Ce are asta de a face cu mine by Editura Publica

Titlul original al acestei cărți este: UND WAS HAT DAS MIT MIR ZU TUN?_Ein Verbrechen im März 1945. Die Geschichte meiner Familie de Sacha Batthyany © 2016, Verlag Kiepenheuer & Witsch, Köln Originally published in German language as UND WAS HAT DAS MIT MIR ZU TUN? Ein Verbrechen im März 1945. Die Geschichte meiner Familie by Sacha Batthyany © 2016, Verlag Kiepenheuer & Witsch GmbH & Co. KG, Cologne/Germany © Publica, 2016, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României BATTHYANY, SACHA Ce are asta de-a face cu mine? : o crimă din martie 1945 : povestea familiei mele / Sacha Batthyany ; trad.: Irina Cristescu. – Bucureşti : Publica, 2016 ISBN 978-606-722-211-1 I. Cristescu, Irina (trad.) 821.112.2-94=135.1

NARATOR este o marcă înregistrată a editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Oana Gruenwald CORECTORI: Paula Rotaru, Roxana Măciucă DTP: Florin Teodoru

Tipar: Artprint

cuprins

prolog �� 9 unu �� 13 doi �� 21 trei �� 29 patru �� 33 jurnale I �� 39 cinci �� 51 jurnale II �� 55 șase �� 57 șapte �� 73 opt �� 79 jurnale III �� 81 nouă �� 93 zece �� 101 jurnale IV �� 109

unsprezece �� 117 doisprezece �� 135 jurnale V �� 147 treisprezece �� 153 paisprezece �� 159 cincisprezece �� 171 șaisprezece �� 191 șaptesprezece �� 203 optsprezece �� 213 nouăsprezece �� 219 douăzeci �� 221 douăzeci și unu �� 229 douăzeci și doi �� 239 jurnale VI �� 249 douăzeci și trei �� 251 mulțumiri �� 257

Pentru Ayno, Milos & Uma

prolog

9 Ce are asta de-a face cu mine?

Agnes ieşi din dormitor. Se fardase, se coafase şi se făcuse frumoasă pentru mine. Fiicele ei îi stăteau împrejur şi erau bucuroase să îşi vadă mama aşa de aranjată. — Acesta este musafirul din Europa, i‑au zis. Nepotul. — Cine?, întrebă ea un pic prea tare. — Nepotul, ştii doar. Dar Agnes nu ştia, mi‑am dat eu seama. Ne‑am salutat şi ne‑am aşezat la masa rotundă din sufragerie, din casa ei de la Buenos Aires. O cunoşteam din jurnalul bunicii, pe care îl aveam, de altfel, în geantă. Crescuseră împreună, într‑un cătun din vestul Ungariei, se văzuseră, zilnic când fuseseră mici, chiar dacă aveau vieți cu totul diferite. Părinții lui Agnes aveau un magazin de delicatese, iar părinții bunicii mele, un mic castel, cu o curte presărată cu pietriş, în mijlocul căreia trona un castan. Viața de la țară era liniştită, scria bunica mea despre copilăria ei, o viață marcată de trecerea anotimpurilor. Asta până a început războiul. Până în acea zi din primăvara lui 1944, când ordinea din sat, veche de secole, a pierit şi, odată cu ea, o lume întreagă. Mai întâi au venit nemții, apoi ruşii. Castelul a ars, iar familia bunicii mele şi‑a pierdut toate pământurile, statutul social şi locul în societate.

Sacha Batthyány

Iar Agnes a ajuns la Auschwitz. Îi spuseseră lui Agnes că sunt în trecere prin Argentina şi că găsisem informații despre ea într‑un jurnal. — E vorba despre părinții tăi, despre lucruri petrecute cu 70 de ani în urmă, i‑au spus. Iar acum sosisem ca să îi citesc puțin din el. — Minunat, exclamă ea. M‑am aşezat lângă Agnes şi i‑am observat tatuajul de la Auschwitz care acum se pierdea în încrețiturile pielii. Abia mai puteai descifra numerele: 802 ... 6? Sau poate că era un 8? — Cu măr sau cu brânză de vaci?, m‑au întrebat. — Poftim? Agnes avea optsprezece ani când a fost deportată în lagărul de concentrare, astăzi are peste nouăzeci. Cadrul pe roți era aşezat la îndemână, lângă scaunul ei. Pe o poliță mică am putut observa nişte fotografii – soțul defunct, nunta fiicei, o viață întreagă. — Cu măr, am răspuns şi am întins farfuria. După ce toată lumea şi‑a terminat ştrudelul, am început să citesc din jurnal: despre trenul din Budapesta, pe care îl puteai vedea din depărtare din pricina norului de funingine pe care îl scuipa – în privința căruia Agnes a încuviințat; despre cocorii de la intrarea în sat; despre vişinele în sirop, pe care părinții ei le țineau chiar lângă casa de marcat; şi despre tatăl ei, domnul Mandl, cu obrajii mereu îmbujorați. — Da, da, aşa arăta mereu, m‑a întrerupt ea veselă, iar noi ne‑am bucurat împreună cu ea, chiar dacă nu prea ne ardea de asta pentru că noi cunoşteam adevărul. ***

11 Ce are asta de-a face cu mine?

Oare am făcut ce trebuia?, m‑am întrebat eu o zi mai târziu, pe când mă aflam în terminalul de plecări al aeroportului. În afara unui om cocoțat pe maşina lui de curățat, care se plimba de la un capăt la celălalt al terminalului, lăsând în urma lui ba o dungă închisă, ba alta deschisă, nu mai era niciun suflet prin preajmă. Sunt doar un mesager, reuşisem să mă conving înainte de plecare. Am ceva ce îi aparține lui Agnes, de aceea am şi venit. Însă acum nu mai eram atât de sigur. Să fi fost doar un simplu curier? Trecuseră şapte ani de când mă pornisem pe urmele secretelor de război ale familiei mele. Fusesem de mai multe ori în Ungaria şi în Austria, la Moscova, iar acum, la Buenos Aires. Între timp – şi ce era mai important – devenisem tatăl a trei copii, ceea ce bulversase oarecum totul: învățasem să schimb scutece şi să pregătesc piureuri şi, totodată, aflasem totul despre rădăcinile mele; petrecusem zile întregi într‑o mică localitate pe nume Rechnitz, pentru a afla mai multe despre masacrul a 180 de evrei, mă aventurasem prin zăpada siberiană pentru a încerca să găsesc rămăşițele unui lagăr de muncă, aterizând în cele din urmă în America de Sud. Vorbeam despre toate acestea, săptămânal, cu psihanalistul meu de la Zürich, discutam despre Stalin, despre Holocaust şi despre gropile comune, în timp ce alții mâncau pizza la prânz. Chiar de curând îl întrebasem: — Ce ziceți, credeți că sunt bolnav? — De unde să ştiu eu asta?, veni răspunsul. Mă simțeam de parcă trăiam într‑o maşină a timpului, în care se contopeau ziua de ieri şi cea de azi. Săream din trecut în prezent şi parcă vedeam, de undeva de sus, cum mă plimbam pe axa propriei mele biografii. Şapte ani. Cam cât trăiesc cârtițele europene despre care citisem de

Sacha Batthyány

atâtea ori în jurnalul bunicii mele, pentru că ea se comparase dintotdeauna cu ele. Stăteam, aşadar, şi mă uitam pe geam la pistele de aterizare negre de la urmele de frânare; îndărătul lor se aflau câmpuri murdare, apoi urma vastitatea de necuprins a Argentinei. Fiica lui Agnes îmi strecurase, la plecare, o carte subțire, amintiri de pe vremea războiului, care se afla acum în geanta mea, alături de jurnalul bunicii. Poveştile de viață a două femei cu destine inegale, dar care se întrepătrunseseră şi îşi proiectaseră razele strălucitoare până în prezent şi pe care eu, acum, le răsfoiam. Nu mai lipseşte decât povestea mea, m‑am gândit, scoțându‑mi carnetul de notițe din buzunarul hainei, netezind o pagină proaspătă şi trecând data în colțul din stânga sus: octombrie 2013. Şi ce o să scriu aici, o scrisoare? Către cine, către mine? Şi cum începi să scrii aşa ceva? Apoi, din difuzoare a răsunat apelul pentru zborul meu.

unu

13 Ce are asta de-a face cu mine?

Totul a început într‑o zi de joi din aprilie, cu aproape şapte ani înaintea călătoriei mele la Buenos Aires. Pe atunci lucram la ediția de duminică a Neue Zürcher Zeitung. Era dis‑de‑dimineață, în redacție nu apăruse mai nimeni, era linişte şi pace. Scriam un text despre un donator de spermă din Olanda, când o colegă mai în vârstă, care de obicei nu prea stătea de vorbă cu mine, mi‑a aruncat pe birou o pagină dintr‑un ziar şi mi‑a spus: — Ce familie mai ai şi tu! Mi‑am ridicat privirea către ea, i‑am zâmbit şi mai apoi am citit articolul pe care îl decupase special pentru mine. Mă aşteptasem la o istorie din secolul al XIX‑lea, cu rochii înfoiate sau poate cu nişte bidivii. Sau poate un pod care căpătase numele unuia dintre strămoşii mei, vreun Ádám, Zsigmond sau Ladislaus Batthyány, după cum era ortografiat numele meu de familie în Ungaria. Familia Batthyány dăduse de‑a lungul vremii conți, principi, ba chiar şi episcopi. Un membru al familiei fusese prim‑ministru în 1848, iar altul, Ladislaus Batthyány‑Strattmann, fusese sanctificat în 2003 de Papa Ioan Paul al II‑lea pentru meritele sale în calitate de medic la Roma. Istoria familiei putea fi urmărită până la Cruciadele împotriva turcilor din secolul al XIV‑lea, însă la noi, în Occident, numele este practic

Sacha Batthyány

necunoscut şi, în fond, de ce ar fi altfel? Cei mai mulți cred că este un nume tamil*, sumedenia de igrecuri amintindu‑le de Sri Lanka. Doar în zilele din preajma Crăciunului ce mai vorbeşte lumea despre mine, dat fiind că atunci se difuzează trilogia Sissi, la unsprezece dimineața, în care Împărăteasa, jucată de Romy Schneider, valsează cu un conte pe nume Batthyány, îmbrăcat într‑o uniformă bleu‑bébé şi cu părul strălucind de briantină. Prin urmare, la aşa ceva mă aşteptam când mi‑am aruncat privirea peste articolul din ziar, la ceva total inofensiv. În schimb, am citit următorul titlu: „Gazda din iad”, pe care nu l‑am înțeles. Însă femeia din fotografie îmi era perfect cunoscută. Tante Margit. Scria că, în martie 1945, aceasta ar fi participat la masacrarea a 180 de evrei în oraşul austriac de frontieră Rechnitz. Ar fi dat o petrecere, ar fi dansat şi ar fibăut, apoi, la miezul nopții, de amuzament, şi‑ar fi ațintit pistolul asupra oamenilor dezbrăcați din fața ei şi ar fi apăsat pe trăgaci. — Mulțumesc, am răspuns, am dat textul deoparte şi am revenit cu ochii în monitor. Nu mai aveam decât două ore ca să îmi termin de scris textul despre donatorul de spermă olandez. Tante Margit? Tipa cu limba? Când eram copil, ieşeam de trei ori pe an cu Tante Margit la cele mai scumpe restaurante din Zürich. Tata se punea pe înjurat încă de pe drum, fumând țigară după țigară, în Opelul nostru alb, iar mama îmi aranja părul cu un pieptene de plastic. Îi spuneam Tante Margit, niciodată doar Margit, de parcă Tante ar fi fost vreun titlu nobiliar. Se căsătorise cu unchiul tatălui meu, dar căsnicia îi fusese * Limba tamilă, oficială în statul Tamil Nadu din India, în Sri Lanka şi Singapore (n.t.).

L‑am sunat pe tatăl meu şi l‑am întrebat dacă știuse despre toate astea. A tăcut şi am putut auzi cum a destupat o sticlă de vin. Parcă îl şi vedeam în fața ochilor, pe canapeaua lui obosită, care îmi place aşa de mult, din camera de zi, din Budapesta. — Margit a avut nişte treburi cu naziştii, aşa se spunea prin familie. — În ziar scrie că ar fi organizat o petrecere şi că momentul culminant al acesteia, cireaşa de pe tort, a fost să strângă laolaltă 180 de evrei într‑un grajd şi să împartă arme invitaților. Toți erau beți pulbere. Fiecare a avut voie

15 Ce are asta de-a face cu mine?

dezastruoasă încă de la bun început. Margit era miliardara germană din familia Thyssen, el era un conte maghiar scăpătat. Mătuşa mea era înaltă, cu un tors impresionant înfipt pe nişte picioare subțiri. În amintirea mea apare mereu îmbrăcată într‑un deux‑pièces încheiat până în gât, cu o eşarfă de mătase cu motive cabaline, poşeta din piele de crocodil de un roşu‑bordo, cu catarame aurii, iar când vorbeşte despre sezonul de împerechere la căprioare sau despre croazierele pe Marea Egee îşi ițeşte vârful limbii afară, ca o şopârlă, în pauzele dintre propoziții. Mă aşezam cât mai departe de ea, Tante Margit ura copiii, şi, în timp ce îmi plimbam furculița printre bucățelele de ficat de vițel, ridicam mereu privirea către ea. Voiam să văd cum scotea limba. După moartea ei nu am mai vorbit decât rareori despre ea, iar amintirile mele despre prânzurile noastre comune au pălit. Asta până în ziua în care am citit în ziar despre acel orăşel din Austria. Despre petrecere. Despre masacru. Despre uciderea celor 180 de evrei care au trebuit mai întâi să se dezbrace la piele, înainte de a fi împuşcați, astfel încât cadavrele lor să se descompună mai repede. Cât despre Tante Margit – ea a fost în mijlocul evenimentelor.

să tragă. Şi Margit. „Gazda din iad”, aşa i se zice acum. În ziarele de limbă engleză i se spune „killer countess”. Titlul fotografiei spune: „Două sute de evrei împuşcați la o petrecere nazistă, la comanda contesei Thyssen”. — Ce tâmpenie! Sigur că a existat crima, dar mi se pare puțin probabil ca Margit să fi avut ceva de‑a face cu ea. Era un monstru, dar nu ar fi fost niciodată capabilă de aşa ceva. — De ce era un monstru? ***

Sacha Batthyány

Înainte să citesc articolul despre Rechnitz şi Tante Margit, istoria familiei nu mă interesase în mod deosebit. De fapt, nici nu prea aveam legătură cu ea. Dacă m‑aş fi născut în Ungaria, lucrurile ar fi stat altfel, acolo existau piețe şi monumente dedicate strămoşilor mei. Dar eu nu am crescut la Budapesta, ci într‑un apartament cu patru camere, de la periferia oraşului Zürich, iar, când aveam opt ani, ne‑am mutat câteva sute de metri mai încolo, într‑o casă gri care arăta precum cubul Rubik pe care îl răsucea toată lumea prin anii 1980. Aveam o masă de ping‑pong în grădină şi un frigider uriaş ca americanii lăsat în urmă de foştii proprietari. Mirosea nemaipomenit când deschideai congelatorul şi îți băgai capul în el – dincolo de mazărea înghețată, în fund de tot. Şi mai bine îmi amintesc de mirosul benzinăriei la care opream uneori seara, pe drumul de întoarcere de la prietenii părinților mei, pe care îi vizitam în fiecare duminică. Ședeam cu cei doi frați ai mei înghesuiți pe bancheta din spate, iar eu speram întotdeauna că tata va opri să alimenteze maşina. Şi când ne opream, învârteam maneta până când geamul cobora de tot, închideam ochii şi respiram adânc pe nas. Benzina şi aerul rece, noi toți în

17 Ce are asta de-a face cu mine?

maşină, în drum spre casă – niciodată nu m‑am simțit mai în siguranță. Iar când ajungeam, în sfârşit, acasă, mă prefăceam că dorm pentru ca tata să mă ia în brațe şi să mă ducă în camera mea. Cămaşa îi mirosea a vin şi a țigări a vară. Asta a fost copilăria mea. Ca balenele care se îndreaptă spre ape mai liniştite pentru a‑şi naşte puii, aşa au rupt‑o şi părinții mei cu lumea şi s‑au aşezat aici. Totuşi, spre deosebire de balene, care mai apoi se reîntorc în adâncurile oceanelor, părinții mei au eşuat la periferie. Posibil să se fi ascuns de propriul lor trecut. De amintirile despre Ungaria, despre război, despre fugă şi refugiu. Probabil că nu doreau să facă altceva decât să îşi înceapă, pur şi simplu, o nouă viață în acest loc neatins de trecut, să nu se mai gândească la trecut. Aşa că, în acest unghi mort, şi‑au construit căminul. Şi aproape că au izbândit. Elveția e țara perfectă pentru noi începuturi, pentru a te lepăda de greutățile zilelor trecute, pentru că nimic de aici nu aminteşte de Hitler ori de Stalin. Cele două sisteme totalitare ale secolului trecut, nazismul, comunismul, lagărele de concentrare, gulagul, nu sunt aici decât capitole din manualele de istorie din şcoli. Practic, nu există niciun monument pentru victimele războiului şi nicio familie – cu excepția imigranților – a cărei istorie să fie marcată de aceste nenorociri. Nimeni nu întreabă: „Ia zi, bunicule, tu ce‑ai făcut în război?” Nimeni nu a fost deportat sau gazat. Nimic nu trebuie „digerat”, nimic nu „iese la suprafață”, aşa cum se spune mereu în presă, atunci când vine vorba despre alte țări. Nu există niciun eşec colectiv, niciun fel de criză, în afara celor bancare. Elveția nu a cunoscut decât prosperitate, siguranță şi stabilitate, mai ales în perioada tinereții mele, la începutul anilor 1990, când lucrurile au devenit şi mai amuzante,

Sacha Batthyány

iar cetățenii de la periferie ieşeau cu bicicletele în jurul lacurilor din preajmă şi ziceau că se duc la biking. O astfel de atmosferă idilică îşi pierde repede din farmec, ați zice. Atâta lipsă de probleme duce la suferințe în sânul familiei. Ei bine, nu în cazul tuturor. Nici tata și nici mama nu s‑au simțit acasă în Elveția, cea mai protejată țară din Europa. Au învățat germana locală şi au mers la schi, şi‑au cumpărat un prăjitor de pâine atunci când toată lumea o făcea, iar iarna mâncau şi ei Raclette, presărând brânză topită peste cartofi, iar peste ea poate ceva mai multă boia decât alții. În realitate însă, participau la viața țării doar pentru că aşa trebuia. Îşi salutau vecinii, dar ar fi preferat să se strecoare nevăzuți până la maşină. În sinea lor, se amuzau pe seama Elveției şi a elvețienilor – sau, cel puțin, aşa mi se părea mie pe atunci. Nu‑i deranjau deloc ocazionalele remarci xenofobe ale unor vecini care se minunau de originea numelui nostru ciudat de familie sau de faptul că vorbeam germana foarte bine pentru nişte străini sau de faptul că maşina noastră mâncată de rugină nu se prea potrivea în peisaj. Ei ştiau că nu aveau să facă prea mulți purici pe acolo. Pentru ei, Elveția a fost întotdeauna un parc de distracții, iar viața de acolo, ireală – în tot cazul, fără suişuri şi coborâşuri, fără fericire şi fără suferință. Pentru că cine nu pierduse cel puțin câteva rude în război, cine nu văzuse cum o putere de ocupație străină, fie ea germană sau rusă, făcuse totul una cu pământul, nu putea pretinde că înțelegea ce era viața. Suferința era moneda forte, fericirea şi peisajul idilic nu contau deloc. Trecutul era întotdeauna mai important decât viitorul, ce era vechi, mai bun decât lucrurile moderne. Amândoi au visat, fiecare în felul său, la o altă viață în căsuța lor de la marginea oraşului Zürich, acest loc fără trecut, pe care tatăl meu avea să îl părăsească în curând.

19 Ce are asta de-a face cu mine?

La doi ani după căderea Cortinei de Fier, şi‑a împachetat lucrurile şi a plecat la Budapesta. Şi mama a părăsit Elveția, dar n‑a lăsat impresia că i‑ar fi lipsit, iar noi nu i‑am luat‑o în nume de rău. Deodată, plecaseră amândoi lăsându‑mi moștenire senzația că îmi duceam viața în țara greşită. Eu am rămas, poate din inerție, m‑am dus la facultate pentru că toți o făceau şi am ajuns jurnalist. Imediat după aceea, am început să scriu despre bandele de copii înarmate, de la Liverpool, am dormit în rulota unui membru marcant al Ku Klux Klanului în Texas, m‑am învârtit zile întregi într‑o suburbie din Zürich pentru că trebuia să scriu despre violarea în grup a unei fete de treisprezece ani, apoi m‑am aşezat pe canapeaua acelui donator olandez de spermă, alături de un cuplu de lesbiene care îşi doreau un copil. Am fost acolo când le‑a oferit un recipient şi o seringă cu care una dintre femei urma să îşi introducă sperma în vagin. — Mă duc până la magazin, a strigat el, ridicându‑se şi ajungând într‑o clipită la uşă. — Vreți să vă aduc ceva? Cola? Chipsuri?, la care ele au dat din cap stupefiate. Cola? Doar îşi doreau un copil. Ungaria era patria părinților mei, dar ce avea asta de‑a face cu mine? Aveam puțin peste 30 de ani, eram proaspăt îndrăgostit, iar cel de‑al Doilea Război Mondial şi masacrarea celor 180 de evrei nici că puteau fi mai departe de gândurile mele. Aveam, în fond, propriile noastre probleme, m‑am gândit. Migrația, lipsa de repere, globalizarea – despre astfel de probleme şi scriam, de altfel: prea mult consum, prea multă pornografie, prea multe posibilități. Dar după ce dădusem peste acea istorie de familie, în acea dimineață, în care recunoscusem figura strămătuşii

Sacha Batthyány

mele, Margit, în articolul de ziar, am început să investighez, am scris rudelor aflate la Viena, Budapesta şi München. „Salut”, începeam eu. „Nu ne cunoaştem, dar suntem rude îndepărtate. Ați citit cumva povestea din ziar? Ştiți ceva despre asta?” Am făcut rost de documente despre Tante Margit şi despre soțul ei, Ivan, fratele bunicului meu, am citit cărți despre familia Thyssen, despre istoria Ungariei, mi‑am petrecut zile întregi în arhivele de la Berlin şi Berna, Budapesta şi Graz şi am tot discutat cu tatăl meu. Tante Margit a fost factorul declanşator al călătoriei mele în istorie; datorită ei m‑am confruntat, pentru întâia oară în viață, cu originile mele. Masacrul celor 180 de evrei a fost ceea ce m‑a adus mai aproape de propria‑mi familie.

doi

21 Ce are asta de-a face cu mine?

Într‑o duminică, în primăvara lui 2009, m‑am dus prima oară la Rechnitz, pentru a afla ce legătură avea mătuşa mea cu acea crimă. Am ajuns la Viena, dis‑de‑dimineață, cu trenul de la Zürich, am închiriat o maşină, trecând prin păduri şi pe lângă vii încă pline de struguri mici şi tari. Rechnitz nu este o localitate frumoasă, nu e nimic mai mult decât o stradă principală, în dreptul căreia stau înşirate, pe stânga şi pe dreapta, case scunde cu ferestre înguste mascate de draperii impenetrabile. Nu are vreun punct central sau vreo piață, iar castelul pe care industriaşul german şi colecționarul de artă putred de bogat Heinrich Thyssen l‑a trecut pe numele fiicei sale, Margit – Tante Margit a noastră –, nu mai există. Ruşii l‑au bombardat când au invadat Austria, în 1945, iar locatarii săi au plecat, luând cu ei toată mobila, tablourile şi covoarele. În fiecare an, Asociația Refugius organizează o ceremonie de comemorare a evreilor ucişi. La intrarea în localitate, la Kreuzstadl, locul presupus al odioasei fapte, devenit astăzi memorial, oamenii cântă şi se roagă. Nu trebuie să uităm niciodată crima petrecută aici – s‑a spus şi la ceremonia din acel an. M‑am aşezat oarecum deoparte, în fond nu cunoşteam pe nimeni. Am privit în jur:

soarele strălucea, înfloriseră păpădiile, iarba trecea de glezne şi era încă puțin umedă, iar undeva, dedesubtul nostru, zăceau îngropate 180 de cranii. Groapa comună nu a fost identificată nici până astăzi, în ciuda căutărilor asidue ce au durat ani de‑a rândul. ***

Sacha Batthyány

Noaptea dintre 24 şi 25 martie 1945 este una foarte senină, cu o lună mare şi strălucitoare. În castelul lui Margit Batthyány‑Thyssen, de la Rechnitz, din Burgenland, din apropierea frontierei austro‑ungare, are loc o petrecere. Membri Gestapo şi somități naziste locale, precum Hauptscharführerul SS Franz Podezin, Josef Muralter sau Hans‑Joachim Oldenburg, se întrețin cu tinerii hitlerişti şi cu angajații castelului, sorbind din cupe de şampanie. Pentru nazişti, războiul este deja pierdut, ruşii au ajuns la Dunăre, dar asta nu trebuie să le strice distracția. Este ora opt seara. La aceeaşi oră, în gara din Rechnitz, se află circa 200 de evrei din Ungaria, detaşați la muncă forțată pentru ridicarea unei linii de fortificații gigantice, care începea în Polonia, trecea prin Slovacia şi Ungaria şi trebuia să se oprească la Trieste, fiind menită să oprească înaintarea Armatei Roşii, aflată tot mai aproape. Pe la zece şi jumătate seara, Franz Ostermann, proprietarul unei firme de camioane, urcă o parte din evrei în maşinile sale, lăsându‑i mai apoi în grija a patru bărbați din Sturmabteilung (SA)*, care le pun prizonierilor lopeți în mână, ordonându‑le să sape o groapă în formă de L. Evreii unguri încep să sape. Sunt obosiți şi slăbiți, pământul este tare. La castelul lui Tante Margit, oaspeții beau şi dansează. Ceva mai târziu, în aceeaşi seară, * Batalioanele de asalt sau Cămăşile brune, organizație paramilitară nazistă (n.r.).

*** I‑am telefonat tatălui meu. — Ai ştiut că Tante Margit a fost acolo, în acea noapte, şi ai ştiut şi despre masacru, i‑am zis. — Da. — Dar nu te‑ai gândit niciodată că ar fi putut fi implicată în treaba asta? — Ce faci, mă interoghezi? — Te întreb doar. — Nu m‑am gândit niciodată că ar fi putut fi o legătură între masacru şi petrecere, aşa cum susțin în ultima vreme ziarele. Stai un pic, a spus el tuşind şi am auzit cum a scos o țigară din pachet. — Fumezi prea mult. — Ce face aia mică? — Îi iese al treilea dinte şi a început să meargă de‑a buşilea. Cum de nu ai vorbit niciodată cu Margit despre război?

23 Ce are asta de-a face cu mine?

Hauptscharführerul SS, Franz Podezin, primeşte un telefon. Pentru că în sala de bal este prea mult zgomot, se retrage într‑o încăpere alăturată. Conversația nu durează nici două minute. „Da, da!”, spune Podezin şi încheie cu următoarele cuvinte: „Ce porcărie sinistră!”. Îi ordonă apoi lui Hildegard Stadler, şefa organizației locale a Ligii Fetelor Germane, să strângă într‑o altă încăpere zece‑treisprezece invitați. Le comunică apoi acestora că „evreii de la gară sunt bolnavi de tifos şi trebuie împuşcați”. Nimeni nu comentează. Armurierul Karl Muhr distribuie oaspeților puşti şi muniție. Este puțin după ora 23:00. În curtea castelului sunt pregătite trei maşini. Nu încap toți în ele, unii o iau pe jos. În fond, nu este prea departe.

— Şi ce aş fi putut să o întreb? Tante Margit, mai vrei o gură de vin? Şi, apropo, Tante Margit, i‑ai împuşcat pe evrei? — Da. — Nu fi naiv. Erau vizite de curtoazie. Vorbeam despre vreme, ea ne povestea despre rude. „Soi rău”, zicea ea, când vorbea despre cei din familia Thyssen şi Batthyány, care, după ea, nu erau prea zdraveni la cap. „Soi rău”, aşa îi plăcea să le zică. Îți mai aminteşti de limba aia a ei? ***

Sacha Batthyány

Între miezul nopții şi ora trei dimineață, Franz Ostermann, omul cu camioanele, face şapte drumuri de la gară la Kreuzstadl, de fiecare dată cu câte 20‑30 de evrei, pe care i‑a predat soldaților din SA. Evreii sunt puşi să se dezbrace. Îndărătul gropii zac hainele, ei îngenunchează goi pe marginea mormântului lor în formă de L. Podezin este acolo, la fel şi Oldenburg, ambii adepți fanatici ai nazismului. Îi împuşcă pe evrei în ceafă. Josef Muralter, membru NSDAP, strigă în timp ce apasă pe trăgaci: — Porcilor, arde‑v‑ar focul! Trădători de patrie ce sunteți! Evreii cad grămadă, se prăbuşesc în gaura din pământ şi încremenesc unii peste ceilalți. La castel sunt destupate noi sticle de şampanie, cineva începe să cânte la acordeon. Margit este tânără şi îi place distracția, este cea mai elegantă dintre toți. Unul dintre chelneri, Viktor, observă că oaspeții întorşi în sala de bal, pe la ora 3 dimineața, gesticulează frenetic şi au fețele aprinse. Hauptscharführerul SS Podezin, presupusul lider al operațiunii, care tocmai ce împuşcase femei şi bărbați în cap, dansează ca un apucat.

25 Ce are asta de-a face cu mine?

Nu toți evreii au fost împuşcați în acea seară. Inițial, optsprezece au fost lăsați în viață, fiind puşi să acopere groapa cu pământ. Treabă de gropari. Douăsprezece ore mai târziu, în seara zilei de 25 martie, au fost ucişi la rândul lor, la ordinul lui Hans‑Joachim Oldenburg, iubitul lui Margit, fiind îngropați în apropierea unui abator. După război, şapte persoane au fost acuzate de omor multiplu şi tortură, respectiv de crime împotriva umanității: Josef Muralter, Ludwig Groll, Stefan Beigelbeck, Eduard Nicka, Franz Podezin, Hildegard Stadler şi Hans‑Joachim Oldenburg. Dar, în 1946, procesul a stagnat din cauza morții celor doi martori principali, la rândul lor asasinați. Primul dintre aceştia era Karl Muhr, armurierul castelului. El împărțise puştile în noaptea de 24 martie, având ocazia să privească făptaşii direct în ochi. Un an mai târziu, Muhr a fost găsit în pădure cu un glonț în cap alături de câinele său mort, iar casa i‑a fost incendiată. Cartuşul găsit de poliție la locul crimei a dispărut. Cel de‑al doilea mort a fost Nikolaus Weiss, un martor ocular. El a supraviețuit masacrului, ascunzându‑se în şopronul unei familii din Rechnitz. Un an mai târziu, pe când se îndrepta spre localitatea Lockenhaus, cineva a tras asupra maşinii sale, care a derapat şi a ieşit în decor. Weiss a murit pe loc. În urma acestor două asasinate, locuitorii din Rechnitz au trăit permanent cu teama de represalii. Nimeni nu a mai vorbit. Iar tăcerea a ținut până astăzi. În cei şaptezeci de ani de la comiterea crimei, orăşelul a devenit un simbol al felului în care Austria a înțeles să se preocupe de trecutul său nazist. Cine spune astăzi Rechnitz se gândeşte la refuzul de a recunoaşte realitatea. Pe 15 iulie 1948, Stefan Beigelbeck şi Hildegard Stadler au fost achitați. Ludwig Groll a fost condamnat la opt ani de închisoare, Josef Muralter, la cinci ani, iar Eduard Nicka,

la trei ani. Podezin şi Oldenburg, cei doi autori principali ai asasinatului, erau dați dispăruți. Poliția din Burgenland bănuia că se ascundeau în apartamentul contesei Margit Batthyány‑Thyssen din Elveția, dintr‑un oraş la nord de Lugano. Poliția Interpol din Viena a informat autoritățile din Lugano printr‑o telegramă datată 28 august 1948: „Există pericolul ca cei doi să fugă în America de Sud. Vă rugăm să îi rețineți”. Ordinele de reținere pentru cei doi fugari au fost emise pe 30 august 1948, rămânând însă fără rezultat. În pledoaria sa de final, procurorul austriac Mayer‑Maly, care urmărea rezolvarea misterului acestui masacru, a declarat: „Adevărații asasini nu au fost încă găsiți”.

Sacha Batthyány

*** La sfârşitul lui august, m‑am dus pentru a doua oară la Rechnitz; strugurii prinseseră culoare, iar copacii sclipeau a vară. Am vizitat‑o pe Annemarie Vitzthum, care avea 89 de ani şi era, probabil, ultima participantă în viață de la petrecerea dată de Margit. — Mă aranjasem tare frumos, şi‑a amintit ea. Ne‑am aşezat la nişte mese rotunde în salonul mic de la parter. Contele şi contesa se aflau la masa din centru. Contesa Margit arăta ca o prințesă, era îmbrăcată minunat. Toată seara se perindaseră prin salon tot soiul de bărbați în uniformă, dar nu îşi mai amintea cum îi chema. „A fost o nebunie”, după cum a declarat Annemarie Vitzthum, în 1947, şi procurorului la interogatoriu. „Toți beau vin, dansau, eu habar nu aveam de nimic, eram o fată simplă, eram telefonistă.” Mi‑a relatat mai apoi cum, la miezul nopții, a fost însoțită spre casă de un soldat, iar până în acel moment, contesa nu părăsise castelul. Cât

*** — Cum a fost la Rechnitz? Ai reuşit să afli ceva?, m‑a întrebat tata la telefon. Părea obosit, cu câteva săptămâni în urmă apăruse în pragul casei sale de vacanță de la Balaton un cățeluş, o corcitură care de atunci nu mai plecase de lângă el. — Ce‑ți face potaia?

27 Ce are asta de-a face cu mine?

despre treaba cu evreii, a zis doamna Vitzthum, în timp ce mâncam din prăjitura făcută de ea, nu aflase decât mult mai târziu. Teribilă treabă. În continuare, l‑am vizitat şi pe Klaus Gmeiner. Fusese pădurarul lui Tante Margit, ultimul care o văzuse în viață. Margit deținea o mie de hectare la Rechnitz şi în fiecare an venea să vâneze. — Era o trăgătoare excelentă, cu experiență de safari în Africa. Se bucura de câte ori reuşea să doboare vânatul, câte un muflon sau o căprioară – niciodată nu am văzut‑o mai fericită. În toți acei ani nu o auzise vorbind nici măcar o dată despre perioada nazistă, a spus Gmeiner, înamorat, la fel ca mulți alți bărbați din zonă, de Margit. Şi cu siguranță nu avusese nimic de‑a face cu crima. — Eram la vânătoare, a povestit el despre seara de dinaintea morții lui Margit. A nimerit un muflon dintr‑o singură împuşcătură. Animalul se împleticise amețit douăzeci sau treizeci de paşi în direcția ei, căzând apoi secerat. Mai ținea încă minte cum Margit i s‑a plâns în acea seară că o mulțime de oameni o presau ca să le dea bani. — Astea au fost ultimele ei cuvinte. În dimineața următoare nu a mai coborât la micul dejun.

Sacha Batthyány

— E cam dificilă. — Dar îți place de ea, aşa‑i? — Mai bine spune‑mi ce‑ai făcut la Rechnitz. — Oamenii din sat mi‑au zis „domnule conte”, unii aproape că au făcut plecăciuni înaintea mea. — Aoleu, ce îngrozitor. — Martorii susțin că soțul lui Margit, Ivan, a fost şi el la petrecere. — În familie s‑a spus mereu că în seara aceea era plecat în Ungaria. — Fiecare are altă variantă a poveştii: ba că familia nu a ştiut nimic despre toată tărăşenia şi de aceea nu s‑a preocupat dacă Margit avusese un rol, ba că presa avea nevoie de un titlu de scandal despre contesa însângerată… Oamenii din Rechnitz vor să ascundă toată mizeria sub preş. Pentru ei, Tante Margit a fost o sfântă. — Dar tu ce vrei?

trei

29 Ce are asta de-a face cu mine?

La începutul investigațiilor mele am vrut neapărat să aflu ce se întâmplase cu adevărat. Am cercetat arhivele, am trimis scrisori, am citit dosarele din procesul Rechnitz, am identificat dosarele pe care Siguranța elvețiană le avea despre Margit şi m‑am întrebat cine din familia noastră ştia ceva despre crimă şi de ce nu discute nimeni despre asta. De câte ori nu vorbiseră bunicii mei despre mătuşi de mult decedate, despre hachițele vreunui unchi, despre gloria apusă a Ungariei, pe când oamenii încă aveau maniere şi bun‑gust. Cum de nu a suflat nimeni nicio vorbă despre Rechnitz? Cum de nu menționase nimeni groapa comună de acolo? Poate aveam să dau peste vreun indiciu legat de locul în care ar fi putut fi îngropate cele 180 de cadavre. Poate o să vorbească cineva cu mine, m‑am gândit, doar făceam parte din familie. Şi, deodată, într‑o seară de iarnă, am ajuns să mă întâlnesc cu cineva, iar această întâlnire a declanşat evenimentele ce au urmat. Ieşisem în oraş, la restaurant, cu prietenii, iar acolo am dat peste un cunoscut care şedea la masă cu scriitorul german Maxim Biller. Ne‑am aşezat şi noi alături de ei şi, la un moment dat, am început să vorbim despre Tante Margit. Biller auzise de ea, ceea ce m‑a mirat,

Sacha Batthyány

fiind, de altfel, şi primul care m‑a întrebat: „Şi ce are asta de‑a face cu tine?” Contesa nazistă, aşa cum apare în presă şi în ziua de azi, ce are ea de‑a face cu mine? Nu eram pregătit să răspund la o astfel de întrebare. Nu mi‑o pusesem niciodată, de altfel, pentru că părea absurdă. „Strict vorbind, i‑am răspuns eu jenat lui Biller, Margit nu era direct înrudită cu mine, era o Thyssen, se căsătorise cu unchiul meu. „Prin urmare ce are asta de‑a face cu mine?”, am repetat eu întrebarea pentru a câştiga timp. „Chiar nimic, de ce ar avea, a trecut atât de mult timp de atunci.” Dar dacă mi‑ar pune azi aceeaşi întrebare, i‑aş da un alt răspuns. Cu timpul, interesul mi s‑a schimbat. M‑a interesat tot mai puțin să aflu ce se întâmplase cu adevărat, nu mai eram jurnalistul venit din afară, care îşi lua notițe, aduna faptele şi îi chestiona pe ceilalți. Acum era vorba doar despre mine. Am tot citit despre asociațiile nepoților celor care trecuseră prin război, despre oameni de vârsta mea care, din pricina evenimentelor cu şaptezeci de ani în urmă, se simțeau dezrădăcinați, fără direcție, de parcă s‑ar fi născut într‑un vacuum. „Au moştenit emoțiile neprocesate ale părinților lor”, am citit, „iar acum încearcă să se elibereze din lanțurile trecutului”. Mulți se simțeau vinovați pentru că nu reuşiseră să diminueze suferința şi confuzia părinților lor. Am mai citit şi despre cum toți aceştia erau exagerat de duri cu ei înşişi, despre cum îşi înscenau lumi izbăvite, pentru a‑şi compensa frustrările resimțite. Unul dintre ei scria: „Vreau să ajung, în sfârşit, să îmi trăiesc propria viață”. Iar altul întreba: „Cum am ajuns noi din cauză că părinții noştri au tăcut, au tăcut tot timpul?” M‑am recunoscut în aceste rânduri, deşi nu doresc să fac parte din nicio astfel de comunitate de suferinzi. Nu sunt genul care să frecventeze grupurile de autoajutorare.

31 Ce are asta de-a face cu mine?

„Fiecare generație are misiunea ei”, era scris pe o pagină de internet care tematizează astfel de probleme. „Generația părinților şi‑a suflecat mânecile pentru a se îngriji de ruinele clădirilor distruse. Misiunea nepoților este să se îngrijească de ruinele din suflet.” Aşa să fie? Nu e însă prea simplu totul? Despre faptul că traumele sunt moştenite, mai ales de nepoți de la bunicii lor, mai citisem, dar nu prea voiam să cred. De parcă ploaia de bombe trăită de tatăl meu pe când era copil ar fi vreo scuză pentru melancoliile mele ocazionale. De parcă cei zece ani petrecuți de bunicul meu în gulagul din Siberia ar fi vreo justificare pentru ciudățeniile mele. Şi totuşi – exista vreo legătură între toate acestea sau doar îmi închipuiam eu totul? Nu eram eu oare cel care se simțea vinovat pentru faptul că îmi mergea prea bine în Elveția? N‑am tânjit cumva, pe ascuns, să izbucnească un mic război? Sau măcar vreo criză. Şi de câte ori scrisesem eu, ca jurnalist, despre imigranți? La un moment dat, am însoțit o familie care fugise din Irak, altă dată am petrecut câteva zile cu nişte africani în serele din sudul Spaniei, ba chiar am stat peste noapte cu refugiați din Bangladesh în nişte depozite vechi din Atena. De unde acest interes pentru oameni fugiți din țările lor? De unde şi până unde această atracție pentru suferință? Ai crescut la Zürich, mi‑am spus, departe de obuze şi pereți ciuruiți, ce‑i cu tine? La şcoală ai pus plante la uscat, calcea calului, porumbar, ierbarul tău era mândria profesorului tău. Apoi, reverul din septembrie 1988, din setul al treilea, lovit cu o singură mână, din disperare, care te‑a ajutat să câştigi meciul, cu şosetele roşii de zgură – asta e viața ta, nu e destul? Nu, pentru că nu mi‑au ajuns niciodată. Întotdeauna era ceva, care îmi lipsea. Această lume netulburată care mă înconjura, imaculată ca tricourile polo pe care le purtam cu gulerul ridicat, pe la jumătatea anilor

Sacha Batthyány

1980, nu era lumea mea. Propoziția asta, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mi se părea mai potrivită: sunt un nepot de război. Tata şi‑a petrecut războiul în pivniță, bunicul a fost trimis de ruşi în Siberia, bunica şi‑a pierdut cel de‑al doilea fiu, iar mătuşa mea era răspunzătoare pentru masacrarea a 180 de evrei. Oamenii aceştia au fost atât victime, cât şi vinovați, vânători şi vânați, mai întâi celebrați, apoi disprețuiți, nişte bastarzi ai istoriei. Viața i‑a ținut cu capul tot mai plecat, şi‑au pierdut mai întâi stima de sine, în cele din urmă şi vocea. Am fost o familie de cârtițe, nota bunica mea Maritta în jurnal: Ne‑am retras din lume, nu am mai crezut în nimic şi ne‑am prăbuşit în noi înşine, cu capul sub pământ, mereu ferindu‑ne. Şi cu mine ce se întâmpla?

patru

33 Ce are asta de-a face cu mine?

Îmi amintesc de una din ultimele vizite făcute bunicii la Budapesta. Cred că era în 2006, despre Rechnitz nu ştiam încă nimic. În ultimii ei ani de viață, bunica era de‑a dreptul obsedată de ideea de a‑şi scrie memoriile. În primele luni, a încercat să scrie la maşina de scris, un model din anii 1970, cu bandă colorată. Însă i s‑a părut mult prea complicat, aşa că destul de repede a trecut la scrisul de mână, cu o caligrafie care provenea din vremurile în care oamenii mai mergeau cu trăsura. — Cum mai merge cu scrisul?, am întrebat‑o, iar ea s‑a ridicat de pe scaun şi a fugit în bucătăria aflată la capătul unui culoar lung, pentru a pregăti ceaiul. O auzeam scotocind în sertar după lingurițe. — Ai deja câteva capitole?, am strigat după ea, fără a mă aştepta să răspundă. Nu că aş fi ars pe atunci de nerăbdare să îi citesc notițele, întrebasem doar din politețe, alte subiecte comune nu prea aveam. Încercam doar să evit tăcerea care ne sufoca de fiecare dată când ne vedeam. A scos nişte lapte din frigider şi l‑a turnat într‑o ceaşcă, vărsând probabil câteva picături pe de lături. — Nem jó, a strigat ea, asta nu‑i bine. Am auzit‑o pocnindu‑se enervată cu palma peste picior, cum ştergea laptele scurs şi clătea buretele. Apoi a

Sacha Batthyány

fluierat ceainicul. Pe rafturile joase erau înşirate fotografiile rudelor ale căror nume nu am fost niciodată în stare să le rețin. Trebuia să mă aplec mereu pentru a le privi, să‑mi strâmb spinarea până ajungeam să fac o plecăciune în fața lor. Cine ştie, poate erau aşezate cu intenție în acest fel. Pe pereți erau agățate gravuri cu harta Ungariei de dinaintea Primului Război Mondial, marele imperiu de odinioară. De când eram copil, tata şi bunica nu vorbeau decât despre asta, iar eu încuviințam politicos, deși nu mă interesase niciodată subiectul. Şi dacă mă apucam din nou să o întreb cum fusese, pe vremea aceea, la vânătoare, de exemplu, sau de ce erau ungurii atât de antisemiți, aşa cum spuneau mai toți în ultima vreme, primeam mereu acelaşi răspuns: „Nem érted”, n‑ai cum să înțelegi tu asta. Cu vorbele acestea am crescut, îmi răsună în minte şi în ziua de azi. — N‑ai cum să înțelegi tu asta, îi aud strigând şi pe morții din fotografii, pe lângă care trec aplecat. — Dar am citit atâtea despre asta. Ce mai vreți de la mine?, le‑o întorc. — Nu merită osteneala, îmi răspund. Uită de toate astea, îmi zic în cor. — Dar eu... — Ai suferit vreodată? — Să sufăr? — Ştii tu ce‑s ăia colți? — Colți? — Ţi‑ai pierdut vreodată casa, patria, țara de obârşie? — Dar... — Niciun dar, mă întrerup ei pe tonul ofițerilor imperiali. Nu ai cum să înțelegi. — Despre ce vorbeam?, mă întrebă bunica.

35 Ce are asta de-a face cu mine?

Se întorsese cu ceaiul din bucătărie. O tavă, două ceşti albe, o zaharniță cu colțuri ciobite şi o căniță cu lapte. Nu o observasem, stăteam cu nasul lipit de geamul rece din sufragerie privind intrarea în palat, steagurile Ungariei fluturând în vânt şi un violonist cu perucă, în costumație barocă, care făcea câte o plecăciune de câte ori un turist îi arunca vreun forint în cutie. — Te‑am întrebat dacă ai scris ceva ce poate fi citit deja, i‑am răspuns privind‑o. A zâmbit, schimbând subiectul. — Cum ai călătorit?, m‑a întrebat. Am vizitat‑o trei zile la rând. Ne aşezam pe canapeaua ei albastră din sufrageria supraîncălzită, iar timpul parcă nu voia să treacă. Ne chinuiam din răsputeri să ținem conversația lâncezită în viață. Asta până la ultima cină în doi. — Bună supa asta, i‑am zis, simțindu‑mă ca un pensionar la televiziunea austriacă. — Păi fiindcă e făcută în casă, mi‑a răspuns. Iar vorbele acestea i se potriveau la fel de puțin precum cele spuse de mine, de parcă doar ne‑am fi jucat de‑a bunica şi nepotul ei. Dar plimbările noastre din zilele precedente și strânsul castanelor nu avuseseră și ele un aer de butaforie, în timp ce săream prudenți de la un subiect la altul, de parcă ne‑am fi croit drum pe un teren minat? La despărțire, m‑a strâns ceva mai mult în brațe decât de obicei. „Nagyon szeretlek”, mi‑a şoptit în ureche, te iubesc mult, la care eu, la fel de conspirativ, am bătut‑o pe umerii osoși. Făceam oare ceva interzis? Ultima oară când am văzut‑o pe bunica a fost într‑un spital din centrul Budapestei, într‑una din acele case uriaşe cu fațada înnegrită de timp, pe care, dacă o vedeai din exterior, nu‑ți dădeai seama dacă era o operă, o închisoare sau un spital. Slăbise foarte mult şi părea pierdută în