Pacino by Editura Publica

The original title of this book is Al Pacino in Conversation with Lawrence Grobel, with a foreword by Al Pacino Copyright © 2006 by Lawrence Grobel All rights reserved. Originally published by Gallery Books, a division of Simon & Schuster, Inc. © Publica, 2010, pentru ediţia în limba română ISBN 978-973-1931-41-8 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PACINO, AL Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel / Al Pacino, Lawrence Grobel ; trad.: Sanda Watt. - Bucureşti : Publica, 2010 ISBN 978-973-1931-41-8 I. Grobel, Lawrence II. Watt, Sanda (trad.) 792(73) Pacino,A. 929 Pacino,A.

VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA.

Editori:

Cătălin Muraru Radu Minculescu Silviu Dragomir Director executiv:

Bogdan Ungureanu DESIGN:

Alexe Popescu Dtp:

Marian Constantin Corectori:

Roxana Samoilescu,Rodica Petcu

Mamei mele, Estelle, care a dansat cu el. Şi copiilor mei, Julie, Anton şi Olivia, care îl iubesc.

Cuprins Cuvânt-înainte

Introducere

1979 Să ne cunoaştem mai bine

1983 Moartea unui actor, naşterea unui idol

130

1990 Întoarcerea lui Michael Corleone

154

1996 În căutarea lui Al

165

1998 Părerea unuia

200

2001 Seara în care Pacino a venit la curs

210

2002 Al mă sună

220

2004 Cuvântul de ordine, dragă Shylock, e sobrietatea

232

2005 „Nu poţi să joci Pe aripile vântului cu accent de New York“

251

Epilog

293

A fi sau a nu fi

293

Cuvinte de final

301

Filmele

309

Piesele

311

Mulţumiri

313

„Eu viaţa doar pe‑un zar mi‑am pus Şi vreau să‑mi cerc norocul până pier.“1 Shakespeare, Richard al III‑lea

1 Traducere de Dan Duţescu, William Shakespeare, Teatru, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1964.

L‑am cunoscut pe Larry Grobel în 1979. Eram, desigur, sceptic în ceea ce‑l priveşte, din simplul motiv că era jurnalist şi venise să‑mi ia un interviu, iar pe‑atunci eu nu mai acordasem niciodată vreun interviu. De atunci şi până acum, am ajuns să îl cunosc foarte bine. Am împărţit multe lucruri în tot acest timp: succese, eşecuri, momente care au fost în acelaşi timp minunate şi inimaginabile. Prietenia noastră a trecut peste toate. Şi pentru asta îi sunt recunoscător. Încă nu acceptasem să‑i acord primul interviu, însă când am citit interviul pe care i‑l luase lui Marlon Brando, pe insula lui din Tahiti, am rămas impresionat. Cunoscându‑l pe Marlon, mi‑am dat seama că dacă lui i‑a plăcut de Larry şi a putut vorbi deschis cu el, atunci însemna că şi eu pot face asta. Larry m‑a uimit, la sfârşitul fiecărui interviu ştiam mai multe despre el decât ştia el despre mine. Cu timpul, am ajuns să‑i apreciez metoda, stilul. Este insistent, dar niciodată ipocrit. Oamenii îl interesează la modul cel mai sincer şi de aceea este un scriitor atât de bun. Ceva la mine trebuie să‑i fi trezit interesul. Totuşi, nu am înţeles niciodată de ce este atât de uşor să vorbeşti cu el, să i te destăinui. Presupun că ăsta e marele lui talent.

în dialog cu Lawrence Grobel

Cuvânt-înainte

Larry şi cu mine ne cunoaştem foarte bine (atât de bine cât poate un om să‑l cunoască pe altul). Ne‑am iertat unul pe celălalt de multe ori. L‑am iertat că a scris cartea asta. Şi sper că şi el o să mă ierte că am scris această prefaţă.

AL PACINO

Al Pacino

1979 Primul interviu a însemnat peste patruzeci de ore de înregistrare a discuţiilor, care s‑au transformat în două mii de pagini transcrise — destul de multe cuvinte pentru o persoană cu reputaţia de a fi tăcut şi misterios în public. „Mă simt de parcă aş fi jucat fotbal cu tine“, mi‑a spus Pacino când am oprit reportofonul după ultima întâlnire din apartamentul său din New York. „De parcă am fi mers la aceeaşi bombonerie sau de parcă ne‑am fi ţinut de trăsnăi împreună şi‑am fi deschis un hidrant. Este un sentiment plăcut.“ Am zâmbit şi am dat din cap. Exact aşa mă simţeam şi eu. Cred că o parte din acest sentiment plăcut transpare în acest interviu.

în dialog cu Lawrence Grobel

Să ne cunoaştem mai bine

AL PACINO: De fapt, cred că aş prefera să nu porneşti încă reportofonul — aş vrea să mă încălzesc un pic înainte. Brando a avut aceeaşi reţinere la început. Voia să vorbească, dar fără reportofon. Asta‑mi aminteşte de mine. Cel mai bine este să îl laşi pornit până uiţi de el. Cum zici tu. N‑o să mă apuc să‑ţi spun cum să‑ţi faci meseria. E o situaţie atât de nouă pentru mine.

Crezi că ţi se potriveşte? Absolut. Un interviu este ceva cu totul extraordinar. Interviurile au o anumită putere pe care nu am regăsit‑o în biografii — o putere reală. Aşa cum ai făcut cu Brando, de exemplu. Merită toată seriozitatea. Eu încă nu ştiu cum aş putea fi, pentru că nu am realizat îndeajuns de multe în viaţă.

AL PACINO

După ce ai evitat presa întotdeauna, ce te‑a făcut să accepţi, în sfârşit, să vorbeşti? Într‑un fel m‑am săturat să spun nu, pentru că întotdeauna se interpretează greşit. Motivul pentru care nu am vorbit înainte este că pur şi simplu nu credeam că o pot face. Dar după o vreme începi să te întrebi „de ce nu?“. M‑am săturat să fiu extrem de atent, extrem de precaut. Până la urmă, uite ce a făcut da‑ul din mine. Am spus da pentru Richard al III‑lea, dar şi pentru Identitate în derivă. Nu‑i de mirare că am spus nu atâta vreme! [Râde] O să te răzgândeşti? Nu, lasă‑mă să încerc da‑urile o vreme. Era şi timpul. Îţi pasă de felul cum o să apari în acest interviu? La fel ca într‑un rol, vreau să fiu interesant şi într‑un interviu. Perfect. Să sperăm că până terminăm o să explorăm câteva din aspectele publice şi private care te fac să fii ceea ce eşti. Dar nu mă reprezintă la fel de mult ceea ce fac? Vreau să spun, munca mea este extrem de acaparatoare, iar eu sunt şi munca pe care o depun. Face parte din personalitatea ta. O să ajungem şi la asta. Dar, înainte, sunt curios: de ce pe uşa apartamentului tău

este scris numele lui Candice Bergen, iar în registrul de la parter apare alt nume? Dintr‑un motiv evident — nu vreau să fiu hărţuit. A locuit în acest apartament, dar nu scrie Candice Bergen, ci C. Bergen. În registru am fost Goldman o vreme, dar apoi a venit la mine un tip pe care îl chema Goldman şi mi‑a spus: „Să nu‑mi mai foloseşti numele“. Câţi oameni din clădirea asta ştiu că locuieşti aici? Toată lumea din clădire ştie. Sunt extrem de discreţi.

Viaţa mea este într‑o continuă schimbare. Locuiesc aici de cinci ani, dar mă simt de parcă aş fi în trecere. În drum spre Bombay, te opreşti aici, stai peste noapte şi apoi îţi vezi de drum. Ăsta‑i genul de casă pe care o am. Şi aşa a fost dintotdeauna. Văd locuri unde îmi spun că ar trebui să trăiesc, apoi revin aici, mut canapeaua sau pianul şi sunt mulţumit. Hai să revenim la locul de unde vii şi să povestim puţin despre el.

în dialog cu Lawrence Grobel

După cum arată apartamentul tău, nu s‑ar zice că ţi s‑a urcat celebritatea la cap.

Vin din South Bronx, deci sunt un adevărat descendent al creuzetului etnic şi cultural.17 Am crescut într‑un cartier foarte amestecat, cu o viaţă foarte bine integrată. Existau unele tensiuni care ţineau, de cele mai multe ori, de situaţia financiară. Fiind singur la părinţi, aveam probleme în a accepta concurenţa. Nu am avut voie să ies afară până să merg la şcoală, la şase ani, când am început să cunosc ceilalţi copii. Eram foarte timid. Nu era foarte plăcut să mergi la şcoală la vârsta aceea, cu sentimentul că poţi să iei bătaie oricând. Cred că foarte mulţi copii au suferit de pe urma acestui tip de tensiune. Nu ştiam 17 Concept sociologic prin care mai multe grupuri etnice, culturale şi religioase dintr‑o societate se contopesc, dând naştere unor noi forme culturale şi sociale. Utilizat cu precădere în SUA în prima parte a secolului al XX‑lea.

AL PACINO

foarte bine cum să mă protejez, pentru că nu învăţasem niciodată aşa ceva. Nu am avut fraţi sau surori, aşa că a fost un moment dur când am început să merg la şcoală. Am învăţat să mă lupt, să mă apăr de la o vârstă foarte fragedă, pentru că, atunci când mă lovea cineva, cădeam şi vomitam. Trebuia să înveţi cum să ai grijă de tine. Îmi amintesc odată când mă întorceam acasă şi un băiat a făcut‑o pe mama jigodie. I‑am spus: „Să n‑o faci pe mama jigodie“. În clipa imediat următoare, ne-am încăierat. Aşa se întâmpla: eram provocat. Mi‑aduc aminte că i‑am spus unui tip: „Poţi să mă loveşti cu pumnul în braţul drept de cinci ori, iar eu o să‑ţi dau un singur pumn“. Şi m‑a lovit el întâi. N‑am plâns decât când am ajuns acasă. Odată, mă legănam pe scara de incendiu, am alunecat şi am căzut în cap. Prietenii mei râdeau, dar nu era nimic de râs. M‑am dus acasă şi am leşinat — aveam un cucui. Altă dată, făceam echilibristică pe o bară foarte subţire, la vreun metru şi jumătate. Am alunecat şi am căzut, iar bara mi‑a venit fix între picioare. Din nou, prietenii mei au râs. M‑am ridicat, am mers vreo doi metri şi am căzut. Apoi m‑am sprijinit de perete şi câţiva din tipii mai mari au venit şi m‑au dus până la casa mătuşii mele. A venit mama, cu bunica, şi aceste trei doamne au început să‑mi examineze părţile intime. Zăceam lat, iar ele se uitau şi se jucau cu mine! Cred că aveam vreo nouă ani. Apoi, altă dată, ne jucam de‑a pistoalele, undeva lângă un gard de sârmă ghimpată. Şi mi‑am prins buza în sârma ghimpată. Prietenul meu striga: „Te‑am împuşcat, te‑am împuşcat. De ce nu cazi? Te‑am împuşcat“. Urlam de durere şi el spunea: „Da, dar eşti mort! Eşti mort!“ În cele din urmă, puştiul aleargă la maică-mea şi îi spune că atârn de buză. A căzut leşinată. Ai fost crescut de bunici şi de mamă, pentru că tatăl tău a părăsit familia când încă erai bebeluş. A fost greu? Mama a respectat mereu ora de culcare, când eu trebuia să fiu în dormitor. Aveam nevoie de asta. Îmi dădea

Despre ce erau poveştile lui? Emigrarea lui aici, cum a venit mama lui întâi, cum era totul. Mama lui a murit când avea patru ani. S‑a lăsat de şcoală la nouă ani, ca să lucreze pe un camion de cărbune. De fiecare dată când venea de la muncă, eu mă jucam pe‑acolo şi îl aşteptam. Şi îi ceream un bănuţ. Întotdeauna se plângea de asta, dar se apleca jos de tot, până la pământ, de parcă s‑ar fi căutat în pantofi. Şi‑mi dădea bănuţul. Mă întreb de unde îl scotea.

în dialog cu Lawrence Grobel

noţiunea de bine şi de rău, un sentiment de siguranţă. M‑a dus la cinema de când eram foarte mic. Aşa am început să joc roluri. Bunicul a fost cel care m‑a crescut. Nu a ridicat niciodată mâna asupra mea. Nu vorbea mult. Şi nu era o persoană expansivă. Nu îşi arăta sentimentele sub forma afecţiunii. Dar era acolo. Aveam tendinţa de a‑l atinge foarte mult. Era grozav să îl sărut uneori. Cred că ştia că sunt un actor, pentru că adoram să‑l ascult povestindu-mi despre cum era în New York în East Harlem la începutul anilor 1900. Cu mine era mai deschis decât cu oricine altcineva. Nu cred că pe ceilalţi îi interesa. Îmi înşira poveşti cu orele pe acoperiş. Stăteam nopţi întregi cocoţat acolo, ascultându‑l. E aproape ca imaginea aceea cu bunicul şi nepotul într‑o barcă de pescar, numai că noi eram în South Bronx, sus pe un acoperiş.

Ai putea spune că a fost ca un model pentru tine? Cred că a fost, da. Bunicul era un sprijin. Munca, orice fel de muncă, era bucuria cea mai mare pentru el. Aşa că am avut de mic o anumită relaţie cu munca. A fost un lucru pe care mi l‑am dorit dintotdeauna. Şi... în Dreptate pentru toţi este o scenă emoţionantă, în care îţi vizitezi bunicul, jucat de Lee Strasberg şi îi spui: „Tu ai avut grijă de mine, m‑ai iubit, dar fiul tău a fost un rahat“. Cam aşa au stat lucrurile şi în cazul tău?

Ăsta era scenariul. Nu, eu nu am avut acest sentiment când am interpretat personajul. Sunt unele persoane cu un puternic simţ al realităţii şi al onestităţii. Lee Strasberg este aşa, bunicul meu era aşa. Acesta este genul de oameni cu care am avut relaţii apropiate. Dar cum e replica aceea, totuşi? A fost şi tatăl din viaţa ta reală un rahat? Nu, nu. Nu am avut o relaţie apropiată cu tatăl meu, dar a fost prezent în viaţa mea. Venea în vizite, să mă vadă. Când eram mic, am stat cu el o vreme. Uneori treceau patru sau cinci ani înainte să îl revăd, dar încerca întotdeauna să ţină legătura cu mine. [Bagă mâna în cutia goală.] Cred că am mâncat toată cutia de afine.

AL PACINO

Cum a fost şcoala pentru tine? Nu ai fost niciodată trimis în clasele pentru copii cu tulburări emoţionale? Ba da, pentru câteva zile. Din ce cauză? Prostii. Am făcut o grămadă. Am pus ochelarii profesoarei pe scaun şi s‑a aşezat pe ei. În bibliotecă, stăteam în spate şi împingeam un rând de cărţi până cădea cu zgomot. Am exagerat un pic şi m‑au dat afară. M‑au trimis la ceea ce se numea o clasă specială, dar nu am stat acolo prea mult. Ce voiai să te faci când aveai să fii mare? Voiam să devin jucător de baseball, normal, dar nu eram îndeajuns de bun. Nu ştiam ce o să fac cu viaţa mea. Aveam pur şi simplu un anume fel de energie. Am fost un copil destul de vesel, chiar dacă aveam probleme la şcoală. În clasa a opta, profesorul de teatru i‑a scris mamei mele o scrisoare în care îi spunea că ar trebui să mă încurajeze în acest sens. Recitam Balada bătrânului marinar18. Şi citeam Biblia cu voce tare în aulă. Atunci 18

Poem de Samuel Taylor Coleridge.

a fost şi prima oară când am auzit de Marlon Brando. Jucam într‑o piesă şi au zis: „Ia uite. Marlon Brando — tipul ăsta joacă la fel ca Marlon Brando“. Nu‑i ciudat? Aveam vreo doisprezece ani. Cred că au spus asta pentru că trebuia să joc cum mi se face rău pe scenă şi chiar mi se făcea rău de fiecare dată când jucam în piesa aia. Dar persoana la care mă raportam, de fapt, era James Dean. Am crescut cu acel cult pentru Dean. Maică‑mea îl adora; eu îl adoram. Îţi dădea acel sentiment că trăieşti cu adevărat ceea ce vezi. Rebel Without a Cause [Rebel fără cauză] m‑a influenţat foarte puternic. Îţi aminteşti jacheta roşie? Toată lumea avea una. Îmi place replica aia: „Viaţa poate fi frumoasă“.

M‑am dus la Arte Performative pentru că era singura şcoală care m‑ar fi acceptat. Nivelul meu academic nu era foarte ridicat. Îmi aduc aminte că m‑am dus la ora de spaniolă şi profesoara a început să predea lecţia în spaniolă. Dar ai jucat şi teatru. Nu mi‑a plăcut niciodată prea tare să joc teatru, nu mă atrăgea cine ştie ce. Dacă reuşeam o prindere la a treia bază19, făceam o tumbă şi mă trânteam la pământ. Eram dramatic — melodramatic. Ca la supradoză, eu făceam supradramă. Acolo, la Arte Performative, ne predau Stanislavsky. Toată chestia asta cu Metoda şi interpretarea serioasă, unde trebuie să simţi lucrurile, mi se părea o prostie. Ce se întâmpla? Unde mai era distracţia? Aşa că mă cam plictiseam. Odată, eram la oră şi a trebuit să mă interpretez pe mine atunci când sunt singur la mine în cameră. Şi cum nu avusesem niciodată camera mea, a trebuit să improvizez.

în dialog cu Lawrence Grobel

Ce te‑a încurajat să mergi la Liceul de Arte Performative?

Câţi dormeaţi în camera ta? 19

Procedeu în baseball.

AL PACINO

La un moment dat, locuiam nouă oameni în trei camere. Locuiam cu mătuşi, unchi şi copiii acestora. Era un du‑te-vino, lucrurile se schimbau. În astfel de situaţii, oamenii capătă tendinţa de a deveni volatili. O dată, am avut de improvizat la şcoală — se presupunea că sunt la mine în cameră şi că vorbesc singur. Am fredonat ceva, am fluierat, m‑am tot învârtit în jur, am pornit radioul, am luat o carte de autografe şi am început să citesc din ea. Apoi m‑am oprit şi am început să dau paginile înapoi. Profesoara de teatru, care le avea cu Stanislavsky, mi‑a spus: „Stai! Stai!“. S‑a ridicat şi le-a spus elevilor: „Ce urma să facă acum? Să rupă o pagină din carte“. Apoi m‑a întrebat: „Ce urma să faci?“ Şi i‑am spus: „Să rup o pagină din carte“. Iar ea a răspuns: „Ai impetuozitatea actorilor sicilieni!“ Am întrebat‑o: „Dar ce‑am făcut?“ Nu înţelegeam. A sunat‑o pe mama şi i‑a povestit. Iar mama a spus că actoria era pentru oamenii bogaţi şi că ar trebui să‑mi caut de lucru. M-am lăsat de liceu după doi ani, pentru a mă întreţine, dar nu am uitat ce mi‑a spus profesoara, că am jucat atât de „natural“. Aşa că am încercat tot timpul să fiu natural. Nu ştiam care este diferenţa dintre a fi natural şi a fi real. Ce‑am învăţat eu de la Stanislavsky? El e rus, iar eu sunt din Bronx. Când erai copil, ce ştiai despre sex? Chiar mă‑ntrebam când ai să treci la întrebarea asta. Îmi place mult munca mea, pentru că plasează sexul în perspectivă. Altfel rişti să devii prea preocupat de sex. Vrei să spui că de asta lucrezi atât de mult? Da. Astfel încât să îţi poţi permite? Astfel încât să îmi pot permite. [Oftează] Tu ai spus‑o. Îţi aminteşti prima ta experienţă sexuală?

Prima mea experienţă sexuală... Am întâlnit pentru prima oară o fată când aveam nouă ani. Şi‑a dat bluza jos şi chiar avea sâni. Poate că era mai mare. Poate şi eu eram mai mare. Am pus mâinile pe sânii ei, iar ea a chicotit. Stătea în faţa unei saltele cu arcuri şi am împins‑o. A sărit înapoi şi am repetat scena asta de trei sau de patru ori. Am crezut că am pus‑o. M‑am dus direct să‑mi cumpăr un pachet de profilactice. Le căram după mine în portofel. Nu prea ştiam la ce‑s bune, dar…

Ăsta era Cliffy, prietenul meu cel mai bun. La înfăţişare, era un fel de amestec între Richard Burton şi Marlon Brando. Era evreu şi voia să devină catolic. Unul din cei mai duri tipi pe care i‑am cunoscut vreodată. Avea ceva ce noi nu puteam înţelege, de parcă ar fi ştiut un secret. Era sălbatic. Şi era cu un pas înaintea noastră şi din punct de vedere sexual. Citise Dostoievski la paisprezece ani şi mi‑a spus cât de teribil era. Dar a făcut o chestie pe care n‑am s‑o uit niciodată, a încercat o dată să o pipăie pe maică‑mea. Eu am văzut. Aveam vreo paisprezece ani. Mi s‑a părut extrem de ciudat.

în dialog cu Lawrence Grobel

Vrei să spui că nu aveai un prieten care ştia despre lucrurile astea?

Şi ce a făcut mama ta? L‑a cam descurajat şi a râs. Dar părea să înţeleagă. Poate că a fost flatată, nu ştiu. Te mai întâlneşti cu el? Lua heroină şi am auzit că a murit până la urmă, la treizeci de ani. Celălalt prieten apropiat pe care îl aveam a murit din cauza drogurilor la nouăsprezece ani. Cei mai apropiaţi doi prieteni pe care i‑am avut. Dar tu te‑ai înţepat vreodată?

Nu, niciodată. Aici ne despărţeam. Ei au intrat într‑o altă lume. Aş spune că maică‑mea mi‑a salvat viaţa. Nu am încercat niciodată acul. Nu mi‑au plăcut niciodată drogurile, pentru că am văzut ce făceau din cei mai mulţi oameni. Mă gândeam că asta e chiar ultima limită. Îmi plăcea să beau, totuşi, din când în când. Făceam asta pe la vreo treisprezece ani, ca majoritatea băieţilor. Găseai vreun tip pe stradă care să‑ţi poată cumpăra o sticlă pentru că era mai mare. Băutura şi iarba au fost parte din viaţa mea de când mă ştiu. Credeam că toată lumea bea. Am început să fumez ţigări pe la vreo nouă ani. Iar la zece mestecam tutun. La unsprezece fumam pipă. Dar Cliffy făcea întotdeauna ceva ieşit din comun, ceva ce nu văzusem niciodată.

AL PACINO

Cum ar fi?

Cum ar fi să prizeze la mine în baie, când eram mai mari, după ce mie îmi spusese că se lăsase de droguri. Cum ar fi să jefuiască un autobuz plin de călători. Sau să fure o maşină de gunoi, apoi să tragă pe dreapta în faţa casei mele. M‑a şi băgat în belele o dată, când a spart vitrina unui magazin ca să‑mi ia mie nişte pantofi. L‑a prins un poliţist şi a fost o scenă foarte jenantă de faţă cu oamenii care se adunaseră. Bunică‑mea m‑a scos din asta. Îmi amintesc că o dată a fost chemat în faţa clasei. O enervase atât de tare pe profesoară, încât aceasta începuse să‑l împingă şi să‑l lovească. El râdea, pentru că părea să se simtă bine în postura asta. Aşa că profesoara l‑a dat afară din clasă şi s‑a întors către restul elevilor. Normal că râdeam, aşa că m‑a dat şi pe mine afară. Ce vremuri minunate. De multe ori, vorbesc despre mine cel de atunci ca despre un Huckleberry Finn din New York, pentru că întotdeauna se întâmpla ceva. Făceam totul din nimic. Timpul era al nostru. Puteam să ne căţărăm pe un acoperiş. Sau să alergăm cât de repede puteam în jurul blocului.

Întotdeauna se întâmpla ceva în cartierul nostru.O dată, îmi amintesc că ne‑am dus în locul unde obişnuiau să fie autobuzele ca să luăm bilete, pe care le foloseam ca bani de jucărie. Aveam vreo zece ani şi un puşti ciudat a venit la mine cu o privire stranie. Şi‑mi zice: „Sonny“ — asta era porecla mea — „un tip ciudat a venit şi a făcut pipi în gura mea“. M‑am gândit, Asta‑i o treabă ciudată. „Cred că mai bine te duci şi‑i spui maică‑tii“, i‑am zis. Chestii din astea se întâmplau în fiecare zi.

Am avut odată o slujbă — lucram pentru proprietarul unei ferme de fructe. Prietenii mei erau afară şi se jucau, iar eu separam tomatele verzi de cele roşii. Proprietarul a venit la mine şi mi‑a desenat pe o tăbliţă imaginea unei livezi. A conturat copacii şi aleile. Mi‑a spus: „Sunt două căi în viaţă: cea bună şi cea rea. Te afli pe cea rea acum“. M‑am gândit că are vreo legătură cu tomatele. Dar se referea la prietenii mei de afară. Mi‑a spus: „Dacă stai cu ei, o să sfârşeşti ca ei. Fără slujbă şi liber“. Nu te‑a deranjat să munceşti când erai copil?

în dialog cu Lawrence Grobel

Se pare că n‑ai fost departe să sfârşeşti la fel ca prietenul tău, Cliffy.

Cine voia să muncească? Dar nu voiam nici să merg la şcoală. A trebuit să muncesc pentru că nu eram decât eu şi maică‑mea, nu aveam pe nimeni. Bunicii mei s‑au mutat din oraş când aveam cincisprezece ani. Apoi mama s‑a mutat cu ei şi au locuit împreună. Eu stăteam singur. Aveam şaptesprezece ani. Astăzi nu înseamnă nimic, dar asta se întâmpla acum douăzeci de ani. Mama ta a murit când avea patruzeci şi trei de ani. Câţi ani aveai tu? Douăzeci şi doi. Moartea mamei mele a fost o tragedie pentru întreaga familie. Avea nişte probleme cu sângele. A fost internată din cauza nu ştiu cărui tip de anemie şi suferea foarte mult. Nu ne‑am aşteptat. Bunicul meu a

murit un an mai târziu. Cred că a fost una din cauze. El a fost un bărbat puternic. N‑a fost în viaţa lui bolnav. Când se întâmplă aşa ceva, devii mai vulnerabil. Sunt lucruri despre care e greu să vorbeşti. În ce relaţie erai cu mama ta în momentul respectiv? La acea vreme aveam probleme de comunicare. Este întotdeauna regretabil când lucrurile nu merg bine. Mai ales cu propria mamă. A fost cel mai dificil moment din viaţa mea. În astfel de momente eşti atât de vulnerabil…

AL PACINO

Erai singur când s‑a întâmplat? Locuiam cu cineva când a murit bunicul meu. Distribuiam ziare Show Business la tarabe o dată pe săptămână, joia. Asta era munca mea pe atunci. Eram pe traseu, pe Broadway şi 48th Street şi am leşinat. Aveam probleme cu vederea. M‑a văzut un medic, mi‑a luat pulsul, mi‑a spus că nu am probleme cu inima şi că ar trebui să merg la ambulatoriu, în Bellevue. Ai devenit mai apropiat de tatăl tău după acele decese? Nu, de fapt, nu am vorbit cu tatăl meu decât la câţiva ani după aceea. Ştii, Brando a spus un lucru foarte adevărat despre vinovăţie în interviul pe care i l-ai dat. A spus că vinovăţia este un sentiment inutil. Inutil. Aşa este. Şi când sfârşeşti prin a înţelege asta, este mai uşor. Cred că eu încep să înţeleg. Pentru că mi‑a luat mult să‑mi dau seama că trăiam cu acest sentiment. [După o pauză lungă] La ce te gândeşti? Mă gândeam la iertare şi vinovăţie. Când te ierţi pe tine însuţi. Atunci îi ierţi şi pe ceilalţi. Ai fost pus în faţa morţii încă de mic. Te temi de ea?

Conştient, nu. Nu mă gândesc la ea.

La un moment dat în viaţă, cu toţii devenim conştienţi de faptul că suntem muritori. Ai o anumită perspectivă asupra morţii. Şi din acel moment începi să‑ţi priveşti semenii cu alţi ochi. Acum am anumite sentimente în această privinţă. Se spune că schimbarea vine pe la treizeci şi ceva de ani. Uneori îmi imaginez cum corpul meu neînsufleţit este dus într‑o cutie, iar oamenii mă jelesc. Şi spun: „n‑ar fi trebuit să ne purtăm aşa de rău cu el“. De curând am făcut artroză la degetul mare de la piciorul stâng. Şi i‑am spus doctorului: „O să treacă, nu‑i aşa?“ Iar el mi‑a spus că nu. Şi atunci mi‑am dat seama că ajungi la o vârstă când nu mai trece neapărat totul... Vorbim despre toate astea, iar eu fumez ţigară de la ţigară. Putem schimba subiectul. Dacă mor, poţi să‑mi scrii tu epitaful. „Tocmai începea să‑şi rezolve unele probleme. În zece, cincisprezece ani ar fi fost un om fericit. Era pe drumul cel bun. Făcea progrese!“

în dialog cu Lawrence Grobel

Crezi că o să mori tânăr?

Vizitezi vreodată vechiul tău cartier din Bronx? Cum aş putea? Nu mai este acolo. Cartierul s‑a dus. A dispărut. Toată acea lume a dispărut. Spune‑mi câteva din locurile de muncă prin care te‑ai perindat. Am lucrat ca poştaş, portar, am vândut pantofi; am lucrat într‑un magazin de fructe, într‑o farmacie, la un supermarket; am cărat mobilă — asta a fost cea mai grea muncă pe care am făcut‑o vreodată. Primul lucru la care te uiţi atunci când ai slujba asta sunt cărţile. Toată