Farmecul banalității - Un teatru de fiecare zi (preview)

Colecție coordonată de Irina CERCHIA

Ilustrație copertă: Bal du moulin de la Galette, de Pierre-Auguste Renoir

Copertă: Raluca ILIE

Prepress: Alexandru CSUKOR

Redactor: Irina CERCHIA

Tehnoredactor: Magda BITAY

Lector: Elena-Anca COMAN, Ionica PAȘCANU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SAIU, OCTAVIAN

Farmecul banalității – un teatru de fiecare zi / Octavian Saiu; - Bucureşti: Nemira Publishing House, 2022

ISBN 978-606-43-1618-9

821.135.1

Octavian Saiu

FARMECUL BANALITĂȚII

– UN TEATRU DE FIECARE

ZI

Copyright © Nemira, 2022, pentru prezenta ediție în limba română

YORICK este o colecție a Editurii NEMIRA

Tiparul executat de tipografia DELTA PRINT

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări şi închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-1618-9

În

memoria a trei oameni pe care mi-i amintesc

prin expresiile lor emblematice: profesorul Constantin Petrescu, profesoara Michaela Tonitza-Iordache și

omul de teatru Niko Nitai

Lista scurtă a unui repertoriu fără sfârşit

O listă cu expresii româneşti, de toate felurile, e infinită. Exact în sensul dat de Umberto Eco, gânditorul sclipitor care a recunoscut listelor meritul de a ne alina, măcar un pic, spaima de nefiinţă. Eco a citit biblioteci, a scris el însuşi rafturi întregi şi, după Borges, e celălalt mare autor al bibliotecii ca metaforă a universului. Totuşi, întrebat ce carte ar lua cu el pe o insulă pustie, a răspuns dezarmant, pe măsura unui studiu-album publicat cu puţin înainte: „cartea de telefon!“ Numai în ea ar fi găsit o nesfârşită resursă de inspiraţie, doar în paginile ei ar fi descoperit plăcerea jocului şi savoarea de a-şi imagina poveşti nenumărate cu personaje fără o portretistică deja impusă. Câtă libertate a spiritului se ascunde în răspunsul aparent provocator al celui care ştia mai bine decât oricine ce înseamnă o operă. O operă deschisă...

Parafrazându-l pe Eco, s-ar zice că nimeni nu ar avea nevoie să ia cu el pe o insulă pustie teatrul înghesuit pe ecranul unui computer. Într-un anume sens, nu avem nevoie nici de teatrul salvat de la uitare prin exerciţii de admiraţie şi rememorare afectivă. Poate nici chiar de teatrul adevărat, cu scenă, actori şi lumini.

De ce? Pentru că fiecare ni-l putem crea pe al nostru, nestingheriţi de nicio exigenţă exterioară. Neameninţaţi de nicio restricţie.

Teatrul cel mai frumos e cel visat, trăit în gând şi printre gânduri, fără margini. El se poate naşte din lectura unei cărţi, poate mai cu seamă a cărţii de telefon, din întâlnirea cu o altă fiinţă, dintr-o fărâmă de experienţă omenească. Se poate naşte însă şi în singurătate, dintr-o vorbă auzită demult, dacă ea reverberează într-un moment ideal, când ne acordăm tihna de a o reasculta în memorie. Asemenea fraze pot fi mari parabole despre lume sau biete miniaturi de spirit, cum sunt expresiile din popor, rostite adesea fără pretenţii de înţelepciune. Unele sunt pline de miez. Altele, de o simplitate aiuritoare. Dar au toate o vocaţie a lor, nu întotdeauna înţeleasă: ne fac să trăim o scenă anume, aşa cum ş i-o proiectează fiecare în parte. Nu e aceeaşi scenă. Şi nu e pe aceeaşi scenă. E într-un teatru al oricui şi al tuturor, deopotrivă, cu un repertoriu născut din vis, din imaginaţie şi poftă ludică. Despre câteva astfel de expresii, într-o listă cât se poate de scurtă, este vorba în această carte. Departe de acel teatru al minţii, generat de maşinăria creierului, cum îl numea Charles Bonnet în secolul

al XVIII-lea, universul lor imaginar e mai aproape de ceea ce îl încânta pe James Joyce, pe urmele lui Hamlet: puterea conştiinţei de a genera o dramaturgie a existenţei. Câteodată, e marea dramaturgie. Alteori, e o dramaturgie a banalităţii. Însă nu mai puţin seducătoare.

Autoportrete în cuvinte

Există ceva autentic în fibra unei conştiinţe, dincolo de culori locale sau curcubeie cosmopolite, pe care numai limba vorbită îl poate dezvălui. Acel ceva ce ţine de marile adevăruri directe, explozive, făcute publice fără intermediar. Dar şi de micile adevăruri intime, mărturisite printr-o simplă întorsătură de frază, printr-o formulare anume, însă mai cu seamă prin recursul la o expresie emblematică. Astfel de sintagme, folosite frecvent sau cu totul întâmplător, spun mai multe despre un om – în relaţie şi cu sine, şi cu poporul căruia îi aparţine – decât orice declaraţie fermă. Aşezate într-un depozit al inconştientului, între ceea ce suntem ca indivizi şi tot ce ne formează ca fiinţe sociale, asemenea expresii sunt autoportrete în miniatură. Şi spectacole pe scena sufletului fiecăruia dintre noi. Sunt gesturi de mărturisire într-un regim al sincerităţii

netulburate de nimic, nici de grija faţă de cum suntem înţeleşi şi percepuţi, nici de teama că prea multă candoare ne confruntă cu ceea ce preferăm să lăsăm deoparte, în penumbrele spaţiului privat.

Sunt expresiile pe care le auzim în familie, pe stradă, la şcoală şi le deprindem ca unelte indispensabile ale comunicării cotidiene. În

ele regăsim atmosfera unui trecut marcat de oameni care poate nu mai sunt, pe care îi evocăm cu afecţiune, fie şi fără să ne dăm seama, ori de câte ori pronunţăm un adagiu auzit de la ei. Auzit şi atât, atunci. Nu neapărat înţeles, digerat, trecut prin filtrele intelectului.

Auzit o dată sau de mai multe ori, păstrat într-o cutie de rezonanţă verbală, care ne reglează ritmul existenţial şi ne marchează jaloanele parcursului printre ceilalţi. Ocrotit de uitare. Am părăsit acel timp, chipurile celor de atunci s-au pierdut uşor, uşor printre vechi şi noi întâlniri, dar o frază abreviată îi readuce în prim-planul conştiinţei.

„Cum zicea cutare...“ „Avea cineva o vorbă...“ Dintr-odată, prin potopul de amintiri ce ne conturează identitatea, răsare în noi imaginea unui om asimilat expresiei cu pricina, într-un proces fenomenologic pe cât de complex, pe atât de simplu. Ne-a spus atâtea, de atâtea ori, acel om, dar sintagma cu pricina – comică sau tristă, delicată sau dezarmant de brutală – ni-l apropie din nou, căci în ea stau înscrise magia unei întâlniri şi spiritul unei afinităţi. Ce elogiu frumos! Ce comemorare afectivă! Un citat din alaiul de cuvinte ale cuiva care, cândva, ne-a privit în ochi şi ni s-a destăinuit prin sinceritatea unor

vorbe fără apanajul marilor verdicte filosofice, dar încărcate de valorile experienţei personale.

Totodată, astfel de expresii rămân paricide, căci îşi devorează propria origine, pătrund într-un soi de folclor personal şi devin de sine stătătoare. Chiar şi atunci când le asociem cuiva anume, în chip extrem de personal, dimensiunea lor general umană triumfă şi îşi revendică rolul dominant. „Cum zicea cutare...“ e împrumutat dintr-un coş comun de variaţiuni lingvistice din care ne inspirăm toţi. E un posibil paradox al originalităţii aici. Pe de o parte, un om face o expresie celebră, fie şi numai printre cunoştinţele lui, în cercul de relaţii apropiate în care o vehiculează cu patos printr-o deplină libertate, fără să îşi îngrădească impulsurile. Pe de altă parte, expresia aceea vine de undeva, de altundeva, şi îşi trăieşte gloria dincolo de un context uman sau altul. „Cum zicea cutare...“ e doar o particularizare apăsată a unei construcţii semantice accesibile oricui, însă asimilată unui om sau altuia, transformată într-o trăsătură identitară de factură lingvistică. Ca o pecete individuală, imediat recognoscibilă, ca o semnătură de stil oral prin care se dezvăluie esenţa unei personalităţi.

Caragiale persiflează până la culme asemenea înclinaţii în opera lui, în care apar atâtea personaje cu ticuri verbale croite din tot felul de expresii amuzante, dar inteligenţa sa ca autor semnalează tocmai forţa caracteristică acestor sintagme-cheie. Prin ele, fiinţele lui marginale, din interstiţiile şi chiar dejecţiile unei societăţi mediocre, îşi

imprimă existenţa în memoria noastră – şi Pristanda, şi Trahanache, chiar şi Caţavencu. Fără recurenţa precis demarcată a expresiilor prin care îi recunoaştem imediat, fără aceste pete de culoare verbală, nimic din condiţia lor nu i-ar ridica peste statutul dramatic al planului doi. Dar aşa, aşa cum Caragiale a ştiut să le dea farmec şi pregnanţă, ei ne sunt mai aproape, graţie unei tandreţe zâmbitoare mai presus, poate, de hohotul de râs coroziv cu care îi pedepsim.

Gândirea creatoare de limbaj

Benedetto Croce, estetician de referinţă pentru epoca sa, vorbea

despre două tipuri de gândire: una care generează imagini, alta care e sursa unor concepte. Lipsea, dintre categoriile lui reductive, una

esenţială, în care se regăsesc toţi scriitorii pursânge: gândirea creatoare de limbaj. Există autori în stare să nască un vocabular propriu –fie că este de factură elaborată, eclectică, multiculturală, aşa cum e cazul lui Shakespeare, fie că e neaoş şi local, cum e cazul lui Caragiale. Rămâne, poate, meritul său cel mai puţin preţuit. El, care „ne-a radiografiat pentru eternitate“, care a captat esenţa unui românism mic de tip Mitică, la fel de autentic precum ne încântă să credem că Luceafărul ne poate defini ca popor, el, care a împărţit lumea românească între lejeritatea schiţelor şi urletul durerii din O făclie de Paște, între „enorm şi monstruos“, care ne-a lăsat moştenirea unei clase

politice infecte şi corupte, care nu s-a putut împăca nicicum cu condiţia unei apartenenţe forţate şi s-a exilat la Berlin de bunăvoie, el, Caragiale, rămâne cel mai grozav inventator de expresii din întreaga dramaturgie română. Nimeni înainte de el, nici chiar descălecătorul Alecsandri, şi nimeni după, nici chiar marele Ionesco, nu a atins acelaşi nivel de voluptate a imaginaţiei cristalizate într-o singură frântură de frază. O frântură definitorie pentru un personaj, ca un rezumat perfect al firii lui. Numai în Caragiale regăsim o astfel de forţă a expresivităţii miniaturale, a cromaticii lingvistice concentrate în doar câteva cuvinte.

Ticurile verbale pe care le auzim la personajele lui Caragiale sunt atent drămuite, reluate în momentele-cheie şi presărate ca nişte condimente teatrale fără de care totul ar fi mult, mult mai fad. Ele desemnează un parcurs al lecturii, iar pe scenă devin clipe de deliciu sonor, care culminează în câte un paradox, pentru care contextul e deja propice. „Curat murdar“ n-ar avea nicio valoare, dacă terenul n-ar fi pregătit de atâtea momente când Pristanda întrebuinţează în neştire acelaşi cuvânt, „curat“, ataşat ca prefix unor exclamaţii tâmpe, dar nu la fel de absurde. „Curat murdar“ e vârful acelui aisberg de nonsens pe care vocabularul poliţistului îl încheagă treptat, până când atinge nivelul cel mai caraghios cu putinţă.

Iată meritul nerecunoscut pe deplin al unui autor care poate fi oricând aşezat alături de marii comediografi ai teatrului universal, dar rămas fără voia lui legat de limba în care a scris şi de singurul

popor care o vorbeşte. Nu degeaba se întreba Ionesco, el însuşi un campion al loviturilor de limbaj: „Cum or fi tradus japonezii «curat murdar»?!“ Nu aveau cum să-l traducă. Nimeni, în nicio limbă, nu poate. Fiindcă nu e vorba doar de o eroare de logică, ci de un profil uman specific, care se dezvăluie prin portretistica fină a expresiilor

înlănţuite: de la „curat mişel“ la „curat murdar“.

Orice mare scriitor visează să creeze personaje memorabile, să lase în urma lui idei, imagini de neuitat. Oricare autor încearcă să fie mai mult decât un învăţăcel şi să devină un maestru al scriiturii, care stimulează imaginaţia, sentimentele şi gândurile a generaţii întregi. Puţini ating acel nivel de inspiraţie care să treacă pragul dintre meşteşug şi talent, linia de despărţire dintre calitatea relativă şi valoarea absolută. Caragiale este unul dintre ei. Însă, paradoxal, nu prin impactul năucitor al unor scene de anvergură, aşa cum reuşesc Molière sau Gogol, ci prin cultul unor miniaturi de stil. În felul în care îşi compune comicul de limbaj, Caragiale devine maestrul de neîntrecut al portretisticii în dramaturgia română. Separat, expresiile emblematice ale personajelor sale sunt bijuterii de stil, perle de umor presărate în nenumărate replici: „dacă nu curge, pică“, aforism memorabil care apare intratextualizat şi în Scrisoarea pierdută şi în C.F.R., e un exemplu perfect. Împreună însă, ele constituie tabloul unei faune care trăieşte doar atunci când vorbeşte, care se îneacă şi pare ameninţată cu dispariţia atunci când se simte nevoită să tacă. A nu mai vorbi este, pentru figurile ce populează comedia

caragialiană din piese şi schiţe, semnul unui abandon total, capitularea fără drept de apel în faţa pericolului normalităţii. Delirul verbal rămâne legea firii unor personaje fără acţiune, învârtindu-se în cercul vicios al limbajului. Aceste adevăruri se ştiu, au fost prelevate şi relevate de critica şi de istoria literară.

Se ştie, la fel de bine, că la Caragiale, chiar şi în piesele în care intriga e mai complexă, nu se întâmplă atât de multe. Dar se vorbeşte enorm despre ceea ce se întâmplă, într-o dedublare permanentă a planului – de la acţiune la dialog. Mai degrabă aflăm prin cuvintele personajelor despre ceea ce se presupune că are loc decât surprindem prin gesturi şi episoade dramatice în desfăşurare. În acest sens, Caragiale e cel mai aproape de Ionesco. Sau... viceversa. Ionesco a inventat – cu adevărat, fără exagerare – un teatru în care nu mai contează ce şi dacă ceva se întâmplă. Un teatru în care totul stă în loc.

Un teatru al acţiunii închise într-un cerc, de unde o ia de la capăt, ca să se încheie, sau să nu se încheie, tot acolo. Diferenţa dintre ei este totuşi decisivă şi despre ea nu se prea ştie şi nu se vorbeşte: Ionesco diluează limbajul în fragmente de nonsens, care se pierd printre replici de un absurd izbitor, pe câtă vreme Caragiale recurge în permanență la sintagme, expresii, formule, pe care orice spectator sau cititor le poate reţine şi recunoaşte imediat. De aceea, deşi incomparabil mai important la scara literaturii europene şi universale, Ionesco nu are forţa înaintaşului său de a-şi incrusta vorbele personajelor în memoria celor care le citesc sau le aud rostite pe scenă. Rezon!