându-se la televizor, preferă în schimb să se gândească, cu luminile stinse, la viaţa ei din trecut: mama ei, soţul ei, copiii ei şi teroarea şomajului. „Dacă va veni vreun moment în care să nu existe nimic de lucru pentru copii, nu ar fi bine.“ Este trist că viaţa lor nu va fi mai bună decât a ei: „Nu este corect!“ Explicaţia ei este că sunt prea mulţi străini în Franţa, care le iau slujbele şi locuinţele, ceea ce înseamnă că „săracii francezi nu mai au nimic, eu nu vreau să-i critic pe arabi sau negri, dar cred că e nedrept. Din cauza lor viaţa copiilor mei este mai grea“. Una dintre fete lucrează într-o fabrică, o alta la prefectură, a treia este menajeră, ca şi cum această familie este condamnată pe veci la locurile de muncă cele mai prost plătite. Şi ce crede Juliette despre locul de muncă? „Păi, nimic. La locul de muncă nu mă gândesc. Sau mă gândesc doar la tigăile mele.“ Munca înseamnă relaxarea de acasă. Pentru că, deşi ea şi-a organizat viaţa acasă astfel încât să poată avea linişte, oamenii sunt ca nişte porci spinoşi pentru Juliette, iar relaţia cu ei presupune vigilenţă constantă. Cu toate că se simte mai puţin fragilă acum, este încă foarte uşor de rănit de bârfe. Preferă să lucreze singură, ca o femeie de serviciu independentă, pentru că se teme de clevetelile de la birouri şi fabrici: „Oamenii repetă lucruri despre tine, răstălmăcindu-ţi cuvintele, şi uneori asta te poate costa scump.“ Nu urăşte nimic mai mult decât să fie criticată; fiecare indiciu de dezaprobare este o vânătaie peste o vânătaie. A ţine capul sus este un efort constant şi demnitatea îi cere să nu se plângă. Nu le-a povestit surorilor ei cum a tratat-o propriul soţul. Când le vizitează acum, este atentă să nu spună ce crede despre modul lor de viaţă; şi nici ele nu vorbesc cu ea
9
10
THEODORE ZELDIN
despre trecutul ei: „Ştiu că m-ar supăra tare.“ De exemplu, sora ei mezină, căreia i-a murit soţul şi care acum trăieşte cu un bărbat cu care nu este fericită, de multe ori îi zice lui: „Fă-ţi bagajele şi cară-te!“ Juliette este atentă să nu se amestece în certurile lor. „E problema ei.“ Iar dacă, în pofida sa, îi aduce o critică, sora ei răspunde: „Vezi-ţi de treaba ta!“ Toate surorile ei, spune, sunt la fel de controlate ca ea: nu-şi arată furia. „În familiile cu copii există mereu certuri.“ Cât despre propriii copii, probabil cea care o face cel mai bine este cea mai mare, al cărei soţ a murit, de asemenea, şi care trăieşte cu un bărbat care i se supune: „Ea e şeful, iar el e un idiot, pentru că îl ia prea tare.“ Dar, adaugă ea, „nu mă bag în viaţa privată a copiilor mei. Dacă se ceartă în faţa mea, nu intervin.“ Persoana cea mai iritantă din lumea lui Juliette, ca un ţânţar care muşcă şi nu pleacă, este fiica bărbatului ei, în vârstă de şaptesprezece ani, care locuieşte într-o pensiune, pentru că mama ei este separată după ce o a doua căsătorie a eşuat. Juliette, cu toată înţelepciunea ei, este o mamă vitregă clasică. „Nu poţi veni aici de Ziua Mamei pentru că tu nu eşti fiica mea. Poţi veni de Ziua Tatălui.“ Fata asta, e convinsă ea, este „răutatea întruchipată“: a aflat despre problemele lui Juliette şi spune mereu: „Eşti o ratată.“ Juliette se înfurie. „Dacă ar fi fost fiica mea, i-aş fi dat o mamă de bătaie.“ Fata este răsfăţată, prost crescută, nu ajută la treburile casei: cei din noua generaţie obţin totul prea uşor. Fata răspunde că se va plânge judecătorului: „Vei merge la închisoare“, iar Juliette este speriată de lege. Bărbatul ei nu intervine în aceste dispute: „El vrea linişte.“ Aşa că, atunci când cearta devine de nesuportat, „mă duc la o plimbare cu cecul meu“. Este ca un paşaport care dovedeşte că Juliette este o femeie independentă. Ea simte că face progrese în arta de a fi independentă prin modul în care îl foloseşte. În urmă cu doar câţiva ani, se refăcea după o insultă cheltuind sălbatic: „Nu mă gândeam de două ori înainte de a cumpăra, nu comparam preţurile. Dar acum sunt mai chibzuită. M-a influenţat probabil prietenul meu. El este atent; el m-a făcut mai echilibrată. Eram mai nervoasă înainte.“ Societatea de consum este un tranchilizant uriaş pentru nervi sensibili. În tinereţe, Juliette lucra treisprezece ore pe zi; acum muncește mai puţin, dar câştigă tot mai puţin decât majoritatea oamenilor. Ar fi posibil să-şi găsească o muncă mai bine plătită, dar îi plac angajatorii cu care poate interacţiona şi cu care se poate înţelege, care n-o deranjează cu critici. Pentru a
O ISTORIE INTIMĂ A OMENIRII
asigura un echilibru adecvat, ea lucrează pentru mai mulţi, distribuindu-şi orele ca la o dietă. „Mi-ar fi imposibil dacă aş avea un angajator care să urle la mine toată ziua, iar apoi ar trebui să merg acasă la un bărbat care să urle la mine toată seara.“ Una dintre femeile la care ea face curăţenie într-adevăr ţipă, dar „are o inimă bună“. Un alt aspect este nepoata unui fost preşedinte al Republicii Franceze, care stă toată ziua pe o canapea şi nu face nimic, suferind de diverse afecţiuni: „Dacă nu şi-ar plânge atât de milă, ar putea face ceva cu viaţa ei“, dar bunătatea ei este perfectă. Un al treilea are probleme cu copiii şi cu sănătatea lui: „«Ai grijă de tine», spun eu. «Da, doctore», răspunde el.“ Un al patrulea este un medic căruia nu-i pasă deloc când ea este bolnavă, spre deosebire de al cincilea client al său, care-i acordă toată atenţia în momentul în care tuşeşte un pic: ea îşi aduce aminte cu satisfacţie că el i-a permis să meargă acasă cu o oră mai devreme, spunând: „Aici nu este fabrică.“ Pe unii dintre aceşti angajatori, cel puţin, ea îi consideră „prietenii“ ei. Unuia dintre ei i-a spus: „Orice s-ar întâmpla, nu te voi părăsi. Nu mi-aş permite să te las. Nu aş mai găsi alta ca tine.“ A lucrat pentru medic timp de douăzeci şi patru de ani, în ciuda defectelor sale, „pentru că îi cunosc caracterul. Ştiu cum să mă ocup de el. Nu spun nimic când văd că este în toane rele“. Momentele grele vin când se plâng de munca ei. „Stăpâna unei case nu trebuie să insulte un angajat în faţa oaspeţilor: ea ar trebui să meargă la bucătărie pentru a face acest lucru. În caz contrar, este vulgar.“ O dată, la o petrecere, Juliette a uitat să aranjeze cartofii lângă carne, punându-i din greşeală pe un platou separat. Stăpâna casei a făcut-o „vacă proastă“. Ea a izbucnit în lacrimi şi a spus că pleacă. „Doctorul şi-a cerut scuze, dar soţia lui, nu.“ Juliette a rămas. La o altă casă, i-au zis „servitoare“. „Nu voi tolera să fiu numită aşa.“ Dar când mânia dispare: „Trebuie să ne adaptăm tuturor. Fiecare angajator prezintă probleme. Sunt unii care înţeleg viaţa unei femme de menage, iar alţii, nu.“ Şi tot ea se consolează: „Aceşti oameni se bazează pe mine. Capăt şi eu ceva educaţie de la ei – am aflat multe lucruri. Unul dintre ei – un om educat – îmi povestește totul despre problemele lui, apoi zice: «Nu spune nimănui!» Deci este numai între mine şi el.“ Poate că viaţa lui Juliette ar fi fost diferită dacă întâlnirile care i-au decis cursul ar fi fost mai puţin tăcute, superficiale sau de rutină, dacă s-ar fi exprimat mai multe gânduri, dacă omenirea ar fi fost mai în măsură să se manifeste în ele. Dar ele au fost reţinute de fantomele care continuă să influenţeze ceea
11
12
THEODORE ZELDIN
ce angajatorii, străinii sau chiar oamenii care trăiesc împreună pot sau nu pot spune unul altuia. Juliette insistă că, „având în vedere propriile abilităţi“, ar fi avut un loc de muncă mai bun decât să lucreze pentru persoane în vârstă şi că aceasta a fost din cauza lipsei unei diplome de calificare. A fost chiar mai tragic pentru că niciunul dintre oamenii influenţi pentru care a lucrat nu au crezut că ar fi în interesul lor să o ajute să înceapă o carieră mai satisfăcătoare. Concluzia ei este: „Viaţa mea este terminată.“ Acum există mai multe feluri de a interpreta această poveste. Se poate spune: asta-i viaţa şi există mai multe motive pentru care este aşa. Sau se poate spera că, dacă nodurile pe care omenirea însăşi le-a legat ar putea fi dezlegate, iar instituţiile ei nebuneşti ar fi mai sensibile, atunci viaţa ar putea fi schimbată, iar sărăcia ar fi eliminată, dar ar dura zeci de ani, chiar secole. Sau poate cineva ar urî viaţa pentru că e atât de crudă, dar ar încerca să o suporte făcând haz de necaz, parodiind-o sau desfătându-se, descriind-o, în tot acest timp protejându-se împotriva dezamăgirii prin refuzul de a sugera soluţii la probleme şi spunându-şi că toate eforturile ar fi în zadar. Scopul meu este diferit. În spatele nenorocirilor Juliettei, eu îi văd pe toţi cei care n-au crezut în ei înşişi, s-au considerat nişte rataţi sau au fost trataţi ca atare. Cel mai rău a resimţit eşecul când a înţeles că nu a trăit deloc, nu a fost văzută ca o fiinţă umană independentă, nu a fost niciodată ascultată, nu i s-a cerut niciodată acordul, a fost considerată o sclavă, ca proprietatea altcuiva. E ceea ce s-a întâmplat public cu sclavii. Majoritatea dintre noi provin din sclavi sau aproape sclavi. Toate autobiografiile noastre, dacă au mers suficient de departe în trecut, ar începe prin a explica modul în care strămoşii noştri au ajuns să fie mai mult sau mai puţin înrobiţi şi în ce măsură ne-am eliberat de această moştenire. Din punct de vedere legal, desigur, sclavia a fost abolită (unele nu cu mult timp în urmă: Arabia Saudită a fost ultima ţară, în 1960), dar sclavia are de asemenea un sens metaforic mai larg: este posibil să fii sclav al patimilor sau al muncii sau al obiceiurilor cuiva sau al soţului pe care, din diferite motive, nu-l poţi părăsi. Lumea este încă plină de oameni care, deşi nu recunosc stăpânii de sclavi, se consideră ca având puţină libertate, ca fiind la mila forţelor economice şi sociale incontrolabile, anonime, a circumstanţelor lor, a propriei lor prostii, şi ale căror ambiţii personale sunt astfel în permanenţă tocite. Urmașul modern al sclavului are