Tatiana de Rosnay - Se numea Sarah by Librarie online Elefant.ro

PARIS, IULIE 1942

Fetifla a fost prima care a auzit bætæile puternice în uøæ. Camera ei se afla cel mai aproape de intrarea în apartament. La început, ameflitæ de somn, a crezut cæ e tatæl ei, care urcase din ascunzætoarea din pivniflæ. Îøi uitase probabil cheile øi îøi pierduse ræbdarea din cauzæ cæ nimeni nu auzise prima lui ciocænituræ timidæ. Dar apoi se auziræ vocile, puternice øi brutale în tæcerea nopflii. Nici vorbæ sæ fie tatæl ei. – Poliflia! Deschidefli! Acum! Øi bætæile ræsunaræ din nou, mai puternice. Fratele ei mai mic, care dormea în patul de alæturi, tresæri. Cât sæ fi fost ceasul? Aruncæ o privire printre draperii. Afaræ era încæ întuneric. Îi era teamæ. Îøi aminti de ultimele conversaflii, øoptite, pe care le surprinsese, târziu în noapte, când pærinflii ei o credeau adormitæ. Se strecurase pânæ la uøa sufrageriei øi ascultase, privind printr°o cræpæturæ micæ în lemn. Glasul neliniøtit al tatælui ei. Chipul îngrijorat al mamei. Vorbeau în limba maternæ, pe care fetifla o înflelegea, deøi nu o vorbea la fel de fluent ca ei. Tatæl ei øoptise cæ îi aøteptau vremuri grele. Cæ va trebui sæ fie curajoøi øi foarte atenfli. Rostise cuvinte ciudate, necunoscute: lagær, razie, o mare razie, arestæri în zorii zilei, øi fetifla se întrebase ce însemnau toate acestea. Tatæl ei murmurase cæ numai bærbaflii erau în pericol, nu øi femeile øi copiii, øi cæ el se va ascunde în beci în fiecare noapte.

Tatiana de Rosnay

Dimineafla, îi explicase fetiflei cæ pentru el era mai sigur sæ doarmæ jos o vreme. Pânæ când „lucrurile devin sigure“. Ce „lucruri“, mai precis? Øi ce însemna „sigur“? Când o sæ fie lucrurile „sigure“ din nou? Voia sæ afle la ce se referise cu „lagær“ øi „razie“, dar se temea sæ spunæ cæ træsese de câteva ori cu urechea la discufliile dintre pærinflii ei. Aøa cæ nu îndræznise sæ°l întrebe. – Deschidefli! Poliflia! Oare poliflia îl descoperise pe papà în beci, se întrebase, de aceea se aflau aici, poliflia venise sæ°l ducæ pe papà în locurile pomenite de el în timpul acelor conversaflii øoptite, din miez de noapte: în „lagærele“ de departe, dupæ ieøirea din oraø? Fetifla se duse græbitæ în camera mamei ei, aflatæ mai departe pe hol. Mama se trezi în clipa când simfli o mânæ pe umærul ei. – A venit poliflia, maman, øopti fetifla, øi bate la uøæ. Mama îøi scoase picioarele de sub cearøaf øi îøi dædu pærul de pe faflæ. Fetiflei i se pæru cæ aratæ obositæ, îmbætrânitæ, mult mai bætrânæ decât cei treizeci de ani ai ei. – Au venit sæ°l ia pe papà? se tângui fetifla, agæflându°se cu mâinile de braflele mamei. Au venit dupæ el? Mama nu ræspunse. Din nou ræsunaræ voci puternice pe coridor. Mama îøi puse repede un halat peste cæmaøa de noapte, apoi o luæ pe fetiflæ de mânæ øi se duse la uøæ. Avea palma fierbinte øi lipicioasæ, ca a unui copil, se gândi fetifla. – Da? rosti mama, cu glas pierdut, færæ sæ descuie zævorul. O voce de bærbat îi strigæ numele. – Da, Monsieur, eu sunt, ræspunse ea, iar accentul se simfli puternic, aproape aspru. – Deschidefli imediat! Poliflia. Mama îøi duse o mânæ la gât, iar fetifla observæ cât de palidæ era. Pærea stoarsæ de puteri, îngheflatæ, de parcæ nu mai putea sæ facæ nici o miøcare. Fetifla n-o mai væzuse niciodatæ pe mama ei atât de înspæimântatæ øi îøi simfli gura uscatæ din pricina îngrijorærii.

Se numea Sarah 1-145 cc

Se numea Sarah

Bærbaflii bæturæ din nou în uøæ. Mama o deschise, cu degete neîndemânatice, tremurætoare. Fetifla se dædu înapoi, aøteptându°se sæ vadæ costumele verzi°cenuøii. Erau doi bærbafli. Unul era poliflist, îmbræcat cu tunica albastræ, lungæ pânæ la genunchi, øi purtând pe cap cascheta rotundæ øi înaltæ. Celælalt purta un balonzaid bej øi avea o listæ în mânæ. Rosti încæ o datæ numele mamei. Apoi, pe cel al tatælui. Vorbea o francezæ impecabilæ. Înseamnæ cæ suntem în siguranflæ, se gândise copila. Dacæ sunt francezi, nu nemfli, nu suntem în pericol. Dacæ sunt francezi, n°o sæ ne facæ ræu. Femeia o trase pe fetiflæ mai aproape de ea. Fetifla îi simflea inima bætând prin halat. Voia sæ o împingæ la o parte pe mama ei, voia ca aceasta sæ stea dreaptæ øi sæ°i priveascæ pe bærbafli plinæ de curaj, sæ nu mai tremure de fricæ, sæ°øi împiedice inima sæ batæ în felul acela, ca a unui animal înspæimântat. Voia ca mama ei sæ fie curajoasæ. – Soflul meu… nu este aici, se bâlbâi mama. Nu øtiu unde este. Nu øtiu. Bærbatul cu balonzaid bej o împinse ca sæ intre în apartament. – Græbifli°væ, Madame. Avefli zece minute. Împachetafli niøte haine, cât sæ væ ajungæ pentru vreo douæ zile. Mama nu se miøca din loc. Îl privea flintæ pe poliflist. Acesta ræmæsese pe palier, cu spatele la uøæ. Pærea indiferent, plictisit. Ea îi puse o mânæ pe mânecæ. – Monsieur, væ rog… începu ea. Poliflistul se întoarse, dându°i mâna la o parte. Avea în ochi o privire duræ, goalæ. – M°afli auzit. Venifli cu noi. Øi fiica dumneavoastræ. Facefli cum vi se spune.

11/2/10

10:32 AM

Page 13

PARIS, MAI 2002

Bertrand întârzia, ca de obicei. Încercam sæ nu mæ las afectatæ de asta, dar eram. Zoë se rezema plictisitæ cu spatele de perete. Semæna atât de bine cu tatæl ei, încât uneori mæ fæcea sæ zâmbesc. Dar nu øi astæzi. Am aruncat o privire spre clædirea înaltæ, veche. Apartamentul lui Mamé. Vechiul apartament al bunicii lui Bertrand. Iar noi urma sæ locuim aici. Aveam sæ plecæm de pe Boulevard du Montparnasse, cu traficul lui zgomotos, cu ambulanﬂele care treceau neîncetat din cauza celor trei spitale din zonæ, cu cafenelele øi restaurantele sale, øi sæ ne mutæm pe aceastæ stradæ îngustæ øi liniøtitæ de pe malul drept al Senei. Marais nu era un cartier pe care sæ°l cunosc prea bine, deøi îi admiram frumuseﬂea stræveche, decadentæ. Mæ bucura aceastæ mutare? Nu eram siguræ. Iar Bertrand nici nu°mi ceruse sfatul. De fapt, nici nu discutaseræm mult pe tema asta. Cu elanul lui tipic, mersese înainte cu întreaga afacere. Færæ mine. – Uite°l, zise Zoë. A întârziat numai o jumætate de oræ. L°am privit cum venea agale pe stradæ, cu mersul lui caracteristic, senzual. Zvelt, brunet, emanând sex°appeal, francezul tipic. Ca de obicei, vorbea la telefon. În urma lui venea partenerul sæu de afaceri, Antoine, un bærbat cu barbæ øi roz în obraji. Firma lor se afla pe Rue de l’Arcade, chiar în spatele lui Madeleine. Bertrand

Se numea Sarah

lucrase mult timp la o firmæ de arhitecturæ, încæ dinainte de cæsætoria noastræ, dar în urmæ cu cinci ani îøi înfiinflase propria afacere, împreunæ cu Antoine. Bertrand ne fæcu semn cu mâna, apoi arætæ spre telefon, încruntându°se øi privind supærat. – De parcæ nu poate scæpa de cel cu care vorbeøte, râse Zoë disprefluitor. Vezi sæ nu. Zoë avea numai unsprezece ani, dar uneori dædea impresia cæ este deja adolescentæ. Mai întâi, înælflimea, prin care le fæcea pe toate prietenele ei sæ paræ scunde – la fel øi numærul la pantofi, adæuga ea înverøunatæ –, apoi o luciditate precoce, cu care mæ læsa deseori færæ replicæ. Privirea solemnæ a ochilor ei cæprui semæna cu cea a unui adult, la fel øi expresia îngânduratæ pe care o avea când îøi înælfla bærbia. Întotdeauna fusese aøa, chiar øi când era micuflæ. Calmæ, maturæ, uneori prea maturæ pentru vârsta ei. Antoine veni sæ ne salute, în timp ce Bertrand îøi continua conversaflia, suficient de tare cât sæ audæ toatæ strada, fluturându°øi mâinile în aer, strâmbându°se øi mai mult, întorcându°se din când în când ca sæ se asigure cæ îi ascultam fiecare cuvânt. – O problemæ cu un alt arhitect, explicæ Antoine, cu un zâmbet discret. – Un competitor? întrebæ Zoë. – Da, un competitor, confirmæ Antoine. Zoë oftæ. – Asta înseamnæ cæ am putea sta aici toatæ ziua. Am avut o idee. – Antoine, nu cumva ai cheia de la apartamentul lui Madame Tézac? – O am, Julia, îmi zise el, radios. Antoine îmi ræspundea mereu în englezæ când îi vorbeam în francezæ. Bænuiesc cæ o fæcea ca sæ fie prietenos, dar, în secret, asta mæ deranja. Mæ simfleam de parcæ franceza mea nu ar fi fost suficient de bunæ, dupæ ce locuisem aici tofli anii aceøtia.

Tatiana de Rosnay

Antoine fluturæ cheile. Am decis sæ urcæm tofli trei. Zoë tastæ cu îndemânare codul de la uøæ, apoi am stræbætut curtea ræcoroasæ øi umbritæ pânæ la lift. – Uræsc liftul æsta, zise Zoë. Papà ar trebui sæ facæ ceva în legæturæ cu asta. – Iubito, el redecoreazæ doar apartamentul bunicii tale, am subliniat. Nu întreaga clædire. – Pæi, ar trebui s°o facæ, replicæ ea. În timp ce aøteptam liftul, telefonul meu mobil începu sæ cânte tema muzicalæ a lui Darth Vader. M°am uitat la numærul care clipea pe ecran. Era Joshua, øeful meu. – Mda? am ræspuns. Ca de obicei, Joshua n°avea vreme de pierdut. – Am nevoie sæ ajungi aici pânæ în ora trei. Sæ încheiem planul pe iulie. Terminat, recepflie. – Gee whiz1, am replicat eu cu obræznicie. Am auzit un chicotit la celælalt capæt al firului, înainte sæ închidæ. Lui Joshua îi plæcea întotdeauna când ziceam „gee whiz“. Poate cæ îi amintea de tinerefle. Antoine pærea amuzat de americanismele mele de modæ veche. Mi°l øi imaginam cum le colecfliona øi încerca apoi sæ le repete cu accentul lui franfluzesc. Liftul era una dintre maøinæriile acelea pariziene inimitabile, cu o cabinæ minusculæ, un grilaj de metal, care se închidea cu mâna, øi uøi duble de lemn, care fli se închideau invariabil în faflæ. Strivitæ între Zoë øi Antoine – puflin cam sufocant cu parfumul lui Vétiver –, mi°am zærit fugitiv chipul în oglindæ, în timp ce urcam. Arætam la fel de pæræginitæ ca liftul acela care gemea din toate încheieturile. Ce se întâmplase cu fata frumoasæ, cu chip proaspæt, din Boston, Massachussets? Femeia care mæ privea din oglindæ era la vârsta aceea cumplitæ între patruzeci øi cinci øi cincizeci de ani, o zonæ°tampon a încovoierii, a adâncirii ridurilor øi a apropierii furiøe a menopauzei. 1 Americanism care exprimæ uimire sau surprizæ, echivalent cu „Mæi sæ fie!“ (n.tr.)

Se numea Sarah

– Øi eu uræsc liftul æsta, am zis, cu un glas sumbru. Zoë surâse cu subînﬂeles øi mæ ciupi de obraz. – Mamæ, øi Gwyneth Paltrow ar aræta ca naiba în oglinda aia. N-am putut sæ nu zâmbesc. Era o remarcæ atât de tipicæ pentru Zoë.

Mama începu sæ plângæ cu suspine, la început mai încetiøor, apoi mai tare. Fetifla o privea uluitæ. Niciodatæ în cei zece ani ai ei nu°øi væzuse mama plângând. Îngrozitæ, se uita cum lacrimile alunecau pe chipul ei alb, încreflit. Ar fi vrut sæ°i spunæ sæ nu mai plângæ, cæci nu putea îndura ruøinea de a o vedea scâncind în fafla acestor stræini. Însæ bærbaflii nu acordau nici o atenflie lacrimilor femeii. Îi ceruræ, în schimb, sæ se græbeascæ. Nu era vreme de pierdut. În dormitor, bæieflelul continua sæ doarmæ. – Dar unde ne ducefli? se tângui mama ei. Fiica mea e franfluzoaicæ, s°a næscut la Paris, de ce trebuie sæ vinæ øi ea? Unde ne ducefli? Bærbaflii nu mai rostiræ nici un cuvânt. Stæteau lângæ ea, ameninflætori, uriaøi. Ochii mamei erau albi de fricæ. Se duse în camera ei øi se præbuøi pe pat. Dupæ câteva secunde se întoarse spre fetiflæ. Vocea îi era un øuier, chipul, o mascæ încordatæ. – Trezeøte°l pe fratele tæu. Îmbræcafli°væ, amândoi. Ia niøte haine, pentru el øi pentru tine. Repede! Græbeøte°te, acum! Fratele ei amufli de groazæ când se uitæ pe furiø øi îi væzu pe cei doi bærbafli. O privi pe mama lui, rævæøitæ, suspinând, încercând sæ împacheteze. Îøi adunæ toate puterile pe care le avea în trupul lui de patru aniøori øi refuzæ sæ se miøte. Fetifla încercæ sæ°l convingæ, dar el ræmase nemiøcat, cu braflele lui micufle încruciøate la piept. Fetifla îøi scoase cæmaøa de noapte øi îmbræcæ o bluzæ de bumbac øi o fustæ. Îøi strecuræ picioarele în pantofi. Fratele ei o privea. O auzeau pe mama lor cum plângea în camera ei.

Se numea Sarah

– Mæ duc la locul nostru secret, øopti el. – Nu! îl græbi ea. Trebuie sæ vii cu noi. Îl apucæ de mânæ, dar el se smuci din strânsoarea ei øi se strecuræ în dulapul lung øi adânc, ascuns în peretele din camera lor. Locul unde se jucau de°a v°afli ascunselea. Se furiøau acolo tot timpul, încuindu°se înæuntru, de parcæ ar fi fost cæsufla lor. Maman øi papà øtiau despre asta, dar se prefæceau mereu cæ nu øtiu. Îi strigau øi întrebau cu glas tare, veseli: „Dar unde s°or fi dus copiii æøtia? Ce ciudat, erau aici acum un minut!“ Iar ea øi fratele ei chicoteau încântafli. Aveau acolo o lanternæ, câteva perne, jucærii øi cærfli, chiar øi un bidonaø cu apæ, pe care maman îl umplea în fiecare zi. Fratele ei nu øtia încæ sæ citeascæ, aøa cæ fetifla îi citea cu glas tare Un dræcuøor simpatic. Bæieflelului îi plæcea la nebunie povestea orfanului Charles øi a îngrozitoarei Madame Mac’miche øi felul cum Charles se ræzbunase pe ea pentru toate cruzimile ei. Fetifla i°o recitea de nenumærate ori. Acum vedea chipul micufl al fratelui ei, care o privea din întuneric. Strângea la piept ursuleflul de pluø preferat øi nu mai era înspæimântat. Poate cæ o sæ fie în siguranflæ acolo. Avea apæ øi o lanternæ. Øi putea sæ se uite la pozele din cartea Contesei de Ségur, favorita lui fiind cea cu magnifica ræzbunare a lui Charles. Poate cæ deocamdatæ ar trebui sæ°l lase acolo. Bærbaflii nu°l vor gæsi niciodatæ. Ea o sæ se întoarcæ dupæ el mai târziu sau în timpul zilei, când vor fi læsafli sæ vinæ iar acasæ. Øi papà, aflat încæ în beci, va øti unde se ascunde bæieflelul, dacæ o sæ vinæ cumva sus. – fii°e fricæ acolo? îl întrebæ ea încet, în timp ce bærbaflii strigau dupæ ele. – Nu, ræspunse el. Nu mi°e fricæ. Încuie°mæ înæuntru. N°o sæ mæ gæseascæ. Fetifla închise uøa, ascunzând chipul micufl øi alb, øi întoarse cheia în broascæ. Apoi o strecuræ în buzunar. Încuietoarea era ascunsæ de un dispozitiv pivotant, sub forma unui întrerupætor fals. Era imposibil sæ vezi conturul dulapului în lambriurile de pe perete. Da, va fi în siguranflæ acolo. Era convinsæ de asta. Fetifla îi murmuræ numele øi îøi puse palma pe lambriul de lemn. – O sæ mæ întorc mai târziu dupæ tine. Promit.

Am intrat în apartament øi am început sæ bâjbâi dupæ întrerupætoare, dar nu se întâmplæ nimic. Antoine deschise câteva obloane, iar soarele pætrunse înæuntru. Camerele erau goale øi pline de praf. Færæ mobilæ, sufrageria pærea imensæ. Razele aurii se strecurau prin ochiurile de geam lungi øi murdare, punctând scândurile podelei de un maro°închis. Am privit în jur rafturile goale, pætratele mai închise la culoare de pe pereﬂi, unde atârnau odinioaræ tablouri minunate, øemineul de marmuræ unde îmi aminteam cum ardea focul, iar Mamé îøi întindea mâinile ei palide spre cældura flæcærilor. M°am apropiat de una dintre ferestre øi am privit în jos, la curtea liniøtitæ øi înverzitæ. Mæ bucuram cæ Mamé plecase înainte sæ apuce sæ°øi vadæ apartamentul gol, cæci ar fi întristat°o. Mæ întrista øi pe mine. – Încæ se simte parfumul lui Mamé, afirmæ Zoë. Shalimar. – Øi mirosul acelei groaznice Minette, am completat, strâmbând din nas. Minette fusese ultimul animal de companie al lui Mamé, o siamezæ care suferea de incontinenﬂæ urinaræ. Antoine mæ privi surprins. – Pisica, am explicat, vorbind în englezæ de data asta. Desigur, øtiam cæ la chatte era femininul pentru „pisicæ“, dar mai însemna øi „pæsæricæ“. Ultimul lucru pe care îl voiam era ca Antoine sæ râdæ în hohote de sensul dublu al cuvântului. Antoine evaluæ locul cu ochi de expert.

Se numea Sarah

– Sistemul electric e antic, remarcæ el, arætând spre siguranflele demodate, de porflelan alb. La fel øi încælzirea. Caloriferele uriaøe erau negre de murdærie, solzoase ca o reptilæ. – Stai sæ vezi bucætæria øi dormitoarele, i°am zis. – Cada de baie are gheare, explicæ Zoë. O sæ°mi fie dor de ea. Antoine examinæ pereflii, ciocænindu°i. – Presupun cæ tu øi Bertrand vrefli sæ reamenajafli totul? întrebæ el, privindu°mæ. Am ridicat din umeri. – Nu øtiu exact ce vrea sæ facæ. A fost ideea lui sæ ne mutæm aici. Eu nu am fost foarte încântatæ, voiam ceva mai… practic. Ceva nou. – Dar o sæ fie nou°noufl dupæ ce îl terminæm, zise Antoine øi-mi adresæ un zâmbet cam strâmb. – Poate. Dar pentru mine va fi mereu apartamentul lui Mamé. Apartamentul purta încæ amprenta lui Mamé, chiar dacæ aceasta se mutase la un sanatoriu pentru vârstnici cu nouæ luni în urmæ. Bunica soflului meu locuise aici ani de zile. Mi°am amintit de prima noastræ întâlnire, în urmæ cu øaisprezece ani. Fusesem impresionatæ de tablourile vechilor maeøtri, de øemineul de marmuræ, pe care erau etalate fotografii de familie cu rame de argint ornamentat, de o simplitate înøelætoare, de mobila elegantæ, de numeroasele cærfli din rafturile bibliotecii, de pianul cu coadæ, drapat cu catifea roøie, bogatæ. Sufrageria însoritæ dædea înspre o curte interioaræ liniøtitæ, cu iederæ deasæ, care se întindea pe peretele de vizavi. Exact aici o întâlnisem pentru prima oaræ, întinzându°i mâna, stânjenitæ, încæ neobiønuitæ cu ceea ce sora mea Charla botezase drept „obiceiul pupæcios al francezilor“. Nu dædeai mâna cu o pariziancæ, nici dacæ o întâlneai pentru prima oaræ, ci o særutai o datæ pe fiecare obraz. Dar pe°atunci nu øtiam încæ asta.

Se numea Sarah

Bærbatul zâmbi. Fetifla îøi zise cæ nu væzuse niciodatæ un zâmbet mai urât. – O s°o flinem închisæ, Madame, spuse el. Mai devreme, o doamnæ øi°a aruncat copilul pe fereastræ, apoi a særit øi ea. Nu vrem sæ se repete aøa ceva. Mama nu spuse nimic, înlemnitæ de groazæ. Fetifla îl privi furioasæ. Ura fiecare pærticicæ din el. Detesta fafla lui roøie, gura lui umedæ. Privirea rece, moartæ, din ochii lui. Felul cum stætea acolo, cu picioarele depærtate, cu pælæria de fetru înclinatæ în faflæ øi mâinile grase prinse la spate. Îl ura din tot sufletul, aøa cum nu urâse pe nimeni în viafla ei, mai mult decât îl ura pe bæiatul acela îngrozitor de la øcoalæ, Daniel, care îi øoptea lucruri oribile, cu voce joasæ, lucruri oribile despre accentul mamei ei, despre accentul tatælui ei. Ascultæ cum poliflistul îøi continua cercetarea stângace. Nu avea sæ°l gæseascæ pe bæieflel. Dulapul era prea bine ascuns. Bæieflelul va fi în siguranflæ. Nu aveau sæ°l gæseascæ. Niciodatæ. Poliflistul se întoarse, ridicæ din umeri, scuturæ din cap. – Nu e nimeni aici, zise el. Bærbatul în balonzaid o împinse pe mamæ spre uøæ øi îi ceru cheile de la apartament. Ea i le întinse în tæcere. O luaræ în øir pe scæri în jos, încetinifli de sacoøele øi de legæturile pe care le cæra mama. Fetifla gândea cu rapiditate – cum ar fi putut sæ°i transmitæ cheia tatælui ei? Unde putea sæ o lase? La concierge1? Oare era treazæ la ora aceea? Ciudat, dar concierge se trezise deja øi îi aøtepta la uøa apartamentului ei. Fetifla observæ o expresie ciudatæ, de satisfacflie, pe chipul femeii. Oare de ce aræta aøa, se întrebæ, de ce nu se uita la mama ei sau la ea, ci numai la bærbafli, ca øi cum n°ar fi vrut sæ o vadæ pe ea sau pe mama ei, ca øi cum nu le°ar fi væzut niciodatæ în viafla ei. Øi totuøi, mama ei fusese mereu amabilæ cu aceastæ femeie, din când în când avusese grijæ de bebeluøul ei, de micufla Suzanne, care de multe ori era agitatæ din pricina colicilor, øi mama ei fusese atât de ræbdætoare, îi cântase lui 1

Portæreasæ, în limba francezæ în original \(n.tr.\)

Bærbatul cu balonzaid bej se uitæ încæ o datæ la listæ. – Stai, zise el. Lipseøte un copil. Un bæiat. Rosti numele bæieflelului. Fetifla simfli cæ i se opreøte inima în loc. Mama îi aruncæ o privire. Fetifla duse rapid degetul la buze. Miøcarea le scæpæ celor doi bærbafli. – Unde este bæiatul? întrebæ bærbatul. – Fratele meu nu este aici, Monsieur, spuse fetifla, cu franceza ei perfectæ, franceza unui nativ. A plecat la începutul lunii, cu niøte prieteni, la flaræ. Bærbatul în balonzaid o privi cu atenflie, apoi fæcu un gest rapid cu bærbia înspre poliflist. – Cerceteazæ casa. Repede. Poate cæ øi tatæl se ascunde. Poliflistul se deplasa greoi prin încæperi, deschizând cu stângæcie uøile, uitându°se pe sub paturi øi în dulapuri. În timp ce perchezifliona zgomotos apartamentul, celælalt bærbat mæsura încæperea cu pasul. Când se afla cu spatele la ele, fetifla îi arætæ rapid cheia mamei. Papà o sæ vinæ sæ°l ia, papà va veni mai târziu, rosti ea færæ cuvinte. Mama dædu din cap. În regulæ, pærea sæ spunæ, înfleleg unde e bæieflelul. Apoi însæ mama se încruntæ, fæcu un gest cu mâna sugerând o cheie, unde o sæ laøi cheia pentru papà, cum o sæ øtie unde se aflæ? Bærbatul se întoarse brusc øi se uitæ la ele. Mama îngheflæ. Fetifla se cutremuræ de spaimæ. Bærbatul le privi flintæ un timp, apoi închise brusc fereastra. – Væ rog, zise mama, e atât de cald aici.

Tatiana de Rosnay

Suzanne în limba ei maternæ, iaræøi øi iaræøi, iar bebeluøului îi plæcuse øi adormise liniøtit. – Øtii unde sunt tatæl øi fiul? întrebæ poliflistul øi îi dædu cheile de la apartament. Femeia ridicæ din umeri, refuzând în continuare sæ le priveascæ pe mamæ øi pe fetiflæ. Bægæ cheile în buzunar cu o miøcare rapidæ, flæmândæ, care nu îi plæcu deloc fetiflei. – Nu, îi ræspunse poliflistului. În ultima vreme nu l°am prea væzut pe sofl. Poate s°a ascuns, împreunæ cu bæiatul. Putefli cæuta în beci sau în camerele de serviciu de la ultimul etaj. Væ aræt dacæ dorifli. Bebeluøul din micul loge începu sæ scânceascæ, iar concierge îi aruncæ o privire peste umær. – Nu avem timp, zise bærbatul în balonzaid. Trebuie sæ plecæm. O sæ ne întoarcem dacæ va fi nevoie. Portæreasa se duse la copilul care plângea øi îl strânse la piept. Spuse cæ mai erau øi alte familii în clædirea alæturatæ. Le pronunflæ numele cu o expresie de dezgust, de parcæ rostea un cuvânt urât, se gândi fetifla, unul dintre acele cuvinte murdare pe care nu trebuie sæ le spui niciodatæ.

În cele din urmæ, Bertrand îøi bægæ telefonul în buzunar øi îøi îndreptæ atenflia spre mine, aruncându°mi unul dintre zâmbetele lui largi, irezistibile. De ce am un sofl atât de imposibil de atrægætor? m°am întrebat pentru a mia oaræ. Când îl cunoscusem, cu mulfli ani în urmæ, la schi în Courchevel, în Alpii francezi, fusese genul zvelt, ca un puøti. Acum, la patruzeci øi øapte de ani, era mai masiv, mai puternic, emana masculinitate, „franfluzism“ øi clasæ. Era ca un vin bun, îmbætrânind cu graflie øi putere, în vreme ce eu eram siguræ cæ°mi pierdusem tinereflea undeva între râul Charles øi Sena øi, cu siguranflæ, vârsta de mijloc nu mæ fæcea sæ înfloresc. Dacæ pærul argintiu øi ridurile pæreau sæ sublinieze frumuseflea lui Bertrand, eram convinsæ cæ, în cazul meu, nu fæceau decât s°o diminueze. – Ei, ce zici? mæ întrebæ el, apucându°mæ de fund cu o mânæ nepæsætoare, posesivæ, în ciuda faptului cæ ne priveau asociatul lui øi fiica noastræ. Ce zici, nu e grozav? – Grozav, repetæ Zoë ca un ecou. Antoine ne°a spus cæ totul trebuie refæcut. Ceea ce înseamnæ cæ, probabil, nu ne vom muta pânæ la anul. Bertrand râse – avea un râs molipsitor, o combinaflie între o hienæ øi un saxofon. Asta era problema cu soflul meu: un farmec ameflitor, pe care îi plæcea sæ°l exercite la maximum. Mæ întrebam de unde îl moøtenise. De la pærinflii lui, Colette øi Édouard? Foarte inteligenfli, rafinafli, culfli. Dar nu fermecætori. Surorile lui, Cécile øi Laure? Bine°crescute, foarte deøtepte, cu maniere ireproøabile.

Tatiana de Rosnay

Dar ele râdeau numai când se simfleau obligate. M°am gândit cæ probabil îl cæpætase de la Mamé. Rebela, bætæioasa Mamé. – Antoine este aøa de pesimist, râse Bertrand. O sæ ne mutæm aici destul de curând. O sæ fie mult de muncæ, dar o sæ aducem cele mai bune echipe. L°am urmat pe holul lung, cu podele scârflâitoare, spre dormitoarele care dædeau cætre stradæ. – Peretele æsta trebuie sæ disparæ, declaræ Bertrand, indicând zidul, øi Antoine dædu aprobator din cap. Trebuie sæ aducem bucætæria mai aproape, altfel Miss Jarmond n-o s°o considere „practicæ“. Rosti cuvântul în englezæ øi îmi fæcu obraznic cu ochiul, în timp ce desena în aer mici ghilimele. – E un apartament destul de mare, remarcæ Antoine. Chiar grandios. – Acum, da. Era însæ mult mai mic pe vremuri, mult mai modest, afirmæ Bertrand. Bunicii mei au træit vremuri grele. Bunicul nu a fæcut avere decât în anii øaizeci, apoi a cumpærat apartamentul de vizavi øi le°a unit pe amândouæ. – Deci, în copilærie, grand°père a locuit în partea asta micæ? întrebæ Zoë. – Exact, confirmæ Bertrand. Partea asta de aici. Aceea era camera pærinflilor lui, iar el dormea aici. Spafliul era mult mai mic. Antoine ciocæni atent pereflii. – Da, øtiu la ce te gândeøti, zâmbi Bertrand. Vrei sæ uneøti camerele astea douæ, nu? – Aøa e! recunoscu Antoine. – Nu°i o idee rea, deøi trebuie bine gânditæ. Aici e o bucatæ de zid problematicæ, o sæ°fli aræt mai târziu. Are niøte lambriuri groase, øi prin el trec tot felul de flevi. Nu e aøa de uøor cum pare. M°am uitat la ceas: douæ øi jumætate. – Trebuie sæ plec. Mæ întâlnesc cu Joshua. – Ce facem cu Zoë? întrebæ Bertrand. Zoë îøi dædu ochii peste cap.

Se numea Sarah

– Pot, de exemplu, sæ iau un autobuz înapoi în Montparnasse. – Øi øcoala? replicæ Bertrand. Zoë îøi dædu iaræøi ochii peste cap. – Papà! E miercuri. Nu am ore miercuri dupæ°amiaza, îfli aminteøti? Bertrand se scærpinæ în cap. – Pe vremea mea… – Era joia, nu se fæcea øcoalæ joia, psalmodie Zoë. – Sistemul øcolar francez e ridicol, am oftat. Øi în plus, ore sâmbætæ dimineafla! Antoine era de acord cu mine. Fiii lui urmau o øcoalæ particularæ unde nu se fæceau ore sâmbætæ dimineafla. Dar Bertrand – la fel ca pærinflii lui – credea cu convingere în sistemul public francez. Eu dorisem sæ o dau pe Zoë la o øcoalæ bilingvæ – existau câteva la Paris –, dar clanul Tézac nici nu voise sæ audæ. Zoë era franfluzoaicæ, næscutæ în Franfla. Avea sæ urmeze o øcoalæ francezæ. În prezent, urma lycée Montaigne, lângæ Grædinile Luxembourg. Familia Tézac uita mereu cæ Zoë are o mamæ americancæ. Din fericire, engleza lui Zoë era perfectæ. Nu vorbisem niciodatæ altceva cu ea, øi mergea de suficiente ori la Boston în vizitæ la pærinflii mei. Îøi petrecea majoritatea verilor în Long Island, cu sora mea Charla øi cu familia ei. Bertrand se întoarse spre mine. În ochi avea acea sclipire, care mæ neliniøtea øi îmi semnala cæ avea sæ fie ori foarte amuzant, ori foarte crud, ori amândouæ. Evident cæ øi Antoine cunoøtea semnificaflia, având în vedere felul supus în care începu sæ°øi studieze atent pantofii din piele, cu ciucuri. – Da, într°adevær, øtim ce gândeøte Miss Jarmond despre øcolile noastre, despre spitalele noastre, despre nesfârøitele noastre greve, despre vacanflele noastre, despre instalafliile noastre sanitare, despre serviciul nostru poøtal, televiziunea noastræ, politica noastræ, rahatul nostru de câine de pe trotuare, rosti Bertrand, zâmbind spre mine cu dantura lui perfectæ. Am auzit asta de

Tatiana de Rosnay

atâtea ori, de atâtea ori, nu°i aøa? Aø vrea sæ fiu în America, totul e atât de curat în America, toatæ lumea culege rahatul de câine în America! – Terminæ, papà, eøti atât de grosolan! zise Zoë øi mæ luæ de mânæ.

Afaræ, fetifla væzu un vecin îmbræcat în pijama, sprijinit de fereastræ. Era un bærbat amabil, profesor de muzicæ. Cânta la vioaræ øi ei îi plæcea sæ°l asculte. Deseori, de dincolo de curte, le cânta ei øi fratelui ei vechi cântece franfluzeøti, ca Sur le pont d’Avignon øi À la claire fontaine, precum øi melodii din flara pærinflilor ei, care îi fæceau întotdeauna pe mama øi pe tatæl ei sæ danseze veseli, iar papucii mamei pluteau pe scândurile podelei, în timp ce tatæl ei o învârtea iaræøi øi iaræøi, pânæ amefleau cu toflii. – Ce facefli? Unde îi ducefli? strigæ el. Vocea lui ræsunæ în curte, acoperind flipetele bebeluøului. Bærbatul în balonzaid nu°i ræspunse. – Nu putefli sæ facefli aøa ceva, continuæ vecinul. Sunt oameni buni øi cinstifli! Nu putefli sæ facefli aøa ceva! La sunetul glasului sæu, obloanele începuræ sæ se deschidæ øi chipuri sæ priveascæ din spatele perdelelor. Dar fetifla observæ cæ nimeni nu se miøca, nimeni nu zicea nimic. Stæteau, pur øi simplu, øi se uitau. Mama se opri din mers, zguduitæ de suspine. Bærbaflii o împinseræ înainte. Vecinii priveau în tæcere. Chiar øi profesorul de muzicæ ræmase tæcut. Brusc, mama se întoarse øi flipæ din toate puterile; strigæ numele soflului ei, de trei ori. Bærbaflii o apucaræ de brafle, zgâlflâind°o cu brutalitate. Ea læsæ sæ cadæ genflile øi boccelele. Fetifla încercæ sæ°i opreascæ, dar ei o împinseræ la o parte.

Tatiana de Rosnay

În prag apæru un bærbat slab, cu haine mototolite, nebærbierit øi cu ochii roøii, obosifli; stræbætu curtea, flinându°se drept. Când ajunse în dreptul bærbaflilor, le spuse cine era. Avea un accent pronunflat, la fel ca femeia. – Luafli°mæ cu familia mea, spuse el. Fetifla îøi strecuræ mâna în cea a tatælui. Era în siguranflæ acum, îøi zise ea. Era în siguranflæ, cu mama øi cu tatæl ei. Toate astea nu aveau sæ dureze mult. Doar era poliflia francezæ, nu nemflii. Nimeni nu avea sæ le facæ vreun ræu. Curând se vor întoarce la apartament, øi maman le va pregæti micul dejun. Bæieflelul va putea ieøi din ascunzætoare, iar papà se va duce la depozitul din josul stræzii, unde lucra ca maistru øi fæcea curele, genfli øi portofele alæturi de colegii lui, øi totul va fi ca înainte. Curând, lucrurile vor fi din nou sigure. Afaræ se luminase de ziuæ. Strada îngustæ era pustie. Fetifla privi înapoi spre clædirea ei, la chipurile tæcute de la ferestre øi la concierge, care o flinea la piept pe micufla Suzanne. Profesorul de muzicæ îøi ridicæ încet mâna, într°un gest de ræmas°bun. Îi fæcu øi ea cu mâna, zâmbind. Totul avea sæ fie bine. Urma sæ se întoarcæ repede, tofli aveau sæ se întoarcæ în curând. Dar bærbatul era extrem de trist. Pe obraji îi curgeau lacrimi, lacrimi tæcute de neputinflæ øi de ruøine, pe care ea nu le înflelegea.

– Grosolan? Mama ta adoræ asta, chicoti Bertrand, fæcându°i cu ochiul lui Antoine. Nu°i aøa, iubito? Nu°i aøa, chérie? Se învârtea prin living, pocnind din degete pe melodia din West Side Story. Mæ simfleam prost faflæ de Antoine. De ce°i plæcea lui Bertrand sæ mæ facæ sæ par americanca falsæ, plinæ de idei preconcepute, mereu criticæ la adresa francezilor? Øi de ce stæteam acolo øi°i permiteam sæ°mi vorbeascæ astfel? Cândva era amuzant. La începutul cæsniciei noastre, asta fusese o glumæ clasicæ øi îi fæcea pe prietenii noøtri americani øi francezi sæ râdæ în hohote. La început. Eu am zâmbit, ca de obicei. Dar astæzi, zâmbetul meu pærea un pic forflat. – Ai mai fost s°o vezi pe Mamé în ultima vreme? am întrebat. Bertrand era deja ocupat sæ mæsoare ceva. – Poftim? – Mamé, am repetat, ræbdætoare. Cred cæ i°ar plæcea sæ te vadæ. Sæ vorbifli despre apartament. Privirea lui o întâlni pe a mea. – N°am timp, amour. Tu te duci? O privire rugætoare. – Bertrand, eu mæ duc în fiecare sæptæmânæ, øtii asta. El oftæ. – E bunica ta, am subliniat. – Øi te iubeøte pe tine, l’Américaine, rânji el. Øi eu la fel, bébé.