Teoria psihanalititca a nevrozei

Colecflie coordonatã de Simona Reghintovschi

Otto Fenichel

Teoria psihanalitică a nevrozei Traducere din engleză de Alexandra Timofte

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena MÆrculescu Coperta: Faber Studio (Magda Radu) Director producie: CRISTIAN CLAUDIu COBAN Redactori: Raluca Hurduc øi Victor Popescu Dtp: ofelia CoØman Corecturæ: RODICA PETCU EUGENIA URSU Descrierea CIP a Bibliotecii Naionale a României FENICHEL, OTTO Teoria psihanalitică a nevrozei / Otto Fenichel ; trad.: Alexandra Timofte. - Bucureøti : Editura Trei, 2013 Bibliogr.

Index ISBN 978-973-707-700-4 I. Timofte, Alexandra (trad.)

616.891.6 Titlul original: The Psychoanalytic Theory of Neurosis. 50th Aniversary Edition Autor: Otto Fenichel, M.D. Copyright © 1945 by W.W. Norton & Company, Inc. Copyright renewed © 1972 by Hanna Fenichel.

Copyright Introduction and Epilogue © 1996 by Leo Rangell, M.D. Copyright © Editura Trei, 201 pentru prezenta ediie C.P. 27-0490, Bucureºti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN 978-973-707-700-4

cuprins 7

Introducere la ediția aniversară de 50 de ani (Leo Rangell)

17

Prefață

19

Partea I. Considerații preliminare

21

A. Introducere Capitolul I. Remarci introductive asupra psihanalizei øi teoriei

23

nevrozei 31

Capitolul II. Perspectivele dinamică, economică øi structurală asupra aparatului psihic

42

Capitolul III. Metoda psihanalizei

53

B. Dezvoltarea psihică Capitolul IV. Dezvoltarea psihică timpurie: Eul arhaic Capitolul V. Dezvoltarea psihică timpurie (continuare): dezvoltarea

55 76

pulsiunilor, sexualitatea infantilă 123

Capitolul VI. Stadiile ulterioare de dezvoltare: Supraeul

135

Partea a II-a. Teoria psihanalitică a nevrozei

A. Nevrozele traumatice 139 Capitolul VII. Nevrozele traumatice

137

B. Psihonevrozele. Conflictul nevrotic 153 Capitolul VIII. Motivele apărării 165 Capitolul IX. Mecanismele de apărare 192 Capitolul X. Simptomele clinice directe 151

ale conflictului nevrotic 217

C. Psihonevrozele. Mecanismele de formare a simptomului și nevrozele specifice

219 Capitolul XI. Anxietatea ca simptom nevrotic: isteria de angoasă 242 Capitolul XII. Conversia Teoria psihanalitică a nevrozei n Cuprins

6

262 Capitolul XIII. Nevrozele de organ 293 Capitolul XIV. Obsesia øi compulsia 335 Capitolul XV. Conversiile pregenitale 347 Capitolul XVI. Perversiunile øi nevrozele de impuls 409 Capitolul XVII. Depresia øi mania 436 Capitolul XVIII. Schizofrenia 473 D. Psihonevrozele. Elaborări secundare ale simptomelor 475 Capitolul XIX. Apărări împotriva simptomelor øi beneficii secundare 485 Capitolul XX. Tulburările de caracter 561 E. Îmbinări între nevrozele traumatice şi psihonevroze 563 Capitolul XXI. Îmbinări între nevrozele traumatice øi psihonevroze 569 F. Cursul şi terapia nevrozelor (Capitolele XXII–XXIII)

Capitolul XXII. Cursul clinic al nevrozelor 578 Capitolul XXIII. Terapia øi profilaxia nevrozelor

571

613

Epilog pentru ediția aniversară de 50 de ani (Leo Rangell, M.D.)

625 Bibliografie 697 Referințe pentru Introducere øi Epilog (dr. Rangell) 700 Glosar 702 Indice de nume 709 Indice de termeni

otto fenichel

Introducere la ediția aniversară de 50 de ani* Leo Rangell Sunt deosebit de onorat să prezint acest eveniment editorial extraordinar.

Nu pot concepe o cale mai potrivită pentru psihanaliză, de a sărbători finalul pri­mului ei veac și de a indica intrarea încrezătoare în următorul, decât reedi­ tarea a operei lui Fenichel, Teoria psihanalitică a nevrozei. Acest mod de a ne reaminti de prezența lui Fenichel va fi întâmpinat cu bucurie și apreciat de nu­ meroși studenți și psihoterapeuți care vor transmite mai departe această știință și disciplină în secolul XXI. Odată cu volumul de față, disponibil într‑o ediție modernă, ca resursă proaspătă pentru clinicieni și cercetători, psihanaliștii contemporani vor putea din nou să se bazeze pe o fundație solidă și unificată, pe măsură ce vor extinde granițele științei și ale aplicabilității sale. Îmbrățișând de la începutul carierei sale meseria de profesor, Fenichel a întruchipat autoritatea de la o vârstă fragedă — însă nu ca o personalitate autori­tară, ci prin forța și claritatea ideilor lui. În acest sens, el l‑a urmat pe Freud. Dacă Freud, care trăise cu două generații mai devreme, nu a fost cunos­ cut în persoană de psihanaliștii de astăzi, Otto Fenichel reprezintă încă, pentru câțiva analiști contemporani, o punte personală și directă către psihanaliza timpurie. Eu l‑am întâlnit în treacăt, abia l‑am cunoscut, însă a fost suficient pentru a păstra amin­tirea lui. Chiar dacă raritatea contactelor directe ar putea reprezenta un motiv de regret, ea accentuează în același timp natura reprezen­ tării pe care el, ca și Freud, a ajuns să o aibă în viața noastră intelectuală colec­ tivă. Freud și Fenichel își au amândoi numele gravate în viața mea cognitivă, intelectuală și cred că și în mințile tinerilor analiști (acum mai bătrâni), dar nu datorită personalității charis­ma­tice, ci datorită unei influențe intense și susținute care provine din charisma ideilor. Aceasta este mai de încredere și mai de nădejde decât charisma perso­nalității. Ansamblul de idei, corelat cu ambii înaintași, sădit prin absorbție și identificare în mințile generațiilor de analiști, este cel care a devenit solid și care influențează modurile de gândire și simțire care îl fac pe analist ceea ce este el. * Textul a apărut în ediția engleză din 1995. Leo Rangell (1913–2011) a fost profesor de psihiatrie la Universitatea din California øi a îndeplinit de două ori funcția de preøedinte al Asociației Internațio­ nale de Psihanaliză (n.red.).

Teoria psihanalitică a nevrozei n Introducere la ediția aniversară de 50 de ani

8

Otto Fenichel a marcat jumătarea unui secol de psihanaliză. Uitându‑ne înapoi, putem vedea cum a rezumat și a integrat, ca nimeni altul, ceea ce se scrisese până atunci. Privind înainte, vedem că el a prevăzut multe din cele ce urmau să apară, atât dezbaterile, cât și conținuturile. Această carte, care încu­ nunează viața științifică a lui Fenichel, a fost publicată în 1945, exact la jumătatea intervalului dintre 1895 și 1995, ani pe care îi putem considera începutul și sfârșitul acestui secol de psihanaliză. Acum se împlinesc exact 50 de ani de la publicarea acestei cărți. Volumul de față a avut o perioadă de gestație de mulți ani și a văzut forma finală în prezenta versiune, finalizată și publicată cu un an înainte de dispariția prematură a lui Fenichel, la vârsta de 49 de ani. Au existat două publicații precedente în anii ’30 pe care Fenichel le‑a considerat preli­ minare acestei forme finale. Prima a fost o lucrare în limba germană care trata nevrozele individuale specifice, publicată în 1932; cea de‑a doua a fost o variantă a acesteia în limba engleză, tradusă de Lewin și Zilboorg, publicată inițial în forma unor articole în The Psychoanalytic Quarterly în 1934, și în forma unui volum în același an la W.W. Norton & Company, sub titlul Outline of Clinical Psychoanalysis [Compendiu de psihanaliză clinică]. Îmi amintesc, din vre­ mea când eram medic rezident în psihiatrie, cum răsfoiam paginile revistei The Psychoana­lytic Quarterly în biblioteca de psihanaliză a Institutului de Psihiatrie de la Univer­sitatea Columbia, care tocmai achiziționase biblioteca Freud la un an după dispariția acestuia, prin abilitatea și iscusința lui Jacob Shatzky, biblio­ tecarul ingenios din acea vreme al Universității Columbia. Acela a fost momen­ tul în care am întâlnit pentru prima dată numele lui Otto Fenichel.

Răsfoindu‑i lucrările, fie doar câteva pagini sau capitole individuale, am resimțit efectele imediate ale interpretărilor corecte. Vinietele și ilustrările cli­ nice prezentate de Fenichel în sprjinul ipotezelor psihanalitice, îndreptate către un cititor cu un Eu introspectiv dar aproape complet neștiutor în ceea ce pri­ vește teoria psihanalitică sau experiența clinică, toate acestea trezeau reacții afective spontane de tipul „Da, așa este“. Însă oricât de stranii erau explicațiile pentru gândirea conștientă de suprafață, ele erau valide din punct de vedere logic. Erau „corecte“ în sensul explicării fenomenelor clinice inedite cu care toc­ mai începeam să mă confrunt, iar multe dintre aceste concepte aveau scopul de a le explica. Pentru mine, „Fenichel“ a devenit imediat echivalent cu psihanaliza.

Solicitat să scrie o ediție nouă a lucrării care aborda specificitatea nevrozelor individuale, Fenichel a preferat să scrie o nouă carte, care actualiza sindroamele clinice și căreia i se adăuga teoria generală. Teoria psihanalitică a nevrozei s‑a născut din versiunile anterioare pentru a cuprinde astfel atât psihologia gene­ rală, cât și psihopatologia, devenind pilonul principal al cadrului meu intelec­ tual și crezul teoretic psihanalitic pentru întreaga mea viață profesională. Viața psihanalitică, așa cum era ea trăită de cel care era implicat în activitatea profe­ sională continuă, în dezbateri teoretice și în conflicte de putere organizațională și administrativă vechi de o jumătate de veac, era turbulentă, zbuciumată, niciodată statică. Litera­tura psihanalitică, cu multiplele sale căi teoretice pe care le propagă, s‑a extins din 1945 asemenea unei explozii nucleare, influen­ țând foar­te mult viața intelec­tuală a secolului XX. Prezentarea onestă a teoriei

OTTO FENICHEL

psihanlizei pe care o conține această carte a fost îngropată sub munți de pagini tipărite, care sub presiunea lor generală au provocat‑o, au rivalizat cu ea, au minimalizat‑o sau au ajuns să o ignore. Și totuși, chiar și sub această greutate și în pofida acestei îngrădiri, „Fenichel“ și‑a păstrat vitalitatea și licărirea de viață.

Această lucrare ingenioasă a prins rădăcini în mijlocul anilor ’30 și a înflorit zece ani mai târziu, coincizând cu finalizarea celor două mari etape de cons­ trucție teoretică de către Freud. Modificând și extinzând primele lui descoperiri și formulări, Freud a finalizat concepția metapsihologiei lui în anii ’20 și ’30, inclu­zând pulsiunea de moarte și agresivă (1920, 1930), descriind și plasând Eul drept contrapondere a Se‑ului (1923) și adăugând Supraeul și rolul acestuia în viață ca aflându‑se „dincolo de principiul plăcerii“. Fusese instituită perspectiva struc­turală, adăugându‑se punctelor de vedere metapsihologice dinamic, topo­ grafic, genetic și economic descrise anterior. Teoria angoasei (anxietății) fusese semnifi­cativ modificată în 1926 în centrul acestui elan creator și a stat la baza noilor formulări și orientări. Cu toate acestea, nimic nu era pus în ordine. Sis­ temele topografic și structural nu se suprapuneau. Procesele secundare erau conside­rate ca fiind utilizate în Eul inconștient, iar activitatea mentală în termenii proce­selor primare juca un rol în diferite stări mentale și activități psihice din viața preconștientă și conștientă.

Toate aceste schimbări trebuiau încorporate și adaptate. Momentul apariției lucrării deosebite a lui Fenichel a fost fortuit și semnificativ în istoria dezvol­ tării corpusului teoretic al psihanalizei. Freud a murit în 1939, după ce a conso­ lidat elementele de bază ale teoriei pe care a creat‑o și dezvoltat‑o pe parcursul celei de‑a doua jumătăți a vieții lui. Freud însuși a prezentat doar de câteva ori rezu­mate generale ale teoriei lui care se construia în permanență — în principal două serii ale Prelegerilor de introducere în psihanaliză separate între ele de o distanță de 15 ani (1915–1917, 1933) și o scurtă și nefinalizată formulare a prin­ cipiilor de bază pe care a scris‑o cu un an înainte de moarte (1938). Pe parcursul a două semestre la Universitatea din Viena (1915–1916 și 1916–1917), în vremea Primului Război Mondial, Freud și‑a prezentat în două părți Prelegerile de introducere în psihanaliză unui auditoriu format din studenții facultăților Univer­ sității, parțial pentru a îndeplini obligația academică de a susține prelegeri.

Cincisprezece ani mai târziu, în 1933, pentru a sprijini situația financiară a editurilor de psihanaliză din Viena, Freud și‑a suplimentat opera cu Prelegerile de introducere în psihanaliză — Serie nouă, de această dată scrise dar nefiind niciodată susținute public. Dacă prima serie rezuma concluziile primei etape de construcție teoretică, cea de‑a doua serie conținea modificările majore reali­ zate în anii ’20 și ’30. Semnificativ pentru ten­dința pe care o voi atribui lui Fenichel, de a suplimenta și nu de a înlocui înțelegerile dobândite, tendință pe care am îmbrățișat‑o și eu și am dezvoltat‑o în ultima vreme, Freud a specificat cu claritate în cea de‑a doua serie a Prelegerilor (1933, p. 469) faptul că „aceste prelegeri noi nu vor încerca nicidecum să le înlocuiască pe cele anterioare“.

Pentru a demonstra acest fapt, Freud a numerotat în mod irevocabil capitolele noii lui opere în asemenea manieră încât să continue nume­rotarea precedentă, publicată cu 15 ani mai devreme. Aceasta este o concepție, sau un precedent,

9

Teoria psihanalitică a nevrozei n Introducere la ediția aniversară de 50 de ani

10

referitoare la natura integrării progreselor pe care a meritat să le observăm pe parcursul următorilor ani. Iată un principiu de urmat.

Micul compendiu final al lui Freud, ce abordează descoperirile fundamentale ale psihanalizei și început cu un an înainte de moartea lui, nu a fost niciodată finalizat întocmai. A fost finalizat de redactorii lui din Germania și publicat postum în 1940 sub titlul de Compendiu de psihanaliză, avându‑l ca autor pe Freud. Scopul pe care l‑a urmărit prin această carte redusă ca dimensiuni a fost acela de „a aduce laolaltă toate doctrinele psihanalizei și de a le stabili o valoare dogma­tică — în forma cea mai concisă și în termenii cei mai pozitivi. Desigur, intenția sa nu este de a impune credința sau de a consacra convingerea“. Cu excepția acestor puține încercări de a prezenta materialul filtrat al științei vremii lui, Freud nu a avut nevoie și nici timp pentru a‑și condensa concluziile științifice într‑o lucrare fundamentală și de a le cuprinde într‑un întreg funcțional și coerent care să folosească analiștilor clinicieni de la acel moment.

Ambele serii ale Prelegerilor de introducere în psihanaliză, spunea el, „oferă puține noutăți analistului de spe­cialitate și se adresează mulțimii numeroase de per­ soane culte, căreia dorim să îi atribuim un interes binevoitor, chiar dacă reținut, pentru particularitatea și achizițiile tinerei științe“.

După moartea lui Freud, Fenichel a fost cel care a sintetizat opera științifică freudiană pentru psihanaliștii acelei vremi. În aceeași perioadă a înmânării șta­ fetei de la o generație la alta, Anna Freud, în 1936, scrisese opera ce avea ca scop extinderea teoriei lui Freud asupra apărării. Heinz Hartmann, în 1939, își pre­ zintă propria contribuție, extinzând teoria psihanalitică către atributele ei adaptative. Rolul lui Otto Fenichel în lumea de imediat de după Freud a fost, așa cum scrie el în Prefață, „de a rezuma doctrinele psihanalitice într‑o manieră sistematică și cuprinzătoare, pentru a oferi astfel mijloace de predare pentru formarea în psihanaliză“. În cei zece ani care s‑au scurs între Compendiul de psihanaliză clinică și lucrarea mai amplă și mai generală Teoria psihanalitică a nevrozei, Fenichel a putut să integreze formulările teoretice finale ale lui Freud și să prezinte lumii psihanalitice o teorie generală care aborda în profunzime atât psihopatologia, cât și comportamentul normal.

Fenichel a avut contact cu modul de gândire promițător și vast al lui Hartmann, însă nu îndeajuns pentru a‑l include în profunzimea sistemului său teoretic cuprinzător; astfel, în încercarea de a rezuma opera a două generații, Fenichel a adoptat conceptualizarea din lucrarea lui Hartmann Psihanaliza și conceptul de sănătate (1939b), dar nu și opera lui majoră asupra adaptării (1939a).

A putut totuși să includă în acest întreg gândirea Annei Freud, care și‑a publicat opera fundamentală în 1936, cu câțiva ani înainte de monografia lui Hartmann.

Cu toate acestea, Fenichel a înfăptuit pentru activitatea clinică ceea ce Hartmann avea să înfăptuiască pentru psihologia generală, plasând toate subiectele și preocupările clinice ale acelei vremi sub umbrela înțelegerii psihanalitice.

Fenichel a fost întotdeauna închegat, complet, total, integrativ, nepermițând niciunui element să devină exagerat sau hipertrofiat în defavoarea altora. Dacă scopul lui, și pentru mulți realizarea sa, a fost să fie cuprinzător, o caracteristică însoțitoare intrinsecă a fost aceea că niciunui subiect nu i s‑a permis să devină

OTTO FENICHEL

exclusiv, să pună în umbră sau să elimine alte elemente necesare ale funcționării mentale. Chiar și Strachey, a cărui lucrare importantă din 1934 a deschis calea către rolul transformator incontestabil al transferului, a fost folosit ca punct de plecare în susținerea faptului că se acordă, pe nedrept, o importanță prea mare acestui fenomen clinic. Fenichel (1941), în lucrarea lui anterioară dedicată tehnicii psihanalitice, care trebuie privită ca însoțind acest volum despre teorie (făcută publică pentru dată la Viena anului 1936 în forma unor prelegeri și publicată în 1941), în timp ce enunță rolurile cruciale ale transferului și rezis­ tenței, precum și „al celei mai importante situații de interpretare — interpretarea rezistenței de transfer“ (p. 18), arată că „transferul nu este totul (…) există o viață și în afara transferului, care continuă să existe și după ce individul a intrat în tratamentul psihanalitic“ (p. 95). Atunci când Reik și‑a exprimat îngrijorarea privind faptul că un accent pus asupra teoriei ar conduce către intelectualizare și sterilitate, Fenichel a atras atenția asupra folosirii într‑un mod eronat a fluxu­ rilor cognitive sau afective separate unul de celălalt, precum și asupra polarizării și asupra accentului prea mare pus pe orice fel de element psihic. În acest sens, sincronizarea dezvoltării lui Fenichel ca psihanalist cu contri­ buțiile lui științifice este semnificativă. Lucrările lui inițiale, așa cum apar în Bibliografie, datează din intervalul cuprins între 1925 și 1945, anul publicării acestei lucrări. Acest interval de douăzeci de ani corespunde perioadei prolifice și creative a lui Freud, de la începutul anilor ’20 și până când a murit. Aceasta a fost perioada în care Freud a adăugat teoriei lui pulsiunea de moarte sau agresivă, cea de‑a doua teorie definitivă asupra anxietății, Eul și Se‑ul, Dincolo de principiul plăcerii, precum și reflecțiile lui finale asupra doliului și melancoliei (1917) și asupra lipsei de sfârșit a analizei (1937). Prezența lui Fenichel pe scena științifică în acest moment al istoriei psihanalizei l‑a poziționat în rolul de integrator pe care avea să‑l joace. În 1945, Fenichel studiase deja întreaga psihanaliză care existase până atunci, de la primele intuiții speculative până la teoria finală și integrată a lui Freud care îmbina ambele lui faze de creație. Împletite cu acestea erau contri­ buțiile de pionierat ale analiștilor din jurul lui Freud și ale celor care au conti­ nuat din acel punct și care au început să construiască literatura psihanalitică.

Acest aspect al contribuției lui Fenichel motivează eticheta de „enciclopedic“.

Acest atribut repre­zenta particularitatea lui deosebită și evidentă. Fenichel a fost cronicarul întregii teorii psihanalitice, precum și al istoriei și logicii interne a dezvoltării acesteia. Dacă această aptitudine și realizare — de „mare siste­ matizator“ — a pus în umbră contribuțiile lui proprii pe parcursul celor două decenii ale maturității vieții lui scurte de psihanalist, ea nu ar trebui să excludă aprecierea acestor contribuții. Fenichel, oarecum ca și Ferenczi, a fost autorul a numeroase lucrări care s‑au adăugat literaturii psihanalitice. Multe dintre ele sunt clasice, ar fi putut să fie monografii, și sunt frecvent citate în lucrările științifice ale altora.

Subiectele abordate de Fenichel includ travestismul, plictiseala privită din punct de vedere psihodinamic, voaiorismul, precum și deosebita lucrare „Ecua­ ția simbolică: fetiță = falus“. Această lucrare, împreună cu lucrarea corelată

11

Teoria psihanalitică a nevrozei n Introducere la ediția aniversară de 50 de ani

12

a lui Bertram Lewin (1933) „Corpul ca falus“, mi‑au oferit mai târziu posibilitatea de a unifica într‑o formulare teoretică stadiul falic din teoria clasică și psihologia Sinelui, dezvoltată mai târziu. Falusul și Sinele sunt echivalate, la fel cum sunt și anxietățile legate de dizolvarea acestora: angoasa de castrare în sistemul teoriei clasice și fragmentarea Sinelui în sistemul psihologiei Sinelui. În alte lucrări, Fenichel a abordat atitudinea contrafobică, psihopatologia simptomului tusei, clasificarea fenomenelor psihosomatice, precursorii pregeni­ tali ai complexului Oedip și stadiul preodipian la fete. Așa cum indică lectura oricărei lucrări a lui Fenichel sau a lui Freud, niciunul dintre ei nu a fost preocu­ pat — așa cum mulți ar afirma — exclusiv de factorii determinanți oedipieni ai simptomelor sau caracterului, în detrimentul celor preoedipieni mai timpurii.

Mai multe lucrări ale lui Fenichel abordează subiecte precum Eul și afectele, punerea în act, acțiunea, aspectele economice ale amintirilor‑ecran și ale mito­ maniei, o lucrare originală despre introiecția prin respirație și natura ubicuitară a identificării cu ceilalți prin adoptarea conduitelor de respirație în variate moduri. Fenichel nu ezită să abordeze cele mai profunde și mai speculative subiecte. În cadrul criticii pe care el o aduce conceptului freudian de pulsiune de moarte, având atât experiența realității clinice, cât și a profunzimilor filo­ sofice care stau la baza conceptului teoretic al lui Freud, Fenichel conchide că „această ipoteză nu s‑a dovedit a fi utilă din punct de vedere practic în cadrul științei psihanalizei și a generat mai degrabă confuzie, decât progres“ (1934, p. 372). Lucrările lui Fenichel au fost adunate între anii 1953 și 1954 de către soția lui, Hanna Fenichel, cu ajutorul prietenului și colaboratorului său, teo­ retician al psihanalizei, David Rapaport. Însă Fenichel, în calitate de integrator și sistematizator, este cel care va coborî în adâncurile istoriei științifice, iar în calitate de clinician‑teoretician va modela întregul sistem teoretic al psihanalizei și îl va organiza în scopul utilizării lui viitoare. Erudiția și educația lui au fost extraordinare; intuiția, incisivă; pre­ zentările, însuflețite; metoda lui, obiectivă și onestă. Indiferent de evoluțiile ulte­rioare, ceilalți autori ai teoriei psihanalitice, indiferent dacă vor fi oferit contribuții proprii sau vor fi aspirat la o sistematizare alternativă a întregii structuri teoretice, toți aveau să ia în considerare și să se raporteze (prin adop­ tare sau respingere) la felul în care Fenichel a rezumat și exemplificat opera lui Freud. Iar studenții și clinicienii care utilizau teoria, învățând‑o de la început sau construindu‑și viețile în jurul aplicației acesteia, se vor fi raportat la ea ca bază fundamentală. Însă nu cantitatea și caracterul cuprinzător (sau, cel puțin, nu doar acestea) sunt cele care conferă un loc aparte acestei cărți și îi oferă nemurire în teoria și înțelegerea psihanalitică. Mai importante sunt calitatea și semnificația mesa­ jului, a laitmotivului care străbate cu consecvență întreaga lucrare. Fenichel este rațio­nal. Dacă psihanaliza, așa cum se îndreaptă ea către întreaga gamă de com­porta­mente umane, încearcă să cuprindă iraționalul, metoda sa este logică, gândită în termenii proceselor secundare. „Obiectul în discuție, și nu metoda psihanalizei ține de irațional“, spune Fenichel (cap. I) într‑o declarație francă, uitată sau contrazisă în teoriile mai recente. Psihanaliza nu moralizează sau

OTTO FENICHEL

minimali­zează procesele iraționale pe care le studiază, însă încearcă să le înțeleagă și să le includă într‑o arie a gândirii raționale. Din nou, pentru a risipi criticile nejustificate, aceasta nu se petrece renunțând la scopul de a elibera gama întreagă de activități libere, spontane, neinhibate, în măsura în care aces­ tea sunt dezirabile atât la nivel intern, cât și în lumea externă. Creativitatea, imaginația și intuiția fac obiectul interesului de zi cu zi și se numără printre scopurile psihanalizei clinice; de ase­menea, ele sunt componente importante ale metodei sale, fără ca ele să conteste sau să diminueze rolul raționalității ca centru al preocupărilor și metodologiei ei. Chiar dacă psihanaliza contravine uneori simțului comun, acesta nu a fost nicio­dată destituit din locul pe care îl are în căutările și activitățile mentale ale omului. Iată un principiu central pe care l‑am moștenit de la Fenichel.

Această carte este divizată în două părți. În Partea I, Fenichel adaugă aspecte ale psihologiei generale la compendiul de psihopatologie pe care îl întocmise anterior. În această parte, el construiește sistemul teoretic al gândirii psihana­ litice printr‑o evoluție logică a dezvoltării, care îmbină succesiunea de elemente variate ce sunt descoperite și dezvoltate cu succesiunea dezvoltării ontogenetice a vieții umane. Implicită în acest aspect al prezentării este includerea metodei psihana­lizei, atât felul în care aceasta s‑a dezvoltat, cât și modul în care metoda și teoria s‑au perfecționat una pe cealaltă încă de la început. Capitolele din această primă parte dedicate dezvoltării psihice se întind de la arhaic la avan­ sat; acesta este un aspect de interes istoric și de importanță teoretică, un fapt empiric ce tinde să se piardă în literatura deceniilor ulterioare, care, de regulă, reprezintă într‑un mod eronat această anvergură cuprinzătoare din teoria clasică. Fenichel manifestă un interes pătrunzător cu referire la începutul vieții și la experiențele cele mai timpurii ale copilului mic, în cadrul nucleelor inci­ piente de dezvoltare ale Se‑ului, Eului arhaic și Supraeului, dar cu același interes va privi și stadiile mai târzii. În Partea a II‑a, Fenichel întocmește un compendiu de psihopatologie atât în termenii proceselor generale, cât și ai dezvoltării sindroamelor specifice. Această explorare clinică și felul în care este ea organizată sunt cele care au atras multe generații de psihanaliști către această carte. Partea a II‑a este divizată la rândul ei în șase părți. Primele două părți au în vedere considerații generale asupra dez­voltării nevrozelor; cea de‑a treia este dedicată nevrozelor specifice și for­ mărilor de simptom, incluzând stările psihotice ale psihozelor maniaco‑depre­ sive și schizofreniei.

Partea a II‑a cuprinde, totodată, o descriere a elaborărilor și evoluțiilor secun­ dare ale simptomelor. De exemplu, deoarece simptomele fac obiectul acțiunilor defensive, ele pot la rândul lor să fie refulate și împinse în inconștient. Sau ele mai pot reprezenta o sursă a elaborării ulterioare în beneficii secundare, ducând astfel la ierarhizarea și stratificarea psihopatologiei și simptomelor derivate.

Sau, într‑un mod caracteristic, locul suprem al conflictelor nevrotice rezidă în pato­logiile de caracter, mai degrabă egosintonice decât egodistonice, impu­ nând un tip diferit de manifestare și de probleme clinice psihanalistului curant.

13

Teoria psihanalitică a nevrozei n Introducere la ediția aniversară de 50 de ani

14

Pe parcursul acestei călătorii clinice, Fenichel își prezintă drept cadru psih­ ana­litic conceptele teoretice utilizate de Freud de la începutul și până la sfârșitul vieții sale. Întreaga teorie dezvoltată a lui Freud este inclusă într‑un întreg coerent și oferită drept cadru de lucru pentru aplicarea înțelegerilor și liniilor sale directoare. În calitate de nuclee ale propriei sale „teorii psihanalitice a nevrozei“, Fenichel utilizează termeni care sunt pur freudieni; în cea mai mare parte, aceștia au fost ținuți la distanță și exilați în trecutul istoric de către analiști din epoca modernă. În descrierea gamei de sindroame nevrotice observabile în funcțiune în activitatea clinică, putem încă să mai citim astăzi în Fenichel despre „nevroza actuală“, despre „neurastenie“, despre „nevroza de angoasă“, și nu cu respect față de trecut sau din loialitate sau datorită nostalgiei, ci privindu‑le ca pe niște entități vii și observabile, fără de care, potrivit lui Fenichel, obser­ vațiile clinice ar fi fost incomplete și inadecvat înțelese. Înțelegerea psihodinamică necesită includerea stării de a fi „îndiguit“ la nivel intern, de exemplu în trauma psihică, în stările traumatice și în nevroza trauma­tică. Nevroza traumatică este comparată și pusă în contrast cu psihone­ vroza, pen­tru a clarifica ambele categorii. Făcând cu atenție aceste diferențieri, Fenichel observă, descrie și formulează într‑o manieră integrată. Distincția între nevroza traumatică și psihonevroză este una artificială; ambele sunt rela­ tive și interde­pendente. În spatele oricărei psihonevroze se află o nevroză traumatică, la fel cum nu există nevroză traumatică în absența unor complicații psihonevrotice. Atunci când face aceste comparații și corelații, Fenichel desco­ peră că punctul de vedere economic continuă să fie de ajutor, în contrast cu îndepărtarea mai degrabă automată de această perspectivă, așa cum se vede în literatura modernă. Continuitățile și suprapunerile sunt menționate cu aceleași precizie și constanță ca și separările și diferențierile.

O minoritate redusă și aparent pe cale de dispariție a păstrat aceste formulări generale pe parcursul ultimelor trei decenii, timp în care tradițiile, statisticile, tendințele și popularitatea s‑au îndreptat în alte direcții. Mă număr și eu printre aceștia și aș putea adăuga faptul că propriile mele cercetări și scrieri, îndrep­ tându‑se către dezvoltarea teoriei ce derivă dintr‑o activitate clinică de o viață, m‑au condus în aceleași direcții, suprapunându‑se și coincizând sub toate aspec­tele cu observațiile și concluziile formulate de Fenichel după Freud. De exemplu, lucrările în care abordez o teorie unitară a anxietății (1955, 1968) merg în aceeași direcție ca și cele ale lui Fenichel și împotriva opiniilor majorității, în favoarea menținerii ambelor teorii freudiene ale angoasei (anxietății), compa­ rativ cu înlo­cuirea primei teorii cu cea de‑a doua. Observațiile clinice ale stării de tensiune și ale însoțitorilor și derivaților săi continuă în epoca modernă și, în opinia mea, sunt cel mai bine explicate de aceste formulări. Toate „vechile“ conceptualizări freudiene utilizate din nou de Fenichel la mijlocul secolului pot fi descoperite ca având un loc corecpunzător din punct de vedere teoretic în cadrul descrierii pe care o fac „procesului intrapsihic“ ce operează în orice arie a per­manentei vieți mentale inconștiente. Am descoperit că aceste formulări, spe­cifice lui Fenichel, au fost aplicabile și deosebit de utile pe parcursul întregii

OTTO FENICHEL

mele vieți profesionale — în înțelegerea teoretică, în activitatea clinică și în predarea cursurilor de psihanaliză.

Pentru a sublinia fundalul dinamic general care este comun tuturor simpto­ melor, la mijlocul cărții de față Fenichel descrie pe rând gama de sindroame pato­logice specifice care formează baza practicii clinice. Suplimentar față de în­tocmirea acestui compendiu de stări clinice obișnuite, el introduce în inte­ riorul listei conținuturi inedite și neobișnuite care au rămas asociate în particular cu Fenichel — de exemplu, balbismul, ticurile psihogene și astmul bronșic. Pe parcursul acestor prezentări teoretice specifice, urmând metoda psihanalitică a observației care conduce la descoperire și înțelegere, care la rândul lor pot naște noi formulări teoretice, Fenichel ajunge la o serie de înțelegeri profunde inedite și originale care în unele cazuri sunt, în opinia mea, senzaționale și care în cea mai mare parte nu sunt recunoscute la scară mai amplă sau citate. Voi menționa două exemple. Unul se referă la conversia pregenitală, de care am fost impresionat, și întâmplarea face ca acest concept să fi fost descris pe larg în lucrările mele despre conversie din 1959. Al doilea exemplu are în vedere o descriere mai puțin obser­vată a erotismului uretral, cu indicarea cu precizie a unui centru corporal excitator trigonal — o observație și explicație complete pe care, personal, le‑am găsit a fi valabile din punct de vedere clinic și utile din punct de vedere terapeutic.

Natura observațiilor și înțelegerilor precum acestea personifică pentru mine poziția unică a lui Fenichel. Originalitatea lui este adesea trecută cu vederea în umbra caracterizării lui obișnuite de „minte enciclopedică“, fiind recunoscut pen­tru predilecția pentru integrare, sistematizare și organizare. În anii care au urmat publicării acestei cărți, cercetătorii din toate domeniile au putut să găsească ipo­teze fertile în cadrul scurtelor formulări prezentate aici, care, de asemenea, pot fi elaborate în studii ulterioare și în direcții multiple. Pot să confirm personal acest lucru, prin cele cinci decenii de reflecții teoretico‑clinice și de cercetare — de exem­plu asupra anxietății, conversiei, durerii, traumei psihice, ticurilor, stărilor psihosomatice — aproape orice sindrom asupra căruia ne‑am putea apleca.

Fiecare categorie de formațiune simptomatică este corelată cu schița generală a dezvoltării ontogenetice, așa cum a fost aceasta descoperită și organizată de Freud; în această lucrare unificatoare, ea este rezumată și integrată. Fenichel îmbină narațiunea și imaginile în prezentările lui, istorisirile descriptive cu iden­tificarea criteriilor de diagnostic și cu stratificările grafice și schematizate ale sindroamelor. Plecând de la anxietatea (angoasa) în sine ca simptom obser­ vabil, Fenichel continuă cu isteria de angoasă, cu conversia, cu nevrozele de organ și cu alte formațiuni simptomatice specifice. Teoria se extinde pentru a include psiho­zele, depresia, mania și schizofrenia. Sunt urmărite destinele sub­ secvente ale simptomelor, propria lor refulare și elaborarea lor într‑o ierarhie cumulată a unor stări clinice cu o manifestare mai complexă.

Multe secțiuni individuale sunt prezentări condensate ale ariilor cu­nos­cute relativ incomplet la acea vreme, care au fost mult elaborate în anii care aveau să urmeze. Integrarea simptomelor în cadrul tulburărilor de caracter egosintonice

15

Teoria psihanalitică a nevrozei n Introducere la ediția aniversară de 50 de ani

16

reprezintă un astfel de capitol, care urmează și descrie absorbția fenomenelor psihopatologice în formarea caracterului. Clasificarea tipurilor de caracter în funcție de mecanismele de apărare predominante, în funcție de relațiile lor cu sistemele structurale, sau ca fiind analoge patologiei simptomatice se îndreaptă către o abordare variată și cuprinzătoare a organizării și înțelegerii tulburărilor de caracter.

Fiecare secțiune dedicată unui simptom se încheie cu o scurtă descriere a sco­purilor tratamentului, a tehnicii și problemelor ridicate de sindromul particular. Cu toate că subiectul acestei cărți este reprezentat de teoria nevrozei, și nu de tratamentul acesteia, lucrarea se încheie cu o scurtă secțiune care abordează in­dicațiile și contraindicațiile pentru tratamentul psihanalitic. Utili­ zând tratatul clasic al Annei Freud despre mecanismele defensive, extinzând și unificând indi­ciile precedente oferite de Freud pe marginea acestui subiect, Fenichel do­bândește o perspectivă globală în evaluarea interacțiunilor dintre sistemele psihice, pre­cum și dintre acestea și lumea externă. Detaliile metodei psihanalitice au fost descrise în monografia lui, publicată în 1941, care a do­ bândit propriul ei statut de lucrare clasică. Cele două lucrări, prima referitoare la tehnică și cea de‑a doua la teoria completă ce este cuprinsă în paginile volumului de față, se completează reciproc. Împreună, ele reprezintă știința psihanalizei, teoria și aplicațiile sale terapeutice, conform anului 1945.

otto fenichel

Prefață Cei aproape douăzeci de ani de activitate didactică desfășurată în cadrul unor diferite institute și centre de formare în psihanaliză, atât din Europa, cât și din America — ca profesor titular în cinci orașe și ca lector asociat în alte zece orașe — m‑au convins de necesitatea rezumării doctrinelor psihanalitice într‑o manieră sistematică și cuprinzătoare, pentru a oferi astfel mijloace de predare în vederea formării în psihanaliză.

Dintre diversele discipline pe care ar trebui să le conțină un manual de psih­ analiză, teoria nevrozei a făcut pentru mine obiectul unui interes special. În institutele de psihanaliză europene, tradiția era să se împartă acest domeniu astfel: o parte generală, care trata mecanismele comune tuturor nevrozelor, și o parte specială, care trata trăsăturile caracteristice ale nevrozelor specifice. Deoa­ rece întâmplarea a făcut să mă îndrept către acea parte mai specială, am publicat în 1932 Spezielle Psychoanalytische Neurosenlehre la Editura Internațională pentru Psihanaliză din Viena. Această lucrare a fost tradusă de dr. Bertram D. Lewin și de dr. Gregory Zilboorg și publicată în 1934 în Psychoanalytic Quarterly; cartea a fost editată de W.W. Norton din New York, sub titlul Outline of Clinical Psychoanalysis (424).

Absența unei „Părți Generale“ a reprezentat unul dintre neajunsurile acelei cărți. Prin urmare, atunci când mi s‑a solicitat să pregătesc o a doua ediție, am preferat să scriu o carte nouă, care nu doar să trateze subiectul din Outline… într‑o formă mai sistematizată și mai actualizată, ci să trateze totodată și subiectele aparținând teoriei „generale“.

Dintre numeroasele mulțumiri pe care doresc să le adresez, în primul rând aș dori să‑mi exprim recunoștința față de toți cei ce au participat la diferitele cursuri pe care le‑am ținut, lucru materializat în paginile ce urmează. Sugestiile și remarcile făcute de acești participanți pe parcursul discuțiilor s‑au dovedit a fi de un real ajutor. Pentru indicațiile oferite în redactarea finală a acestei lucrări în limba engleză, le sunt în special îndatorat următorilor: dr. David Brunswick, dr. Ralph Greenson, dr. Norman Reider, doamnei Dorothy Deinum și doamnei Ruth Lachenbruch.

Otto Fenichel

Teoria psihanalitică a nevrozei n Prefaæ

Partea I Considerații preliminare

A. Introducere Capitolele I窶的II

Capitolul I

Remarci introductive asupra psihanalizei øi teoriei nevrozei În ceea ce privește originea tinerei științe a psihanalizei, auzim adesea două opinii complet opuse. Unii susțin că Freud a preluat principiile biologiei mate­ rialiste a epocii lui și le‑a adus în domeniul fenomenelor mentale; uneori, aceste persoane chiar adaugă faptul că, în condițiile în care a fost limitat de biologie, Freud nu a reușit să vadă factorii determinanți culturali și sociali ai fenomenelor mentale. Alții susțin că, într‑o epocă în care științele naturii ajunseseră la apo­ geu, contribuția lui Freud a fost, de fapt, aceea de a se împotrivi spiritului epocii sale și de a impune recunoașterea aspectelor iraționale și psihogene, opunân­ du‑se supraestimării predominante a raționalismului.

Ce‑ar trebui să credem în legătură cu această contradicție? Prin dezvoltare treptată, gândirea științifică câștigă teren, în defavoarea gândirii magice. Știin­ țele naturii, apărând și evoluând în momente specifice în dezvoltarea societății umane (când ajunseseră să constituie o necesitate tehnică), în încercarea lor de a descrie și de a explica fenomenele din lumea reală au trebuit să învingă cele mai violente și mai puternice rezistențe. Această rezistență a afectat diferite domenii, în dife­rite grade. A crescut exponențial când s‑a pus problema obiec­ tului științei care era reprezentat de ființa umană: fizica și chimia au devenit domenii de sine stătătoare înainte de biologie; dar biologia și‑a căpătat auto­ nomia înaintea ana­tomiei și fiziologiei (nu cu mult timp în urmă, i se interzicea patologului să disece corpul uman); anatomia și fiziologia au devenit domenii de sine stătătoare înainte de psihologie. Influența gândirii magice este mai accentuată în medicină decât în știința pură a naturii, iar acest lucru se datorează originii medicinei, care a luat naștere din practicile vracilor și ale preoților. Iar în cadrul medicinei, psihiatria nu este doar cea mai tânără ramură a acestei științe supraîncărcate cu gândire magică, dar este totodată și una dintre ramu­ rile cele mai contaminate cu magie.

Secole la rând, psihologia a fost considerată un domeniu special al filosofiei speculative, departe de empirismul riguros. Dacă se iau în discuție chestiunile mai mult sau mai puțin metafizice care obișnuiau să fie de o importanță primor­ dială, se observă cu ușurință că problemele dezbătute continuau să reflecte dihotomia „corp și minte“, „uman și divin“, „natural și supranatural“. În fie­ care dintre aceste situații, judecățile de valoare influențau, din păcate, exami­ narea faptelor.

Teoria psihanalitică a nevrozei n Remarci introductive asupra psihanalizei øi teoriei nevrozei

24

Dacă aruncăm o privire asupra istoriei științei, descoperim că procesul prin care magia a fost învinsă nu a fost unul lin. Au existat înaintări și retrageri, care cu siguranță nu pot fi explicate în simplii termeni ai istoriei ideilor. Trans­ formările care au avut loc în această luptă sunt determinate de condiții istorice complexe. Ele pot fi înțelese numai prin intermediul studiului asupra societății în cadrul căreia are loc acea luptă și asupra intereselor contrare ale diferitelor grupuri care constituiau acea societate. Istoria psihologiei medicale nu repre­ zintă o excepție de la regulă, iar acest fapt este abordat pe larg într‑o carte interesantă scrisă de Zilboorg și Henry (1636). În această luptă, psihanaliza constituie un pas semnificativ către scopul gân­ dirii științifice în psihologie — departe de magie. De curând, Bernafeld a subli­ niat din nou orientarea complet materialistă a profesorilor lui Freud, precum și a gândirii psihanalitice a lui Freud însuși (140).

Desigur, trebuie să recunoaștem faptul că Freud nu a fost primul care a abor­dat domeniul manifestărilor psihice dintr‑o perspectivă a științelor naturii.

Au existat acele psihologii care să subscrie principiilor științelor naturii și înainte de el. Însă în comparație cu psihologiile „filosofice“, aceste psihologii care urmau principiile științelor naturii au fost întotdeauna în minoritate, și au putut doar să trateze funcții mentale disparate. O înțelegere a multiplicității vieții mentale de zi cu zi a omului, bazată pe științele naturii, a luat naștere într‑adevăr odată cu psihanaliza.

Acum putem răspunde la întrebarea privind afirmațiile contradictorii referi­ toare la locul lui Freud în istoria științei. Epoca de aur a medicinei și biologiei materialiste pur și simplu nu privea întregul domeniu al umanității ca repre­ zentând universul său de dezbateri. Neglijarea domeniului mentalului indică faptul că progresul gândirii științifice a avut loc în termenii următoarei tran­ zacții: s‑a permis ca un întreg domeniu al naturii — mintea umană — să rămână un reziduu al gândirii religioase și magice; iar contradicția cu privire la eva­ luarea din punct de vedere istoric a activității lui Freud se risipește atunci când recu­noaștem că, de fapt, el le‑a făcut pe amândouă: opunându‑se ideii că „mintea înseamnă creier“ și subliniind cu fermitate ideea existenței sferei mentale și a inadecvării metodelor de investigare fizico‑științifice a acesteia, el a câștigat acest teren pentru știință. În pofida acelor afirmații conform cărora Freud, oferind „factorului subiectiv“, „iraționalului“, ceea ce i se cuvenea de drept, s‑ar fi întors împotriva raționalismului, metoda lui dovedește clar spiritul acelei tendințe culturale generale care și‑a proclamat ca idealuri întâietatea gândirii asupra ma­giei și cercetarea fără presupoziții a realității. Ceea ce înainte era considerat sacru și intangibil, acum trebuia atins, deoarece validitatea tabuurilor fusese infir­mată. Freud a investigat lumea mentală în același spirit științific care îi îndrumase și pe profesorii lui în investigarea lumii fizice, lucru care a presupus aceeași rebeliune față de ideile preconcepute care fuseseră predate până la acel moment. Obiectul în discuție, și nu metoda psihanalizei este irațional.

S‑ar putea spune că o astfel de afirmație reprezintă o prezentare parțială a psihanalizei. Această știință nu ar avea și ea oare o origine destul de mistică?

Otto Fenichel

Nu s‑a dezvoltat cumva din hipnoză, care a evoluat din „mesmerism“? Nu este ea oare o „tămăduire a minții“, ceea ce presupune un soi de magie? Cu certi­ tudine, psihanaliza s‑a dezvoltat din metodele terapeutice magice. Bineînțeles, în toate etapele dezvoltării mentale persistă unele rudimente ale unor etape anterioare. De fapt, nu este greu să găsim numeroase trăsături magice în teoria și practica psihanalizei. (Și probabil că le‑am găsi cu ușurință și în alte ramuri ale medicinei.) Psihanaliza, așa cum este ea structurată în prezent, conține fără îndoială elemente mistice, rudimente ale trecutului său, precum și elemente ale științelor naturii, către care face eforturi să se îndrepte. Este imposibil să nu se păstreze unele elemente mistice, cel puțin așa cum prezența unui câine polițist în cadrul investi­gațiilor criminalistice reprezintă supraviețuirea anima­ lului‑oracol — așa cum remarcase Reik (1295). Și totuși, câinele polițist are capacitatea de a adulmeca urmele criminalului. Țelul psihanalizei este acela de a reduce numărul elementelor sale magice cel puțin până la acel nivel de in­ signifianță de care dau dovadă investigațiile criminalistice moderne atunci când încearcă să reducă numărul de elemente magice în cadrul metodelor lor detectiviste.

Psihologia științifică explică fenomenele mentale ca rezultat al interacțiunii dintre nevoile fizice primare — înrădăcinate în structura biologică a omului și dezvoltate în cursul istoriei biologice (și, prin urmare, variabile în cursul istoriei biologice ulterioare) — și influențele mediului asupra acestor nevoi. Nu există loc pentru un al treilea factor.

Faptul că mintea urmează să fie explicată în termeni de constituție și mediu reprezintă o concepție foarte veche. Caracteristice pentru psihanaliză sunt ce anume privește ea ca ținând de structura biologicului, care influențe ale mediului sunt considerate ca fiind formative și cum se raportează influențele structurale și ale mediului unele la altele. În ceea ce privește structura biologică, o psihologie științifică trebuie să se plaseze în cadrul biologiei. Fenomenele mentale apar numai în organismele vii; fenomenele mentale reprezintă o situație specială a fenomenelor vieții. Legile generale aplicabile fenomenelor vieții sunt aplicabile și în cazul fenomenelor mentale; legile speciale care sunt aplicabile numai la nivelul fenomenelor men­ tale trebuie adăugate.

Astfel, o psihologie științifică cercetează, așa cum procedează orice știință, legile generale. Nu se mulțumește cu o simplă descriere a proceselor psihice individuale. O descriere exactă a proceselor istorice reprezintă un mijloc, și nu un scop. Subiectul său de cercetare nu este individul X, ci înțelegerea legilor generale care guvernează funcțiile mentale.

Mai mult, o psihologie științifică operează în afara judecăților morale. Pen­ tru aceasta, nu există bun sau rău, moral sau imoral, și nici măcar ceea ce este pre­ferabil; pentru o psihologie științifică, bun sau rău, moral sau imoral, și ceea ce este preferabil — toate reprezintă produse ale minților umane și trebuie cercetate ca atare. În ceea ce privește influența mediilor înconjurătoare, acestea trebuie studiate în detaliu în realitatea lor concretă. Nu există o „psihologie a omului“ într‑un

25

Teoria psihanalitică a nevrozei n Remarci introductive asupra psihanalizei øi teoriei nevrozei

26

sens general, într‑un spațiu vid, ca să spunem așa, ci o psihologie a omului într‑o anumită societate concretă și într‑un anumit loc social în cadrul acestei socie­tăți concrete. În legătură cu relația dintre nevoile biologice și influențele formative ale mediului, cartea de față va demonstra într‑un mod adecvat felul în care psihana­ liza abordează această temă. Acum, trebuie aduse doar câteva obser­vații. În efortul de a cerceta relația dintre nevoile biologice și influențele externe, una dintre aceste două forțe ar putea să fie supraestimată. Istoria psihanalizei a avut de‑a face cu ambele tipuri de deviere. Anumiți autori, adop­tând o gân­ dire în termenii biologiei, au trecut complet cu vederea rolul frustră­rilor pro­ venite din exterior în geneza nevrozelor și trăsăturilor de caracter; ei sunt de părere că nevrozele și trăsăturile de caracter rezidă în conflictele dintre ne­voile biologice aflate în contradicție, și că aceste conflicte sunt absolut endo­gene.

Un asemenea punct de vedere este periculos chiar și în analiza terapeutică; însă devine absolut fatal dacă este considerat ca punct de plecare în aplicarea psihanalizei la chestiunile sociologice. Încercări de acest tip au căutat să înțe­ leagă instituțiile sociale ca reprezentând rezultatul conflictelor între mișcările pulsionale contra­dictorii din aceiași indivizi, în loc să caute să înțeleagă struc­ tura instinctuală a ființelor umane prin instituțiile sociale în cadrul cărora s‑au dezvoltat. Însă există de asemenea anumiți autori, la cealaltă extremă, care reproșează psihanalizei că își îndreaptă prea mult atenția către aspectele biologice, și care sunt de părere că a da prea multă importanță mișcărilor pulsionale înseamnă a nega sau a neglija influențele culturale. Acești autori chiar cred, într‑un mod eronat, că a demonstra importanța influențelor culturale contrazice orice teorie a pulsiunilor. Însăși opera lui Freud arată, într‑un mod definitoriu, felul în care obiectele, scopurile și atitudinile pulsionale se modifică sub influența expe­ riențelor. Prin urmare, este absurd să crezi că dovada existenței acestei opinii îl contrazice pe Freud.

Suntem de acord cu Zilboorg care afirmă că nu este greu să găsim în toate aceste devieri „culturaliste“ o reîntoarcere mascată la gândirea magică și la opo­ziția dintre corp și suflet (1637). La prima vedere, pare ca și cum accentuarea factorilor culturali, datorită importanței lor pentru dezvoltarea mentală, a deter­minat în mod clar punerea accentului asupra realității; dar de fapt acest punct de vedere neagă realitatea prin faptul că neagă baza biologică a omului.

Desigur, nu doar frustrările și reacțiile la frustrări sunt determinate social; dorințele ființei umane sunt și ele determinate de mediul său cultural. Cu toate acestea, dorințele determinate cultural reprezintă simple variații ale câtorva nevoi biologice fundamentale; transformarea valorilor biologice primare de „gratifi­care“ și „frustrare“ în sistemele de valori extrem de complexe ale omului modern reprezintă exact aspectul care poate fi explicat prin intermediul studiu­ lui psihana­litic asupra istoricului individului uman și asupra influenței forțelor sociale la care a fost supus. Studierea acestor forțe sociale, a genezei și funcției lor reprezintă sarcina sociologiei.

Otto Fenichel

Aplicarea principiilor generale ale științelor naturii la domeniul special al psihologiei presupune în mod firesc dezvoltarea unor noi metode de cercetare care sunt adecvate acestei arii de interes. Încercările de a menține domeniul mental în afara gândirii cauzale și cantitative („teoria umbrește aspectul multi­ color al vieții“) împiedică adevărata introspecție, așa cum se întâmplă și în cazul unei pseudoexactități care presupune că este necesară transferarea meto­ delor biologice ale experimentului și protocolului științific într‑un domeniu în care aceste metode nu sunt potrivite. (Chiar și astronomia este incapabilă să recurgă la experimente, și cu toate acestea, este o știință a naturii.) Împotriva afirmației conform căreia psihanaliza țintește înspre cercetarea științifică deplină a fenomenelor mentale s‑ar putea obiecta faptul că această formulare este fie prea restrânsă, fie prea generală. Psihanaliza susține că există o viață mentală inconștientă și că studiază acest inconștient. Din moment ce feno­menele conștiente sunt cunoscute sub numele „minte umană“, ar putea să pară că psihanaliza este preocupată de ceva mai mult decât de mintea umană.

Pe de altă parte, s‑ar putea ridica întrebarea: nu este psihanliza, înainte de toate, o psiho­logie a nevrozelor, sau o psihologie a pulsiunilor, sau o psihologie a componentelor emoționale ale vieții mentale — în timp ce componentele mai intelectuale și funcțiile individuale, precum percepția, formarea concepțiilor, judecata ar trebui să fie investigate de alte psihologii?

Aceste obiecții nu sunt valide. Ipoteza conform căreia, în cadrul investigării inconștientului, psihanaliza întreprinde ceva ce rezidă dincolo de fenomenele psihice, ar putea fi comparată cu o afirmație conform căreia optica cercetează ceva diferit de fenomenele luminoase atunci când studiază lungimile de undă ale radiațiilor luminoase. Existența inconștientului este o ipoteză care s‑a impus cercetării psihanalitice în momentul în care căuta o explicație științifică și o înțelegere a fenomenelor conștiente. În lipsa unei astfel de ipoteze, informațiile interrelaționate referitoare la conștient rămân incomprehensibile; având această ipoteză, acel lucru care definește succesul tuturor științelor devine posibil: să prognozeze fenomenele viitoare și să exercite o influență sistematică.

Cât despre afirmația conform căreia psihanaliza este preocupată strict de nevroze sau de fenomenele emoționale, trebuie să recunoaștem faptul că aceste subiecte sunt predominante în cercetarea psihanalitică. Acest lucru poate fi expli­cat în termeni istorici și practici. Psihanaliza a luat naștere ca metodă terapeutică; chiar și astăzi, psihanaliza își asigură materialul de cercetare în principal datorită contextului fericit în care coincid metoda sa de cercetare psihologică și metoda terapeutică medicală. Ceea ce Freud a observat pe parcursul tratamentelor pacienților săi a putut totuși să fie aplicat ulterior la înțelegerea fenomenelor mentale ale persoanelor sănătoase. Mai târziu, când psihanaliza a început să studieze fenomenele conștiente și variatele funcții mentale, ea a putut să facă acest lucru într‑un mod diferit de cel al altor psiho­ logii, deoarece ea studiase anterior inconștientul și pulsiunile. Psihanaliza concepe toate aceste „manifestări de suprafață“ ca fiind structuri care s‑au format din surse pulsionale și emoționale profunde, prin influența mediului.

Desigur, nu se poate susține că, exceptând descoperirile freudiene, nu există

27

Teoria psihanalitică a nevrozei n Remarci introductive asupra psihanalizei øi teoriei nevrozei