OLTEA ŞERBAN-PÂRÂU este muzicolog şi critic muzical, doctor în muzicologie. Este deținătoarea unui doctorat în muzicologie la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, este membră a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, a Uniunii Criticilor Muzicali „Mihail Jora” şi a Asociaţiei Române a Femeilor în Artă. Activitatea ei publicistică se traduce în mii de articole publicate, majoritatea pe teme muzicale, în mii de minute de emisiuni şi programe de radio şi în numeroase emisiuni şi apariţii TV. A fost distinsă cu mai multe premii, printre care Premiul pentru originalitatea profilului radiofonic al Consiliului Naţional al Audiovizualului şi Premii pentru publicistică ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A scris volumul De vorbă cu Ruxandra Donose (Editura Operei Naţionale Bucureşti, Bucureşti, 2014). Este semnatara traducerii şi a articolelor privind compozitorii români pentru Larousse - Dicţionar de mari muzicieni - şi a celor din secţiunea muzicală a Micului dicţionar enciclopedic. O fişă completă ar cuprinde şi o intensă activitate de consilier muzical, artistic şi de presă al unor instituţii muzicale, teatrale şi festivaluri naţionale şi internaţionale prestigioase și coordonator artistic al unor turnee ş i proiecte culturale precum Pianul c ă l ă tor, Duelul viorilor, Vioara lui Enescu, Flautul fermecat, Cele trei dive, COOLsound, Clasic la puterea a treia, Turneul naţional Teodora Gheorghiu etc. A condus timp de şapte ani postul particular Radio Romantic (1995 – 2002), între 2005 şi 2013 a fost redactorul şef al postului public Radio România Cultural, între 2013 şi 2015 a condus Centrul Cultural Media Radio România, structură ce a cuprins toate entităţile cu activitate, misiune şi vocaţie culturală din Societatea Română Radiodifuziune, calitate în care a coordonat Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, activitatea Editurii Casa Radio, Festivalul Internațional al Orchestrelor Radio - RADIRO și Festivalul International Grand Prix Nova. Din 2009 şi până în 2015 a fost director artistic al Orchestrelor şi Corurilor Radio. După 2015 a fost consilier în management si editor la Radio România.
Coperta: Cristian FLORESCU
Fotografii: Virgil OPRINA
Pentru apariţia acestei căr ţi adresăm mulţumiri
Fundaţiei Prietenii muzicii – Serafim Antropov, căreia i se alătură JTI și Senia Music.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ȘERBAN-PÂRÂU, OLTEA
Poveste din Romania de azi. Orchestrele Naționale de Tineret. Primii 10 ani / Oltea Șerban Pârâu; - București : Nemira Publishing House, 2019
ISBN 978-606-43-0512-1
78
Oltea Șerban-Pârâu
POVESTE DIN ROMANIA DE AZI
ORCHESTRELE NATIONALE DE TINERET. PRIMII 10 ANI
© NEMIRA, 2019
Redactor: Maria CRĂCIUN
Tehnoredactor: Irina POPESCU
Lector: Irina CERCHIA, Dușa UDREA-BOBOREL
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-606-43-0512-1
INTRODUCERE
Sinaia, o cofetărie sau o cafenea din Parc, în fața Cazinoului, spațiu ce se identifică, prac-
tic, după cum veți afla mai departe, cu istoria Orchestrei Române de Tineret. Sau Domeniul Dracula Daneș, lângă Dumbrăveni, oraş unde avea loc un festival de muzică clasică la care
Marin Cazacu cânta cu Violoncelissimo (un altul dintre importantele sale proiecte muzicale).
Sau biroul directorului Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română“ din palatul cu acelaşi nume de pe cheiul Dâmboviţei din Bucureşti. Ori culisele unei săli de concert celebre, Rose Theater din New York, în timpul celei de-a doua repetiţii, când lucrurile merg deja de la sine şi putem sta de vorbă printre pupitre şi cutii de instrumente.
Toate acestea, la care se pot adăuga multe alte locuri și ore de observație directă a ceea ce îndrăznesc să numesc „fenomenul Orchestrelor Naționale de Tineret ale României“, m-au condus spre adunarea paginilor din volumul de față. Am început să vorbesc serios cu Marin Cazacu despre ideea unei cărți povestind primii 10 ani ai Orchestrei Române de Tineret în 2017, când pregătirile pentru anul aniversar erau deja pe ultima sută de metri.
La 10 ani de când ascultam la Sinaia primul concert al Orchestrei Române de Tineret, am început să depăn firul înapoi, stând de vorbă cu cele mai importante persoane din istoria acestui vis împlinit şi în primul rând cu cel de la care a pornit ideea Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, în 2008, la Sinaia, violoncelistul, profesorul și promotorul Marin Cazacu.
Istoria Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, povestită de Marin Cazacu
C APITOLUL IIdeea creştea, de fapt, în mintea și în sufletul meu de câțiva ani.
OLTEA ŞERBAN-PÂRÂU: Cum a început totul, Marin Cazacu? August 2008, cu siguranță, este doar prima concretizare a acestei idei. Când s-a născut ideea proiectului
Orchestrelor Române de Tineret?
MARIN CAZACU: Ideea creştea, de fapt, în mintea și în sufletul meu de câțiva ani. Faptul că profesam ca pedagog la Universitatea Națională de Muzică din București mă ducea inerent în situaţia de a aduna informații de la studenții mei, nemulțumiți de cursul de orchestră, nemulțumiți de faptul că profesia lor nu se împlinea până la capăt. În plus, nemulțumirea mea a pornit și din cauză că anual concertam cu toate orchestrele profesioniste simfonice din România, iar concluzia era întotdeauna aceeași: orchestrele se scufundă, pentru că există o problemă de fond în pregătirea și în educația acestor muzicieni români. Era vorba despre pregătirea excesiv de solistică pe care sistemul de educație muzicală din România o oferea tinerilor muzicieni. Când spun acest lucru mă refer la toate nivelurile de pregătire muzicală: școli gimnaziale, licee, universități… Tot sistemul, preluat, de fapt, din cultura sovietică, punea accentul pe acest tip de pregătire, pe conturarea de personalități puternice,
Poveste din România de azi. Orchestrele Nationale de Tineret. Primii 10 ani
de soliști, în acest fel gândind și părinții, și profesorii, și societatea. Numai că viața este cu totul altfel…
Tot acest proiect a pornit de la schimbarea de mentalitate ș i nu m ă refer doar la tinerii muzicieni, mă refer la întreaga societate.
O.Ş.-P.: Așa cum știm, la acel moment numele clasicizate ale interpretării în muzica clasică erau Dan Grigore, Valentin Gheorghiu la pian, Marin Cazacu la violoncel… Aveau să urmeze, în generaţia mai tânără, Alexandru Tomescu, Horia Mihail, Răzvan Suma, Gabriel Croitoru, aceștia numărându-se, practic, pe degetele de la o mână sau de la două mâini într-o țară ca România.
M.C.: Exact. Adevărul este că, după ani de zile, am ajuns la următoarea concluzie: dintr-o generație de 100 de persoane, unul, maxim doi au șansa să acceadă în zona solistică, pentru că nu este la îndemâna oricui nici această activitate și nici capacitatea societ ăț ii de a prelua atât de mulț i soli ș ti. Atunci ideea mea a fost foarte simplă: este o problemă de educație și ar trebui inventat un sistem complementar faţă de ceea ce poate oferi statul român, un sistem de pregătire astfel încât acești tineri să se simtă împliniți și mai ales pregătiţi pentru ceea ce vor trăi în viitor, după terminarea studiilor de specialitate. Am făcut o mică analiză și mi-am dat seama că aproximativ 60% dintre cei care studiau instrumente muzicale de orchestră (nu mă refer la pianiști aici) ajungeau să profeseze într-o orchestră simfonică, iar restul ajungeau în pedagogie și foarte rar în alte domenii. Concluzia era clară: ei erau pregătiți greșit, pentru o profesie pe care nu o vor face, adică aceea de solist. Aşa se face că orchestrele românești erau „populate“ pe de o parte de muzicieni pregătiți într-o altă direcție, iar pe de altă parte, cu oameni care ajungeau în această situație frustrați pentru că nu fac ceea ce sunt pregătiți şi ceea ce cred ei că li se potriveşte, din simplul fapt că aşa au fost educaţi.
O.Ş.-P.: Și de ce nu funcționa acest lucru în școală? De vină era doar modul de a preda sau un aspect era şi acela că în anii 2000, în secolul XXI, s-a impus și un altfel de
Istoria Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, povestită de Marin Cazacu
cadru pentru dezvoltarea acestor tipuri de abilități? Mă refer aici la faptul că sunt tot mai dezvoltate masterclass-urile, modalitățile de învățământ complementar… Şi asta nu doar pentru orchestră, ci în general?
M.C.: În perioada despre care vorbim noi, masterclass-urile erau la început de drum, românii nu aveau încă suficient acces la cursurile de măiestrie occidentale, pentru că acolo costurile erau prea mari ca să se ajungă la un fenomen de masă, care să influenţeze generaţii. Masterclass-urile care se țineau în România la vremea respectivă nu erau de ajuns. Câțiva tineri muzicieni aveau șansa să evolueze singuri, dar majoritatea nu reușea acest lucru. De fapt, era o problemă de mentalitate. Noi am moștenit un tip de gândire din perioada anilor ’60, ’70, ’80, care s-a perpetuat încă 20 de ani după revoluție și pe care încă îl mai întâlnim și acum. Tot acest proiect a pornit de la schimbarea de mentalitate, și nu mă refer doar la tinerii muzicieni, mă refer la întreaga societate și în primul rând la cei care îi formează pe aceşti tineri. Pregătirea lor înseamnă tot sistemul de educație pe care îl oferă statul român, inclusiv părinții, cu ambițiile lor personale, care își împingeau uneori copiii într-o direcție excesiv de solistică, fără să-şi dea seama că astfel ei puteau ajunge în situații dramatice. S-a întâmplat ca unii dintre acești tineri să abandoneze pe parcurs, pentru că viața lor nu se împlinea așa cum și-au dorit părinții sau cum și-au dorit ei. Suferința mea cea mai mare era când studenții mei din Universitatea de Muzică îmi vorbeau aproape cu ură despre cursul de orchestră: curs care ori nu era suficient de bine orientat spre ce aveau nevoie acești tineri pentru pregătirea lor, fie îi făcea să își dea seama destul de târziu că acest tip de creativitate colectivă era cel care le va oferi șansa să supraviețuiască în domeniul nostru.
Din anii ’80, după câștigarea câtorva premii internaționale, eu am avut şansa să activez în câteva orchestre internaționale până în anii 2000. Am călătorit foarte mult cu acest tip de orchestră și, chiar mai mult decât atât, am învățat foarte mult.
Dar această șansă de a lua contact cu o lume cu o mentalitate diferită față de ceea ce vedeam în România am avut-o eu, nu toată lumea. Sigur că aveam deja propria mea carieră, pe care nu am întrerupt-o niciodată, fiindcă pentru ea eram pregătit.
Sigur că am avut și șansa de a fi solistul filarmonicii, dar şi să cânt în orchestra
Poveste din România de azi. Orchestrele Nationale de Tineret. Primii 10 ani
Filarmonicii „George Enescu“ patru ani, timp în care am trecut prin cele mai importante lucrări orchestrale. Concertam mult în România cu toate orchestrele simfonice din România, călătoream foarte mult cântând ca solist în întreaga lume. Mi s-a părut firesc la un moment dat să mă implic, să fac ceva pentru această țară și exact în domeniul pe care îl cunoșteam, domeniul pentru care analiza mea destul de pragmatică, chiar tristă putem spune, la vremea respectivă pentru societatea românească, spunea că există o nevoie foarte mare, într-un un domeniu în care, din păcate, nu venea ajutorul instituţiilor de stat. Și mă refer la Ministerele Educației și respectiv Culturii. Probabil trebuia ca o persoană „privată“ să se înhame la un proiect care să genereze o schimbare radicală în viața muzicală românească. Și astăzi, după atâta vreme, îmi dau seama că mi-a răpit timp, mi-a luat din energie și mi-a redus din proiectele personale. Am propria mea familie, copii care creșteau alături de generațiile pe care eu le pregăteam, și mi-am dat seama că și viitorul copiilor mei depinde într-un fel de acest proiect.
O.Ş.-P.: Cu siguranță a contat și asta… Eu cred că fără copii muzicieni ai fi simțit altfel.
M.C.: Desigur. Mă gândeam ce s-ar fi întâmplat dacă nimeni nu se implica într-un proiect de genul acesta. Mai ales că, după ce am început acest proiect, mai modest, în anul 2008, am văzut cât e de greu. Nu am reușit la vremea respectivă să adun bani, pentru că a început ca un proiect privat 100%. Inițial nu am avut niciun fel de ajutor din partea statului. Începând astfel, a fost o muncă mult mai mare pentru mine, care cunoșteam zona privată doar din perspectiva interpretului, muzicianului care mai cânta din când în când în concerte oferite zonei private. Dar de data asta contactul era puţin altfel. Mergeai oarecum să „cerșești“ ajutor, nu aşteptai să fii invitat.
Nu îmi este teamă, sunt o persoană deschisă, curajoasă, primul care pot să spun că duc lucrurile până la capăt şi nu abandonez niciodată un proiect.
Istoria Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, povestită de Marin Cazacu
O.Ş.-P.: Să fii un operator privat, care înțelege că viața culturală poate fi finanțată și altfel decât din fonduri publice, din bani de la ministere, de la guvern, de la școală, de la universitate, era un alt tip de abordare. În acea perioadă, 2005–2008, au pornit multe inițiative de acest gen, prin care s-a încercat obținerea sprijinului zonei private pentru diverse proiecte culturale serioase, care ieşeau din sfera domeniilor în care se investea în mod curent, respectiv sport sau divertisment. A investi în cultură nu este prima opțiune pentru operatorii privați. Așadar, ca să îi convingi, ai nevoie de talente suplimentare. Cum a început această muncă de convingere?
M.C.: Sunt Balanță, zodie care mă reprezintă, o persoană echilibrată și în relațiile de comunicare cu orice fel de interlocutor. Nu îmi este teamă, sunt o persoană deschisă, curajoasă, primul care pot să spun că duc lucrurile până la capăt. Nu abandonez niciodată un proiect, asta nu mi s-a întâmplat până acum. Poate nu aş numi-o ambiție, mai degrabă perseverență, determinare… Cred că așa am fost educat, să nu cedez și să nu abandonez niciodată. Primul ajutor consistent pe care l-am avut a fost de la Administrația Fondului Cultural Național – AFCN. Proiectul a câștigat câțiva ani consecutivi sprijinul din partea acestei instituții, chiar dacă a fost insuficient pentru a acoperi toate cheltuielile (să ne gândim că o orchestră simfonică cuprindea în general între 70 și 100 de muzicieni). Să pregătești o orchestră de asemenea anvergură timp de 8 sau 10 zile la Sinaia costă. Mai ales că pregătirea pe care ne-am imaginat-o și care a fost pusă în practică propunea altceva decât oferea statul român. Adică se lucra pe categorii de grupuri de instrumente muzicale, am invitat profesori din afara României (dar români de origine), care au trăit această experiență de orchestră şi care, deşi au fost pregătiți în sistemul de educație românesc, emigrând în alte țări și ajungând în poziții extrem de importante în orchestre de top europene, și-au schimbat mult modul de a percepe domeniul. Aici trebuie să amintesc ajutorul pe care ni l-a oferit violonistul Liviu Prunaru, care a ajuns între timp concertmaestru al Orchestrei Concertgebouw din Amsterdam, prima violă de la Radio Hamburg – Marius Nichiteanu, la contrabas – Dorin Marc, prim contrabasist al Filarmonicii din München, primul trombonist de la Hamburg, prim oboist de la Scala din Milano, la violoncel am fost eu ală turi de ei ș i iat ă cum
Poveste din România de azi. Orchestrele Nationale de Tineret. Primii 10 ani
pregătirea acestor tineri devenea foarte diferită de ceea ce erau obişnuiţi. În anii următori s-au alăturat proiectului nostru şi alţi profesori, violonistul Bogdan Zvorişteanu, violistul Cristian Ifrim, oboistul Adrian Petrescu, clarinetistul Emil Vişenescu.
O.Ş.-P.: Toţi cei pe care i-ai pomenit erau persoane care, la momentul la care au ajuns să facă parte din acest proiect, își petreceau majoritatea timpului în orchestră. Dorin Marc, Liviu Prunaru, Marius Nichiteanu, chiar dacă au avut inițial o pornire de carieră solistică și chiar și-au continuat activitatea solistică sau camerală, la momentul 2008 activau în principal ca muzicieni de orchestră în poziții de lider de partidă sau chiar de lider de orchestră.
M.C.: Așa este. De fapt, a contat foarte mult, pentru că ei erau pregătiți în sistem românesc, dar s-au transformat şi au schimbat mentalitatea pe parcurs, în cadrul orchestrelor în care au activat la vremea respectivă. Pentru mine a însemnat foarte mult ca această schimbare de mentalitate să nu fie neapărat impusă, ci mai degrabă povestită de ei tinerei generații de muzicieni.
O.Ş.-P.: Au fost de la prima ediție?
M.C.: De la prima ediție. I-am avut alături din 2008. Între timp, Marius Nichiteanu nu mai este printre noi și regretăm cu toţii dispariția sa. Dorin Marc vine în continuare. Nici ei nu s-au despărțit de acest proiect pe care îl consideră un proiect de suflet chiar pentru evoluţia lor umană.
O.Ş.-P.: Fac o paranteză aici, pentru că pericolul de a intra într-o zonă a monotoniei atunci când scrii despre o orchestră în mod constant deja de mai bine de 10 ani este destul de mare, pentru că riști să uiți lucrurile esențiale. Unul dintre ele ține chiar de primii ani de existență a Orchestrei Române de Tineret, mai precis de faptul că acest proiect s-a aflat nu o dată în pericolul de a sucomba la propriu din cauza lipsei de fonduri, care, la rândul ei – din punctul de vedere al tinerilor muzicieni –, se traducea prin lipsa de concerte, mai precis de sesiuni comune de pregătire. Pentru că, deși este un proiect care prin excelență se definește printr-un „rulaj continuu de personal“, Orchestrele Naționale de Tineret ale României își datorează succesul, fiecare în parte, propriului „nucleu de bătrâni“, care primesc și asimilează în spiritul în care au fost și ei inițial
Istoria Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, povestită de Marin Cazacu
formați de mai tinerii lor colegi. Ori constituirea acestui nucleu nu se putea realiza atunci, la început, fără cel puțin două proiecte și, respectiv, două sesiuni de pregătire comună pe an. În această idee merită explicat rolul unui personaj apărut inițial ca finan ț ator ș i, respectiv, cofinanț ator de proiecte ale Orchestrei Române de Tineret, anume inginerul Dorin Ioniță și al său Lanto Communication, care a ales să depășească rolul de finanțator intrând în cercul deloc larg al prietenilor la bine și la greu ai Orchestrei Naționale de Tineret și ai celorlalte apărute ulterior. De aceea cred că ar fi un loc potrivit pentru a lua la cunoștință motivul pentru care a ales să pornească la acest drum: „Pasiunea și dăruirea pe care le au acești tineri pentru artă, pentru muzică te încarcă cu o energie pozitivă și astfel te motivează să mergi mai departe. Să nu te mai oprești. Nu este ca un bulgăre de zăpadă, dar cam pe-acolo. Odată început, odată pornit pe drumul asta… nu te mai poți opri!“ Unora poate le va suna neobişnuit, dar acest aspect al susţinerii financiare, când este dublat de credinţa în cauza artistică, este esenţial pentru concretizarea unui astfel de vis. Revenind la partea artistică, mi se pare interesant pentru cine parcurge aceste rânduri să înțeleagă cât de complicat este să aduci 100 de tineri de 20 de ani într-un fel de tabără, dar să le ocupi timpul cu muncă şi totuşi să ai grijă să le oferi și ceea ce îi trebuie unui muzician de 20–25 de ani, respectiv să își păstreze entuziasmul pentru această muncă… „de vacanță“. La Sinaia activitatea s-a petrecut în Sala Cazinoului din Sinaia, dar au existat niște facilități de cazare. Așadar, a existat și un sprijin din zona publică de la început?
M.C.: Da, a existat, Primăria Sinaia a fost și este în continuare alături de noi. Este extrem de important. Numai faptul că ne-au susţinut permanent cu Sala Cazinoului din Sinaia înseamnă enorm de mult.
O.Ş.-P.: Ei au perceput această poveste cu Orchestra Română de Tineret ca pe un proiect suficient de interesant încât să investească într-o serie de facilități.
M.C.: Trebuie să amintesc faptul că la Sinaia înființasem deja din anul 1999 un festival intitulat „Enescu şi muzica lumii“, cu sprijinul Primăriei din Sinaia şi al Centrului European de Cultură Sinaia (desfiinţat în 2009). Acest festival funcționa în aceleași săli şi spații. S-a dezvoltat an de an, de la prima ediție, cu patru concerte, care au avut loc doar în Casa memorial ă „George Enescu“ din cartierul
Poveste din România de azi. Orchestrele Nationale de Tineret. Primii 10 ani
Cumpătu – Sinaia. În anii următori am trecut în oraș la Cazinoul din Sinaia, la Centrul Cultural „Carmen Sylva“, Castelul Peleș, Biserica Catolică. Am ținut festivalul în câteva locuri emblematice pentru cultura orașului Sinaia. Aşadar, din experiența festivalului, Orchestra Română de Tineret s-a încadrat firesc în acest peisaj. Sigur că în momentul în care a apărut proiectul cu orchestra, festivalul s-a dezvoltat mult mai mult. Trebuie să spun câteva lucruri despre „de ce Sinaia“ și nu alt oraș. Este important pentru mine. Când am pornit acest proiect, primul lucru la care m-am gândit a fost personalitatea lui Enescu. Am legat totul de numele lui. Sigur că toți românii știu că George Enescu este simbolul național în domeniul culturii şi al muzicii. Este între primele nume românești care ne reprezintă în lume. Foarte important, legat de ceea ce s-a întâmplat la Sinaia referitor la George Enescu, este faptul că în urmă cu un secol el a fost sprijinit de Familia Regală chiar în acel spaţiu. Enescu și-a construit o casă la Sinaia și oferea lecții de muzică, de vioară unor tineri din întreaga lume într-un circuit, putem să îi spunem, de generozitate, de preocupare pentru viitor. George Enescu era, poate, unul dintre personajele cele mai generoase din cultura română și iubea oamenii cu un entuziasm de nedescris.
Am aceste opinii de la profesorul meu Serafim Antropov, profesor de violoncel cu care a concertat, care l-a cunoscut și cu care a avut o bună colaborare în domeniul muzicii de cameră. Deci, la vremea respectivă Enescu a însemnat și tot ceea ce a făcut el pentru tânăra generație de compozitori, de muzicieni români. Cei doi frați, Valentin și Ștefan Gheorghiu, interpreți emblematici ai culturii române, au beneficiat de sprijinul lui George Enescu, pentru că el i-a ascultat, le-a compus scrisori de susținere pentru a obţine burse la Paris. Iată cum George Enescu a oferit acolo, la Sinaia, acel flux de ajutor de care avem nevoie și astăzi. Trebuie să adaug că, atunci când am început proiectul, acesta s-a numit „Spirit enescian și tradiție europeană“. Spiritul enescian se referă la acel tip de generozitate, de ofertă unilaterală de ajutor am putea spune. Așa l-am pornit și eu. Și l-am legat de tradiția europeană, pentru că aveam nevoie de o legătură cu ceea ce se întâmpla în lume, situație care la noi era oarecum necunoscută. Ca să fiu sincer, era complet necunoscută. La acel moment era foarte importantă corelarea dintre aceste două dimensiuni culturale:
Istoria Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, povestită de Marin Cazacu
unul era generozitatea, a te dărui complet într-un proiect de acest gen, al doilea era p ăstrarea unor coordonate foarte clare cu privire la ce se întâmplă, la motivul pentru care oamenii trebuie conduși într-o direcție și nu în alta… Ideea era să ne raportăm la ceva.
O.Ş.-P.: Aici ajungem la faptul că ideea orchestrelor de tineret exista atunci în Europa și era dezvoltată la o anvergură care se afla la un moment de vârf în acea perioadă. Acum poate nu mai este cum era în 2008 în Europa. Atunci era un moment de maximă efervescență în ceea ce privește orchestrele de tineret. Cum ți-a venit această idee legată de tineri? Pentru că, în fond, puteai să nu apelezi la acest model foarte des întâlnit în Europa și să te îndrepți în altă direcție.
M.C.: Mărturisesc că pe atunci eram destul de neștiutor. În 2008, când am înființat Orchestra Română de Tineret, nu știam concret de existența altor orchestre de tineret din Europa. Greu de crezut, dar așa era. Pentru că aveam cariera mea, eram oarecum invadat de propria muncă. A fost o intuiție. Așadar, nu pot să spun că am urmat un plan cunoscut. Însă colaborarea cu Cristian Mandeal de cum a început să se dezvolte această idee a fost esenţială pentru evoluţia ei şi pentru mine personal.
O.Ş.-P.: Primul model aplicat în România a luat forma unor cursuri de orchestră, care se finalizau cu concerte.
M.C.: Exact. Așa a și început. După ce am înființat orchestra împreună cu Cristian Mandeal, la o diferență de doi ani și ceva, în 2010–2011, am conştientizat efectiv faptul că la acel moment în întreaga Europă funcţionează și alte orchestre de tineret constituite ca atare, pornind de la acest principiu. Nu mi-a părut rău că nu am fost original, dar recunosc că am descoperit pe internet. Atunci a început și internetul să se dezvolte mai mult, iar eu am devenit mai abil pentru a pătrunde în lumea acestui nou mod de comunicare. Așa am descoperit orchestre de tineret în întreaga lume și am fost șocat. Am văzut că există o Federație a Orchestrelor de Tineret din Europa. Și, bineînțeles, așa s-a construit, practic, „ambiția“ de a lua contact cu lumea din afară, pentru că, de fapt, tot ceea ce îmi doream eu era să mă raportez la ce exista deja în Europa.
Marin Cazacu la primele repetiții cu partida de violoncel.
Sala Casino, Sinaia, 2008
Dorin Marc la repetiți cu partida de contrabas.
Sala Casino, Sinaia, 2009
Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal la primul concert.
Sala Casino, Sinaia, 2008
Orchestra Română de Tineret la prima repetitie. Sala Casino, Sinaia, 2008
CUPRINS
Introducere .
Capitolul I
Istoria Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, povestită de Marin Cazacu
Capitolul II
Privind Orchestra Română de Tineret de la pupitru, cu Cristian Mandeal
Capitolul III
Horia Andreescu şi istoria Romanian Sinfonietta
Capitolul IV
De vorbă cu Cristian Măcelaru despre Orchestra Naţională Simfonică a României
Capitolul V
Liviu Prunaru, perspectiva unui concertmaestru asupra Orchestrei Române de Tineret.
Capitolul VI
O istorie recentă în cronici muzicale
Capitolul VII
Din presa străină
Anexe
Orchestrele Naționale de Tineret ale României
Orchestrele Naționale de Tineret ale României – 10 ani –
Proiectele anului aniversar
Istoricul Orchestrelor Naționale de Tineret ale României