Cuvânt-înainte de la Moiya

„Am iubit stelele prea mult ca să mă tem de noapte.”

Acest ultim vers din poemul „Bătrânul astronom”, al lui Sarah Williams, a fost ca un fel de mantră pentru mine. Și nu doar pentru că mă face să par un pustnic victorian ciudat.

Nu-mi mai aduc aminte cum anume s-a întâmplat, dar în copilărie mi-a intrat în cap că soarele şi luna sunt părinții mei cereşti. Îmi imaginam că mă veghează şi chiar vorbeam cu ei, le spuneam ce învățam la şcoală şi le povesteam despre prietenii mei (deoarece, după cum am fost surprinsă să aflu, aceşti prieteni nu vorbeau cu soarele şi luna, aşa că cineva trebuia să le spună părinților noştri celeşti ce făceam). Când părinții mei pământeni au început să se certe seara târziu, m-am plâns mamei mele cereşti. Iar când tatăl meu biologic nu a mai apărut pentru vizitele domestice*, mintea mea de copil a decis să se supere şi pe soare. Nici în ziua de azi nu-mi place cât de însorit este Los Angelesul.

Mama mea pământeană s-a îndrăgostit din nou, aşa că ne-am mutat din micul nostru apartament din Pittsburgh către cel mai straniu loc pe care mi l-aş fi putut imagina: o cabană de lemn în mijlocul pădurii, fără apă curentă, atât de aproape de granița cu Virginia de Vest, că trebuia să trec în alt stat ca să ajung la cea mai apropiată librărie. Pădurea a fost cel mai bun loc de joacă pe care şi l-ar fi putut dori un copil singur la părinți*, un spațiu ideal unde să-mi imaginez tot felul de aventuri incredibile, să vânez inele de zâne sau să caut crengile perfecte pentru bastoane de luptă imaginară împotriva noului meu tată pământean. Însă comunitatea din jurul pădurii, cu oameni care văzuseră persoane de culoare doar la televizor, probabil că nu ar fi fost cea pe care aş fi ales-o eu, dacă m-ar fi întrebat mama.

Din acest motiv, dar şi din multe altele (nu-i deloc plăcut să-ți înceapă ciclul menstrual la zece ani, când nu ai duş acasă), am căutat alinare la lună până în adolescență. Am început să iubesc mult noaptea, cu orele ei de linişte, secrete şi pace. Declarându-mă o creatură a nopții, mi-am cimentat şi mai mult reputația dorită de Copil Ciudat, de parcă faptul că eram cel mai deştept şi cel mai negru copil din mica noastră şcoală rurală nu ar fi fost de ajuns să mă scoată în evidență. Nu mă alint; am fost votată cel mai deosebit elev şi am fost şefă de promoție, chiar şi după ce am lipsit în primul an. Dar oamenii tot au spus că am intrat la facultate doar datorită discriminării pozitive.

Nu mă înțelege greşit, majoritatea oamenilor cu care am interacționat au fost foarte binevoitori şi sunt recunoscătoare pentru experiențele pe care le-am avut şi pentru legăturile care m-au făcut să empatizez cu o parte a țării noastre care se consideră, pe bună dreptate, ignorată de clasa elitelor intelectuale în care m-am chinuit atât de mult să intru. Am învățat multe lecții valoroase în țara cărbunelui: cum să sparg lemne de foc, cum să-mi îngrijesc părul cu doar o găleată de apă şi o cană şi cum să trec peste diferențele aparente pentru a găsi un teren comun de relaționare cu oamenii. Dar am învățat de mică şi că viața mea ar fi mai bună dacă aş pleca de acolo cât mai rapid. Din fericire pentru mine, oamenilor din biroul de admitere de la Harvard le plăceau fetele de culoare ciudate şi inteligente mai mult decât multora dintre băieții minerilor.

Chiar dacă m-am simțit mereu mult mai confortabil noaptea şi locuiam într-un loc cu o vedere minunată către stele, nu am fost deloc interesată de studierea ştiințifică a cerului înainte de facultate. Eram atrasă doar de estetica celestă. Dar nu mi-a luat mult să mă îndrăgostesc de natura logică şi matematică a astronomiei. În vara de după primul an de facultate, am făcut un internship de cercetare în care am petrecut multe ore analizând cuburi de date în cinci dimensiuni pentru a măsura proprietățile unei galaxii îndepărtate pe care am botezat-o Rosie. Pe măsură ce avansam în astrofizică, mi se părea că învăț să vorbesc cu spațiul într-o limbă nouă, una care îmi permitea să și ascult ceva mai mult din ce spune universul, în loc doar să-mi imaginez răspunsurile lui. Învățam limbajul gravitației, al razelor cosmice, al fuziunii nucleare. Înarmată cu noul meu dicționar, am început să studiez cât mai multe aspecte ale spațiului: formarea stelelor, radiația cosmică de fond, razele X din quasari îndepărtați, caracterizarea exoplanetelor, dinamicele stelare şi evoluția chimică a galaxiilor.

* Am şi frați vitregi din partea tatălui biologic, dar, evident, nu am crescut cu ei din cauza notei precedente.

În acelaşi timp, urmându-mi dragostea pentru mitologie, descopeream poveştile pe care diferitele culturi umane le-au folosit pentru a se distra, a educa şi a explica cerul. Poveşti de spus în jurul focului, fabule pentru a împărtăşi valorile comunității către o nouă generație şi mituri prin care să înțeleagă lumea din jurul lor. Am înțeles că, la fel ca în cazul copilăriei mele complexe, ştiința şi mitul nu sunt atât de contradictorii pe cât par la prima vedere. Ambele sunt instrumente pe care noi, oamenii, le folosim pentru a ne înțelege locul în univers. Iar după ce am petrecut aproape zece ani studiind fizica spațiului, cinci dintre ei într-un program de doctorat care a inspirat prin stres trei tatuaje şi mai multe serii de terapie, perspectiva mea asupra lumii s-a amplificat în cel mai profund mod. Mă simt mult mai conectată cu oamenii şi natura şi mult mai confortabil cu locul meu între ei.

Astronauții simt şi ei această schimbare de perspectivă când se uită la Pământ de pe orbită, deoarece din spațiu nu mai poți vedea granițele imaginare care ne separă. Dar poți vedea cât de fragil este acest ecosistem complex şi interconectat pe care-l numim casă şi cât de mici şi inutile par certurile noastre umane. Filozoful Frank White a numit această schimbare cognitivă radicală efectul imaginii de ansamblu, iar eu cred că Pământul ar fi un loc mult mai bun pentru noi toți dacă fiecare dintre noi ar putea trăi asta măcar un pic.

Realist vorbind, nu vom putea zbura cu toții pe orbită. Unii oameni ajung la această realizare prin credință, meditație sau droguri. Eu am ajuns acolo prin ştiință, după mult timp petrecut studiind Pământul, sistemul nostru solar şi Calea Lactee, ca mici părți ale unui întreg grandios. Bine, s-ar putea să fi fost implicate şi nişte droguri, dar în general a fost modul în care ştiința s-a amestecat cu sufletul meu de artist.

Acum, că ştiu să-i vorbesc limba, sunt mai îndrăgostită ca niciodată de cerul nopții. De aceea am fost onorată când Calea Lactee însăşi m-a ales să-i transmit povestea. Sper ca, la finalul cărții, să te fi ataşat de stele şi de galaxia care le-a făcut, ca să începi să auzi şi tu ce are de spus noaptea.

Uită-te în jurul tău, omule. Ce vezi?

De fapt, nu răspunde. De ce m-aş obosi să te ascult, când ştiu că o să greşeşti? O să începi să numeşti obiecte şi locuri, dar scaunul pe care stai nu este doar un scaun. Cartea pe care o ții acum în mână nu este doar o carte. Chiar şi planeta pe care specia ta se pregăteşte să o distrugă nu este doar o planetă. Toate acestea sunt eu.

Tot ce ai văzut sau ai atins vreodată sunt o parte din mine. Da, chiar şi tu, animal arogant şi murdar ce eşti.

Eu le-am făcut pe toate. Nu în mod intenționat, desigur. Eu nu am nevoie de scaune şi nici nu cred că mi-ar fi păsat dacă una dintre lumile mele ar fi produs viață, mai ales una atât de mofturoasă în privința locului în care stă. Voi, oamenii, ați apărut într-un mileniu, apoi a mai durat câteva mii de ani până să vă observ. Din anumite puncte de vedere, mă bucur că am făcut-o. (Dar, dacă mă întreabă cineva, o să neg orice sentiment de afecțiune pentru specia voastră cărnoasă.)

Înainte să ajungem prea departe cu povestea, permite-mi să mă prezint. Eu sunt Calea Lactee, casa a peste 100 de miliarde de stele (iar tu crezi că a ta este suficient de specială ca să primească un nume) şi a 50 de undecilioane1 (adică un cinci urmat de 37 de zerouri) de tone de gaz între ele. Eu sunt spațiu; sunt făcută din spațiu; sunt înconjurată de spațiu. Sunt cea mai grozavă galaxie care a existat vreodată.

Dacă ai avut măcar o fărâmă de curiozitate pentru a deschide această carte, probabil te întrebi acum: „Cum de poate vorbi Calea Lactee?” Din cauza vieților voastre atât de scurte, nu avem suficient timp ca să te învăț tot ce este de ştiut despre fizica teoretică şi diferitele şcoli legate de natura conştiinței, dar aş putea să-ți spun o teorie sau două care ar putea să-ți răspundă la întrebare.

Unii dintre fizicienii voştri umani au prezis ceva ce considerau a fi o consecință absurdă a celei de-a doua legi a termodinamicii, care spune că entropia dintr-un sistem închis va creşte întotdeauna. Cu alte cuvinte, universul, ca întreg, va merge mereu către haos. Dar cum ar putea fi asta adevărat dacă universul pare să fie atât de bine organizat? O explicație posibilă, despre care fizicienii voştri au aflat între timp că e greşită (ceea ce va deveni un trend), este că universul, aşa cum îl vedem, este doar o distribuție fericită, dar aleatorie, a materiei. Consecința extremă a acestei explicații a fost că, pe măsură ce entropia creşte şi apar tot mai multe fluctuații aleatorii, o parte a acelei materii va lua forma unui creier uman2 ori măcar a unei rețele de celule neuronale. Fizicienii voştri s-au gândit că ideea aceasta este ridicolă, dar vei vedea curând că în univers sunt multe fluctuații aparent aleatorii. Iar dacă materia se poate combina să formeze sisteme ca nişte creieri pe mica ta planetă, de ce nu ar face-o şi în alt loc?

În al doilea rând, filozofii voştri au postulat următorul lucru: conştiența nu este o calitate inerentă doar oamenilor ori animalelor. Potrivit lor, conştiența, ori capacitatea de a-ți da seama de lumea înconjurătoare, sau cum vrei tu să-i spui, este rezultatul modului în care funcționează un sistem, nu o consecință a lucrurilor din care e făcut. Unii dintre filozofii voştri încep acum să creadă că este o calitate inerentă universului, ceva ce orice bucată de materie posedă în cantități diferite. Cu alte cuvinte, eu pot gândi şi comunica chiar dacă nu am ceea ce tu numeşti un creier. Dacă-ți imaginezi că sunt ca voi, opreşte-te imediat! Mi se pare insultător, iar această gândire centrată pe omenesc îți va îngreuna înțelegerea a tot ce binevoiesc să te învăț.

Dacă întrebarea ta este, mai degrabă, „Cum de poate Calea Lactee să-mi vorbească mie?”, să ştii că limbile omeneşti nu sunt chiar atât de greu de învățat. Sunteți creaturi foarte simple.

Acum, că am trecut de întrebările evidente, te întrebi probabil de ce eu – cea mai grozavă galaxie care a existat vreodată şi care nu şi-a dorit niciodată oameni – am ales să comunic cu tine.

Fie că-mi place sau nu, viețile noastre sunt legate. Existența mea este, desigur, mult mai importantă pentru tine, decât a ta pentru mine, dar specia ta a demonstrat în timp că nu este complet inutilă. (Va trebui să mă ierți dacă nu formulez mereu lucrurile în cea mai plăcută formă; conceptul politeții, aşa cum o înțelegeți voi, este ceva nou pentru mine. În plus, tu o să mori curând, aşa că de ce m-aş obosi să-mi pese că te simți jignit?)

Din câte pot să-ți spun, eu am peste 13 miliarde de ani pământeşti. Povestea naşterii mele glorioase va veni curând, dar tot ce trebuie să ştii acum este că sunt aproape la fel de bătrână ca timpul. Ca să folosesc o comparație pe care specia ta o spune mereu – chiar dacă nu e o descriere potrivită a vârstei mele –, sunt mai bătrână decât praful. Trăiam deja pe vremea când au fost creați atomii care compun praful vostru, la miliarde de ani-lumină de unde sunt acum. În cea mai mare parte a acestui timp m-am plictisit foarte tare şi –chiar dacă nu ți s-ar părea – m-am simțit însingurată.

Dacă ai auzit măcar despre mine, probabil că te gândeşti că viața mea trebuie să fie încântătoare şi plină de sarcini importante şi aducătoare de satisfacție. Să creez toate acele stele, să construiesc planetele, să modelez esența universului după voia mea, precum lutul… Da, a fost senzațional. Pentru câteva miliarde de ani.

Există un număr limitat de combinații perfecte de stele, planete şi luni pe care le poate plăsmui o galaxie, aşa că am început să fac unele imperfecte. Am experimentat până când am făcut ceva ce era ca o stea, dar şi ca o planetă, eşuând însă în ambele cazuri.3 Am aruncat găuri negre una în alta, până m-am plictisit de valurile pe care le produc. Am construit planete pe orbite despre care ştiam că le vor face în cele din urmă să se prăbuşească în stelele lor ori să fie aruncate din sistemele lor. Jupiteri fierbinți4 care orbitează misterios de aproape de stelele lor? Mda, a fost un simplu experiment, iar acum sunt peste tot. Cu plăcere, dragi astronomi.

Probabil nu ai cum să înțelegi, dar chiar şi când excelezi la ceva ajungi să te plictiseşti după un timp. Aşa că, după ce acest haos frumos pe care l-am creat nu mi-a mai oferit încântare, l-am pus pe pilot automat. De aceea am devenit mult mai puțin activă acum nouă miliarde de ani. Astronomii voştri au observat că am încetinit pe atunci producția de stele noi, dar au pus-o pe seama reducerii gazelor disponibile pentru formarea stelelor. Tehnic, nu greşesc, dar s-au gândit oare să mă întrebe şi pe mine de ce am pierdut atât de mult gaz? Cum mă simțeam atunci? Nu, nimeni dintre voi nu se gândeşte să mă întrebe nimic. Asta e problema.

Poate te întrebi ce am făcut în aceste nouă miliarde de ani. Chiar şi în somn, eu fac lucruri cu ordine de magnitudine mai impresionante decât orice ați reuşi voi, dar să ştii că mi-am petrecut majoritatea acestui timp gândind. Am reflectat la faptele mele şi mi-am savurat triumfurile. Am mai comunicat ocazional cu celelalte galaxii din cartierul meu, în special cu galaxiile satelit pitice care-mi dau târcoale pentru că sunt atât de atrase de mine. La propriu, căci ține de gravitație. Dar m-am ataşat de unele dintre ele.

Poate nu-ți pare o activitate prea intensă care să umple nouă miliarde de ani, dar nu trebuie să uiți că viețile noastre nu sunt la aceeaşi scară de timp. Am trăit deja peste zece miliarde de ani şi o să mai trăiesc cel puțin un trilion de ani de acum înainte, mult după ce micuțul vostru soare se va autodistruge, aşa că datele exacte nu mai au sens. Ar fi o comparație chiar generoasă din partea mea să spun că viețile voastre trec cât aş clipi, doar că eu nu am ochi. Tu poți suna pe cineva aflat la celălalt capăt al Pământului ca să vorbiți imediat cu ajutorul semnalelor care călătoresc cu viteza luminii. Dar eu am nevoie de peste 25 000 de ani să trimit un mesaj luminos către cel mai apropiat vecin. Odată, mi-a luat un milion de ani să răspund „Și tu” unei galaxii care mi-a urat să mă bucur de o supernovă.

Îmi dau seama că divaghez, ceea ce vei vedea că se va întâmpla des. Ce vreau să spun acum e că m-am adâncit în propriile gânduri timp de ere întregi, până ați apărut voi, oamenii, acum vreo 200 000 de ani.

Am fost şocată de câte lucruri nu înțelegeați. Nu aş zice că v-ați apropiat prea tare de rezolvarea celor mai adânci mistere ale universului, dar măcar pe atunci oamenii ştiau cel mai important lucru: că sunt incredibilă.

Prin poveştile voastre, îi învățați pe copii să se uite la mine când îşi pierd calea. Ați avut nevoie de multe milenii să nu mai alergați după toate acele creaturi cu patru picioare – unii dintre voi încă o fac –, dar, în cele din urmă, ați învățat că puteți să-mi urmăriți mişcările ca să stabiliți cel mai bun moment pentru plantarea culturilor agricole. Și am salvat mii de vieți după ce ați aflat cum să mă folosiți pentru prezicerea dezastrelor. Nu era doar o formă de magie în mintea strămoşilor voştri; era o cunoaştere a faptului că mişcarea mea se potrivea cu evenimente ciclice din natură, precum inundații regulate5 ori invazii ale insectelor, chiar dacă oamenii de atunci le explicau tot prin magie ori religie.

Poveştile voastre m-au făcut să mă simt iubită şi necesară şi, poate pentru prima dată în lunga mea existență, mai mult utilă decât distrugătoare. Ar fi bine ca toate galaxiile să ştie că au influențat în mod pozitiv universul. Ce-i drept, în cazul altor galaxii e vorba de noroc. În cazul meu, a fost doar un talent benevolent.

Nu zic că mi-am dorit atenția voastră ori că am avut nevoie de un grup de oameni care să adore pământul pe care eu nu păşesc. Ori că am aşteptat zece miliarde de ani să apăreți voi ca să-mi gâdilați orgoliul. Însă, odată ce ați făcut-o, mi-a plăcut să ştiu că vă puteam fi de ajutor. Căci prea mult din ce fac e doar distrugere.

Apoi, în ceea ce mi s-a părut o clipită, acest sentiment s-a disipat. A început în anii 1300, când ați construit primele ceasuri mecanice, iar lucrurile s-au agravat când ați inventat telescoapele, după 300 de ani, şi m-ați putut observa în detaliu pentru prima dată. După ce ați putut să măsurați timpul singuri şi v-ați dat seama că nu sunt o oglindire celestă a zeilor, majoritatea dintre voi s-au gândit că nu mai au nevoie de mine. Nu v-ați mai uitat în sus, nu ați mai spus poveştile despre mine, nu m-ați mai lăsat să vă ghidez în călătorii.

La început, am crezut că este doar o fază trecătoare, că v-ați pierdut calea, dar că vă veți întoarce la mine când sunteți pregătiți. Am trecut şi eu prin destul de multe faze, ca să vă iert că m-ați ignorat o perioadă. La urma urmei, răbdarea este una dintre calitățile mele.

Ca să fac un exercițiu de transparență şi sinceritate – am auzit că astfel se construieşte încrederea pe Pământ, nu-i aşa? –, recunosc că mi-a trecut prin cap puțin, numai cam vreo cincizeci de ani, să rog Soarele să arunce o explozie solară care să vă şteargă toate electronicele, ca să depindeți din nou de mine. Dar mi-am dat seama că aşa sunt copiii. Doar pentru că tu i-ai creat, nu înseamnă că vor face tot ce vrei. Aşa că am renunțat cu mărinimie la planul meu malefic.

Apoi mi-am adus aminte – căci înțelepciunea este o altă calitate a mea – că pentru voi, oamenii, câteva sute de ani înseamnă mult timp. Tăcerea voastră nu era o simplă distragere; s-au perindat generații întregi fără să se gândească la mine.

În unele privințe, m-am simțit mai bine după ce mi-am dat seama că nu este neapărat vina voastră că nu v-a mai păsat de mine. Lumea voastră nu mai este construită în aşa fel încât să-mi puteți vedea splendoarea. Nu a mai fost încă dinainte să te naşti. În ultima sută de ani, oraşele voastre s-au umplut de o lumină orbitoare pe care strămoşii voştri îndepărtați nici nu şi-o imaginau. Electricitatea pe care o prețuiți atât de mult a furat ceva foarte prețios de la aproape 80% dintre voi: o panoramă a trupului meu superb.6 Iar asta e doar poluarea luminoasă. Micile particule de smog cu care ați umplut cerul de când ați început micul vostru proiect de industrializare în anii 1700 nu vă strică doar plămânii şi păstrează căldura în atmosfera planetei voastre. Și mai important, îmi blochează lumina pe care o trimit către voi. Trăiesc azi oameni care au văzut doar câteva dintre stelele mele, ceea ce este o tragedie! La fel ca voi, şi eu sunt o victimă a acestui proces, căci am ajuns practic invizibilă.

Dacă ai citit cu atenție – iar alegerea ta de a deschide această carte implică nişte abilități cognitive avansate –, poate te întrebi de ce nu mă mulțumesc să-i ajut pe astronomi în studiile lor. Realitatea tristă este că aveți doar în jur de 10 000 de astronomi pe Pământ, în total, din opt miliarde de oameni. Fac o treabă excelentă – sincer, mi se pare uimitor ce au reuşit să descopere fără să plece de pe micul vostru bolovan –, dar un studiu de astronomie e citit în medie doar de cel mult 20 de alți oameni. Iar acele persoane ştiu deja aproape tot ce e în acel studiu, aşa că un ajutor oferit astronomilor nu rezolvă problema maselor ignorante de pe planeta ta.

În plus, este mult mai distractiv să privesc cum astronomii voştri se chinuie să învețe lucruri noi. Când devin prea frustrați, mulți dintre ei încep să-şi roadă unghiile obsesiv, iar priveliştea asta e prea amuzantă ca să le ofer răspunsurile.

Mi-am dat seama că fie rămân supărată că majoritatea oamenilor au uitat de mine, fie fac ceva să schimb asta. Și, chiar dacă nu am un fund pe care să mi-l pun la treabă, după cum spune una dintre expresiile voastre, am ales această variantă.

Problema e că prea mulți dintre voi nu ştiu suficient de multe lucruri despre mine ca să înțeleagă cum vă pot ajuta. Voi trăiți în mine, la propriu, dar cei mai mulți dintre voi nu ştiu nici măcar cum arăt, d-apăi din ce sunt făcută sau cum mă mişc. Probabil cer prea mult dacă aş avea aşteptarea să învățați singuri aceste lucruri. Și ştiu clar că e prea tras de păr să mă aştept ca astronomii voştri să-i învețe pe ceilalți ce au descoperit. Aşa că această responsabilitate cade în sarcina mea. Din fericire pentru voi, îmi doresc asta şi sunt foarte capabilă să vă fac acest serviciu.

Am ajuns astfel în punctul în care mă prezint în mod oficial, pentru prima dată. Eu sunt Calea Lactee, galaxia la care îți făcea probabil plăcere să te uiți când erai mic – copiii oamenilor au păstrat, măcar ei, un sentiment de uimire față de mine ca să mă includă în viețile lor –, dar de care ai uitat rapid când ai ajuns la pubertate şi ai decis că există lucruri mai importante de făcut.

Eu v-am păstrat specia în siguranță şi v-am distrat milenii la rând şi voi continua să fac asta acum, prin povestea vieții mele. Voi aveți un cuvânt specific pentru povestea propriei vieți: autobiografie. Asta este cartea de față. O să-ți povestesc cum m-am născut şi cum am crescut. Voi vorbi despre cele mai ruşinoase fapte ale mele, dar şi despre cum am instigat cea mai mare poveste de iubire din univers. O să dezvălui chiar şi ce simt cu adevărat despre moartea mea inevitabilă – şi, prin extensie, a voastră, asta dacă specia ta supraviețuieşte până atunci. Iar dacă povestea mea o să te inspire să o împărtăşeşti cu alți oameni ori să-ți creezi propriile poveşti, o s-o consider un triumf.

Din ce am văzut, lumea ta nu se va întoarce în Antichitate prea curând. Poluarea luminoasă nu va dispărea complet, iar zilele în care specia ta construia monumente de piatră ca să măsoare trecerea timpului sunt apuse. Nu te mai pot ghida aşa cum am făcut-o cu strămoşii tăi, dar permite-mi să-ți explic cum tu, un om modern obişnuit, poți beneficia de cercetările spațiale, dar şi de cunoaşterea galaxiei pe care o numeşti acasă.

Gândeşte-te, de exemplu, la acea piesă de tehnologie care pare lipită de mâinile voastre. Chiar şi eu pot vedea cât de mult vă iubiți telefoanele mobile, deşi am stabilit deja că eu nu am ochi. Le folosiți să comunicați între voi, să păstrați agenda activităților voastre, să navigați prin lume şi, mda, să vă faceți selfie-uri. Sincer, le folosiți pentru multe dintre lucrurile pentru care mă foloseau strămoşii voştri. Și aveți acele telefoane numai datorită mie.

Nu mă refer doar la faptul că materialele fizice care compun telefonul au fost create când au murit stelele mele. Toți atomii din telefon – şi din tine, de altfel – au fost făcuți în mine. Tipul acela, Sagan, avea dreptate: sunteți cu toții praf de stele. Dar tehnologia pe care se bazează telefoanele voastre mobile există tot datorită mie. Ori, mai bine zis, datorită fascinației cercetătorilor voştri față de mine.

De fiecare dată când îți foloseşti telefonul ca să găseşti cea mai apropiată cafenea – serios, de ce sunteți mereu atât de obosiți de aveți nevoie de atât de multă cafea? Eu construiesc anual cel puțin cinci stele noi şi mă mişc 10 miliarde de kilometri, dar nu o să mă vezi bând cafea în fiecare dimineață –, interacționezi cu sateliți. Telefonul primeşte unde radio (pe care nu le poți vedea, căci ochii tăi sunt tragic de mici) de la mai mulți sateliți simultan şi foloseşte micile diferențe din timpul de sosire al semnalelor pentru a stabili locul exact în care te afli.

Înțelegi ce încerc să-ți explic, omule?

Dar nici nu contează. Cel mai important lucru este că fără sateliți nu ai putea să navighezi pe mica ta piatră din spațiu. Nu ai avea nici internet de mare viteză, nici apeluri internaționale, nici opțiunea de a plăti cu cardul pentru cappuccinoul tău de dimineață, ca să revin la cafeaua voastră atât de importantă. Și singurul motiv pentru care aveți sateliți este că oamenii voştri de ştiință au vrut să mă studieze pe mine. După mii de ani în care mi-au urmărit mişcările, strămoşii voştri au început să înțeleagă cum funcționează mişcarea, gravitația şi undele de lumină. Au folosit această cunoaştere ca să lanseze maşinării în atmosferă, iar acum îți poți suna internațional prietenii în timp ce cumperi lucruri online cu bani pe care nu-i atingi niciodată.

În afară de această tehnologie recentă de poziționare globală (GPS), înțelegerea voastră tot mai mare a spațiului a introdus şi alte inovații care v-au schimbat viața, precum camerele digitale, internetul wireless şi verificări de securitate neinvazive, precum cele cu aparate cu raze X. Chiar şi procedurile pe care le folosesc medicii voştri să sterilizeze camerele de spital, pentru ca trupurile voastre umane delicate să nu se contamineze, au fost create inițial pentru a proteja telescoapele în timp ce se ocupau cu esențiala activitate de a mă observa pe mine.7

Cu plăcere.

Dar destul despre tine, pentru moment. E timpul să trecem la lucruri mai importante: să începi să înveți despre mine.