Papa francisc lookinside

The original title of this book is: El Papa Francisco: Conversaciones Con Jorge Bergoglio (formerly titled EL JESUITA),

by Sergio Rubin and Francesca Ambrogetti 1st edition.

Copyright © 2010 by Sergio Rubin – Francesca Ambrogetti Copyright © 2010 Ediciones B Argentina S. A. In the Vergara imprint www.edicionesb.com.ar Published by arrangement with Ediciones B Argentina, S. A. (Espana). www.edicionesb.es Romanian translation by arrangement with Simona Kessler Agency through International Editors' Co Agency, Barcelona © Publica, 2013, pentru ediția în limba română.

ISBN 978-606-8360-65-2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Francisc, Papă Papa Francisc : conversaţii cu Jorge Bergoglio / Rubin Sergio ; trad.: Ana Maria Tamaş. – Bucureşti: Publica, 2013 ISBN 978-606-8360-65-2 I. Rubin, Sergio II. Tamaş, Ana-Maria (trad.)

282 Francisc(047.53) 929 Francisc

VICTORIA BOOKS este o marcă înregistrată a editurii PUBLICA

EDITORI:

DIRECTOR EXECUTIV:

Cătălin Muraru Silviu Dragomir

Bogdan Ungureanu DESIGN:

REDACTOR:

Alexe Popescu

Silvia Dumitrache CORECTORI: DTP:

Florin Teodoru

Mirela Vișan Elena Bițu

Nota editorului Pe data de 13 martie 2013, monseniorul Jorge Bergoglio, actualmente Papa Francisc, a fost ales succesor al lui Benedicto al XI-lea, în timpul conclavului ținut în urma demisiei Papei Benedicto al XVI‑lea, survenită din motive de sănătate.

Această carte, publicată inițial în anul 2010 la inițiativa editorială a lui Javier Vergara (Ediciones B), este rezultatul unor conversații purtate pe timpul a doi ani între cardinalul Jorge Bergoglio și jurnalistul Sergio Rubin.

Cartea, publicată inițial sub titlul de Iezuitul, reprezintă testamentul spiritual al Papei Francisc.

CUPRINS Prolog ................................................................ 9 Introducere ..................................................... 15 1. Bunica Rosa şi paltonul cu guler de vulpe ...................................... 27 2. „S‑ar cuveni să începi să lucrezi…“ .......... 35 3. „Pilduitorul tău e Iisus“ ........................... 41 4. Primăvara credinţei ................................. 47 5. A educa începând de la conflict ............................................. 57 6. „Când se juca de‑a Tarzan“ ...................... 69 7. Provocarea de a ieşi în întâmpinarea oamenilor ......................... 75

8. Riscul de a denatura mesajul religios ....................................... 87 9. Clarobscurul conştiinţei ......................... 97 10. O ţară în zbor suspendat ....................... 105 11. Construirea unei culturi a întâlnirii .............................................. 111 12. „Şi mie îmi place tangoul“ ..................... 119 13. Drumul sinuos spre o patrie unită .......................................... 135 14. Noaptea întunecată pe care a trăit‑o Argentina ................................. 149 15. Motive pentru a ne încrede în viitor ................................. 163 Anexă ............................................................ 171

Din cunoştinţele mele în acest domeniu, este pentru prima dată când un rabin prefaţează un text ce reuneşte cugetările unui preot catolic, în 2 000 de ani de istorie. Acest fapt devine cu atât mai important atunci când acest preot este arhiepiscopul de Buenos Aires, primul mitropolit al Argentinei şi cardinalul uns de Papa Ioan Paul al II‑lea. Aceeaşi frază ce deschide aceste cugetări, dar schimbând ordinea numelor şi a titlurilor acestora, a fost rostită cu ocazia prezentării uneia dintre cărţile mele, în 2006, prefaţată de cardinalul Bergoglio. Nu este vorba despre o răsplată a amabilităţii sale, ci despre o mărturie sinceră şi exactă a unui dialog profund între doi prieteni, pentru care căutarea lui Dumnezeu şi dimensiunea spiritualităţii, care se găsește în orice fiinţă umană, au fost şi sunt o preocupare constantă a vieţilor lor.

Dialogul interreligios, materie care a căpătat o semnificaţie deosebită, după cel de‑al doilea Conciliu al Vaticanului, începe, de obicei, cu

Papa Francisc

Prolog

9

FRANCESCA AMBROGETTI SERGIO RUBIN

o etapă de „politețuri“, pentru a trece apoi la dialogul „subiectelor rigide“. Cu Bergoglio, aceste etape nu au existat. Apropierea a început cu un schimb de glume acide despre echipele de fotbal ai căror suporteri suntem, pentru a trece mai apoi la francheţea dialogului ce impune respect şi sinceritate. Fiecare îi expunea celuilalt propria perspectivă asupra multiplelor elemente care alcătuiesc existenţa umană. Fără calcule sau eufemisme, doar concepte clare, directe. Fiecare şi‑a deschis inima celuilalt, aşa cum Midrash* defineşte prietenia adevărată (Sifrei Devarim, Piska 305). Uneori ne contrazicem, dar întotdeauna ne străduim să ne înţelegem reciproc ideile şi sentimentele profunde. Iar între toate cele ce se desprind din valorile noastre comune, precum şi din cele ce provin din textele profetice, există un angajament care a luat forma mai multor acţiuni.

Dincolo de interpretările şi criticile pe care alţii le‑ar putea aduce, mergem împreună cu adevărul nostru, cu credința comună că cercul vicios ce degradează condiţia umană poate fi înfrânt. Având credinţa că traiectoria istoriei poate şi trebuie să fie schimbată, că viziunea biblică a unei lumi mântuite, cercetate de profeţi, nu este doar o utopie, ci un adevăr palpabil. Că este nevoie doar de oameni devotați pentru a duce la bun sfârşit acest lucru.

Această carte este mărturia de viaţă a părintelui Bergoglio, pe care prefer să‑l numesc, în loc de „Iezuitul“, mai degrabă „Păstorul“, nume ce‑l apropie de cei mulţi alături de care a împărțit * Comentarii asupra textelor iudaice (n.r.).

10

Papa Francisc

drumul existenţiei sale și în special de turma sa de credincioşi. Cititorii vor găsi în ea, în mod recurent, expresii precum: „Am păcătuit, „Am greşit“, „Acestea au fost greşelile mele“, „Timpul şi viaţa m‑au învăţat“. Chiar şi referitor la subiectele rigide ce reflectă realitatea argentiniană, acţiunea Bisericii în decursul anilor întunecați şi propriile acţiuni, cititorul va observa povestea expusă cu smerenie şi dorinţa constantă de a empatiza şi de a‑i înţelege pe ceilalţi, în special pe cei suferinzi.

Vor fi cu siguranţă destui cei care nu vor fi de acord cu opiniile sale, dar, dincolo de orice critici plauzibile, toţi vor cădea de acord asupra caracterului umil şi înţelegător, cu ajutorul căruia susţine fiecare subiect abordat.

Obsesia lui Bergoglio, laitmotiv al întregii cărți, se poate defini prin următoarele cuvinte: descoperire şi unitate. Aceasta din urmă fiind înţeleasă ca stare de armonie între oameni, la care fiecare contribuie cu specificul său la dezvoltarea materială şi spirituală a celuilalt, încărcat de iubire.

Bergoglio, urmând textul biblic, stabileşte ca punct central al cugetărilor sale cuvântul „iubire“, care ne trimite, printre altele, la următoarele versete: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta“ (Deuteronom 6:5), „Iubeşte‑ţi aproapele ca pe tine însuţi“ (Levitic 19:18), „Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să‑l iubiţi ca pe voi înşivă“ (Levitic 19:34). Analizate de Rabi Akiva (Bereshit Raba, Editura Vilna, Parashah 24) ca o sinteză a tuturor învăţăturilor din Tora şi amintite în acest sens de Iisus, în conformitate cu textele

11

FRANCESCA AMBROGETTI SERGIO RUBIN 12

Evangheliilor (Matei 22: 34‑40, Luca 10: 25‑28).

Cuvântul defineşte cel mai înălţător sentiment uman, care îi serveşte ca sursă de inspiraţie lui Bergoglio, în realizarea acţiunilor şi în definirea mesajelor sale. Totodată, cititorul va găsi, în acest text, viziunea cardinalului referitoare la problemele de care se loveşte Biserica Catolică în prezent, expunând, fără ocolişuri şi într‑un limbaj critic, neajunsurile acesteia. Deopotrivă, este expusă predica sa privind recuperarea valorilor în societatea noastră, ceea ce l‑a obligat să facă față situaţiilor dificile la care a fost supus de anumite guverne ce nu au ştiut să asocieze această carte cu mesajele de critică socio‑politică, pe care profeţii timpurilor le expun. Învăţătorul întru credinţă, în funcţie de perspectiva biblică asupra lumii, trebuie să fie critic cu toţi membrii societăţii în care predică, de la tribuna spiritului, care este străină de orice interes particular. Nereuşitele sociale pe care le‑a sesizat prin întâlnirea cu Dumnezeu nu pot fi reduse la tăcere, precum a spus profetul: „Domnul Dumnezeu a vorbit. Cine nu va prooroci?“ (Amós 3:18). În copilărie, tatăl meu, imigrant născut în Polonia, obişnuia să ne ducă, pe mine şi pe fratele meu, să vizităm locuri istorice. La ieşire din Cabildo, ne‑a arătat imaginea care se regăsea pe frontispiciul Catedralei. Aceasta reprezintă întâlnirea lui Ioan cu fraţii săi, ne spunea. Auzisem de manifestările antisemite pe care strămoşii mei din Polonia le înduraseră, iar acea imagine, care desăvârşea biserica, m‑a umplut de speranţă. Într‑o zi, mi‑am spus, fiecare îşi va iubi aproapele.

Privesc această carte şi multe dintre istorisirile mărturisite ca pe un tribut adus acestei speranţe, pe care o împărtăşim ca fraţi de mulţi ani, care ne‑a îmbogăţit spiritualitatea şi, cu siguranţă, ne‑a adus mai aproape de Cel care a suflat viaţă fiecărui om.

Papa Francisc

Rabinul Abraham Skorka Buenos Aires, 23 decembrie 2009

13

Atunci când Joseph Ratzinger a fost ales succesor al Papei Ioan Paul al II‑lea, iar ziariştii acreditaţi s‑au reunit să reconstituie conclavul, ştiau că această sarcină va fi foarte dificilă, aproape imposibilă. Cele trei jurăminte de păstrare a secretului a ceea ce avea să se întâmple în Capela Sixtină, ale celor 117 cardinali electori, sub pedeapsa de excomunicare dacă le încălcau, păreau un zid de netrecut. Chiar şi aşa, unul dintre cei mai informaţi vaticanişti, Andrea Tornielli, reprezentant al ziarului italian Il Giornale, a scris, într‑un articol publicat în ziua imediat următoare anunţului solemn privind alegerea noului pontif – precum a dezvăluit şi ziarul Clarín –, că iezuitul Jorge Mario Bergoglio a avut o participare impresionantă. Tornielli – ziaristul care, iniţial, a oferit multe detalii – a declarat că Bergoglio obţinuse în al doilea tur de scrutin, din cele trei, 40 de sufragii, un procent fără precedent pentru un cardinal latinoamerican, situându‑se imediat după Ratzinger, cel mai votat, pentru ca, în cele din urmă, să iasă câștigător Benedict al XVI‑lea.

Cu trecerea timpului, şi alţi observatori autorizați au repetat aceeaşi versiune. Printre aceştia, Vittorio Messori (ziaristul şi scriitorul catolic cel mai tradus în ultimele decenii, autorul celebrei lucrări Depăşirea pragului speranţei, un dialog cu Papa Ioan Paul al II‑lea, precum şi o altă carte asemănătoare, Raport asupra credinţei, cu fostul

Papa Francisc

Introducere

15

FRANCESCA AMBROGETTI SERGIO RUBIN 16

cardinal Ratzinger), care a subliniat: „E adevărat că un conclav este o întrunire secretă, dar întotdeauna se află câte ceva. Toţi au menţionat că, pe parcusul primelor scrutine ale conclavului, cardinalii Ratzinger şi Bergoglio au fost aproape la egalitate“.

După ce a clarificat că nu este un vaticanist, ci un atent observator al subiectelor creştine și, prin urmare, nu dispune de surse proprii, Messori a amintit „comentariile pline de coincidenţe“, pentru a afirma, în cele din urmă, că Bergoglio ar fi solicitat colegilor săi ca voturile lor să se îndrepte spre Ratzinger, candidatul mai puternic, aproape impus. „Era apreciat ca fiind «mintea teologică» a Papei Ioan Paul al II‑lea, oferind o continuitate în acest sens“, a completat Messori.

Alţi observatori cred că şansele lui Bergoglio au crescut vizibil atunci când s‑a aflat că un alt iezuit, un reprezentant de seamă al aripii progresiste, cardinalul italian Carlo María Martini, s‑a autoexclus de pe lista de candidaţi din cauza unor probleme de sănătate. Totuşi, nu se poate omite faptul că Martini a fost întotdeauna mult prea progresist în opinia conservatorilor, majoritari în colegiul cardinalilor, ca să fie votat.

De asemenea, este adevărat că, la sfârşitul anului 2002, cunoscutul vaticanist Sandro Magíster a scris în săptămânalul italian L’Espresso că, dacă la acea dată ar fi avut loc un conclav, Bergoglio s‑ar fi ales cu o „multitudine de voturi“, fapt care l‑ar fi consacrat ca Pontif. „Timid, evaziv, zgârcit la cuvinte, nu mişcă un deget să‑şi facă publicitate, dar tocmai acest aspect este unul dintre meritele sale“, a adăugat despre cardinalul argetinian. Şi a concluzionat:

Papa Francisc

„Austeritatea şi cumpătarea sa, împreună cu dimensiunea spirituală profundă, sunt aspecte care îl ridică încă o dată la condiţia de «papabil»“.

Prognosticul lui Magíster nu a fost foarte greşit.

Vaticaniştii – mai ales Tornielli – subliniază că, după al doilea scrutin, Bergoglio părea depăşit de numărul în creştere de voturi pe care le primise.

Iar atunci a decis să bată în retragere, respectiv să ceară ca sufragiile sale să fie transferate către Ratzinger – care de la început avea cele mai multe voturi – pentru tot ceea ce acesta reprezenta, precum şi pentru a evita ca participarea lui să blocheze alegerile şi să provoace dizolvarea conclavului, aspect care ar fi afectat imaginea Bisericii. O întârziere putea fi interpretată de către lumea întreagă, ce aştepta nerăbdătoare, drept un semn de dezbinare între cardinali. De fapt, reprezentanţii suspuşi ai Sfântului Scaun anticipaseră în zilele precedente alegerii că, dacă nu era ales Ratzinger cât mai degrabă, exista riscul să se ajungă la mai multe scrutine până ce un alt cardinal ar fi obţinut cele două treimi necesare. Este de înţeles faptul că Bergoglio nu voia să‑și asume o asemenea responsabilitate. Cu toate acestea, pentru mulţi analişti este clar că Bergoglio a câştigat un rol important.

Acestea fiind spuse, cum s‑ar putea explica „fenomenul Bergoglio“? Mai întâi, trebuie să coborâm în timp, mai exact, la începutul acestui secol, deoarece figura cardinalului argentinian era puţin cunoscută printre înalţii reprezentanţi ai bisericii de pe cele cinci continente, până când o situaţie specială l‑a plasat în centrul atenției

17

FRANCESCA AMBROGETTI SERGIO RUBIN 18

acestora, în 2001. Mai precis, în jurul datei de 11 septembrie. Arhiepiscopul de atunci al New Yorkului, cardinalul Edward Egan, se afla la Vatican, participând la un sinod al episcopilor din întreaga lume, şi a trebuit să călătorească la New York pentru a fi prezent la omagiul adus victimelor teribilului atentat asupra Turnurilor Gemene, când se împlinise o lună de la tragicul eveniment. Rolul său ca prim orator al adunării, un post‑cheie, a fost ocupat de cardinalul Bergoglio, a cărui trudă a făcut o impresie profundă. Toţi observatorii sunt de acord asupra faptului că acel moment a fost punctul de plecare întru afirmarea sa internaţională.

Pentru moment, a fost cel mai votat dintre cei 252 de părinţi sinodali din 118 ţări, pentru a integra consiliul postsinodal în reprezentarea continentului american.

Prestigiul lui Bergoglio avea să se confirme la doi ani după conclav, cu ocazia celei de‑a cincea conferinţe generale a Episcopatului Latinoamerican şi Caraibe, organizată în Aparecida, Brazilia. Acolo a fost ales, cu o majoritate covârşitoare, preşedinte al comisiei strategice de redactare a documentului final, o responsabilitate cu atât mai importantă, dacă se ţine cont că, la conferinţe asemănătoare, ca de exemplu cea organizată în 1969, în Medellín, Columbia, ori cea din 1979, în Puebla, Mexic, au fost făcute declaraţii cu o importantă semnificaţie transcendentală pentru catolicismul din acea zonă.

Nu a fost singura recunoaştere pe care Bergoglio a cules‑o cu ocazia acelei întâlniri: în ziua în care a trebuit să oficieze Sfânta Liturghie, predica sa a stârnit un ropot de aplauze. Niciun alt oficiant nu a

Papa Francisc

fost aplaudat la fel, de‑a lungul celor trei săptămâni cât a durat conferinţa. Martori direcţi afirmă că mulţi participanţi profitau de pauze pentru a vorbi cu cardinalul argentinian, chiar se fotografiau cu el, ca şi cum ar fi fost un actor sau un sportiv celebru.

Totuşi, oricine l‑a văzut pe Bergoglio ştie că nu e o apariţie plină de farmec, stilată, aşa cum preferă emisiunile televizate. Nu este nici un orator grandilocvent, înzestrat cu calităţi teatrale, ci mai degrabă posedă un ton ponderat, dar plin de profunzime. În plus, până să fie numit episcop auxiliar la Buenos Aires, în 1992, când avea 55 de ani, era un outsider perfect al Bisericii, nu un preot care urca pe scara ierarhiei ecleziastice, făcând carieră.

La acea vreme, se distingea ca duhovnic al Companiei lui Iisus din Córdoba, unde fusese trimis de aproape doi ani. Arhiepiscopul de atunci al oraşului Buenos Aires, cardinalul Antonio Quarracino, a fost cel care – datorită calităţilor acestuia – l‑a ales ca unul dintre principalii săi colaboratori (unul dintre episcopii săi auxiliari). Iar un an mai târziu, l‑a uns ca vicar general.

Atunci când sănătatea a început să i se şubrezească, l‑a ales succesor al său (iar Papa l‑a numit arhiepiscop coajutor cu drept de succesiune).

La moartea cardinalului Quarracino, în 1998, Bergoglio a devenit primul iezuit în fruntea curiei din Buenos Aires.

Pe atunci, Bergoglio se bucura de o mare influenţă asupra clerului din oraş, mai ales asupra celor mai tineri. Era plăcut grație firii sale binevoitoare, simplității şi sfaturilor sale înţelepte.

19

FRANCESCA AMBROGETTI SERGIO RUBIN 20

Nimic din toate acestea nu s‑a schimbat odată cu ocuparea postului principal de la Arhidieceza Primată, reşedinţa cardinalului. Din contră, a instalat acolo o linie directă de telefon pentru ca preoţii să‑l poată suna la orice oră, pentru orice problemă. Adeseori, înnopta în anumite parohii, ajutând un preot bolnav, dacă era necesar. Se deplasa cu mijloacele de transport în comun sau cu metroul, renunţând la maşina cu şofer pusă la dispoziţie. A refuzat chiar să locuiască în reşedinţa elegantă a arhiepiscopiei din Olivos, situată în apropierea caselor preşedinţilor, rămânând în camera curiei portuare. De cele mai multe ori, răspundea personal la telefon, primea pe toată lumea şi îşi nota în agenda de buzunar întâlnirile şi activităţile sale. Totodată, ocolea evenimentele sociale, preferând haina simplă neagră în locul sutanei de cardinal.

Referitor la austeritatea sa, se spune că, atunci când a fost informat că va fi numit cardinal, în 2001, nu a vrut să‑şi cumpere hainele corespunzătoare funcţiei, ci a dorit să le ajusteze pe cele ale predecesorului său. Şi imediat ce află că unii credincioşi doreau să călătorească împreună cu el la Roma, pentru a‑l însoţi la ceremonia de ungere efectuată de Papa Ioan Paul al II‑lea, că le și solicită să nu‑l însoţească şi să doneze banii săracilor. Se spune, de asemenea, că într‑una din vizitele sale frecvente în mahalalele din Buenos Aires, în timpul unei discuţii cu sute de enoriaşi ai parohiei Nuestra Señora de Caacupé, în vecinătatea cartierului Barracas, un zidar se ridică şi îi spuse emoţionat: „Sunt mândru de dumneavoastră, deoarece, când veneam încoace cu tovarăşii mei, v‑am văzut aşezat

Papa Francisc

în ultimele rânduri ca un om oarecare, le‑am spus colegilor mei, dar nu m‑au crezut“.

De atunci, Bergoglio şi‑a câştigat pentru totdeauna un loc în inima acelor oameni umili şi suferinzi. „Vă simţim ca pe unul dintre noi“, i‑au mărturisit. Mulţi îşi aduc aminte, în acele vremuri, de acţiunile sale privind încetarea represiunilor din Plaza de Mayo, din timpul revoltelor sociale, în decembrie 2001. Ca atunci când, văzând de la fereastra sediului arhiepiscopiei cum poliţia se repezea la o femeie, a ridicat receptorul, a sunat la Ministerul de Interne și i‑a cerut secretarului pe probleme de siguranţă ca forţele de ordine să facă diferenţa între activiştii care provocau scandalul şi simplii deponenţi care îşi cereau banii blocaţi de bănci. În acele vremuri, Bergoglio avea să urce puţin câte puţin în ierarhia ecleziastică naţională până ce, în 2004, avea să fie ales preşedinte al Conferinţei Episcopale (reales în 2007), urmând o linie moderată, străină de influenţele de putere şi cu o preocupare socială marcantă, majoritară de ceva timp într‑o biserică cu tradiţii conservatoare.

O direcţie care critica neoliberalismul anilor ’90 şi reţetele Fondului Monetar Internaţional şi care contesta plata datoriilor externe, deoarece acestea se bazau pe sacrificiul celor săraci.

E uşor să observi, în declaraţiile lui Bergoglio, anterioare colapsului începutului de secol, preocuparea sa privind rezultatul deteriorării situaţiei ţării.

Mesajele sale din Tedeum, din data de 25 mai – care s‑au transformat într‑un soi de disciplină civică importantă –, vorbesc de la sine. La fel ca cel

21

FRANCESCA AMBROGETTI SERGIO RUBIN

din 2000, când Fernando de la Rúa era preşedinte de mai puţin de cinci luni şi i‑a spus: „Uneori mă întreb dacă nu părem, în anumite circumstanţe ale vieţii noastre în această societate, doar o procesiune tristă, pentru ca, alteori, să punem o piatră de mormânt peste căutările noastre, ca şi cum ne‑am îndrepta spre un destin inexorabil, pavat cu dificultăţi, şi ne conformăm cu iluzii mici, lipsite de speranţă. Trebuie să recunoaştem, cu umilinţă, că sistemul a căzut într‑un con de umbră: umbra neîncrederii, iar anumite promisiuni şi declaraţii sună macabru: toţi le consolează pe bocitoare, dar nimeni nu se ocupă de cel mort“.

Trecând peste cea mai neagră etapă a crizei, în 2003, în faţa lui Néstor Kirchner, care cu câteva ore înainte preluase preşedinţia, îi îndeamnă pe toţi „să pună umărul“ la dezvoltarea ţării.

Totuşi, predica lui din Tedeumul* din anul următor a avut numeroase consecinţe politice.

Printre multe alte concepte, Bergoglio a subliniat că ei, ca argentinieni, „sunt pregătiţi să fie intolerabili“, i‑a criticat pe cei care, „simţindu‑se prea implicaţi, i‑au exclus pe ceilalţi şi, fiind prea vizionari, au sfârşit prin a deveni orbi“ şi i‑a avertizat că „a copia ura şi violenţa tiranului şi a asasinului este cea mai simplă metodă de a‑i călca pe urme“. În ziua următoare, purtătorul lui de cuvânt, prezbiterul Guillermo Marcó, a subliniat că acele cuvinte erau valabile pentru întreaga societate, inclusiv pentru Guvern, Biserica însăşi şi, în orice caz, pentru „cel ce vrea să ia aminte“. Dar Kirchner s‑a supărat şi a * Serviciu divin, oficiat cu ocazii solemne (n.r.).

22

Papa Francisc

decis să nu mai participe la niciun Tedeum oficiat de Bergoglio. Iar printr‑o faptă fără precedent în 200 de ani de istorie a Argentinei, a mutat oficiul religios în capitalele de provincie. Cu excepţia unei întâlniri întâmplătoare – un omagiu adus credincioşilor ucişi în timpul ultimei dictaturi –, Kirchner şi Bergoglio nu s‑au mai văzut niciodată.

La rândul său, cardinalul era ţinta – mai ales în conclav, care îl considera ca fiind unul dintre principalii candidaţi la poziţia de papă – unui atac jurnalistic care îl acuza că a „înlesnit“ juntei militare, în timpul ultimei dictaturi, pe când era exarhul iezuiților din Argentina, răpirea a doi preoţi care lucrau într‑o mahala. În opinia autorului plângerii, Bergoglio – atâta timp cât a deţinut această poziţie – a încercat să‑i transfere pe toţi membrii mişcării progresiste din Societatea lui Iisus. În schimb, alţi observatori cred contrariul: şi anume, mulţumită acţiunii sale, a reuşit să salveze viaţa a doi preoţi şi, cel mai important, a evitat o criză extremă în comunitatea religioasă, ca rezultat al puternicei ideologizări din acea vreme. „A fost un moment foarte dificil pentru Societatea lui Iisus, dar dacă nu s‑ar fi aflat el la conducerea acesteia, dificultăţile ar fi fost insurmontabile“, a confirmat, la un moment dat, reputatul Ángel Centeno, de două ori secretar al cultului.

Pentru mulţi lideri care îl cunosc, Bergoglio este omul întâlnirilor personale, care te atrage prin modul său de a fi şi uimeşte cu orientările sale. Pentru oamenii simpli care, dintr‑un motiv sau altul, intră în contact cu Bergoglio, el este

23

FRANCESCA AMBROGETTI SERGIO RUBIN 24

persoana simplă şi blândă, cu gesturi atente, fie ele importante sau nesemnificative. Pentru mulţi oameni care cunosc îndeajuns gândirea lui religioasă, Bergoglio este acel preot încăpăţânat care doreşte ca Biserica să iasă în întâmpinarea oamenilor cu un mesaj inteligibil şi entuziast; un monah dotat cu o intuiţie ascuţită, care avea să‑l determine să aducă din Germania un tablou cu Fecioara care dezleagă nodurile, a cărui veneraţie s‑a transformat într‑un adevărat fenomen de evlavie populară în Buenos Aires; un păstor cuviincios cu doctrina ortodoxă şi disciplina ecleziastică, dar în acelaşi timp posesor al unei gândiri moderne şi deopotrivă profund apropiate din punct de vedere spiritual de Biserică, precum şi mulţumit că poate urma Evanghelia în această societate plină de provocări.

Dar cine este, cu adevărat, acest urmaş al italienilor, născut la Buenos Aires, în 1936, care a absolvit studiile cu titlul de tehnician chimist, iar la 21 de ani s‑a hotărât să îmbrăţişeze drumul credinţei? Cine este acest iezuit, care a fost hirotonisit la 33 de ani? Cine este profesor de literatură şi psihologie, licenţiat în teologie şi filozofie, care cunoaşte mai multe limbi? Cine este acest monah, care a fost profesor la Colegiul Imaculata Concepţie, din Santa Fe (1964‑1965); exarh, între 36 şi 43 de ani, al Societăţii lui Iisus din Argentina (1973‑1979) şi rector al Colegiului Máximo, din San Miguel (1980‑1986)? Cine este acest preot, care a fost duhovnicul comunităţii în colegiul din San Salvador, din Buenos Aires (1986‑1990), cu un răstimp de şase luni petrecute

Papa Francisc

în Germania în primul an, unde şi‑a desăvârşit teza despre distinsul teolog şi filozof catolic Romano Guardini, un deschizător de drumuri în ceea ce priveşte reînnoirea ecleziastică, aceasta având să se materializeze odată cu cel de‑al II‑lea Conciliu al Vaticanului?

Cine este acest docent, care ducea cărţile lui Jorge Luis Borges la orele sale şi le citea elevilor săi?

Cine este acest păstor, care crede cu încăpăţânare că avem nevoie o trecere de la o Biserică ce „reglementează credinţa“ la una care „transmite şi împarte credinţa“? Cine este acest ambasador religios care, de la o modestă locuinţă iezuită în Córdoba, a ajuns în câţiva ani arhiepiscopul oraşului Buenos Aires, cardinalul primat al Argentinei şi preşedintele Episcopatului? Cine este, în cele din urmă, acest argentinian cu o viaţă aproape monahală, care a fost aproape de a fi Papă? În ciuda maximei care susţine că este dificil să afli cum gândeşte un iezuit – şi având în vedere aura enigmatică din jurul acestui personaj –, această carte se străduieşte să ofere răspunsuri întrebărilor enumerate, plecând de la o serie de întâlniri organizate cu cardinalul Bergoglio, de‑a lungul a mai mult de doi ani, la reşedinţa arhiepiscopatului din Buenos Aires.

Nu a fost tocmai uşor să‑l convingem să se prezinte la aceste interviuri. „Interviurile ziaristice nu sunt punctul meu forte“, ne spunea adeseori. De fapt, cu ocazia primei întâlniri, iniţial a fost de acord să‑i fie adnotate doar predicile şi mesajele sale.

Când, în cele din urmă, a acceptat, nu a pus condiţii, deşi se observa o anumită reticenţă când vorbea

25

FRANCESCA AMBROGETTI SERGIO RUBIN 26

despre propria persoană în raport cu încercările noastre de a‑i prezenta latura cea mai umană şi dimensiunea spirituală a acesteia. Iar toate întâlnirile se încheiau cu afirmaţia îndoielnică a cardinalului privind utilitatea interviurilor: „Credeţi că ceea ce spun poate fi de folos?“ Nicio clipă nu am avut pretenţia să epuizăm subiectele propuse spre discuţie. Am vrut doar să surprindem cât se poate gândirea unui om sensibil, deopotrivă ferm şi inteligent, care a ajuns să fie unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Bisericii în lume. Răspunsurile sale făceau referire la o ţară care se afla în crize repetate, la o Biserică plină de provocări şi la o societate care caută, de multe ori inconştientă, să‑şi satisfacă setea de transcendenţă.

La bărbaţi şi femei care doreau să dea un sens vieţilor lor, să iubească şi să fie iubiţi, iar deopotrivă să atingă fericirea. Pe scurt, toate acestea reprezintă o invitaţie la o profundă reflecție.

Francesca Ambrogetti Sergio Rubin

1 Era foarte cald în acea dimineaţă de ianuarie 1929, când familia Bergoglio debarcă în portul din Buenos Aires. Sosirea lor nu trecu neobservată.

Grupul era condus de o doamnă îmbrăcată cu un palton cu guler de vulpe, superb într‑adevăr, dar total inadecvat pentru vara sufocantă şi umedă din Buenos Aires. Și totuși, nu era vorba despre vreun moft al acelei cucoane: în căptuşeala paltonului, Rosa Bergoglio ascundea banii din vânzarea bunurilor pe care familia le avusese în Italia, bani pe care se bazau pentru a începe o viaţă nouă în Argentina. Tranzacţiile întârziaseră mai mult decât prevăzuseră, circumstanţă care, în cele din urmă, le salvă viaţa. Mai exact, familia Bergoglio cumpără biletele de călătorie de la Genova cu mult timp înainte ca faimosul vapor Principesa Mafalda să efectueze ultima călătorie, când, din cauza unei

Papa Francisc

Bunica Rosa şi paltonul cu guler de vulpe

27