Simetria ei înfricoșătoare by Editura TREI

COLECÞIE COORDONATÃ DE

Magdalena Mãrculescu

AUDREY NIFFENEGGER

Simetria ei înfricoºãtoare Traducere din englezã ºi note de Constantin Dumitru Palcus

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mãrculescu Coperta colecþiei: Faber Studio Foto copertã:

Director producþie: Cristian Claudiu Coban Redactor: ªtefania Mihalache Dtp: Corina Rezai Corecturã: Ioana Augustin, Raluca Goþia Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României NIFFENEGGER, AUDREY Simetria ei înfricoºãtoare / Audrey Niffenegger ; trad.: Constantin Dumitru Palcus - Bucureºti : Editura Trei, 2011 ISBN 978-973-707-430-0 I. Palcus, Constantin Dumitru (trad.) 821.111(73)-31=135.1 Titlul original: Her Fearful Symmetry Autor: Audrey Niffenegger Copyright © 2009 by Audrey Niffenegger

ISBN: 978-973-707-430-0

Lui Jean Pateman, cu dragoste.

Ea a spus: „ªtiu ce înseamnã sã fii mort. ªtiu ce înseamnã sã fii trist“. ªi mã face sã mã simt ca ºi cum nu m-aº fi nãscut vreodatã. —THE BEATLES

PARTEA I

Sfârºitul

Elspeth a murit în timp ce Robert aºtepta în faþa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în paharul mic de plastic. Mai târziu îºi va aminti cum pãºea de-a lungul coridorului de spital, þinând în mânã ceaºca de ceai cu gust înfiorãtor, singur sub lãmpile fluorescente, strãbãtând din nou drumul care ducea în încãperea unde Elspeth zãcea înconjuratã de aparate. Îºi întorsese capul cãtre uºã ºi avea ochii deschiºi. La început, lui Robert i s-a pãrut cã e conºtientã. În clipele de dinaintea morþii, Elspeth ºi-a amintit o zi din primãvara trecutã, când ea ºi Robert se plimbaserã pe o potecã noroioasã pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit sã avem copii“, iar Elspeth i-a rãspuns: „Nu fi caraghios, iubitule“. A spus-o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo sã audã. Elspeth ºi-a întors faþa spre uºã. Ar fi vrut sã strige „Robert“, dar dintr-odatã ºi-a simþit gâtul astupat. Era ca ºi cum sufletul ei încerca sã iasã din trup pe calea esofagului. Încercã sã tuºeascã, sã-i dea drumul, dar nu reuºi decât sã bolboroseascã. Mã înec. Mã înec într-un pat… A 11

Audrey Niffenegger

simþit o apãsare intensã, dupã care a început sã pluteascã; durerea dispãruse ºi se uita în jos, din tavan, la trupul ei plãpând ºi distrus. Robert stãtea în uºã. Ceaiul îi frigea mâna, aºa cã a pus paharul pe noptiera de lângã pat. Zorile începuserã sã schimbe umbrele din încãpere din negru ca tãciunele într-un cenuºiu incert; altfel, totul pãrea sã fie ca înainte. Închise uºa. Îºi dãdu jos ochelarii rotunzi cu rame subþiri ºi pantofii. Se urcã în pat, atent sã n-o deranjeze pe Elspeth, ºi se cuibãri lângã ea. De sãptãmâni, ea avea o febrã mistuitoare, dar acum temperatura ei se apropiase de normal. Robert îºi simþea pielea uºor încãlzitã acolo unde o atingea pe a ei. Elspeth ajunsese pe tãrâmul obiectelor neînsufleþite ºi-ºi pierdea propria cãldurã. El îºi apãsã faþa în ceafa lui Elspeth ºi respirã profund. Elspeth îl privea din tavan. Cât de familiar îi fusese, iar acum cât de strãin pãrea. Vedea, dar nu putea sã simtã, cum mâinile lui lungi îi apãsau talia — tot ceea ce þinea de el era alungit, faþa toatã, cu maxilarul de jos ºi buza de sus neobiºnuit de mare; avea un nas uºor coroiat ºi ochi cufundaþi în orbite; pãrul lui castaniu se revãrsase peste perna ei. Tenul i se fãcuse palid de la ºederea prea îndelungatã în lumina de spital. Pãrea atât de nenorocit, de firav, ºi totodatã imens, cum ºedea încovrigat în jurul trupului ei minuscul ºi vlãguit; Elspeth îºi aminti de o fotografie pe care o vãzuse cu mult timp în urmã în National Geographic, cu o mamã care-ºi strângea în braþe copilul mort de foame. Cãmaºa albã a lui Robert se ºifonase; ciorapii aveau gãuri în dreptul degetelor mari. Toate regretele, vinile ºi dorurile din viaþa ei o nãpãdirã. „Nu“, îºi zise ea, „n-am sã plec.“ Dar ea plecase deja ºi, într-o clipitã, se afla altundeva, nimicnicie împrãºtiatã. 12 fiction connection

Simetria ei înfricoºãtoare

Infirmiera i-a gãsit dupã o jumãtate de orã. A privit în tãcere la imaginea tânãrului înalt, ghemuit în jurul femeii de vârstã mijlocie, plãpândã ºi moartã. Apoi a plecat dupã brancardieri. Afarã, Londra se trezea. Robert stãtea culcat cu ochii închiºi, ascultând zgomotul traficului de pe ºosea, al paºilor de pe coridor. ªtia cã în curând va trebui sã deschidã ochii, sã dea drumul trupului lui Elspeth, sã se ridice în capul oaselor, apoi în picioare, sã vorbeascã. Curând, va veni viitorul, fãrã Elspeth. Îºi þinu ochii închiºi, inhalându-i mireasma tot mai slabã, ºi aºteptã.

Ultima scrisoare

Scrisorile soseau la fiecare douã sãptãmâni. Nu veneau acasã. În fiecare joi, la douã sãptãmâni, Edwina Noblin Poole mergea cu maºina zece kilometri pânã la oficiul poºtal din Highland Park, la douã oraºe depãrtare de locuinþa ei din Lake Forest. Avea acolo o cãsuþã poºtalã, una micã. În ea nu gãsea niciodatã mai mult de o scrisoare. De obicei, lua scrisoarea ºi se ducea la Starbucks, unde o citea în timp ce bea un venti decofeinizat cu lapte de soia. Stãtea într-un colþ, cu spatele la perete. Uneori, când se grãbea, Edie citea scrisoarea în maºinã. Dupã ce o citea, se ducea cu maºina în parcarea din spatele chioºcului de hotdog de pe 2nd Street, parca aproape de lada de gunoi ºi dãdea foc scrisorii. „De ce þii o brichetã în torpedou?“, a întrebat-o Jack, soþul ei. „M-am plictisit de tricotat, aºa cã m-am apucat de incendiat“, i-a replicat Edie. El s-a lãsat pãgubaº. Jack ºtia câteva lucruri despre scrisori, deoarece plãtise un avocat sã-i urmãreascã nevasta. Detectivul nu-i raportase nicio întâlnire, convorbire telefonicã sau e-mail; absolut nicio activitate suspectã, în afara scrisorilor. 14 fiction connection

Simetria ei înfricoºãtoare

Detectivul nu-i spusese de faptul cã Edie cãpãtase obiceiul sã se uite þintã la el în timp ce ardea scrisorile, dupã care împrãºtia cenuºa pe asfalt, tasând-o cu talpa pantofului. La un moment dat, i-a adresat salutul nazist. Începuse sã-i fie teamã s-o urmãreascã. Edwina Poole avea ceva care-l tulbura pe detectiv; nu semãna deloc cu ceilalþi subiecþi ai lui. Jack insistase asupra faptului cã nu aduna dovezi pentru un divorþ. „Vreau doar sã ºtiu ce face“, a precizat el. „Ceva e… diferit.“ De obicei, Edie îl ignora pe detectiv. Nu i-a spus nimic lui Jack. S-a împãcat cu ideea, ºtiind cã individul ãla supraponderal, cu faþa lucioasã, n-avea cum sã-i afle taina. Ultima scrisoare a sosit la începutul lui decembrie. Edie a luat-o de la oficiul poºtal ºi s-a dus cu maºina la plaja din Lake Forest. A parcat în cel mai depãrtat loc de ºosea. Era o zi foarte rece, cu un vânt tãios. Nu era nici pic de zãpadã pe nisip. Lacul Michigan avea o culoare maronie; vãlurelele se spãrgeau de muchiile stâncilor. Toate pietrele fuseserã atent aranjate pentru prevenirea eroziunii; plaja semãna cu un decor de teatru. Singura maºinã din parcarea pustie era Honda Accord a lui Edie. A lãsat motorul pornit. Detectivul a avut o ezitare, apoi a oftat ºi a tras maºina într-un loc situat la capãtul opus al parcãrii. Edie i-a aruncat o privire. Chiar trebuie sã am martori la treaba asta? O vreme, a stat ºi a privit lacul. Aº putea sã-i dau foc fãrã s-o citesc. Se gândea la cum ar fi arãtat viaþa ei dacã ar fi rãmas la Londra; ar fi putut sã-l lase pe Jack sã se întoarcã în America fãrã ea. Un dor aprig de geamãna ei o copleºi, aºa cã scoase plicul din poºetã, îºi strecurã degetul sub partea rãsfrântã ºi desfãcu scrisoarea. 15

Audrey Niffenegger

Scumpa mea e, Þi-am spus c-o sã-þi dau de ºtire — aºa cã iatã, adio. Încerc sã-mi imaginez ce-aº fi simþit dacã ar fi fost vorba despre tine, dar mi-e cu neputinþã sã-mi închipui lumea fãrã tine, chiar dacã suntem despãrþite de-atâta timp. Nu þi-am lãsat nimic. Ai ajuns sã-mi trãieºti viaþa. E destul. În schimb, experimentez — am lãsat o mulþime de lucruri gemenelor. Sper sã le fac o bucurie. Nu-þi face griji, o sã fie bine. Spune-i adio din partea mea lui Jack. Cu dragoste, în ciuda a tot, e Edie a stat cu capul plecat, aºteptând lacrimile. N-a apãrut niciuna, fapt pentru care se simþi recunoscãtoare; nu voia sã plângã în faþa detectivului. Verificã ºtampila poºtei. Scrisoarea fusese expediatã cu patru zile în urmã. Se întrebã cine o dusese la poºtã. O infirmierã, probabil. Puse scrisoarea în poºetã. Nu mai era nevoie s-o ardã, acum. Avea s-o pãstreze o vreme. Poate cã o va pãstra de tot. Ieºi din parcare. Pe când trecea pe lângã detectiv, fãcu gestul obscen, cu degetul mijlociu. În timp ce parcurgea distanþa scurtã dintre plajã ºi casã, Edie se gândi la fiicele ei. Scenarii catastrofice îi trecurã fulgerãtor prin minte. Pânã când ajunse acasã, luase hotãrârea sã împiedice ca moºtenirea surorii sale sã fie transmisã Juliei ºi Valentinei. Întors de la serviciu, Jack o gãsi pe Edie ghemuitã în pat, cu lumina stinsã. — Ce s-a întâmplat? întrebã el. — Elspeth a murit, rãspunse ea. — De unde ºtii? 16 fiction connection

Simetria ei înfricoºãtoare

Edie îi dãdu scrisoarea. El o citi ºi nu simþi altceva decât uºurare. „Asta e tot“, îºi zise. „N-a fost decât Elspeth, de la început.“ Se întinse pe partea lui de pat, iar Edie se cuibãri lângã el. Jack spuse: „Îmi pare rãu, draga mea“, dupã care nu mai zise nimic. În sãptãmânile ºi lunile ce aveau sã vinã, Jack avea sã regrete asta; Edie nu voia sã discute despre sora ei geamãnã, nu rãspundea la întrebãri, nu dorea sã facã speculaþii cu privire la ce moºtenire ar fi putut sã le lase Elspeth fiicelor lor, nu voia sã spunã ce simþea ºi nici nu-l lãsa sã o pomeneascã mãcar pe Elspeth. Mai târziu, Jack avea sã se întrebe dacã Edie ar fi vorbit cu el în dupã-amiaza aceea, în cazul în care el i-ar fi cerut. Dacã i-ar fi spus ce ºtie, oare ar fi refuzat sã discute cu el? Dupã aceea, aceastã întrebare a rãmas suspendatã între ei. Dar acum ei stãteau împreunã în patul lor. Edie îºi puse capul pe pieptul lui Jack ºi-i ascultã bãtãile inimii. „Nu-þi face griji, o sã fie bine.“… Nu cred cã pot sã fac asta. Am crezut c-o sã te mai vãd. De ce n-am venit la tine? De ce mi-ai spus sã nu vin? Cum am lãsat sã se întâmple asta? Jack o cuprinse cu braþul. A meritat? Edie nu putea sã vorbeascã. Auzirã gemenele la uºa din faþã. Edie se desprinse ºi se ridicã în picioare. Nu plânsese, dar se duse la baie ºi se spãlã totuºi pe faþã. — Nicio vorbã, îi spuse lui Jack în timp ce se pieptãna. — De ce? — De-aia. — Bine. Ochii li se întâlnirã în oglinda dulapului. Ea ieºi, iar el o auzi spunând: 17

Audrey Niffenegger

— — — —

Cum a fost la ºcoalã? — cu o voce perfect normalã. Inutil, rãspunse Julia, iar Valentina întrebã: N-aþi pus masa? — la care Edie replicã: M-am gândit sã mergem la Southgate, la o pizza. Jack ºedea pe pat, simþindu-se greoi ºi obosit. Ca de obicei, nu era sigur care-i treaba, dar cel puþin ºtia ce-o sã mãnânce la cinã.

18 fiction connection

O floare de câmp

Elspeth Noblin murise, ºi nimeni nu mai putea sã facã nimic acum pentru ea, decât s-o înmormânteze. Cortegiul funerar trecu în tãcere pe porþile Cimitirului Highgate, carul funebru fiind urmat de zece maºini pline cu negustori de cãrþi rare ºi prieteni. Drumul a fost foarte scurt; Biserica St. Michael’s era chiar pe culmea dealului. Robert Fanshaw coborâse din Vautravers cu vecinii de la etaj, Marijke ºi Martin Wells. Au stat în curtea largã din partea de vest a cimitirului, privind cum dricul se strecoarã printre porþi ºi urcã pe cãrarea îngustã cãtre mausoleul familiei Noblin. Robert era epuizat ºi amorþit. Sunetul pãrea sã se fi oprit, ca ºi cum coloana sonorã a unui film se defectase. Martin ºi Marijke stãteau împreunã, la micã distanþã de el. Martin era un bãrbat suplu, bine clãdit, cu pãrul încãrunþit tuns scurt ºi un nas ascuþit. Totul la el era agitat ºi repezit, noduros ºi pieziº. Avea sânge galez ºi o toleranþã scãzutã pentru cimitire. Soþia lui, Marijke, îl domina prin staturã. Pãrul, tuns asimetric, era vopsit în magenta-aprins, asortat cu rujul; Marijke era o femeie cu o staturã impozantã, plinã de viaþã, nerãbdãtoare. Ridurile de pe faþa ei 19

Audrey Niffenegger

contrastau cu îmbrãcãmintea la modã. Îºi privea soþul îngrijoratã. Martin închisese ochii. Buzele i se miºcau. Un strãin ar fi crezut cã se roagã, dar Robert ºi Marijke ºtiau cã numãra. Ningea cu fulgi mari, care dispãreau de îndatã ce atingeau solul. Cimitirul Highgate era plin de copaci din care picura apa ºi de alei cu pietriº îmbibat de umezealã. Ciorile zburau de pe morminte pe crengile joase ale arborilor, zburau în cerc ºi aterizau pe acoperiºul capelei Dissenter, locul unde se oficiau acum slujbele de la cimitir. Marijke se împotrivi impulsului de a-ºi aprinde o þigarã. N-o îndrãgise cine ºtie ce pe Elspeth, dar acum îi simþea lipsa. Elspeth ar fi spus ceva sarcastic ºi amuzant, ar fi luat în glumã totul. Marijke deschise gura ºi expirã ºi, preþ de o clipã, respiraþia ei rãmase în aer, ca un fum. Dricul o luã pe Aleea Cuttings ºi dispãru din vedere. Mausoleul Noblin era imediat dupã Comfort’s Corners, aproape de mijlocul cimitirului; participanþii la înmormântare aveau s-o ia pe îngusta Alee Colonnade, brãzdatã de rãdãcini de copaci, ºi sã întâlneascã acolo carul funerar. Oamenii îºi parcarã maºinile în faþa Aleii Colonnade semicirculare, care separa curtea de cimitir, se dãdurã jos ºi cuprinserã cu privirea capelele (descrise cândva cu un termen devenit celebru, „gotic funerar“), porþile de fier, monumentul închinat eroilor de rãzboi, statuia zeiþei Fortuna, holbându-se cu ochii ei lipsiþi de expresie sub cerul de cositor. Marijke se gândi la toate cortegiile funerare care trecuserã prin porþile de la Highgate. Caleºtile negre din perioada victorianã, trase de cai împodobiþi cu pene de struþ, cu bocitoare profesioniste ºi muþi 20 fiction connection