Wonderland by Editura Publica

Titlul original al acestei cărți este Wonderland: How Play Made the Modern World de Steven Johnson. Copyright © 2016 by Steven Johnson and Nutopia Ltd. All rights reserved including the right of reproduction in whole or in part in any form. This edition published by arrangements with Riverhead Books, an imprint of Penguin Publishing Group, a division of Penguin Random House LLC.

© Publica, 2017, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României JOHNSON, STEVEN Wonderland : cum a creat jocul lumea modernă / Steven Johnson ; trad.: Dan Crăciun. - Bucureşti : Publica, 2017 Conţine bibliografie ISBN 978-606-722-248-7 I. Crăciun, Dan (trad.) 793/794

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Bogdan Ungureanu DESIGN: Alexe Popescu CORECTORI: Rodica Crețu, Elena Bițu DTP: Dragoş Tudor

Pentru Eric

CUPRINS

Introducere �� 9 1. Moda și cumpărăturile �� 29 2. Muzica �� 83 3. Gustul �� 135 4. Iluzia �� 177 5. Jocurile �� 225 6. Spaţiul public �� 281 Concluzie �� 333 Mulțumiri �� 341 Note �� 345 Bibliografie �� 365

Introducere

În primii ani din Epoca de Aur a Islamului, pe la 760 d.H., noul conducător al dinastiei abbaside, Abu Ja’far al-Mansur, a început să caute un teren la hotarul estic al Mesopotamiei, pe care să construiască de la zero o nouă capitală. S-a oprit pe o fâșie promițătoare de pământ, care se întindea pe lângă un cot al fluviului Tigru, nu departe de amplasamentul vechiului Babilon. Inspirat de lectura lui Euclid, al-Mansur a hotărât că inginerii și arhitecții lui trebuie să construiască în acel loc o mare metropolă, ridicată sub forma unei serii de cercuri concentrice, fiecare înconjurat cu ziduri de cărămidă. Orașul a primit denumirea oficială de Madinat al-Salam, în arabă „orașul păcii”, dar în vorbirea curentă a păstrat numele mai micii așezări persane care precedase viziunea eroică a lui al-Mansur: Bagdad. După o sută de ani, Bagdadul avea aproape un milion de locuitori și, conform unor numeroase relatări, era cea mai civilizată așezare urbană de pe planetă. „Fiecare gospodărie era alimentată din belșug cu apă în toate anotimpurile de numeroase apeducte care se întretăiau prin oraș”, scria un martor contemporan, „iar străzile, grădinile și parcurile erau măturate și stropite cu apă regulat, în timp ce păstrarea gunoaielor în spațiul închis de zidurile orașului nu

WO N D E R L AN D

La Merlin aveți cu ce să vă delectați

ST EVEN J OHNSON 10

era îngăduită. O imensă piață din fața palatului imperial era folosită pentru parade, inspecția trupelor, turniruri și curse; noaptea, piața și străzile erau luminate cu felinare.”1 Cu toate acestea, mai importantă decât eleganța străzilor largi și a luxuriantelor grădini din Bagdad era învățătura susținută din interiorul zidurilor Orașului Rotund. Al-Mansur a înființat la palat o bibliotecă menită să le fie de folos învățaților și a inițiat traducerea în arabă a textelor de știință, matematică și inginerie scrise inițial în perioada clasică a Greciei – operele lui Platon, Aristotel, Ptolemeu, Hipocrate și Euclid –, împreună cu textele hindu din India, care conțineau importante progrese în trigonometrie și astronomie.2 (Aceste traduceri s-au dovedit până la urmă un fel de bărci de salvare ale acestor idei antice, păstrându-le în circulație în timpul Evului Mediu european.) Peste câteva decenii, sub conducerea fiului lui al-Mansur, al-Manum, între zidurile Bagdadului a prins rădăcini o nouă instituție, o combinație de bibliotecă, academie științifică și oficiu de traduceri. A ajuns să fie cunoscută drept Bayt al-Hikma: Casa Înțelepciunii. Vreme de trei sute de ani, a fost sediul învățăturii islamice, până când mongolii au prădat Bagdadul în urma asediului din 1258, după care au distrus cărțile din Casa Înțelepciunii, aruncându-le în Tigru. În primii ani de după apariția Casei Înțelepciunii, al-Manum i-a însărcinat pe trei frați talentați, în prezent cunoscuți drept Banu Musa, să scrie o carte în care sunt descrise proiectele inginerești moștenite de la greci. Pe măsură ce proiectul a luat amploare, Banu Musa au lărgit compendiul lor adăugând propriile schițe, ilustrând progresele în mecanică și hidraulică pe care înfloritoarea cultură intelectuală din Bagdad le adunase în jurul lor. Lucrarea pe care au publicat-o în cele din urmă, Cartea dispozitivelor ingenioase, se citește astăzi ca o profeție a unor viitoare instrumente inginerești: arbori co-

11 WO N D E R L AN D

O ilustrație a unui ceas de mărimea unui elefant, din Cartea științei și a mecanismelor ingenioase de al-Jazari

ST EVEN J OHNSON 12

tiți, pompe dublu-cilindrice cu aspirație, valve conice folosite ca niște componente „în linie” – dispozitive mecanice cu secole mai avansate față de epoca lor, toate prezentate în schițe amănunțite. Peste două secole, lucrarea celor trei Banu Musa a inspirat un proiect și mai uimitor, scris și ilustrat de inginerul islamic al-Jazari, Cartea științei și a mecanismelor ingenioase. Aceasta conținea ilustrații uluitoare, ornate cu foiță de aur, ale unor sute de mașini, cu note minuțioase, care explicau principiile lor funcționale. Valve flotoare, care prefigurează designul toaletelor moderne, regulatoare de debit, care vor fi utilizate mai târziu la barajele hidroelectrice și la motoarele cu combustie internă, clepsidre mai precise decât tot ceea ce va vedea Europa vreme de patru sute de ani. Cele două cărți conțin unele dintre primele schițe tehnologice care vor deveni componente esențiale în epoca industrială, făcând posibil orice, de la roboții de pe liniile de asamblare și termostate până la mașina cu aburi și comenzile avioanelor cu reacție. Aceste două cărți despre mașinării „ingenioase” merită un loc proeminent în canonul istoriei inginerești, în parte ca o corecție adusă prea frecventei prezumții că doar europenii au inventat în cea mai mare parte tehnologia modernă. Dar mai este și altceva legat de aceste două cărți, care nu se prea potrivește cu explicația standard a cercetării științifice revoluționare, ceva imediat vizibil noninginerului care le frunzărește paginile. Majoritata mecanismelor ilustrate în cele două volume sunt obiecte de amuzament sau imitații: fântâni din care apa țâșnește în cascade ritmice; flautiști mecanici; mașini automate de percuție; un păun care îți oferă apă când îl tragi de pene și apoi îți întinde o tăviță cu săpun; o corabie plină de muzicanți roboți care pot să cânte auditoriului o serenadă în timp ce nava plutește pe un lac; un ceas de forma unui elefant, care cântă o melodie la fiecare jumătate de oră.

Pagini din Cartea dispozitivelor ingenioase de Banu Musa

Să derulăm rapid timpul înainte cu o mie de ani. Amuzamentele mecanice schițate mai întâi de al-Jazari și Banu Musa au devenit un divertisment profitabil pe tot cuprinsul Europei, nicăieri mai mult decât pe străzile din Londra, care sunt pline de spectacole și curiozități. La începutul anilor 1800, o industrie nouă și frenetică a iluziei prinde rădăcini în cartierul

WO N D E R L AN D

Există o enigmă ascunsă în geniul dovedit de Banu Musa și al-Jazari. Cum se poate ca o astfel de expertiză inginerească avansată să fie dedicată unor jucării? Ideile revoluționare schițate în paginile acestor cărți vechi vor transforma, în cele din urmă, lumea industrială. Dar acele idei au prins mai întâi viață ca jucării, ca iluzii și scamatorii.

ST EVEN J OHNSON 14

West End. Panorama captivantă deschisă de Robert Barker uluiește spectatorii cu o perspectivă de 360 de grade a orașului văzut de pe acoperiș; la Lyceum Theatre, Paul de Philipsthal își îngrozește spectatorii cu programul său multimedia populat de fantome, Phantasmagoria. O expoziție de statui de ceară, administrată de o oarecare Madame Tussaud, se deschide la Lyceum, dar nu are un mare succes. (Thussaud nu avea să creeze celebrul său muzeu decât peste treizeci de ani.) În Hanover Square, chiar la sud de Oxford Street, un inventator și showman elvețian, cu deliciosul nume de John-Joseph Merlin, lansează un stabiliment eclectic, cunoscut drept Muzeul Mecanic al lui Merlin. În termeni moderni, prăvălia lui Merlin este un fel de hibrid între un muzeu al științei, o sală de jocuri mecanice și laboratorul unui constructor de mașini. Poți să te umpli de uimire privind mișcarea păpușilor mecanice, îți poți încerca norocul la jocurile mecanice și poți să savurezi melodiile suave ale cutiilor muzicale. Dar Merlin nu este doar un simplu impresar; el este și un fel de mentor, încurajându-i pe „tinerii amatori de mecanisme” să își încerce propria pricepere de a inventa mașinării. Născut în Belgia în 1735, Merlin este de meserie ceasornicar și, la fel ca mulți orologieri din acea perioadă, este intrigat de mult timp de ideea că mișcarea mecanizată a pendulei și a descendenților săi ar putea fi utilizată pentru niște isprăvi mai impresionante – în munca productivă, desigur, dar și în alt scop: zborul fanteziei, minunăția, iluzia. Se pot construi mașini care să indice timpul, să țeasă pânză, poate chiar să efectueze calcule elementare. Dar se puteau construi, de asemenea, mașini care imitau comportamentul fizic al ființelor umane pentru atingerea unor scopuri mai puțin utilitare: pentru pura delectare pe care ființele umane au găsit-o întotdeauna în imitația vieții. Construcția acestor primi roboți,

15 WO N D E R L AN D

numiți la vremea lor automate, fusese una dintre cele mai mari extravaganțe ale vieții de curte din acea perioadă, mașinăriile fiind proiectate să amuze aristocrația, intrând în grațiile acesteia. Acele invenții au evoluat din ceasurile mecanice, populare în anii 1600, prezentând mizanscene amănunțite cu sate sau muzicanți, care semnalează trecerea orei prinzând brusc viață. La finele secolului al XVII-lea, orologiile au atins apogeul datorită integrării unor scene miniaturale, numite automate, care prezentau narațiuni simple folosind mișcările mecanizate ale unor sute de elemente distincte. În 1661, o tavernă din Londra expunea în vitrină o înfățișare automată a Grădinii Raiului. Conform unui pamflet publicat pe atunci, lucrarea prezenta „Paradisul tradus și reconstituit în cea mai meșteșugită și vie reprezentare a mai multor creaturi, plante, flori și alte vegetale, în deplina lor mărime, formă și culoare... O reprezentare a acelei frumoase priveliști de care s-a bucurat Adam în paradis.”3 (Când roboții vor scrie, până la urmă, istoria speciei lor, aceste tablouri vivante le vor servi foarte bine de mit al creației.) Curând după 1700, centrul atenției s-a mutat de la recrearea forfotei dintr-un sat animat sau dintr-o grădină spre construirea unor simulări din ce în ce mai veridice ale organismelor individuale. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, inventatorul francez Jacques de Vaucanson a construit un celebru automat, numit Rața Mistuitoare, care înghițea boabe de grâu, fâlfâia din aripi și – pièce de résistance – efectiv elimina fecale după ce mânca. După câteva decenii, în 1758, un ceasornicar elvețian, pe nume Pierre Jaquet-Droz a călătorit la Madrid ca să-i prezinte Regelui Ferdinand o diversitate de minuni, majoritatea pendule sau clepsidre în care figurau berze, ciobănași cântând din fluier și păsări cântătoare animate – descendenții mecanici ai dispozitivelor ingenioase

ST EVEN J OHNSON 16

din cartea lui al-Jazari. Audiența acordată de Ferdinand l-a asigurat pe Droz din punct de vedere financiar și el a investit într-un ambițios program de creație a unor automate, neîndoielnic cea mai artistică și inovativă inginerie mecanică pe care o văzuse lumea vreodată. Realizarea lui supremă, finalizată în 1772, a fost Scriitorul, un băiețel mecanic, alcătuit din peste șase mii de componente distincte, așezat pe un scaun, având în mână o pană de scris. Băiatul putea să fie programat să scrie orice combinație de cuvinte folosind până la patruzeci de caractere. Odată programat – prin intermediul unei serii de came ascunse în interiorul drăcoveniei –, muia pana într-o călimară, o scutura de două ori și începea să scrie cuvintele cu precizie silitoare, în timp ce ochii săi urmăreau pana în timp ce scria. Scriitorul nu era un computer în sensul modern al cuvântului, dar, pe bună dreptate, este considerat o piatră de hotar în istoria mașinilor programabile. Fiul lui Jaquet-Droz, Henri-Louis, a început să prezinte Scriitorul la Londra, în 1776, ca parte dintr-o nouă expoziție de la Covent Garden, numită „Spectacle Mécanique”.4 Inspirat de aceste creaturi fantastice, Merlin a început să construiască și să colecționeze el însuși automate. Ca să își prezinte unele dintre lucrările sale, a deschis în 1873 Merlin’s Mechanical Museum, răspândind un anunț promoțional prin care asigura că „Doamnele și domnii care îl onorează pe domnul Merlin cu aleasa lor companie pot servi CEAI și CAFEA la preț de un şiling fiecare”.5 După cum spune Simon Schaffer, Merlin „își pândea prada la hotarul dintre arta spectacolului și inginerie”,6 cu nimic diferit față de cum o fac studiourile de efecte speciale de la Hollywood, care descind, aproape în linie directă, din Merlin și contemporanii săi. Ingenuitatea sa l-a purtat pe Merlin în multe direcții: a inventat un scaun pe rotile autopropulsat, o cratiță olande-

ză mecanică, o pompă care împrospătează automat aerul din saloanele de spital, un pachet de cărți de joc cu niște coduri asemănătoare scrierii Braille, care le permit nevăzătorilor să joace whist. S-a ocupat și de proiectarea unor instrumente muzicale. Astăzi este probabil cel mai bine cunoscut pentru că a inventat patinele pe rotile. Unele dintre aceste invenții au fost expuse la Mechanical Museum, însă două creații de excepție le-a păstrat în atelierul său din mansarda de deasupra

WONDERLAND

Scriitorul, automat creat de Pierre Jaquet-Droz în 1772

ST EVEN J OHNSON 18

muzeului: două femei mecanice, în miniatură, nu mai înalte de un picior sau două [30 – 60 de centimetri]. O creatură pășea pe un spațiu cu latura de 1,20 metri, purtând un lornion și făcând o plecăciune respectuoasă către privitori. Cealaltă era o dansatoare care ținea în mână o pasăre animată. În mod tipic, relatările istorice convenționale gravitează în jurul Marilor Evenimente: bătălii purtate, tratate semnate, discursuri rostite, alegeri câștigate, lideri asasinați. Manualele urmăresc curba largă a schimbării graduale: nașterea democrației, progresul industrializării sau ascensiunea drepturilor civile. Dar uneori istoria este modelată de întâlniri întâmplătoare, departe de coridoarele puterii, de momente în care o idee prinde rădăcini în mintea cuiva și lâncezește acolo ani întregi, până când își face apariția pe marea scenă a schimbării globale. Una dintre aceste întâlniri are loc în 1801, când o mamă își duce fiul precoce, în vârstă de opt ani, să viziteze muzeul lui Merlin. Numele său este Charles Babbage. Bătrânul showman simte ceva promițător în băiat și se oferă să-l ducă la mansardă, spre a-i ațâța și mai mult curiozitatea. Băiatul este fermecat de doamna care se plimbă. „Mișcările membrelor sale erau extraordinar de grațioase”, avea să își amintească el peste mulți ani. Însă dansatoarea l-a sedus. „Această doamnă se mișca teatral în modul cel mai fascinant”, scrie el. „Ochii săi erau plini de imaginație și irezistibili.”7 Întâlnirea din mansarda lui Merlin sădește și scormonește o obsesie în Babbage, o fascinație față de dispozitivele mecanice care imită convingător subtilitățile comportamentului uman. În tinerețe, obține diplome în matematică și astronomie, dar își păstrează interesul față de mașinării, studiind noile sisteme din fabricile care se răspândesc în nordul industrial din Anglia. La aproape treizeci de ani după vizita sa la muzeul lui Merlin, publică o analiză fundamentală a teh-

19 WO N D E R L AN D

nologiei industriale, Despre economia mașinistă și manufactură, un text care avea să joace un rol central în Capitalul lui Marx, două decenii mai târziu. Cam în același timp, Babbage începe să schițeze planurile unei mașini de calcul, pe care el o numește Mașina Diferențială, o invenție care, în cele din urmă, îl va conduce, peste niște ani, până la Mașina Analitică, în prezent considerată a fi primul computer programabil imaginat vreodată. Nu știm dacă, la opt ani, Babbage i-a făcut o impresie remarcabilă lui Merlin. Showmanul a murit la doi ani după vizita lui Babbage, iar colecția lui de minunății – inclusiv captivantele automate – a fost vândută unui rival, pe nume Thomas Weeks, care avea propriul muzeu la câteva străzi distanță, pe Great Windmill Street. Weeks nu a expus niciodată dansatoarea sau doamna ieșită la plimbare; ele au rămas în mansarda lui, acoperindu-se cu pânze de păianjen până când și Weeks a murit în 1834 și întreaga lui colecție a fost scoasă la licitație. Cine știe cum, după atâția ani, Babbage a ajuns la licitație și a cumpărat dansatoarea cu 35 de lire. A recondiționat mașinăria și a expus-o în casa lui, Marylebone, aproape de Mașina Diferențială. Într-un anumit sens, cele două mașinării aparțineau unor secole diferite: dansatoarea era o personificare a fanteziei din epoca Iluminismului; Mașina Diferențială era o prefigurare a calculului automat de la sfârșitul secolului XX. Dansatoarea era un lucru frumos, o distracție, o bazaconie. Mașina era, după cum o sugerează numele său, o treabă mai serioasă: un instrument pentru era capitalismului industrial și pentru un timp și mai îndepărtat. Dar, conform propriei relatări a lui Babbage, pasiunea pentru gândirea mecanicistă, care l-a condus spre Mașina Diferențială, a început din acel moment de seducție din mansarda lui Merlin, odată cu „ochii irezistibili” ai unei mașinării care trecea drept o fi-

ST EVEN J OHNSON 20

ință omenească fără niciun alt motiv decât delectarea pură a iluziei însăși. Delectare este un cuvânt rareori invocat ca forță motrice a schimbării istorice. De obicei, istoria este imaginată ca o luptă pentru supraviețuire, pentru putere, libertate, bogăție. În cel mai bun caz, lumea jocului și a distracției aparține părților marginale ale narațiunii principale: răsfățul progresului, surplusul de care se bucură civilizațiile odată ce au fost câștigate campaniile de cucerire a libertății și a bogăției. Dar imaginați-vă că sunteți un observator al tendințelor sociale și tehnologice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și că încercați să prevedeți evoluțiile cu adevărat seismice care vor defini următoarele trei secole. Pana programabilă a scriitorului lui Jaquet-Droz – sau dansatoarea lui Merlin și ai săi „ochi irezistibili” – v-ar oferi despre acel viitor un indiciu pe care nu l-ați găsi în Parlament sau pe câmpul de luptă, prefigurând progresul muncii mecanizate, revoluția digitală, robotica și inteligența artificială. Această carte este o pledoarie amplă pentru acel gen de indiciu: o aiureală, dată la o parte ca o distracție stupidă, care se dovedește a fi un fel de artefact din viitor. Aceasta este o istorie a jocului, o istorie a distracțiilor pe care ființele umane le-au inventat ca să se amuze, căutând să evadeze din corvoada zilnică pentru subzistență. Este o istorie a ceea ce facem ca să ne distrăm. O măsură a progresului omenesc este cât de mult timp pentru recreere stă la dispoziția multora dintre noi și imensa varietate a mijloacelor de care dispunem ca să ne bucurăm de acest timp liber. Un călător-în-timp de acum cinci secole ar fi uimit văzând câte spații imobiliare din lumea modernă sunt dedicate acelor tărâmuri de basm din parcuri, cafenele, stadioane, malluri, cinematografe IMAX: medii special proiectate ca să ne amuze și să ne delecteze.

21 WO N D E R L AN D

Experiențe care odinioară erau aproape exclusiv rezervate elitelor sociale au devenit banale pentru toți membrii societății, exceptându-i pe cei mai săraci dintre ei. O familie tipică din clasa de mijloc din Brazilia sau Indonezia găsește că este ceva de la sine înțeles să-și poată petrece timpul liber ascultând muzică, urmărind cu uimire complicatele efecte speciale din filmele de la Hollywood, cumpărând ultimele tendințe vestimentare din vaste palate de consum și savurând deliciile culinare din toată lumea. Și totuși rareori ne luăm răgazul de a ne gândi cum au ajuns aceste numeroase obiecte de lux să fie o trăsătură a vieții cotidiene. Cel mai adesea, istoria este relatată ca o lungă bătălie pentru satisfacerea nevoilor, nu a dorinței de plăceri extravagante: lupta pentru libertate, egalitate, siguranță, autoguvernare. Cu toate acestea, și istoria delectării contează, de asemenea, pentru că atât de multe dintre aceste descoperiri aparent triviale au sfârșit prin declanșarea unor schimbări în imperiul Istoriei Serioase. Am numit acest fenomen „efectul colibri”: procesul prin care o inovație dintr-un domeniu inițiază transformări în domenii aparent fără legătură cu el.8 Plăcerea de a bea cafea a contribuit la crearea instituțiilor moderne ale jurnalismului; câteva ateliere de fabricat o pânză elegant imprimată au contribuit la declanșarea revoluției industriale. Atunci când ființele umane creează și își împărtășesc experiențe menite să le aducă delectare sau uimire, adeseori sfârșesc prin a transforma societatea în modalități mai spectaculoase decât oamenii axați pe niște preocupări mai utilitare. Datorăm mare parte din lumea modernă unor oameni care au încercat stăruitor să rezolve o problemă nobilă: cum să construiască un motor cu ardere internă sau cum să fabrice vaccinuri în mari cantități. Dar o parte surprinzător de mare din modernitate își are rădăcinile într-un alt gen

ST EVEN J OHNSON 22

de activitate: oameni care și-au pierdut vremea cu scamatorii, jucării, jocuri și alte distracții aparent nefolositoare. Toată lumea cunoaște acea veche zicală: „Necesitatea este mama invenției”, dar dacă faceți un test de paternitate multora dintre cele mai importante idei și instituții din lumea modernă, veți descoperi, invariabil, că timpul liber și jocul au fost implicate, la rândul lor, în zămislirea lor. Deși această relatare conține în bună măsură figuri precum Charles Babbage – europeni înstăriți, bricolând idei noi în saloanele lor –, nu este numai o istorie despre Occidentul prosper. Una dintre cele mai ciudate întorsături neașteptate din scenariul istoriei distracției și a delectării este numărul mare de dispozitive și materiale care își au originea în afara Europei: acele fascinante automate din Casa Înțelepciunii, ciudatele mode ale hainelor de stambă și creton din India, mingile de cauciuc, apte să sfideze gravitația, inventate de băștinașii din America Centrală, cuișoarele și nucșoara gustate mai întâi de către îndepărtații locuitori din insulele indoneziene. În multe privințe, istoria jocului este istoria apariției unei viziuni despre lume realmente cosmopolite, o lume strânsă laolaltă de experiențele împărtășite ale lovirii unei mingi cu piciorul pe un teren sau ale sorbirii unei cești de cafea. Căutarea plăcerii se dovedește a fi una dintre primele experiențe care țes o pânză globală de cultură comună, din care numeroase fire își au originea în afara Europei occidentale. Trebuie să spun de la început că această istorie exclude în mod deliberat unele dintre cele mai intense plăceri ale vieții – inclusiv sexul și iubirea romantică. Sexul a fost o forță centrală în istoria omenirii; fără sex, nu există istorie omenească. Dar plăcerea sexuală este legată de niște impulsuri biologice adânc înrădăcinate. Dorința de legături emoționale și fizice cu alți oameni este înscrisă în ADN-ul nostru, oricât de comple-

În 1772, Samuel Johnson a vizitat unul dintre predecesorii Muzeului Mecanic al lui Merlin, o expoziție condusă de un inginer, pe nume James Cox, care a devenit unul dintre mentorii lui Merlin. Explorarea expoziției lui Cox semăna cu a parcurge paginile din cartea ilustrată a lui al-Jazari: încăpe-

23 WO N D E R L AN D

xe și de variabile pot fi expresiile acelui impuls. Pentru specia umană, sexul este o constantă necesară, nu un lux. Această istorie este o relatare a unor plăceri mai puțin utilitare; deprinderi, obiceiuri și ambianțe care au luat ființă fără niciun alt motiv aparent decât faptul că ni se par amuzante sau surprinzătoare. (Într-un anumit sens, este o istorie care urmează definiția lui Brian Eco, potrivit căreia cultura constă în „toate lucrurile pe care nu suntem nevoiți să le facem”.) Privirea istoriei din această perspectivă solicită un accent diferit asupra trecutului: înseamnă explorarea istoriei cumpărăturilor ca pe o ocupație recreațională, în locul istoriei comerțului în sens larg; urmărirea drumului global al mirodeniilor, în locul istoriei mai cuprinzătoare a agriculturii și a producției de alimente. Există o mie de cărți despre istoria inovațiilor născute din instinctele noastre de supraviețuire. Aceasta este o carte despre un gen diferit de inovații: noile idei, tehnologii și spații sociale care au apărut odată ce unii dintre noi au scăpat de munca indispensabilă pentru subzistență. Chiar dacă jocul și delectarea au un rol central nu înseamnă că aceste istorii sunt scutite de tragedii și de suferință umană. Unele dintre cele mai groaznice epoci de sclavie și colonizare au început odată cu un nou rafinament culinar sau cu o nouă țesătură din care s-a dezvoltat o piață, ceea ce a dezlănțuit un lanț de exploatare brutală, menită să satisfacă cererile acelei piețe. Căutarea delectării a transformat lumea, dar nu întotdeauna a schimbat-o într-o lume mai bună.

ST EVEN J OHNSON 24

rile erau pline de elefanți, păuni și lebede animate, acoperite de bijuterii sclipitoare. Johnson a publicat o relatare a vizitei sale în ziarul Rambler. „Se poate întâmpla câteodată”, a scris el, „să vedem cum cele mai mari eforturi de inventivitate au fost dedicate unor fleacuri; și totuși, aceleași principii și soluții practice pot fi aplicate în vederea unor scopuri mai de preț, iar mișcările care acționează niște mașinării a căror singură utilitate este să stârnească uimirea ignoranților pot fi folosite pentru asanarea mlaștinilor, fabricarea metalelor, ca să-i fie de folos arhitectului ori ca să-l salveze pe marinar.”9 Cu alte cuvinte, ingenioasele „fleacuri” ale automatelor servesc adeseori drept un fel de prevestiri ale unor evoluții mai substanțiale care urmează. Acest efect de anticipație este vizibil cu claritate în comentariile care au fost formulate în jurul marilor automate din secolul al XVIII-lea: Scriitorul lui Jaquet-Droz, rața lui Vaucanson, celebrul jucător de șah „Turcul mecanic”, inițial proiectat în anii 1770 de către inventatorul ungur Wolfgang von Kempelen. (Turcul s-a dovedit a fi mai puțin o realizare mecanică, întrucât șahul era jucat în realitate de către un bărbat ascuns în interiorul invenției.) În vreme ce aceste drăcovenii au stârnit uimire și dispute la începuturile lor – au fost publicate mai multe eseuri la sfârșitul anilor 1700, care încercau să dezlege misterul abilităților șahiste ale Turcului –, ele și-au atins vârful cultural la mijlocul secolului al XIX-lea, mult timp după ce majoritatea expozițiilor în care erau prezentate fuseseră închise. Automatele au inspirat teoriile lui Marx despre viitorul muncii și l-au propulsat pe Babbage spre viziunea lui profetică despre inteligența mecanică. Ele au pus sămânța personajului Frankenstein, conceput de Mary Shelley. Încercarea lui Edgar Allan Poe de a explica secretele Turcului Mecanic a stat la baza inventării de către el a romanului polițist. Automate-

25 WO N D E R L AN D

le erau animate de cunoștințele științifice și inginerești din secolul al XVIII-lea, dar au dezlănțuit speranțe și spaime mai cuprinzătoare, care aparțineau de fapt secolului al XIX-lea. Atât prin proiectul lor mecanic, dar și prin implicațiile lor filosofice, automatele erau mai avansate decât vremea lor. Se dovedește că acest fenomen apare constant de-a lungul întregii istorii a fleacurilor omenirii. Plăcerile vinovate ale vieții ne oferă adeseori un indiciu al schimbărilor viitoare din societate, fie că aceste plăceri iau forma doamnelor englezoaice care cumpărau stambă la Londra spre sfârșitul anilor 1600, a ospețelor din Roma antică, în care abundau mirodenii aduse din colțuri îndepărtate ale lumii, a negustorilor ambulanți din bâlciuri care făceau reclamă unor bizare dispozitive optice, apte să creeze iluzia filmelor cinematografice, sau a programatorilor de la MIT care, în anii 1960, jucau Spacewar! pe computerele lor de milioane de dolari. Fiindcă jocul înseamnă adeseori încălcarea regulilor și experimentarea unor noi convenții, se dovedește a fi patul germinativ al multor inovații care, în cele din urmă, se dezvoltă în forme mult mai robuste și mai semnificative. Instituțiile sociale care domină atât de autoritar istoria tradițională – organizații politice, corporații, religii – vă pot spune multe despre starea curentă a ordinii sociale. Dar dacă încercați să înțelegeți ceea ce urmează, sunteți mai câștigați explorând spațiul jocului: hobby-urile, obiectele care stârnesc curiozitatea și subculturile ființelor umane care născocesc noi modalități de distracție. „Fiecare epocă visează perioada care urmează și o creează visând”, scria în 1839 istoricul francez Michelet. Cel mai adesea, aceste visuri nu se dezvăluie în lumea matură a muncii, a războiului sau a guvernării. În schimb, ele se ivesc într-un alt gen de spațiu: un spațiu de uimire și delectare, în care regulile normale au fost suspendate, unde oamenii sunt liberi

ST EVEN J OHNSON 26

să exploreze spontana, imprevizibila și enorm de creativa activitate a jocului. Veți găsi viitorul oriunde unde oamenii se distrează cel mai bine.

WO N D E R L AN D

I 27

Moda și cumpărăturile

Melcul de mare Hexaplex trunculus trăiește în apele puțin adânci și în bazinele mareice înșirate de-a lungul coastei mediteraneene și pe țărmurile Atlanticului, din Portugalia până în vestul Saharei. Pentru ochiul neexersat, melcul murex, cum este numit adeseori, arată ca o moluscă obișnuită, adăpostită într-o cochilie conică, înconjurată de șiruri de țepi. Cu milioane de ani în urmă, melcul și-a dezvoltat un soi de armă biologică, folosită să își sedeze prada și să se apere de prădători: o secreție de culoare închisă, care conține un compus rar, numit dibromoindigo. Acum aproape patru mii de ani, civilizația minoică din insulele egeene a descoperit că secreția melcului murex se poate folosi ca vopsea, pentru a crea una dintre nuanțele cele mai rare: purpura. Cu timpul, vopseaua de purpură a luat numele unui oraș din sudul Feniciei, Tyr, unde se producea în mari cantități. Procedura exactă de fabricație a purpurei tyriene este necunoscută astăzi, deși Pliniu cel Bătrân a inclus o rețetă fragmentară în a sa Istorie naturală. Încercările moderne de recreare a vopselei sugerează că era nevoie de peste zece mii de melci pentru a se produce numai un gram de vopsea tyriană. Dar, dacă tehnicile de producție rămân un mister, mărturiile

WO N D E R L AN D

Calico Madams

ST EVEN J OHNSON 30

istorice sunt clare sub un anumit aspect: purpura tyriană a rămas un simbol de rang social înalt și de bogăție vreme de cel puțin o mie de ani. Bentițe de purpură tyriană erau cusute pe tunicile senatorilor romani; copilul unui împărat bizantin a primit numele onorific Porphyrogenitus – literal, „născut în purpură”. De-a lungul mileniului care s-a scurs din epoca fenicienilor până la căderea Romei, o uncie de purpură tyriană prețuia semnificativ mai mult decât o uncie de aur, valoare care i-a determinat pe marinari să exploreze întreaga coastă mediteraneeană, căutând colonii de melci murex. În cele din urmă, oferta de Hexaplex trunculus din Marea Mediterană nu a mai putut să țină pasul cu cererea de purpură tyriană și câțiva cutezători marinari fenicieni au început să plănuiască niște călătorii mai ambițioase în căutarea moluștei, dincolo de apele liniștite ale mării interioare, departe în valurile întunecate și turbulente ale Atlanticului. Fenicienii trecuseră deja de Strâmtoarea Gibraltar în căutarea zăcămintelor aluvionare de cositor, corăbiile lor caracteristice, placate cu lemn de cedru, propulsate de câte treisprezece vâslași de fiecare parte a navei, străbătând coastele Spaniei, care, tehnic vorbind, aparțineau Atlanticului. Însă melcul murex i-a silit să înfrunte valurile înalte și apele necartografiate din largul oceanului. S-au aventurat spre sud, pe lângă coastele Africii de Nord, unde au descoperit până la urmă o mulțime de melci, care aveau să îmbrace în purpură aristocrații până târziu în vremurile întunecate ale Evului Mediu. Moștenirea acestor expediții depășește cu mult simpla modă vestimentară. Trecerea din apele Mediteranei în vastul mister al Atlanticului a marcat un adevărat moment de cotitură în istoria explorărilor umane. „Capacitatea acum dovedită a fenicienilor de a naviga pe lângă coasta nord-africană avea să fie cheia care a deschis Atlanticul pentru totdeauna”, scrie

Simon Winchester. „Teama de marea enigmă a apelor de dincolo de Coloanele lui Hercule s-a risipit rapid.”1 Gândiți-vă la toate modalitățile în care va fi transformată lumea de navele lansate de țările mediteraneene, explorând Atlanticul și apele mai îndepărtate. În cele din urmă, acele vase vor pleca pe mare în căutare de aur, de libertate religioasă ori de cuceriri militare. Dar primul cântec de sirenă care i-a ademenit în largul oceanului a fost o simplă culoare.

Designul vestimentar a impulsionat inovația chiar de la începutul existenței umane. Foarfeci, ace de cusut și răzuitoare pentru transformarea pieilor de animale în acoperăminte protectoare ale corpului se numără printre cele mai vechi unelte recuperate din era paleolitică. Desigur, mare parte din acea inovație a fost de natură utilitară. Lăsând la o parte cravate-

WO N D E R L AN D

Melcul murex

ST EVEN J OHNSON 32

le Ascot și fustele malacov, majoritatea hainelor au o valoare funcțională și nu încape îndoială că strămoșii noștri de acum cincizeci de mii de ani confecționau haine cu scopul explicit de a le ține cald și ca să-i apere de ploaie și de posibile pericole. Faptul că atât de multe inovații tehnologice – de la primele andrele de tricotat până la războaiele manuale de țesut și roata de tors – au apărut din producția de textile poate să pară, la prima vedere, mai degrabă o chestiune de invenție dictată de necesitate. Și totuși, mărturiile arheologice sunt pline de exemple timpurii de ustensile cu scop pur decorativ: un colier din scoici, descoperit în Peștera Sikul din Israel, a fost confecționat cu peste o sută de mii de ani în urmă. De îndată ce oamenii au devenit creatori de unelte, au început să creeze bijuterii.2 Indiferent ce combinație de spirit jucăuș și simț practic a impulsionat primele forme umane de design vestimentar, invenția purpurei tyriene anunța o schimbare fundamentală de direcție înspre delectare și surpriză – o trecere, într-un anumit sens, de la funcție spre fason. Nimeni nu are nevoie de purpură. Nu te apără de malarie, nu îți furnizează proteine utile, nici nu reduce șansele tale de a muri la naștere. Doar arată frumos, mai ales dacă trăiești într-o lume în care hainele de purpură se întâmplă să fie rare. În acest moment, ați putea obiecta cu temei că acei căutători fenicieni de melci – și primii vâslași care i-au dus dincolo de Strâmtoarea Gibraltar – erau motivați de câștigul financiar și nu de o sublimă reacție estetică față de purpura ca atare. Acesta este, cu siguranță, modul canonic de relatare. De îndată ce am inventat banii lichizi, ființele umane au dorit brusc să se lanseze în niște proiecte exagerat de ambițioase și de periculoase pentru un preț pe măsură. Oamenii au lăsat în urmă siguranța Mării Mediterane fiindcă erau în joc niște bani – o motivație cu siguranță puternică, dar nu deosebit de interesantă.

33 WO N D E R L AN D

Un argument comparabil se poate aduce în legătură cu importanța rangului social în purtarea acelor haine de purpură. Oamenii au evoluat în societăți ierarhice și cei mai mulți dintre noi recunosc faptul că dorința de rang social înalt este o forță motrice comună, deși uneori regretabilă, a comportamentului uman. Aristocrații fenicieni doreau să își vopsească hainele cu purpură tyriană ca să își poată afișa superioritatea față de oamenii de rând și erau dispuși să plătească pentru acest privilegiu. Încă o dată, lanțul cauzal este unul familiar: oamenii vor merge până departe pentru a satisface nevoile elitei conducătoare dacă sunt generos recompensați pentru munca lor. Faptul că această muncă presupunea să se culeagă mii de melci poate fi o șocantă ciudățenie istorică, dar ne spune ea cu adevărat ceva despre forțele cu rădăcini adânci care propulsează schimbarea istorică? Cu tot respectul față de briciul lui Occam, cred că, în acest caz, povestea mai simplă nu este corectă sau cel puțin că nu reușește să includă partea cea mai interesantă a explicației. Câștigul financiar ori simbolurile de rang social au fost niște efecte secundare; obsesia inițială față de purpură a fost primul motor. Dați la o parte reacția pur estetică față de vopseaua de purpură tyriană și întregul lanț de explorări, invenție și profit se năruie. Acesta se dovedește a fi un model recurent în istoria jocului. Întrucât lucrurile care ne desfată sunt prețioase, atrag frecvent speculațiile comerciale, care finanțează și cultivă noi tehnologii, piețe sau explorări geografice. Când privim procesul retrospectiv, tindem să vorbim despre el în termeni legați de bani, de piețe sau de vanitatea elitelor conducătoare, care impulsionează idei noi. Dar banii au propriii stăpâni și, în multe cazuri, între aceștia dominant este apetitul uman de surpriză, noutate și frumusețe. Dacă săpați dincolo de straturile arheologice în care se găsesc invenția tehnologică, dorința

ST EVEN J OHNSON 34

de profit, cuceririle și setea de mărire, veți descoperi adeseori un strat puțin probabil, care zace sub straturile mai familiare: simpla plăcere a unei experiențe noi – în acest caz, conurile albastre și roșii de pe retinele noastre, înregistrând o stranie nuanță hibridă, aproape nicicând de găsit în natură. Respusă, povestea este cumva reformulată ca un basm cu inventatori eroici, piețe de capital eficiente sau exploatare brutală. Acel prim moment de încântare devine un gând tardiv, o notă de subsol a narațiunii principale. Nicăieri nu este mai stridentă această omisiune decât în povestea aflată în spatele celei mai mari prefaceri radicale din timpurile moderne: revoluția industrială. În ultimele decenii din secolul al XVII-lea, un nou stil s-a putut vedea – plauzibil pentru prima oară în istorie – pe străzile câtorva cartiere selecte din Londra: St. James, Ludgate Hill, Bank Junction. Un șir de magazine, fiecare oferind ispititoare colecții de pânzeturi, bijuterii sau mobilier, grupate toate în câteva cvartale. La stradă, se înfățișau largi vitrine de sticlă, cu mărfuri expuse în aranjamente care îți furau privirea. Interioarele erau împodobite cu coloane, oglinzi complicate și corpuri de iluminat, cornișe sculptate și draperii. Un observator de la începutul anilor 1700 le descria ca pe niște „teatre perfect decorate”. Toată această eleganță teatrală era menită să creeze un nou tip de aureolă în jurul simplului act de a cumpăra bunuri. Mai devreme în secolul al XVII-lea, galerii comerciale precum New Exchange și Westminster Hall creaseră pentru tranzacțiile comerciale niște spații pline de forfotă și gălăgie, dar noile magazine au adus în plus o notă de grandoare și de eleganță, care făcea galeriile să pară, prin comparație, înghesuite și apăsătoare. În vechile localuri comerciale, spațiul fiecărui vânzător era restrâns și aproape lipsit de mobi-

35 WO N D E R L AN D

Card comercial care fÄ&#x192;cea reclamÄ&#x192; unui magazin londonez, circa 1758

ST EVEN J OHNSON 36

lier, fiind mai aproape de prăvăliile dintr-un târg ambulant sau de tarabele negustorilor stradali. Noile magazine creau o ambianță mult mai somptuoasă, ca și cum consumatorul intra în salonul unui mic lord, în loc să se tocmească cu un vânzător ambulant. Pentru prima oară, designul magazinului devenea o parte din mesajul de marketing. Într-adevăr, într-o perioadă care precede profesia modernă a publicității, ambianța acelor magazine se număra printre primele forme de marketing concepute vreodată. „Designul seducător al magazinelor urmărea să-i încurajeze pe clienți să stea și să privească în jur, să vadă cumpărăturile ca pe o îndeletnicire tihnită și o experiență incitantă”, scrie istoricul Claire Walsh. „Cu cât un client petrecea mai mult timp în magazin, cu atât putea fi servit mai atent și mai convingător și, în acest sens, amenajarea magazinului era în foarte mare măsură o parte din procesul de vânzare.”3 Ei au făcut din actul mersului la cumpărături un scop, nu doar un simplu mijloc. Unii observatori contemporani, în majoritate bărbați, au acuzat noile magazine de înșelătorie, menită să îi vrăjească pe clienți. Descriind noile magazine elegante din stațiunea turistică Bath de pe la începutul anilor 1700, Abatele Prévost se plângea de faptul că acestea profită de „un fel de vrăjitorie care îi orbește pe toți cei aflați în aceste tărâmuri ale plăcerii, ca să vândă pe greutatea lor în aur niște fleacuri de care toți se rușinează că le-au cumpărat după ce vor fi părăsit locul”.4 În ancheta sa din 1727, privind practicile comerciale britanice, The Compleat English Tradesman, Daniel Defoe a dedicat un întreg capitol noii practici de a decora magazinele cu atracții excesive, obicei care l-a consternat, după cât se pare, pe Defoe: „Există un obicei modern și cu totul necunoscut strămoșilor noștri ... care îi face pe comercianți să investească două treimi din averea lor în decorarea magazinelor... în picturi și

În vreme ce cumpărăturile vestimentare fuseseră înainte o serie de schimburi directe, fără fasoane, negociate cu vânzători ambulanți și comercianți – nedeosebindu-se de felul în care se cumpărau laptele sau ouăle –, acum practica inspectării mărfurilor și contemplarea vitrinelor au devenit experiențe dorite în sine. Înainte de apariția acestor luxuriante magazine londoneze, omul mergea la cumpărături atunci când

37 WO N D E R L AN D

aurărie, în rafturi, obloane, cufere, uși de sticlă, canaturi fine și alte asemenea”, scria el. „Primul lucru care se deduce din această stare de lucruri este cu necesitate că în această epocă trebuie să existe mai mulți proști decât în vremurile de dinainte: fiindcă, neîndoielnic, numai proștii pot fi păcăliți de spectacole și prețuri exagerate.” În cele din urmă, Defoe a decis că trebuie să existe un fel de motiv funcțional îndărătul acestor etalări aparent excesive: „Pictând și decorând un magazin, comerciantul pare să notifice, în primul rând, că dispune de un mare stoc de mărfuri; altminteri, lumea sugerează că nu s-ar da astfel în spectacol”.5 Perplexitatea lui Defoe este în acest moment aproape înduioșătoare: se poate vedea că mintea lui este supraturată să găsească o explicație logică pentru frivolitatea rafturilor și a canaturilor fine. Din perspectiva noastră modernă, putem vedea limpede modul în care mesajele transmise de fastuosul decor al magazinelor semnalau, în mod evident, mai mult decât un stoc masiv de mărfuri; acesta crea un cadru de lux și artă vestimentară, care înălța actul ca atare de a merge la cumpărături până la nivelul unei forme de divertisment. Consumatorii care se îngrămădeau în aceste noi spații comerciale nu se aflau acolo numai pentru bunurile pe care le puteau cumpăra. Erau prezenți pentru tărâmul de basm din spațiul comercial în sine.