Metamorfoza la marginea cerului by Editura Philobia

metamorfozÄ&#x192; la marginea cerului

m e ta m o r f o z ă la marginea cerului Mathias Malzieu isbn 978‑606-8560-24-3 © 2015 – Editura philobia internet: www.philobia.com e‑mail: contact@philobia.com Editor: Bianca Biagini Traducere: Mihaela Toma Redactor: Raluca-Mihaela Dincă DTP: Cătălin Furtună Corectură: Dorina Oprea Copertă: Cătălin Furtună Imagine copertă: Nicoletta Ceccoli © Flammarion

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României MALZIEU, MATHIAS Metamorfoză la marginea cerului / Mathias Malzieu; trad.: Mihaela Toma; red. Raluca-Mihaela Dincă. – Bucureşti: Philobia, 2015 isbn 978‑606-8560-24-3 I. Toma, Mihaela (trad.) II. Dincă, Raluca-Mihaela (red.) 821.133.1-31=135.1

Mathias Malzieu

metamorfozÄ&#x192; la marginea cerului

Traducere din limba francezÄ&#x192; de Mihaela Toma

Pentru tine, Endorphine, care mă ajuţi să mă transform în mine însumi

Mormintele păsărilor se află în mijlocul cerului. Chiar şi cel mai elegant dintre nori e ticsit de micuţele lor cadavre înţepenite. Se spune că una din 10.180 de picături de ploaie ar fi o lacrimă de pasăre moartă şi că unu din 16.474 de fulgi de zăpadă ar fi o fantomă a unei păsări desprinsă de pe placenta cerească.

Mă cheamă Tom Cloudman. Zis și Tom „Hematom“. Se spune că sunt cel mai ageamiu cascador din lume. Și nu e prea departe de adevăr. Sunt un mototol fără pereche, am darul de-a mă izbi în cele mai amuzante feluri de toate lucrurile ce-mi ies în cale. Stau ceasuri întregi fără să-mi iau ochii de la păsări, tânjind la libertatea lor. Unde mai pui că în timpul școlii, mă dădeam cu rolele în recreaţie, în speranţa c-o să pot zbura şi-o să fur câteva sărutări de la vreo fetișcană mult prea mare pentru mine. Cădeam de multe ori, iar când reuşeam să zbor un pic, mă prăvăleam de nu mai ştiam de mine. Însă cum primeam cel mai mic semn de interes din partea „publicului“, eram copleșit de o senzație plăcută, dar vrednică de tot râsul, că nimic nu mă poate înfrânge. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu se irosească: m-am rostogolit pe-acoperișul școlii, m-am cocoțat pe un skateboard ca vai de el, fluturând din aripi de carton. Am încercat să-mi iau zborul cu bicicleta. (Mi-am spart dinții într-un parbriz.) Şi tot aşa. Cu cât cădeam mai mult, cu atât mi se ducea vestea şi lumea începea să mă cunoască. Unii mă stârneau dinadins, doar să mă vadă prăvălindu-mă și să râdă vârtos pe seama mea. Dar mi-am dat seama că îmi place la nebunie acel amestec de emoții și 9

mathias malzieu de adrenalină numit „spectacol“. Câteodată, mă pomeneam înconjurat de pantofiori lăcuiți de toate culorile. N-am putut în veci să rezist unui glas de șoricel, chițăindu-mi în ureche: „încă o dată“… Totuși, scopul meu suprem nu era să cad. Ce mă interesa pe mine era acel scurt moment dinainte, atât de înălțător și de deplasat totodată: decolarea. Cu trecerea anilor, mă bântuia din ce în ce mai des nevoia să evadez din cotidian. Sufletul meu era ca o peliculă de emoţie fotosensibilă pe care se pot imprima în aceeași clipă și dragostea și moartea. Am prins o adevărată fobie față de situațiile obișnuite. Mă apuca tremuratul mai cu seamă în timpul meselor lungi în familie. Uitam de la mână până la gură, îmi rătăceam portofelul, spărgeam telefoanele, cartelele magnetice, orice. Firește că toate aceste năzbâtii copilărești au devenit, în scurt timp, de neiertat. Căutam mereu shoturi de adrenalină: am sărit cu umbrela din vârful unui copac, am coborât pe un râu înghețat cu o barcă pneumatică spartă, m-am cățărat pe hornul casei în care locuia fata ce-mi dădea atâția fiori. Am scăpat brăţara de argint pe care o cumpărasem cu tot chinul din lume. M-am aplecat prea tare s-o prind și am aterizat, plin de funingine, în sufrageria în care ea petrecea Revelionul cu ai săi. Și nu mi-a fost de-ajuns. Mai sus, mai iute, mai departe, mai mult timp. Trăiam ca o sfârlează de carne și sânge, numi găseam echilibrul decât în mișcare. Apropiații începuseră să‑și facă griji pentru mine. M-am străduit să mă adaptez, dar am fost alungat de peste tot. Până și de la școala de circ: prea neîndemânatic, mi s-a spus. Juriul aprecia felul meu de a sări de la trambulină fără să ating vreodată plasa, dar mi s-a explicat că un clovn trebuie să cadă de sute de ori fără să se lovească – nu era cazul meu. Era neapărată nevoie să găsesc un mijloc de a mă integra și de a-mi câștiga existența. Și ce mi-a trecut prin cap? Să fac 10

metamorfoză la marginea cerului un spectacol de artă populară cu sărituri ratate. Să spun povești, să cânt la muzicuță, să sar, să cânt, să zbor poate, să cad sigur – şi toate astea să le împart cu ceilalți. Trebuie să plec. Chiar acum. Nici nu mi-am rumegat bine gândul, că am şi pornit la drum. Cu un cort vechi, un sac de dormit, plus toate nădejdile îndesate într-un rucsac prea mic, şi pe-aci ți-e drumul. Nu m-am simțit niciodată mai ușor. Un vânt sticlos lustruia luminițele de Crăciun, iar stelele păreau mai aproape ca de obicei. Dinspre o casă, venea miros de clătite – o nebunie, nu alta… Mă și vedeam descoperind tărâmuri nemaiîntâlnite, învățând toate limbile, scornind altele noi. Dar m-am izbit de un sens interzis. Se ascundea în spatele propriei umbre, vicleanul, chiar la ieșirea din sat. Și m-a lovit cu toată puterea lui metalică drept în arcadă. Am făcut ocolul pământului în 80 de secunde. Mă clătinam ca un zurgălău. Aveam nevoie de o baie bună și de-o aspirină uriașă. Și, uite-așa, am făcut cale-ntoarsă la bordeiul meu. Plecarea asta ratată m-a pus pe gânduri şi m-am întrebat dacă am, într-adevăr, veleități de fugar. Aveam nevoie de un mijloc de deplasare, o carapace în care să mă adăpostesc mai lesne. O mașină ar fi fost prea periculoasă. Iar maşinuţa mea fără motor, soapbox, cu care coboram prin cartier nu era atât de rezistentă. Așa mi-a venit ideea unui coșciug pe roți. Mi-am petrecut lunile următoare meșterind întruna la mașinăria asta. Placaj lăcuit pe dinafară, așternuturi și perne pe dinăuntru. O policioară cât să-mi pun o carte de buzunar şi-o pungă de fursecuri și cât să-mi sparg capul, o gaură de aerisire în tavan, ca la cuștile pentru animale. Roți de BMX, pinion de bicicletă de curse cu zece viteze, iar în față, o șa moale și un 11

mathias malzieu ghidon lat. După mai multe încercări descurajante, primăvara următoare a fost gata: în toată splendoarea, împodobit cu postere cu Pixies și nori pictați destul de stângaci. A sosit timpul plecării cu „P“ mare. Satul rămânea încet în urmă. Când am trecut de primul panou ce indica următorul cătun, am simțit un fior pe șira spinării. Puteam să fac popas oriunde să dorm. Chiar și-ntr-un cimitir. Coșciugul meu pe roți s-a dovedit un adevărat punct de atracţie pentru curioşi. Până și bătrâneii care vopseau băncile publice întorceau capul după mine. De regulă, mă opream sub un platan și cântam puțin la muzicuță, ascuns în bârlogul meu. Când freamătul din jur se întețea, semn că s-a adunat destulă lume, ţâşneam cât colo, împrăștiind în urma mea confetti. Născoceam versuri despre moartea lui Moș Crăciun, bătând din picior pe o melodie de-a lui Johnny Cash1. Apoi mă cocoțam pe ce-mi ieșea în cale: într-un copac, pe capota unei maşini, pe acoperișul unei stații de autobuz. Îmi întindeam aripile de carton și mă prefăceam că pot zbura. Cădeam, bineînțeles, mă alegeam cu răni mai mult sau mai puțin adânci, iar la sfârșitul spectacolului mă lungeam în sicriul pe roți. Niciodată nu ieșeam în public fără masca mea de Zorro. O găsisem într-o revistă. În spatele ei, nu mai țineam cont de nicio inhibiție și, pe deasupra, păstram în jurul meu și o aură de mister, nițel cam demodat. N-o scoteam nici când mă pupam cu cineva. Mi se dusese vestea prin toate satele. Mulțimile de curioși creșteau de la o zi la alta, oamenii îmi aduceau de mâncare, pansamente, chiar și cărți. Însă mi-am impus o regulă: să nu stau nicăieri mai mult de douăzeci și patru de ore. Îmi 1

Cântăreț de folk american a cărui voce îți stârnește dorul de ducă. (n.a.)

metamorfoză la marginea cerului petreceam noaptea pe lângă locul unde se desfăşura spectacolul și, cum mijeau zorile, porneam la drum. Mi se întâmpla uneori să fiu țintuit câteva ceasuri în sicriu din cauza oboselii sau de la vreo căzătură mai rea, dar asta nu-mi tăia avântul. Valul de libertate care-mi curgea prin vene mă umplea de fericire. Clipă de clipă, spiritul meu întinerea. Cu trupul era altă poveste, îmbătrânea. Văzând cu ochii. Încercam cascadorii din ce în ce mai riscante, ca să-mi mulțumesc publicul. Şi când te gândești ce ciudățenie e să-ți hrănești sufletul cu plescăitul câtorva palme împreunate. Mi se tot spunea, mai mult sau mai puţin prietenește, că n-o s-o mai duc mult în ritmul ăsta. Pe zi ce trecea, lista rănilor și a comoțiilor devenea din ce în ce mai lungă, iar spatele îmi trosnea ca o scândură putredă. Însă nu puteam renunța nici în ruptul capului la drumurile astea șerpuitoare, la câmpurile magnetice, la toate ținuturile care se uitau la mine cu amărăciune când mă loveam de copaci. Noroc că am capul tare, dar mintea mi-e înțesată cu amurguri deghizate în aurore boreale, cu vulpi roșcovane ce străbat potecile în goană de săgeată. Modul meu de viață era o mașinărie de fabricat surprize. Melci încleiați de perne, arici pitiți prin așternuturi sau fata aceea care avea o înfățișare gotică şi care voia să doarmă la mine în coșciug. Eu să-i răspund că nu e loc pentru doi, din păcate. Ea să mi-o întoarcă imediat că nu se gândea să dormim împreună. Și acel cuib de canari roșii, pus cu grijă la căpătâiul patului meu într-o bună dimineață. Unii mi-au murit în somn, dar șapte au scăpat teferi. Chipul meu e primul pe care l-au văzut. Într-un fel, le-am fost ca un tată. I-am botezat pe toți Michel Platini2. Nu-i rău să ai o echipă întreagă de Platini! Cât ai clipi, Michel Platini este unul dintre cei mai mari fotbaliști ai tuturor timpurilor. Golurile sale, dar mai ales pasele, l-au transformat într-un adevărat super erou. (n.a.) 2

mathias malzieu au făcut parte din spectacol. Îi țineam mereu în mânecă și, de aceea, gesturile mele erau mai ample. Când cădeam și eram vrednic de milă, mi se așezau pe umeri. Le cercetam bătăile din aripi și traiectoriile. Pentru mine erau o sursă de inspiraţie. Încet-încet, fascinația mea pentru cer se înteţea. Bolta cerească mă hipnotiza, i-aș fi înghițit norii pe nemestecate. În timpul acestei epopei a coșciugului rulant, m-am îndrăgostit de cărți. Unui cuplu drăguț ce-mi oferise un volum i-am explicat cât mă emoţionează acest schimb tainic de imaginație între mine și lumea cărților. Am început să primesc din ce în ce mai multe. Nu mai aveam loc de ele, dar nici nu-mi venea să le abandonez, așa că m-am hotărât să le pun într-un circuit. Cum isprăveam una, îmi scriam impresiile de lectură pe foaia albă de la sfârșit, adăugând următoarele cuvinte: „Dacă găsești această carte, citește-o! După ce o termini, notează-ți părerile, data și locul în care ai descoperit-o. Apoi pune-o la vedere într-un loc circulat.“ Unele dintre aceste cărți au prins trenul, pe altele le-a prins ploaia. Unele s-au pierdut pentru multă vreme, altele au trăit o poveste de dragoste cu o geantă. Una mi-a picat din nou în mână, cu șapte adnotări. Am străbătut drumurile în lung și-n lat, atât de îndârjit și atât de repede, încât n-am avut răgaz să mă văd îmbătrânind. Până când corpul a început să-și ceară drepturile. Sindicatul mușchilor atinși de tetanos s-a răzvrătit. Mai întâi pe tăcute, apoi oasele au început să trosnească, iar nervii s-au întins așa de tare, că nu mai puteam închide un ochi. Din păcate, mi-am dat seama prea târziu că ar fi trebuit să învăț să-mi amortizez căzăturile, chiar și pe cele involuntare… Simțeam că nu mai pot continua în felul acesta, dar îmi venea greu să mă opresc. Voiam să mor și să renasc în fiecare spectacol – chestie de 14

metamorfoză la marginea cerului bravură! În zadar mi se declanșau toate sistemele de alarmă, cântam din toți rărunchii ca să nu le mai aud și să-mi fac curaj să mai ronțăi măcar câteva fărâme de veșnicie. Când a venit iarna, treaba s-a complicat. Pe ger, căzăturile erau mult mai dureroase. Publicul s-a răzlețit. Mai multe cascadorii îmi ieșeau în afara spectacolului. Într-o zi, ratând un viraj, am făcut țăndări vitrina unei patiserii. Câțiva puști au profitat și au șters-o cu niște ecleruri de ciocolată. Am intrat în gura lumii, toți credeau că am făcut-o înadins. După ce din greșeală am mai smuls din țâțâni câteva cutii poştale, nişte oglinzi retrovizoare şi niște porți nevinovate, am fost nevoit să mă inițiez în arta de a fugi de la locul faptei. Până la un moment dat, când mi s-a înfundat… Era a doua zi după o cascadorie care m-a pus la grea încercare. Pe o ploaie cu găleata, urcam anevoie o cărare povârnită. Bitumul sclipea de polei. Deodată, mi-au înțepenit picioarele și am simțit că toată mașinăria mea alunecă la vale, prinzând viteză. M-am trezit în mijlocul șoselei, fără să fiu în stare să o mai redresez. Zgomot de motor. Claxon. Huiet de tablă îndoită și placaj spart. Claxon. Miros de benzină. Claxon. Bătăi din aripi ale celor șapte Michel Platini. Claxon.