Curcubeul apare si dispare lookinside by Editura Publica

Titlul original al acestei cărți este Rainbow Comes and Goes: A Mother and Son on Life, Love, and Loss de Anderson Cooper și Gloria Vanderbilt. Copyright © 2016 by Anderson Cooper © Publica, 2016, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VANDERBILT, GLORIA Curcubeul apare şi dispare : o mamă şi fiul său despre viaţă, dragoste şi pierderi / Gloria Vanderbilt, Anderson Cooper ; trad.: Ruxandra

Tudor. - Bucureşti : Publica, 2016 ISBN 978-606-722-222-7 I. Cooper, Anderson II. Tudor, Ruxandra (trad.) 821.111(73)-94=135.1 821.111(73)-6=135.1

VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Mirela Vișan CORECTOR: Rodica Crețu DTP: Dragoș Tudor TIPAR: Artprint

CUPRINS Introducere �� 9 1 �� 17 2 �� 61 3 �� 111 4 �� 183 5 �� 225 6 �� 245 Epilog �� 275

Mama mea vine dintr-o lume dispărută, dintr-un loc și o eră care au apus de mult. Întotdeauna am considerat-o un musafir ajuns fără voie în lumea noastră; un emisar trimis de pe o stea îndepărtată, care s-a stins de mult. Numele ei este Gloria Vanderbilt. Când eram mai tânăr, obișnuiam să țin secret numele mamei nu pentru că mi-ar fi fost rușine cu ea – nici gând de așa ceva –, ci pentru că îmi doream ca oamenii să ajungă să mă cunoască înainte să afle că eram fiul ei. Vanderbilt era un nume cu o mare însemnătate și, din acest motiv, am fost mulțumit că nu l-am purtat și eu. Mie îmi place să fiu Cooper. Nu este la fel de împovărător și este puțin probabil să producă o pauză stânjenitoare după ce mă prezint. Trebuie să admitem: numele Vanderbilt are în spate o istorie, o moștenire. Chiar dacă nu cunoști toate detaliile extraordinarei povești de viață a mamei mele, numele său generează un întreg set de așteptări și de presupuneri legate de felul în care ar trebui să fie ca om.

Curcubeul apare și dispare

Introducere

Curcubeul apare și dispare

Mama este mai celebră decât oricare altă persoană de pe planetă. Venirea ei pe lume a ținut prima pagină a ziarelor și, indiferent de lucrurile bune sau mai puțin bune care i s-au întâmplat de-a lungul timpului, a fost în centrul atenției opiniei publice fără încetare. Succesele și eșecurile ei au fost mereu în lumina reflectoarelor. În plus, a dus mai multe vieți: a fost actriță, artistă, designer și autoare de cărți; a clădit averi, le-a văzut ruinându-se și le-a reclădit. A trebuit să îndure un abuz, moartea părinților, decesul unui partener de viață, sinuciderea unui fiu și un număr infinit de traume și trădări care ar fi putut răpune un om fără o determinare de nezdruncinat. Deși este o supraviețuitoare, mama nu are nimic din duritatea acestui cuvânt. Este cea mai puternică persoană pe care o cunosc, dar nicidecum una dură. Nu și-a permis niciodată să-și formeze un scut protector. A ales să rămână vulnerabilă, deschisă către noi experiențe și posibilități și, din acest motiv, este cea mai vivace persoană din câte cunosc. Mama are acum 92 de ani, dar nu și-a arătat vârsta niciodată și nu a simțit-o decât foarte rar. Oamenii spun des despre unele persoane ajunse la vârsta mamei: „Este verde ca un lăstar”, dar mama mea este chiar mai verde. Își vede trecutul în perspectivă. Lucrurile pe care le considera importante odată nu mai prezintă niciun fel de importanță acum. Ea își vede viața cu o claritate cu care eu abia acum încep să o văd pe a mea. La începutul lui 2015, cu câteva săptămâni înainte de aniversarea de 91 de ani, mama a contractat o infecție respiratorie de care nu a mai putut scăpa și din cauza căreia s-a îmbolnăvit extrem de grav pentru prima dată în viață. Mie nu mi-a spus cât de rău se

ANDERSON COOPER și GLORIA VANDERBILT 12

simțea. În timp ce mă îmbarcam într-un avion pentru o călătorie în străinătate unde aveam să filmez un reportaj, am sunat-o să-i spun că plec – evident, făceam acest lucru în ultimul moment, pentru că nu voiam să-i dau motive de îngrijorare. Când a răspuns la telefon, mi-am dat seama instantaneu că era ceva în neregulă cu ea. Respira sacadat și abia putea să vorbească. Mi-ar plăcea să vă pot spune că mi-am anulat plecarea și că m-am dus într-un suflet la ea, dar nu a fost așa. La momentul respectiv, nu cred că mi-am imaginat cât de bolnavă putea fi; sau poate că mi-am imaginat, dar mi-am spus că nu era cazul să reacționez instinctual, pentru că aș fi creat numai neplăceri și am refuzat să mă mai gândesc la acel lucru. Trebuia să plec într-o delegație și membrii echipei mele erau deja în alte avioane, în zbor spre destinație. Era prea târziu ca să mă răzgândesc. La scurt timp după plecarea mea, mama a fost dusă de urgență la spital, lucru pe care nu l-am aflat decât după ce am revenit în țară; la momentul respectiv, mama fusese deja externată. Patru luni după aceea, a trebuit să se lupte cu astmul și cu o infecție respiratorie recurentă. Din când în când, simțea că nu se mai putea ține pe picioare. Faptul că nu mai avea aceeași mobilitate a fost dificil de îndurat pentru ea și multe zile nu s-a dat jos din pat. Câțiva dintre prietenii ei apropiați decedaseră de curând și din această cauză își conștientiza vârsta pentru prima dată. „Mi-ar plăcea să mai trăiesc câțiva ani”, mi-a spus. „Mai sunt câteva lucruri pe care mi-ar plăcea să le duc la bun sfârșit și sunt foarte curioasă să văd cum va decurge totul. Oare ce ne rezervă viitorul?”

Curcubeul apare și dispare

Pe măsură ce mama se apropia de aniversarea de 91 de ani, am început să meditez asupra relației noastre: cum a fost când eram copil și cum era în prezent. Am început să mă întreb cât de apropiați eram. După ce au murit tata și fratele meu, nu ne-am mai avut decât unul pe celălalt și am încercat să depășim pierderea lor cu câtă demnitate am putut, fiecare în felul său. Tata a murit în 1978, când eu aveam 10 ani; cât despre Carter, fratele meu, acesta s-a sinucis în 1988, când aveam 21 de ani, așa că mama a rămas singura rudă apropiată pe care o mai am și singura persoană în viață care mi-a fost aproape în copilărie. Eu și mama nu am avut niciodată ceea ce s-ar numi o relație bazată pe comunicare. Mama nu a fost genul de părinte la care să te duci pentru un sfat legat de școală sau de slujbă. Ea deține niște adevăruri despre viață pe care le-a descoperit cu greu, genul de adevăruri la care nu poți ajunge decât dacă duci o viață ca o poveste, plină de dragoste și de dezamăgire, de tragedii și de preamăriri, de visuri mărețe și de dureri crâncene de cap. Cu toate acestea, când eram copil, mi se întâmpla foarte rar să vorbesc cu mama despre viața ei. Trecutul său era mereu învăluit în mister. Bunicii și părinții ei au murit înainte să mă nasc eu și nu știam foarte multe despre evenimentele tumultuoase petrecute în copilăria ei sau în anii de dinainte să-l cunoască pe tata, o perioadă care a creionat practic personalitatea omului care a devenit. După ce am mai crescut, mi-am dat seama că erau multe lucruri pe care nu le știam despre mama – experiențele prin care trecuse și lecțiile pe care le învățase, dar pe care nu le-a transmis mai departe. În multe cazuri, a fost și vina mea – pur și

ANDERSON COOPER și GLORIA VANDERBILT

simplu nu am întrebat-o despre ele. Cât despre mama, nici ea nu știa multe lucruri despre mine. Când suntem tineri, pierdem timp prețios fiind rezervați sau simțindu-ne jenați față de părinții noștri, detestându-i sau dorindu-ne să fi fost cu totul altfel. Acest lucru se schimbă când devenim adulți, dar tot ni se întâmplă des să nu valorificăm noile posibilități de a discuta și de a comunica cu părinții noștri și amânăm să discutăm cu ei despre subiectele tabu sau să le punem întrebări dificile. Ne gândim că o vom face într-o zi, dar viața merge înainte și, la un moment dat, devine prea târziu. Nu am vrut să rămână ceva nespus între mine și mama, astfel că, la aniversarea sa de 91 de ani, am luat hotărârea de a porni o nouă conversație cu ea, o conversație despre ea. Nu doream să aflu detaliile vieții sale de zi cu zi, ci lucrurile care contau cu adevărat, experiențele ei de viață, pe care nu le știam sau pe care nu le înțelegeam pe deplin. Am început această conversație pe e-mail și am continuat-o pe aproape toată durata anului următor. Mama nu folosea e-mailul de prea mult timp, astfel că primele ei mesaje nu aveau mai mult de două rânduri. Însă, pe măsură ce s-a obișnuit să tasteze, a început să-mi trimită mesaje foarte detaliate. După cum veți vedea în paginile care urmează, amintirile sale sunt foarte intime și dezvăluie amănunte pe care nu mi le-a spus niciodată față în față. Am primit primul e-mail chiar de ziua ei. M-am născut acum 91 de ani. În timp ce scriu aceste rânduri, îmi vine în minte un răvaș primit de la mătușa Gertrude acum mulți ani, tot de ziua mea.

Acel e-mail și cele trei întrebări scrise de mama au dat startul unei conversații care a ajuns să schimbe relația dintre noi și să ne aducă mai aproape unul de celălalt decât am fost vreodată. Este tipul de conversație pe care cred că mulți părinți și-ar dori să o aibă cu copiii lor ajunși la vârsta maturității și care a transformat ultimul an în cea mai de preț perioadă a vieții mele. A pus la pământ zidurile de tăcere care existau între mine și mama și, în acest fel, am ajuns să o înțeleg atât pe ea, cât și pe mine, într-un fel în care nu mi-am imaginat vreodată că aș putea să o fac. Acum știu că nu este niciodată prea târziu să schimbi relația pe care o ai cu o persoană importantă din viața ta: un părinte, un copil, un iubit, un prieten. Nu trebuie decât să vrei să fii sincer, să lași trecutul în urmă și să renunți la presupunerile și nemulțumirile pe care le ai. Sper ca poveștile care urmează să vă încurajeze să analizați legăturile pe care le aveți cu ceilalți și, cine știe, poate să vă ajute să începeți un nou tip de conversație cu o persoană dragă. În definitiv, dacă nu acum, atunci când?

Curcubeul apare și dispare

„Gândește-te, astăzi împlinești fix 17 ani”, îmi spunea ea. Ei bine, astăzi, când împlinesc fix 91 de ani, sunt mult mai înțeleaptă, dar, într-un fel, am tot 17 ani. Care este răspunsul? Care este secretul? Există vreun secret?

În această dimineață, după ce m-am trezit, mi-a venit în minte o scenă din tinerețe: era aniversarea mea de 17 ani și mergeam grăbită pe Madison Avenue, ca să mă întâlnesc cu iubitul meu. Emoția și nerăbdarea pe care le simțea acea tânără îmi erau cunoscute și, astfel, m-am simțit din nou, pentru un scurt moment, ca la 17 ani. Dar nu am 17 ani. Am 91. Și nu mai pot să merg nici la pas, nici grăbită. Nu m-am gândit niciodată că, dacă trăiești mult, s-ar putea să vină o vreme în care să devină imposibil să faci așa ceva. Acest lucru nu mi-a trecut prin minte nici când aveam 17 ani, nici mai târziu, după ce au trecut anii și am îmbătrânit. Eram conștientă că exista „bătrânețe”, dar îmi imaginam că avea să li se întâmple altora, nu mie. Asta și pentru că, în copilărie, nu am avut părinți, frați sau surori ca majoritatea copiilor și, din acest motiv, nu am știut ce curs pot lua viața și moartea. Primul sentiment pe care l-am simțit la aniversarea de 91 de ani a fost unul surprinzător. Cum de am ajuns la această vârstă așa de repede? Sunt pregătită?

Curcubeul apare și dispare

ANDERSON COOPER și GLORIA VANDERBILT 18

Dacă am ajuns la 91 de ani, înseamnă că menirea mea pe acest pământ se apropie de linia de sosire. Oare o să-mi găsesc puterea să duc la bun sfârșit această cursă cu curaj și să le las celor pe care îi iubesc o amintire despre mine care să îi ajute și să le dea puterea de care vor avea nevoie când nu voi mai fi? Până să fiu doborâtă de gripa și astmul de anul acesta, am crezut că anii cei mai buni ai vieții mele abia aveau să urmeze. Toată viața am fost binecuvântată cu o sănătate de fier, așa că a fost un șoc pentru mine să mă trezesc pe o targă, într-o ambulanță care gonea cu sirenele pornite către spitalul din New York, același loc unde a fost dus cu ambulanța și tatăl tău, Wyatt Cooper, acum 37 de ani, și unde și-a găsit sfârșitul. Astmul este o boală terifiantă – este ca și cum te-ar sugruma cineva cu un garou. Te sufoci, te chinui să respiri și te întrebi: „Gata? Așa am să mor? Te rog, Doamne, sau cine oi fi – nu mă lua încă la tine”. Este un clișeu, dar unul adevărat, pe care abia acum îl înțeleg pe deplin: sănătatea este un dar inestimabil. Atâta vreme cât ești sănătos, ești independent și ai controlul deplin asupra propriei vieți. Boala îți macină sufletul. Te agăți de speranță, după care te descurajezi și te temi că nu-ți vei mai reveni niciodată. Tot ceea ce am fost vreodată, tot ceea ce sunt acum și tot ceea ce aș putea deveni nu mai există. Acum sunt singură. Nimic nu-ți poate lua gândul de la acest final implacabil. Oare cum mă poate trăda corpul, când mai am atâtea lucruri de făcut? Vezi tu, nu vârsta în sine îți joacă feste, ci corpul tău și, odată cu degradarea lui, îți seacă și puterile. Și ajungi obsedat și concentrat exclusiv pe starea ta de sănătate, pe orice simptom, pe

orice junghi, pe orice durere. În loc să muncești sau să-ți trăiești viața, îți irosești timpul cu programări la doctor. Știi poezia scrisă de Algernon Charles Swinburne?

Direcția spre care ne călăuzește timpul nu este un mister pentru nimeni. Drumul pe care ne aflăm nu este un secret. Braț la braț sau mână în mână, înaintăm în pas de melc, în aceeași unică direcție, spre același final. Moartea. Acest cuvânt lasă o pată pe rândurile pe care le scriu în jurnal. Nu există negare, nu există punct de cotitură. Cu cât încerc mai mult să o șterg, cu atât se încăpățânează să se transforme într-o mâzgăleală cu sânge negru. Este precum nașterea – inevitabilă. Moartea este prețul pe care îl plătim pentru că ne-am născut. Felul în care murim este o altă discuție. Dacă suntem bolnavi în stadiu terminal, putem alege să ne curmăm singuri viața. Undeva, în adâncul ființei mele, zace dorința de a părăsi această lume în pace, în timpul somnului.

Curcubeul apare și dispare

De prea mult dor de viață, de teamă și iluzii scăpați fiind de-acum, În pripă dăm o rugă Oricărui Zeu ar fi Căci viața nu-i eternă; Căci morții-s pe vecie; Căci și vârtosul fluviu Prea lin se-aruncă-n mare.*

* Referință la „The Garden of Proserpine”, publicată în 1866 în volumul Poems and Ballads (n.t.).

ANDERSON COOPER și GLORIA VANDERBILT 20

Trăiesc însă cu iluzia, cu speranța nebunească, plăpândă, că acest lucru pur și simplu nu mi se va întâmpla mie. Poate că am moștenit acest optimism îndărătnic de la bunica din partea mamei, Laura Delphine Kilpatrick Morgan, căreia eu îi spuneam Naney și care a stipulat în testament că, în cele patru zile de priveghi premergătoare înmormântării sale, dorea să fie vegheată de două călugărițe, care aveau să stea în ture la căpătâiul sicriului deschis, ca să se asigure că era cu adevărat moartă și că nu avea să deschidă brusc ochii. Indiferent dacă sunt sau nu pregătită, știu că va veni o zi în care nu vor mai exista cuvintele „tu” și „eu”. Și, când se va întâmpla acest lucru, noi vom fi fost deja trimiși spre infinitate, fără șansa de a ne mai putea întoarce. Dar nu îți face griji. Starea mea de sănătate se îmbu-nătățește. Noaptea trecută am visat că săream peste planeta aceea pitică, Pluto, aflată la trilioane de mile distanță, unde a fost trimisă, pentru prima dată, o navă spațială pentru a face fotografii. A fost floare la ureche. Naney Morgan a cerut ca sicriul ei să fie vegheat patru zile de două călugărițe, ca să se asigure că nu avea să învie? Nu știam că le poți cere călugărițelor așa ceva. Nu-mi imaginez cum este să ai 91 de ani. Încă încerc să mă obișnuiesc cu ideea că urmează să împlinesc 48 de ani, lucru care se va întâmpla peste doar câteva luni. Nu ți-am spus până acum, dar mereu am fost convins că o să mor la 50 de ani, pentru că atât avea și tata când s-a prăpădit.

Curcubeul apare și dispare

Medicul meu curant m-a asigurat de mai multe ori că voi trăi mult peste această vârstă, dar nu îl cred pe deplin. Când te gândești că urmează să mori la 50 de ani, avantajul este că te impulsionezi să realizezi nenumărate lucruri, cu mult înainte de această vârstă, lucru pe care am încercat să îl fac și eu. Acum însă, perspectiva de a trăi mai mult de atât mă face să pun la îndoială planurile pe care mi le-am făcut. Este evident că nu am moștenit optimismul lui Naney Morgan. Știu că ai fost foarte apropiată de ea în copilărie, dar acestea sunt singurele detalii pe care le știu despre ea. Mereu m-am întrebat de ce nu ne-ai vorbit niciodată despre trecutul tău, după ce am mai crescut. Când împliniserăm deja 6 sau 7 ani, eu și Carter știam totul despre copilăria tatei, petrecută la ferma din Quitman, Mississippi. Ne povestea des despre frații și surorile lui și despre familia lui numeroasă. Ne-a spus câte ceva și despre relația agitată cu tatăl său și legătura specială cu locul în care s-a născut, dar tu nu ne-ai povestit niciodată despre familia ta. Ți s-a părut un subiect prea dificil pentru a fi dezbătut? Nu m-am gândit niciodată că aș putea discuta cu tine sau cu Carter despre copilăria mea. Am avut o viață tumultuoasă, plină de evenimente stranii și de intrigi secundare suprarealiste, așa încât, dacă aș fi încercat să o povestesc, ar fi însemnat să combin Procesul lui Franz Kafka cu Orașul nostru, al lui Thornton Wilder.

ANDERSON COOPER și GLORIA VANDERBILT 22

În plus, tatăl vostru nu v-a povestit numai anecdote din copilăria lui – fiind un mare fotograf, a avut sute de fotografii, prin intermediul cărora v-a putut arăta oamenii și locurile despre care vă vorbea. Persoanele din aceste fotografii zâmbesc fericite la aparat, fără machiaj sau vreun alt artificiu. Nu mă pot abține să nu mă întreb ce ar fi spus aceștia despre mine, dacă ar fi știut din ce haos proveneam. Evident că tatălui vostru i-am povestit despre lucrurile care mi se întâmplaseră, dar mă extenua să-mi justific sentimentele, astfel că nu reușeam să-i spun decât o poveste de suprafață, fără niciun detaliu semnificativ. Și dacă era atât de complicat să-mi deschid sufletul în fața omului pe care îl iubeam, cum aș fi putut să le vorbesc despre mine unor copii? Nu eram obișnuită să discut despre propriile gânduri și sentimente. Când eram copil, adulții nu comunicau prea mult cu cei mici. Aveam nevoie de timp ca să-mi pun ordine în gânduri, ca să înțeleg raționamentele persoanelor din jurul meu, pe care, copil fiind, nu le-am înțeles niciodată. Prima dată când am consultat un psihiatru aveam 27 de ani. Am intrat în cabinetul său și i-am spus: „Iată-mă aici, dar este un lucru despre care refuz să discut: mama”. Evident că a fost o reacție ridicolă; exact despre mama voiam să discut cu medicul respectiv, dar încă mă temeam de ea din nenumărate motive. Una dintre binecuvântările vârstei pe care o am acum este faptul că nu mă mai tem de nimic. Câțiva ani mai târziu, am avut o experiență extraordinară cu un alt psihiatru. În 1960, LSD era promovat ca o metodă nouă și cu posibile efecte

Curcubeul apare și dispare

miraculoase, de cercetare a zonelor neexplorate încă din subconștientul anumitor pacienți. Medicul m-a întrebat dacă eram dispusă să încerc drogul respectiv sub stricta lui supraveghere, iar eu am răspuns „da”, fără să stau prea mult pe gânduri. Și-n ziua de azi îmi amintesc tot ceea ce s-a întâmplat în timpul acelei întâlniri, de parcă s-ar fi petrecut acum câteva ore. M-am trezit în anul 1925 – eram mică și stăteam în pătuțul meu din casa tatei din Newport, în timp ce el era în camera alăturată, dându-și ultima suflare. Am auzit pași care treceau pe holuri în mare viteză, uși care se deschideau și se închideau, oameni care strigau unii la alții. Era noapte și știam că se petrecea ceva îngrozitor. Mi se părea că aș fi putut opri totul dacă m-aș fi putut da jos din pătuț ca să mă duc la tata, dar nu puteam decât să stau pe spate, cu pumnișorii încleștați, fără să fiu în stare de nimic. Dintr-odată, sunetele au încetat. Ușa dormitorului meu s-a deschis. În lumina care venea de pe hol am distins clar silueta scumpei mele guvernante, Dodo, și pe cea a mamei tatălui meu, bunica Vanderbilt. Stăteau una lângă alta și șușoteau. Am început să urlu și să trag de grilajul pătuțului, crezând în continuare că l-aș fi putut salva pe tata dacă aș fi ajuns la el. Dodo m-a luat în brațe și a început să mă legene, în timp ce bunica mă alina, dar eu am continuat să urlu. Cu toate acestea, nu m-au dus la tata. Mă înecam cu propriile lacrimi, incapabilă să le pot spune ceva. Experiența pe care am trăit-o după ce am luat LSD mi-a schimbat viața. M-a ajutat să fac pace cu mama, după cincisprezece ani în care am fost străine una de

ANDERSON COOPER și GLORIA VANDERBILT

cealaltă, și să pun cap la cap piesele din puzzle-ul trecutului meu.

Înainte de a trece mai departe, cred că ar trebui să vă povestesc puțin despre trecutul mamei, ca să înțelegeți mai bine unele dintre evenimentele menționate de ea. Multe dintre ele sunt noi și pentru mine și a trebuit să le caut în cărțile de istorie, pentru că mama nu mi-a vorbit niciodată despre ele. Mama a venit pe lume în 1924, într-o familie extrem de înstărită, și a primit la naștere numele Gloria Laura Vanderbilt. Primul membru al familiei Vanderbilt care a ajuns în America, în 1650, a fost Jan Aertson. Prima sa oprire a fost colonia olandeză din New Amsterdam, unde a primit un post de servitor pe care l-a acceptat, sperând că această slujbă l-ar fi salvat de la o viață în sărăcie în Europa. Jan s-a stabilit în Staten Island, locul în care descendenții săi au rămas aproape un secol, până când stră-străstrănepotul său, Cornelius Vanderbilt, a schimbat soarta acestei familii pentru totdeauna. Cornelius a renunțat la școală când avea 11 ani și a început să lucreze la compania tatălui său, care se ocupa cu transportul de persoane și de mărfuri cu feribotul, între Staten Island și Manhattan. La 16 ani deja conducea singur afacerea și naviga pe apele din jurul Manhattanului pe un vas mic, cu două catarge. Cornelius era un om de afaceri foarte priceput și, într-un final, a pornit o

Curcubeul apare și dispare

altă afacere, de această dată cu vapoare cu aburi. Era un om cumpănit și tenace, care și-a extins imperiul după ce a început să achiziționeze proprietăți imobiliare și linii de cale ferată, pe care ulterior le-a combinat pentru a crea linia de cale ferată New York Central. La moartea sa, care a survenit în 1877, reușise să strângă una dintre cele mai mari averi din toate timpurile, care valora peste o sută de milioane de dolari la vremea respectivă, adică două miliarde la valoarea actuală. Tatăl mamei mele, Reginald Claypoole Vanderbilt, a fost stră-strănepotul lui Cornelius. Când a împlinit 21 de ani, acesta a moștenit milioane de dolari dintr-un cont de economii al familiei, dar nu avea nimic din etica muncii lui Cornelius. Lui Reginald îi plăceau caii, jocurile de noroc și băutura. A murit în 1925 de ciroză hepatică. Avea doar 45 de ani, iar mama, 15 luni. Bunica mea, Gloria Morgan, a devenit cea de-a doua soție a lui Reginald cu doar doi ani înainte de decesul acestuia. Avea 18 ani când a născut-o pe mama și nu era deloc pregătită nici pentru rolul de văduvă, nici pentru cel de mamă. Așa cum se întâmpla la acea vreme cu foarte mulți copii din familiile înstărite, și mama a fost crescută de o guvernantă. Numele acesteia era Emma Keislich, dar mama îi spunea „Dodo”. Aceasta a devenit cea mai importantă ființă din viața sa.

Când ești copil, în general nu-ți dai seama că provii dintr-o familie diferită de celelalte. Nu ai termen de comparație. Abia mai târziu îți dai seama că educația ta a fost altfel decât a celorlalți. L-am pierdut pe tata după ce am împlinit 15 luni. Pentru că nu aveam nicio amintire cu el, nu i-am simțit niciodată lipsa, dar când am ajuns să înțeleg că era neobișnuit ca un copil să nu aibă tată, lucrurile s-au schimbat. Pentru mine, tata rămâne ceea ce a fost întotdeauna – o poză dintr-o ramă. După ce am mai crescut, am început să fiu foarte curioasă să aflu detalii despre el, dar nimeni în afară de Dodo nu a pomenit vreodată numele lui. Dodo mi-a spus că era „un scump” și că îi plăcuseră caii. Și atât. M-a iubit? Iată o întrebare pe care eu n-am îndrăznit să i-o adresez și la care ea nu mi-a răspuns niciodată. Mai târziu, când am împlinit 20 de ani, mi-a dat un inel cu safir și mi-a spus că îl primise de la tata când eram doar un bebeluș, cu următoarea rugăminte: „Păstrează-l și dă-i-l Gloriei când va fi mare, pentru că îi vor plăcea bijuteriile”. Mare dreptate a avut. Am fost încântată de inel. Îl consideram un mesaj de la tata. Un semn că mă iubise cu adevărat, un semn după care tânjisem ani de-a rândul. Cu toate acestea, povestea părea ciudată, neplauzibilă. Și

Curcubeul apare și dispare

„NU CREȘTI CU NOSTALGIA LUCRURILOR PE CARE NU LE-AI AVUT NICIODATĂ, CI CU UN DOR NEBUN DE ELE, CARE TE CHINUIE ȘI CARE PLANEAZĂ DEASUPRA TA DE-A LUNGUL VIEȚII.” – Susan Sontag

ANDERSON COOPER și GLORIA VANDERBILT 28

într-adevăr, când m-am dus să asigur inelul, mi s-a spus că piatra nu era, de fapt, safir. Tata era alcoolic. Probabil că, într-un moment de euforie, mânat de impulsul sentimental al unui joc confuz al închipuirii, s-a dus la Dodo și i-a dat inelul. Și, dacă a fost așa, de unde provenea bijuteria? Nu i-am spus nimic lui Dodo. M-am gândit că inelul putea fi un cadou de la tata, dar la fel de bine putea fi și un gest de amabilitate din partea ei, un mod de a-mi demonstra că avusesem odată un părinte care ținuse la mine. Când ai venit tu pe lume, eu și tatăl tău locuiam în casa de pe Sixty-Sixth Street. Acolo am fost jefuiți și, odată cu restul bijuteriilor, mi-a fost furat și inelul de la tata. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci. Obișnuiai să o citezi des pe scriitoarea Mary Gordon, care spunea: „O fată fără tată crede că totul este posibil și că nimic nu este sigur”. Multă vreme nu am priceput însemnătatea acestor vorbe și legătura pe care ar fi putut s-o aibă cu tine, însă acum o înțeleg și cred că este valabilă și în cazul băieților fără tată. Cu siguranță este valabilă în cazul meu. Când rămâi fără unul dintre părinți la o vârstă fragedă, pierzi și ceva din magia copilăriei. Vălul este ridicat. Afli că în viață se întâmplă și lucruri neplăcute și că lacrimile sau îmbrățișările nu le vor îndrepta, oricât ar fi de multe. Nimic nu mai este sigur și orice lucru, fie el bun, frumos, hâtru sau nociv, pare posibil. A fost o lecție pe care am învățat-o amândoi la vârsta de 10 ani, chiar dacă în feluri diferite: tu, prin intermediul procesului de custodie în care ai

„Cred că o fată fără tată devine o femeie predispusă la extreme, din cauză că a crescut fără cineva care să o protejeze, fără o persoană familiară, care să întruchipeze străvechea imagine a autorității; o fată fără tată nu simte plăcere decât pentru actele extreme, de eroism, de disperare. O fată fără tată crede că totul este posibil și că nimic nu este sigur.” Acesta este citatul complet din romanul lui Mary Gordon, The Company of Women. Când am dat peste el, am știut că avea să fie fundamentul vieții mele. Cu ajutorul lui mi-am putut explica numărul infinit de lucruri nechibzuite pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Fără să-mi dau seama, deciziile pe care le-am luat în viață au avut la bază acest principiu. Chiar și acum, după ce am deschis ochii, tot la fel se întâmplă. Multă vreme n-am fost conștientă de impactul pe care urma să-l aibă absența tatei în viața mea; mi-a luat mulți ani să-mi dau seama, dar acum a devenit foarte clar. Privind retrospectiv, îmi dau seama, iar și

Curcubeul apare și dispare

fost implicată și care te-a împins direct pe prima pagină a ziarelor, eu, odată cu decesul tatei. Persoana care am fost și persoana care mi-a fost dat să devin sunt complet diferite față de cea care am devenit cu adevărat după moartea sa, o schimbare prin care cred că ai trecut și tu după procesul de custodie. După ce l-am pierdut pe tata, m-am închis în mine, iar după ce mi-am revenit eram deja o altă persoană. Eram mai tăcut, mai serios. Am devenit mai degrabă un observator al lumii din jurul meu, și nu un participant la ea. Nimic nu a mai fost la fel de atunci.

ANDERSON COOPER și GLORIA VANDERBILT

iar, că deciziile pe care le-am luat, impulsurile cărora le-am dat curs și genul de bărbați de care am fost atrasă, toate au avut de-a face cu faptul că nu am avut tată. Au fost momente când îmi imaginam că tata îmi lăsase câteva scrisori care aveau să-mi fie livrate în momentele de cotitură ale vieții. Și acum trag speranța că măcar una dintre ele va sosi cândva.

Mi se pare interesantă povestea cu scrisorile scrise de tatăl tău. Mult timp, am avut și eu același vis, anume că voi primi o scrisoare de la tata. Poate că sună ridicol, dar încă mă mai aștept să se întâmple asta, de fiecare dată când mă uit prin teancul de scrisori din cutia poștală, și întotdeauna mă întristez. Și eu mă agăț de speranța că acolo, undeva, există un bilet de la tata, în care să-mi fi scris toate lucrurile pe care vreau să le știu despre el, toate lucrurile pe care îmi doresc să fi avut timp să mi le spună. Acum câteva luni ți-am trimis o copie a unui interviu acordat de el unui post național de radio în 1976. Materialul fusese prelucrat și postat pe Clocktower Radio. A fost ciudat – mă aflam la biroul meu și, deodată, i-am auzit vocea venind din radioul de pe masa de lucru. Nu îl mai auzisem pe tata vorbind de când aveam 10 ani. Vocea lui nu mai suna așa cum mi-o aminteam și nu cred i-aș fi recunoscut-o dacă nu aș fi știut că era el. A vorbit despre mine, despre Carter și despre relația strânsă pe care o avea cu noi. N-am putut să nu mă întreb ce părere ar fi avut

Chiar dacă ți-ai pierdut tatăl când erai foarte tânăr, în cei zece ani, cât a fost lângă tine, te-a influențat foarte mult în bine. Se zice că, deși creierul nostru nu se dezvoltă complet până la vârsta de 20 de ani, primii șapte ani sunt de o importanță majoră pentru dezvoltarea ulterioară. Tatăl tău ți-a dat un start foarte bun în viață și ți-a insuflat dragostea pentru relația pe care a avut-o cu tine încă de când te-ai născut. A fost un dar pe care eu nu ți l-aș fi putut face niciodată, pentru că eu nu am avut parte de așa ceva. Nu am avut o legătură specială cu niciun loc și cu nicio persoană. Pentru mine, trecutul nu înseamnă decât mici suveniruri: cutia de țigări a tatei, peria de păr a mamei și pozele de familie înrămate. Acestea sunt singurele dovezi că am făcut și eu parte dintr-o familie, deși au fost nenumărate momentele în care m-am simțit ca o impostoare. Îți arăt aceste obiecte când vii să mă vizitezi pentru că este felul meu de a-ți povesti diverse lucruri din istoria familiei mele, dar și pentru că mi se întâmplă frecvent să-mi doresc ca Dodo, Naney și alte persoane

Curcubeul apare și dispare

despre mine acum și cum ar fi fost să-l am încă lângă mine. Nu l-am prins în viață decât o scurtă perioadă din copilăria mea, dar, cu toate acestea, nu trece nicio zi fără să nu mă gândesc la el și fără să nu-i duc dorul. Trăirile pe care mi le-a provocat pierderea lui sunt încă foarte puternice și simt în continuare o ușoară mâhnire din cauza faptului că a murit, o mâhnire irațională, ce îi aparține unui puști de 10 ani, care descoperă dintr-odată că totul este posibil și că nimic nu este sigur.

OH DAD, POOR DAD, MAMMA’S HUNG YOU IN THE CLOSED AND I’M FEELIN’ SO SAD* – titlul unei piese scrise de dramaturgul Arthur Kopit Tati, Mă simt ciudat în timp ce scriu acest cuvânt. În definitv, îi scriu unui străin – tu ai plecat dintre noi când eu aveam doar 15 luni. Da, știu, nu ai avut de ales, sunt conștientă de acest lucru. Și totuși te-ai dus dintre noi lăsându-mi doar o fotografie în fața căreia „să-mi aștern ofurile”, după cum spune și Irving Berlin în cântecul său. Dar câtă consolare mi-ar putea aduce o fotografie în care tu pari un străin care ține precaut în brațe un copil de porțelan, pe care se teme să nu-l spargă? Ți se pare că sunt nedreaptă cu tine? Da, așa este, dar această fotografie este singurul lucru

Curcubeul apare și dispare

din viața mea să-mi fi povestit și mie în acest fel. Viața fiecărui om este o poveste – aceste obiecte fac parte din povestea mea și, implicit, și din povestea ta, pentru că tu ești fiul meu. În timp ce scriu aceste rânduri, văd pe biroul meu, într-o ramă de argint, o poză cu tata, bărbatul pe care nu l-am cunoscut niciodată. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să-i scriu o scrisoare și să-mi imaginez cum o îndes într-o sticlă, cum sigilez sticla, cum merg pe jos câteva străzi, până ajung la East River, și cum o rotesc cu forță deasupra capului, înainte de a o azvârli în apele învolburate.

* În traducere aproximativă, „Tată, bietul meu tată, mama te-a dat uitării, iar eu sunt foarte tristă” (n.t.).

ANDERSON COOPER și GLORIA VANDERBILT 34

tangibil de care mă pot agăța când vreau să-mi vărs frustrările. Sunt furioasă pentru că dispariția ta, când eram atât de mică, m-a lăsat asemenea unui vas fără cârmă sau velă și nu știu încotro să mă îndrept pentru a fi în siguranță. Vreau să le spun celor care vor citi această scrisoare următorul lucru: poate că vouă vi se pare un lucru firesc, dar nu oricine a fost binecuvântat să aibă un tată și o mamă. Poate că par ușor pornită împotriva tatei, dar realitatea este că sunt înnebunită după imaginea lui și mi se întâmplă uneori să-mi imaginez cât de mult m-ar fi iubit. De-a lungul anilor am încercat să-mi demonstrez acest lucru fermecând bărbați mult mai în vârstă să se îndrăgostească de mine. Tati, ai fost foarte pasionat de cai și din acest motiv o vreme m-am prefăcut că-mi plăceau și mie. Dar la un moment dat, în timp ce exersam o săritură, am căzut. Acela a fost momentul în care mi-am spus că m-ai iubi chiar și dacă n-aș mai sări, ceea ce am și făcut. A fost o mare ușurare când nu a mai trebuit să mă prefac. Am renunțat să mai încerc să-ți fac pe plac. Am conștientizat că te pierdusem de tot. Nu mai erai acolo și nu aveai să mai fii niciodată. A trebuit să renunț la tine, tati. Tristă, nespus de tristă, te-am dat uitării și mă simt tare vinovată. Să știi că încă mai am pe birou fotografia cu noi doi. Acum nu-mi mai provoacă mâhnire, chiar dacă este singurul lucru pe care l-am avut și o să-l am vreodată de la tine. „Întunericul este îndeajuns de luminat.” Scumpa ta fiică, Gloria

Curcubeul apare și dispare

Reginald Vanderbilt moștenise milioane de dolari de la familia sa, dar la momentul morții își cheltuise aproape întreaga avere. Lăsase în urmă multe datorii și, din acest motiv, tinerei sale soții, bunica mea, nu i-a revenit mare lucru din averea soțului său. Cu toate acestea, pe numele moștenitorilor lui Reginald a fost deschis un cont de economii de cinci milioane de dolari, bani care au fost împărțiți, la moartea sa, între Cathleen Vanderbilt ( fiica lui de 21 de ani dintr-o căsnicie anterioară) și mama mea, care la vremea aceea abia făcuse 15 luni și care nu avea să intre în posesia părții sale din avere decât după ce împlinea 21 de ani. Dat fiind că bunica mea, Gloria Morgan Vanderbilt, nu avea vârsta necesară pentru a deveni tutorele legal al mamei mele, Curtea de Justiție din New York l-a numit pe judecătorul James Foley custode al mamei și al contului său de economii. Bunica avea să primească o pensie lunară de 4 000 de dolari, iar judecătorul Foley i-a permis să se mute la Paris împreună cu Thelma, sora ei geamănă, cu Naney Morgan, mama lor, cu Dodo, guvernanta, și cu mine. După ce a murit tata, mama nu a mai menţionat numele lui şi nu a mai vorbit despre familia Vanderbilt niciodată. A părăsit în mare grabă orașul Newport şi ne-a dus pe mine, pe Dodo și pe Naney la Paris, unde urma să locuim cu sora geamănă a mamei, Thelma, pe bulevardul Charles Floquet. Acolo se afla o casă mare, în care Dodo, Naney și cu