COLECŢIE COORDONATĂ DE
Magdalena Mărculescu
Louise Rennison
La răscruce de… dresuri Aventurile lui Tallulah Casey
Traducere din engleză şi note de Lavinia Branişte
Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Teodora Nicolau Coperta colecției: Faber Studio Foto coperta 1: © Karen Donnely Imagini coperta 4: © Shutterstock Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Gabriela Chircea Corectură: Tudoriţa Şoldănescu Lorina Chiţan Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RENNISON LOUISE La răscruce de… dresuri / Louise Rennison; trad.: Lavinia Branişte. Bucureşti: Editura Trei, 2015 ISBN: 978-973-707-995-4 I. Branişte, Lavinia (trad.) 821.111-31=135.1
Autor: Louise Rennison Titlul original: Withering Tights. The Misadventures of Tallulah Casey Copyright © Louise Rennison 2010 Illustrations copyright © Karen Donnelly 2010 Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-973-707-995-4
Pentru toţi eroii şi eroinele din Yorkshire, Cock şi fa‑ milia, fanii Leeds United trecuţi şi actuali, pentru mama, tata, sora, verii de mâna întâi, a doua şi a nouăzeci şi noua, nepoate, bunici, străbunici (cu mulţumiri speciale pentru cântecele idli didli didli), pentru Bobbins cel Mare şi Gras, pentru Wilsoni (în special Mae, regină peste taraba cu mă‑ runtaie) şi pentru Kaiser Chiefs. Şi, desigur, pentru cele care au inventat La răscruce de… dresuri, Em, Chazza şi Anne Brontë. Mulţumiri speciale lui Clare, Gillon, Cassie şi celorlalţi buni prieteni de la Aitken Alexander. Promit că acum mă duc acasă. Multă dragoste şi recunoştinţă pentru Gillie — editorul meu — de asemenea promit că acum mă duc acasă. Şi pentru Lizzie — tot editorul meu — acum chiar că mă duc acasă.
1. În expresul showbizului
Am ajuns în Yorkshire din greşeală Ciu‑ciu‑ciu spre Dother Hall Uau. Asta e. Asta înseamnă c‑am crescut. Pe cont propriu, la Şcoala de Artele Spectacolului. Deci rămâi cu bine, Tallulah, fată şuie, şi hellooooo, Lullah, star pe scenă şi…… opaa. O. Pa. Trenul a apărut, iar eu aproape că m‑am făcut knock‑out cu marginea uşii. O să‑mi iasă un cucui cât toate zilele. Bravo, pot să mă duc la şcoală cu două capete… În broşură e o poză cu un conac mare şi pe copertă scrie: Dother Hall, cunoscut în întreaga lume pentru excelenţă în domeniul artelor. Acest magnific lăcaş al artelor se află situat în splendida zonă deluroasă din Yorkshire. Ţinând seama de oamenii prietenoşi din nord care îi întâmpină căldu‑ ros pe vizitatori, v‑aţi putea imagina că sunteţi în La răscruce de… dresuri, dar nu cu atâta jale! M‑am uitat pe deasupra broşurii la tipul din faţa mea. Probabil că e cel mai morocănos om din lume. 7
Louise Rennison
N‑are păr pe cap, dar o grămadă de păr roşu îi iese din urechi. De parcă două veveriţe roşcate ar avea cuib acolo. Ceea ce ar fi chiar bine, de fapt, din moment ce sunt o specie pe cale de dispariţie. Soţia lui i‑a spus: — Vai, ia uită‑te, Fred, răsare soarele. Iar el a răspuns: — N‑are decât să facă ce‑o şti. Aşa sunt oamenii din Yorkshire? Mă întreb dacă îi e cuiva dor de mine acasă. Mă întreb dacă spune careva „Unde e Tallulah?“ Cred că ştiu răspunsul la întrebarea asta, iar răspun‑ sul este: „Cine?!“ Connor o să se mute în dormitorul meu, o să‑l îm‑ pută şi după aia o să plece. Bunică‑mea o să‑şi dea seama abia săptămâna vii‑ toare că n‑am mai folosit păhăruţul pentru ou fiert. Când am încercat să‑i explic c‑o să mă duc la şcoala de arte pe timpul verii, în Yorkshire, mi‑a zis: — Îmi aduci şi mie ceva de‑acolo? Poate c‑o fi avut impresia c‑am spus că mă duc la Marks & Spencers toată vara. Mama n‑a comentat deloc pentru că nu era acolo, ca de obicei. A plecat în Norvegia să dea cu pensula. Nu să văruiască, ci să picteze. Ea‑şi face arta ei. Când am stat peste noapte la verişoara mea Georgia şi am întrebat‑o în ce fel pictează norvegienii, ea a zis: — În mare parte cu fierătănii. Credeam că vrea să spună că ei vopsesc tot felul de fiare, dar ea a răspuns: — Nu, verişoară mărişoară, pictează CU fiare. 8 fiction connection
La răscruce de… dresuri
Spunea că termenul oficial pentru genul ăsta de treabă e „a trage de fiare“, Sled‑werk pe limba lor, şi că acesta e unul dintre motivele pentru care norvegienii au braţe atât de mari şi au devenit, prin urmare, vikingi (ca să poată vâsli). Şi că, dacă o să pomenesc de „fiare“ într‑o conversaţie la şcoala de artă, lumea o să fie impresionată şi n‑o să‑mi observe genunchii. Georgia ştie o grămadă de chestii. Nu numai despre pictură, ci şi despre viaţă. Şi despre băieţi. Şi poartă su‑ tien. E un sutien mare. Mi‑a arătat numărul ei special de dans „inferno disco“, iar merişoarele ei de domnişoară săltau destul de tare. Mi‑aş dori să port şi eu sutien. Şi să‑mi salte şi mie. E atât de plicticos să ai paişpe ani jumate. E drăguţă cu mine, dar ştiu că e de părere că sunt doar un copil. Când am plecat, mi‑a dat mustaţa ei „specială“ pen‑ tru comedie. I‑a rămas mică şi s‑a gândit c‑o să‑mi vină mie. Mi‑a zis: — Ţine minte, Lullah, mustaţa mică răstoarnă carul mare. Chiar o iubesc pe Georgia şi mi‑aş fi dorit să fi locuit mai aproape de ea. N‑am soră, şi să ai un frate nu e acelaşi lucru. Lui Connor îi place să vorbească în general despre următoarea chestie în care să dea cu piciorul. Şi zice că în fustă arăt de parcă aş fi un păianjen cu picioare lungi şi slăbănoage. Şi cum ar putea el să câştige un concurs de lovit cu piciorul împotriva unui păianjen cu picioare lungi şi slăbănoage. E normal aşa ceva la un băiat? 9
Louise Rennison
Ei bine, se vor face dezvăluiri când o să‑mi încep noua viaţă la Dother Hall. Georgia mi‑a mai dat un bileţel secret, să‑l citesc în prima zi la şcoala de arte. Mi‑a zis c‑o să‑mi scrie. Oare o să‑mi scrie?
*** O să mă uit din nou în broşura şcolii, ca să pătrund în zona creativă. Ia să văd. Aaaa, da, da. Genul meu de oameni. Aşa mai merge. Uite o poză cu o fată care ţopăie în studioul de dans. Sub poză scrie: Eliza e absorbită de frumuseţea dansului modern. În ceea ce priveşte costumaţia în care dansează, Eliza a ales nişte colanţi lungi. Căci, într‑adevăr, are nevoie. Vai, uite şi o poză cu un băiat. Ce Dumnezeu are în mână? Ia să vedem. Sub poză scrie: Martin a construit un instrument muzical. Aici ţine în mână o mică lăută făcută chiar de el. Aoleu! Martin are buze foarte strălucitoare. Poate că respiră pe gură, chestia asta îţi face buzele foarte roşii. 10 fiction connection
La răscruce de… dresuri
Sau poate că s‑a dat cu ruj. Cred că orice e posibil în lumea nebună a dansului şi a teatrului! Ola, ola, aaa, asta este lumea mea, o lume de spectacol! Dar dacă la curs o să fie plin de oameni care ştiu să cânte, să danseze şi toate alea, şi sunt foarte stăpâni pe ei? Şi o să mă urască pentru că am rotule diforme?
*** Opaa, ajungem la gara mea. Trebuie să‑mi dau jos geanta. O să mă urc pe scaun şi o să încerc să ajung la ea… Ah, fir‑ar mama naibii, tocmai l‑am lovit din gre‑ şeală pe domnul Veveriţă în timp ce se ridica în picioare. Oare ce‑a vrut să spună prin cuvintele „Nătă‑ fleaţo cât toate zilele, pentru ce‑ai ochi în cap, nu te benoclezi“? Pun pariu că nu‑i ceva drăguţ. Soţia lui a spus: — Nu‑l băga în seamă, dragă, dacă s‑ar da o decoraţie pentru văicăreli, ar fi primul pe listă. I‑am lăsat pe ei să coboare primii. De ce toată lumea din familia mea are înălţime cores‑ punzătoare, numai eu am genunchii la un metru şi ceva de la nivelul solului? Am dat de perete uşa trenului şi am văzut pancarta:
SKIPLEY
Arealul vidrei din West Riding 11
Louise Rennison
Un autobuz mic ne‑a dus în Heckmondwhite. Nu ştiam că oile au voie să meargă cu autobuzul, dar au. Una stătea chiar lângă mine. Nu de una singură, vreau să zic. Nu s‑a întâmplat să se urce pur şi simplu cu abonamentul ei în autobuz. O ţinea o femeie cu cizme de cauciuc. — Eu aş sta în bătaia vântului dacă aş fi în locul tău, dragă. Ne‑am îngrămădit în autobuzul care a luat‑o pe un drum care urca şi cobora pe coline. În depărtare se vedea ţinutul mlăştinos presărat cu stânci abrupte. Femeia cu oaia a zis: — Acolo e Vârful zis şi Fundulea Mohorât, când se lasă ceaţa, nu‑ţi mai vezi nici barba în faţa ta. Primejdios rău. Heckmondwhite arăta ca un sat obişnuit. Avea un parc central şi un pub şi un oficiu poştal, o biserică, o sală de evenimente, tot ce trebuie. Ca o carte poştală din Emmerdale1. Dar fără crime. Sau ca şi când un avion s‑ar fi prăbuşit şi ar fi nimicit toţi actorii. Până acum. Casa familiei Dobbin se afla chiar lângă parc, pe colţ imediat după magazinul satului. Nu pot să stau la Dother Hall pentru că am fost ultima care s‑a înscris la curs şi nu mai era loc în internat. Şi ştiţi de ce? Pentru că n‑am şi eu părinţi normali. Pentru că, dacă aş fi avut părinţi normali, ca toţi ceilalţi, ar fi făcut rezervarea mai devreme. Dar vai, nu, eu a tre‑ buit să aştept până când tata a putut să ajungă la oficiul poştal din Kathmandu ca să‑i putem da telefon. Oricum, de ce e acolo? Probabil că a descoperit singura furnică bărboasă de pe planetă. Sau ultimele capre cu fundul 1
Numele unui sat fictiv din Yorkshire în care se desfăşoară acţiunea unui serial britanic cu acelaşi nume. (N.t.)
12 fiction connection
La răscruce de… dresuri
mare din Era glaciară. Adoră genul ăsta de chestii. Tata e un fel de încrucişare între David Bellamy şi un Mare Danez entuziast. Iar părinţii mei nu locuiesc împreună. De ce nu pot să stea şi ei împreună, în acelaşi loc? Şi dacă tot n‑aveau de gând să stea împreună, de ce nu pot şi ei să se urască unul pe celălalt, ca oamenii normali? De ce trebuie să fie parteneri atât de grozavi? Păi, cel puţin soţii Dobbin vor fi oameni normali, căsătoriţi şi aşa mai departe. S‑ar putea să fie chiar mişto. Mă aştept să fie. Sunt sigură că sunt destul de relaxaţi şi avant garde ca să ne găzduiască pe noi, „artiştii“. Am deschis poarta micuţă şi am înaintat pe alee, ca să bat la uşa din faţă. Mă întreb dacă o să mă cazeze într‑o aripă a casei, să fie doar a mea? La asta mă aştept. Poate o să aibă genul ăla de mobilă de mansardă. Cu suprafeţe simple şi strălucitoare şi un jacuzzi. Sper că au şi televizi‑ une prin cablu pentru că… S‑a deschis uşa. Şi o femeie în uniformă de cerce‑ taşă‑şefă a zis: — Tallulah! Iuu‑huu. Ce drăguţă şi ce înaltă eşti. Intră, intră. Ai grijă la cap, că aici e cam jos… O, Doamne. Nu contează. Harold nu e acasă, se ocupă de Clubul de Tenis de Masă al Tinerilor Creştini, dar gemenii trebuie să se întoarcă imediat de la Ora de Plastilină Colorată. Doamna Dobbin sau „Poţi să‑mi spui Dibdobs, ca toţi ceilalţi“, m‑a îmbrăţişat lung. E foarte roz şi entu‑ ziastă. Şi acoperită de insigne. Pe una dintre ele scrie: „Noduri. Avansat“. Mi‑a luat geanta cu braţele ei puternice şi m‑a con‑ dus în camera mea, la ultimul nivel al casei. 13
Louise Rennison
Camera mea e în mare parte din lemn, cu mobile tot din lemn. Are la propriu o atmosferă de mansardă, fiindcă ESTE chiar o mansardă. Dibdobs a zis: — O să pregătesc un ceai tradiţional de bun venit. Aşa că simte‑te ca acasă. De la geamul tău se vede la o dis‑ tanţă de câţiva kilometri. Mi‑a zâmbit larg prin ochelarii ei rotunzi. A continuat: — Vaaai, nu că‑i minunat? Şi m‑a mai îmbrăţişat o dată cu putere. Mă întreb dacă are o insignă cu „Îmbrăţişări“. Probabil. Ea a coborât pe scara de lemn cântând „Cu zâmbetul tău adu‑mi căldură/ Şi soare şi veselie pură… lalalalala“, iar în timpul acesta, eu m‑am uitat prin noua mea căsuţă ca o bijuterie. Camera e chiar faină, să ştiţi, e OK, dar eu m‑am gândit că, dacă te duci la şcoala de artele spectacolului, o să fie şi mai… okeistik. M‑am dus la fereastră. Da, se putea vedea la distanţă de câţiva kilometri. Şi ştiţi ce se putea vedea cale de câţiva kilometri? Oi. O, nu, mai sunt şi câţiva porci. Mi‑am pus geanta pe pat. Patul meu, apropo, e din lemn. E sculptat pe toate părţile. Până şi pe tăblie sunt sculptate chestii blănoase. Cred că veveriţe. Sau poate nişte limacşi păroşi cu coada lungă. Mi‑am desfăcut bagajul şi mi‑am agăţat hainele în dulap (care e din lemn). Trebuie să încep să mă gândesc cu ce o să mă îmbrac în prima mea zi la Dother Hall. O să fie ciudat că nu trebuie să purtăm o uniformă cu 14 fiction connection
La răscruce de… dresuri
adevărat nasoală. Mă întreb dacă o să ne dea voie să ne machiem. La şcoala mea, dacă ne‑am fi machiat, ni s‑ar fi tăiat capetele. Şi ar fi fost puse pe poarta şcolii, ca o avertizare pentru ceilalţi. Dar ahahahaha, acum sunt de capul meu. Sunt pe cont propriu. Pot să mă dau cu ruj din cap până în picioare, dacă vreau. Nu c‑aş face aşa ceva, de fapt, fiindcă n‑am decât un singur ruj. Trebuie să fac rost de mai multe. Mă întreb unde e Boots2 în satul ăsta. Dibdobs m‑a chemat jos, la ceai. Mi‑am pus blugii şi un maiou şi m‑am dat cu rujul Aproape Roz. Eu zic c‑ar trebui să trăiesc după cum am chef. De fapt, cred c‑o să am chef până la capăt şi o să mă dau şi cu nişte fard de obraz. Când am coborât în bucătărie, Dibdobs avea un şorţ cu volane peste uniforma ei de cercetaşă. Tocmai punea pe farfurie nişte cârnăciori şi mi‑a zâmbit, deosebit de prietenoasă. Habar n‑aveam că dinţii ei pot fi atât de… dinţoşi. A zis: — Sunt de‑aici, din zonă. Se referă la cârnaţi, nu la dinţi. Sau oare se referă la dinţi? Nu, se referă la cârnaţi. Nimeni nu zice despre dinţii lui că sunt din zonă. 2
Lanţ britanic de magazine de cosmetice şi produse de igienă corporală. (N.t.) 15
Louise Rennison
Oricum, ce contează că acei cârnaţi sunt din zonă, eu pur şi simplu o să‑i mănânc, doar n‑o să mă împrietenesc, să mă duc la cinema cu ei. Ea doar încearcă să fie amabilă, aşa trăiesc majorita‑ tea oamenilor. Cred. Dar eu de unde să ştiu? I‑am zâmbit şi eu, şi m‑am aşezat în faţa cârnăciori‑ lor. Şi am spus: — Vai, ce bun! N‑am mai zis niciodată în viaţa mea „Vai, ce bun!“ E mişto. S‑ar putea s‑o zic de multe ori şi o să fie o chestie pentru care o să ajung faimoasă. Pentru că, atunci când voi fi faimoasă, va trebui să am o personalitate ciudată. Nu pot să mă bazez doar pe faptul că am genunchi proeminenţi. Uşa s‑a dat de perete şi o voce a strigat: — Ţi i‑am adus ‘napoi, le‑am scos ce era mai rău, da’ tot le trebe o baie bună. Ciao. Dibdobs a strigat: — Mersi, Nora. Uşa s‑a trântit din nou, şi în bucătărie au apărut doi copii mici. Amândoi tunşi castron. Freze castron cu plastilină colorată în păr. Dibdobs era ocupată la aragaz şi a zis peste umăr: — Salutare, băieţi, ea e Tallulah. Au venit şi s‑au uitat la mine un pic în timp ce mestecam. Unul dintre ei a zis: — Bună dimineasa, m‑ai ausit cân’ mi‑am spăat dinsii? 16 fiction connection
La răscruce de… dresuri
Ăă, nu era dimineaţă. Şi el n‑avea dinţi. N‑avea decât unul în faţă, care i se hâţâna. Şi nu părea c‑o să‑l mai aibă multă vreme. Doamna Dobby nu mai putea de bucurie. — Tallulah, ţi‑i prezint pe Max şi Sam. Salutaţi‑o şi voi, băieţi. Unul a început să se scobească în nas, iar celălalt, Max (sau Sam), a zis: — Au iesit, am băgat dezetu’, da’ nu‑i mai găsesc. Doamna Dobby s‑a făcut roşie la faţă şi ochelarii ei rotunzi s‑au aburit, dar n‑a ridicat vocea, doar a zis: — După ce ai băgat degetul, iubire? — Muţisoi. Doamna Dobby a râs, dar n‑a fost un râs normal, a fost mai degrabă un chiţăit înfundat. — Nu, dragă, nu asta. În afară de cuvântul ăla urât, ce‑ai mai căutat? — Muţisoi. — Şi mai ce? Am pus cârnatul deoparte, pe farfurie. Max, care până atunci se holbase la mine şi‑şi bălăn‑ gănise dintele şubred, a spus dintr‑odată: — Melsi. Mali si uiasi, cu case uiase. — I‑am pus nani. I‑au pus nani? Unde să facă nani? Ar face bine să nu facă nani pe lângă mine. Doamna Dobby a început să‑i şteargă de praf pe fraţii demenţi cu prosopul de bucătărie, încă zâmbind. A zis hotărâtă: — Gata, băieţi, linişte, duceţi‑vă să vă jucaţi în… Sam a lovit‑o un pic nervos pe picior cu suzeta. 17
Louise Rennison
— Uiaas. — Linişte! Max a ţipat şi el: — Da’ ela liniste înainte să vii tu!!!!!!
18
Băieţii s‑au holbat la mine prin budincă şi prin înghe‑ ţată. Şi apoi, ca o mică uşurare, noul meu tată, Harold, s‑a întors de la tenisul lui de masă creştin. A zis: — Salutare, salutare, salutare! Bine, bine, bine ai venit. O să‑mi las paleta de tenis de masă în sertarul cu palete şi mă întorc imediat. E vesel şi zâmbitor ca Dibdobs, iar ca înfăţişare, ge‑ menii seamănă cu el. Şi el are o tunsoare ca de castron de budincă. Poate că Dibdobs are o insignă cu „tunsori castron“. Pun pariu că are. În ciuda frezei sale, Harold e foarte fericit. Când a auzit de cârnăciori că sunt din zonă, aproape că a fost nevoit să se ducă să se întindă un pic, atât a fost de în‑ cântat. Deja îmi place de familia Dobbin, dar nu ştiu ce să fac cu ei. Eu nu sunt genul dibdobistic‑vesel, eu sunt genul de persoană mai întunecat‑tremurătoare. Dar chiar am zâmbit şi am dat din cap o grămadă. Poate ei sunt de părere că sunt un pic timidă? Asta‑i de bine. E de bine să fii timid. O să fiu destul de timidă. O să ajung cunoscută pentru timiditatea mea. Şi modul ciudat în care mă exprim, când zic de exemplu „vai, ce bun“ sau „miam, miam“. Sau „Iupii!“ Deşi nu cred că vreau să exagerez cu asta, să creadă lumea că sunt cam din topor. fiction connection
La răscruce de… dresuri
*** Familia Dobbin n‑are cablu. N‑au televizor deloc. Dobbo zice că ei îşi fac singuri rost de distracţie. Şi eu am făcut greşeala de a întreba: — În ce fel? Şi ea s‑a pornit. — Vai, Doamne, de unde să‑ncep??? Noi facem tot, nu‑i aşa, Harold? Harold, care se uita cu microscopul la un fel de nucă, s‑a oprit şi a zis: — Da, tot timpul e agitaţie la ţară. Ne uităm la hărţi, ne ducem să privim cum curge râul. Sau ne uităm la nori. Orice‑ar fi, noi ne ducem şi ne uităm. Şi mai sunt, desi‑ gur, şi Ghizii şi Tinerii Creştini. Trebuie să te înscrii şi tu, Tallulah! Dibdobs a zis: — Vai, da, ar trebui. Acum împletim o coardă. O facem cât e satul de lungă şi după aia o să vedem câţi oameni pot să sară coarda. Eu am zis: — Doamne sfinte.
*** Deci iată‑mă într‑o cameră de veveriţă, lângă un loc pe nume Fundulea Mohorât. Mi‑am pus toate cărţile pe rafturi. Citesc din nou La răscruce de… dresuri. E o lectură obligatorie pentru curs. Şi scrisoarea mea secretă de la Georgia o am sub pernă. Ca să‑mi poarte noroc. 19
Louise Rennison
Începusem să‑mi plâng de milă şi să mă simt singură, când Dibdobs a bătut la uşă. Mi‑a adus o cană de lapte fierbinte şi, iupii!, nişte papuci în formă de veveriţe, ca să mă facă să mă simt „ca acasă“. Deci clar, ea e de părere că locuiesc într‑o scorbură de copac. Mi‑a zis: — Sper să‑ţi placă, Harold i‑a făcut la atelierul de cusut. Eu am spus: — A, da, păi sunt foarte neobişnuiţi şi… splendizi. Splendizi? Pe ăsta de unde l‑am mai scos? Mă sur‑ prind chiar şi pe mine cu exprimarea mea ciudată. Apoi gemenii psihopaţi au apărut pe furiş, îmbrăcaţi în pijamale, şi au rămas în uşă să se holbeze. Sper şi mă rog că nu şi‑au pus melcii „să facă nani“ în camera mea. Încă se holbau când Dibdobs a închis uşa. N‑aveam altceva de făcut, aşa că, după ce a plecat ea, am probat papucii. Îţi bagi degetul mare în bot şi urechile ies în lateral într‑un mod foarte atrăgător. Iar cozile vin foarte bine la călcâie. Poate ar trebui să‑i port la şcoala de arte în prima zi, ca o declaraţie ciudată de stil. Lumea ţicnită şi liberă a unui artist. Hmmmmm. Luni aş putea să port mustaţa falsă ŞI papucii cu veveriţe. Aş putea. Dacă aş vrea să le fac pe fete să râdă şi pe băieţi să mă ignore. Singurul lucru pe care‑l ştiu până acum despre băieţi e că nu le plac hainele „haioase“ la fete. Am probat o dată în Topshop3 o pălărie de cowboy şi Connor pur şi simplu a făcut pe el. Mă întreb ce fel de băieţi or fi pe la şcoala de arte. Iuhuu! O vară plină de băieţi. Pictură, sculptură, dans, 3
Magazin britanic de haine. (N.t.)
20 fiction connection
La răscruce de… dresuri
sărituri… sărituri ca nişte gazele care se prefac că aleargă după păsări. Şi bineînţeles băieţi. E jenant că n‑am fost niciodată implicată într‑o situaţie, cum să zic, cu lugu‑lugu. Că nu m‑a sărutat nimeni pe gură niciodată în afară de hamsterul meu. O să‑mi scot papucii şi o să‑i bag în pat să‑mi ţină companie. Cu degetul mare în sus, pentru că nu vreau să mă sperii singură dacă o să mă trezesc în toiul nopţii şi‑o să văd vreo două cozi. Am emoţii pentru ziua de luni. Dacă sunt supervarză la toate şi mă dau afară? Dacă mă dau afară, n‑o să mă pot întoarce acasă ni‑ ciodată. O să fiu nevoită să fug pe mare. Unde e marea? Eu sunt sus sau jos?
*** Eram în pat şi mă prosteam cu papucii, mă pregă‑ team să‑i bag în pat cu mine, când am auzit dintr‑odată râsete de undeva de afară, aproape de fereastra mea, şi un fel de mers târşâit şi un foşnet. Vocea unei fete a zis morocănoasă: — Auzi, Cain, încetează. Adică tu eşti cu mine oficial sau ce? Şi apoi vocea unui băiat, destul de groasă şi cu un accent foarte puternic, a zis: — Nu‑i nevoie să te mai văicăreşti atâta. Hai c‑am ple‑ cat, ne mai vedem noi. Fata a spus: 21