Peninsula interzisa 01-19 by Editura Philobia

Alain Durel

P EN I N S U L A I N T ER Z I S Ă

Mărturie despre viața pe Muntele Athos

Traducere din limba franceză de Cristina Livia Vasilescu

peninsula interzisă: m ă rt u r i e d e s p r e v i ața pe m u n t e l e at h o s Alain Durel isbn 978-606-8560-39-7 © 2015 – Editura philobia internet: www.philobia.com e-mail: contact@philobia.com Editor: Bianca Biagini Traducere: Cristina Livia Vasilescu Redactor: Raluca Furtună DTP: Cătălin Furtună Corectură: Oana Țăranu Copertă: Cătălin Furtună Imagine: Edward Lear

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României DUREL, ALAIN Peninsula interzisă: mărturie despre viața pe Muntele Athos / Alain Durel; trad.: Cristina Livia Vasilescu. – Bucureşti: Philobia, 2015 isbn 978-606-8560-39-7 I. Vasilescu, Cristina Livia (trad.) 281.9(495 Athos) 271(495 Athos)

Lui Placide

„Zăpezile se topesc pe munte atunci când soarele strălucește.“ Nicolae Vélimirovici1

Nicolae Vélimirovici (1881-1956), episcop în Serbia și autorul mai multor cărți ortodoxe. (n.tr.) 1

Prolog Autentic produs al nihilismului occidental, provin dintr-o familie atee și anticlericală. La începutul anilor 1980, pe când mă preumblam, ca tânăr actor, pe scenele teatrelor pariziene, am avut o întâlnire hotărâtoare cu un pustnic, în urma căreia am pornit în căutarea izvorului frumuseții depline. M-am angajat într-o călătorie inițiatică ce m-a condus pe urmele sufiștilor în Egipt, apoi a yoghinilor în India, unde am rămas mai multă vreme pentru a studia jnana yoga, yoga cunoașterii, alături de un maestru care a dobândit „eliberarea“. Acolo am decis să devin sannyasin, călugăr hindus. Cu toate acestea, din motive legate de pașaport, a trebuit să mă întorc în Franța unde, în așteptarea unei noi vize, m-am retras într-un ashram (centru spiritual) al ordinului Ramakrishna, situat nu departe de Paris. Pe perioada acestei izolări petrecute în compania marelui maestru swami Ritajananda, am trăit experiența unui samadhi (extaz). S-a întâmplat în timp ce meditam după metoda lui Ramana Maharshi, în căutarea conștiinței „eu“-lui, rădăcină a tuturor gândurilor. „Cine sunt eu?“ era întrebarea esențială, menită să-i îngăduie intelectului meu să-și găsească propria sursă în suflet. Or, în vreme ce mă dedam acestui exercițiu de introspecție, descoperind în mine o oarecare ariditate, nu știu ce înger m-a inspirat să 7

peninsula interzisă torn în motorul contemplației mele pur gnostice o picătură de ulei devoțional. Întrebarea pe care mi-o puneam s-a metamorfozat într-o liniște plină de iubire. Pe acel „Cine sunt eu?“ îl adresam acum unui Altul, mai lăuntric decât cea mai profundă intimitate a ființei mele. Această incursiune în profunzimile sufletului s-a încheiat cu un extaz uluitor. Mă aflam în corpul meu sau eram în afara corpului? Nu mai știam. Sufletul meu, parcă înălțat în văzduh, observa acest om imobil, nimeni altul decât eu însumi, în vreme ce spațiul care mă înconjura era scăldat într-o lumină orbitoare, a cărei albeață imaculată iradia de jur împrejur. După această experiență neobișnuită, pe care am interpretat-o ca fiind o dovadă a vocației mele monastice, am hotărât să renunț la lume, să nu mă mai stabilesc în India, ci la picioarele acelui swami Ritajananda. Totuși, acesta din urmă mi-a cerut să mă mai gândesc și mi-a dat întâlnire peste cincisprezece zile. Este exact momentul în care începe Peninsula interzisă. Mi-am vândut toate bunurile și m-am trezit în posesia unei sume de bani frumușele, pe care m-am gândit inițial să i-o donez colocatarului meu, un evreu sefard2. Dar omul mi-a sugerat să fac mai degrabă o ultimă călătorie înainte de a mă retrage din lume. Spre marea mea surpriză, prietenul meu mi-a propus să merg nu la Ierusalim, ci la Atena, unde o întâlnire nesperată avea să-mi dea peste cap planurile…

Nume dat majorității comunităților evreiești din țările mediteraneene. (n.tr.)

I. SFÂNTUL MUNTE

O arie de buzuki Din camera mea de hotel, situat în preajma Pieței Syntagma, ajungeam ușor în Plaka, un cartier încântător de unde puteam cuprinde cu privirea Grecia Antică, cu vestigiile ei bizantine și otomane, în timp ce-mi sorbeam liniștit porția de uzo pe terasa cafenelei Melina. Acolo, în spatele câtorva ruine ale agorei romane, având Acropole drept fundal, meditam asupra unui fragment din Heraclit: „Soarele este în fiecare zi nou“. Seara, îmi plăcea să hoinăresc prin Piața Monastiraki, unde se înalță una dintre rarele vestigii din epoca otomană a Atenei, moscheea Dzisdaraki, cu superba ei cupolă din țiglă. Cartier turcesc odinioară, celebru pentru bazarul lui, locul continua să fie foarte animat în zona talciocului de pe îngusta stradă Adrianou, unde minusculele buticuri înghesuite unele în altele vindeau tot felul de fleacuri și de articole la mâna a doua. Monastiraki forfotea de oameni preocupați să supraviețuiască: vânzători de ziare, de clătite umplute, ținând într-o mână un platou cu un morman imens de koulouria, niște pâinici în formă de roată, negustori de bureți, de bilete de loterie, lustragii, vânzători de perii, de portofele sau de batiste. Toată această lume urla de-ți spărgea timpanele. Iarna lui 1988 se dovedea deosebit de blândă. Puteai degusta în tihnă un tzatziki, în timp ce contemplai stelele de pe 11

peninsula interzisă terasa uneia dintre acele fermecătoare taverne în care sunetul de buzuki se îmbină perfect cu buchetul de retsina. Vinul acesta alb, atât de neobișnuit pentru un francez, își datorează savoarea aspră celor câtorva bucățele de rășină de pin adăugate în timpul fermentației. Cât despre muzica rebetiko, ea cuprinde tot sufletul Greciei moderne. Îmi amintesc de un fragment din L’Été grec3 în care Lacarrière o evocă minunat: „Pentru mine, rebetiko înseamnă atât atmosferă, cât și cântec, atât chipuri tăcute cu trăsături marcate, cât și dansuri ori vaiete, mirosuri amestecate de vin aromat cu rășină, de uzo, de rumeguș proaspăt sub mese, de mucuri de țigară stătute.“ Rebetiko este blues-ul grecesc. Desigur, la început sună cam agresiv, dar pe măsură ce-i prinzi gustul devine ca un drog, la fel de redutabil ca băutura uzo. Rebetiko s-a născut din întâlnirea, în anii 1920, a refugiaților din Asia Mică și a imigranților veniți din insule în mahalalele sărace ale Atenei. Era, pe vremea aceea, o muzică a marginalizaților și a orientalilor prost văzuți într-o Grecie care se îndrepta tot mai mult către Occident. După ce a fost interzisă sub dictatura lui Metaxas, ea a făcut obiectul unei controverse importante a cărei miză era însăși problema identității naționale. Rebetiko reprezintă astăzi unul dintre „monumentele“ patrimoniului cultural grec. În primele zile, îmi împărțeam timpul între muzee și siturile arheologice. Descopeream plin de încântare, cu ochii tânărului actor care eram pe-atunci, universul Greciei Antice. Frumusețea unui Poseidon aruncând sulița și frumusețea, încă și mai misterioasă, a acelui Apollo care părea că vrea să 3

Vara grecească. (n. tr.)

o arie de buzuki apuce un fruct invizibil aveau asupra mea un efect nemaipomenit. Da, îmi spuneam eu asemenea lui Heraclit, și aici există zei. Ca tânăr în căutarea sensului vieții, înțelegeam, încetul cu încetul, tot ceea ce cultura franceză îi datora Greciei. Aveam sentimentul că vizitez o bunică. Începând din acel moment, am fost cuprins de o bulimie arheologică. În fiecare zi, luam autobuzul de-a lungul Greciei, pentru vizite ghidate. Am putut descoperi astfel Delfi, Micene, Epidaurus și atâtea alte splendori. Dar destinul meu avea să se schimbe în Corint.

Maria Autobuzul oprise cu puțin timp înaintea orei de masă și ghidul, o tânără poliglotă, le vorbea vizitatorilor despre importanța sitului în care se aflau. Micuță, brunetă, cu părul creț, femeia avea ochii Afroditei și inteligența lui Platon. Eram în Agora din Corint când mi s-a adresat: — Domnule, pe locul în care stați dumneavoastră propovăduia Apostolul Pavel, cam în anul 50 după Iisus Hristos. Surprins de această interpelare, am privit prostește în jos, ca și cum aș fi călcat din greșeală într-un rahat de câine. Totuși, în afara cinicilor, niciun câine nu mai fusese văzut rătăcind pe-acolo de foarte multă vreme. Ghida noastră a continuat: — Iată ce le spunea Pavel mulțimilor din Corint: „Nebunia lui Dumnezeu e mai înțeleaptă decât înțelepciunea oamenilor4.“ După o scurtă lectură din Epistola către Corinteni, de unde erau extrase aceste vorbe surprinzătoare, ghida ne-a invitat să luăm masa într-o tavernă situată în fața agorei. Am rămas singur pe urmele Sfântului Pavel, lăsându-i cuvintele să rezoneze în mine. Toate discursurile înțelepților despre care aflasem 4

I Corinteni, 1, 25. (n.a.)

maria din lecturile și călătoriile mele, în India mai ales, aveau în comun faptul că erau recunoscute ca fiind expresia indubitabilă a unei philosophia perennis. Erau considerate mereu ca o reminiscență. Ceea ce ne învață maeștrii, indiferent că sunt hinduși sau stoici, cunoaștem deja fără să știm. Este ceea ce suntem deja. Este suficient să ne amintim. Or, cuvintele apostolului Pavel sfărâmau cercul lucrurilor care trebuiau doar dezvăluite, scoase din uitare. Ele veneau din vremuri mai îndepărtate ca trecutul, vorbe străvechi și totodată iminente. M-am hotărât, într-un final, să mă alătur celorlalți în tavernă. Când am intrat în local, toate scaunele erau ocupate, în afară de unul, plasat în fața ghidei noastre care mânca singură. Observându-mi stânjeneala, tânăra îmi făcu semn să mă așez la masa ei. — Luați loc, îmi spuse ea graseind, accentul ei grecesc sporindu-i și mai mult farmecul. — Vă mulțumesc, am zis eu așezându-mă cu atâta stângăcie încât era cât pe-aci să răstorn masa. — E prima oară când veniți în Grecia? — Da, mi se pare o țară captivantă. Ospătarul a adus meniul zilei: foi de viță umplute, musaca și acel vechi și gustos retsina. — Vedeți dumneavoastră, spun eu turnându-i vin tinerei fermecătoare, am călătorit în India, în Egipt, dar Grecia adaugă astăzi un element nou căutărilor mele. — Sunteți arheolog? — Păi… nu, răspund eu încurcat. Dar sunt preocupat de înțelepciunile lumii. — N-aveți de ce să roșiți, zise ea. Dimpotrivă, trebuie să fiți mândru de asta. Cine mai caută adevărul, în zilele noastre în care triumfă cel mai vulgar materialism? 15

peninsula interzisă Vorbele ei m-au liniștit. — Până azi, contemplam Grecia prin ochii lui Hegel care, în lucrarea lui Introducere în estetică, descrie mișcarea lentă și progresivă de interiorizare a divinului în materie. India îl dezvăluie pe dumnezeul misterios, Egiptul vede această divinitate apropiindu-se de pământ și îi construiește piramide ca să o primească, dar Grecia este țara în care are loc prima întâlnire a divinului cu omenirea, sub forma acestor zei cu o frumusețe armonioasă. — Mi se par foarte interesante toate astea, spune tânăra. Dar nu putem spune că această coborâre progresivă a divinului în materie, care are loc din Grecia în India, pregătește întruparea lui Dumnezeu? — Ba sigur că da, iată de ce cuvintele referitoare la nebunia lui Dumnezeu m-au lăsat încremenit în agora Corintului! — Scuzați-mă, spuse tânăra, majoritatea turiștilor au terminat masa. Trebuie să mă pregătesc pentru continuarea excursiei. Dacă doriți, putem relua conversația diseară, la Atena. — Cu cea mai mare plăcere! am exclamat eu, încântat de ideea de a o revedea pe adorabila mea ghidă. Cum vă cheamă? — Maria. Și tânăra s-a îndepărtat după ce mi-a dat întâlnire în Piața Syntagma. O oarecare senzualitate se amesteca în dorința mea de Dumnezeu, deci nu puteam rezista unei invitații în care, la fel ca în Banchetul, frumusețea unui corp servea drept trambulină pentru înălțarea sufletului: „Trebuie mai întâi să ne placă un corp frumos, scria Platon, apoi, înțelegând că frumusețea unui corp e înrudită cu frumusețea prezentă în toate celelalte, să iubim toate corpurile frumoase, după care să privim frumusețea sufletului ca fiind superioară celei a corpului. Vom 16

maria vedea atunci frumusețea existentă în legile și în acțiunile oamenilor.“ De îndată ce s-a înserat, am început să străbat piața ateniană, nerăbdător să o revăd pe Maria. A apărut brusc din umbră, ca o nălucă. — Urmați-mă, îmi spuse ea cu simplitate. Mi-am urmat muza pe străzile Atenei, asemenea inițiatului care își urma odinioară hierofantul; îi adulmecam parfumul, incapabil să-mi desprind privirea de șoldurile ei ce se legănau grațios în noaptea atât de blândă a acelei ierni atice. După câteva minute de mers, am ajuns la ușa unei taverne. Maria m-a condus până la bar, unde trei greci discutau de zor în jurul unei sticle cu vin de Creta. Maria i-a întrerupt pe cei trei amici și m-a prezentat. Nu știam ce le-ar putea spune despre mine, dar, din privirile celor trei bărbați, am înțeles că situația mea le stârnea interes. Unul era medic, altul profesor de istorie și celălalt filosof. Vorbeau foarte bine franceza, deși cu acel accent pitoresc la care grecii nu renunță decât rareori, chiar și după ce petrec ani de zile în Franța. Bărbații aceia, pasionați de mituri și de simboluri, nu erau mistici, ci erudiți. N-are importanță, mi-am zis eu, pentru că în mod sigur am ceva de învățat de la ei. Conversația s-a învârtit îndelung în jurul interpretării mitului lui Dionis și îndeosebi al sensului ce trebuia atribuit învierii lui. Observându-ne, Maria și-a dat seama că toate acele discuții nu mă ajutau deloc să înaintez. — Cu ce vă ocupați în viața de zi cu zi? mă întrebă ea brusc, vrând parcă să ne readucă la realitate. — Ei bine, am răspuns eu mai degrabă stânjenit, eu… păi… în fine, am hotărât să las în urmă totul și să mă retrag într-o mănăstire… o mănăstire hindusă, aproape de Paris. 17

peninsula interzisă — O mănăstire hindusă! se mirară cei trei greci, făcându-și cruce. — Da, exact, o mănăstire hindusă, am bâiguit eu, surprins de reacția lor îngrozită. Maria a intervenit, ca și cum ar fi zărit un prieten pregătit să se arunce de pe o faleză: — Dar azi-dimineață mi-ați explicat că hinduismul e doar o etapă în istoria religioasă a umanității. Ați recunoscut chiar dumneavoastră că întâlnirea divinului cu omenirea era anunțată în Grecia și înfăptuită prin incarnarea Logosului. — Așa e, am admis eu ușor confuz. Nu realizasem încă întreaga dimensiune a descoperirii făcute chiar în acea dimineață cu ajutorul acestui Socrate în fustă, și care risca să-mi dea planurile peste cap. — Domnule, dacă am înțeles eu bine, spuse atunci profesorul de istorie, vreți să vă consacrați pe deplin Domnului și să deveniți călugăr, așa este? — Întocmai, am răspuns eu categoric, gândind c-am putea găsi o cale de înțelegere. — Ei bine, în cazul ăsta, de ce n-ați face o călătorie la Muntele Athos? — Unde anume? — N-ați auzit de Muntele Athos? se indignă medicul. — Îmi recunosc ignoranța, am zis eu rușinat. — E o peninsulă, îmi explică filosoful ca să-mi înlăture stânjeneala. O peninsulă situată în nordul Greciei, în Halkidiki, plină de comori arhitecturale, iconografice și spirituale! Locul mai e numit și „Sfântul Munte“. — Sfântul Munte! zic eu gândindu-mă imediat la Arunachala, muntele sacru al hindușilor, la poalele căruia meditasem la învățăturile lui Ramana Maharshi. 18

maria — E o republică monastică autonomă, continuă profesorul, care include douăzeci de mănăstiri și câteva mii de călugări de toate naționalitățile. — N-o să te pot însoți, glumi Maria. — De ce? am întrebat eu cu inocență. — Pentru că este un loc interzis femeilor. — Vă dați seama, un loc fără femei! zise medicul ironic. — Într-un cuvânt, paradisul! adăugă filosoful. Un hohot lung de râs destinse atmosfera. Maria nu se supără, pentru că era obișnuită cu acest gen de umor oarecum misogin. Un loc fără femei, m-am gândit eu, ar putea fi locul mântuirii… sau al pierzaniei mele. Pentru că se făcuse deja foarte întuneric, mi-am luat la revedere de la noii mei prieteni greci care nu păreau dornici să meargă la culcare. La vremea aceea, nu cunoșteam subtilitățile orarului grecesc. Maria m-a însoțit totuși până în Piața Syntagma. Nu mai aveam chef s-o seduc, ci mai degrabă s-o adulez ca pe o icoană. În tradiția bizantină, Fecioara Maria este înfățișată uneori arătând drumul. Pe această icoană o veneram eu acum, când mi-am îmbrățișat ghidul. În noaptea aceea am avut un vis minunat. Am visat o cetate sfântă care cobora din cer. Splendida citadelă era un oraș în formă de paralelipiped, construit din pietre prețioase, din jasp, safir, calcedonie și smarald. Când m-am trezit, încă mai păstram intactă amintirea acelei imagini extraordinare și am decis imediat să pornesc către această nouă Arunachala.