În loc de prefață
C reaț ia l a persoana I
În cartea de mărturisiri la persoana I a lui Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, apare o idee uimitoare. Spre final. Pe ultima pagină, de fapt, ca o concluzie strecurată în grabă pentru capitole întregi de răsfăţ scriptic. E o confesiune fără rezerve, în care se oglindeşte nu doar volumul, ci întreaga operă a lui Tarkovski, sfâşiată între două vocaţii pe care nici măcar el nu a reuşit să le împace – împlinirea prin operă şi mântuirea prin credinţă. Marele regizor formulează acolo un crez în care ambele se topesc, deodată, paradoxal şi firesc: suntem făcuţi după chipul şi asemănarea divinului, ceea ce înseamnă că suntem capabili de creaţie. Nicio interpretare canonică a Genezei nu ar îndrăzni o asemenea speculaţie, pe muchia fragilă dintre credinţă şi sacrilegiu. Numai un artist ar fi putut glosa astfel pe tema miracolului dintotdeauna al facerii omului. După ce secole de teologie au încercat să tălmăcească pasajul biblic în litera şi spiritul lui, un cineast găsea acolo o valenţă neverosimilă, în măsură să justifice ispita creaţiei, gest riscant prin care fiecare muritor îşi imită Creatorul. Ideea paralelismului între creaţia umană limitată şi nemărginirea gestului divin de la începutul lumii nu e nouă. Dimpotrivă. Dar sensul dat chipului şi asemănării din chiar 5
T E AT R U L
LA PERSOANA I
această perspectivă e revelaţia pe care doar el, Tarkovski, a găsit-o la finalul cărţii şi la sfârşitul destinului său. În acea frază de încheiere a unui volum despre sine, regizorul rus, bântuit de căutări mistice, schiţează un portret. Portretul creatorului adevărat, care nu se amăgeşte cu iluzia că e centrul universului, ci înţelege resemnat că singurul sens al lucrurilor e apropierea de Cel care a făcut lumea. E răscumpărarea senină a îndrăznelii de a crede că o operă de orice fel poate însemna mai mult decât o simplă acceptare a condiţiei umane, mai mult decât un biet joc secund. Iată de ce arta la persoana I nu e neapărat o probă de vanitate, ci recunoaşterea statutului stingher de a rămâne mereu în umbra Creaţiei, copleşit de simplul fapt de a fi om, înainte de a putea deveni artist. Iar teatrul la persoana I – împlinirea supremă a acelui artist care ştie că nici el, nici arta lui nu trăiesc decât o clipă.
Variațiuni pe o temă aleasă: Teatrul de autor, teatrul la persoana I
S incerit at e și lit erat ură În literatură, persoana I e o declaraţie deschisă. Asumată. Exclude subterfugiile identitare şi ocolurile narative. Nimic nu e mai categoric în relaţia dintre scriitor şi operă sau dintre operă şi cititor decât această persoană I împlântată în carnea textului, ca un avertisment simbolic în faţa tuturor celor care se grăbesc parcă să-l creadă pe Roland Barthes, să accepte provocările teoretice ale lui Hans Robert Jauss sau Wolfgang Iser. Textul trăieşte, autorul nu a murit, iar aventura lecturii nu e niciodată atât de deschisă, încât să-i anuleze lui dreptul de a-şi expune propria fiinţă în ceea ce va fi mai târziu tălmăcit şi răstălmăcit de ceilalţi. Prin recursul la „eu“, un creator îşi revendică în modul cel mai lipsit de echivoc universul pe care îl plăsmuieşte. Se înscrie în acel univers. Se leagă de el pentru totdeauna. Ce poate fi mai direct decât acest mod de a ajunge la un cititor, în care sunt reconciliate două dimensiuni ale artei adesea prea îndepărtate: dorinţa de a transmite şi nevoia de a exprima? Există ceva deopotrivă umil şi arogant, tandru şi distant în fiinţa persoanei I. Prin acest joc riscant, prin inserţia eului propriu în dialogul cu eul celui care citeşte, un scriitor reface schema comunicării fireşti, de dinainte de începuturile literaturii ca profesie sau ca artă. 7
T E AT R U L
LA PERSOANA I
În confesiuni autobiografice, în pagini de jurnal, în cronici de orice fel, în texte istorice sau ştiinţifice, în poezie, dar mai ales în proză, a spune totul din perspectiva personală hiperaccentuată a celui care semnează e o invitaţie adresată cititorului de a avea un alt raport cu materia textuală. Intuit relativ sau cunoscut cu certitudine, profilul celui care se ascunde şi în acelaşi timp se dezvăluie rostind „eu“ se interpune între straturile şi substraturile lecturii, între lector şi el însuşi. E mereu acolo, reapare fără să se jeneze de nimeni. Creează, pur şi simplu, un regim propriu al scriiturii. De aceea, dacă vocile unui personaj sau altuia se pot pierde într-o nuvelă, dacă o informaţie obiectivă se poate sări din nebăgare de seamă într-o descriere istorică, persoana I e singurul punct fix, piatra de temelie a textului care – şi la propriu, şi la figurat, şi în sens explicit, şi implicit – se naşte din ea. E un gest pe care niciun cititor nu-l poate trece cu vederea. Recurenţa eului auctorial devine legea organică a textului, căci prezenţa persoanei I e o expresie vie şi sesizabilă. E chipul acelui autor conturat din propriile sale cuvinte, autoportretul simbolic al celui care din paginile cărţii parcă ne priveşte în ochi, cu o sinceritate pe care actul de a aşterne cuvinte pe pagina albă nu o îngăduie niciodată, de fapt. Literatura nu poate fi adevăr pur, stenogramă a realului. Totul într-un text e sublimat şi filtrat prin procedeele complexe ale stilului, convertit în aventură creativă şi topit într-un imaginar inevitabil. Nici memorialistica, nici corespondenţa publicată fără revizii şi adăugiri nu pot fi crezute până la capăt. În simplul gest de a aşeza gânduri în cuvinte – care nu e nicicând simplu, de fapt – se ascunde ceva ce rămâne potrivnic adevărului existenţei netrucate de limbaj. Cu atât mai cu 8
V A R I AŢ I U N I
PE O TEMĂ ALEASĂ…
seamă astăzi, când nici privirile nu mai sunt sincere, când totul e mediat şi intermediat de instrumentele unei noi epoci a comunicării, sinceritatea presupusă a celui care recurge la „eu“ într-o poveste nu mai poate fi autentică în aceeaşi măsură în care, în secole trecute, glasul unui mare scriitor era îngânat de sufletul unui cititor şi crezut fără rezerve. Era glasul delicat şi straniu al lui Emily Brontë în La răscruce de vânturi, glasul ferm al lui Melville în Moby Dick, glasul profetic al lui Joseph Conrad în Inima întunericului. Glasul multor autori dintr-o lungă listă, de la la Jonathan Swift în Călătoriile lui Gulliver la Umberto Eco în Numele trandafirului, fără a putea uita În căutarea timpului pierdut sau Marele Gatsby. Există o adevărată istorie a literaturii la persoana I, de la romanul picaresc până la confesiunea existenţialistă, un subiect cercetat în detaliu şi amplu discutat în contextul studiilor literare occidentale. Toate titlurile ce încap în ea, nu puţine, articulează un destin al încrederii depline din partea cititorului pentru prezenţa imediată a unui eu care se destăinuie prin cuvânt. Chiar şi atunci când obiectivitatea lui e discutabilă – cum se întâmplă în De veghe în lanul de secară sau în mai recenta Întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii – tendinţa e de a-i acorda credibilitate necondiţionată: reacţie firească, naturală, a raportului cu lumea cărţii ca mister creat şi descoperit prin intimitatea actului de a citi. Profitând de acest pact al candorii, literatura contemporană îşi apropie demonii teoriei şi prezenţa intradiegetică a eului narativ capătă valenţele unei experienţe construite şi perfect controlate ca efect. Numai că, dincolo de maturitatea lecturii, rămâne o naivitate firească a oricui deschide o carte, o încredere pur umană în onestitatea persoanei I. Cum altfel s-ar putea 9