2. Cum să organizezi o petrecere în piscină �������������������

CAPITOLUL 2

Cum să organizezi o petrecere în piscină

Te-ai hotărât să dai o petrecere în piscină. Ai de toate: gustări, băuturi, jucării gonflabile de plutit pe apă, prosoape şi cercuri din alea pe care le arunci în piscină şi pe urmă trebuie să te scufunzi ca să le scoți afară. Dar în seara dinaintea petrecerii, ai tot timpul senzația că ai uitat ceva. Dând roată cu ochii în jurul tău prin curte, îți dai seama ce-ai uitat.

Tu nu ai piscină.

Hai, nu te panica! Poți să rezolvi problema. Ai nevoie doar de-o grămadă de apă şi de un recipient în care s-o pui. Hai să ne gândim cum facem cu recipientul, mai întâi.

Există două mari tipuri de piscine: îngropate şi supraterane.

PISCINĂ ÎNGROPATĂ

Până la urmă, o piscină îngropată nici nu e altceva decât o groapă mai şmecheră. Pentru genul ăsta de piscină poate fi nevoie de mai multă muncă, dar nici nu rişti să ți se prăbuşească în toiul petrecerii.

Dacă ți-ar plăcea să construieşti o piscină îngropată, consultă mai întâi Capitolul 3, despre cum să sapi o groapă. Foloseşte instrucțiunile de acolo ca să sapi o groapă de vreo 6 metri pe 9 metri şi adâncimea de 1,5 metri. După ce ai făcut o groapă de mărimea corespunzătoare, ar fi bine să-i căptuşeşti pereții cu ceva material impermeabil, altfel tot ce se poate ca apa să se transforme în noroi sau să se scurgă prin pereți, înainte de sfârşitul petrecerii. Dacă ai prin casă nişte folii de plastic enorme sau nişte prelate, poți să le foloseşti pe alea, sau poți să încerci un spray pe bază de cauciuc care se foloseşte pentru impermeabilizarea fundului la bazinele pentru peşti exotici mari, de exemplu crapi japonezi koi. Ajunge dacă le spui vânzătorilor de la magazin că ai nişte peşti mari de tot.

ALTERNATIVĂ: PISCINĂ SUPRATERANĂ

Dacă ai hotărât că piscina îngropată nu-i varianta potrivită pentru tine, poți încerca în schimb o piscină supraterană. Schema unei piscine de acest tip e relativ simplă:

Din păcate, apa e grea – întreabă tu pe oricine a trebuit să umple un acvariu pe podea şi pe urmă a încercat să-l ridice pe masă. Gravitația trage apa în jos, dar şi solul împinge tot atât de tare în direcția opusă. Presiunea apei este redirijată spre exterior, către pereții piscinei, care se întind în toate direcțiile. Această forță de tensiune, denumită solicitare radială, are valoarea maximă la baza peretelui, unde apa exercită cea mai mare presiune. Dacă solicitarea radială depăşeşte rezistența la întindere a peretelui, acesta va plesni.*

* În practică, probabil că peretele se va sparge chiar mai sus decât atât, din cauza neuniformității materialelor și „curbelor caracteristice” ale fiecărui material, dar putem folosi rezistența la întindere ca valoare aproximativă (n�a�)�

Hai să alegem un material pentru piscină – folie de aluminiu, să zicem. Cât de adâncă poate fi apa dintr-o piscină făcută din folie de aluminiu, până să-i plesnească pereții? Putem afla răspunsul la această întrebare şi în plus la o grămadă de alte întrebări care țin de proiectarea piscinei, folosind formula pentru solicitarea radială:

Solicitarea radială = Adâncimea apei × Densitatea apei × Gravitația Pământului × Raza piscinei / Grosimea peretelui

Hai să înlocuim valorile corespunzătoare pentru folia de aluminiu. Aluminiul are o rezistență la întindere de circa 300 megapascali (MPa), iar folia de aluminiu are o grosime de circa 0,02 milimetri. Să zicem că facem piscina noastră de 9 metri diametru, ca să avem destul loc să ne jucăm. Putem introduce aceste valori în ecuația solicitării radiale şi să rearanjăm elementele ecuației ca să ne dăm seama cât de adâncă poate să fie apa în piscina noastră lucitoare şi foşnitoare, până ce solicitarea radială devine egală cu rezistența la întindere a aluminiului şi pereții cedează:

Adâncimea apei = (Grosimea peretelui × Rezistența la întindere a peretelui) / (Densitatea apei × Gravitația × Raza piscinei) = (0,02 milimetri × 300 megapascali) / (1 kilogram/l × 9,8 metri pe secundă2 × 9/2 metri) ≈ 12 centimetri

Cu tristețe trebuie s-o spun, dar 12 centimetri de apă nu-s de ajuns, probabil, pentru o petrecere în piscină.

Dacă schimbăm folia de aluminiu cu scânduri de lemn groase de 2,5 centimetri, calculele arată mult mai bine. Lemnul are o rezistență la întindere mai mică decât aluminiul, dar compensează prin faptul că scândura e mai groasă şi ar putea ține apă până la adâncimea de 23 de metri. Dacă întâmplarea face să ai prin casă un cilindru de lemn gol pe dinăuntru, cu diametrul de 9 metri şi peretele gros de 2,5 centimetri, asta e o veste excelentă pentru tine!

Poți să rearanjezi termenii ecuației, ca să vezi cât de gros trebuie să fie peretele piscinei ca să reziste la o anumită adâncime a apei. Hai să zicem că vrem ca piscina noastră să aibă o adâncime de 90 de centimetri. Dată fiind rezistența la întindere a materialului, această variantă a formulei ne spune grosimea minimă necesară a peretelui, pentru ca piscina să țină apă în ea:

Grosimea peretelui = (Adâncimea apei × Densitatea apei × Gravitația × Raza piscinei) / Rezistența la întindere a peretelui

Chestia mişto la fizică e că poți să faci calcule de felul ăsta pentru orice material vrei tu, oricât de ridicol ar părea. Fizicii puțin îi pasă dacă tu îi pui o întrebare trăsnită. Ea îți dă pur şi simplu răspunsul, fără să te judece. De exemplu, conform foarte cuprinzătorului ghid al brânzeturilor numit Cheese Rheology and Texture („Reologia şi textura brânzeturilor”), care se întinde pe 456 de pagini, brânza Gruyere tare are o rezistență la întindere de 70 kilopascali. Hai să băgăm valoarea asta în formula noastră!

Grosimea peretelui = (0,9 metri × 1 kilogram/l × 9,8 metri pe secundă2 × 9 metri/2) / 70 kilopascali ≈ 60 centimetri

Vestea bună e că îți trebuie un perete din brânză de numai 60 de centimetri grosime, ca să-ți construieşti piscina. Partea mai proastă e că s-ar putea să nu convingi pe nimeni să sară înăuntru.

Date fiind problemele practice pe care le ridică brânza, probabil că ar trebui să te mulțumeşti cu materialele tradiționale, cum ar fi plasticul şi fibra de sticlă. Fibra de sticlă are o rezistență la întindere de circa 150 megapascali, ceea ce înseamnă că un perete gros de doar un milimetru ar fi suficient de rezistent încât să țină apa înăuntru, ba să mai rămână şi rezistență în plus.

FĂ ROST DE NIȘTE APĂ Bun, acum că ți-ai construit piscina – fie ea îngropată sau deasupra pământului –, vei avea nevoie de apă. OK, dar cât de multă?

Piscinele standard de tip îngropat pentru curtea casei au diverse dimensiuni, dar una de mărime medie şi suficient de mare ca să poți instala şi o trambulină de sărituri va cere cam 75 de metri cubi de apă, adică 75 000 de litri.

Dacă ai un furtun de udat grădina şi apă curentă de la rețeaua oraşului, atunci probabil că poți s-o umpli aşa. Dar posibilitatea de a umple piscina repede va depinde de debitul cu care vine apa prin furtun.

Dacă ai presiune bună a apei şi un furtun cu diametru mare, poți ajunge la un debit de 38 sau 76 de litri pe minut, adică suficient ca să umpli piscina într-o zi sau două. Dacă debitul e prea mic sau dacă ai apă din puț cu rezervor, care s-ar putea să se termine până să umpli tu piscina, va trebui să cauți alt gen de soluție.

APĂ DE PE INTERNET În multe zone, detailiştii online de genul Amazon oferă livrare în 24 de ore. Un bax cu 24 de sticle de apă Fiji costă, la ora aceasta, cam 25 de dolari. Dacă ai 150 000 de dolari de cheltuit după pofta inimii – plus alți vreo 100 000 pentru transport în aceeaşi zi –, poți pur şi simplu să comanzi apă la sticle. Ca bonus, noua ta piscină va consta în totalitate din apă adusă din Insulele Fiji.

Ceea ce va ridica o nouă dificultate: după ce ți se livrează apa, va trebui s-o verşi pe toată în piscină.

Vei vedea că e mai complicat decât credeai. Sigur că poți să deşurubezi capacul de pe fiecare sticlă şi să verşi conținutul în piscină, una câte una, dar asta o să-ți ia câteva secunde pentru fiecare sticlă. Dat fiind că vor fi 150 000 de sticle şi ziua are numai 86 400 de secunde, categoric n-ai nicio şansă să termini operațiunea într-o singură zi.

ATAC LA STICLE

Ai putea încerca să retezi cu o sabie gâturile tuturor celor 24 de sticle dintr-un bax, imediat sub capac. Există pe internet o grămadă de filmulețe date cu încetinitorul, cu oameni care retează un şir întreg de sticle de plastic cu o sabie. Judecând după ele, e surprinzător de greu să faci figura asta – sabia are tendința s-o ia în sus sau în jos, când trece prin sticle. Chiar dacă ai fi capabil de o mişcare foarte precisă, plus forța şi anduranța necesare în brațe, probabil că tot ar fi prea lent să foloseşti o sabie.

Probabil că nici cu o armă de foc n-ai rezolva mare brânză. Planificând foarte atent şi alegând un aranjament eficient în spațiu, ai putea folosi o armă de vânătoare cu care să faci găuri

într-un bax întreg de sticle odată, dar tot ți-ar fi greu să le găureşti pe toate şi să le faci să se golească complet suficient de rapid încât să le termini în timp util. Plus că te-ai alege cu o piscină plină de plumb, care – mai ales dacă adaugi clor în apă – se va coroda şi ar putea în final să contamineze apa din pânza freatică.

Există o mare varietate de arme tot mai puternice, pe care le-ai putea folosi ca să încerci să deschizi repede sticlele; nu le vom trece în revistă pe toate aici. Dar înainte de a lăsa în urmă armele de foc, ca să trecem la o soluție mai practică, hai să ne oprim nițel şi să ne gândim la cea mai mare şi mai puțin practică soluție dintre toate. N-ai putea să deschizi sticlele folosind o bombă nucleară?

Sugestia asta e complet ridicolă, deci nu trebuie să ne surprindă că a fost studiată de autoritățile guvernamentale americane în timpul Războiului Rece. Pe la începutul anului 1955, Administrația Federală pentru Apărare Civilă a cumpărat bere, suc acidulat şi apă carbogazoasă din magazine locale şi pe urmă a testat arme nucleare pe ele. *

* Pe băuturi, nu pe magazine (n�a�)�

Ei, sigur că nu încercau să deschidă sticlele. Scopul experimentului era să vadă cât de bine rezistă recipientele şi dacă conținutul lor devine contaminat. Cei de la Apărarea Civilă se gândeau că după o explozie nucleară într-un oraş american primii salvatori care ajungeau la locul cu pricina vor avea nevoie precis de apă potabilă şi voiau să vadă dacă băuturile din comerț ar putea fi o sursă sigură de hidratare.*

Saga războiului nuclear dus de guvern contra berii este catalogată într-un raport întins pe 17 pagini şi intitulat „Efectele exploziilor nucleare asupra băuturilor ambalate pentru uz comercial”, din care un exemplar a fost în mod oportun dezgropat din arhive de istoricul Alex Wellerstein.

Raportul descrie cum au fost aşezate sticlele şi cutiile cu băuturi în diverse locuri ale amplasamentului de testare din Nevada, pentru fiecare explozie. Unele erau puse în frigidere, altele pe rafturi, iar altele stăteau pur şi simplu pe pământ.** Autoritățile au derulat experimentul de două ori, în timpul a două teste nucleare diferite, desfăşurate în cadrul Operațiunii „Ceainicul”.

Băuturile s-au comportat surprinzător de bine. Majoritatea au supraviețuit intacte exploziei. Cele care n-au supraviețuit au fost în majoritate găurite de suflul de sfărâmături aruncate în forță sau au explodat când au căzut de pe rafturi. De

* Autoritățile se concentrează în particular pe bere, care se pare că nu ar fi tocmai ideală într‑un scenariu de intervenție după un atac nuclear, și începi să te întrebi dacă nu cumva tot programul ăsta de testare a fost organizat în pripă ca pretext acoperitor, când cineva a fost prins că‑și trecea băuturile pe decontul de la serviciu (n�a�)� ** Ca exemplu de atenție straniu de excesivă la detalii, sticlele de pe pământ au fost așezate într‑o varietate de unghiuri atent măsurate față de nivelul zero – unele cu capacul sau fundul dirijat spre nivelul zero, altele înclinate la 45°, altele în poziție verticală� Poate că voiau să vadă în ce direcție trebuie să‑ți depozitezi sticlele, raportat la centrul orașului, pentru a le maximiza șansa de supraviețuire în cazul unui atac nuclear (n�a�)�