Franz-Olivier Giesbert
D U MNEZE U, M A M A ĹžI E U
Traducere din limba franceză de Nicolae Weisz
d i e u, m a m è r e et moi Franz-Olivier Giesbert Copyright © Éditions Gallimard, 2012 Această carte, apărută în cadrul Programului de sprijin pentru publicare „Nicolae Iorga“, a beneficiat de susținerea Institutului Francez din România.
d u m n e z e u, mama și eu Franz-Olivier Giesbert isbn 978-606-8560-15-1 © 2014 – Editura philobia internet: www.philobia.com e-mail: contact@philobia.com +40 746 49 25 59 (RO) +33 625 51 13 24 (FR) Editor: Bianca Biagini Traducere: Nicolae Weisz Redactor: Raluca-Mihaela Dincă DTP: Cătălin Furtună Corectură: Dorina Oprea Copertă: Cătălin Furtună
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GIESBERT, FRANZ-OLIVIER Dumnezeu, mama și eu / Franz-Olivier Giesbert ; trad.: Nicolae Weisz ; red.: Raluca-Mihaela Dincă. - Bucureşti : Philobia, 2014 isbn 978-606-8560-15-1 I. Weisz, Nicolae (trad.) II. Dincă, Raluca-Mihaela (red.) 821.133.1-31=135.1
Mamei mele (1920-1989), copiilor mei, tuturor celor lipsiţi de credinţă
Cel mai mare pericol din lume este să-ĹŁi pierzi gustul pentru Dumnezeu. julien green
C U VÂ N T - Î N A I N T E
Ştiu c-o să produc un oarecare deranj pentru că mă bag unde nu-mi fierbe oala. Cum ar fi, bunăoară, în filosofie şi în teologie. Să-mi fie cu iertare. Sunt doar un biet ageamiu. N-ar trebui să am dreptul să mă exprim, deşi mi l-am luat cu de la sine putere, din pură nesăbuinţă, de bună seamă fiindcă practic cam de multişor gazetăria, o meserie de mistificator notoriu ce constă în a le explica celorlalţi ceea ce nu înţelegi nici tu. Şi ce dacă mi se caută nod în papură: nu voiam decât să reiau o conversaţie cu mama, a cărei moarte, cu mult timp în urmă, i-a întrerupt firul. Era catolică, dascăl şi filosof de sorginte carteziană. Odată cu viaţa, mi-a dăruit şi credinţa, dar nu-i era pe plac felul în care o combinam cu spinozismul, cu taoismul, cu sufismul şi cu multe alte chestii, ca să-mi făuresc mica mea religie personală. Un adevărat sincretism, ar spune dezgustaţi cardinalii. „O ciorbă greu de digerat“, glumea mama. Mă recunosc întru totul în definiţia făpturilor de pe pământ, pe care a dat-o Sfântul Ioan al Crucii: „Nişte firimituri căzute de la masa lui Dumnezeu.“ Mai mult ca sigur, din pricina asta inutilul de mine e încontinuu chinuit de dorul unei lumi pierdute care s-a prăbuşit în mijlocul gunoaielor. Mă 7
franz-olivier giesbert roade până şi doliul pe care-l port după ai mei şi mă mistuie pierderea nenumăratelor vieţi pe care nu mi-a fost dat să le trăiesc. Îmi păstrez totuşi zâmbetul. Bucuria mi-o dă credinţa. Nici nu îndrăznesc să mă întreb ce-aş fi fără toate acestea. Sunt creştin şi mă bucur că sunt. Un „norocit“, cum se spune prin Provence. Norocit de viaţă, de natură şi de ieslea sfântă. Credinţa a venit spre mine şi m-a luat cu sine, nu eu am ales-o. Însă o transform tot timpul. De-a lungul anilor, al lecturilor, al călătoriilor şi al întâlnirilor, s-a îmbogăţit cu tot soiul de doctrine filosofice şi credinţe religioase. Sunt un credincios de tip nou, adun de peste tot, până şi din erezii. Dar buboiul tot nu se sparge: pare tare ca moartea. Asta e povestea pe care vreau s-o spun, o povestioară filosofică cu trei personaje: Dumnezeu, mama şi eu.
8
1
Niciodată n-a trebuit să-l caut pe Dumnezeu: trăiesc cu el. Chiar înainte să fiu scos cu ajutorul spatulelor din burta mamei, unde aş fi rămas cu plăcere, dacă ar fi fost după mine, el sălăşluia în mine, precum, la rându-mi, sălăşluiesc şi eu în el. Mă însoţeşte neîncetat. Chiar şi-n somn. Mama l-a sădit pe Dumnezeu în mine. O cuvioasă mistică de râsul curcilor care se înflăcăra din te miri ce, de la o floare de mac sau de la răhăţelul din oliţă al ultimului ei bebeluş. Sunt sigur că în loc de lichid amniotic avea apă sfinţită. Emana credinţa prin toţi porii. Ştiu că nici nu m-a adus bine pe lume, că deja eram molipsit de Dumnezeu, plin de o înflăcărare care nu m-a mai părăsit de atunci. Înflăcărarea credinciosului. Se pare că am râs şi am gângurit foarte devreme, deşi cu mersul şi vorbitul am mai lălăit-o un timp. La urma urmelor, n-am fost precoce în nicio privinţă, cu excepţia lui Dumnezeu. M-am născut cu credinţa în mine, o credinţă de necurmat care, între două crize de melancolie, mi-a întipărit pe chip aerul acela de neghiobie înmărmurită pe care o regăsim prin mănăstiri, unde viaţa pare un zâmbet de neclintit. Din câte îmi amintesc, pot spune că nu m-am îndoit nicicând. Nici măcar în serile în care tata o bătea pe mama şi ea 9
franz-olivier giesbert scotea ţipete scurte şi înfundate ca să nu-şi trezească odraslele. Şi nici când iernile nu se mai sfârşeau la ferma noastră normandă şi când trăiam luni de-a rândul într-o mare de noroi, pe burniţă, pătrunşi de frig până-n măduva oaselor. Copil fiind, mergeam cu regularitate la biserică, nu ca să mă rog la Dumnezeu sau să-mi găsesc alinare, ci mai degrabă ca să-i spun ce cred despre comportamentul său şi să-l dojenesc, uneori chiar ca să ocărăsc. Mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc cu ideea că viaţa e plină de păcate. Că nedreptatea face parte organică din ea. Că, pentru a-şi asigura dăinuirea, seminţia noastră nu încetează să ucidă, să pustiască, să deseneze prin veceuri cu rahaţi chipul morţii pe care a semănat-o pretutindeni. Că universul, oricât ar fi de frumos, este sortit pieirii şi că soarele nostru nu are de trăit mai mult de patru miliarde şi jumătate de ani. Într-o zi, pe când m-am lăsat pradă deznădejdii de faţă cu ea, mama mi-a răspuns: — Dacă Dumnezeu n-ar exista ar fi şi mai rău. — Nu, lucrurile s-ar vedea mai limpede. Am şti la ce să ne aşteptăm. — Fără Dumnezeu, nimic n-are noimă. Experienţa te va învăţa că aceia fără de credinţă îşi duc viaţa de râpă. Le plâng de milă. — Mamă, vrei cumva să-mi spui că e de-ajuns să crezi în Dumnezeu ca să fii fericit? — Nu-i chiar aşa de simplu. Deşi Dumnezeu, Biblia şi toate celelalte sunt o poveste frumoasă care ne înalţă, ne vrăjeşte, ne creează o stare de bine şi ne face să uităm că nu suntem nimic. Convinsă că nu există altă opţiune decât credinţa, mama era aproape la fel de nestăpânită şi de ţăcănită ca mine, precum cei 10
dumnezeu, mama şi eu care mai întâi îşi urmează instinctele şi abia apoi le conceptualizează, lucru pe care eu, unul, n-am fost niciodată în stare să-l fac, mulţumindu-mă doar să mă las dus de propriile porniri, fără să încerc să le analizez. Cu toate că, la fel ca la mine, nimic nu i-a zdruncinat vreodată credinţa, ea avea nevoie să găsească dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. Mama susţinea că a devenit catolică pe calea judecăţii, dar nu credeam o iotă. Era mai degrabă o genă care se transmitea de la o generaţie la alta. Gena creştinismului. Dar într-o bună zi, când, întorcându-mă de la catehism, i-am vorbit despre neîncrederea mea în istoria sfântă, ea mi-a alungat suspiciunile cu un simplu gest făcut cu mâna, dându-mi argumente de o rea-credinţă absolută: — Ce-are a face cu faptul că tu nu crezi că, înainte să urce la ceruri, Iisus a înviat? — Bine, mamă, dar nu numai Iisus a urcat la ceruri. Mai e şi Fecioara Maria. Parc-am fi într-un desen cu Mickey Mouse! Aiurea-n tramvai! — Nu, dragule, e minunat! — Toate minunile alea înfăptuite de Iisus, cu pescuitul miraculos, cu înmulţirea pâinilor, învierea din morţi a lui Lazăr, sunt cusute cu aţă albă, zău aşa. — Nu asta e problema. O poveste nu trebuie să fie adevărată ca să crezi în ea. Vorbele acestea îmi stăruie în minte foarte clar. Adevărul e că, după mai bine de douăzeci de ani, mi-o amintesc pe mama de parcă aş vedea-o aievea. De chipul ei de exaltată, de privirea ei sfredelitoare şi de vorba ei atât de iute, că aproape tot timpul ne venea să ţinem pasul cu ea. Nu m-a părăsit niciodată şi, la fel ca orice copil de pe lumea asta, ştiu că va fi aici, lângă mine, punctuală măcar în clipa când îmi voi da 11
franz-olivier giesbert obştescul sfârşit, când răsuflarea Domnului mă va risipi ca pe un nor de scrum. Mi-e ciudă că nu-mi aduc aminte de tot ce mi-a spus. Timpul a săpat gropi adânci în memoria mea. Deşi nu mi-a luat-o pe mama, mereu vie înlăuntrul meu, mi-a furat totuşi crâmpeie: pentru aşa ceva nu găsesc leac, nici nu voi găsi vreodată. La aproape o sută de ani, Julien Green vorbea despre propria mamă, căreia i-a zugrăvit un portret minunat în capodopera sa, Jeunes années [Ani de tinereţe], ca şi cum ar fi văzut-o cu o zi înainte. Îi spunea „mama“ şi cita, cu o rigoare înspăimântătoare, vorbe de-ale ei, de pe vremea când scriitorul n-avea decât patru sau cinci ani. — Ce faci? întreba ea. — Nimic, răspundea Julien. — Să nu mai faci aşa ceva. Şi eu am multe fraze de-ale mamei, întipărite pe pilaştrii cutiei mele craniene, dar sunt şi o grămadă care-mi lipsesc şi pe care voi încerca acum să le smulg din glia în care stau înnămolite de atâta vreme. Când am purtat discuţia de mai jos cu mama, aveam unsprezece ani şi mă întorceam de la casa parohială din Saint-Aubin-lès-Elbeuf, în Normandia, unde, înainte de împărtăşania mea solemnă, părintele M. mă învăţa evangheliarul. Un om care emana bunătate şi blândeţe prin toţi porii pielii sale întinse, gata să plesnească, din pricina grăsimii care, în straturile sale ascunse, stătea să explodeze. Era scris că într-o bună zi asta avea să se întâmple. Expresia schimbătoare a feţei şi chiorăielile de făt în dezvoltare ale stomacului – de fapt, nu voia să-şi accepte osânza pe zi ce trecea tot mai apăsătoare – demonstrau că ajunsese la capătul inevitabilei creşteri a făpturii sale, pricinuite de o poftă de 12