Tronul de Cranii (Seria DEMON, partea a IV-a) - preview by Editura Nemira

Seria DEMON

Sulița Deșertului

Războiul la lumina zilei

Tronul de Cranii

Miezul

Omul Pictat

A PATRA PARTE DIN SERIA

Ediția a II-a Traducere din limba engleză de Iulia Dromereschi

Redactor-şef: Marian COMAN

Coperta: Adnan VASILE

Prepress: Alexandru CSUKOR

Redactor: Marian COMAN

Tehnoredactor: Antonela IVAN

Revizie: Ana-Veronica MIRCEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Brett, Peter V.

Tronul de cranii / Peter V. Brett ; trad. din lb. engleză: Iulia Dromereschi. - Ed. a 2-a. Bucureşti : Armada, 2024

ISBN 978-606-43-1715-5

I. Dromereschi, Iulia (trad.)

821.111

Peter V. Brett

THE SKULL THRONE

ARMADA este un imprint al Grupului Editorial NEMIRA.

Tiparul executat de tipografia ArtPrint S.A.

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări şi închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-43-1715-5

Pentru Lauren

333 D.Î. ( După Întoarcere), TOAMNA

Nu!

Inevera țâșni, dar îmbrățișă numai aerul, când Par’chin se aruncă, împreună cu soțul ei, de pe stâncă.

Luară cu ei toată speranța rasei umane.

De cealaltă parte a cercului de luptă, Leesha Paper scoase un țipăt asemănător. Legile rituale stricte ale Domin Sharum fură uitate, iar martorii din ambele tabere se grăbiră spre abis, adunându-se laolaltă să privească în bezna care-i înghițise pe oponenți.

În lumina lui Everam, Inevera vedea la fel de clar pe întuneric ca ziua în amiaza mare. Contururile lumii erau definite de strălucirea magiei. Dar magia era atrasă de viață, iar acolo, jos, nu era mare lucru. Doar piatră și pământ. Cei doi bărbați, care străluciseră ca soarele cu doar o clipă în urmă, dispăruseră în bezna anostă a magiei înconjurătoare.

Inevera își răsuci cercelul, cu fragmentul de hora din interior conectat la perechea lui, aflată în urechea soțului ei, însă nu auzi nimic. Poate că era prea departe sau se stricase în cădere.

Sau poate că nu era nimic de auzit. Își stăvili tremuratul, când o briză rece, de munte, suflă peste ea.

Îi privi pe ceilalți care se adunaseră în buza prăpastiei, citindu-le expresiile, căutând o urmă de trădare, un semn că unul dintre ei știuse ce urma să se întâmple. Citi și magia emanată de ei. Cercul protejat din monede făcute din electrum, pe care-l purta, nu o ajuta să citească spiritele la fel de bine cum o făcea soțul ei, purtând Coroana lui Kaji, însă

devenea tot mai pricepută la înțelegerea emoțiilor. Șocul era evident în tot grupul. Existau variații de la unul la altul, însă nu acesta era rezultatul la care se așteptase vreunul dintre ei.

Chiar și Abban, mincinosul arogant, cel care avea mereu ceva de ascuns, era îngrozit. El și Inevera fuseseră adversari teribili, fiecare încercând să-l piardă pe celălalt, însă el ținea la Ahmann, pe cât îi stătea în putință unui khaffit fără onoare, și avea de pierdut mai mult decât oricine dacă se dovedea că murise.

Ar fi trebuit să otrăvesc ceaiul lui Par’chin, se gândi Inevera, amintindu-și chipul lui deloc bănuitor din seara în care apăruse din deșert cu Sulița lui Kaji. Să‑l fi înțepat cu un ac înmuiat în venin. Să‑i fi pus o aspidă între perne când ațipise înainte de alagai’sharak. Chiar și să fi pretins că m‑a jignit și să‑l fi ucis cu mâinile goale. Orice, numai să nu‑l fi lăsat pe mâna lui Ahmann. Inima lui era prea sinceră pentru crimă și trădare, chiar și cu soarta Alei în joc.

Era. Deja folosise trecutul, deși el dispăruse de doar câteva clipe.

— Trebuie să-i găsim.

Vocea lui Jayan păru foarte îndepărtată, deși primul ei născut se afla chiar lângă ea.

— Da, încuviință Inevera, cu mintea încă învârtindu-i-se. Deși va fi greu pe întuneric.

Deja țipetele demonilor vântului răsunau de pe stânci, împreună cu urletele tunătoare ale demonilor pietrei de pe munte.

— Voi arunca zarurile ca să ne călăuzească.

— Ducă-se Miezului cine-așteaptă până atunci, spuse soţia lui Par'chin, dându-i laoparte pe Rojer și pe Gared și lăsându-se pe burtă, apoi trecându-și picioarele peste marginea stâncii.

— Renna!

Leesha dădu să o prindă de încheietură, însă Renna fu mai iute și se îndepărtă rapid. Tânăra femeie strălucea de magie. Nu atât de puternic precum Par’chin, însă mai puternic decât oricine altcineva. Degetele ei de la mâini și de la picioare se înfipseră în stâncă asemenea ghearelor demonilor, fisurând piatra, ca să-și creeze susținere.

Inevera se întoarse spre Shanjat.

— După ea! Marchează-ți urma!

Spre lauda lui, Shanjat nu arătă nimic din teama care-i străbătea aura când privi spre stâncă.

— Da, Damajah. Își lovi pieptul cu pumnul și își aruncă sulița și scutul pe umăr, lăsându-se pe burtă și trecând peste margine, apoi începu să coboare cu grijă.

Inevera se întrebă dacă sarcina nu îl depășea. Shanjat era la fel de puternic ca orice bărbat, însă nu ucisese niciun demon în noaptea aceea și nici nu avea puterea inumană care-i permitea Rennei am’Bales să-și croiască propria cale.

Dar kai’Sharum o surprinse; și poate se surprinse și pe sine, folosindu-se de multe dintre fisurile create de soția lui Par’chin pentru a coborî, la rândul lui. Curând, dispăru și el în beznă.

— Dacă vrei să-ți arunci oasele, fă-o acum, ca să putem începe căutarea, spuse Leesha Paper.

Inevera se uită la târfa din ținuturile verzi, înăbușindu-și un mârâit, care-i amenința expresia calmă. Firește că voia s-o vadă pe Inevera aruncând zarurile. Fără îndoială că era disperată să afle cuvintele profeției. De parcă nu furase deja destul de la Inevera.

Nimeni nu știa, însă zarurile îi spuseseră că Leesha purta copilul lui Ahmann în pântec, amenințând tot ce construise. Inevera se luptă cu dorința de a-și scoate pumnalul și de a smulge copilul acum, punând capăt belelelor înainte să înceapă. Nu ar fi putut-o opri. Locuitorii ținuturilor verzi erau redutabili, însă nu se puteau măsura cu fiii ei și cu doi maeștri Damaji sharusahk.

Inspiră și își găsi centrul. Inevera ar fi vrut să-și azvârle furia și teama asupra femeii, însă nu era vina Leeshei Paper că bărbații erau asemenea proști fuduli. Fără îndoială că încercase să-l convingă pe Par’chin să nu arunce provocarea, exact cum încercase și Inevera să îl convingă pe Ahmann să nu o accepte.

Poate că lupta fusese inevitabilă. Poate că Ala nu putea îndura doi Izbăvitori. Dar acum nu mai exista niciunul și asta era mult mai rău. Fără Ahmann, alianța Krasiană avea să se destrame, iar Damaji să devină niște căpetenii certărețe. Aveau să îi ucidă pe fiii dama ai lui Ahmann, apoi să se întoarcă unul împotriva celuilalt; și spre abis cu Sharak Ka.

Inevera îl privi pe Damaji Aleverak din tribul Majah, care se dovedise cel mai dificil obstacol în calea ascensiunii lui Ahmann, dar și unul dintre cei mai valoroși sfetnici ai săi. Loialitatea sa față de Shar’Dama Ka era indubitabilă, însă asta nu avea să-l împiedice să-l ucidă pe Maji, fiul Majah al lui Ahmann, pentru a nu-i submina autoritatea propriului său fiu, Aleveran.

Un moștenitor ar fi putut încă uni triburile, dar cine? Niciunul dintre fiii săi nu era pregătit, îi spuneau zarurile, însă ei nu aveau să creadă la fel și nici să renunțe la puterea provizorie, dacă puneau mâna pe ea. Jayan și Asome fuseseră rivali dintotdeauna, iar aliații puternici aveau să se îndrepte spre ei cu zecile. Dacă Damaji nu îi distrugeau poporul, fiii ei aveau să o facă.

Inevera se mișca, fără cuvinte, în cercul în care cei doi bărbați care se visaseră Izbăvitori se luptaseră cu câteva clipe înainte. Pământul era îmbibat cu sângele lor, iar ea îngenunche, apăsându - și mâinile în el, înmuindu-le în el, împreună cu zarurile. Apoi le scutură. Krasianii formară un cerc în jurul ei, ținându-i pe verdeni la distanță.

Zarurile Ineverei erau cioplite din oasele unui prinț al demonilor și îmbrăcate în electrum. Alcătuiau cel mai puternic set pe care îl avusese orice dama’ting, încă de pe vremea celei dintâi Damajah. Pulsau de putere, strălucind în beznă. Le aruncă, iar glifele scânteiară, oprind zarurile în felul acela nefiresc, formând un model de simboluri pe care ea să le poată citi. Pentru cei mai mulți nu avea sens. Chiar și dama’ting se certau pe seama interpretării unei aruncări, însă Inevera le citea la fel de ușor precum cuvintele de pe un pergament. O călăuziseră prin decenii de tumult și revolte, însă deseori se întâmpla să ofere un răspuns vag, care nu-i aducea prea mare ușurare.

— Nu există învingător…

Ce însemna asta? Căderea îi ucisese pe amândoi? Lupta continua acolo jos? O mie de întrebări fierbeau înăuntrul ei, și ea aruncă iar, însă modelul rămase neschimbat, așa cum știa că se va întâmpla.

— Ei bine? întrebă târfa de la miazănoapte. Ce zic?

Inevera își înghiți o replică aspră, știind că următoarele sale cuvinte erau esențiale. Într-un final, decise că adevărul sau, mai bine zis, mare parte din el era un răspuns la fel de bun ca oricare pentru a ține la distanță uneltirile mintalilor ambițioși din jurul ei.

— Nu există un învingător, spuse ea. Lupta continuă acolo jos și numai Everam știe cum se va sfârși. Trebuie să îi găsim, și încă repede. Coborârea dură ore întregi. Întunericul nu îi încetini, fiindcă toți cei din grupul de elită puteau vedea prin magie, însă demonii pietrei și ai prundului bântuiau acum poteca, contopindu-se perfect cu coasta stâncoasă. Demonii vântului strigau din văzduh, dând târcoale.

Rojer își luă scripca și-i stoarse de pe strune acordurile de jale ale Cântecului Asfințirii, ținându-i pe alagai la distanță. Amanvah își ridică glasul să îl acompanieze, iar muzica lor, întărită de magia hora, umplu noaptea. Chiar și sub bătaia vântului deznădejdii, care amenința să încline palmierul centrului ei, frângându-l. Inevera se simțea mândră de priceperea fiicei sale.

Protejați de magia stranie a fiului lui Jessum erau apărați de alagai, însă înaintau foarte încet. Inevera simțea că o furnică degetele să-și scoată bagheta de electrum de la cingătoare, în timp ce alerga să își regăsească soțul, dar nu dorea să dezvăluie această putere celor de la miazănoapte. În plus, ar fi atras și mai mulți alagai. În schimb, fu nevoită să țină pasul măsurat, impus de Rojer, în timp ce Ahmann și Par’chin probabil că sângerau până la moarte în vreo văiugă uitată.

Își alungă acel gând. Ahmann era alesul din Everam. Trebuia să creadă că Shar’Dama Ka va săvârși un miracol, în vreme de restriște.

Era viu. Trebuia să fie.

Leesha călărea în tăcere și nici măcar Thamos nu îndrăzni să o tulbure. Contele o fi împărțit așternutul cu ea – și încă adesea –, însă nu îl iubea așa cum îl iubise pe Arlen… sau pe Ahmann. I se rupsese inima să îi vadă luptând.

Păruse că Arlen avea toate avantajele când intrase în luptă, iar dacă ar fi trebuit să aleagă, nici n-ar fi dorit altceva. Dar sufletul tulburat al lui Arlen își găsise un soi de pace în ultima vreme și ea sperase c-ar fi putut să-l supună pe Ahmann și să încheie lupta fără moarte.

Strigase când Ahmann îl străpunsese pe Arlen cu Sulița lui Kaji, poate singura armă din lume care îi putea face rău. Șansele se inversaseră atunci și, pentru prima dată, furia sa față de Ahmann amenințase să se transforme în ură.

Dar, când Arlen îi aruncase pe amândoi peste marginea stâncii, nevrând să piardă, stomacul i se contractase odată ce-l pierduse pe Ahmann din vedere. Pruncul din pântecul ei nu avea nici opt săptămâni, însă ar fi putut jura că lovise când tatăl lui căzuse în îmbrățișarea beznei.

Puterile lui Arlen crescuseră și mai mult în anul de când îl întâlnise. Uneori, i se părea că nu exista lucru pe care să nu-l poată face și chiar și Leesha se întreba dacă ar fi putut fi Izbăvitorul. Se putea dematerializa, ferindu-se de lovituri. Ahmann nu putea face asta.

Dar chiar și Arlen avea limite, iar Ahmann le pusese la încercare în moduri la care nu se așteptase nimeni. Leesha își amintea limpede căderea din urmă cu nici o săptămână, care-l lăsase pe Arlen frânt pe dalele din Văiuga Tăietorului de Lemne cu craniul crăpat ca un ou spart, lovit de masă.

Dacă Renna nu s-ar fi grăbit în urma lor! Femeia cunoștea planurile lui Arlen, și încă mai bine decât pretindea.

Făcură cale-ntoarsă cu mult înainte de a ajunge la poalele muntelui, evitând trecătoarea vegheată de iscoade din ambele armate. Poate că războiul era inevitabil, dar niciuna dintre părți nu își dorea să înceapă în seara aceea.

Cărările de munte șerpuiau și se bifurcau. Nu doar o dată Inevera trebui să-și întrebe zarurile ca să aleagă calea, îngenunchind să le arunce, în timp ce toți ceilalți așteptau cu nerăbdare. Leesha își dorea să știe ce vedea femeia în amestecătura aceea de simboluri, dar știa îndeajuns încât să nu se îndoiască de puterea prezicerilor.

Se apropiau zorii când găsiră primul semn de la Shanjat. Inevera iuți pasul, iar ceilalți o urmară, alergând pe cărare, în timp ce orizontul căpăta o nuanță de purpuriu.

Nu fuseseră zăriţi de Observatorii de la poalele muntelui, însă gărzile de corp ale Ineverei, Ashia și Shanvah, se strecuraseră, nevăzute, în sus pe pantă, și li se alăturară în tăcere. Prințul verdean le privi, însă clătină din cap disprețuitor când văzu că erau femei.

În sfârșit, îi găsiră pe Renna și pe Shanjat. Cei doi se măsurau din priviri precaute, așteptând. Shanjat ajunse din doi pași lângă Inevera, lovindu-și pieptul și plecându-se.

— Aici se termină urma, Damajah.

Coborâră de pe cai și îl urmară pe războinic într-un loc nu foarte

îndepărtat, unde se afla o groapă de un stat de om. Pământul și pietrele împrăștiate erau mărturii ale unei izbituri puternice. Sângele împroșcase pământul, însă existau urme de pași, semne ale continuării luptei.

— Te-ai ținut de urmă? întrebă Inevera.

Shanjat încuviință.

— Dispare nu departe de aici. M-am gândit că ar fi mai bine să aștept alte porunci, înainte să mă avânt prea mult.

— Renna? întrebă Leesha.

Jiwah Ka a lui Par’chin se uita lung la craterul însângerat, cu ochi sticloși. Aura ei puternică era de necitit. Dădu din cap amorţită.

— Ne învârtim pe-aici de ore bune. Parcă le-ar fi crescut aripi.

— Poate au fost luați de un demon al vântului, sugeră Wonda.

Renna ridică din umeri.

— Cre’că-i posibil, dar greu de crezut.

Inevera încuviință.

— Niciun demon nu mi-ar putea atinge soțul sacru, nici dacă ar vrea.

— Și sulița? întrebă Jayan.

Inevera îl privi cu tristețe. Nu o surprindea că primul ei născut era mai îngrijorat de arma sacră decât de propriul lui tată, însă tot o întristă. Asome, cel puțin, avu respectul de a păstra asemenea gânduri pentru sine. Shanjat clătină din cap.

— Niciun semn de arma sacră, Sharum Ka.

— Sânge proaspăt, spuse Inevera, privind în zare.

Zorile se apropiau cu repeziciune, însă ar fi putut reuși o ultimă prezicere. Vârî mâna în punga cu hora și apucă zarurile atât de strâns, încât muchiile îi pătrunseră dureros în palmă, apoi merse să îngenuncheze lângă crater.

În mod normal, n-ar fi îndrăznit să expună zarurile sensibile nici măcar la lumina de dinainte de a se crăpa de ziuă. Lumina solară directă ar fi distrus oasele de demon și chiar lumina indirectă putea provoca stricăciuni permanente. Dar electrumul în care le îmbrăcase le proteja chiar și de cel mai strălucitor soare. La fel ca în cazul Suliței lui Kaji, puterea lor scădea cu iuțeală la lumină, dar puteau fi reîncărcate la căderea nopții.

Mâna îi tremură când le atinse. Avu nevoie să respire câteva secunde, ca să-și găsească centrul, înainte să poată continua, atingând

sângele soțului ei pentru a doua oară în acea noapte și folosindu-l ca să-i vadă soarta.

— Preaslăvite Everam, Ziditor al tuturor lucrurilor, dă-mi de știre despre luptătorii Ahmann asu Hoshkamin am’Jadir am’Kaji și Arlen asu Jeph am’Bales am’Pârâul. Te implor să-mi dezvălui soarta de care au avut parte și pe cea care se va abate asupră-le.

Puterea pulsă în degetele sale și aruncă, apoi privi încruntată modelul.

Când erau întrebate despre lucruri care se întâmplaseră zarurile vorbeau cu o siguranță rece, chiar dacă adesea încifrată. Dar viitorul se schimba mereu, iar nisipurile sale erau răvășite de fiecare alegere făcută.

Zarurile ofereau răspunsuri, ca niște stâlpi indicatori în deșert, însă cu cât priveai mai departe, cu atât mai încurcate se arătau căile, până când te rătăceai printre dune.

Viitorul lui Ahmann fusese mereu plin de contradicţii. Viitoruri în care purta pe umeri soarta omenirii și viitoruri în care murea acoperit de rușine. Moartea în gheare de alagai apărea cel mai adesea, dar întotdeauna erau și cuțite înfipte în spate, și sulițe îndreptate spre inimă. Oameni care și-ar fi dat viața pentru el și oameni care așteptau să îl trădeze.

Multe dintre acele căi se închiseseră acum. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, Ahmann nu urma să se întoarcă prea curând și, cel mai probabil, deloc. Gândul îi stârni o teamă care-o îngheță pe dinăuntru.

Ceilalți își țineau răsuflarea, așteptându-i cuvintele, iar Inevera știa că soarta poporului său depinde de ei. Își aminti ce-i spuseseră zarurile, cu atâţia ani în urmă:

— ...Izbăvitor nu te naști, ci devii...

Dacă Ahmann nu se întorcea la ea, avea să-l ajute pe altul să devină Izbăvitor.

Privi nenumăratele osânde care-i așteptau iubitul și alese una dintre ele. Era singura soartă care i-ar fi permis să păstreze puterea până când putea fi găsit un moștenitor potrivit.

— Izbăvitorul a trecut acolo unde noi nu îl putem ajunge, spuse Inevera într-un târziu. Urmărește un demon pe calea spre abis.

— Așadar, Par’chin este un demon, zise Ashan.

Zarurile nu spuseseră asta, însă Inevera încuviință.

— Așa se pare.

Gared scuipă.

— Ai spus „Izbăvitorul“, nu „Shar’Dama Ka“.

Damaji se întoarse spre el, privindu-l în felul în care un om privește o insectă: întrebându-se dacă merita efortul să o strivească.

— Sunt unul și același.

Fu rândul Wondei să scuipe.

— Pe Miez că nu sunt!

Jayan făcu un pas înainte, cu pumnul strâns parcă gata să o lovească, dar Renna Tanner se băgă între ei. Glifele de pe pielea ei fulgerară și chiar și primul născut impulsiv al Ineverei se gândi de două ori înainte să o provoace. N-ar fi arătat bine să fie învins de o femeie în fața acelorași oameni pe care trebuia să-i convingă să-i permită să dobândească tronul.

Jayan se întoarse spre mama lui.

— Și sulița? întrebă el.

— S-a pierdut, răspunse Inevera. Va fi regăsită când va fi voia lui Everam, și nu înainte.

— Deci… renunțăm pur și simplu? întrebă Asome. Îl lăsăm pe tata în voia sorţii?

— Firește că nu.

Inevera se întoarse spre Shanjat.

— Găsește din nou urma și ţine-te de ea! Urmărește fiecare fir de iarbă călcat și fiecare pietricică desprinsă! Nu te întoarce fără Izbăvitor sau fără vești demne de încredere despre soarta lui, chiar dacă îți ia o mie de ani.

— Da, Damajah.

Shanjat se bătu cu pumnul în piept.

Inevera se întoarse spre Shanvah.

— Du-te cu tatăl tău! Ascultă-l și protejează-l în timpul călătoriei. Țelul său este și țelul tău!

Tânăra făcu o plecăciune, în tăcere. Ashia o strânse de umăr, iar privirile li se întâlniră, apoi tatăl și fiica plecară.

Leesha se întoarse spre Wonda.

— Mergi și tu să arunci o privire, dar să te întorci într-o oră.

Wonda rânji, dovedind o încredere care o umplu pe Inevera de invidie.

— N-am de gând să-l caut până încărunţesc. Izbăvitorul vine și

pleacă, dar se va întoarce, o să vezi.

O clipă mai târziu, plecă și ea.

— Mă duc și eu, spuse Renna, dar Leesha o prinse de braț.

Femeia se uită urât. Leesha îi dădu drumul repede, dar nu renunță.

— Rămâi o clipă, te rog.

Chiar și celor de la miazănoapte le este teamă de Par’chin și de femeia

lui, observă Inevera, înregistrând informația în timp ce femeile merseră să discute între patru ochi.

— Ashan, haide cu mine, spuse ea, privind spre Damaji.

Se îndepărtară, iar ceilalți rămaseră pe loc, uluiți.

— Nu pot să cred că nu mai e, spuse Ashan, cu o voce cavernoasă.

El și Ahmann fuseseră ca frații timp de douăzeci de ani. Fusese primul dama care sprijinise urcușul lui Ahmann până ce fusese recunoscut drept

Shar’Dama Ka și credea în divinitatea acestuia fără nicio îndoială.

— Mi se pare că visez, completă el.

Inevera nu irosi timpul cu o introducere.

— Trebuie să urci pe Tronul de Cranii ca Andrah. Ești singurul care poate să-l ia în stăpânire fără să stârnească un război și să îl păstreze până la întoarcerea soțului meu.

Ashan clătină din cap.

— Greșești dacă crezi asta, Damajah.

— A fost dorința lui Shar’Dama Ka, îi aminti Inevera. Ai jurat în faţa lui și a mea.

— Asta dacă el ar fi căzut în bătălia de la Asfințire, în văzul tuturor, zise Ashan. Nu ucis de un verdean, pe o creastă de munte pustie. Tronul ar trebui să îi revină lui Jayan sau lui Asome.

— Ți-a spus doar că fiii lui nu sunt pregătiți pentru o asemenea povară, zise Inevera. Crezi că s-a schimbat ceva în ultimele două săptămâni? Fiii mei sunt vicleni, însă nu și înțelepți. Zarurile au prevestit că vor distruge Mărinimia lui Everam râvnind la tron, iar, dacă unul dintre ei ar urca pe treptele însângerate și s-ar așeza în el, nu s-ar ridica la întoarcerea tatălui său.

— Dacă se va întoarce, remarcă Ashan.

— Se va întoarce, spuse Inevera. Probabil cu tot Miezul pe urmele lui. Când se va întoarce, va avea nevoie ca toate oștile Alei să răspundă

chemării lui și nu va avea nici timpul, nici dorința de a-și ucide fiul, ca să recâștige controlul.

— Nu îmi place, spuse Ashan. Nu mi-am dorit niciodată putere.

— Este inevera, îi spuse ea. Ce îți place ție n-are importanţă, iar modestia ta dinaintea lui Everam este motivul pentru care trebuie să fii tu.

— Grăbește-te! spuse Renna, când Leesha o trase deoparte. Am pierdut deja destul timp stând după voi. Arlen e acolo, undeva, și trebuie să-l găsesc!

— Scârnă de demon! se răsti Leesha. Renna Bales, oricât de puțin te-aș cunoaște, știu că n-ai fi rămas cu mine nici zece secunde, dacă soțul tău ar fi dispărut cu adevărat. Tu și Arlen ați plănuit toate astea. Unde s-a dus și ce a făcut cu Ahmann?

— Mă faci mincinoasă? mârâi Renna.

Sprâncenele i se ridicară și își încleștă pumnii.

Dintr-un motiv sau altul, văzându-i reacția, Leesha crezu și mai mult că avea dreptate. Se îndoia că femeia ar fi lovit-o, însă avea niște praf care orbește și era pregătită să-l folosească.

— Te rog, spuse ea, păstrându-și calmul. Dacă știi ceva, spune-mi.

Jur pe Ziditor că poți avea încredere în mine!

Renna păru să se liniștească, descleștându-și pumnii, însă ridică palmele.

— Caută-mă în buzunare și nu vei găsi răspuns.

— Renna, zise Leesha, străduindu-se să-și păstreze calmul. Știu că am început prost. Nu ai niciun motiv să mă placi, dar nu e un joc. Riști viața tuturor dacă ții secrete.

Renna hohoti, ca un lătrat.

— Râde ciob de oală spartă!

O împinse pe Leesha, suficient cât să o arunce înapoi un pas.

— Ești cea care poartă odrasla demonului deșertului în pântec. Crezi că asta nu riscă vieți?

Leesha simți că i se scurge sângele din obraji, însă continuă atacul, ca tăcerea ei să nu confirme bănuiala. Își coborî glasul până la o șoaptă aspră.

— Cine ți-a spus prostia asta?

— Chiar tu, spuse Renna. Pot auzi un fluture bătând din aripi peste un lan de porumb. La fel și Arlen. Am auzit amândoi ce i-ai zis lui Jardir. Îi porți copilul și l-ai amăgit pe conte ca să creadă că-i al lui.

Era adevărat: o urzeală ridicolă a mamei sale, pe care Leesha o adusese la îndeplinire. Era îndoielnic că înșelăciunea avea să dureze dincolo de nașterea copilului, însă mai rămâneau șapte luni să se pregătească (sau să fugă și să se ascundă), înainte ca krasianii să vrea să-i ia copilul.

— Încă un motiv să aflu ce s-a petrecut cu Ahmann, spuse Leesha, detestând tonul rugător care îi cuprinsese glasul.

— N-am idee, zise Renna. Pierdem timpul pe care-ar trebui să-l petrecem căutând.

Leesha încuviință, recunoscându-se învinsă.

— Te rog să nu îi spui lui Thamos, continuă ea. Îi voi zice când va veni vremea, promit! Dar nu acum, când jumătate din armata krasiană e la câțiva kilometri distanță.

Renna pufni.

— Nu-s proastă! Cum de-a rămas grea o Culegătoare ca tine? Până și o Tanner toantă știe să se ferească.

Leesha lăsă ochii în pământ, neputând să-i susțină privirea.

— M-am întrebat același lucru, spuse ridicând din umeri. Istoria e plină de oameni ai căror părinți ar fi trebuit să știe ce e de făcut.

— N-am întrebat de istorie. Am întrebat cum de cea mai deșteaptă femeie din Văiuga are așchii în loc de creier. Nu ți-a zis nimeni cum se fac copiii?

Leesha își dezveli dinții. Femeia știa ce spune, însă nu avea niciun drept să judece.

— Dacă nu-mi împărtășești secretele tale, n-am niciun motiv să ți le dezvălui pe ale mele. Arătă cu mâna spre vale. Haide! Prefă-te că-l cauți pe Arlen până pierim din vedere, apoi du-te și-l întâlnește. Nu te opresc. Renna zâmbi.

— De parcă ai putea.

Și dusă fu.

De ce i‑am permis să mă rănească? se întrebă Leesha, însă degetele

îi alunecară spre pântec și știu de ce.

Fiindcă avusese dreptate.

Leesha se îmbătase cu couzi prima dată când îl sărutase pe Ahmann. Nu plănuise ce e de făcut după-amiază, însă nu i se împotrivise; se lăsase posedată. Presupusese, prostește, că nu avea să se slobozească înăuntrul ei înainte de căsătorie, însă pentru krasiani irosirea seminţei bărbatului era un păcat. Îl simțise mărind ritmul, începând să geamă, și ar fi putut să se desprindă. Dar o parte din ea își dorise asta: să simtă un bărbat pulsând și zbătându-se în ea, și ducă-se Miezului riscurile. Fusese o încântare care o purtase spre propria culme.

Voise să prepare o fiertură de rodiu în seara aceea, dar se trezise răpită de iscoadele Ineverei, sfârșindu-și noaptea printr-o luptă cu un demon al minții, alături de Damajah. Leesha luase o doză dublă în ziua următoare și de fiecare dată când se mai culcaseră împreună de atunci, însă, așa cum spunea cea care-i fusese mentor, Bruna, uneori un copil găsea o cale, indiferent ce făceai.

Inevera îl privi pe Thamos, prinţul verdean, care stătea în fața lui Ashan. Era un bărbat înalt și musculos, căruia nu îi lipsea însă grația. Avea mișcări de războinic.

— Presupun că vrei să scotocească oamenii tăi toată valea spuse el. Ashan încuviință.

— Și tu, s-o facă ai tăi.

Thamos îi răspunse cu un semn din cap.

— Fiecare câte o sută de oameni?

— Cinci sute, răspunse Ashan, cu însemnele armistiţiului Domin Sharum asupra lor.

Inevera văzu fălcile prinţului încleștându-se. Cinci sute de oameni nu însemnau nimic pentru krasiani – erau o fracțiune infimă din armata Izbăvitorului. Însă erau mai mulți decât își putea permite Thamos să trimită.

Totuși nu avu de ales decât să încuviințeze. Ceea ce și făcu.

— De unde voi ști că războinicii tăi vor păstra pacea? Ultimul lucru de care avem nevoie este ca valea să se transforme într-un câmp de luptă.

— Războinicii mei își vor ţine vălurile ridicate chiar și ziua, răspunse Ashan. Nu vor îndrăzni să nu se supună. Pentru oamenii tăi îmi fac griji. Nu mi-ar plăcea să îi văd răniți din cauza unei neînțelegeri.

Prinţul își dezveli dinții.