,
Scrisă și ilustrată de
Traducere din limba finlandeză de Andreea Niţă
Spiridușii
Cândva demult, pe vremea când străbunica bunicului bunicii era copilă, multe case aveau spirite protectoare. Treaba lor era să alunge ghinionul și să aducă norocul în gospodărie. Aceste spirite protectoare se numeau „spiriduși“.
Fiecare fel de clădire avea câte-un spiriduș anume. Casele aveau spiriduși de casă, saunele aveau spiriduși de saună, hambarele – spiriduși de hambar, grajdurile – spiriduși de grajduri, iar morile – spiriduși de moară.
În trecut existau de fapt tot felul de alte fiinţe extraordinare: spirite, gnomi, pitici, zâne, ștrumfi
și câte și mai câte. Viaţa era destul de interesantă pe atunci, nu-i așa?
Spiridușii trăiseră în preajma oamenilor cu mult înainte de nașterea lui Moș Crăciun.
Ei erau însă scumpi la vedere. Le plăceau locurile întunecoase și preferau să umble pe timp de noapte sau în amurg. Așa că nu erau văzuţi prea des. În schimb, erau mai degrabă auziţi, bocănind undeva într-un colţ cufundat în beznă sau într-un pod. „Ce se aude acolo, o fi vreun spiriduș?“ obișnuiau să spună oamenii.
2
Se mai întâmpla, din când în când, să intri în casa cuiva și să vezi fesul roșu al vreunui spiriduș care se furișa în spatele sobei. Dar asta se întâmpla atât de rar, încât o asemenea păţanie era apoi povestită ani la rând, la ceas de seară, când oamenii se adunau să stea la taclale.
Spiridușii aveau o viaţă lungă. Trăiau sute de ani, și de aceea barba lor ajungea, la maturitate, la dimensiuni impresionante. Spiridușii erau micuţi de înălţime – bărbaţii și femeile nefiind mai înalţi decât un copil de cinci ani.
De obicei purtau fes roșu, jachetă gri sau o vestă neagră și cizme butucănoase. Dar uneori spiridușii mai în vârstă se îmbrăcau diferit. Unul
putea purta o pălărie de paie, altul, un joben, dar erau și unii care nu purtau nimic pe cap. Unii preferau hainele de blană, iar alţii – șosete până la genunchi. O gospodărie se lăuda chiar cu un spiriduș guraliv ce purta o uniformă militară. Tunicile din piele de oaie erau populare printre femeile spiriduș, dar la fel erau și rochiile albastre, ciorapii albi și pantofii cu toc, care nu lipseau de obicei din garderoba femeilor spiriduș.
Unii spiriduși aveau un singur ochi, mare cât o farfurie, care de obicei creștea pe frunte. Acești spiriduși trăiau în general în hambarele cu cereale, unde stăteau în faţa cuptoarelor imense, care scoteau nori de fum prin hornurile lor gigantice.
3
4
5
Spiridușul muzicant
Afost
odată o fermă unde trăia un spiriduș violonist. Avea o vioară veche și hârbuită la care cânta noapte de noapte, în întunericul podului. De obicei, cânta în surdină, așa că nu speria pe nimeni. Până și șoarecii din pod făceau zgomot mai mare. Când spiridușul cânta, șoarecii dansau cu foc, căci le plăcea la nebunie muzica. În rest, spiridușul era așa liniștit, că nici nu-l simţeau. Stăpânii fermei erau oameni cumsecade și muncitori, iar spiridușului nici nu i-ar fi trecut prin cap să le tulbure liniștea.
Însă într-o noapte cu lună plină s-a întâmplat ceva neobișnuit. Toată lumea avusese o zi grea, munciseră sub soarele arzător, iar când s-a lăsat seara au adormit cu toţii numaidecât. Mai puţin stăpânul casei. El dormea iepurește, iar luna plină îl neliniștea. Oricât de mult s-a străduit, n-a fost niciun chip s-adoarmă.
Dar nu era singurul din casă pe care luna cea uriașă îl tulbura. Bătrânul spiriduș violonist stătea la micuţa fereastră a mansardei, cântând la vioara lui și privind luna cu ochi mari și triști. Își amintea de vremurile demult apuse (așa cum numai un spiriduș bătrân de secole poate) și se gândea la viitor. Era atât de vrăjit de lună, încât n-a băgat de seamă că începuse să cânte din ce în ce mai tare. N-a trecut mult timp până când
muzica spiridușului melancolic a ajuns la urechile stăpânului fără somn. S-a frământat în pat și a încercat să-și acopere capul cu o pernă. Dar nimic n-avea darul să ajute. Muzica se auzea tot mai tare. Până la urmă, stăpânul s-a supărat. A sărit din pat, a bătut în tavan cu bastonul lui noduros și a strigat:
6