Tot ea... Becoming Meryl Streep by Editura Publica

Titlul original al acestei cărți este: Her Again: Becoming Meryl Streep de Michael Schulman. Copyright © 2009 by Michael Schulman © Publica, 2016, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SCHULMAN, MICHAEL Tot ea... becoming Meryl Streep / Michael Schulman ; trad.: Anca Bărbulescu, – Bucureşti : Publica, 2016 ISBN 978-606-722-208-1 I. Bărbulescu, Anca (trad.) 791.43(73) Streep,M. 929 Streep,M.

VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu DESIGN: Alexe Popescu CORECTURĂ: Paula Rotaru, Cătălina Călinescu DTP: Dragoș Tudor

Pentru Jaime

„Cum să vă spun, nu există cea mai bună actriță. Nu există cea mai mare actriță în viață. Vă dați seama, în poziția mea, am acces la informații secrete cum că așa e.” — Meryl Streep, 2009

CUPRINS Prolog �� 11 1. Mary �� 21 2. Julie �� 43 3. Constance �� 77 4. Isabella �� 125 5. Fredo �� 163 6. Linda �� 195 7. Joanna �� 243 Personaje secundare �� 307 Mulțumiri �� 315 Note �� 317

Nu toate stelele de cinema se nasc egale. Dacă ai putea să conservi tot Hollywoodul în chihlimbar și să-l studiezi, ca pe un ecosistem preistoric îngropat sub straturi de sedimente și rocă, ai descoperi o împletitură de ierarhii nemărturisite, ambiții sfărâmate și compromisuri deghizate în reorientări de carieră. Cel mai bun timp și loc pentru un asemenea studiu arheologic ar fi, fără îndoială, spre sfârșitul iernii, pe Hollywood Boulevard, la numărul 6801, unde se decernează Oscarurile. Se știe că Oscarurile au ajuns să fie populate în egală măsură de celebrități de cinema și de anexe: agenți de presă, stiliști, corespondenți care transmit de lângă covorul roșu și stiliștii și agenții de presă ai corespondenților care transmit de lângă covorul roșu. Nominalizata amintește de chila unei corăbii, care ar găzdui o comunitate mică de ciripode. Și-a croit drum prin hoarde de fotografi, agenți de presă și asistenți care se străduiesc să nu intre în cadru, a îndurat luni întregi de dineuri, proiecții și speculații. Acum, un îngrijitor responsabil o va conduce prin desiș, până în sala unde o așteaptă, într-un plic, soarta ei. Cea de-a 84-a ediție a premiilor Academiei Americane de Film nu face excepție. E 26 februarie 2012, iar spațiul din fața teatrului Kodak e o harababură cu un catralion de părți micro-administrate. Spectatorii care țipă așteaptă pe niște gradene, de o parte a unui arc triumfal prin care vor trece nominalizații, într-o succesiune dictată de coregrafie. Personalitățile TV geluite așteaptă cu întrebări: Au emoții? E prima lor apariție pe covorul roșu? Și cine i-a îmbrăcat, cum spune expresia consacrată? Sunt de față stele de cinema consacrate (Gywneth Paltrow, într-o capă albă Tom Ford), starlete debutante (Emma Stone, cu o fundă roșie Giambattista Valli la gât, mai mare decât capul ei). Dacă vrei să-i observi, vezi și bărbați:

BECOMING MERYL STREEP

Prolog

Michael Schulman

Brad Pitt, Tom Hanks, George Clooney. Din cine știe ce motive, e prezentă și o călugăriță. Dar mare parte din atenție o acaparează femeile, iar cele nominalizate la titlul de Cea mai bună actriță sunt și mai analizate. Apare Michelle Williams, căreia rochia roșie, mulată, marca Louis Vuitton, îi dă un aer de spiriduș. Rooney Mara, prințesă punk în rochia albă Givenchy, cu un breton negru impunător. Viola Davis, într-o Vera Wang de un verde lucios. Și Glenn Close, nominalizată pentru Albert Nobbs, are un aer androgin bine calculat*, într-o rochie Zac Posen cu frac asortat. Dar a cincea nominalizată e cea care va întoarce capetele tuturor, iar când sosește, ca un monarh venit să le dea binețe supușilor, apariția ei inspiră victorie. Meryl Streep poartă auriu. Mai precis, poartă o rochie Lanvin aurie de lamé, drapată în jurul ei ca toga unei zeițe grecești. Accesoriile sunt la fel de bine alese: cercei de aur în formă de picătură, o poșetă de tip casetă, îmbrăcată în sidef, și sandale Salvatore Ferragamo aurii din piele de șopârlă. După cum observă destul de mulți privitori, chiar seamănă cu un Oscar. Un blogger de modă întreabă: „N-ați spune că arată mai bine ca niciodată?”1 De subînțeles: nu-i rău, la 63 de ani. În primul și în primul rând, ținuta de aur spune un lucru: E anul meu. Dar chiar să fie? Să ne gândim ce șanse are. E drept, a primit deja două Oscaruri, dar ultima dată a fost în 1983. În plus, deși are un număr record de nominalizări, șaptesprezece, a bătut recordul și cu cele paisprezece dăți când nu a primit premiul, ceea ce face din ea o concurentă serioasă pentru Susan Lucci**. Meryl Streep s-a obișnuit să piardă Oscaruri. * În Albert Nobbs, Glenn Close a jucat rolul unei femei din secolul al XIX-lea, care trăiește 30 de ani ca un bărbat (n.t.). ** Actriță de televiziune, care a primit un singur premiu Emmy din 21 de nominalizări (n.t.).

BECOMING MERYL STREEP

Să ne gândim și la film. Nu consideră nimeni Doamna de fier, în care joacă o Margaret Thatcher pusă pe răgete, o operă de geniu cinematografic. Interpretarea ei are caracteristicile la care trag Oscarurile – personalitate istorică, proteze geriatrice, antrenament pentru accent –, dar e vorba de aceleași calități care au încadrat-o, de decenii, într-o categorie strâmtă. În articolul său din The New York Times, A.O. Scott prezenta problema astfel: „Cu picioarele țepene și mișcările lente, în spatele tonei de machiaj geriatric aplicat discret, doamna Streep creează, din nou, o personificare tehnic perfectă, care pare să dezvăluie, în același timp, și esența lăuntrică a unei personalități bine cunoscute”.2 Frumoase cuvinte, dar puse unele după altele au un iz de oboseală. În timp ce-și trage soțul, pe Don Gummer, pe covorul roșu, un reporter de la o emisiune despre celebrități îi împinge un microfon în față. — Aveți vreodată emoții pe covor, deși ați făcut carieră?3 — Da, v-ați da seama dacă mi-ați lua pulsul – dar nu vă dau voie, răspunde ea sec. — Ați adus vreun talisman norocos? insistă reporterul. — Da, spune ea, puțin nerăbdătoare. Am pantofi Ferragamo – fiindcă el i-a făcut toți pantofii lui Margaret Thatcher. Se întoarce spre gradene, face o scurtă mișcare ca de dans, iar mulțimea exultă. După care își ia soțul de mână și se îndreaptă spre intrare. N-ar mai fi premiile Academiei dacă nu s-ar întinde la nesfârșit. Până să afle dacă e Cea mai bună actriță a anului, mai are de îndurat tot felul de formalități. Billy Crystal își va face numărul de gazdă. („Nimic nu îndulcește problemele economice ale lumii ca spectacolul unor milionari care-și oferă unii altora statui de aur.”) Christopher Plummer, la 82 de ani, va deveni cel mai în vârstă laureat al premiului Cel mai bun actor într-un rol secundar. („Când am ieșit din pântecul mamei, deja îmi

Michael Schulman

exersam discursul pentru Oscar.”) Cirque du Soleil va aduce un omagiu acrobatic magiei cinematografice. În sfârșit, apare Colin Firth să anunțe premiul pentru Cea mai bună actriță. În timp ce recită numele nominalizaților, Streep respiră adânc, energizant, iar cerceii de aur îi tremură deasupra umerilor. Se proiectează un clip scurt în care Thatcher îl ceartă pe un demnitar american („Să servesc eu? Puțin ceai, Al?”), după care Firth deschide plicul și zâmbește larg. „Și Oscarul i se acordă lui Meryl Streep.”

Discursul de acceptare marca Meryl Streep e o formă de artă în sine: e în același timp spontan și plănuit, umil și semeț, recunoscător și blazat. Bineînțeles, faptul că există atâtea astfel de discursuri face parte din glumă. Cine altcineva a mai primit atâtea premii încât nonșalanța aceea autoironică să devină, în sine, o poantă recurentă? Deja se pare că titlul de Cea mai mare actriță în viață s-a lipit de ea cam de când e Elisabeta a II-a regina Angliei. Superlativele se prind de ea ca piunezele: e un zeu între actori, e în stare să intre în pielea oricărui personaj, să stăpânească orice gen și, Domnul ne e martor, să prindă la perfecție orice accent. Nici vorbă să se estompeze în obsolescența obișnuită de după anii 1950; a sfidat abacul Hollywoodului și și-a atins apogeul carierei. Alte actrițe născute înainte de 1960 nici nu au ocazia să primească un rol până nu-l refuză mai întâi Meryl. De la rolurile care au făcut-o celebră spre sfârșitul anilor 1970, a fost elogiată pentru tușele într-o infinitate de nuanțe ale personificărilor sale. În anii 1980, a portretizat eroine rătăcitoare în drame epice ca Alegerea Sophiei și Departe de Africa. Anii 1990 au fost, insistă ea, o stagnare. (A fost nominalizată la Oscar de patru ori.) În anul în care a împlinit 40 de ani, după cum are grijă să menționeze, i s-a oferit de trei ori câte un rol de vrăjitoare. În 2002, a jucat în Hoțul de orhidee, filmul imposibil de categorisit al lui Spike Jonze. Rolul parcă a eliberat-o din blocajul trecător. Dintr-odată, era capabilă

BECOMING MERYL STREEP

să facă ce-și dorea, dând impresia că e o simplă distracție. Anul următor, când i s-a decernat Globul de Aur, părea aproape derutată. „A, nu mi-am pregătit nimic”, a spus ea, trecându-și degetele prin bretonul transpirat, „fiindcă, ce să spun, n-am mai primit nici un premiu din pleistocen.”4 În 2004, când a primit un Emmy pentru adaptarea făcută de Mike Nichols pentru televiziune după piesa Îngeri în America, modestia i se topise într-un exces de încredere suveran („Am zile în care și eu cred că lumea mă supraapreciază […] dar azi nu e una din ele.”5) Marile succese – și discursurile de acceptare glumețe – s-au ținut lanț: un Glob de Aur pentru Diavolul se îmbracă de la Prada („Cred că am lucrat cu toată lumea prezentă aici”6), un premiu al Breslei Actorilor de Cinema pentru Îndoiala („Nici nu mi-am cumpărat rochie!”7). N-a trecut mult și a ajuns să stăpânească arta de a se duela cu propria popularitate, de a-și sabota superioritatea vizibilă etalând-o, în același timp, în toată grandoarea ei. Așadar, când Colin Firth îi spune numele la teatrul Kodak, se produce o afirmare triumfală care se tot anunța de trei decenii, un semn că revitalizarea carierei ei, începută cu Hoțul de orhidee, și-a atins zenitul. Când aude, își acoperă gura cu mâna și dă din cap de parcă nu i-ar veni să creadă. Publicul e în picioare, iar ea îl sărută pe Don de două ori, își primește al treilea Oscar și reia tradiția cu vechime de a se prezenta într-o formă mai umilă. „Vai, Doamne. Hai, serios”, începe ea, îndemnând sala să facă liniște.8 Râde ca pentru ea. „Când mi-am auzit numele, am avut senzația că aud jumătate din America: «Ooo, nu. Ei, na – de ce? Ea. Tot ea.» Știți ce vreau să spun?” Pentru o clipă, chiar pare rănită de ideea că jumătate din America e dezamăgită. Apoi zâmbește cu subînțeles. „Dar… mă rog, ce contează.” Acum, că a disipat tensiunea cu o pasă de fentare impecabilă, trece la capitolul „recunoștință”. „În primul rând, vreau să-i mulțumesc lui Don”, spune ea, cu o voce caldă. „Fiindcă dacă-i mulțumești soțului la

Michael Schulman

sfârșitul discursului, îl acoperă cu muzica și eu vreau să știe: tu mi-ai dat toate lucrurile la care țin cel mai mult în viața noastră împreună.” Camerele se întorc spre Don, care se bate cu mâna peste inimă. „După care, în al doilea rând, celuilalt partener al meu. Acum 37 de ani, la prima piesă în care am jucat la New York, l-am cunoscut pe marele stilist-coafor și artist al machiajului Roy Helland și am lucrat împreună mai tot timpul din ziua când am pus ochii unul pe celălalt. Primul film pe care l-a făcut cu mine a fost Alegerea Sophiei, după care, până în seara asta” – aici vocea îi tremură puțin – „când a fost premiat pentru munca lui splendidă din Doamna de fier, 30 de ani mai târziu…” Cu o încredere demnă de Thatcher, subliniază fiecare cuvânt șfichiuind cu palma ca la karate: „Fiecare. Film. De. Atunci. Până. Acum”. Schimbă din nou tonul și continuă: „Vreau să-i mulțumesc și lui Roy, dar mai vreau să mulțumesc fiindcă îmi dau seama serios că n-o să mai ajung aici.” (Moment în care trage cu ochiul într-o parte, aproape imperceptibil, în sensul de În fine, mai vedem noi…) „Țin mult să le mulțumesc tuturor colegilor mei, tuturor prietenilor mei. De aici, mă uit în jur și-mi văd toată viața în fața ochilor: prieteni vechi, prieteni noi.” I se înmoaie vocea și trece la marele final: „Sincer, e o onoare enormă, dar ce contează cel mai mult pentru mine sunt prieteniile, iubirea și pura bucurie dintre noi, cei care am făcut filme împreună. Prieteni, vă mulțumesc tuturor, fie că mai sunteți sau nu printre noi, pentru cariera aceasta care e, ce să mai, inexplicabil de minunată”. Când spune „fie că mai sunteți sau nu printre noi”, privește în sus și ridică o palmă spre cer – sau cel puțin spre instalațiile de iluminat ale teatrului Kodak, pe unde pândesc fantomele show-businessului. Se poate să se fi gândit la mai multe fantome. Mama ei, Mary Wolf, care a murit în 2001. Tatăl ei, Harry, care a murit doi ani mai târziu. Regizorii ei: Karel Reisz, care a ales-o pentru Iubita locotenentului francez; Alan J. Pakula, care a făcut din

BECOMING MERYL STREEP

ea steaua din Alegerea Sophiei. Fără îndoială, s-a gândit la Joseph Papp, legendarul producător de teatru, care a cules-o din obscuritate la câteva luni după ce terminase Facultatea de Actorie. Dar în clipa aceasta, când își vede cariera ajunsă la un nou apogeu, e greu de închipuit că nu și-a amintit de începuturi, iar începuturile carierei ei au fost îngemănate cu John Cazale. Nu l-a mai văzut de 34 de ani. S-au cunoscut acum 36 de ani, când erau Angelo și Isabella într-o punere în scenă a piesei Măsură pentru măsură din programul Shakespeare in the Park. Noapte după noapte, în aerul lipicios de vară, îl implora să aibă milă de fratele ei condamnat: „Cruță-l, cruță-l! Pentru moarte nu-i pregătit”*.9 John Cazale a fost unul dintre marii actori de personaj ai generației sale și unul dintre cei mai grav trecuți cu vederea. A rămas pentru totdeauna Fredo din seria de filme Nașul, a fost prima ei iubire adevărată și prima ei pierdere sfâșietoare. Dacă ar fi trăit dincolo de vârsta de 42 de ani, poate că ar fi ajuns un nume la fel de familiar ca De Niro sau Pacino. Dar nu apucase să vadă o mulțime de lucruri. Nu o văzuse pe Meryl câștigând două Oscaruri înainte de 33 de ani. Nu o văzuse cum, cu vârsta, căpăta o stăpânire de sine regală. Nu o văzuse în rolurile Joanna, Sophie, Karen, Lindy, Francesca, Miranda, Julia sau Maggie.** John Cazale nu apucase s-o vadă pe scenă acum, mulțumindu-le prietenilor, tuturor prietenilor, pentru „cariera aceasta inexplicabil de minunată”. După un ultim „mulțumesc”, face cu mâna și iese de pe scenă, după ce și-a mai lustruit o dată reputația. Meryl Streep, Doamna de Fier a actoriei: imposibil de îmblânzit, de scufundat sau de evitat. * Opere complete, William Shakespeare, vol. VI, Editura Univers, București, 1987, traducere de Leon D. Levițchi, p. 425 (n.t.). ** Din Kramer contra Kramer, Alegerea Sophiei, Departe de Africa, A Cry in the Dark, Podurile din Madison County, Diavolul se îmbracă de la Prada, Julie și Julia, Doamna de Fier (n.t.).

Michael Schulman

Dar n-a fost dintotdeauna așa. Cu 42 de ani înainte, Meryl Streep era o studentă străvezie la Vassar College și tocmai descoperea vraja scenei. Talentul ei extraordinar era evident pentru toți cunoscuții, dar nu era convinsă că ar fi avut vreun viitor. Era de o frumusețe atipică, dar nu s-a considerat niciodată o ingenuă. Nesiguranța o ajuta: în loc să se cantoneze în roluri feminine tradiționale, putea deveni străină, trăsnită sau neremarcabilă, putea dispărea în vieți care depășeau cu mult educația de care avusese parte în suburbiile New Jersey-ului. Nu era nici o frumusețe clasică, după tiparul lui Elizabeth Taylor, nici o „fată din vecini”, ca Debbie Reynolds; era totul și nimic – un cameleon. Dar era sigură de ce nu era: o stea de cinema. Au urmat o serie de ocazii la care visează orice actriță de pe planetă, deși puține au talentul pur necesar pentru a profita de ele. Spre sfârșitul anilor 1970, devenise o studentă eminentă la Facultatea de Actorie de la Yale; ajunsese pe afișele de pe Broadway și la Shakespeare in the Park; își găsise și pierduse iubirea vieții, pe John Cazale; își găsise a doua iubire a vieții, pe Don Gummer, și se căsătorise cu el; și jucase în Kramer contra Kramer, pentru care avea să primească primul Oscar – toate acestea în doar zece ani tumultuoși. Cum a ajuns aici? Unde a învățat să facă ce face? Se poate învăța așa ceva? Întrebările acestea nu se înscriu doar în sfera ei: același deceniu care a făcut-o celebră pe Meryl Streep a reprezentat o epocă amețitoare, care a schimbat din temelii actoria de film americană. Dar cele mai mari nume ale perioadei erau masculine: Al Pacino, Robert De Niro, Dustin Hoffman. Deși instinctul îi spunea să n-o facă, a intrat în distribuția filmului Vânătorul de cerbi ca să-i fie alături lui Cazale în suferință și în grupul de actori din Nașul. Dar și-a câștigat locul mulțumită nuanțelor și spiritului dramatic al jocului ei. Excela la stările intermediare: ambivalență, negare, regret. Machiajul și accentele o făceau de nerecunoscut, dar fiecare rol avea o nemulțumire lăuntrică, un refuz

BECOMING MERYL STREEP

de a locui orice emoție separată fără a o colora cu emoția opusă. Viața ei interioară era dialectivă. „Pentru mine, e ca mersul la biserică”, a spus ea odată, înainte să se împiedice de întrebarea „unde merg când joc”.10 „E ca atunci când te apropii de altar. Am senzația că, dacă vorbești prea mult despre un lucru, dispare ceva din el. În fine, e la mijloc și multă superstiție. Dar eu știu că mă simt mai liberă, mai puțin stăpână pe situație, mai susceptibilă.” Măiestria ei colosală n-a fost lipsită de detractori. În 1982, Pauline Kael, critic de film răzvrătit de la The New Yorker, scria despre evoluția ei în Alegerea Sophiei: „Ca de obicei, a investit atenție și efort. Dar mă derutează ceva la ea: după ce o văd într-un film, nu mi-o pot imagina de la gât în jos”.11 Expresia a rămas populară, la fel și ideea că Meryl Streep ar fi „tehnică”. Dar, așa cum se grăbește ea însăși să explice, lucrează mai mult pe baza intuiției decât după vreo tehnică codificată. E adevărat că face parte dintr-o generație crescută cu metoda Stanislavski, care a adoptat ideea că actorul își poate proiecta emoțiile și experiențele personale pe un personaj, dar întotdeauna a tratat cu scepticism solicitările ostile sinelui. Printre altele, este o artistă-colaj, mintea îi este ca un algoritm care poate accesa accente, gesturi, inflexiuni și le poate reasambla sub forma unui personaj. Uneori, nu-și dă seama de la ce sau de la cine a împrumutat ceva până nu revede rezultatul pe ecran. Având în vedere că s-a maturizat în perioada de dezvoltare a celui de-al doilea val de feminism, la ea, descoperirea actoriei a fost inseparabilă de devenirea ei ca femeie. Pe vremea când era majoretă la liceul Bernards, lua drept model fetele pe care le vedea în revistele pentru femei. Lumea i s-a deschis în 1967, la Vassar College, care pe atunci accepta doar femei. Până să termine ea facultatea, instituția își deschisese porțile campusului și pentru bărbați, iar ea își obținuse prin intuiție primul rol principal marcant, în piesa Domnișoara Julie. Un deceniu mai târziu, a jucat în Kramer contra Kramer

Michael Schulman

rolul unei tinere mame care are îndrăzneala de a-și abandona soțul și copilul, pentru a se întoarce mai târziu și a cere custodia. La un anume nivel, filmul a fost un argument reacționar împotriva libertăților feminine. Dar Streep a insistat să facă din Joanna Kramer nu o femeiedragon, ci una complexă, cu dorințe și îndoieli justificate, iar astfel aproape că a deturnat filmul de la ideea inițială. „Femeile”, a spus ea, „joacă mai bine decât bărbații. De ce? Fiindcă trebuie. Dacă a reuși să convingi pe cineva mai mare decât tine de ceva ce nu vrea să știe e o aptitudine care ține de supraviețuire, tot așa au supraviețuit femeile de milenii. A te preface nu înseamnă doar a juca un rol. A te preface ține de o posibilitate imaginată. A te preface sau a juca este o aptitudine foarte folositoare în viață, pe care o folosim tot timpul. Nu vrem să-și dea seama cineva de lucrurile pe care le facem, dar tot face parte din adaptarea speciei noastre. Ne preschimbăm ca să ne potrivim cu exigențele vremurilor în care trăim.”12 Anii care au preschimbat-o pe Meryl Streep dintr-o majoretă fermecătoare în celebritatea de neoprit din Iubita locotenentului francez și Alegerea Sophiei nu au fost lipsiți de exigențele care au transformat și America, și femeile, și filmele. Povestea ascensiunii ei este și povestea bărbaților care au încercat s-o modeleze, s-o iubească sau s-o pună pe un piedestal. Cei mai mulți nu au reușit. Avea să devină o stea (ceva ce niciodată nu fusese printre prioritățile ei în viață) în felul ei, fără să accepte să-i deschidă calea altceva decât propriul talent și o încredere în sine nepământeană. Cum îi scria unui fost iubit în primul an de facultate: „Am ajuns în pragul a ceva foarte înspăimântător și foarte frumos”.13

1 În prima sâmbătă din noiembrie, corpul de elevi de la liceul Bernards s-a adunat să oficieze un rit sacru.14 Festivalul foștilor absolvenți: ratificarea unei ierarhii adolescentine în care fiecare poziție se câștiga cu greu. Pe un teren de fotbal american de un verde crud, din spatele unei biserici metodiste, membrii echipei Bernards Mountaineers, despre care toată lumea știa că nu au nicio șansă, își înfruntau rivalii din Dunellen, un oraș din New Jersey care nu se deosebea prea tare de al lor. La pauză, jucătorii au ieșit de pe teren. După aceea, a venit momentul încoronării reginei absolvenților pentru anul 1966. Toată lumea din școală știa cine avea să câștige, o tânără blondă, cu ochi albaștri, care stătea la numărul 21 pe Old Fort Road. Era genul de fată care părea să le aibă pe toate: deșteaptă, atrăgătoare, cu prieten din echipa de fotbal. O văzuseră în echipa de majorete. Și la cor. Și în piesele școlii – întotdeauna primea rolul principal. Când președintele consiliului elevilor, purtător de papion, a condus-o pe teren, ochii întregului Bernardsville au poposit pe fața ei limpede, neobișnuită. Era frumoasă. Știa toată lumea, mai puțin ea. Piele de alabastru. Pomeți înalți, statuari, ca ciopliți cu

BECOMING MERYL STREEP

Mary

Michael Schulman

dalta. Ochii umbriți, puțin apropiați. Păr ca mătasea porumbului. Nasul atât de lung și de ascuțit încât era un eveniment în sine. Nu era nici pe departe suficient de drăguță ca să ajungă stea de cinema, sau așa credea ea. Stelele de cinema erau copilăroase, voluptuoase sau reținute. Erau Audrey Hepburn, Ann-Margret sau Jane Fonda. Stelele de cinema erau drăguțe. Iar ea, oricâți băieți se certaseră între ei pentru afecțiunea ei, nu era drăguță, își spunea ea. Cu așa nas, n-avea cum să fie. Pauline Kael avea s-o descrie astfel: „Streep are atracția blondă, cu ochi limpezi, a unei valkirii – nasul puțin mai lung îi dă feței o distincție care o duce din clasa drăguță în cea a frumuseții adevărate”.15 Nu contează că tot Kael avea să-i devină cea mai înverșunată critică. Avea dreptate: Meryl Streep nu era drăguță. Era altceva. Ceva mai interesant, sau cel puțin mai greu de categorisit. Când ridica o sprânceană sau colțul gurii, putea deveni oricine: aristocrată, cerșetoare, iubită, clovn. Putea fi nordică, engleză sau slavă. Deocamdată, voia să fie americancă get-beget. Regina balului absolvenților din anul dinainte, June Reeves, se întorsese de la facultate ca să-și îndeplinească ultima datorie: să așeze o diademă scânteietoare pe capul succesoarei. Regina nou-încoronată s-a urcat într-un car triumfal împodobit cu flori, flancată de curtea ei de la bal: Joan Bocchino, Ann Buonopane, Ann Miller și Peggy Finn, toate cu părul înfoiat și flori prinse la încheietură. Cât a durat traversarea câmpului, a făcut cu mâna spre mulțime și a zâmbit, arătând o mănușă albă. Muncise din greu ca să devină regină, se dichisise, se peroxidase și se transformase în persoana care era hotărâtă să fie. Niciunul dintre supușii ei nu știa cât de nepotrivită se simțea pentru rolul pe care-l primise. Ei vedeau jocul actoricesc, până la ultimul fir de păr auriu de pe cap. Până și chicotitul îi era construit: îl exersase, îl făcuse ușor și grațios, cum le place băieților. N-ar fi zis că era vorba de actorie, dar asta era. Cu o hărnicie neabătută,

În curând avea să descopere că nu frumusețea, ci transformarea era punctul ei forte. Îl avusese de la început. I se poate spune „zonă”. I se poate spune „biserică”. Era un loc în care fusese înainte să știe cum să-l descrie, deși niciodată nu aflase exact cum s-o facă. „Aveam 6 ani și îmi puneam furoul mamei pe cap; mă pregăteam s-o joc pe Fecioara Maria, la noi în sufragerie. În timp ce-mi înfășam păpușa Betsy Wetsy, mă simțeam liniștită, sfântă chiar, iar fața mea transfigurată și atitudinea foarte diferită, surprinse de tata pe film Super-8, i-au atras în transă și pe frații mei mai mici – Harry, de patru ani, care-l juca pe Iosif, și Dana, de doi ani, care era unul din animalele din jurul ieslei. Intensitatea concentrării mele pur și simplu i-a atras în mica scenă a Nașterii, acolo unde tehnica mea obișnuită pentru a obține ce voiam de la ei, țipatul, n-ar fi reușit niciodată.”16 Asta se întâmpla la 6 ani. Iar la nouă: „Îmi amintesc cum am luat creionul pentru sprâncene al mamei și mi-am desenat cu grijă linii pe toată fața, o copie a ridurilor pe care le memorasem de pe fața bunicii, pe care o adoram. Am rugat-o pe mama să-mi facă o poză

BECOMING MERYL STREEP

își petrecuse anii de liceu cufundată într-un rol. Dar, oricât de bine s-ar fi priceput să-l joace, rămâneau unele fisuri pe fațadă. Nu arăta ca femeile pe care le vedea în reviste, era puțin altfel. Pe cei prezenți îi păcălise, sau măcar pe cei mai mulți. Fetele o citeau dintr-o privire. Cât a făcut cu mâna mulțimii, a rămas „în personaj”. Era plăcut să fii venerată, dar se simțea, poate, puțin singură. Pe carul triumfal, era ca pe un plan numai al ei, cu câțiva centimetri mai aproape de cerul de noiembrie decât toți cei care se presupunea că i-ar fi fost semeni. Dacă ar fi putut să i se alăture June, Peggy sau cea mai bună prietenă a ei, Sue – dar nu putea fi decât o regină, iar sarcina ei era să fie cea mai bună. Poate pentru prima dată și, în mod sigur, nu pentru ultima, Meryl Streep învăța că perfecțiunea poate fi o închisoare. Avea 16 ani.

Michael Schulman

și când mă uit la ea acum, bineînțeles, semăn cu mine cea de acum și cu bunica pe atunci. Dar chiar îmi amintesc, până în oase, cum a fost posibil să mă simt, în ziua aceea, de vârsta ei. M-am cocârjat, mă simțeam ca apăsată de o greutate, dar într-un fel veselă. Mă simțeam ca ea”.17 Fecioara Maria ca prim rol a fost ceva firesc: Meryl venea dintr-un lung șir de femei pe nume Mary. Mama ei era Mary Wolf Wilkinson, iar pe mama ei o chema Mary Agnes, pe scurt Mamie. Când i s-a născut prima fiică lui Mary Wolf, în Summit, New Jersey, pe 22 iunie 1949, a botezat-o Mary Louise. Dar trei Mary într-o singură familie era prea mult, așa că, înainte să învețe să spună cum o cheamă, mama ei începuse să-i spună Meryl. În copilărie nu știa prea multe despre strămoșii ei. Familia din partea mamei se trăgea din quakeri și își putea urmări genealogia până la Războiul de Independență.18 Spuneau povești despre cineva din familie care ar fi fost spânzurat în Philadelphia ca hoț de cai. O bunică se luptase cu barurile pe vremea Temperanței. Bunicul ei, Harry Rockafellow Wilkinson, numit de nepoți „Harry Pop”, era un glumeț care dădea mereu din mâini. Când era Meryl mică, bunicii ei din partea mamei încă mai spuneau „thee” și „thou”*. Mary Wolf avea o față lată și blândă și o dispoziție veselă, moștenită de la tatăl ei; mulți ani mai târziu, în rolul Juliei Child, Meryl avea să se inspire din imensa „joie de vivre” a mamei ei.19 Se născuse în 1915, în Brooklyn. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial fusese director artistic la Bell Labs, iar mai târziu studiase la Art Students League din New York. Ca majoritatea semenilor ei, și Mary a renunțat la munca din timpul războiului ca să se dedice complet rolului de soție și mamă: genul de femeie pe care voia s-o înfiereze Betty Friedan prin lansarea cărții The Feminine Mistique, în 1963. Dar Mary nu suferea de nemulțumirea pe care o observa Friedan la atâtea gospodine, poate fiindcă ea nu-și abandonase * Formă arhaică pentru „tine” și „tu” (n.t.).

BECOMING MERYL STREEP

interesele artistice. Cât și-a crescut copiii, a lucrat într-un studio amenajat pe veranda din spate, unde crea, ca artistă comercială, ilustrații pentru publicații și afaceri locale. Dacă ar fi făcut parte din generația fiicei ei, poate s-ar fi angajat și și-ar fi clădit o carieră. În situația dată, a rămas implicată în viața din afara familiei, iar venitul în plus nu le-a stricat. Familia din partea tatei lui Meryl era complet lipsită de exuberanța aceasta. „Streep” era un nume german, deși ea crezuse, ani de-a rândul, că era olandez. Tatăl ei, Harry Streep Jr., fusese singur la părinți. (În familia ei, Harry și Henry erau la fel de abundenți ca Mary.) Poreclit „Buddy”, se născuse la Newark în 1910 și studiase cu o bursă la Universitatea Brown. După un an, a izbucnit Marea Depresiune și a fost nevoit să plece. A lucrat trei decenii la departamentul de personal al companiei farmaceutice Merck & Co. Sarcinile lui țineau, în mare parte, de angajări și concedieri. Meryl a observat la tatăl lui o anume melancolie, moștenită, poate, de la mama lui, Helena, care fusese instituționalizată pentru depresie clinică. Soțul Helenei, Harry William Streep, era comis-voiajor și o lăsa acasă, singură cu fiul lor, mare parte din timp. La o vârstă mai înaintată, tatăl lui Meryl avea să-și vadă nepotul, pe Henry Wolfe Gummer, la liceu, într-o punere în scenă a piesei Moartea unui comis-voiajor, și avea să plângă, spunând „Așa era tata”. Când își vizita bunicii din partea tatălui în apartamentul lor, Meryl simțea o tristețe care atârna peste toate. Jaluzelele erau coborâte și nu lăsau să intre decât o fâșie de lumină – în contrast puternic cu casa caldă a familiei Wilkinson. Bunica ei refolosea absolut totul. Păstra bucățele de folie de aluminiu și le mototolea într-o bilă, pe care o ținea sub chiuvetă și care creștea tot mai mare, spre fascinația lui Meryl. În entuziasmul postbelic, visul american strălucitor al suburbiilor le era accesibil familiilor ca a ei. S-au mutat, tot în zona centrală a statului New Jersey, odată cu nașterea băieților, mai întâi la Basking Ridge, apoi la Bernardsville.

Michael Schulman

După Meryl, s-a născut Harry Streep III, poreclit „Al Treilea”. A mai urmat un băiat, Dana, un glumeț slăbuț și pistruiat. Părinții lui Meryl o duceau la meciurile de baseball ale băieților din Liga de Juniori, dar și ea era la fel de năbădăioasă și de sportivă ca ei, dacă nu mai mult. În Bernardsville, locuiau pe o stradă mărginită de copaci, pe un delușor, la câțiva pași de liceul public. Orașul se situa în „centura prosperă” a statului New Kersey, la vreo 70 de kilometri spre vest de New York. În 1872, noua cale ferată îl transformase dintr-un pâlc liniștit de căsuțe într-un orășel-dormitor pentru newyorkezii cu stare, care construiau aici case de vară, departe de agitația orașului. Cei mai aristocratici își făceau conace pe Bernardsville Mountain. „Muntenii”, cum le spuneau uneori cei din vale, își trimiteau copiii la internat și făceau plimbări călare. Mai recent, printre ei se numărau Aristotel și Jacqueline Kennedy Onassis, care aveau un domeniu de patru hectare la Bernardsville. Restul orașului era tăiat în două de calea ferată: de o parte erau protestanții din clasa de mijloc, iar de cealaltă, italienii din clasa muncitoare, dintre care cei mai mulți își câștigau pâinea lucrând la construcția caselor muntenilor. Nu existau prea multe companii locale, în afară de Meadowbrook Inventions, care producea sclipici. Cu excepția păturii bogate și ecvestre, orașul semăna cu numeroșii săi veri de pe calea ferată Erie Lackawanna: un loc unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea, unde angajații băncilor și companiilor de asigurare plecau cu trenul în oraș dimineață de dimineață și își lăsau soțiile și copiii în paradisul lor idilic domestic și înverzit. Ca membră a clasei mijlocii, cu picioarele bine înfipte în pământ, din Bernardsville, familia Streep nu se asemăna deloc cu muntenii. Nu avea cai și nu-și trimitea copiii la academii private. Spre deosebire de casele în stil colonial populare în oraș, a ei era modernă, cu un paravan japonez în camera de zi și un pian la care cânta domnul Streep seara. Afară avea o curte cu iarbă, în care copiii își petreceau după-amiezile de vară.

BECOMING MERYL STREEP

Harry avea așteptări mari de la copiii lui, pe care-i voia înscriși pe calea cea strâmtă și îngustă – or, în Bernardsville, calea cea strâmtă și îngustă era chiar foarte strâmtă și foarte îngustă. Mary avea o mână mai blândă și o istețime deloc pioasă. Pe lângă zilele de naștere, copiii aveau parte de „zile speciale”, în care puteau să facă orice doreau.20 O vreme, Meryl a ales grădina zoo sau circul, dar în curând toate zilele ei speciale au ajuns dedicate spectacolelor de pe Broadway: Oliver!, Kismet, Ethel Merman în Annie Get Your Gun. Meryl adora musicalurile și nici nu știa că există alte genuri de teatru. La un matineu cu Omul din La Mancha, a stat în primul rând „scoțând scântei pe ochi”, după cum avea să-și amintească mama ei.21 Cu frații ei mai mici făcea pe șefa și îi obliga să participe la jocurile ei pline de imaginație, fie că le convenea sau nu. În fond, erau singurii ei colegi de scenă. Al Treilea accepta, iar mai târziu povestea că fusese „ceva de speriat când era mică”.22 Dar ceilalți copii din cartier nu erau la fel de ușor de manipulat. „N-am avut ceea ce se numește o copilărie fericită”, spunea ea în 1979.23 „În primul rând, credeam că nu mă place nimeni […] De fapt, aș spune că aveam dovezi destul de clare. Copiii mă fugăreau până mă urcam în câte un copac și mă loveau cu bețele peste picioare până-mi dădea sângele. Mai eram și urâtă.” Nu era hidoasă, dar în niciun caz nu arăta ca o fetiță drăguță. Când o vedea pe Annette Funicello cum capătă forme feminine în The Mickey Mouse Club, vedea o drăgălășenie de puștoaică de care ea nu se putea nici măcar apropia. Cu ochelarii ei în formă de „ochi de pisică” și părul castaniu, tuns până deasupra umerilor și coafat permanent, Meryl arăta ca o secretară la vârsta a doua. Unii copii de la școală credeau că e profesoară. La 12 ani, s-a ridicat în timpul unui concert de Crăciun de la școală și a cântat solo „O Holy Night” în franceză. Publicul a sărit în picioare, uluit, poate, să audă cum din teroarea cartierului iese un sunet atât de pur și înalt. Era prima oară când simțea beția aplauzelor. Printre cei

Michael Schulman

surprinși erau și părinții ei. Unde-și ascunsese Meryl până atunci coloratura? Cineva le-a spus s-o înscrie la lecții de canto, ceea ce au și făcut. În fiecare sâmbătă dimineață, pleca cu trenul la New York, unde îi preda Estelle Liebling. Miss Liebling, cum i se adresau elevii, era o verigă de legătură cu o lume dispărută. Tatăl ei studiase cu Franz Liszt, iar ea era ultima elevă în viață a marii formatoare de voci din Paris Mathilde Marchesi.24 Miss Liebling jucase rolul Musettei la Metropolitan Opera și făcuse turnee pe două continente cu John Philip Sousa. Acum trecuse de 80 de ani și era o matroană șic, cu tocuri și ruj de un roșu aprins, impunătoare în ciuda staturii mărunte. Cunoștea toate personalitățile operei și părea să producă soprane de mare succes atât de des, încât Metropolitan Opera de-abia putea ține pasul. Cu o profesoară atât de renumită, nimic nu o mai oprea pe adolescenta Meryl să devină o soprană de renume mondial. Nu că ar fi fost înnebunită după operă – îi prefera pe Beatleși și pe Bob Dylan. Dar vocea ei era prea bună ca să se irosească. În fiecare weekend, se ducea în studioul lui Miss Liebling de lângă Carnegie Hall și stătea în picioare lângă pian, în timp ce profesoara octogenară o punea să-și repete gamele și arpegiile. A învățat-o pe Meryl despre respirație. A învățat-o că respirația e tridimensională, amintindu-i „Mai e loc în spate!”25 Când aștepta la ușa studioului lui Miss Liebling ca să intre la ora ei, de la 11:30, dinăuntru răzbătea un sunet minunat. Era eleva de la 10:30, Beverly Sills, o roșcată veselă care trecuse cu puțin de 30 de ani și care venea la Estelle de la 7 ani. Meryl era de părere că Beverly era bună, dar la fel era și ea. Și nici de Beverly nu auzise nimeni. Bineînțeles, nu era tocmai adevărat: Sills cânta la New York City Opera din 1955 și nu o mai despărțeau decât câțiva ani de marele ei rol, Cleopatra din Iulius Cezar de Händel. „Miss Liebling era foarte strictă și formală cu mine”, scria Sills în autobiografia ei.26 „Când stătea la pian, nu mă lăsa niciodată să citesc partitura peste

BECOMING MERYL STREEP

umărul ei și s-a enervat foarte tare primele dăți când am venit nepregătită. Una dintre admonestările preferate ale lui Miss Liebling pentru mine era «Text! Text! Text!», pe care mi-o aplica ori de câte ori avea senzația că mă mulțumeam să cânt note și nu eram atentă la înțelesul versurilor. Miss Liebling voia să cânt așa cum joacă Olivier, să exprim ce cânt astfel încât publicul să aibă o reacție emoțională.” Miss Liebling mai avea o mantra: „Acoperire! Acoperire! Acoperire!”27 Se referea la passagio, plaja vocală dificilă între registrul superior și cel inferior. Pentru unii interpreți, era un câmp minat. „Acoper-o”, le spunea Miss Liebling elevelor ei, numai cu anumite vocale: un „uuu” sau un „ooo”, niciodată un „aaa” cu gura larg deschisă. Fă trecerea lin. Pentru o adolescentă stângace cu aparat dentar și păr castaniu care se încurca mereu, ideea trebuie să fi fost și mai atrăgătoare: acoperă perioada intermediară. Fă trecerea lin. În toamna lui 1962, părinții lui Meryl au dus-o la sala City Center a New York City Opera. Sills debuta în rolul lui Milly Theale din The Wings of the Dove a lui Douglas Moore.28 Era prima operă pe care o vedea Meryl și a fost fascinată. Până atunci, Beverly fusese doamna drăguță care avea lecția înainte de a ei. Acum, văzând-o pe scenă, Meryl și-a dat seama ce scop aveau exercițiile de sâmbătă dimineața – gloria care încununa orele chinuitoare de muncă. Și-a mai dat seama de ceva în seara aceea: nu avea o voce de talia vocii lui Beverly și nu avea să fie niciodată cântăreață de operă. După 4 ani, a renunțat la lecțiile cu Miss Liebling. Motivul nu era doar că renunțase la visurile de a debuta la Metropolitan Opera. Trecuse prin pasaggio-ul pubertății, iar ceea ce se găsea de partea cealaltă era mult mai tentant decât Verdi: descoperise băieții. Era timpul pentru o metamorfoză. La 14 ani, Meryl Streep și-a scos aparatul dentar. A renunțat la ochelari și a început să poarte lentile de

Michael Schulman

contact. Și-a turnat în păr suc de lămâie și peroxid până a ajuns să lucească la fel ca aurul. Noaptea purta bigudiuri – era un chin, dar se trezea cu onduleuri jucăușe. Dichisindu-se ore întregi în oglinda de la baie, în mod sigur spre nefericirea fraților mai mici, Meryl a descoperit că frumusețea îi dădea un statut mai înalt și putere. Dar, ca majoritatea adolescentelor care se reped cu capul înainte către maturitate, nu era conștientă aproape deloc de ce lăsa în urmă. „Empatia”, avea să spună ea, „stă la baza artei actoricești. În liceu m-a luat în stăpânire altă formă de actorie. Voiam să învăț să plac. Așa că am studiat personajul în care credeam eu că vreau să mă transform, personajul liceenei drăguțe la modul generic.”29 Imita femeile din revistele Mademoiselle, Seventeen și Vogue, le copia genele, vestimentația, rujul. Mânca un măr pe zi – iar în rest mai nimic. O implora pe mama ei să-i cumpere haine de firmă și se ciocnea de refuzuri. Își supunea râsul unui acordaj fin. Lucra zi și noapte, fără să-și dea seama că rolul ales nu era deloc genul ei. Studia ce le place băieților și ce ar accepta fetele și memora zonele de suprapunere dintre cele două arii: o „negociere dificilă”.30 A descoperit că putea imita comportamentul celor din jur cu o precizie uimitoare, ca un marțian care s-ar deghiza în pământean. „Chiar cred că am lucrat mai mult la construirea personajului aceluia decât la oricare alt personaj de până acum”, își amintea ea.31 Gata cu rățușca cea urâtă, cu bătăușa mică și băiețoasă de pe Old Fort Road. La 15 ani, Meryl aceea dispăruse. În locul ei trăia „imitația perfectă după revista Seventeen”.32 Era o impostoare excelentă. Știrile anilor 1960 nu păreau să răzbată până în Bernardsville, în timp ce în alte părți contracultura lua foc. Ce-i drept, prietenele ei ascultau Beatles și „Light My Fire”, dar răzvrătirea stătea într-o bere, nu într-un

BECOMING MERYL STREEP

joint. Parcă tot orașul era scos din Bye Bye Birdie.* Fetele purtau rochii cu anchior, până la genunchi, cu gulerașe stil Peter Pan strânse cu o agrafă rotundă. Băieții purtau pantaloni dungați și sacouri cu model tartan și își făceau cărare. Directorul adjunct trecea prin școală cu rigla să le măsoare perciunii: cine-i avea prea lungi era trimis acasă. Distracție însemna un hamburger la localul fără pretenții din centru sau un film la cinematograful din oraș. La balul bobocilor, zis „al bebelușilor”, bobocii își puneau bonete și scutece. Anul următor participau la „balul puloverelor”. După aceea urma balul absolvenților, cu tema „De pe vremuri”. Era un subiect potrivit. „Ne simțeam ca într-o cochilie, aveam senzația că suntem apărați și că în ea nu va exista niciun pericol”, spunea Debbie Bozack (născută Welsh) care, ca și Meryl, a început clasa a noua în septembrie 1963, cu două luni înainte de asasinarea președintelui Kennedy.33 Debbie a cunoscut-o pe Meryl la ora de dirigenție, în primele zile de liceu. La școala dinainte, Debbie nu avusese în clasă decât cinci colegi, așa că o îngrozeau holurile aglomerate de la liceul Bernards. La fel și ideea de a se schimba pentru ora de sport. Însă Meryl părea încrezătoare și fără teamă. Orarul li se potrivea mai mereu, așa că Debbie o urma ca un discipol. Ca nouă adeptă a conformității adolescentine americane, Meryl își dorea din tot sufletul să intre în grupul de majorete. La fel și Debbie. Dar Debbie nu era în stare să facă roata nici moartă. Meryl, care nu era doar încrezătoare în propriile puteri, ci și sportivă, era expertă în așa ceva. În unele zile, Debbie venea acasă la Meryl după ore, iar prietena ei încerca s-o învețe să facă roata în curte. Când Meryl o ajuta să treacă picioarele peste cap, mâinile lui Debbie se zgâriau de pietricelele scoase de ploaie din iarbă. Până la urmă, n-a folosit la nimic. Debbie n-a fost aleasă pentru echipă. Dar Meryl, evident, da. * Comedie muzicală pe Broadway și lungmetraj, care idealizează viața tinerilor dintr-un orășel american din anii 1950 (n.t.).

Michael Schulman

În weekendurile de toamnă, populația școlară se aduna la jocurile de fotbal american. Cu excepția șoarecilor de bibliotecă și a înnebuniților de mașini, venea toată lumea. Aveau jongleuri cu panglici. Aveau jongleuri cu steaguri, grup în care își găsise loc și Debbie. Aveau fanfara, care era foarte bună, în parte mulțumită unui elev precoce din ultimul an pe nume John Geils, care, după câțiva ani, avea să schimbe trompeta pe chitară și să lanseze J. Geils Band. Dar majoretele, sau „cheeries”, nu se amestecau cu restul. Nu că ar fi fost rele, dar erau un grup foarte unit, ale cărui membre erau legate între ele de frumusețe și popularitate. Cu litera „B” cusută pe costume, scandau: „Thunder, thunder, thunderation!”* Meryl a cunoscut-o pe Sue Castrilli, majoretă și ea, care avea să-i devină cea mai bună prietenă și care lucra la Dairy Queen.** În Bernardsville nu prea aveai ce să faci, doar să dai o tură cu mașina pe șoseaua 202, între Dairy Queen și gară și înapoi. Când era la serviciu, Sue le dădea prietenelor câte două cupe de înghețată. La ore, Meryl era atentă când avea chef. Avea o înclinație spre limbi străine – cel puțin spre accente. Când nu-i plăcea profesorul, lua note mai mici. Avea oroare de profesorul de geometrie, poreclit de copii „Colț”. Cu biologia era și mai rău. „Amintește-ți de biologie și de testele la biologie și n-o să mai dormi niciodată”, i-a scris un băiat în albumul de amintiri din clasa a zecea.34 „Nu știu ce te-ai face dacă nu ți-aș spune eu toate răspunsurile”, scria altul. Având doi frați acasă, se simțea în largul ei cu băieții, poate mai mult decât cu fetele. Îi plăceau cei care stăteau în băncile din spate, fiindcă erau amuzanți; de la ei a prins lecții de comedie pe care avea să le folosească de-abia mult mai târziu. Deocamdată, Meryl se mulțumea * Primul vers al mai multor cântece asemănătoare, din patru versuri, folosite ca slogan muzical, printre altele, de Asociația Cercetașelor din America (n.t.). ** Lanț de localuri cu înghețată și fast-food, loc obișnuit de întâlnire pentru tinerii americani în anii 1950 (n.t.).

În primăvara lui 1964, în primul an de liceu, l-a cunoscut pe Mike Booth.36 Ieșise de câteva ori cu vărul lui, J.D. Mike, era în clasa a zecea, avea părul brunet, destul de lung, și zâmbea cu toți dinții. Purta pulovere de Shetland cu mânecile tăiate pe la jumătate – cel mai îndrăzneț act de rebeliune din liceul Bernards. Tatăl lui îl considera un eșec, iar Mike îi confirma părerea cu beții și bătăi. De-abia reușise să treacă clasa a noua. — Îți place la noi la școală? a spus Meryl când le-a făcut cunoștință J.D. — Acum, că ești tu aici, da. Lui Mike, Meryl i se părea formidabilă. „Avea ochii foarte strălucitori”, avea să-și amintească el. „Zâmbetul îi era sincer. Nu zâmbea sarcastic și nu se lua după turmă, ca multe fete. Dar avea un aer puțin jenat, de parcă era sigură că nu-i stătea bine rochia, că nu-i veneau bine pantofii sau că era de-a dreptul urâtă.” Mike a început s-o conducă acasă, după ore, pe jos – nu avea permis de conducere. Vara mergeau acasă la mătușa lui, Lala, ca să facă un picnic și să înoate în lac sau să joace baseball. Seara se duceau la petreceri sau la cinematograful din Bernardsville, de unde dădeau fuga acasă, fiindcă Meryl nu avea voie să stea în oraș mai târziu de ora 23:00. Mike îi scria poezii, iar ea i-a dat un volum de poezie americană și britanică modernă, pe care-l primise cadou de Crăciun de la tatăl ei. Pe la jumătatea verii, Mike a început antrenamentele cu echipa de fotbal, iar Meryl a început să exerseze cu majoretele. Se întâlneau la prânz; Meryl împărțea cu el tipicul ei sendviș cu unt de arahide și jeleu, însoțit de un suc Tab și câte o bucată de prăjitură mai veche,

BECOMING MERYL STREEP

să le servească drept public și era atentă să nu-și iasă din personaj. Acasă, la cină se încingea un schimb zgomotos de idei. Dar, după cum a învățat Meryl, dacă-ți dădeai glas opiniilor, nu te mai invita nimeni să ieși cu el a doua oară – băieților nu le plăcea să fie contraziși. Deocamdată, opiniile treceau în planul secund.35