La încheierea scrierii seriei Măștile Zeului

Uitându-mă înapoi astăzi la cei doisprezece ani încântători pe care i-am petrecut cu acest proiect nespus de satisfăcător, descopăr că efectul său principal asupra mea a fost confirmarea unui gând pe care îl întrețineam cu religiozitate de foarte mult timp: unitatea rasei umane, nu doar prin biologia sa, ci și prin istoria sa spirituală, care s-a desfășurat pretutindeni sub forma unei singure simfonii, cu temele sale anunțate, dezvoltate, amplificate și răsucite, denaturate, reafirmate și, astăzi — într-un măreț fortissimo al tuturor părților armonizându-se împreună —, avansând în mod irezistibil către un fel de punct culminant grandios, din care va reieși următoarea mare mișcare. Și nu văd niciun motiv pentru care cineva să presupună că, în viitor, nu vor mai răsuna aceleași motive — într-adevăr, îmbinate în noi relații și, totuși, aceleași motive. Toate sunt expuse aici, în aceste volume, cu multe indicii și explicații, sugerând moduri în care ar putea fi folosite de către oameni rezonabili, în scopuri rezonabile — sau de către poeți, în scopuri poetice — ori de către nebuni, în vederea haosului și dezastrelor. Căci, așa cum spunea James Joyce în Finnegan’s Wake: „Absolut imposibile cum sunt toate aceste evenimente, ele sunt la fel de probabile ca acelea care se poate să fi avut loc, precum oricare altele care nu s-au materializat niciodată sunt susceptibile să fie“.