Dictionar critic de psihanaliza preview by Editura TREI

ColecĹŁie coordonatÄ&#x192; de Simona Reghintovschi

Charles Rycroft

Dicţionar critic de psihanaliză

Traducere din engleză de Sofia Manuela Nicolae

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Coperta: FABER STUDIO (Magda Radu) Redactor: RALUCA HURDUC Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: FLORIN PARASCHIV Corectură: ELENA BIŢU CĂTĂLINA IOANCEA Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RYCROFT, CHARLES Dicţionar critic de psihanaliză / Charles Rycroft; trad.: Sofia Manuela Nicolae. – Bucureşti: Editura Trei, 2013 Bibliogr. Index ISBN 978-973-707-833-9 I. Nicolae, Sofia Manuela (trad.) 81'374.2:159.964.2=135.1 Titlul original: A Critical Dictionary of Psychoanalysis Autor: Charles Rycroft Copyright © Charles Rycroft, 1968, 1995 Copyright © Editura Trei, 2013 pentru prezenta ediţie C.P. 27-0490, Bucureşti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-973-707-833-9

Notă asupra traducerii

Pentru traducerea termenilor acestui dicționar, s-au folosit variantele încetățenite deja în limbajul psihanalitic de specialitate. Doi termeni necesită precizări suplimentare. Astfel, termenul englezesc „anxiety“ a fost tradus prin „angoasă“ în expresii ca: „angoasă paranoidă“, „angoasă psihotică“, „angoasă-semnal“, „angoasă de castrare“, „isterie de angoasă“, „nevroză de angoasă“ și prin „anxietate“ în toate celelalte ocurențe. Termenul „instinct“ a fost tradus prin „pulsiune“ în contexte ca „pulsiune parțială“, „pulsiune de moarte“, „pulsiune de viață“, „pulsiunile Eului“, dar prin „instinct“ în contextele care se referă la teoria kleiniană, precum și la impulsurile naturale ale ființei umane.

Cuprins

9 10 11

Mulțumiri Nota autorului Introducere

Dicţionar critic de psihanaliză

307 323 334

Bibliografie Index român Index englez

Mulţumiri

Aș dori să-mi exprim gratitudinea regretatului James Mitchell, pentru propunerea de a scrie acest dicționar și pentru sprijinul moral acordat pe parcursul elaborării sale, și lui Peter Ford, redactor-șef al primei și al celei de-a doua ediții, pentru efortul său de a ordona un manuscris extraordinar de haotic. CHARLES RYCROFT

Nota autorului

Referințele încrucișate sunt indicate prin utilizarea caracterelor îngroșate. Abrevierea C.O.D. este utilizată pentru Concise Oxford Dictionary, O.E.D. pentru Oxford English Dictionary și S.O.E.D. pentru Shorter Oxford English Dictionary.

CHARLES RYCROFT

Introducere

Cum psihanaliza continuă să rămână un subiect destul de controversat, este probabil necesar să afirmăm explicit că această carte nu este un dicționar al criticilor aduse psihanalizei, ci un dicționar critic al psihanalizei. Scopul său nu este acela de a-i înarma pe cei care, din indiferent ce motiv, doresc să distrugă psihanaliza, ci de a-i ajuta pe aceia care au nevoie sau doresc să se informeze asupra acestui subiect, să întreprindă o acțiune inteligentă și critică. Pentru aceasta, articolele din dicționar nu cuprind numai definițiile formale de dicționar ale termenilor tehnici folosiți în literatura psihanalitică, ci oferă și explicații despre originea lor, despre legătura lor cu alți termeni și concepte folosite în literatura psihanalitică și despre controversele care există între analiști cu privire la acestea. S-au folosit cu generozitate referințele încrucișate, în speranța că le vor permite cititorilor să descopere poziția ocupată de termenul căutat de ei în cadrul general de referință al teoriei psihanalitice. Autorul fiind un psihanalist practician format la școala freudiană, iar acest dicționar căpătând contur pornind de la un caiet de notițe în care el își înregistrase uimirea și îndoielile cu privire

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

la anumite aspecte ale teoriei freudiene, termenul „psihanaliză“ se referă pe tot parcursul cărții, cu excepția cazurilor în care se precizează altceva, la psihanaliza freudiană. Nu este vorba despre o perspectivă îngustă a autorului, ci despre respectarea modului, în general curent, de utilizare conferit de profesioniștii implicați în domeniu. Pentru ei, termenul „psihanaliză“ se referă în mod specific la teoriile psihologice și la formele de tratament ale căror rădăcini sunt de găsit în gândirea freudiană și care le sunt predate studenților ce doresc să se formeze în oricare dintre institutele afiliate Asociației Psihanalitice Internaționale. Alte școli de gândire, precum cea jungiană, cea adleriană și cea existențială, toate considerate psihanalitice în sens popular, au propriile lor denumiri și descrieri distincte, al căror scop este de a se asigura că membrii lor nu sunt luați drept freudieni. Analiștii jungieni se autointitulează „psihologi analitici“, iar teoria lor o numesc „psihologie analitică“. Adlerienii fac „psihologie individuală“, în timp ce existențialiștii vorbesc de „psihanaliză existențială“. Aceste deosebiri reprezintă o sursă de mare confuzie pentru publicul larg, care tinde să fie mai sensibil la asemănările dintre diversele școli psihoterapeutice decât la diferențele dintre ele și sperăm că articolele relevante din acest dicționar vor contribui la clarificarea lucrurilor. Din motive oarecum similare, am inclus articole ce explică funcțiile diferite ale psihiatrilor, psihoterapeuților, psihanaliștilor și psihologilor. Aceste cuvinte îi provoacă o confuzie semnificativă omului de rând, care adesea le folosește în mod eronat, spre iritarea specialiștilor din domeniu cărora, la fel ca majorității profesioniștilor, nu le place să fie numiți cu alte apelative. Pe de altă parte, în ciuda faptului că acest dicționar cuprinde descrieri mai detaliate ale conceptelor freudiene decât ale celor

CHARLES RYCROFT

aparținând altor școli, este departe de a fi exclusiv freudian. Are o mai mare întindere decât, de exemplu, Vocabularul psihanalizei al lui Laplanche și Pontalis (care este o introducere în teoria psihanalitică sub formă de dicționar), întrucât include:

1. Definiții ale termenilor psihiatrici, mai ales aceia utilizați pentru a descrie simptome și a pune diagnostice. Acestea au fost incluse din două motive. În primul rând, mulți psihanaliști sunt medici. Tulburările pe care le tratează și despre care scriu sunt considerate „boli“ atât de societate în general, cât și de profesioniștii din domeniul medicinei, fiind astfel supuse acelorași proceduri de descriere în limbaj tehnic și de etichetare diagnostică respectate în cazul bolilor fizice. Prin urmare, majoritatea literaturii psihanalitice folosește un vocabular tehnic, medical și psihiatric cu care autorii săi și cititorii cărora le-a fost inițial adresată sunt familiarizați. În al doilea rând, mulți dintre acești termeni psihiatrici au intrat în ultimii ani în limbajul general, pierzându-și însă semnificațiile lor originare exacte. Astfel, cititorii familiarizați cu semnificațiile jurnalistice și literare ale unor cuvinte precum „maniacal“, „depresiv“, „schizofrenic“, „compulsiv“, „ambivalent“ pot deveni dezorientați atunci când le întâlnesc în literatura psihanalitică, când sunt aproape întotdeauna folosite pentru a desemna fenomene clinice specifice. Sau chiar mai rău, ei își pot imagina că înțeleg ceea ce de fapt nu înțeleg. Același lucru este valabil, desigur, pentru termenii psihanalitici specifici care au intrat în limbajul general. De exemplu „narcisism“, un termen inventat de Havelock Ellis pentru a descrie o formă de perversiune sexuală, a fost împrumutat de Freud pentru a descrie o varietate de fenomene referitoare la relația individului cu sine însuși și de atunci a intrat în limbajul comun ca

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

termen peiorativ, pe care Concise Oxford Dictionary îl definește astfel: „subst. (psihanal.) Tendință la autovenerare; a fi absorbit în propria perfecțiune“. Oricine va citi literatura psihanalitică de specialitate cu această definiție în minte se va afla curând în dificultate, întrucât va întâlni referiri la răni narcisice, traume, identificări, epuizare, material care în mod evident are prea puțină legătură cu autovenerarea, și va descoperi că se face deosebirea între narcisism primar și narcisism secundar sau între narcisismul sănătos și narcisismul ca apărare, care sunt complet independente de judecățile morale. 2. Definiții ale unei serii de termeni medicali specifici, pe care, din motivul de mai sus, psihanaliștii îi folosesc fără a-i explica. 3. Definiții ale termenilor jungieni. Întrucât autorul suferă de defectul constituțional, destul de des întâlnit, de a fi incapabil să înțeleagă scrierile lui Jung, mai cinstit pentru cititor și pentru Jung a fost ca aceștia să fie preluați din What Jung Really Said (Ce a spus de fapt Jung), scrisă E.A. Bennet, decât să le scornească el însuși. Bennet a fost prieten apropiat cu Jung, iar cartea sa explică ideile lui Jung clar și simplu — atât de clar și de simplu, încât cititorul ajunge să se întrebe de ce a fost Jung considerat vreodată mistic și obscur. 4. Definiții și descrieri ale conceptelor existențialiste fundamentale. Acestea au fost incluse dintr-o serie de motive. Mai întâi, scrierile lui Sartre, R.D. Laing și Rollo May au stârnit un interes considerabil și dezbateri atât în rândul publicului larg, cât și printre psihoterapeuți. În al doilea rând, multe dintre criticile și îndoielile generate de validitatea unui număr de premise

CHARLES RYCROFT

freudiene fundamentale, care s-au auzit recent din interiorul comunității freudiene, sunt în mod esențial de natură existențialistă. Mă refer aici mai ales la îndoielile exprimate de Szasz, Home, Lomas, de mine însumi și de alții, referitoare la validitatea premiselor determinist-cauzale ale teoriei freudiene, adică la posibilitatea efectivă de a susține existența unor cauze ale comportamentului uman, așa cum există cauze ale fenomenelor fizice, sau la posibilitatea efectivă de a explica personalitatea umană ca rezultat al evenimentelor trăite în copilărie. În al treilea rând, criticile existențialiste ale psihanalizei freudiene sunt, în general, bine fondate și emise de persoane care înțeleg natura relațiilor psihoterapeutice și iau în serios fenomenele și suferința subiective. În consecință, acestea reprezintă o provocare mai serioasă decât criticile aduse de Eysenck și de terapeuții comportamentaliști, provenite dintr-o poziție teoretică — aceea oferită de teoria învățării — care urmărește îndepărtarea psihicului din psihologie și încearcă să înțeleagă natura umană dezumanizând-o.

5. Definiții ale unei serii de concepte biologice, necesare pentru o înțelegere a vederilor lui Freud despre pulsiune și evoluție. 6. Definiții ale unei serii de concepte antropologice, necesare pentru o înțelegere a digresiunilor speculative ale lui Freud în acest domeniu. 7. Am introdus, de asemenea, un articol despre psihanalistul neortodox Jacques Lacan. După ce am prezentat pe scurt domeniul de referință și obiectivele acestui dicționar, găsesc acum necesar să descriu câteva dintre

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

obstacolele și capcanele cu care este presărat drumul celor dornici de a descoperi ce este cu adevărat psihanaliza. Trebuie să-mi declar convingerea că există ceva demoralizant în legătură cu literatura psihanalitică și că mulți dintre aceia care se aventurează în explorarea ei se pierd și se încurcă — uneori pentru totdeauna. Există, cred, trei motive principale pentru aceasta, pe care le voi discuta în secțiunile considerente lingvistice, disensiuni și izvoare.

Considerente lingvistice M-am referit deja la unul dintre obstacolele lingvistice ce îngreunează accesul la literatura psihanalitică. Acesta este jargonul, existența unui limbaj tehnic construit de psihanaliști pentru a comunica între ei. Unii oameni se opun din principiu jargonului psihanalitic, susținând că ar trebui să se poată scrie despre experiența umană fără a folosi termeni tehnici, dar mă îndoiesc că partizanii acestei opinii își dau cu adevărat seama cât de îndepărtate sunt unele stări psihice anormale de experiența de zi cu zi. Și nici nu țin cont de faptul că științele se dezvoltă clasificând datele — o procedură care implică necesitatea atașării unor etichete definibile claselor astfel stabilite — și prin descoperirea unor conexiuni latente (între date vizibil independente) care necesită, de asemenea, etichete exacte. Termeni diagnostici precum „nevroză obsesională“ și „schizofrenie“ și termeni descriptivi precum „fenomen Isakower“ sau „depersonalizare“ apar din nevoia de a clasifica date, în timp ce termenii tehnici folosiți de psihanaliză pentru a-și formula teoriile despre dezvoltarea infantilă apar din nevoia unor concepte care să explice legătura ascunsă, stadială, dintre copilărie și maturitate.

CHARLES RYCROFT

Folosirea eronată a jargonului poate, totuși, crea capcane pentru cel neavizat și adesea o face. O capcană este creată prin utilizarea conceptelor explicative abstracte în descrierea realității, așa cum se întâmplă în cazurile în care psihanaliștii folosesc termeni tehnici când descriu datele oferite de pacienți. În mod ideal, studiile de caz sunt scrise într-un limbaj uzual, conceptele teoretice fiind folosite numai pe parcursul discuției concluzive, dar prea adesea acest ideal nu este nici măcar urmărit, iar cititorului i se permite să vadă numai transcrierea teoretică a datelor prezentate. Ca urmare, nu i se dă șansa să-și imagineze că datele care i-au fost prezentate ar fi putut fi explicate altfel. Un altul este ușurința cu care jargonul tehnic poate fi folosit pentru a construi teorii tautologice, coerente din punct de vedere intern și satisfăcătoare intelectual, nu datorită faptului că oferă realmente o explicație datelor, ci pentru că definițiile termenilor tehnici implicați se întrepătrund armonios. Din punctul meu de vedere, fascinația pe care o exercită asupra anumitor analiști îndrăgita concepție a lui Freud, aceea de „aparat psihic“, provine nu din acuratețea cu care reflectă funcționarea minții umane, ci din atracția intelectuală și estetică pe care o generează o teorie coerentă din punct de vedere intern. Părțile sale se îmbină perfect și vor continua să o facă și atunci când se va dovedi eronată. O altă capcană este aceea creată de utilizarea jargonului pentru a ascunde ignoranța. Cuvintele învățate, mai ales dacă provin dintr-o limbă străveche, au un aer misterios și pot fi folosite pentru a impresiona persoana neavizată. Psihiatrii, urmând o tradiție medicală cu vechi rădăcini, se fac mult mai des vinovați de această formă de înșelăciune inconștientă decât psihanaliștii, procedura sau trucul constând în traducerea acuzei pacientului

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

în limba greacă, pentru a-l asigura apoi că problemele sale se datorează unei boli cu un nume bizar și exotic. Pacientul se plânge că și-a pierdut memoria, așa că medicul îi spune că suferă de amnezie; pacientul se teme de spații deschise și medicul îi spune că suferă de agorafobie. Și, în mod curios, ambele părți se simt mai bine, medicul pentru că are senzația că a făcut ceva, iar pacientul pentru că suferința sa și-a găsit o etichetă, devenind astfel mai puțin misterioasă. Asupra lui Freud se pare că tendința de a fi înșelat de cuvinte nu a avut putere, una dintre cele mai puțin valorizate realizări ale psihanalizei fiind aceea de a elibera psihiatria de preocuparea pentru arta etichetării diagnostice, demonstrând că ceea ce contează sunt procesele dinamice, nu stările de spirit. Rezolvând problema jargonului, cititorul hotărât să înțeleagă psihanaliza are de înfruntat, mai departe, complicațiile ce se nasc din faptul că majoritatea literaturii psihanalitice a fost nu numai scrisă, ci și gândită inițial în limba germană. Din nefericire, ideile nu pot fi transferate ca atare dintr-o limbă în alta doar prin traducerea lor cuvânt cu cuvânt și trebuie luată în serios posibilitatea ca o idee sau teorie să fie semnificativ transformată prin traducerea sa într-o altă limbă. La fel ca imigranții, ideile provenite dintr-o limbă străină sunt asimilate doar cu dificultate, iar atunci când au fost în fine naturalizate, e posibil să se fi schimbat. Geoﬀrey Gorer, într-un eseu intitulat „Cultural Community and Cultural Diversity“, a subliniat că acele patru libertăți — libertatea cuvântului, libertatea religiei, eliberarea de dorință și eliberarea de frică1 — de care am auzit atât de des în 1

Freedom of speech, freedom of religion, freedom from want and freedom for fear. (N.t.)

CHARLES RYCROFT

ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, nu au sens de fapt în nicio altă limbă decât engleza, din simplul motiv că nicio altă limbă nu are un cuvânt similar cu „freedom“, care înseamnă atât „a nu fi împiedicat să“1, cât și „a fi protejat de“2. În mod similar, o serie de concepte psihanalitice sunt sensibile la această translatare și creează dificultăți cititorilor nevoiți să intre în contact cu ele indirect. Unul dintre conceptele cheie ale teoriei freudiene este Angst, pe care toți traducătorii în limba engleză îl redau cu „anxiety“3. Nimeni nu a propus o traducere mai bună, dar, din nefericire, domeniile de semnificație ale termenilor Angst și „anxiety“ nu sunt identice. Angst pare a implica într-un mod inextricabil ideea de suferință fizică și psihică, teamă și durere, nefiind atât de strâns legat de noțiunea de viitor, în timp ce „anxietate“, conform Roget’s Thesaurus, este unul dintre „afectele prospective“, putând fi utilizat chiar pentru a se referi la o anticipare plăcută — „I’m anxious to see such and such a film“4. Ca rezultat al acestei discrepanțe lingvistice dintre engleză și germană, în literatura psihanalitică termenul anxiety este prezentat întotdeauna ca o experiență neplăcută, pe care individul caută să o evite sau de care încearcă să scape și niciodată ca o nerăbdare de a îmbrățișa viitorul. Mai este folosit, în special sub forma de primary anxiety, cu referire la experiențe pe care un autor englez ar fi înclinat să le descrie drept groază sau teroare. Una dintre consecințele curioase și nefericite ale acestei echivalări a lui Angst cu 1 2 3 4

Tradus cu „libertate” în limba română. (N.t.) Tradus cu „eliberare de” în limba română. (N.t.) În limba română s-a preferat traducerea mai apropiată de termenul german, aceea de „angoasă”. (N.t.) De-abia aştept să văd un anume film. (N.t.)

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

anxiety a fost diseminarea ideii potrivit căreia anxiety se referă întotdeauna la un simptom nevrotic, iar persoana „adaptată“, cu o „sănătate“ ideală, ar fi lipsită de această particularitate (anxiety-free). Această idee îi aparține, totuși, mai mult folclorului psihiatric de sorginte americană, decât teoriei psihanalitice. Dar nu numai cuvintele luate separat provoacă dificultăți. Este și cazul structurii lingvistice și al modelelor de gândire generate și reflectate de aceasta. Scrierile lui Freud sunt impregnate de ideea conflictului dintre contrarii. Până în 1920, și-a fundamentat teoria despre nevroze pe premisa existenței a două grupuri de pulsiuni — pulsiuni sexuale (de reproducere) și pulsiuni ale Eului (de autoconservare) — și a susținut că predispoziția umană spre nevroză provenea din tendința inerentă a acestor două forțe opuse de a intra în conflict una cu cealaltă. Dar de ce, ne-am putea întreba, a presupus Freud că sunt două grupuri de pulsiuni și nu trei sau patru și de ce a presupus că sunt contrarii și nu complementare una alteia? A ajuns oare la aceste presupuneri pe baza datelor clinice, sau deprinderile de gândire lingvistice l-au condus pe drumul urmat de Hegel și Marx, pentru a construi o teorie dialectică firească pentru el, dar străină celor crescuți cu limba engleză și cu empirismul englez? Bănuiala că ultima explicație este cea corectă, că preocuparea lui Freud pentru contrarii era predeterminată cultural și lingvistic, este accentuată și, într-adevăr, confirmată de faptul că în 1920, atunci când Freud a propus o teorie a pulsiunilor în totalitate nouă, această nouă teorie a susținut iarăși existența a două grupuri de pulsiuni, de viață și de moarte, presupuse și ele a fi contrare una alteia. Această a doua teorie era speculativă și, așa cum știm acum, eronată, fiind bazată pe o înțelegere greșită a celei de-a doua legi a termodinamicii și pe deducțiile

CHARLES RYCROFT

nejustificate derivate din ideea că organismele ar fi otrăvite cu propriile lor excreții. După cum menționez de câteva ori în textul principal al acestei cărți, psihologia animală contemporană recunoaște cel puțin șapte instincte (sau modele comportamentale înnăscute) și nu consideră necesară presupunerea vreunei opoziții inerente între indiferent care perechi de instincte — deși susține, desigur, că în anumite situații oricare două sau mai multe se pot afla în conflict unul cu celălalt. Un alt aspect al teoriei psihanalitice, pe care îl bănuiesc a se datora în esență originii germane, este obiceiul său de a explica comportamentul făcând referire la forțe ipotetice precum „sex“, „agresivitate“, „iubire“ și „ură“, considerate a impulsiona individul, a-l împinge, cum se spune, de la spate. Probabil că aceste concepte apar în primul rând din nevoia de a generaliza experiențele de iubire, ură și manifestare a agresivității, iar în limba engleză faptul că sunt substantive provenite din verbe și se referă la procese și acțiuni, nu la obiecte, este indicată de absența articolului. Pe de altă parte, în limba germană, substantivele abstracte sunt adesea precedate de un articol hotărât și, din punct de vedere gramatical, sunt tratate ca obiecte cu proprietăți. Am citit de curând un articol scris de mine și tradus în limba germană, iar acesta face referiri frecvente la „copilăria“, „conștiința“, „psihanaliza“, „cosmologia“1 etc., eu utilizând aceste idei în general, fără a mă referi la copilăria sau la cosmologia unei anumite persoane. Am impresia că unul dintre efectele 1

În toate aceste exemple, caracterele italice aparţin traducătorului şi subliniază prezenţa articolului hotărât, redat în engleză prin „the”. În limba română nu se face vreo deosebire între substantivele concrete şi cele abstracte în ceea ce priveşte folosirea articolului hotărât. (N.t.)

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

acestei reificări gramaticale a substantivelor abstracte trebuie să fie acela de a încuraja credința în existența reală a abstracțiunilor și tendința de a le invoca în calitate de factori explicativi, spirite sau numenuri care pun în mișcare comportamentul într-un fel ce amintește de îngeri, pe care cosmologia medievală îi invoca pentru a explica mișcările planetelor. Astfel, răspunsul la întrebarea cum se pot mișca obiectele neînsuflețite era dat prin postularea existenței unor creaturi vii care le împingeau. Oarecum similar, Freud a presupus că Eul uman este o entitate pasivă, lipsită de energie sau forță proprie și, prin urmare, capabilă de mișcare numai în măsura în care se acționează asupra ei de către forțe exterioare lui, aflate fie în Se (inconștient), fie în mediul înconjurător. Însă ideea că fiecare individ are un „Eu“, asupra căruia acționează alte părți ale sale, inconștiente, este de fapt un artificiu de limbaj, rezultat al tratării „Eului“ mai întâi ca verb substantivizat și apoi ca unul concret; de fapt noi întreprindem lucruri, dar uneori acțiunile noastre nu sunt cele intenționate; de exemplu, facem acte ratate sau suntem nevoiți să recunoaștem că motivele noastre sunt altele decât credeam. O altă dificultate cu care se confruntă cititorii de literatură psihanalitică în limba engleză rezultă dintr-o altă diferență dintre engleză și germană, și anume aceea că engleza are de fapt două tipuri de vocabular, unul în majoritate de origine anglo-saxonă, folosit ca vehicul al interacțiunii sociale obișnuite, și un altul provenit în mare parte din latină și greacă, folosit pentru gândirea conceptuală. În limba germană, cuvântul care face referire la propria persoană este ich (eu), iar acela ce desemnează gândirea conceptuală despre ideea de sine este das Ich (Eul), dar în engleză termenii echivalenți sunt I și ego. Prin urmare, este ușor pentru un cititor englez de literatură psihanalitică să uite că

CHARLES RYCROFT

acel ego, care îi este adesea prezentat ca o structură impersonală, cu proprietăți și caracteristici, uneori chiar și cu o formă, nu este de fapt nimic altceva decât el însuși, în termeni conceptuali. Exemplul clasic al acestei dificultăți este dat de substantivul cathexis (investire) și de verbele care-l însoțesc, to cathect (a investi) și to decathect (a dezinvesti). Aceste cuvinte, care au indus în eroare nenumărați novici de limbă engleză într-ale psihanalizei, au fost inventate de traducătorii lui Freud în limba engleză pentru a reda conceptul său Besetzung. În limba germană, Besetzung este un cuvânt obișnuit, cotidian, familiar, asociat cu setzen, „a plasa sau a așeza“ și poate fi folosit pentru a descrie activități precum asedierea unui oraș, formarea echipajului unei nave, parierea pe un cal, popularea unui iaz cu pește — pentru a cita numai exemple luate dintr-un dicționar școlar. În teoria psihanalitică, pe de altă parte, este utilizat pentru a descrie unul dintre cele mai absconse și mai dificile concepte ale lui Freud: ipoteza că există o formă de energie psihică „ce posedă toate proprietățile unei cantități (chiar dacă nu putem să o măsurăm), ceva care poate fi mărit, diminuat, deplasat, descărcat și care se dispune pe urmele mnezice ale reprezentărilor cam în același fel ca o sarcină electrică la suprafața corpurilor“1 — Freud (1894). Conform acestei ipoteze, ideile (adică imaginile mentale) sunt besetzt sau investite cu un fel de energie psihică, iar transformările psihologice, precum modificarea interesului sau atașamentelor personale sunt însoțite de modificări ale Besetzung-ului atașat ideilor corespunzătoare obiectelor sau persoanelor implicate. Acest concept nu este ușor de înțeles, dar dificultățile cititorului de limbă germană sunt, probabil, atenuate de faptul că 1

Laplanche, J. Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, 1994.

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

Besetzung este un cuvânt familiar, unul care evocă în mod inevitabil imagini ce contribuie la explicarea semnificației sale în noul context. În engleză, pe de altă parte, cuvântul cathexis nu evocă astfel de imagini și disociază eficient conceptul teoretic de metaforele care i-ar putea da viață și semnificație. De asemenea, nu reușește să-i amintească cititorului că trebuie să existe o persoană sau un agent ascuns undeva în interiorul mașinăriei, care realizează investirea sau dezinvestirea. De fapt, nici Freud nu a fost încântat de introducerea acestui neologism în limba engleză în 1922, dar trebuie să se fi împăcat cu el, de vreme ce l-a folosit mai târziu în limba germană1. Se pare că ego și cathexis nu sunt singurele exemple de termeni tehnici psihanalitici mai impersonali și mai abstracți în engleză decât în germană. Într-adevăr, conform lui Brandt (1961), cei mai mulți au suferit o regretabilă transformare profundă în trecerea lor din germană în engleză, în unele cazuri pierzându-și o parte esențială din semnificație, iar în altele pierzându-și nuanțele asociative vitale. Nu sunt în măsură să apreciez dacă Brandt are dreptate în această privință, însă cu siguranță argumentul că psihanaliza poate fi înțeleasă numai dacă este citită în germana originară este o tactică nu arareori folosită de psihanaliștii de pe continent în controversele cu psihanaliștii englezi. Dacă are dreptate, totuși, aceasta ar explica în mare parte bizara impresie pe care o lasă uneori psihanaliza, că nu ar fi cu picioarele pe pământ și, că, de fapt, nu se referă la oameni. În textul principal al acestei lucrări am atras atenția, ori de câte ori le-am observat, asupra discrepanțelor majore dintre conotațiile engleze și cele germane. 1

Vezi nota de subsol de la pagina 63 din Standard Edition, vol. III, tradus de Strachey.

CHARLES RYCROFT

Până nu de mult, traducerea lui James Strachey din Freud, Standard Edition, era aproape universal considerată excelentă, dar în 1983 Bruno Bettelheim a atacat-o viguros, susținând că Strachey l-a transformat pe Freud într-un om de știință victorian detașat, când el a fost de fapt un umanist, care a scris pe limba oamenilor simpli. Bettelheim a obiectat în mod deosebit împotriva folosirii de către Strachey a cuvântului mind pentru a traduce germanul Seele; ar fi trebuit să-l traducă soul (suflet), în ciuda ateismului lui Freud. Odată cu polemica stârnită de Bettelheim, psihanaliștii englezi și americani au început să dezbată oportunitatea și posibilitatea de realizare a unei noi traduceri.

Disensiuni Incapacitatea psihanaliștilor de a ajunge la un consens și tendința evident inerentă către scindare, manifestată de organizațiile lor profesionale, reprezintă un fapt recunoscut și trist. Controversele lor, care generează confuzie, nu sunt de obicei minore, tehnice, așa cum se întâmplă în orice știință și ramură a medicinei, ci se referă la principii fundamentale, chiar dacă, atunci când sunt privite din punct de vedere istoric, implică ciocniri de personalitate și temperament. Disensiunile inițiale dintre Freud, Jung și Adler sunt de acum istorie, sunt bine cunoscute și probabil în general înțelese — având în vedere că Freud credea în Eros și Rațiune, Adler credea în putere și afirmare de sine, iar Jung era un mistic — însă cercetătorul neavizat al psihanalizei contemporane poate fi indus în eroare dacă nu realizează că există diferențe radicale de opinie chiar în interiorul zonei freudiene și că acestea sunt suficient de importante

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

pentru a fi reflectate în structura instituțiilor psihanalitice. În Marea Britanie, de exemplu, diferențele teoretice dintre școlile componente au necesitat stabilirea unor convenții (așa-numitele „Gentleman’s Agreement“), pentru a împiedica preluarea Societății Britanice de Psihanaliză de vreunul dintre cele trei grupuri în care este divizată, iar unele părți ale programului său de formare au câte doi conducători. În alte țări, absența talentului nativ pentru compromis a dus la scindarea definitivă, de obicei unul dintre fragmentele rezultate demisionând sau fiind exclus din Asociația Psihanalitică Internațională. Nu este cazul să discutăm aici motivele istorice și psihologice ale acestor disensiuni, însă mai multe articole din acest dicționar sunt destinate explicării aspectelor teoretice aflate în conflict. Vezi, cu deosebire, teoria clasică (psihanalitică), tehnica psihanalitică clasică, psihologia Eului, psihopatologia revizuită a lui Fairbairn, teoria pulsiunilor și teoria relațiilor de obiect, kleinian, Kohut, personologie, teorie de proces și winnicottian. Cu toate acestea, datorită existenței lor, sunt nevoit să previn viitorii cititori ai literaturii psihanalitice în legătură cu o serie de capcane pe care altfel poate că nu le-ar sesiza. În primul rând, cărțile și articolele care par a fi simple contribuții la înțelegerea unei anumite probleme psihologice sau boli și care se citesc ca și cum ar exprima un punct de vedere general acceptat pot, de fapt, să fie foarte controversate și o propagandă în favoarea propriei poziții teoretice a autorului. Ar fi nedrept să dau exemple, mai ales că a demonstra abilitatea unei teorii științifice de a explica anumite fenomene este, desigur, o metodă legitimă de a o promova. În al doilea rând, referințele la literatura „clasică“ și citatele din scrierile lui Freud care apar în articolele psihanaliștilor

CHARLES RYCROFT

contemporani sunt dictate nu de bunele maniere din lumea științei, care-i cer unui autor să-și dezvăluie sursele, ci de nevoia scriitorului de a face apeluri deschise la autoritate, pentru a-și legitima originea teoriilor sau pentru a îndepărta acuzațiile de neortodoxie. Motivele pentru care cineva dorește sau simte că este necesar să adopte această cale ocolită provin din două surse: începuturile mișcării psihanalitice, care au lăsat în urmă amintirile traumatice, tribale, ale disensiunilor originare, timpurii; și faptul că fiecare psihanalist a fost analizat pe parcursul anilor săi de formare de un alt psihanalist mai vechi și mai apropiat de Freud. Această trăsătură a formării psihanalitice a dus la dezvoltarea unei mistici asemănătoare celei a succesiunii apostolice, a cărei existență obligă psihanaliștii contemporani să-și traseze descendența până la unul sau altul dintre părinții fondatori. Psihanaliștii sunt în general extrem de curioși să afle de cine a fost analizat un coleg necunoscut și sunt adesea înclinați să-l evalueze în funcție de descendența sa, și nu de propriile calități. Viitorii istorici ai psihanalizei vor găsi necesar, fără îndoială, să construiască pedigriuri care să traseze descendența analitică până la a treia și a patra generație de analiști. Întrucât pentru multe persoane aceste aspecte ale literaturii psihanalitice sunt destul de șocante, ar trebui probabil să menționăm că luptele interne secrete și citarea autorităților cu scopul de a învălui noile idei nepopulare într-o mantie de respectabilitate teoretică nu sunt niște fenomene străine altor discipline. Și nici nu este întotdeauna dificil de construit niște arbori genealogici academici ai discipolilor. În al treilea rând, deși aceste disensiuni interne și divergențe teoretice pot fi considerate semne de vitalitate și o dovadă a faptului că psihanaliza nu a sucombat în fața dogmatismului

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

de care este atât de des acuzată, ele îi creează adesea dificultăți novicelui în ceea ce privește deosebirea cărților de psihanaliză concluzive, judicioase, cu autoritate, de cele controversate, neortodoxe și naive — o dificultate accentuată de faptul că psihanaliza are periferia sa de lunatici și șarlatani și mulți autori lipsiți de scrupule s-au pregătit să profite financiar de pe urma modei psihanalizei și a ubicuității suferinței nevrotice. Prin urmare, am dat referințe bibliografice pe tot parcursul acestui dicționar, care sper că vor ajuta cititorii să acceadă fie la sursele originare, fie la expuneri clare și de încredere. Următoarele observații pot servi, de asemenea, drept ghid către diversele școli psihanalitice: 1. Psihanaliza clasică a fost rezumată de însuși Freud în ultima sa lucrare, Compendiu de psihanaliză (1940). 2. Psihologia Eului s-a născut din Eul și Se-ul lui Freud (1923), iar de atunci a fost dezvoltată de Anna Freud în Eul și mecanismele de apărare (1937), apoi de Heinz Hartmann în Ego Psychology and the Problem of Adaptation (Psihologia Eului și problema adaptării) (1937; traducerea engleză, 1958). 3. Psihanaliza kleiniană: scrierile doamnei Klein nu sunt pentru neinițiați, însă ideile sale au fost rezumate cu măiestrie de Hanna Segal în a sa Introduction to the Work of Melanie Klein (Introducere în opera Melaniei Klein) (1964) și, mai recent, de R.D. Hinshelwood în A Dictionary of Kleinian Thought (Un dicționar al conceptelor kleiniene) (1989). 4. Teoria (relațiilor) de obiect: Lucrarea lui W.R.D. Fairbairn, Psychoanalytical Studies of the Personality (Studii psihanalitice asupra

CHARLES RYCROFT

personalității) (1952), oferă expunerea cea mai fructuoasă și mai clară, iar Personality Structure and Human Interaction (Structura personalității și interacțiunea umană) (1961), a lui H. Guntrip, cea mai entuziastă. Pentru versiuni americane mai recente ale teoriei de obiect, vezi Otto Kernberg, Object Relations Theory and Clinical Psychoanalysis (Teoria relațiilor de obiect și psihanaliza clinică) (1976) și Greenberg și Mitchell, Object Relations in Psychoanalytic Theory (Relațiile de obiect în teoria psihanalitică) (1983). Doar pentru a crea confuzie, doamna Klein și D.W. Winnicott sunt considerați de obicei, dar nu întotdeauna, reprezentanți ai teoriei relațiilor de obiect. Operele complete (1958) ale lui D.W. Winnicott și, de asemenea, volumul lui Marjorie Brierley, Trends in Psychoanalysis (Tendințe în psihanaliză) (1951) sunt și ele lecturi esențiale pentru cineva care dorește să înțeleagă teoria relațiilor de obiect și conexiunile sale cu psihanaliza clasică și cu psihologia Eului.

5. Psihanaliza existențială: lucrarea lui Rollo May, Psychology and the Human Dilemma (Psihologia și dilema umană) (1967), oferă o descriere clară a aspectelor care deosebesc psihanaliza freudiană de cea existențială, însă scrierile lui R.D. Laing sunt o lectură mai pasionantă. 6. Psihanaliza jungiană (psihologia analitică): așa cum am menționat deja, punctul de vedere al lui Jung a fost clar rezumat în lucrarea lui E.A. Bennet, What Jung Really Said (1966). Vezi și Storr, Modern Masters Jung (1973) și Jung: Selected Writings (Jung: Scrieri alese) (1983), a aceluiași autor. A Critical Dictionary of Jungian Analysis (Un dicționar critic al analizei jungiene) (1986), semnat de Samuels, Shorter și Plaut, a fost parțial inspirat de prima ediție a lucrării de față.

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

Datorită diverselor controverse și disensiuni din cadrul mișcării psihanalitice, apare în mod evident posibilitatea ca însuși acest dicționar să reprezinte o propagandă în favoarea unuia dintre punctele de vedere teoretice. Prin urmare, este necesar să-mi afirm pe scurt propria poziție și să prezint explicit orice direcție părtinitoare pe care o poate lua acest dicționar. Și am procedat deja în felul acesta în două privințe. În paragrafele anterioare am declarat fățiș că mă număr printre acei analiști sceptici în privința validității aplicării principiilor determinist-cauzale provenite din științele fizice la studiul ființelor vii capabile de conștiință și de activitate creativă; de asemenea, mi-am exprimat opinia că teoria pulsiunilor elaborată de Freud este incompatibilă cu ideile contemporane ale biologiei despre natura instinctului. Trebuie să adaug că, după părerea mea, din motive ce se vor clarifica pe parcursul următoarei secțiuni a acestei introduceri, teoria psihanalitică va trebui în cele din urmă reformulată ca o teorie a comunicării și va trebui să reflecte conceptual sursa propriilor date. Actualmente, psihanaliza este formulată ca și cum ar fi fundamentată pe examinarea obiectivă și detașată a unor cazuri izolate ale speciei Homo sapiens de către un spectator absolut neimplicat, dar, de fapt, sau așa am eu impresia, insighturile sale provin din relația care se dezvoltă atunci când doi oameni se află împreună în cadrul psihoterapeutic. Dintre teoriile psihanalitice existente, fără îndoială că teoria relațiilor de obiect ia cel mai mult în considerare comunicarea interpersonală, dar de vreme ce majoritatea datelor și insighturilor acumulate de psihanaliști de-a lungul ultimilor șaptezeci de ani au fost consemnate în limbajul inventat de Freud și de elevii săi din prima generație, oricine dorește să practice psihoterapia, de orice fel, sau care, din oricare alt

CHARLES RYCROFT

motiv, este temeinic motivat să înțeleagă psihanaliza, are obligația morală să învețe și acel limbaj.

Izvoare Nu-mi mai rămâne decât să amintesc ultima capcană în care poate cădea oricine dorește să stăpânească literatura psihanalitică. Mă refer la izvorul și la originea ideilor psihanalitice, aflate într-un proces care nu este ușor nici de descris, nici de imaginat. Această dificultate este, într-adevăr, atât de mare, încât mulți psihanaliști, inclusiv Freud1, au susținut că psihanaliza este de neînțeles pentru oricine nu a fost el însuși analizat. Deși aceasta este o poziție extremă care, dacă ar fi luată în serios, ne-ar obliga să privim psihanaliza ca pe un cult ezoteric, cu principii accesibile numai inițiatului, ea atrage totuși atenția asupra unui fapt important despre psihanaliză: datele sale provin nu din observarea directă a comportamentului uman în viața de zi cu zi, ci din experiența avută de analist într-un anumit tip de relație terapeutică inventat de Freud. Când Freud a renunțat să-și mai hipnotizeze pacienții, permițându-le în schimb și chiar încurajându-i să-i vorbească fără nicio reținere, el a inițiat un nou tip de relație umană și a pus în mișcare o serie de procese total neașteptate, pe care teoria psihanalitică încearcă să le explice.

„Puteţi să mă credeţi că nu ne place să creăm impresia că am fi membrii unei asociaţii secrete şi ne-am ocupa de o ştiinţă secretă. Şi totuşi a trebuit să recunoaştem şi să o facem cunoscut ca fiind convingerea noastră că nu are nimeni dreptul să interfereze în discursul psihanalizei, dacă nu şi-a dobândit anumite experienţe care pot fi dobândite doar printr-o analiză asupra propriei persoane.“ — Freud (1933/2010).

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

Un exemplu evident al dependenței teoriei psihanalitice de relația terapeutică este dat de conceptul de transfer. Acest concept dorește să explice o observație clinică particulară, și anume aceea că pacienții care sunt lăsați să vorbească liber, fără a li se aminti cine este cu adevărat persoana căreia i se adresează, lasă impresia de netăgăduit că o privesc ca și cum ar fi altcineva — de obicei, unul dintre părinții pacientului. Pentru a explica acest fapt, Freud a introdus ideea de transfer, motivând-o prin aceea că pacienții săi transferau asupra sa emoții, idei și așteptări care au aparținut, în primă instanță, relației lor cu propriii părinți. Însă aceste emoții și așteptări sunt de obicei de tipul celor pe care le-ar manifesta un copil, și nu un adult, iar ele indică un mai mare grad de preocupare pentru părinți decât ar recunoaște pacienții adulți, așa încât conceptul de transfer duce inevitabil la alte trei concepte psihanalitice fundamentale: fixația, rezistența și existența proceselor psihice inconștiente, prin intermediul cărora transferul poate fi explicat ca rezultat al fixației inconștiente la unele obiecte semnificative din copilăria pacientului. Acest exemplu despre transfer este unul deosebit de convingător având în vedere că, așa cum știm din scrierile sale, Freud l-a considerat inițial un factor perturbator care interfera cu ceea ce credea el inițial că era procesul analitic esențial — retrăirea amintirilor refulate, în anumite condiții în care pacientului îi este permis să descarce emoțiile inhibate asociate acestora. Într-adevăr, odată ce Freud a recunoscut că, „în cele din urmă, toate conflictele trebuie să fie jucate pe terenul transferului“, psihanaliza s-a transformat dintr-o teorie cvasi-neurologică despre efectele patologice ale inhibiției într-o cercetare a naturii și originii relațiilor interpersonale.

CHARLES RYCROFT

Într-un mod relativ similar, conceptul de sexualitate infantilă a apărut nu ca observare directă a sugarului aflat la sân sau a copiilor care se joacă sau deprind controlul sfincterian, ci ca o încercare de a explica teme recurente întâlnite în asocierile libere (relatările spontane) ale pacienților adulți. Ideea că pacienții isterici sunt fixați la nivel falic, pacienții obsesionali sunt fixați la nivel anal sau pacienții melancolici, la nivel oral, provine nu din studierea, în copilărie, a pacienților care au dezvoltat mai târziu tulburări isterice, obsesionale sau melancolice, ci din faptul că pacienții adulți cu aceste tulburări reveneau recurent și obsesiv la amintiri din copilărie care sugerau că trecuseră prin etape în care fuseseră preocupați, într-un mod atât angoasant, cât și plăcut, de funcționarea organelor genitale sau a intestinelor lor; sau, în cazul pacienților melancolici, că aveau nostalgia unui extaz uitat și erau în mod bizar preocupați de propria gură. Acest exemplu diferă, totuși, de acela din cazul transferului, întrucât conceptul de sexualitate infantilă și companionul său, conceptul de stadii infantile ale dezvoltării libidinale, se bazează în mai mare măsură pe inferență. În timp ce fenomenele de transfer pot fi observate în mod direct, analistul având experiența personală imediată a pacienților care îl tratează ca pe o figură paternă sau maternă și putând simți, în replică, reale reacții paterne sau materne, conceptul de sexualitate infantilă este un construct alcătuit din îmbinarea unor dovezi fragmentare precum amintirile obsesive, imageria onirică recurentă și detalii ale simptomelor, pentru a forma un model teoretic. Drept urmare, teoria este în principiu supusă criticilor, reevaluării și revizuirii în două feluri diferite: prin studiul copiilor, pentru a descoperi dacă se comportă într-adevăr așa cum sugerează conceptul; și reflectând asupra întrebării dacă aceasta este singura

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

sau cea mai satisfăcătoare modalitate de a explica informațiile psihanalitice pe care se bazează. Desigur, conceptele de sexualitate infantilă și stadii infantile ale dezvoltării au fost criticate, reevaluate și revizuite în mod frecvent, din ambele perspective, dar, înainte de a prezenta pe scurt câteva dintre aceste critici și modificări, este necesar să atragem atenția asupra faptului că respectivele idei despre dezvoltare sunt concepte istorice orientate spre explicarea fenomenelor întâlnite pe parcursul tratamentului, prin referire la presupuse evenimente din trecutul pacientului. Ele încearcă să explice prezentul clinic prin construirea unei teorii istorice desfășurate înapoi în timp, localizând diversele aspecte ale bolii și personalității pacientului în diferite momente din biografia sa, fără a face de regulă vreo referire la dovezi documentare sau comentarii extraanalitice disponibile. Un efect al acestei proceduri este acela că ideile la care s-a ajuns prin extrapolare inversă, dinspre adulți, tind să fie formulate în termenii dezvoltării ulterioare a unui construct teoretic, „sugarul“ sau „copilul“, a cărui prezență planează într-o atât de mare măsură deasupra literaturii psihanalitice. Cititorul neavizat care nu realizează acest lucru poate fi indus astfel în eroare, întrucât este posibil să nu-i treacă prin minte că un capitol intitulat, să spunem, „Dezvoltarea emoțională a copilului“, poate exprima idei provenite din tratamentul psihanalitic al adulților și nu din experiența directă cu copiii; sau că explicația unui psihanalist despre ce se petrece între sugari și mamele lor poate proveni la fel de bine din experiența sa cu transferul și contratransferul în psihanaliza adulților, ca și din contactul său direct cu mamele și copiii. Este adevărat că mulți analiști au observat copii sau i-au tratat psihanalitic, dar totuși este important pentru cititorii literaturii

CHARLES RYCROFT

psihanalitice să înțeleagă că toate conceptele fundamentale ale psihanalizei clasice s-au născut din tratamentul adulților și că, de exemplu, teoriile doamnei Klein despre originea tulburărilor psihice în primul an de viață provin nu din lucrul cu sugarii, ci din tratamentul psihanalitic al pacienților adulți schizoizi și depresivi și al copiilor după ce au învățat să vorbească. Această obișnuință a psihanalizei de a-și explica datele făcând referire la evenimente presupuse a se fi întâmplat înainte de începerea tratamentului este, desigur, una naturală. Din punct de vedere istoric, își are originea într-o formă directă de gândire medicală, aceea care presupune că bolile sunt provocate fie de ceva ce i s-a întâmplat pacientului (de exemplu, traumă și infecție), fie de o tulburare a procesului de creștere (de exemplu, boală congenitală și malnutriție). Freud însuși considera acele experiențe ale copilăriei care, după el, provocaseră nevroza, drept traume care au intervenit în dezvoltarea psihologică, o perspectivă asupra originii nevrozelor care le-a permis să se încadreze cu ușurință în modelul medical. Relativ recent, totuși, o serie de psihanaliști au început să se întrebe dacă nevrozele sunt de fapt boli în sensul în care sunt bolile fizice și au subliniat că, în timp ce bolile fizice sunt rezultatul lucrurilor întâmplate corpului pacientului sau mai curând anumitor părți ale sale, nevrozele par a fi tulburări ale întregii personalități, care apar în contextul relațiilor sale cu ceilalți, diferența esențială dintre cele două fiind aceea că în cazul bolii fizice pacientul este în mod evident o victimă a circumstanțelor care i-au afectat corpul, fără ca voința să-i fi fost în vreun fel implicată, în timp ce, în cazul nevrozei, pacientul suferă consecințele relațiilor în care trebuie să fi fost, cel puțin într-o oarecare măsură, un agent voluntar. Conform acestei perspective, Eul uman nu este o entitate pasivă,

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

manevrată de forțele mediului și de forțele instinctuale, ci un agent activ, capabil să inițieze comportamentul, inclusiv acele forme de comportament în cele din urmă autosabotoare, cunoscute sub numele de nevroze. Dacă se dovedește a fi adevărat, nu se va mai putea susține că tot ceea ce se petrece între analist și pacient este o reluare dezordonată a copilăriei pacientului în timp ce analistul se comportă aidoma unui observator complet detașat și pe de altă parte binevoitor. Dintre diversele revizuiri și adăugiri aduse conceptelor freudiene ale dezvoltării, numai două este necesar să fie menționate aici. Prima este tranferul interesului dinspre pulsiune și plăcere erotică, asupra Eului și relațiilor de obiect. În formulările freudiene originale, dezvoltarea era concepută ca o serie de stadii pe parcursul cărora copiii erau pe rând preocupați de gura, anusul și organele lor genitale, aceste organe (zone erogene) fiind în principal considerate surse de senzații plăcute. Odată cu anii 1930, analiștii freudieni din toate școlile au început din ce în ce mai des să privească aceste organe drept vehicule de mediere a relațiilor dintre copil și părinte. Prin urmare, stadiul oral nu mai este considerat acum doar o perioadă pe parcursul căreia sugarii caută gratificare orală, așa cum este formulat în jargon, ci una pe parcursul căreia relația lor cu mama formează centrul ființei lor și în care trebuie să se confrunte, în plus, cu faptul că ei și ea sunt ființe separate. În mod similar, stadiul anal este acum considerat nu doar o perioadă în care copiii mici sunt preocupați de funcțiile lor anale, ci una pe parcursul căreia ei învață să-și controleze corpul și se confruntă cu problema ajustării comportamentului, astfel încât să fie acceptați de către adulții din jur; pe când în stadiile falic și oedipian, copiii se consideră acum că asimilează primele indicii ale existenței unei forme de relație între

CHARLES RYCROFT

părinții lor, din care ei sunt complet excluși și datorită căreia pot deveni invidioși și geloși și excesiv de conștienți de propria lor imaturitate fizică și emoțională. Este de menționat că, deși ambele școli importante de psihanaliză contemporană — școala psihologiei Eului și școala teoriei relațiilor de obiect — au modificat teoria pulsiunilor elaborată de Freud în această direcție, căile pe care le-au urmat în acest scop sunt destul de diferite. Psihologia Eului a pus accentul pe dezvoltarea Eului și a conștientizării de sine și pe asocierea stadiilor dezvoltării libidinale descrise de Freud cu apariția unui sentiment de identitate, în timp ce teoria relațiilor de obiect a pus accentul pe trebuința copilului în dezvoltare de a se afla într-o relație constantă cu obiectele. Este ca și cum Freud ar fi oferit verbele unei psihologii umane, iar psihologia Eului și teoria relațiilor de obiect, ambele simțind că propoziția era incompletă, au decis să ofere subiectul și, respectiv, complementul. Confluența remarcabilă a ceea ce sunt, din punct de vedere istoric și chiar geografic, curente de gândire foarte diferite, este exemplificată de asemănările ce pot fi descoperite în scrierile psihanalistului american Erik Erikson, format la Viena, și ale britanicului D.W. Winnicott. A doua modificare demnă de menționat, adusă teoriilor lui Freud constă în poziționarea depresiei în rolul de concept psihanalitic central. Această modificare este secundară celei menționate anterior, fiind bazată pe recunoașterea faptului că separarea de obiecte (de exemplu, pierderea părinților) în copilărie duce nu numai la anxietate și privare, ci și la mâhnire și doliu, procese despre care toți psihanaliștii de la Freud (1917) și Abraham (1927) încoace au fost de acord că sunt reprezentări normale ale depresiei patologice. Și aici, școli diferite au ajuns la aceeași concluzie

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

pe căi diferite, kleinienii aplicând dezvoltării normale concepte provenite din studierea stărilor depresive, în timp ce Bowlby și Spitz au obținut-o prin urmărirea copiilor care fuseseră privați de îngrijire maternă și prin observarea directă a copiilor din orfelinate și spitale. Pe de altă parte, cititorul este avertizat că în literatura psihanalitică pot fi întâlnite două teorii incompatibile despre originea și importanța depresiei: școala kleiniană, care atribuie predispoziția către depresie temerii sugarului că pulsiunile sale distructive înnăscute pot distruge obiectul (adică mama) de care el depinde, în timp ce psihanaliștii altor școli o atribuie experienței reale de separare a copilului și a sugarului de ea. Totuși, în ciuda acestor progrese, psihanaliza este încă departe de a realiza „visul unei teorii finale“1, una care, socotesc eu, ar vindeca separarea carteziană dintre trup și suflet, ar recunoaște că sufletul nu este un lucru care poate fi ilustrat printr-o schemă, ci un proces care se desfășoară în timp și că subiectul și obiectul nu sunt entități separate, ci inerent „interpenetrante“, influențându-se și modificându-se reciproc, inevitabil și continuu; ar fi capabilă, efectiv, să adapteze insightul, adesea mai bine înțeles de poeți și mistici decât de oamenii de știință, și anume: Nu o ființă umană pur și simplu singură, neamestecată cu alte ființe umane. Fiecare personalitate este o lume în sine, o 1

Aluzie la Dreams of a Final Theory (1993) (Visând la o teorie finală), a fizicianului Steven Weinberg. Echivalentul psihanalitic al unei teorii finale intenţionate de fizica contemporană ar fi probabil una care ar uni teoria instinctului sau psihologia Eului şi teoria relaţiilor de obiect. Conform lui Greenberg şi Mitchell (1983), o astfel de unificare este imposibilă, întrucât ele „se sprijină pe ipoteze ireconciliabile despre condiţia umană“, dar Slavin şi Kriegman (1992) susţin că „o oarecare apropiere a celor două tradiţii este acum posibilă“. Problema este, se pare, analoagă cu aceea a împăcării comportamentului altruist cu egoismul genetic.

CHARLES RYCROFT

societate formată din mai mulți. Acel sine… este o structură compozită… formată din nenumărate influențe și schimburi fără sfârșit între noi și ceilalți. Aceste alte persoane sunt, de fapt și prin urmare, părți din noi înșine… suntem fiecare membrii fiecăruia [Riviere, 1927; retipărită în 1955].

Într-adevăr, departe de a fi ajuns la o asemenea „teorie finală“, se pare că, în ultimii cincizeci de ani, psihanaliza a devenit tot atât de complicată ca astronomia medievală înainte de Copernic și, mai târziu, de Galileo, care au dovedit că pământul și celelalte planete se rotesc în jurul soarelui, și nu soarele și planetele în jurul pământului; și au înlocuit sistemul complicat de cicluri și epicicluri prin câte o elipsă pentru fiecare planetă. După mine, psihanaliza are nevoie urgentă de o paradigmă nouă și mai simplă, care să înlocuiască potpuriul actual de sisteme teoretice incompatibile: teoria pulsiunilor, psihologia Eului, teoria relațiilor de obiect, kleinismul, post-kleinismul, winnicottismul, psihologia sinelui și așa mai departe. Pe de altă parte, acest Babel este motivul din care a apărut necesitatea unui astfel de dicționar. C.R. 1968, revizuită și adăugită în 1994

Dicţionar critic de psihanaliză  Introducere

A Abreacţie

Descărcarea emoției care însoțește o experiență anterior refulată (vezi refulare). În anii de început ai psihanalizei, abreacția era considerată terapeutică în sine, indiferent dacă pacientul înțelegea sau nu semnificația experienței refulate. Vezi Freud (1895). Vezi insight.

Abstinenţă Una dintre regulile tehnicii psihanalitice este așa-numita regulă a abstinenței, deși nu este clar de la ce ar trebui determinat pacientul să se abțină. În Freud (1915), expresia „cura trebuie realizată în abstinență“ se referă în mod specific la faptul că „tehnica analitică îi comandă medicului să îi refuze pacientei cu trebuințe amoroase satisfacția pe care o cere de la el“. Pe de altă parte, în Freud (1919) o expresie aproape identică se referă la nevoia de a te asigura că suferința pacientului nu este alinată prea rapid. „Atunci când aceasta devine moderată, prin descompunere și devalorizare a simptomelor, trebuie să o reconstruim în altă parte, ca o privare sesizabilă, altminteri suntem în pericolul de a nu mai primi niciodată mai mult decât ameliorări modeste și nu prea durabile.“ Ideea potrivit căreia abstinența sexuală în

Abstinenţă

sine provoacă angoasă și nevroză apare numai în lucrările timpurii ale lui Freud.

Abuzarea sexuală a copilului Apare ori de câte ori un adult implică un copil într-o activitate sexuală pe care copilul, dată fiind imaturitatea sa, nu poate s-o înțeleagă pe deplin și la care nu poate consimți în mod informat. Abuzul este atât fizic, cât și psihic; este invadată intimitatea corporală a copilului, iar puterea fizică și socială mai mare pe care o deține adultul exclude participarea voluntară a copilului. În funcție de forța utilizată, de activitatea întreprinsă și de genul adultului și copilului implicați, abuzarea sexuală a copilului constă în rănire neîntâmplătoare, incest, viol, pederastrie, pedofilie sau seducție. Vezi Furniss (1991). Pentru rolul bizar jucat de abuzarea sexuală a copilului în istoria psihanalizei și măsura în care psihanaliza e posibil să fi contribuit la orbirea societății în fața prevalenței abuzării sexuale a copilului, vezi teoria seducției.

Accelerare psihomotorie Termen psihiatric ce desemnează o creștere a rapidității gândurilor și acțiunii, care apare în manie.

Accesibil şi inaccesibil Se spune despre un pacient că este accesibil dacă psihiatrul sau psihanalistul reușește să creeze un raport cu el, și inaccesibil dacă eșuează. Termenul este pseudo-obiectiv, deoarece sugerează că abilitatea de a crea un raport este o constantă, identică în cazul fiecărui medic practician. În general, nevroticii se consideră a fi accesibili, iar psihoticii, inaccesibili.

Act ratat O acțiune greșită, datorată interferenței unei dorințe inconștiente, unui conflict inconștient sau unui fir inconștient

Abuzarea sexuală a copilului

al gândurilor. Actele ratate ale vorbirii și scrierii sunt exemple clasice. Vezi Freud, Psihopatologia vieții cotidiene (1901), în care folosește actele ratate pentru a demonstra existența unor procese psihice inconștiente la persoanele sănătoase.

Activ şi pasiv Freud a recurs în nenumărate rânduri la ideea potrivit căreia există o polaritate între activitate și pasivitate; masculinitatea, agresivitatea, sadismul și voyeurismul fiind active, iar feminitatea, submisivitatea, masochismul și exhibiționismul fiind pasive. Prin urmare, în teoria clasică se manifestă o tendință de a echivala masculinul cu activul, pasivul cu femininul și de a defini masculinitatea prin abilitatea de a adopta un rol activ, iar feminitatea, prin abilitatea de a accepta [sic] rolul pasiv; și de a considera sadismul o înclinație masculină, iar masochismul, o înclinație feminină. Pe de altă parte, situația este complicată de presupunerea ulterioară că pulsiunile pot suferi transformarea în contrariu, în speță că instinctele active pot deveni pasive, sadismul și voyeurismul fiind adesea amintite drept exemple de pulsiuni capabile de o astfel de transformare. Vezi Freud (1915b). Asocierii făcute de Freud între pasiv și feminin i-au fost aduse numeroase critici, mai ales de către psihanaliste — Horney (1926), Klein (1948) și Payne (1935) — iar acesta este un exemplu a ceea ce Jones a numit viziunea freudiană falocentrică asupra femeilor. Numai Herman (1935) a pus la îndoială asocierea dintre activ și masculin. Încercările de a descrie relațiile heterosexuale în termeni de activitate masculină și pasivitate feminină pot duce la absurditate, ca atunci când Deutsch (1946) descrie „urmărirea activă a scopurilor pasive“ ca pe o caracteristică feminină. Există, de asemenea, o tendință de a presupune că mamele sunt active, în timp ce sugarii lor sunt pasivi, aceasta

Activ şi pasiv