Sutton_fragment

colecție coordonată de bogdan‑alexandru stănescu

J.R. MOEHRINGER Sutton

Traducere din limba engleză și note de Paul Slayer Grigoriu

editori : Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator: Ion Mărculescu, 1994

director editorial: Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare: Domnica Drumea

design: Radu Manelici

director producție: Cristian Claudiu Coban

dtp: Gabriela Anghel

corectură: Oana Apostolescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României MOEHRINGER, J.R.

Sutton / J.R. Moehringer ; trad. din lb. engleză şi note de Paul Slayer Grigoriu. - Ed. a 2-a. - Bucureşti : Pandora Publishing, 2023

ISBN 978-606-978-461-7

I. Grigoriu, Paul Slayer (trad. ; note)

821.111

Titlul original: Sutton Autor: J.R. Moehringer

Copyright © 2012 J.R. Moehringer

On the Road by Jack Kerouac, Penguin Classics „Francesca“ by Ezra Pound, from Personae, copyright © 1926 by Ezra Pound, © Estate of Ezra Pound. Reprinted by permission of New Directions Publishing Corp. and Faber and Faber, Ltd.

From COMPLETE POEMS OF HART CRANE by Hart Crane, edited by Marc Simon.

Copyright 1933, 1958, 1966 by Liveright Publishing Corporation.

Copyright © 1986 by Marc Simon. Used by permission of Liveright Publishing Corporation. From SOLDIERS’ PAY by William Faulkner. Copyright 1954 by William Faulkner. Copyright 1926 by Boni & Liveright, Inc. Used by permission of Liveright. Publishing Corporation © Bertolt Brecht, Ralph Manheim and John Willett, Threepenny Opera and Methuen Drama, an imprint of Bloomsbury Publishing Plc.

Copyright © Pandora M, 2023 pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 www.pandoram.ro

ISBN: 978-606-978-461-7

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Pentru Roger și Sloan Barnett, cu dragoste și recunoștință

Nota autorului

După ce și-a petrecut jumătate de viață în închisoare, intrând și ieșind, Willie Sutton a fost eliberat definitiv în 1969, în Ajunul Crăciunului. Ieșirea sa bruscă din Attica Correctional Facility1 a declanșat un iureș mediatic. Ziare, reviste, rețele de televiziune, emisiuni — toate își doreau un interviu cu cel mai evaziv și prolific spărgător de bănci din istoria Americii.

Sutton a acordat unul singur. Și-a petrecut toată ziua următoare cu un reporter de ziar și un fotograf, mergând cu mașina prin New York și vizitând scenele celor mai faimoase jafuri și alte puncte de interes din viața lui ieșită din comun.

Articolul care a rezultat în urma acestor lucruri a fost însă foarte superficial, cu multe greșeli — sau minciuni — și puține dezvăluiri în adevăratul sens al cuvântului.

Din păcate, și Sutton, și reporterul, și fotograful au murit, astfel încât se pot face doar presupuneri în legătură cu ce s-a întâmplat între ei în acea zi de Crăciun și ce s-a întâmplat cu Sutton în cei șaizeci și opt de ani dinainte.

Această carte e presupunerea mea. Dar este de asemenea dorința mea.

1. Închisoare de maximă siguranță din orașul Attica, statul New York.

Am spus‑o întreit: Ce îți spun de trei ori e adevărat.

LEWIS CARROLL, VÂNĂTOAREA DE SNARK

PARTEA I

Astfel, la început, toată lumea era America… căci nicăieri nu existau bani.

JOHN LOCKE, AL DOILEA TRATAT DESPRE CÂRMUIRE

SCRIE CÂND VIN DUPĂ EL.

E așezat la biroul lui de metal, aplecat peste un carnețel galben, vorbește cu el însuși și cu ea — ca întotdeauna, cu ea. Așa că nu-i observă cum stau în cadrul ușii. Până când își trec bastoanele peste zăbrele.

Ridică privirea, își aranjează ochelarii mari și uzați, cu puntea lipită de multe ori cu scotch. Doi paznici, unul lângă altul, cel din stânga gras și moale și palid, parcă ar fi din untură, cel din dreapta înalt și sfrijit și cu un semn ca un bănuț pe obrazul drept.

Paznicul Stânga îl trage de curea.

— În picioare, Sutton. Șefu’ vrea să te vadă.

Sutton se ridică în picioare.

Paznicul Dreapta arată cu bastonul.

— Ce…? Plângi, Sutton?

— Nu, domnule.

— Nu mă minți, Sutton. Văd bine că ai plâns.

Sutton își atinge obrazul. Degetele rămân umede.

— Nu mi-am dat seama că plângeam, domnule.

Paznicul Dreapta își flutură bastonul către carnețel.

— Ce-i ăla?

— Nimic, domnule.

— Te-a întrebat ce-i ăla, spune Paznicul Stânga.

Sutton simte cum începe să-l strângă piciorul bolnav.

Scrâșnește din dinți de durere.

— Romanul meu, domnule.

Se uită prin celula lui plină de cărți. El le urmărește ochii. Nu e niciodată bine când paznicii se uită prin celula ta. Pot oricând să găsească ceva dacă și-au pus în cap. Se uită încruntați la cărțile de pe jos, la cărțile așezate de-a lungul dulăpiorului de metal, la cărțile de lângă chiuveta cu apă rece. Celula lui Sutton e singura de la Attica plină de cărți de Dante, Platon, Shakespeare, Freud. Nu, i l-au confiscat pe Freud. Prizonierii nu au voie să aibă cărți de psihologie. Directorul crede că vor încerca să se hipnotizeze între ei. Paznicul Dreapta rânjește. Îi dă Paznicului Stânga un ghiont — fii pe fază.

— Roman, ă? Despre ce e?

— Ei… Despre viață, domnule.

— Ce dracu’ știe un pârnăiaș despre viață? Sutton ridică din umeri.

— E adevărat, domnule. Dar știe cineva ceva?

Zvonul a răsuflat. La prânz, o duzină de reporteri au sosit deja și se îngrămădesc la poarta din față, dau din picioare, își suflă în mâini. Unul dintre ei spune că tocmai a auzit — e zăpadă pe drum. Multă. Douăzeci de centimetri cel puțin. Toți oftează.

— E prea frig ca să ningă, spune veteranul grupului, un bătrân războinic telegrafist cu bretele și pantofi negri ortopedici.

E la UPI 1 din vremea procesului Scopes 2. Trage un scuipat pe pământul înghețat și se încruntă la nori, apoi la

1. United Press International, cândva una dintre cele mai mari agenții de știri din lume.

2. Proces ce a avut loc în statul Tennessee în 1925 în care John Scopes era acuzat că a predat evoluționismul în școală, lucru interzis în acea vreme.

turnul paznicului principal, care pentru unii arată ca Noul Castel al Frumoasei Adormite de la Disneyland.

— E prea frig ca să stăm aici, spune reporterul de la New York Post.

Mormăie o insultă la adresa directorului, care a refuzat de trei ori să lase presa să intre în închisoare. Reporterii ar putea să bea cafea caldă chiar în acest moment. Ar putea să folosească telefoanele, să facă planuri de ultimă oră pentru Crăciun. În schimb, directorul încearcă să dovedească ceva.

— De ce, se întreabă cu toții, de ce?

— Fiindcă directorul e o jigodie, spune reporterul de la Time, de-aia.

Reporterul de la Look își ține degetul mare la doi centimetri de arătător.

— Dă - i unui birocrat atâta putere, spune, și țin - te bine. Nu-i sta în cale.

— Nu doar unui birocrat, spune reporterul de la New York Times . Toți șefii ajung până la urmă niște fasciști. Firea omenească.

Reporterii își împărtășesc povești de groază despre șefii lor, despre editori, despre retardații mizerabili care i-au însărcinat cu treaba asta blestemată. Există un termen jurnalistic nou-nouț, apărut anul acesta de la războiul din Asia, folosit frecvent pentru treburi ca asta, treburi unde stai să aștepți cu toată turma, de obicei afară, expus stihiilor, foarte conștient că n-o să capeți nimic bun, cu siguranță nimic pe care să nu-l capete și restul turmei. Termenul este futai în grup . Fiecare reporter are parte din când în când de un futai în grup, asta e meseria, dar un futai în grup în Ajunul Crăciunului? În fața închisorii Attica?

— Nu - i chiar mișto, spune reporterul de la Village Voice. Nu-i mișto.

Reporterii sunt ostili mai ales la adresa șefului tuturor șefilor, guvernatorul Nelson Rockefeller. Cel cu ochelarii de Buddy Holly și indecizia cronică.

— Guvernatorul Hamlet, spune reporterul de la UPI, rânjind spre pereți. O să facă asta sau nu?

Țipă către Palatul Frumoasei Adormite:

— Cacă-te sau dă-te de pe oală, Nelson! Defechează sau abdică!

Reporterii dau din cap, mormăie, dau din cap. Ca și prizonierii din partea cealaltă a acestui zid de nouă metri, își pierd răbdarea. Prizonierii vor să iasă, reporterii vor să intre și ambele grupuri dau vina pe Om. Înfrigurate, obosite, furioase, ostracizate de societate, ambele grupuri sunt pe pragul revoltei. Niciunul nu observă frumoasa lună care răsare încet deasupra închisorii.

E plină.

Paznicii îl duc pe Sutton din celula lui în corpul D printr - o ușă zăvorâtă, coboară într - un tunel și ajung la punctul de control central de la Attica — căruia prizonierii îi spun Times Square — care duce către toate corpurile de celule și birourile. Din Times Square paznicii îl duc pe Sutton la biroul directorului adjunct. E a doua oară luna asta când Sutton e chemat la adjunct. Săptămâna trecută a fost ca să afle că cererea de eliberare condiționată i-a fost refuzată — o lovitură cumplită. Sutton și avocații lui fuseseră atât de încrezători. Obținuseră sprijinul unor judecători importanți, descoperiseră lacune în actul de condamnare, strânseseră scrisori de la medici care garantau că Sutton

era pe moarte. Dar comitetul de eliberare format din trei oameni a spus pur și simplu nu.

Adjunctul e la birou. Nu se obosește să ridice privirea.

— Bună, Willie.

— Bună ziua, domnule.

— Se pare că ne pregătim de decolare.

— Domnule?

Adjunctul flutură mâna deasupra hârtiilor împrăștiate pe birou.

— Astea sunt hârtiile tale de eliberare. Îți dau drumul.

Sutton clipește, își masează piciorul.

— Îmi dau… drumul? Cine, domnule?

Adjunctul ridică privirea, oftează.

— Șeful penitenciarelor. Sau Rockefeller. Sau amândoi. Albany nu s - a hotărât încă ce vor să spună.

Guvernatorul, fiind fost bancher, nu e sigur că vrea să-și pună numele pe hotărâre. Dar șeful penitenciarelor nu vrea să treacă peste comitetul de eliberare. Oricum, te lasă să pleci.

— Să plec, domnule? De ce, domnule?

— Să-mi bag pula dacă știu. Să-mi bag pula dacă-mi pasă.

— Când, domnule?

— În seara asta. Dacă n-o să mai sune telefonul și dacă reporterii n-o să mă mai hărțuiască să-i las să-mi transforme închisoarea în studioul lor privat. Dacă reușesc să completez blestematele astea de formulare.

Sutton se holbează la adjunct. Apoi la paznici. Glumesc? Par serioși.

Adjunctul se întoarce la hârtiile lui.

— Drum bun, Willie.

Paznicii îl duc pe Sutton la croitorul închisorii. Toți cei eliberați dintr-o închisoare a statului New York primesc un costum de eliberare, o tradiție de cel puțin un secol. Ultima dată când lui Sutton i s-au luat măsurile pentru un costum de eliberare, președinte era Calvin Coolidge1. Sutton stă în fața oglinzii întreite a croitorului. Un șoc. N-a stat de multe ori în fața oglinzii în ultimii ani și nu-i vine să creadă ce vede. E fața lui rotundă, e părul lui cărunt neted, e nasul lui detestat — prea mare, prea lat, cu nările de dimensiuni diferite — și aceeași umflătură roșie mare pe pleoapă, pomenită în toate rapoartele poliției și fluturașii FBI de la Primul Război Mondial încoace. Dar ăsta nu e el — nu poate fi. Sutton s-a mândrit mereu că avea o anumită strălucire demnă, chiar și în cătușe. Totdeauna reușise să arate fercheș, galant, chiar și în hainele de deținut. Acum, la șaizeci și opt de ani, vede în oglindă că toată strălucirea, toată ferchezuiala și galanteria au dispărut. E un omuleț desenat cu pungi sub ochi. Arată ca Felix Motanul. Până și mustăcioara subțire, cândva sursă de mândrie, arată ca mustățile motanului din desene animate.

Croitorul stă lângă Sutton, cu un metru verde în jurul gâtului. Bătrân italian din Bronx, cu doi dinți din față cât niște degetare, agită niște nasturi și niște monezi în buzunar în timp ce vorbește.

— Deci îți dau drumul, Willie.

— Așa se pare.

— De când ești aici?

— De șaptesprezece ani.

— Când ai avut ultima oară un costum nou?

1. Președinte al Statelor Unite între 1923–1929.

— O. Acum douăzeci de ani. Pe vremuri, când îmi mergea bine, îmi făceam toate costumele la comandă. Și cămăși de mătase. D’Andrea Brothers.

Își mai amintește adresa: Fifth Avenue nr. 587. Și numărul de telefon. Murray Hill 5-5332.

— Sigur că da, spune Croitorul, D’Andrea, făceau lucruri frumoase. Mai am un frac de la ei. Urcă-te pe suport. Sutton se urcă, mormăie.

— Un costum, spune. Iisuse, credeam că mi se vor lua măsurătorile doar pentru giulgiu.

— Nu fac giulgiuri, spune Croitor. Nu vede nimeni ce ai lucrat.

Sutton se încruntă către cele trei reflecții ale lui Croitor.

— Nu e suficient să faci ceva bun? Trebuie să vadă și oamenii?

Croitor își întinde metrul peste umerii lui Sutton, de-a lungul brațelor.

— Arată - mi un artist, spune, care să nu vrea să fie lăudat.

Sutton dă din cap.

— Așa gândeam și eu în privința spargerilor mele.

Croitorul se uită la tripticul de Suttoni din oglindă și îi face cu ochiul celui din mijloc. Întinde metrul de-a lungul

piciorului bolnav al lui Sutton.

— Lungime interior treizeci, anunță. La haină treizeci și opt scurt.

— Aveam patruzeci normal când am intrat în pârnaia asta. Ar trebui să-i dau în judecată.

Croitorul râde ușor, tușește.

— Ce culoare vrei, Willie?

— Orice, numai nu gri.

— Negru să fie atunci. Mă bucur că-ți dau drumul, Willie. Ți-ai ispășit greșelile.

— Ne iartă nouă greșelile noastre, spune Willie, precum și noi iertăm greșiților noștri.

Croitorul își face cruce.

— Asta-i din romanul tău? întreabă Paznicul Dreapta. Sutton și Croitorul se privesc.

Croitorul îndreaptă două degete ca un pistol spre Sutton.

— Crăciun fericit, Willie.

— La fel și ție, prietene.

Sutton îndreaptă două degete ca un pistol spre Croitor, apasă pe trăgaci cu degetul mare. Poc.

Reporterii vorbesc despre sex și bani și despre ultimele evenimente. Altamont, concertul ăla cumplit unde au murit patru hipioți drogați — cine e de vină? Mick Jagger? Hells Angels? Apoi îi bârfesc pe colegii lor mai de succes, în frunte cu Norman Mailer. Mailer nu numai că va candida pentru primăria New Yorkului, dar tocmai a primit un milion de dolari ca să scrie despre aselenizare. Mailer — tipul ăsta scrie istoria ca pe ficțiune, ficțiunea ca pe istorie și se bagă și el în toate. Joacă după propriile reguli, în timp ce colegii lui care trebuie să respecte regulile sunt trimiși la Attica să le înghețe ouăle. Să-mi bag pula-n Mailer, sunt toți de acord.

Și să-mi bag pula-n lună.

Își suflă în mâini, își trag gulerele, fac pariuri dacă va ieși vreodată la iveală că directorul e de fapt un transsexual. Mai fac pariuri și în legătură cu primul lucru care se va