Muzica nouă

Elena Maria Șorban

MUZICA NOUĂ

© Elena Maria ȘORBAN

Editura EIKON Cluj Napoca, str. Mecanicilor nr. 48 Redacția: tel 0364 117252; 0728 084801; 0728 084802 e-mail: edituraeikon@yahoo.com Difuzare: tel/fax 0364 117246; 0728 084803 e-mail: eikondifuzare@yahoo.com web: www.edituraeikon.ro Editura Eikon este acreditată de Consiliul Național al Cercetării Științifice din România (CNCS)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ŞORBAN, ELENA-MARIA Muzica nouă / Elena-Maria Şorban ; pref.: prof. univ. dr. Valentina Sandu-Dediu. - Cluj-Napova : Eikon, 2014 ISBN 978-606-711-038-8

I. Sandu-Dediu, Valentina (pref.)

78

Editori:

Valentin AJDER Vasile George DÂNCU

Copertă și tehnoredactare:

Sergiu NEGREAN

Imagine coperta 1: Imagine coperta 4:

Ede TERÉNYI – Solo (2002) Ede TERÉNYI – Geneză (1977)

Elena Maria Șorban

Muzica nouă Prefață de Prof. univ. dr. Valentina Sandu-Dediu

Cluj-Napoca, 2014

CUPRINS PREFAȚA de Valentina Sandu-Dediu / 7 PRECIZĂRI DE TEHNOREDACTARE ȘI BIBLIOGRAFIE ABREVIERI ȘI SIMBOLURI / 8 TRANZIȚIA MUZICII DE LA ROMANTISM LA POLISTILISMUL SECOLULUI XX / 9 Academism Neoclasicism Postromantism Verism Impresionism Nonconformiști Jazz Muzici lejere

POLISTILISMUL MUZICII SECOLULUI XX, ÎNTRE 1 910 ȘI 1970 / 53 Modernism: expresionism, avangardism, muzici electroacustice Neoclasicism; școli naționale ale secolului XX Orientări retro: clasicizantă și postromantică Jazz Muzici ușoare și de film

TRANZIȚIA MUZICII CONTEMPORANE SPRE VIITOR / 122 Diversitate postmodernă Muzici electroacustice Jazz Muzici de consum

POSTFAȚĂ / 162

PREFAȚĂ Privirea înapoi către muzica nouă

Volumul de față vine în completarea compendiului cuprinzător de istoria muzicii, semnat de Elena Maria Șorban, care reflectă, într-un stil inedit, pe de o parte seriozitatea demersului universitar, rezultat din experiența de la catedră, și pe de alta, dinamismul informării (a se vedea webografia și referirile la surse de pe internet, în general). Din muzicologia românească lipsea o asemenea carte care să recupereze terminologii și noțiuni larg acceptate în limbi de circulație, transformându-se astfel într-un instrument prețios de informare.

Tehnicile și metodele autoarei integrează definirea și descrierea succintă a conceptelor (muzicale, din arte, literatură sau alte domenii), încadrarea istorică și periodizarea; sunt incluse în volum referiri la personalități muzicale, elemente de psihologie și sociologie muzicală, de pedagogie generală și muzicală, de estetică muzicală și istorie a muzicologiei, în general. Modernitatea abordării se observă – în mare – în viziunea propusă de Elena Maria Șorban, topind granițele academice între muzici (grele/ușoare, high/low etc.), dar și în detaliu, în acele pasaje care includ referiri la gender studies (femeile în muzica secolului 20 și până în 2014) sau la minorități (tematica muzicală gitană).

Autoarea preferă un stil concis, schematic pe alocuri, cu secțiuni și subsecțiuni, tabele și exemple multiple. Dat fiind că abordează o tematică amplă, ea își asumă selecția exemplelor și propune un traseu personal în scrierea unei istorii recente a muzicii universale. Un asemenea drum demonstrează nu doar preferința Elenei Șorban pentru sistematic, fără a neglija istoricul, dar și faptul că viziunea asupra subiectului respectiv se schimbă mereu, contemporaneitatea aduce noi și noi maniere de a vedea și a prezenta trecutul (și chiar prezentul) muzical. În consecință, o asemenea carte devine utilă cititorului actual, pentru a răspunde multiplicității și efervescenței perioadei pe care o traversăm.

Mai 2014.

Prof. univ. dr. Valentina Sandu-Dediu

PRECIZĂRI DE TEHNOREDACTARE ȘI BIBLIOGRAFIE Bibliografia generală este cuprinsă în volumul Muzica clasică și romantică de aceeași autoare, publicat la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 136-160. Prefața aceleiași cărți (p. 7-18) oferă explicațiile de terminologie referitoare la categoriile de limbaj și forme muzicale.

Atât pentru bibliografia generală, cât și pentru trimiterile de documentare avansată de la sfârșitul capitolelor cărții, culegerea de informații a fost încheiată la 1 februarie 2014. În texte, titlurile în limba originală sunt notate cu caractere cursive, iar cele traduse, între ghilimele. Caracterele aldine marchează noțiunile și ideile cele mai importante din text.

Transliterarea numelor proprii ruse urmează ortografia limbii române (ca atare, este diferită de cea din alte limbi, în care avem bogate referințe).

ABREVIERI ȘI SIMBOLURI - Generale: i. = început de secol, m. = mijloc de secol, f. = final de secol 1/... = prima jumătate a secolului..., 2/...= a doua jumătate a secolului... > = între anii; devine; < = inclusiv, ~ = circa; * = lucrări orchestrate; ♪= site-uri cu exemple audio. În tranzițiile stilistice, inițialele C, M, N semnalează continuități, modificări, noutăți stilistice.

Genuri: c. = concert; cv. = cvartet; p. 4 m. = pian la patru mâini; pm. s. = poem simfonic; s. = simfonie / simfonic; alte abrevieri, cauzate de spațiul restrâns din tabele, sunt considerate subînțelese.

- Referitoare la edituri, din România/din alte țări: A-R Editions: Middleton, Wisconsin, USA Brașov: Amadeus: Hal Leonard Corporation, Milwaukee, USA Editura Universității „Transilvania” Ashgate: Ashgate Publishing, Farnham, UK București: Editura Muzicală Bärenreiter: Bärenreiter Verlag, Kassel etc.

EDP: Budapest: Zeneműkiadó Cambria: Cambria Press, Amherts NY – London Editura Didactică și Pedagogică Da Capo Press: Cambridge, Massachusetts, USA ICR: DTV: Deutcher Taschenbuch Verlag, München Institutul Cultural Român Greenwood: Greenwood Press, Santa Barbara, USA UNMB: Laaber: Laaber Verlag, Laaber Universitatea Națională de Muzică Milano: A. Mondadori Cluj-Napoca: Norton: W. W. Norton & Company, New York Editura MediaMusica Praeger: Praeger, Santa Barbara, USA AMGD: Academia de Muzică „G. Dima” Routledge: a global publisher Iași: Editura Artes Scarecrow: Lanham, Maryland, USA Springer: Berlin – Luxemburg Oradea: Editura Universității UP: University Press (pentru: …University Press; Timișoara: Editura Universității de Vest University Press of…; Press of … University) - Pentru dicționare, enciclopedii și serii muzicologice: DMCM – Discovering Masterpieces of Classical Music, EuroArtsChannel DTM – Dicționar de termeni muzicali, coordonator științific Gheorghe FIRCA, Academia Română–Editura Enciclopedică, București, 2010 HMG – Handbuch der musikalischen Gattungen, Laaber, 1987-2010 MB – Musikgeschichte in Bildern, VEB Deutscher Verlag für Musik, Leipzig, 1961-1989 MGG – Die Musik in Geschichte und Gegenwart. Hg. von Friedrich BLUME, Bärenreiter, 1949-1973 MGG – Die Musik in Geschichte und Gegenwart. Sachteil. Hg. von Ludwig 2S FINSCHER, Bärenreiter, 1994-1998 NG – The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Second Edition, ed.

Stanley SADIE, exec. ed. John TYRRELL, Oxford UP, 2001 NHMw – Neues Handbuch der Musikwissenschaft, Hg. von Carl DAHLHAUS; Herman DANUSER, Laaber, 1980-1995 NO – The New Oxford History of Music, ed. Gerald ABRAHAM, Oxford UP, 1960TCC – The Cambridge Companion…, Cambridge UP TCH – The Cambridge History of..., Cambridge UP

TRANZIȚIA MUZICII DE LA ROMANTISM LA POLISTILISMUL SECOLULUI XX Academism Neoclasicism Postromantism Verism Impresionism Nonconformiști Jazz Muzici lejere

1. Descrierea tranziției și definirea domeniilor sale stilistice Tranziția muzicii dintre romantism și polistilismul sec. XX (1.1.) se plasează în perioada ~1870~1920, dominată ideologic de subiectivism și existențialism, (1.3.) cu piese muzicale de geneză cultă, (1.4.) între care se disting curentele stilistice clasicizant -academist, neoclasic, romantic târziu, postromantic, impresionist și compozitori nonconformiști, (2.) caracterizată de (2.1.) conținuturi care reflectă procesul de globalizare, (2.2.) limbaje sonore îmbogățite sau noi.

ACADEMISMUL prezintă trăsături clasicizante și/sau postromantice, implicând conținuturi generalizate, limbaje, morfologii, sintaxe, facturi, forme și genuri de tip clasic, sporind ca pondere prin prestigiul instituțional al reprezentanților săi.

DENUMIRE Atributul „academist” este legat de apartenența reprezentanților artei clasicizante la instituții de învățământ superior, care le conferă un statut social superior, de „maeștri”, implicând generalitatea și normativitatea. Termenul, utilizat mai ales în artele plastice din sec. XIX, este aplicabil și muzicii; el implică uneori o conotație devalorizatoare, academismul fiind plasat adesea în opoziție cu arta „progresistă”.

NEOCLASICISMUL MUZICAL cuprinde (1.1.) creația cultă laică și religioasă, folosind limbile naționale, respectiv, limba latină, (1.2.) din perioada ~1900 > contemporaneitate, (1.3.) cu atitudine ideologică predominant umanistă, (1.4.) având geneză de autor, (2.1.) limbaje tonal-modale flexibile, (2.2.) ritmică predominant metric-divizionară, inclusiv eterogenă, (2.3.) morfologii și sintaxe tradiționale, (2.4.) facturi obișnuite, (2.5.) tipologii timbrale tradiționale îmbogățite, (2.6.) interpretare predominant profesionistă, (2.7.) bazată pe documente scrise.

PRECIZĂRI – Neoclasicismul a fost generat ca atitudine antiromantică, cu manifestări ocazionale – de evocare sau omagiale –, favorizând conținuturi de muzică absolută sau de caracter.

– Aspecte pre-neoclasice apar în muzică după 1860, influențate uneori și de mișcarea cecilianistă (v. punctul 6.3.), curentul neoclasic impunându-se și fiind identificat ca atare de la i. XX (v. și cap. următor).

– La începuturile lor, aspectele neoclasice nu sunt tipice pentru un anume compozitor, ci apar sporadic, în anumite lucrări, în combinații cu alte siluri muzicale din epocă:

10 Elena Maria Şorban - cu stilul romantic, la:

LISZT, Évocation à la Chapelle Sixtine, pentru orgă, 1862, BRAHMS, Variațiuni pe o temă de Haydn (1874), ● CEAIKOVSKI, Variațiuni în stil rococo, pentru violoncel și orchestră (1877); ● GRIEG, Suita „Holberg”, pentru orchestră (1884); - cu stilul postromantic, la BUSONI, Introduzione e Fuga sopra un Corale di G. S. Bach (1881?), REGER, Trei piese pentru orgă, op.7 (1892) și numeroase alte piese, culminând cu Variațiunile pentru orchestră, pe o temă de Mozart (1914); - cu stilul impresionist, la: ● RAVEL, numeroase lucrări, începând cu „Menuet antic”, pentru pian (1895), ● ENESCU, Suita pentru pian, „în stil vechi”, op. 3 (1897); Suita pentru pian, op. 10 (1903).

– Continuă creația muzicală clasicizantă1, care, plasată în distincția clasicizant/neoclasic, integrează conținuturi și atitudini componistice simpliste (clasicizantul), respectiv moderniste (neoclasicul), având frecvent, dar nu întotdeauna, implicații valorice polarizate negativ/pozitiv; potrivit criteriului cantitativ, orientarea clasicizantă este numeros reprezentată, însă calitativ, are lucrări puțin semnificative.

– Neoclasicismul din artele plastice (f. XVIII>) implica o atitudine de limpiditate antibarocă, de inspirație antică și renascentistă, proprie culturilor franceză și italiană, dobândind accepțiuni muzicale de relaționare cu clasicismul vienez, revenind în cultura germană, de la i. XX încoace.

POSTROMANTISMUL cuprinde (1.1.) creația cultă laică și religioasă, în limbile naționale europene, respectiv în limba latină, (1.2.) din perioada f. XIX>~1950, (1.3.) de atitudine ideologică conservatoare, (1.4.) având geneză de autor, (2.1.) limbaj tonal lărgit, (2.2.) ritm predominant divizionar cu agogică adesea liberă, (2.3.) morfologii predominant motivic-dezvoltătoare, sintaxe evolutive, structuri polimorfe, (2.4.) factură omofonă sau polifonă, (2.5.) tipologii timbrale bogate, (2.6.) interpretare predominant profesionalizată, (2.7.) bazată pe documente scrise.

PRECIZĂRI2 - Postromantismul, raportat la romantism, se caracterizează prin conținuturi expresive generalizate, în sensul preferinței pentru muzica absolută și mai puțin pentru subiectivism, conținuturi exprimate prin forme și genuri mai ample decât cele romantice; în privința limbajului muzical, cel postromantic este mai convențional.

- Postromantismul, raportat la romantismul târziu, aduce probleme de încadrare sensibile, cauzate de suprapunerile lor temporale. Ele pot fi clarificate astfel: ● ●

1

(1.) Orientare stilistică din creația laică și religioasă, de conținut generalizat, cu atitudine estetică atașată de tradiția clasicismului, concretizată prin continuități simplificatoare față de acesta, predominant în limbile naționale, (1.2.) încadrată în timp după clasicismul muzical, până în zilele noastre (alături de stilurile muzicale concomitente, însă fără a se evidenția), dominată ideologic de idealism și conservatorism, (1.3.), având geneză cultă sau semicultă, (2.1.) limbaj sonor tonal simplificat, (2.2.) ritmică de tip divizionar simplu și agogică regulată, (2.3.) morfologii și sintaxe simple, (2.4.) factură predominant armonică, uneori, polifonică simplă, (2.5.) tipologii timbrale tradiționale, (2.6.) interpretare profesionistă și de amatori, (2.7.) fixată în documente sau improvizată – cf.

E. M. ȘORBAN, Muzica clasică și romantică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 71.

2 Postromantismul muzical este mult mai puțin teoretizat decât alte orientări stilistice tranzitorii anterioare, ori chiar față de cele contemporane lui. Sunt sesizabile deosebiri de opinie între surse documentare, referitor la încadrarea unora ori altora dintre autori în categoriile stilistice de romantic, romantic târziu sau postromantic.

Muzica nouă 11 romantice târzii sunt creațiile având la bază inspirația literară și un subiectivism artistic accentuat, care le conferă personalitate; limbaj muzical, forme și structuri de tip romantic; ex.: RAHMANINOV, ELGAR; ● postromantice sunt creațiile având predominant conținuturi eclectice, uneori, generalizate, respectiv limbaj muzical armonic mai liber în tratarea disonanțelor, forme de obicei foarte ample, structuri polimorfe; ex.: MAHLER, R. STRAUSS. - Postromantismul, raportat la clasic, clasicizant și neoclasic, arată similitudini de conținuturi și limbaje muzicale generalizatoare; din acest punct de vedere, postromantismul apare ca o sinteză chiar între clasic (prin conținuturi și limbaje generalizatoare, precum și prin genuri) și romantic (prin parametri de formă, melodicitate și dezvoltare continuă, ducând la hipertrofiere), deosebindu-se de acestea prin eclectism.

- Raportarea la stilul lui WAGNER generează rezultate viabile (nu numai în genul operei) – ex. SAINT-SAËNS, MAHLER, R. STRAUSS, DUKAS – sau epigonice, precum la Engelbert HUMPERDINCK (opere pentru copii, cu masivitate simfonică și construcții leitmotivice complexe).

ORIENTĂRILE MUZICALE NAȚIONALE sunt efervescente în perioada f. XIX > i. XX mai ales în spațiile culturale central-, sud-, est-europene care luptă pentru sau și-au dobândit recent independența politică, ca manifestări ale unor eforturi recuperatoare de identitate.

PRECIZĂRI: Orientările muzicale naționale de la f. XIX > i. XX pot fi convergente cu una sau mai multe alte orientări stilistice (v. și tabelul de la punctul 9.3.): - romantismul – ex., Gh. DIMA; - clasicizantul – ex., mici maeștri din culturile naționale; - romantismul târziu și postromantismul – ex. lucrările timpurii de BARTÓK; ENESCU (Poema română, op. 1 sau Rapsodiile române, op. 11); - neoclasicismul – ex. ENESCU (Suita pentru pian, op. 10, și cu elemente impresioniste). ●

VERISMUL MUZICAL cuprinde (1.1.) creația de operă, în limba italiană, (1.2.) din perioada f. XIX>~1/XX, (1.3.) de atitudine ideologică realistă, (1.4.) având geneză de autor, (2.1.) limbaj tonal lărgit și limbaje modale, (2.2.) ritm divizionar cu agogică adesea liberă, (2.3.) morfologii predominant motivic-dezvoltătoare, sintaxe evolutive, (2.4.) factură omofonă, (2.5.) combinații timbrale bogate, (2.6.) interpretare profesionalizată, (2.7.) bazată pe documente scrise.

PRECIZĂRI: - Realismul și verismul sunt noțiuni similare, prin conținuturi și mijloace artistice, reprezentând cultura franceză, respectiv, cea italiană; pe de altă parte, realismul este relaționat mai mult cu literatura, iar verismul, cu muzica de operă – unde autorii veriști subliniază aspecte caracteristice ale realității, conferindu-le dramatism și deznodământ tragic.

- Realismul și verismul se situează istoric și stilistic în tranziția dintre romantism și expresionism.

DENUMIREA vine de la vero (it., adevărat) și indică realismul conținuturilor, exprimate în literatură, operă, film.

12 Elena Maria Şorban IMPRESIONISMUL MUZICAL cuprinde (1.1.) creația cultă predominant laică, în limbile naționale europene, mai ales limba franceză, (1.2.) din perioada f. XIX > 1/XX, (1.3.) de atitudine ideologică estetizantă antiromantică, (1.4.) având geneză de autor, (2.1.) limbaje sonore modale specifice, incluzând pentatonia și scara de tonuri întregi, (2.2.) ritmică predominant metricdivizionară, cu aparențe rubato, (2.3.) morfologii predominant figuralmotivice, sintaxe evolutive, (2.4.) facturi cu efecte specifice, (2.5.) combinații timbrale specifice, (2.6.) interpretare profesionalizată, (2.7.) bazată pe documente muzicale scrise, detaliate semiografic.

DENUMIRE Termenul „impresionist” provine din pictură, de la tabloul intitulat Impression, soleil levant (fr., „Impresie, răsărit de soare”) de Claude Monet – criticul de artă Louis Leroy numind pictorii adepți ai noilor tehnici, în mod satiric-generalizator, ca „impresioniști” (1874).

PRECIZĂRI: - Raportarea impresioniștilor la romantism este critică, în privința conținuturilor acestuia, considerate excesiv sentimentale, și a limbajelor sale, perpetuate epigonic.

- Prezența unor aluzii la muzici naționale în impresionism are funcții de pitoresc.

- Impresioniștii estompează trăsăturile realului, sporindu-le valențele estetice.

- Impresionismul se prelungește >f. XX prin creația lui Maurice DURUFLÉ (1902-1986).

- Impresionismul este continuat prin neoimpresionism (ex. unele aspecte la MESSIAEN; v. cap. următor).

NONCONFORMIȘTI sunt compozitorii din 1/XX care nu se încadrează în nici una dintre orientările stilistice contemporane lor, atât prin conținuturi, cât și prin limbaje și mijloace muzicale, cu aspecte polistilistice din care rezultă stilul personal – precum Eric SATIE, Scott JOPLIN, Charles IVES. DENUMIREA se referă la inacceptarea voită a normelor tehnice și estetice consacrate.

JAZZUL este (1.1.) muzica de popularitate, de origine afro-nord-americană, (1.2.) de la f. XIX > contemporaneitate, (1.3.) cu ideologie democrată, amalgamând elemente creștine și laice, (1.4.) având geneză improvizatorică, (2.1.) modalism specific, (2.2.) ritmuri specifice, predominant de swing (engl., legănat liber), (2.3.) morfologii și sintaxe evolutive, (2.4.) facturi omofone, polifone, heterofone complexe, (2.5.) tipologii timbrale vocal-instrumentale sau instrumentale, (2.6.) interpretare de amatori sau profesionistă, (2.7.) de tip improvizatoric.

DENUMIREA provine din jargonul nord-american (atestată ~1860) și din jurnalismul sportiv de baseball, cu referire la entuziasm, vigoare; se fac asocieri și cu fr. chasse („vânătoare”) > amer. jass; semnificația muzicală este statornicită de fraza publicistică Blues Is Jazz and Jazz Is Blues (1915) – relaționându-se și cu alte genuri de popularitate ale muzicii nord-americane, precum foxtrot (de la numele actorului Harry Fox), ragtime (engl., timp neregulat, cu sens de sincopat), swing (engl., legănare).

PRECIZARE: - Stilurile gospel și blues sunt anterioare jazzului, fiind larg cultivate în muzica afro-americană a sec. al XIX-lea; ele s-au integrat ulterior în jazz.

MUZICILE LEJERE (engl.: light music; germ.: Unterhaltungsmusik, muzică de divertisment) sunt de origine cultă, dar prin larga lor circulație, pierd de obicei, identitatea autorului; ele sunt caracterizate prin melodicitate și sunt redate de pian, ansambluri camerale sau orchestre.

Muzica nouă 13 PRECIZĂRI: - Muzicile lejere au similitudini de atitudine, adresabilitate, morfo -sintaxă, factură, timbru cu muzicile clasicizante și romantice de salon, din care provin.

- Ele au funcționalitate concertantă, de film, ambientală (inclusiv café-concert sau în localuri de consumație culinară).

- Muzicile lejere decurg din manifestări romantice precum piesele orchestrale de popularitate ale familiei vieneze Strauss și din muzica de salon; anterior, din muzicile galante de la i. XVIII și vor fi continuate de anumite orientări din muzicile ușoare ulterioare.

IDEOLOGII, MENTALITĂȚI, ATITUDINI Existențialismul afirmă tragicul existenței și condiționarea ei de experimentarea individuală. Filozoful romantic danez Søren Kierkegaard a fost considerat, din perspectivă ulterioară, fondator al acestei ideologii, cu elemente afirmate și de Friedrich Nietzsche; după 1900, are ca reprezentanți pe filozofii Miguel de Unamuno și Nicolai Berdiaev.

Teosofia modernă, afirmând idei mistice, oculte și antroposofia, studiind omul prin legăturile sale supranaturale (cultivate de Rudolf Steiner, 1861 -1925) așază religiozitatea pe alte planuri decât cele tradiționale, cu implicații ezoterice3.

Subiectivismul ideologic, manifestat deja după Revoluția din 1789 – afirmând ca noțiuni fundamentale intenția, conștiința, acțiunea personală – a fost formulat ca sistem de filozoful austriac Ludwig Wittgenstein (în 1921).

Liberalismul și fundamentalismul sunt atitudini și ideologii antagonice, prezente și în epoci anterioare, dar cu manifestări pregnante în viața social-politică și religioasă modernă și contemporană. Liberalismul (lat., liberalis, de libertate) constă din afirmarea liberei inițiative în domeniile economic, social-politic, religios. Fundamentalismul (lat., fundamentum, temelie) constă din afirmarea unilaterală și intolerantă a unor adevăruri considerate ca absolute.

Pragmatismul (din gr., pragma, acțiune; ideologie originară din S.U.A., ~1870>) consideră gândirea ca un mijloc de adaptare la realitate, iar ideile ca fiind adevărate doar după validarea lor concretă; principalul său teoretician a fost influentul medic, psiholog și filozof William James (1842-1910).

Darwinismul social (1879>) și eugenia (gr., eu, bun, genos, neam; 1883>) propagă doctrine pretins științifice referitoare la selecția naturală în societate care, de fapt, susțin rasismul și stau la baza mișcărilor fasciste ulterioare.

Anarhismul (gr. anarchos, fără conducători) este o orientare politică, de la m. XIX> contemporaneitate, care critică proprietatea, autoritatea, ierarhia, statul – întrucât orice societate înrobește omul – și susține manifestarea drepturilor și libertăților individuale; a influențat revoluțiile ruse (din 1905 și 1917>23), precum și orientările artistice moderne.

Marxismul (de la numele filozofului german Karl Marx, 1818-1883, autor al cărților „Manifestul Partidului Comunist”, 1848, împreună cu Friedrich Engels, și „Capitalul. Critica economiei politice”, ed. postumă, 1894) susține perspectiva materialist-istorică și dialectică asupra lumii; afirmă că omul se alienează prin deposedarea de munca sa, fiind, ca urmare, deposedat de sine însuși; prevede căderea capitalismului, ca sistem economic-social. Doctrina marxistă a fost oficializată de totalitarismul comunist, inițiat de Rusia sovietică (1917>).

3

Gr., esoterikos, care aparține unui cerc interior (la figurat), secret, ritualic, uneori malefic.

14 Elena Maria Şorban LITERATURĂ ȘI ARTĂ Impresionismul a pornit de la un grup de pictori parizieni, în jurul anului 1870 (semnificația termenului, mai sus), răspândindu-se în Europa, cuprinzând apoi literatura, arta fotografică, filmul și muzica. Limbajul pictural impresionist se caracterizează prin redarea luminozității și umbrelor (ex. seria de 33 de tablouri „Catedrala din Rouen” de Monet, 1892>1894, pictate în diferite momente ale zilei și ale anului) – prin contururi estompate, culori delicate, tușe scurte, cu efecte de suprafețe vibrante, preferând tematica en plein air (fr., în aer liber). Reprezentanți: Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir, Camille Pissaro, Alfred Sisley, la care s-au adăugat ulterior Paul Cézanne și Edgar Degas, au organizat „Societatea Anonimă și Cooperativă de Artiști Pictori, Sculptori și Gravori” pentru a-și asigura spații de expunere proprii, întrucât erau refuzați de saloanele oficiale; au fost și artiști care au reprezentat impresionismul fără să se alăture acestui grup, ca Édouard Manet. După 1880, postimpresionismul integrează elemente impresioniste cu alte elemente stilistice, în stilul personal al lui Vincent van Gogh, Paul Gauguin, George Seurat, Henri de Toulouse-Lautrec; stilul lui Camille Pissaro se definește, prin particularitățile sale tehnice, ca pointilist.4 Art nouveau (fr., „artă nouă”) – Jugendstil (germ., „stil de tineret”, de la revista promotoare, Jugend, din München) – Sezession (în Austria, de la denumirea unui edificiu expozițional vienez) – Modern Style (engl., stil modern) – stile floreale (it., stil floral), este curentul artistic manifestat în artele plastice, îndeosebi artele decorative, inclusiv scenografie, dar și în arhitectură, ~1890>~1905, inițiat împotriva academismului, caracterizat de libertatea liniilor, predilect curbe, de motive florale, de plante în genere, fin stilizate, aerate, luminoase.

Realismul și naturalismul sunt orientări artistice din perioada m. XIX > m. XX, definite prin redarea obiectivă, însă uneori exagerat de dură, a realităților, inclusiv a mizeriei, bolilor, viciilor, morții, crimei, având lucrări reprezentative mai ales în literatura franceză de la cumpăna sec. XIX/XX, prin Guy de Maupassant și Émile Zola. Aceste orientări preced expresionismul secolului XX. În muzică, sunt reprezentate în genuri cu text – pe de o parte, în așa-numitele „cântece realiste” (interpretate de Edith PIAF ș. a.), pe de altă parte, în operă (v. punctul 8).

Eclectismul (gr., eklektos, selectat) este o orientare artistică de tip istorist, m. XIX>m. XX, care selectează și recompune elemente din diferite epoci și stiluri; în arhitectură, amestecă elemente romanice, gotice, baroce ș. a.); în muzică, are drept corespondent neoclasicismul. Neogoticul se impune pentru edificii publice, nu numai pentru cele bisericești (ex.: clădirea Parlamentului din Budapesta, 1885>1904; Palatul Culturii din Iași, 1906>25). Astfel, eclectismul poate fi considerat predecesor și similar postmodernismului contemporan.

Simbolismul este o orientare artistică antirealistă, uneori ermetică, prezentă de la m. XIX>, cu manifest literar formulat de poetul Jean Moréas, Le Symbolisme (1886), promovând conținuturi „de dincolo de aparențele senzitive, fiind destinate să reprezinte afinitățile lor ezoterice cu Idealurile primordiale” 5, statice, hieratice. Peste câțiva ani, simbolismul a devenit sinonim cu arta decadentă.

Pre-simbolist este considerat Charles Baudelaire (m. XIX), iar simboliști: Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé. În artele plastice: Gustave Moreau, Arnold Böcklin (pictură), Max Klinger (pictură și sculptură). Conținuturile poetice simboliste acordă muzicii un rol privilegiat.6 4

Din fr.: point, punct – procedeu constând din „descompunerea petei de culoare în puncte și liniuțe de culori pure, ca un mozaic, din al căror amestec optic rezultă tonul dorit” – cf. dexonline.ro .

5 http://en.wikipedia.org/wiki/Symbolism_(arts)#The_Symbolist_Manifesto 6 A se vedea: ACQUISTO, Joseph, French Symbolist Poetry and the Idea of Music, Ashgate, 2006.

Muzica nouă 15 În creația muzicală, simbolismul se asociază mai ales cu limbajul impresionist și se referă la adoptarea unor conținuturi literare de acest fel.

Richard WAGNER prezintă aspecte pre-simboliste, prin atitudinile sale misticcontemplative și unele secțiuni relativ statice ale discursului muzical (ex. Lohengrin, Parsifal). Simboliste sunt unele piese de FAURÉ, DEBUSSY, SCRIABIN. Compozitorul și pictorul lituanian Mikalojus Konstantinas ČIURLIONIS este postromantic în muzică și simbolist în tablourile sale.

Din simbolism, cu adaosuri de grotesc, se configurează stilul absurd (din lat., ab surdum, de la surd, cu sensul de contrar rațiunii și bunului simț), al cărui precursor literar este Alfred Jarry (1873-1907) – autor de poezii, teatru, romane, librete de opere bufe, comice și operete, de gravuri și desene. Absurdul este un termen antonim al logicului, iar conținuturile promovate exprimă dezorientarea omului care nu mai este în stare să înțeleagă sensul vieții; culminația sa se produce ~1950> (v. cap. urm.). Personajul absurd emblematic al lui Jarry este Ubu -rege, uzurpator al puterii regale, despot, pseudo-om de știință, care prefigurează comportamentele dictatorilor din secolul XX. Premiera piesei de teatru omonime (Paris, 1896) a declanșat un mare scandal estetic.

Decadentismul s-a manifestat în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, mai ales în literatura și pictura franceză, engleză și nord-americană, având conținuturi și modalități de exprimare intens lirice, cu accente de rafinament estetic și morbiditate. Într-un sens larg, artele, inclusiv muzica acestei perioade, sunt considerate „decadente” de unii autori, cu referire fie la câte unul din curentele artistice (romantism târziu, academism, impresionism, simbolism), fie pentru întreaga epocă – fărâmițată estetic.

2. Încadrare istorică și periodizare.7 3. Personalități8 Are loc „a doua9 revoluție industrială”, numită și „revoluția tehnologică”, ale cărei principale invenții și inovații – electricitatea, telecomunicațiile, industria chimică (combustibili, mase plastice, îngrășăminte), producția oțelului, industria de mașini, perfecționarea transporturilor terestre (șosele, căi ferate), subterane (metrou), maritime, unelte mecanizate și electrice, inclusiv linii de montaj – se extind potrivit nevoilor pieței și cuprind întregul domeniu economico -social, generând producția în masă (fabricarea în serie de unități numeroase, standardizate, stocate pentru vânzare) și consumul de masă.

7

Bibliografie complementară: CĂLINESCU, Matei, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iași, 2005; CĂLINESCU, Matei, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, Editura Parabola, București, 2002; CRESPELLE, Jean-Paul, Viața in Montparnasse în timpul marii epoci 1905-1930, Editura Meridiane, București, 1980; SCHORSKE, Carl E., Viena, fin-de-siècle. Politică și cultură, Editura Polirom, Iași, 1998.

8 Am consemnat aici, reperele biografice ale compozitorilor încadrați în tranziția stilistică, nu și ale celor romantici și nici ale celor reprezentativi pentru curentele stilistice ale sec. XX. 9 „Prima” este revoluția industrială din perioada 2/XVIII > i. XIX.

Încadrare istorică: faza I, ~1871~1900

Postromantism, inclusiv orientări naționale

POLITICĂ

austr. Anton BRUCKNER (1824-96), S. 2, do (1877/90), S. 3,re (cit.

Wagner; 1874>88), S.5, Si♭ (1878), S. 7, Mi (1883), S. 9, re (1896) Hugo WOLF (1860-1903), lieduri unificarea statelor germ.

Gustav MAHLER (1860-1911), S. 1, Re, „Titanul” (1888/99), -1871, Comuna din Paris Jean Paul ș. a.; S.2, do, „Învierea”, Klopstock și din „Cornul...”; PICTORI IMPRESIONIȘTI: fr.

S. 3, re, Nietzsche și „Cornul...”; S.4, Sol, „Cornul...”, toate cu soli, Manet, Degas, Cézanne, Monet, cor (1895>1901); REGER, p., lieduri Renoir; Sisley; influențe impr.: germ. Richard STRAUSS (1864-1949), Toulouse-Lautrec, Gauguin, oland. pm. s. Don Juan (1889), Lenau; Macbeth (1890), Shakespeare; Van Gogh TEHNICĂ: Till Eulenspiegel (1895), tradiții populare; -transmiterea la distanță a „Așa grăit-a Zarathustra”, Nietzsche (1896); energiei electrice (1882>); aplicații practice: radio, telefon, „O viață de erou”(1898); Don Quixote (18998), Cervantes fonograf, cu contribuția inventa- belg. C. FRANCK (Paris), S. re (1888) torului amer. Thomas Edison; fr. SAINT-SAËNS, „Africa” pt. p.+orch.; C. p. nr. 5,Fa, „Egiptean” - dezv. artei fotografice (1895); La Muse et le Poète, v., vlc., orch.

- apariția, dezv. filmului Ernest CHAUSSON(1855-99), S. Si♭ (1890), Poem v. + orch. (1896), lieduri - automobil (1885>) Gabriel FAURÉ(1845-1924), suita s. Pélleas et Mélisande (1898), - transp. subterane: metrouri Maeterlinck; 2 cv. cu p.

- cercet., prod. mase plastice Vincent d’INDY(1851-1931), legenda s. „Pădurea fermecată” (1878), IDEOLOGIE Uhland; Trei uv. simf. Wallenstein (1870>81), Schiller; - S.U.A., religii neoprotestante pm. s. „Divina Comedie” (1871), Dante; „Poemul munților”, p. (1881); - medicul austr. Sigmund Helvetia, 3 valsuri p. (1882); Cv. cu p., la (1888); Lied pt. vlc. sau vla și orch.

Freud, psihanaliza (1890>) (1884); Simf. pe un cântec de munte fr., p.+orch. (1886); Schumanniana, 3 - ideologia comunistă, cântece fără cuv. pt. p. (1887); Fant. pe teme populare fr., ob.+p. (1888); fundamentată de Karl Marx, „Tablouri de călătorie”,13 piese p. (1889)*10; Var. simf. Istar(1896) Friedrich Engels Paul DUKAS (1865-1935), pm. s „Ucenicul vrăjitor” (1897), Goethe - filoz. Friedrich Nietzsche, „Așa DEBUSSY, „Vals romantic” p. (1890), Cv. sol, op. 10 (1893); grăit-a Zarathustra” (1885); RAVEL, Var. pe o temă de Grieg, p. („Moartea Aasei”; 1888); „Nietzsche contra Wagner” (1895) uv.-feerie „Șeherezada” (1898)

- 1870>71, războiul franco- prusac: Fr. înfrântă;

10

Compozițiile pianistice, orchestrate ulterior de autorii lor, sunt marcate cu *.

Clasicizante/ Impreneoclasice sionism germ.

BRAHMS, Var. pe o temă de Haydn (1873); Uv. „Academica” (1880); S. 4, mi (p. IV, pasacaglie; 1885) WOLF, Serenata it.

(1892) Max REGER (1873-1916), son. v.+p., vlc.+p., son. v. solo, lucr. orgă, p. 4 m.

fr. Claude

Nonconformiști fr. Erik

DEBUSSY SATIE (1862-1918), (1866-1925), „Preludiu piese p.: la după-

Trois gym-

amiaza

nopedies,

unui faun”, Ogives; piesă s.

Gnosienne,

(1894),

Vexations

Mallarmé; Trei noct.

afro-amer.

orch.

Scott

(+cor fem.;

JOPLIN

1899)

(1867 -1917), stil ragtime: p., operă

Muzica nouă 17

Încadrare istorică: faza I (continuare) LITERATURĂ: - germ. Frank Wedekind, „Deșteptarea primăverii” (1891), „Cântărețul de cameră”(1900); Rainer Maria Rilke, „Advent”, „Povestiri despre Bunul Dumnezeu” (1900) - fr. Alfred Jarry, „Ubu Rege” (1896) - rus. Anton Pavlovici Cehov, teatru: „Unchiul Vania”, „Pescărușul” Lev Tolstoi, „Învierea” (1898) - r. Ion Luca Caragiale, proză, teatru: „O noapte furtunoasă” (1879), „O scrisoare pierdută” (1884), „D’ale carnavalului” (1885), „Năpasta” (1890),; proză - norv. Henrik Ibsen, teatru, Hedda Gabler (1890) - irl. Oscar Wilde, „Salomeea” (1893) Bram Stoker, Count Dracula (1897) G. B. Shaw, Pygmalion (1913) - engl. H. G. Wells, „Mașina timpului” (1895)

Postromantism, inclusiv orientări naționale

Clasicizante/neoclasice

ruși: RIMSKI-KORSAKOV, suita s. „Șeherezada” (1888) Mihail IPPOLITOV-IVANOV (1859-1935), „Schițe caucaziene” Alexandr SCRIABIN (1871-1915), C. p. Fa #; 24 Prel. p.; 5 Prel. p. (1896); Alexandr GLAZUNOV (1865-1936), S. 1, C. v., la Serghei RAHMANINOV(1873-1943), S. 1, re, <mel. ortodoxe ruse, Dies irae (1895)

d’INDY, „Mică sonată în formă clasică”, p. (1880); Suită în stil vechi Re, trp., 2 fl., cv. c., bas ad lib. (1886); Seren. și vals orch. (1885); C. și dansuri sufl. (1898); lucr. orgă FRANCK, Prel., coral, fugă, p. (1884) Charles Maria WIDOR (1844-1937), S. orgă solo, < S. gotică, S. romană, (citate greg.)

CHAUSSON, lieduri, motete, p.

DEBUSSY, Petite suite, p. 4 m. (1889) RAVEL, „Menuet antic”, p.*(1895) „Pavana pentru o infantă defunctă”, p.* (1899)

ceh. DVOŘÁK, uv. „Natura”; „Carnaval”; „Otello”, Shakespeare (1891>2); 5 pm.s. (1896>7); S. 9, mi, „Din Lumea Nouă” (1893), Longfellow ceh. Josef Bohuslav FOERSTER (1859-1951), 5 s., pm. s. Cyrano de Bergerac; Shakespeare, cam., opere, voc.-s. CEAIKOVSKI, Seren. Do, orch. (1880), Suita nr. 4, orch. Mozartiana (1887) germ.-brit.-amer. Frederick DELIUS (1862-1934), RIMSKI-KORSAKOV, Sinfonietta, la (1879) pm. s. Hiawatha, Longfellow (1888) engl. ELGAR,Var. „Enigma” (1899) it. Ferruccio BUSONI (1866-1924), lucr. p. <son., fugi, norv. Christian SINDING (1856-1941), s., cv., c. p., orgă „Pentru tineret”; muz. liturg. < a capp., finl. SIBELIUS, pm. s. „Finlandia” (1900) Suita orch. Turandot (1905), Gozzi r. George ENESCU (1881-1955), 4 s. de școală; GRIEG, Suita orch. „Din vremea lui Holberg” (1884) Poema română (1897; orch.+cor bărb.)

18 Elena Maria Şorban Încadrare istorică: faza a II-a, 1901~1920

Postromantism, inclusiv școli naționale

Neoclasicism

Impresionism

- Rusia, țarul Nicolae (1894 austr. MAHLER, S. 5 do# (1904); S. 6, la, „Tragica” (1906); REGER, 6 prel.și fugi fr. DEBUSSY, > 1917); mișc. nihilistă; Prima rev. rusă (1905) >monarhie constituțională -It., regele Victor Emanuel III (1900>46) -1901>, Premii Nobel -1905, Einstein, teoria relativității - 1907, România, răscoala țărănească înfrântă - Bulg., indep. (1908>) -1912, scufundare Titanic - arhitectul catalan Antonio Gaudi, Barcelona

Nonconformiști

v. solo; 3 suite vla solo, S. 7, mi (1908), S. 8, Mi♭ [„A celor o mie”], soli, 2 coruri, cor de copii (1907), I. Veni, Creator Spiritus, II. Faust, corale; orgă; „Var. și Goethe; S. „Cânt. pământului”, soli voc. (1909), lirică chin.; fugă pe o temă de S. 9, Re (p. III, ländler, vals; 1912); S. 10, Fa#, neterm. (1910/24) Mozart”, orch. (1914) Alexander ZEMLINSKY (1871-1942), pm. s. „Sirena” (1905) germ. Hans PFITZNER SCHÖNBERG, pm. s. „Pélleas și Mélisande” (1903), (1869-1949), muz. s., Maeterlinck; „Cinci piese orch.” (1909) cam., voc.-s., lieduri WEBERN, „Șase piese pt.orch.” (4. Marcia funebre; 1909)

Estampes (1903); „Marea. Trei schițe simf.” (1905) Images, p, (1905/7); Preludii, p. (1910-13); Images, orch. (1912); Syrinx, fl. (1913); coruri; lieduri

SATIE, p.: „Trei piese în formă de pară” (1903); „Embrioni uscați” (1913) Les 3 valses distinguées du précieux dégoûté (1914)

fr. Charles KOECHLIN (1 867-1950), s.., cam., p., cor, voc.+instr.

FAURÉ, Pavana orch.; Masques et bergamasques (1919) d’INDY, Coral variat pt. saxof./ vla +orch.

(1903) „Mic cântec greg.”, p. 4 m. (1904); „Menuet pe numele Haydn”, p. (1906), „12 piese scurte, ușoare, în stilul sec. XVIII” (1915); Sarab. și menuet cvint. sufl.+p. (1918); Pentecôte, 24 prel. c. greg., cor+orgă (1919); Temă var., fugă, coral, p. (1924); Suită fl., trio c., hp.; Sextet c. (1927); 3 cv. c.; muz. relig.

WIDOR,„Suita latină”, orgă DEBUSSY, suita Pour le piano (1901); Dansuri hp. crom. + cvint. c. (1904); suita p. Children’s Corner (1908); Hommage à Joseph Haydn, p. (1909); S. vlc.+p.(1915), S. v.+p. (1917) RAVEL, Sonatina p. (1905); Trio cu p.

(1914); „Mormântul lui Couperin”, p. (1917);

Maurice RAVEL (1875-1937), Jeux d’eau, p.

(1901); Miroirs, p. (1905) Ma mère l’Oye,

amer.

Charles IVES (1874-1954),

fr.: FAURÉ, piese p.: baladă, barcarole, impromptus, mazurcă, noct., prel., valsuri-capricii, miniaturi; lucr. solo harpă; 2 son.v., 2 son.vlc., piese de caracter vlc.; LITERATURA: lucr. fl.; trio cu p.; 2 cvint. cu p. germ.Thomas Mann, ceh. (l. germ.) Franz Kafka d’INDY, „Zi de vară la munte”, triptic fr. Anatole France, Émile s. (1905); pm. s. Souvenirs (1906); Cvint.

Zola, André Gide, cu p., sol (1924); 4 s.; lieduri; coruri Romain Rolland, RAVEL, Raps. span. (1908); Marcel Proust, „Valsuri nobile și sentimentale”, p. (1911); Guillaume Apollinaire, Tzigane, raps. v.+orch. (1924); Paul Claudel C. p. m. stg.(1930), C. p. Sol (1931) belg. Maurice Maeterlick engl. Edward ELGAR (1857-1934), rus. A. P. Cehov, Maxim S.1; S.2; c.:. v.; vlc.; p.

Gorki, Serghei Esenin it. Luigi Pirandello DELIUS, Paris, A Night Piece – The engl. W. S. Maugham; Song of a Great City, noct. orch. (1901); amer. Jack London Brigg Fair, raps. orch. (1907), ind. Rabindranath Tagore Dance Rhapsody (1908)

suită p. 4 m.* (1910) The

sp. ALBÉNIZ, Unanswered Iberia, 4 vol..

Question 12 impresii p., (1906/34) (1905>9) Manuel de FALLA Central Park (1876-1946), „Nopți în grădinile in the Dark Spaniei”, impresii s., (1909); p.+orch. (1915) S. 1>4 it. Ottorino (1898>1916) RESPIGHI (1879-1936), pm. s. „Fântânile „Berceuse pe numele Gabriel Fauré”, v.+p. (1922) Romei” (1916)

Muzica nouă 19 Încadrare istorică: faza a II-a (continuare)

-1913, război balcanic -1914, Sarajevo, asasinarea prințului moștenitor austriac Franz Ferdinand > Primul Război Mondial (1914>18): Puterile Centrale (Austro-Ung., Germ., apoi Bulg., Turcia, temporar Pol.) contra Antantei (Rus., Fr., M. Br.; Serb., apoi It., România) 1917, Revoluția comunistă rusă, condusă de Lenin 1918, dizolvarea Imp. Austro-Ung. 1920, pacea de la Trianon

Postromantism, inclusiv școli naționale

Neoclasicism

ruși: Reinhold GLIER (1875-1956), S. Nr.3, si♭, Ilia Muromeț (1911) GLAZUNOV, S. 1-9 (1881>1910) IPPOLITOV-IVANOV, „Raps. armeană”, „Un episod din viața lui Schubert”, „Fragmente turcești”; muz. film RAHMANINOV, Var. pe o t. Chopin, p.; pm. s. „Insula morților” (1907), pict. Böcklin; 4 c. p.

SCRIABIN, S. 3, „Poemul divin”(1904); „Poemul extazului” (1908), text propriu; „Prometeu. Poemul focului” (1910) LIADOV, pm. s. „Baba Yaga”, „Lacul fermecat”, „Kikimora” (1904>9)

engl. Gustav HOLST (1874-1934), „Planetele” (1914>16) John IRELAND (1879-1962), orch., sufl., c. p., p., orgă, m. biser., cor

finl. SIBELIUS, C. v., re (1905), S. 1-7 (1899>1924); pm. s. „Bardul”, „Oceanidele” sp.: Isaac ABENIZ(1860-1909), Iberia, p.* Enrique GRANADOS (1867-1936), pm. s. Dante (1908); suita p. Goyescas (1911) belg. Eugène YSAŸE (1858-1931), Șase son. v. solo (1923), lucr. c. v., cam., operă r. ENESCU, 2 Rapsodii române nr.1-2 (1901-2); S.1, Mi♭ (1905),

ENESCU, Octet coarde, Do, op. 7 (1900), S. conc . vlc. + orch., op. 8 (1901); Suita orch. nr. 1, Do, op. 9 (1902; p. I, Preludiul la unison); Suita orch., nr. 2, Do, op. 20 (1915) boemian: David POPPER (1843-1913),C.vlc. nr.5,„în stil Haydn”;Recv.pt.3vlc.+orch. it. Alfredo CASELLA (1883-1947), s., cam., lucr. conc., p.

BUSONI, C. p., Do, final voc.-simf. (1904)

S. 2, La, op. 17 (1914), S. 3,cu cor, Do, op. 21 (1918/1921) magh. BARTÓK, pm .s. „Kossuth” (1903) it.: CASELLA, raps. „Italia” (1909); BUSONI, „Fantezia indiană”, p.+orch.(1914); dan. Carl NIELSEN (1865-1931), 6 s. port. José VIANNA da MOTTA (1868-1948), p.: „Invocarea Lusiadei”, 5 raps. port.; lied; cam.; pm. s. „Lusiada”, orch.+cor, Camões ceh Josef SUK (1874-1935), s., pm. s., voc.-s., p., v. germ. Rudi STEPHAN (1887-1915), s., p., cam., lied, operă lituan. Mikalojus Konstantinas ČIURLIONIS (1875-1911), p., orgă, pm. s.

GLAZUNOV, suita orch. „Din evul mediu” (1903)

4. Elemente de psihologie și sociologie muzicală 4.1. Autori – interpreți – auditori Cultura, precum și apetența pentru cultură și divertisment a publicului cunosc un apogeu la care autorii se străduiesc să corespundă. Artiștii și produsele culturale circulă între metropolele europene și peste ocean. Această epocă efervescentă este denumită prin termenul fin-de-siècle (fr., sfârșit de secol), avântul său fiind întrerupt de Primul Război Mondial.

Importanța centrelor muzicale se raportează la lumea întreagă. Din această perspectivă, metropolele Paris și New York au un rol cvasi-egal – cu deosebirea că la Paris, învățământul muzical superior este prioritar, iar la New York sunt validați mondial artiștii deja consacrați. Viena ocupă rangul următor al acestei ierarhii, alături de Berlin și Leipzig. Parcursul copilului George ENESCU ca discipol ilustrează această ierarhizare a învățământului muzical, după anii săi de formare la Viena (1888>94), el fiind îndrumat de înșiși maeștrii vienezi, să continue la Paris (1895>99). Dintre compozitorii români, au mai studiat în această perioadă, la Paris: Dimitrie CUCLIN, Ion Nonna OTESCU, Constantin BRĂILOIU, iar la Viena: Eusebiu MANDICEVSCHI, Nicolae BRETAN, Marțian NEGREA. Orașul Leipzig beneficia de faima orchestrei Gewandhaus și a Conservatorului său, dar și de scurta prezență a lui MAHLER, ca dirijor de operă (1886>88); tot aici, GRIEG (fost student, cu decenii în urmă), îl va fi întâlnit pe CEAIKOVSKI (1888). Leipzig (Lipsca) atrage pentru formare îndeosebi compozitori nordici (ex. SINDING) ori estici (ex. ČIURLIONIS), inclusiv discipoli din România (Gheorghe DIMA, Iacob MUREȘIANU, Paul RICHTER, Mihail JORA, Filip LAZĂR, Theodor ROGALSKI), dar și pe britanicul Frederick DELIUS. Formarea artistică a muzicienilor se rafinează așadar, prin contactul cu mai multe culturi. Astfel, tânărul DEBUSSY, angajat în câteva vacanțe, ca profesor al celor 11 copii ai mecenatei ruse Nadejda von Meck (1831 -94), protectoarea lui Ceaikovski, a avut prilejul de a cunoaște la fața locului, în repetate rânduri, cultura italiană și rusă a vremii sale; se adaugă sejurul italian de trei ani, prin câștigarea Premiului Romei, cunoscându-i pe Verdi și Liszt, precum și vizitarea spectacolelor wagneriene de la Bayreuth, contactele cu muzica extrem-orientală și influența gamelanului11 indonezian, prin vizitarea Expoziției universale de la Paris, din 1889.

Răspândirea muzicii prin înregistrări sonore aduce o adevărată revoluție comercială a muzicii – implicând tendințe de creștere a calităților sonore tehnice, produse muzicale destinate succesului, intermediari care cresc potențialul muzicii ca afacere,12 dar și schimbări esențiale în psihologia receptării muzicale, datorate posibilităților selective și repetitive ale consumului de produse muzicale. Drepturile de autori muzicali sunt protejate prin Convenția de la Berna, 1886. Înțelegerea muzicii moderne implică problematici noi, cauzate de complexitatea acesteia. Cu scopul formării publicului pentru receptarea ei, SCHOENBERG a înființat, la Viena, „Societatea pentru interpretări muzicale private” (1918>1921, unde s-au desfășurat 353 de recitaluri, cu 154 de lucrări). Schoenberg recomanda ca în cadrul unui concert, piesele să fie repetate, pentru optimizarea înţelegerii lor.

11

Muzică tradițională de ansamblu de percuție (mai ales gonguri) și corzi, caracterizată prin modalism, acumulări și rupturi ritmic-dinamice.

12 SUISMAN, op. cit. în bibliografia acestui capitol.

Muzica nouă 21 Deși se manifestă, de obicei, separarea dintre compozitor și interpret („producătorul” și „reproducătorul” de muzică), prin multiplicarea interpreților, totuşi continuă și tradiția romantică a compozitorilor-virtuozi; exemple: violonistul belgian Eugène YSAŸE (1858-1931); pianiști: polonezul Ignacy Jan PADEREWSKI (1860-1941), rusul Serghei RAHMANINOV (1873-1943), maghiarul Ernő DOHNÁNYI (1877-1960) – ale căror compoziții sunt postromantice și manifestările lor publice includ aspecte improvizatorice. Virtuozitatea organistică a lui SAINT-SAËNS este apreciată de Liszt. Compozitorii romantici târzii, postromantici, academici îndeplinesc frecvent funcții de organiști bisericești (Linz, Viena: BRUCKNER; la Paris: SAINT-SAËNS, FAURÉ). Violonistulcompozitor YSAŸE se distinge prin dedicarea Sonatelor sale solo (1923), interpreților celebri ai epocii – Sonata a treia a fost dedicată lui ENESCU. Dintre interpreți, cei mai celebri sunt cântăreții de operă, și datorită noii industrii a înregistrărilor muzicale, iar odată cu filmul sonor, ei fiind cooptați și pentru producții filmate. Tenorul italian stabilit în S.U.A. Enrico CARUSO (1873-1921) a avut în repertoriu peste 60 de roluri mari, pe care le-a cântat în Europa, America de Nord și de Sud, fiind, probabil, cel mai bine plătit artist al tuturor timpurilor.

Artiștii se implică în concerte de caritate pentru victimele Primului Război Mondial – de menționat ENESCU, ca violonist, precum și tenorul CARUSO. Atitudinea de ascultare rigidă a concertelor a apărut la i. XX, la publicul german, de unde s-a răspândit pentru producțiile culte, în general – în raport cu atitudinea din epocile anterioare, când muzica se desfășura pe un fond sonor de interacțiune socială. În operă, MAHLER, ca director de instituţii (la Budapesta, Hamburg, Viena) a reformat spectacolul scenic-muzical, prin întărirea legăturii dramatice dintre scenă şi orchestră, cerinţele unor decoruri şi costume care să permită mobilitatea actoricească a cântăreţilor, adoptarea luminii stinse la public. Ca dirijor, a efectuat turnee din Rusia până în America. Atât exigenţa profesională, cât şi turneele au dus la îndepărtarea lui de la conducerea instituţiei vieneze, obţinând apoi (1907) un contract la Metropolitan Opera din New York.

Scriitorii epocii, ca și cei din romantism, au preocupări de istoriografie, eseistică și critică muzicală. Dintre aceștia: - francezul Romain Rolland (1866-1944; laureat cu Premiul Nobel pentru literatură, în 1915), autor al unei teze de doctorat în litere despre opera timpurie, al unor eseuri despre compozitori, al unei ample monografii despre Beethoven, al seriei de romane având ca personaj central un muzician, Jean-Cristophe; - irlandezul George Beranard Shaw (1856-1950), constant critic teatral și muzical al vieții artistice londoneze, autor al unui amplu eseu asupra concepțiilor wagneriene, privite din perspectivă socială: The Perfect Wagnerite: A Commentary on the Nibelung's Ring (1898).

Circulația pieselor muzicale în medii sociale largi determină uneori, pierderea identității autorilor, melodiile devenind anonime (ex.

Guilelm ȘORBAN, „Mai am un singur dor”, pe versuri de Eminescu, difuzată pe o carte poștală13 tipărită la Leipzig, în 1896).

13

Modalitatea de corespondență prin cărți poștale a fost inițiată de francezi în timpul războiului franco-prusac din 1870>71, circulând cu timbru prusac, abia din 1873 fiind adoptate de serviciile de poștă franceze. După câțiva ani, au apărut cărțile poștale ilustrate cu imagini sau cu piese

22 Elena Maria Şorban Genul de operetă – reflectând și cultivând buna dispoziție, optimismul, accesibilitatea – domină teatrul muzical din Viena, Budapesta, Berlin, Paris, New York, verva ei cuprinzând și orașele mai mici, de pretutindeni. Perioada ~1860 ~1900 a operetei vieneze este denumită cu expresia „epoca de aur a operetei” (reprezentată de J. STRAUSS-fiul), iar deceniile ~1900~1930, de la Viena, ca epoca sa „de argint” (KÁLMÁN, LEHÁR ș. a.). Popularitatea ei este ulterior înlocuită de musical și film.

Concesiile făcute publicului și dorința de accesibilitate converg uneori spre rezultate de valoare îndoielnică – asimilabile categoriei antiestetice kitsch (dialect sud-germ.: kitschen, a lucra de mântuială).14 Termenul kitsch a intrat în uz ~1860~1870, la München și a fost preluat ca atare în diferite limbi, denumind lucrări caracterizate de: - lipsă de substanță și originalitate (cópii, imitații), - apel la sentimentalism (fiind receptate ca „drăgălașe”), - adesea clasicizante și în serie, respectiv, - monumental-grandomane, - simplism sau dimpotrivă, încărcate ornamental, - incongruențe compoziționale și/sau între conținut și funcționalitate.

Se manifestă funcția ambiental-utilitară a muzicii în centre comerciale, ilustrată de centrul Wanamaker din Philadelphia, S.U.A., care a achiziționat (1910) una dintre cele mai mari orgi din lume, cea construită cu ocazia Expoziției mondiale de la St. Louis (1904) pentru a o instala în noul său sediu, cu 12 etaje, construit din marmură, în stil florentin. Construcția orgii a fost amplificată constant, ajungând la peste 28.000 de tuburi, fiind cea mai mare orgă din lume. Au compus pentru acest instrument DUPRÉ, VIERNE, CASELLA. Noua artă a filmului (1895>)15 implică democratizarea și mai largă a literaturii muzicale. Acompaniamentul muzical al filmului mut se desfășura în timpul proiecției, dar și în intervalele de timp necesare schimbării rolelor de imagini. Primul pianist de film este menționat pe afiș la sfârșitul anului 1896. Se mai folosesc apoi diferite ansambluri camerale (pian cu un instrument de suflat sau de percuție sau harpă sau cu arcuș sau cu un vocalist). În S.U.A., marile teatre de film formează orchestre speciale – care se întrunesc fie ocazional și au repetiții minime, fie sunt permanente, ca de exemplu la teatrul de film Roxy din New York, având, în deceniul al doilea al secolului XX, 6000 de locuri în public și o orchestră cu 70 de instrumentiști; muzicale. Melodia romanței „Mai am un singur dor” este parodiată în opera O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu (1934).

14 Vezi: TIMARU, Maria, lucr. cit. la 10.2.2., CĂLINESCU, Matei, op.cit.; MÁTÉ, Gavril, Universul kitschului (O problemă de estetică), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985; MOLES, Abraham, Psihologia kitsch-ului (Arta fericirii) [am păstrat grafia titlului original, n. n.], Editura Meridiane, București, 1980; CAZIMIR, Ștefan, I. L. Caragiale față cu kitschul, Editura Cartea Românească, 1988; www.pruteanu.ro/ 4doarovorba/emis055-056.htm 15 Se pare că prioritatea spectacolului public de film revine capitalei germane, unde Max Skladanovsky a prezentat o producție de câteva minute la aparatul numit „bioscop”, aparat care a fost uitat din cauza impunerii aparatului „cinematograf”, lansat public de frații Lumière la o cafenea din Paris, la 28 decembrie din același an, unde au fost prezentate 10 scurtmetraje de câte aproximativ 40 de secunde fiecare; frații Lumière și-au promovat ulterior invenția prin turnee pe toate continentele. Conținutul alineatului este adaptat după FAZAKAS, articolul Némafilm.

Filmul mut, Filmhanglexikon.

Muzica nouă 23 repetițiile urmăreau nu numai realizarea muzicală, ci și sincronizarea cu imaginile (v. și punctul 7.2.6.2.). S-a încercat și folosirea gramofonului, însă viteza rolelor de film nefiind constantă la reluări diferite, nu se putea realiza sincronizarea. Sociologia muzicii de film timpurii se reflectă, pe de o parte, prin angajații muzicieni ai instituțiilor de spectacole de film (un public numeros și select făcea posibil angajarea de muzicieni mai mulți și celebri) pe de altă parte, implică selecția repertorială: „preferații” aranjamentelor erau Beethoven, Rossini, Verdi, Liszt, Suppé, Flotow, Offenbach, dar în unele medii sociale marginale, se aplicau muzici de jazz, de divertisment, muzici naționale (chiar imnuri naționale).

Directorul muzical al teatrelor de film trebuia să aibă cultură muzicală, să fie bun aranjor, să fie prompt și cu putere de muncă, să negocieze angajarea instrumentiștilor. Ulterior, s-au fabricat orgi special adaptate pentru acompaniamentul filmelor (v. punctul 7.2.5.2.).

4.2. Femei creatoare de muzică În Rusia, notabile sunt Valentina Bergmam, căsătorită SEROVA (1846-1924, autoare de opere ruse), Nadejda Purgold, căsătorită RIMSKAIA -KORSAKOVA (1848-1919; pianistă care a abordat componistic și genul de operă și care, după căsătorie, a încetat să compună).

Bertha BRUKENTHAL (n. Rosenfeld, 1846-1908), cu principalele etape biografice desfășurate la Viena și la Sibiu, a compus lieduri, coruri, piese de pian, camerale, mise în stil clasicizant.16 În Suedia (la Stockholm și Göteborg), Elfrida ANDRÉE (1841-1929) a avut o activitate notabilă de organistă, de compozitoare și dirijoare. A compus două simfonii pentru orgă, muzică de cameră pentru corzi cu pian (duouri, triouri, cvartete, cvintet), două mise în limba suedeză, lieduri. 17 La Paris, Mel BONIS (de fapt: Mélanie; pseudonimul mascându-i identitatea feminină; 1858-1937) a fost prolifică autoare a circa 300 de compoziții, dintre care mai ales lucrări pianistice (<didactice), de orgă, camerale (<lieduri), vocal simfonice, orchestrale, caracterizate stilistic ca postromantice, cu influențe impresioniste.18 Membră a Société Nationale de Musique, a avut aici, în premieră pentru o femeie, funcția de secretar (1910>). În Franța, s-au mai impus Nadia BOULANGER (1887-1979; v. cap. următor) și Lili BOULANGER (1893-1918).

Din S.U.A., Clara Kathleen ROGERS (1844-1931) a urmat Conservatorul din Leipzig, dar s-a decis pentru o carieră de cântăreață. După anii de activitate în Europa și S.U.A., s-a căsătorit și s-a stabilit la Boston. A predat lecții de compoziție și canto; a compus circa 100 de lieduri, lucrări pentru pian și camerale; a scris mai multe tratate de canto.

Amy BEACH (n. Cheney; 1867-1944) și-a început cariera la șapte ani, prin recitaluri de pian, ca și copil-minune, continuând-o ca solistă la Boston Symphony Orchestra. A urmat studii de compoziție numai timp de un an, dedicându-se acestei activități după căsătorie. Și-a exprimat principiile de învățare autodidactă în Ten Commandments for Young Composers (engl., „Zece porunci pentru tineri compozitori”; 1915); a compus o simfonie, o misă, lucrări de pian, inclusiv un concert, lucrări pentru cor și camerale. A fost prima președintă a organizației Society of American Women Composers.19 16

Cf. POTYÓ, Béla István, Creația de mise romano-catolice a compozitorilor transilvăneni, secolele 18-19, teză de doctorat, Academia de Muzică „G. Dima”, 2012.

17 Editate în seria Recent Researches in the Music of Nineteenth and Early Twentieth Centuries (v. punctul 10.1.).

18 Cf. mel-bonis.com – inclusiv catalog de lucrări.

19 Clara ROGERS și Amy BEECH au conlucrat pentru sprijinirea tinerelor talente. Lucrările lor sunt publicate în seria Recent Researches in American Music (v. punctul 10.1.).

24 Elena Maria Şorban Pianista și compozitoarea germană Sophie MENTER (1846-1918), fostă discipolă a lui LISZT, la Paris, a fost considerată, în epocă, urmașa lui ca artistă, fiind admirată inclusiv de Ceaikovski. În Austria, Mathilde KRALIK (1857-1944) a avut o intensă activitate componistică și social-culturală. Din vasta sa creație, de menționat lieduri, opere, oratorii (ex. Pfingstfeier, germ., „Sărbătoare de Rusalii”, 1926), lucrări vocalinstrumentale religioase, piese pentru pian, piese pentru orgă.

Alma MAHLER-WERFEL (1879-1964; soția lui Gustav MAHLER, apoi partenera pictorului Oskar Kokoschka, ulterior soția arhitectului Walter Gropius, apoi soția scriitorului Franz Werfel) a fost nu numai muza acestor artiști, ci și compozitoare (a studiat cu Alexander Zemlinsky, până la prima sa căsătorie, în timpul căreia nu a compus). Din cele peste 100 de lieduri, s-au păstrat 17; se cunoaște că a mai scris piese instrumentale și începutul unei opere.

Coregrafa Isadora DUNCAN (1877-1927, cu activitate în multiple centre din S.U.A., Franța, Uniunea Sovietică, Brazilia ș. a.) este creatoarea dansului modern.

Considerând dansul clasic ca artificial, a cultivat mișcări naturale, inclusiv din imaginile dansurilor antice grecești sau din dansurile populare, precum și mișcări acrobatice, expresivitate mimic-gestică, picioare desculțe, păr desfășurat, costume care favorizau libertatea mișcărilor sale fluide. După moartea copiilor proprii într-un accident, a înființat un grup de dans cu șase fete germane, pe care apoi le-a adoptat, grup numit Isadorables. A scris The Art of the Dance, publicată postum (New York, 1928).

Dintre numeroasele cântărețe de operă ale epocii, reținem numele primelor dive românce, cu carieră internațională: mezzosoprana Elena TEODORINI (1857-1926), sopranele Hariclea DARCLÉE (1860-1939) și Viorica URSULEAC (1894-1985). Ele au desfășurat cariere de anvergură mondială, de la Paris și Milano până în America de Sud. Dintre cele 58 de roluri din repertoriul lui Darclée, numeroase sunt cele compuse special pentru vocea sa dramatică, precum: CATALANI, La Wally; MASCAGNI, Iris; PUCCINI, Manon Lescaut, Tosca. Viorica Ursuleac a fost interpreta favorită a compozitorului Richard STRAUSS, realizând premiere ca Arabella, Capriccio ș. a.

4.3. Instituții promotoare ale vieții muzicale Se fondează societăți de muzică: Société Nationale de Musique (Paris, 1871), Royal Musical Association (Londra, 1874).

Dintre laureații Premiului Romei: DEBUSSY (1884), Nadia BOULANGER (1908), Lili BOULANGER (1913).

Revistele muzicale noi sunt fie adresate cultivării publicului – ex. Musa Română (Blaj, 1888), fie publicării de cercetări științifice – ex. The Musical Quarterly (1915; prima de profil din S.U.A.)20.

Instituții de operă inaugurate în această perioadă: Opéra Garnier, Paris (1875, purtând numele arhitectului său, edificiul fiind construit între 1862>74, în stil neobaroc, cu elemente eclectice), Metropolitan Opera, New York (1880); Budapesta (1884), Cluj (1919).

Cea mai importantă companie de dans a fost cea numită „Baletele Ruse”, la Paris, condusă de Serghei Diaghilev.

Orchestre simfonice noi: Societatea Filarmonică Română (București, 1868, condusă de Eduard WACHMANN), Orchestre Colonne (Paris, 1873), Orchestre Lamoureux (Paris, 1881), Berliner Philarmoniker (1882), Chicago Symphony Orchestra (1891).

20

Studiile anterioare anului 1923 sunt publicate la: http://archive.org/search.php?query=collection%3Ajstor_musicalquarterly

Muzica nouă 25 Orchestra Colonne, având în frunte pe violonistul și dirijorul Édouard COLONNE (1838-1910), rămasă în activitate până astăzi, a promovat deopotrivă creația clasic-romantică și cea a epocii sale. La pupitrul orchestrei, și-au dirijat lucrările autori ca: Mahler, Ceaikovski, Debussy, Grieg, R. Strauss, Ravel, Prokofiev ș. a. Colonne a fost un important promotor al creației timpurii a lui George ENESCU21, datorându-i-se prima audiție a Poemei Române, op. 1 (1898), precum și a Simfoniei I, în Mi bemol major, op. 13 (1906).

Orchestra Lamoureux, înființată în 1881, sub conducerea lui Charles LAMOUREUX (1834-99) a promovat îndeosebi opere de Wagner în concert, în pofida opoziției naționaliste. Acest ansamblu a realizat prima audiție absolută a Simfoniei concertante pentru violoncel și orchestră, op. 8, de ENESCU. Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice de la București (înființată în 1906), dirijată de Dimitrie Dinicu, a promovat componistica europeană și națională a epocii. Ea l-a avut adesea ca oaspete, în calitate de dirijor sau instrumentist, pe ENESCU sau i-a interpretat prime audiții, dirijate de el însuși (Simfonia a II-a, în La major, op. 17, în1915; Suita a II-a pentru orchestră, op. 20, în 1916).22 Dintre editurile noi: Universal Edition (Viena, 1901>).

Sedii de instituții muzicale: Ateneul Român (1888), Carnegie Hall de la New York (1891; inaugurat cu un concert dirijat de CEAIKOVSKI).

Se deschid teatre de cabaret, revistă, music hall, la Londra, Berlin (Freie Bühne, germ., „Scena liberă”, 1889; Freie Volksbühne, germ., „Scena populară liberă”, 1890), la Paris23 și în alte orașe, iar muzicienii au un teren fertil de manifestare aici sau chiar în baruri (ex., SATIE a fost, o perioadă, pianist de bar).

Tehnicile de înregistrare, păstrare și reproducere a sunetelor determină apariția unor spații și instituții speciale: studiouri de înregistrări, stații de radiodifuziune. Primele transmisii au folosit telefonia (aparatul „teatrofon” inventat de francezul Clément Ader, 1881); tehnica radiofonică datează experimental din 1906, răspândindu-se public după 1920.

5. Elemente de pedagogie generală și muzicală 5.1. Principii de pedagogie; locul muzicii în educație Progresele din cercetarea psihologică au dat avânt și pedagogiei, diversificată prin cercetările asupra copilului (știința pedologiei), prin pedagogia experimentală, pedagogia filozofică, pedagogia socială, terapie pedagogică.

Se afirmă pedagogii alternative, precum metodele Waldorf și Montessori.

Pedagogia Waldorf are la bază perspectiva antroposofică a lui Rudolf Steiner, care precedă și are elemente comune cu ideologia New Age (v. ultimul capitol). În planurile de învățământ ale școlilor Waldorf, uzuale până în prezent, care oferă perspective de spiritualitate, angajamente sociale, interdisciplinare și aplicative la realitatea practică, toți anii cuprind euritmie (gr., „ritmicitate bună”; artă expresivă a mișcării corporale, ca discurs sau cântare vizualizată, cu efecte armonizatoare), cânt vocal, instrument (de obicei, flaut drept și vioară în ciclul primar, orchestră în ciclul secundar).

21

Care a dedicat memoriei sale, Simfonia a II-a, în La major, op. 17 (terminată în anul 1914).

O. L. COSMA, Hronicul muzicii românești, vol. V, p. 134-154.

23 Vezi E. M. ȘORBAN, Noi și istoria muzicii: permanențe creative, Editura Eikon, 2013, XII. Belle Époque în Paris și în „Micul Paris”, p. 103-108.

22

26 Elena Maria Şorban Pedagogia Montessori, dezvoltată de medicul Maria Montessori (1870-1952) afirmând ideile centrale de „ghidare naturală internă”, „normalizare” și „minte care absoarbe”, recunoaște receptivitatea maximă a minții infantile pentru sunetele muzicale, dovedită prin cercetări asupra activității cerebrale; în acest sistem, practicarea muzicii la vârsta preșcolară, utilizând instrumente de percuție specifice, favorizează capacitatea de decizie, coordonarea mișcărilor, echilibrul, memoria, capacitățile vizuale, de limbaj, încrederea în sine, capacitatea de învățare.

Sunt înfățișate literar, aspecte critice referitoare la activitatea didactică, nu lipsite de adevăr. Astfel, scriitorul G. B. Shaw ironiza profesoratul prin fraza: „Cine poate, face. Cine nu poate, predă” 24. Caragiale dă „definiția” muzicii în caricatura „pedagogului de școală nouă”: „Profesorul [...]: Muzica iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut” – esențializând concepția despre funcția de satisfacere a plăcerii, îndeplinită de arta sunetelor, așa cum va fi ea înțeleasă la nivelul modern și contemporan al subculturii.25 5.2. Noțiuni despre învățarea muzicii Educația muzicală face parte din cultura generală burgheză a epocii.

Compozitorii acordă atenție specială creației muzicale dedicate copiilor, ca interpreți, respectiv, auditori (v. punctul 7.1.).

Se fondează numeroase școli de învățământ muzical, dintre care: - National College of Music, Londra (1894>), oferind astăzi, atestate internaționale de competențe muzicale și dramatice; - Schola Cantorum din Paris (1896>), pentru promovarea muzicii religioase, de la gregorian la creația contemporană de orientare tradiționalistă, susținând, până astăzi, cursuri elementare, profesionalizate și serale, de tip deschis, pentru adulți, fără limită de vârstă; cursurile de compoziție susținute pe atunci de Vincent d’INDY au fost frecventate și de români, precum Stan GOLESTAN, Dimitrie CUCLIN, Marcel MIHALOVICI;26 - conservatoare: New York (1885; având director pe DVOŘÁK, 1892>95), „Grieg” din Bergen (1905), Salonic (1914), Chișinău (1918), Cluj (1919; director fondator Gh. DIMA).

Sunt numeroase lucrările didactice (v. și punctul 7.1.), ex.: - Hans SITT, 15 metode și caiete de studii pentru vioară; - Vincent d’INDY, Cent thèmes d'harmonie et réalisations (fr., „O sută de teme de armonie și rezolvări”; Paris, 1907>1918); - Joseph JOACHIM, în colaborare cu elevul său Andreas Moser, Violinschule, metodă de vioară, 3 vol., 1902>1905, reflectând experiența de peste jumătate de secol, a autorului;27 - Carl FLESCH, Die Kunst des Violinspiels (germ., „Arta cântatului la vioară”; Berlin, 1923); - Charles-Marie WIDOR, L'Orgue moderne, la décadence dans la facture contemporaine (fr., „Orga modernă, decadență în factura contemporană”; Paris, 1928).

Pentru concursurile instrumentale din instituțiile care formează profesioniști, se făceau comenzi de compoziții. ENESCU a răspuns unor asemenea solicitări ale Conservatorului parizian unde studiase, compunând Cantabile et Presto pentru flaut și pian, Allegro de concert pentru harpă cromatică solo (ambele, în 1904), Konzertstück pentru violă și pian, „Legendă” pentru trompetă și pian (ultimele două, în 1906).

24

Drama Man and Superman (1903), ediție online.

Un pedagog de școală nouă, în Momente și schițe, (1900/1901); citat din ediție online.

26 V. PARON-FLORIȘTEAN, Doina-Anca, op. cit. la punctul 10.2.2.

27 Cf. JOACHIM, J. & MOSER, A., Violinschule, N. Simrock, Berlin, 1905, publicată pe http://imslp.org/wiki/Violin_School_(Joachim_Joseph) 25

Muzica nouă 27 Dintre filiațiile maestru-discipol, reținem: antimodernistul PFITZNER a fost maestrul lui ORFF, iar cu liricul FAURÉ au studiat compoziția la Conservatorul parizian RAVEL, CASELLA, ENESCU. Pentru formarea compozitorilor ruși, mentorul cel mai important este Nikolai RIMSKI-KORSAKOV (totalizând la Conservatorul din St. Petersburg și prin lecții particulare, circa 250 de discipoli, între care STRAVINSKI, GLAZUNOV, LIADOV, PROKOVIEV)28. Învățământul românesc de profesionalizare beneficiază de publicațiile lui Eduard WACHMANN, editate la București: Exerciții elementare și studii melodice pentru intonație și măsuri (1876), Noțiuni generale de muzică (1877), Basuri cifrate pentru studiul armoniei (1882). La Iași, Eduard CAUDELLA (1841-1924) a fost primul profesor de vioară și de compoziție al copilului George ENESCU, îndrumându-l pentru studii la Viena.

6. Surse 6.1. Notații muzicale (C) Se utilizează notațiile muzicale consacrate, cu unele elemente diversificate, potrivit nuanțărilor specifice noilor limbaje muzicale.

6.2. Documente muzicale Documentele muzicale grafice – manuscrise și ediții – sunt susținute de primele înregistrări sonore. Ele dau avânt și etnomuzicologiei. Primul aparat de acest fel a fost fonograful, brevetat (1878) de Thomas Edison. Progrese tehnice sunt promovate și de firma Yamaha (fondată în 1887, în Japonia; astăzi – companie multinațională). Discurile de gramofon, inventate de Emil Berliner (1889), au deschis drumul înregistrărilor sonore comerciale, al unei noi industrii și al schimbărilor psihologice asociate cu circulația muzicii. Astfel, beneficiem de înregistrări de autor ale lui GRIEG, RAHMANINOV ș. a.

6.3. Teoretizarea muzicii Analiza muzicală este fundamentată de Hugo RIEMANN (1849-1919) – prolific teoretician, lexicograf, istoric al muzicii. Sintezele sale teoretice acoperă cvasi-totalitatea tematicilor muzicale: didactica teoriei muzicale și solfegiului, metodica pianului și a cântării, istoria teoriei muzicale, istoria notației muzicale, bizantinologie, „bazele fiziologice și psihologice ale sistemului muzical actual” ș. a.; viziunea sa referitoare la sintaxa muzicală este aplicabilă până astăzi, iar lexiconul pe care l-a inițiat a fost îmbogățit în numeroase reeditări.

Un sistem aparte de analiză muzicală, practicat până astăzi, mai ales în Germania și S.U.A., este cel inițiat de Heinrich SCHENKER (1868-1935), care constă în decelarea stratului originar al unei piese muzicale (germ., Ursatz), reductibil la o linie și formă de bază (Urlinie, Urform), apoi a stratului median, armonic, și a celui de suprafață, considerat ca liber (germ., der freie Satz). Criticii metodei reproșează adecvarea ei numai la muzicile tonal-funcționale, precum și aspectul intuitiv (nu obiectiv) al stabilirii stratificărilor.

Armonia epocii, cu aspectele sale cromatice și enarmonice, se reflectă în Beiträge zur Modulastionslehre (germ., „Contribuții la studiul modulației“) de REGER (Leipzig, 1903). În biblioteconomie, clasificarea zecimală (pe baza sistemului inițiat de Leibniz, i. XVIII) este utilizată datorită bibliotecarului american Melvin Dewey (1851-1931), numită Dewey Decimal Classification, DDC, adaptată la specificul european și devenită „Clasificarea Zecimală Universală“ (1895) – unde muzica este clasificată la 78.

28

SCRIABIN și RAHMANINOV nu i-au fost elevi, întrucât s-au format ca pianiști.

28 Elena Maria Şorban Lexicografia muzicală: GROVE’s Dictionary of Music and Musicians, ediția întâi, 4 vol. (1878>1899), editată de Sir George GROVE, cu câte un volum aparte de Apendice și Index; ed. a doua (1900); ed. a treia (1927); RIEMANN, Musik-Lexikon (Leipzig, 1882).

Muzicologia apare ca disciplină universitară la Viena, unde Guido ADLER (1855-1941) fondează publicația de surse Denkmäler der Tonkunst in Österreich (1894) și primul institut de muzicologie (1898). La Paris, primul ei reprezentant este Jules COMBARIEU (1859-1916), fondator al publicației La Revue d’histoire et de critique musicale (1901>, numită apoi La Révue musicale), autor al tratatelor La musique, ses lois, son évolution (1907) și Histoire de la musique des origines au début du XXe siècle (3 vol., 1913>19). În România, notabile sunt contribuțiile primilor noștri muzicologi: Teodor T. BURADA (1839 -1923) și Mihail Gr. POSLUȘNICU (1871-1936), care a publicat Istoria musicei la români. De la Renaștere până’n epoca de consolidare a culturii artistice, în 1928, prima istorie a muzicii românești, cu prefață de Nicolae Iorga. În Europa, continuă publicarea de ediții complete (încă marcate de insuficientă pregătire științifică).29 De reținut contribuția lui Eusebiu MANDICEVSCHI (1857-1929; arhivar muzical de origine româno-ucraineană, stabilit la Viena) în calitate de conducător al edițiilor complete Haydn, Schubert, Brahms. În domeniul editorial, îi revine lui RIMSKI-KORSAKOV, susținut de GLAZUNOV, meritul de a întregi, de a orchestra uneori și de a publica lucrările colegilor săi din „Grupul celor cinci”, decedați – BORODIN, CUI, MUSORGSKI –, dar și ale lui DARGOMÎJSKI (realizări parțial contestate de muzicologia zilelor noastre).

Etnomuzicologia, ca știință a cercetării muzicilor populare tradiționale, după stadiul romantic, continuă studiul, beneficiind de tehnica înregistrării sunetului și dobândind statut științific, care va culmina în sec. XX. Organologia (gr., organon, instrument, logos, știință) se dezvoltă inclusiv prin aportul în materie al etnomuzicologiei. Clasificarea instrumentelor de HORNBOSTEL și SACHS30 (prima publicare: 1914) are la bază sistemul zecimal Dewey și cuprindea inițial peste 300 de categorii de bază, de instrumente idiofone – membranofone – aerofone – cordofone – electrofone, fiind în uz și astăzi.

Critica muzicală este practicată de personalități precum muzicologul Eduard HANSLICK (1825-1904, la Viena, cu judecăți valorice conservatoare; v. și cap. anterior), dramaturgul George Bernard SHAW (1856-1950, la Londra, 1876>1950), compozitorul Claude DEBUSSY (scrierile sale fiind reunite de el însuși, în vol. Monsieur Croche, antidilettante, Paris, 1921).

Mișcarea cecilianistă s-a dezvoltat pentru a purifica muzica bisericească de caracterul operistic, promovând cântarea a cappella de tip renascentist și chiar monodia gregoriană – prin vehicularea moștenirii muzicale, dar și prin creații recente, în stil similar. Asociații de acest fel au fost înființate mai ales de germani (nu numai catolici, ci și evanghelici), precum și de italieni ori francezi, în 2/XIX, fiind sprijinite de documente papale din 1870 și 1903. Denumirea vine de la Sf. Cecilia, fecioară creștină martirizată în sec. al III-lea, care, potrivit tradiției, este patroana muzicii.

29

Articolul NG, Editions, historical subliniază la edițiile anterioare de 2/XX, probleme precum: adaosurile subiective, lipsa comparării tuturor surselor, dezvoltarea ulterioară a principiilor de descifrare și interpretare a notațiilor.

30 Versiune engl. actualizată: wsleyan.edu/vim/svh.html

Muzica nouă 29 Paleografia muzicală (numită, în trecut, și „arheologie muzicală”) se dezvoltă ca disciplină istoric-muzicală din 2/XIX. Pentru monodia gregoriană, semnificative sunt cercetările și edițiile călugărilor de la Abația din Solesmes, Franța, între care: - Liber Usualis (prima ediție, Solesmes, 1896), care conține cântările misei și unele cântări din liturghia orelor, în variante de sinteză, idealizate, compilate prin comparația mai multor surse31 manuscrise (așadar, neautentică); - Paléographie Musicale, serie în facsimile, inițiată în anul 1889, în curs până astăzi.

Percepția muzicală este studiată de medicul german Hermann von Helmholtz (1821-1894), prin cercetări acustice și fiziologice. Cercetările medicale relaționate muzicii includ rezultate în laringoscopie (în colaborare cu profesorul de canto Manuel García). În publicațiile de estetică cinematografică (ex., revista The Edison Kinetograph, 1909>), muzica de film reprezintă o preocupare importantă.

7. Tranziția caracterelor stilistice 7.1. Caractere de conținut muzical Conținuturile muzicale din această perioadă pot fi deopotrivă: - generalizatoare, - de inspirație literară ori descriptivă, de stil romantic, impresionist sau simbolist, - cu sugestii din muzicile populare tradiționale, inclusiv exotice (iberice, central-europene, extrem-orientale), - relaționate cu jazzul, - ezoterice (mai ales, SCRIABIN), - nonconformiste, uneori absurde (de ex., SATIE).

Verismul promovează în operă, subiecte realiste, exprimate muzical în mod naturalist, prin lărgirea mijloacelor de expresie vocală.

Impresionismul redă o tematică descriptivă largă, în care predomină mijloacele de sugestie și jocurile de lumini și umbre ale imaginilor sonore.

Conținuturi exotice sunt redate de majoritatea orientărilor din epocă, cu prevalența estetică a pitorescului, conturând zone culturale iberice, grecești, extrem-orientale, americane – inclusiv elemente de jazz. „Muzica despre muzică” sau metamuzica (aspect propriu postmodernismului, f. XX>; v. ultimul capitol) se concretizează prin piese și momente parodice, precum: - opera Chopin de compozitorul Giacomo OREFICE (1901); - suita Children’s Corner (1908) de DEBUSSY; - suita „Carnavalul animalelor” de SAINT-SAËNS (postumă; 1922) 32 ș. a.

Tematica muzicală gitană se accentuează33, potrivit apetenței estetice pentru pitoresc, exotic, senzual, respectiv dramatic și pasional. Ea poate fi integrată muzicii populare maghiare (provenind din verbunkos, dans de recrutare, și din csárdás, dans de petrecere, de la csárda, cârciumă), precum și muzicii populare spaniole. Repere, de la începuturi până în contemporaneitate34: Procedeu similar Mioriței editate de Vasile Alecsandri (Cernăuți, 1850).

Părțile celor două lucrări sunt consemnate la notele 39 și 41 de mai jos.

33 Referințe bibliografice de aprofundare: Neagu DJUVARA, cap. „Țiganii” din monografia Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), Humanitas, București, 1995; Jonathan BELLMAN, The Hungarian Gypsies and the Poetics of Exclusion, in: BELLMAN, Jonathan, ed., The Exotic in Western Music, Northeastern UP, 1997, p. 74-103; HOOKER, op.cit., p. 95-153; LOCKE, Ralph P., Musical Exoticism. Images and Reflections, Cambridge UP, 2011, p. 160-174; Anna G. PIOTROWSKA, Gypsy Music in European Culture.

From the Late Eighteenth to the Early Twentieth Centuries, Northeastern UP, 2013. Webografie etnologică generală a domeniului: etudestsiganes.asso.fr/; roma-service.at ; romani.uni-graz.at .

34 Această ofertă de literatură muzicală ar putea fi valorificată mai intens în situațiile în care profesorul de muzică lucrează cu colective de elevi cu membri rromi – pentru a arăta prețuirea de care se bucură această etnie în creația muzicală cultă.

31

32

Per.

Lucrări muzical-scenice

Sec. XVI>XVIII

Muz. vocal-instrum.

port. Gil VICENTE, piesa Farsa das Ciganas (1521) Heinrich GRELLMANN, Die Zigeuner (1783; trad. fr. și engl.

1810 – considerată prima lucrare științifică pe această temă)

Carlo FARINA, Triosonata La Cingara 2 cântece din Codex (deceniul trei XVII) Caioni (m. XVII, HAYDN, Cv. c. op. 20 nr. 4, p. III, Transilvania) Menuet alla Zingarese. Allegretto (1772), Trio cu pian nr. 39, Sol, p. III (1795); BEETHOVEN, Alla Ingharese quasi un Capriccio, p. (~1798)

PICCINI, opera bufă Le trame zingaresche (1772) port. Ascanio MOREIRA, opera seria într-un act, A vingança da Cigana (1794)

1800>70

Muzică instrumentală

Pușkin, poemul Țiganii”(1827) Budai-Deleanu, Țiganiada sau tabăra țiganilor (1800; ed.1875) Hugo, romanul „Cocoșatul de la Notre-Dame”, personaj principal: Esmeralda (1831) Lenau, Die drei Zigeuner (1838) Geibel, poezii Zigeunerleben (1840) Mérimée, nuvela Carmen (1845) LISZT, Des bohémiens et de leur musique en Hongrie (1859)35

János BIHARI (1764-1827), vl. virtuoz magh., de etnie rromă WEBER, 7 var.pe un c. țig., op. 55 (1817) LISZT, Chanson bohémienne (1842); Zigeunerepos (?1848) TAUSIG, Ungarische Zigeunerweisen, p.

JOACHIM, C.v. nr.2, „în stil maghiar”, Finale alla Zingara (1853; dir. Liszt) BRAHMS, Cv. cu p., <Rondo alla Zingara (1861)

Opere: DONIZETTI, La Zingara (1822) Louise BERTIN, La Esmeralda (1836), Hugo MEYERBEER, Les Huguenots (act 3; 1836) Nicolò GABRIELLI, La Zingara (1842) William BALFE, The Bohemian Girl (1843), Cervantes; DARGOMÎJSKI, Esmeralda (1847) VERDI, La Traviata (1853), act II, cor VERDI, Il Trovatore (1854) Balete: AUBER, La Gitana (1838) PUGNI, La Esmeralda (1844), Hugo

1871>1915

Scrieri

I. Mureșianu, Lăutarii noștri, Musa Română, 1888 Jókai (magh.), „Baronul țiganilor”, roman (1885) Maxim Gorki (rus), nuvela Makar Ciudra (1892) Ada Negri, poezia Zingaresca (vol. Maternità, 1904) Coșbuc; Topârceanu, poezii

SARASATE, Zigeunerweisen v.+orch. (1878) DVOŘÁK, Cigánské Melodie (1880) SEITZ, „Vin țiganii”, op.16 nr.4, v.+p.

DEBUSSY, Danse bohémienne, p. (1880) CEAIKOVSKI, S..MENTER,Ungarische Zigeunerweisen, „Cântecul țiganului”, op.

60 nr.7 (1886), Pușkin p. (?; orch. CEAIKOVSKI, 1892) BRAHMS, Zigeunerlieder, GOLESTAN, Lăutarul și cobzarul, orch. (1902) cv. voc.+p. (1887) P.VIARDOT, Défilé bohémien, p. 4 m. (1905) DUKAS, Vocalise-étude J. IRELAND, Gypsy Dance, p. (1913) (alla gitana), voce+p. (1909)

SCHUMANN, Zigeunerleben, op. 29 nr. 3 (1840,) Geibel VERDI, cântec La Zingara (1845) LISZT, lied Die drei Zigeuner (1860), Lenau

Opere: BIZET, Carmen (1875)36, Mérimée RAHMANINOV, Aleko (1893), Pușkin LEONCAVALLO, Gli Zingari (1912), Pușkin OREFICE, Radda (1912), Gorki; De FALLA, La vida breve (1913) Franz SCHMIDT, Notre Dame (1914), Hugo Operete: J. STRAUSS-fiul, Der Zigeunerbaron (1885), Jókai LEHÁR, Zigeunerliebe (1910)

35 Este cunoscut faptul că LISZT a apreciat arta lăutarilor rromi, printre care Barbu Lăutaru (1780-1858), ascultând și notând melodiile lor, în timpul turneului

său din Principatele Române. Studiul citat, „Despre țigani și muzica lor în Ungaria” este editat în l. română, în Pagini romantice, București, 1985, p. 319-333.

36 Vezi BENNAHUM, Ninochka Devorah, Carmen, a Gypsy Geography, Wesleyan UP, 2013.

Per.

1915>1970 1971>2015 37

Scrieri Volume de poezii: Federico Garcia Lorca, Romancero gitano (1928) Constantin Argintaru, vol. poezii Vin țiganii (1934) Miron Radu Paraschivescu, Cântice țigănești (1941) Revista de șt. umane și sociale Études tsiganes (Paris, 1955>) Proză: Mircea Eliade, nuvela fantastică La țigănci (1969) Literatură: Cezar Baltag, Madona din dud (1973) Paulo Coelho, romanul „Vrăjitoarea din Portobello”(2006) Etnologi; etnomuzicologie:37 Bálint SÁROSI Irén KERTÉSZ-WILKINSON Eugenia M. PAȘCA, Rromii în muzica românească (2006) Speranța RĂDULESCU, Taifasuri despre muzica țigănească (2006)

Muzică instrumentală

Muzică vocală, vocal-instrumentală

Lucrări muzical-scenice

RAVEL, Tzigane, v.+p./ v.+orch.(1924) JORA, suita simf. Priveliști moldovenești (p. IV, Alai țigănesc, 1924) Filip LAZĂR, Tziganes, scherzo orch. (1925) TURINA, Danzas gitanas, pian (1930) LIPATTI, suita simf. Șătrarii (1934) L. WEINER, Divert. Nr. 1, orch., „Dans țigănesc” (1934) Stan GOLESTAN, Lăutarul, v.+orch. (1950) Django REINHARDT, (1910-1953), Paris, violonist gypsy jazz (1930>)

BRETAN, lied Vin țiganii (1937) Opere: ȘOSTAKOVICI, „Țiganii” KODÁLY, Túrót eszik a (fragm.; 1920), Pușkin cigány, cor voci egale Operete: LEHÁR, Frasquita (1922); CASTELNUOVO-TEDESCO, KÁLMÁN, Der Zigeunerprimas (1912), Gräfin Mariza (1924) Romancero gitano, Balete: De FALLA, „Amorul vrăjitor” (1925) cor+chit. (1951), Lorca JORA, La piață (1932); ȘCEDRIN, THEODORAKIS, „Suita Carmen” (balet după Bizet; 1967) Romancero gitano, Muz. pop: Trupa Phoenix, realizare 7 lieduri (1967), Lorca CAPOIANU, lied Vin țigăncile scenică a unor cântece din (1967), Topârceanu Țiganiada (1970), Budai-Deleanu Operă: Nicolae BRÂNDUȘ, La țigănci (1985), Eliade THEODORAKIS, THEODORAKIS, T. FERARU, Profesorul de pian (2015), Eliade (La țigănci) Rapsodia concertantă orat. Lorca (1981) Film: Șatra, după Gorki (1975) chit.+orch. (1996), Lorca C. ȚĂRANU, „Timpul țiganilor”, regia E.Kusturica H. W. HENZE, Cântece nomade (1982), Balet: Stefan NILSSON, „Clopotarul de la Notre-Dame” (2009) Zigeunerweisen und versuri de Cezar Baltag Musical: R. COCCIANTE, Notre-Dame de Paris (1998) A. MENKEN, muzica producției Disney „Clopotarul de la Sarabanden, orch. (1998) Notre-Dame” (1999), Hugo ȘCEDRIN, „Melodie Spectacole muzică de consum: Gipsy Kings, Fr.; ansambluri din: Clejani; Budapesta; Moscova țigănească”, v. solo, 2006 BREGOVIĆ, muz. inspirație balcanică, < opera punk „Timpul țiganilor”, regia E. Kusturica (2007)

V. și Music, Language and Literature of the Roma and Sinti. Ed. Max Peter Baumann (Intercultural Music Studies, vol. 11), Berlin, 2000.

Crește interesul componistic pentru conținuturi dedicate copiilor. Piesele infantile sunt însă frecvent clasicizante, de salon sau chiar kitsch.38 Exemple valoroase: - piese pentru pian sau pian la patru mâini: BIZET, Jeux d’enfants, 12 piese la patru mâini (1871); FAURÉ, Dolly, suită la patru mâini (1894>7); REGER, Aus der Jugendzeit, 20 piese de caracter (1895); DEBUSSY, Children’s Corner (1908)39; RAVEL, „Mama mea gâsca”, suită la patru mâini, orchestrată ulterior (1908/1910); BARTÓK, Gyermekeknek (magh., „Pentru copii”), 85 prelucrări de cântece populare (1908>09); BUSONI, „Pentru tineret”, miniaturi (1909); d’INDY, „Pentru copiii de toate vârstele”, 24 de piese, op. 74 (1919); „Povești cu zâne”, „Cinci piese” (1925); „Șase parafraze pe cântece infantile franceze” (1928); DELIUS, „Cinci piese” 40 (1922-23); Mel BONIS, numeroase piese pentru începători (1912>36); - cântece: CEAIKOVSKI, 16 cântece pentru copii, op.54 (1883); Mildred J. HILL și Patty SMITH HILL, Song Stories for the Kindergarten, care include cântecul devenit celebru, Happy Birthday To You (1893); GRIEG, 7 cântece pentru copii, op. 61 (1894); RAVEL, „Crăciunul jucăriilor”, versuri proprii (1895), orchestrate de autor (1906/1913); d’INDY, Deux chansons enfantines (1896); CUI, „17 cântece pentru copii”, op. 73; „Încă 17 cântece pentru copii”, op. 78, „Ultimele șapte cântece pentru copii”, op. 97; DIMA, Din lumea copiilor (Îngerelul, Copilul și floarea, Cântecul melcilor, Cântecul iezilor, Plugul, Albina); alte cântece de interes infantil sau juvenil: A venit un lup din crâng (Coșbuc), Curcile (Alecsandri), Puișorul (1900>1925); - lucrări didactice, camerale și concertante pentru vioară: Fritz SEITZ (1848-1918), opt „Concerte pentru elevi”, trei „Triouri pentru elevi” (vioară, violoncel, pian); Ferdinand KÜCHLER (1867-1937), două piese Concertino; ELGAR, „Exerciții foarte melodioase în poziția întâi”, op. 22; YSAŸE, miniaturi pentru vioară și pian: „Vis de copil”, op. 14, „Cântec de leagăn al copilului sărman”, op. 20; - piese orchestrale originale (cele orchestrate sunt menționate anterior): SAINT-SAËNS, „Carnavalul animalelor – mare fantezie zoologică”, două piane și orchestră (1886)41; Mel BONIS, „Simfonie burlescă”, opus postum, pentru orchestră cu instrumente de jucărie; - opere pentru copii: HUMPERDINCK: „Hänsel și Gretel” (1893), „Frumoasa din Pădurea Adormită” (1902), „Copiii regelui” (1910); CUI, „Eroul de zăpadă”, „Scufița Roșie”, „Motanul încălțat”, „Ivan Nebunul”; RAVEL, „Copilul și vrăjile” (1925); - balet: DEBUSSY, „Cutia cu jucării” (1919).

38 MGG, Musikpädagogik. G. PRUTEANU, loc. cit., definește kitsch-ul ca „nivel

pueril al frumosului”.

Doctor Gradus ad Parnassum (aluzie la studiile pentru pian de Muzio CLEMENTI), Jimbo’s Lullaby (tradus din fr.: „Cântecul de leagăn al elefantului”), Serenade for the Doll, The Snow Is Dancing, The Little Sheperd, Golliwogg′s Cake-walk (ritm de ragtime, gen de popularitate american, la modă, cu sincope caracteristice; parodiere a „acordului Tristan” al lui WAGNER).

40 1-2. „Mazurcă și vals pentru o fetiță”, 3. „Vals”, 4. „Cântec de leagăn pentru un bebeluș modern”, 5. „Toccata”.

41 Părți și referințe muzicale: „Introducere”, „Marșul regal al leului”, „Găini și cocoși”, „Măgarii sălbatici”, „Broaște țestoase” (parodie a celebrului dans cancan din opereta „Orfeu în infern” de OFFENBACH), „Elefantul” (parodie la delicatul „Dans al silfidelor” din „Damnațiunea lui Faust” de BERLIOZ, „Canguri”, „Acvariu”, „Personaje cu urechi lungi”, „Cucul în pădure”, „Colivie”, „Pianiști” (caricatură a exercițiilor de degete de HANON), „Fosile” (conține autoparodierea „Dansului macabru” și citează două cântece franceze pentru copii), „Lebăda”, „Final” (recapitularea imaginilor sonore anterioare). Abordarea tematicii – fie alegorică, fie onomatopeică – este plină de umor.

39

Muzica nouă 33 7.2. Caractere de limbaj muzical și interpretare 7.2.1. Limbajul sonor tonal lărgit se concretizează prin procedee generale, respectiv, proprii stilurilor personale, precum: - atonalism (N), ca mijloc de expresie speculativ, chiar mefistofelic – LISZT, Bagatelle sans tonalité (1885), piesă pianist ică inspirată din Faust de Lenau – continuă să se manifeste dezvoltându-se spre totalul cromatic expresionist al secolului XX; - politonalismul (N), asociat orientării neoclasice, suprapune discursuri în tonalități diferite; - modalismul (M) este propriu impresionismului, orientărilor naționale, neoclasicismului.

Limbajul modal impresionist cuprinde pentatonii, moduri heptacordice tradiționale europene și exotice, precum și scara de tonuri întregi, proprie lui DEBUSSY; are o mare mobilitate modulatorie și prezintă suprapuneri polimodale.

Limbajul sonor verist este tonal lărgit; PUCCINI integrează modalul impresionist.

7.2.2. Ritmica și agogica (M) păstrează grafic, ritmul de tip divizionar, cadrul metric fiind, de cele mai multe ori, depășit, inclusiv datorită morfologiei de tip dezvoltător continuu. Impresionismul cultivă ritmuri muzicale cu efecte de cvasi -rubato.

7.2.3. Morfologii și sintaxe: - predomină aspecte motivic-cursive (M); - tematismul este în estompare, în muzicile tuturor orientărilor perioadei, exceptând neoclasicismul; - principiul ciclic accentuează structurarea evolutivă a construcțiilor muzicale – ex. operele de PUCCINI; - structuri polimorfe – tipice pentru MAHLER, IVES42 ș. a.; - tăcerea se integrează ca element de contrast sau reflecție în dramaturgia muzicală43.

7.2.4. Factura (M) Facturile armonice și polifonice sunt proprii tuturor orientărilor epocii.

Facturile impresioniste includ: acorduri cu sunete adăugate, mixturi (paralelisme de blocuri acordice), structuri politonale sau polimodale, heterofonii. Alături de limbajele sonore modale (v. punctul 7.2.1.) și de mijloacele timbrale specifice (v. 7.2.5.1.), ele contribuie la identificarea acestei orientări stilistice.

Facturile muzicale pot fi definitorii pentru stilul personal al unor compozitori din această perioadă. Astfel, stilul lui DELIUS se caracterizează prin omofonia juxtapusă (acorduri în succesiuni libere, neînlănțuite)44; stilul lui ENESCU se particularizează, deja din perioada sa timpurie, prin îmbinarea de aspecte polifone și heterofone, cu momente subliniate la unison.

7.2.5. Timbruri, intonații, acordaje 7.2.5.1. Tipologii timbrale (M) Combinațiile timbrale se diversifică, depășind aspectele tipice.

Tratatele de orchestrație redau aceste aspecte: WIDOR, Technique de l’orchestre moderne (1904), RIMSKI-KORSAKOV, „Principii de orchestrație” (1873>; ed. postumă 1922).

42

Detalii la CIBIȘESCU-DURAN, op.cit., p. 66. „Socrate al lui Satie/ e un buștean străpuns de gol./ Golul cioplit de Brâncuși/ e ca tăcerea din muzica lui Satie“ – cf. Mihaela Sanda MARINESCU, ed. cit., rezumat online. Estetica tăcerii va fi exprimată ulterior de John CAGE (v. cap. urm.).

44 NG, Delius, Frederick.

43

34 Elena Maria Şorban RAVEL, fără să teoretizeze, oferă modele precum orchestrarea suitei de pian „Tablouri dintr-o expoziție” de Mussorgski (1922) sau orchestrarea propriilor lucrări de pian.

Coloristica timbrală impresionistă include: - lărgirea aparatului fonic și reliefarea timbrurilor de flaut, alămuri surdinate, harpă, gong, talgere; - solouri de instrumente pe segmente scurte, asociate cu morfologia motivică și sintaxa evolutivă, ca niște pete de culoare; - folosirea registrelor extreme ale instrumentelor, inclusiv ale pianului solo; - asocierea combinațiilor timbrale estompate cu nuanțe dinamice mici.

7.2.5.2. Cultura vocală (M) Diversificarea stilistică a muzicii din perioada sec. XIX/XX implică diversificarea cerinţelor faţă de vocea cântată.

Vocea dobândește un rol important în muzica simfonică – creația lui MAHLER integrând liedul în genul simfonic (v. punctele 3.; 8.). În muzica de MAHLER şi R. STRAUSS, vocea are de rezistat în raport cu orchestrele mari.

Alteori, vocea umană vocalizată este tratată cvasi-instrumental (fără text) – ex.: - lucrări camerale: MEDTNER, „Sonata-vocaliză” și „Suita-vocaliză”, pentru voce și pian, op. 41, nr. 1 și 2 (1922; 1927); - lucrări vocal-simfonice: DEBUSSY Sirènes (a treia piesă din Nocturnes, 1899); DELIUS, „Appalachia. Variațiuni pe un cântec de sclavi”, bariton și cor, 1903 ș. a.; ENESCU, Simfonia a III-a, op. 21, p. III (1918; rev. 1921); JORA, Poveste indică, poem simfonic, cu solo vocalizat de tenor, inspirat de lirica eminesciană (1920).

Impresionismul muzical implică o coloristică vocală pastelată, care se cere să nu estompeze textul.

Verismul depășește principiile de belcanto, solicitând interpreților un plus de forță vocală și capacitatea de a reda emoții și stări de spirit încordate, adăugând efecte naturaliste, precum sunete fruste (strigăt, geamăt, plâns), integrate în discursul cantabil de intensă expresivitate. Asemenea modalități veriste se extind, în epocă, și asupra interpretării vocale a partiturilor din alte stiluri – o modă inadecvată.

Continuă să se manifeste distincția dintre interpreții anumitor domenii, acestea se multiplică îndeosebi prin apariția muzicilor de largă adresabilitate, astfel că apar cântăreții de jazz și muzici ușoare.

Cercetările fonetice ale lingviştilor au aplicabilitate şi asupra pronunţiei cântate, în diferite limbi naţionale, diversificând tehnicile de canto de la emisia vocalelor de bază înspre vocalele specifice fiecărei limbi şi înspre raporturile dintre vocale şi consoane.

Primele înregistrări vocale atestă în operă cântarea vocală liberă, de tip rubato.

Pedagogia de canto se diversifică prin numeroase puncte de vedere, îmbogățite prin cercetări ştiinţifice, mai ales fiziologice. Însă adesea, rezultatele ştiinţifice sunt asimilate eronat, iar metodele de canto ale vremii nu sunt corecte, sunt divergente sau au contradicţii intrinseci. Una dintre cele mai apreciate publicații, până astăzi, este cea de Reynaldo HAHN, Du chant, Paris, 1920 (fr., „Despre cânt”; reed. Paris, 1957; trad. engl. On Singers and Singing, 1990) – conținând conferințe din anii 1913-14, abordând mai puțin probleme tehnice, cât de viziune interpretativă. Pedagogia de canto a școlii muzicale naționale românești are ca principal reprezentant pe compozitorul George STEPHĂNESCU (1843-1925). Elena TEODORINI a desfășurat o vastă activitate ca profesoară de canto, în Franța, Italia, România, Brazilia.

Muzica nouă 35 7.2.5.3. Instrumente muzicale specifice Pianul continuă să se adapteze la marile săli de concert și cerințele de virtuozitate sporită. Ansamblul de mai multe piane ajunge la un record componistic cu piesa de Willem COENEN (danez; 1837-1918), Caprice concertante, pentru 16 mâini, la opt piane.45 Orga cunoaște o nouă perioadă de înflorire – atât de literatură muzicală, cât și în privința constructorilor de instrumente – datorată și aplicațiilor electro-pneumatice.

Avantajele acestor aplicații includ alimentarea constantă cu aer, care determină consistența sonoră sporită, presiuni diferențiate ale aerului, în funcție de registre. La Paris, pe orgile construite de Aristide CAVAILLÉ-COLL (numite „orgi simfonice”, având mai multe cutii de suflu și la care este posibilă cuplarea mai multor registre cu un singur buton) au fost activi César FRANCK, Charles Marie WIDOR, Louis VIERNE. În spațiul central-european, sunt apreciabile orgile lui József ANGSTER46 (1834-1918) și ale urmașilor săi, precum și orgile RIEGER, între care a construit se numără și orga de la Palatul Culturii din Târgu Mureș (1913); alte tipuri de orgă: - armoniul, inventat în Franța (1842), îmbinând aspecte ale orgii, acordeonului, pianului, este un instrument aerofon, cu acționarea aerului prin pedală; a proliferat de la f. XIX>, ca instrument bisericesc, dar și în muzica de salon, având rafinate posibilități dinamice (crescendo – decrescendo, în plus față de orgă) și expresive; - orgi pentru acompaniamentul filmelor au proliferat mai ales în S.U.A. (unde firma Wurlitzer a produs, între 1914>1942, peste 2200 de orgi de film, folosite și în Europa); având tuburi și mecanism electro-pneumatic, ele se particularizează prin îmbogățirea efectelor percutante, de zgomote și prin butoane ușor manevrabile.

Harpa, ale cărei posibilități cromatice erau limitate prin schimbările de acordaj, efectuate cu pedale, a fost diversificată prin inventarea harpei cromatice (1894; Gustave Lyon, de la firma de instrumente muzicale Pleyel), având două rânduri de corzi, dispuse încrucișat, dar ale cărei glissandi erau întrecute de posibilitățile harpelor obișnuite, produse de Pleyel; concurența dintre cele două case pariziene au dus la comenzi făcute unor compozitori, între care DEBUSSY și RAVEL, pentru a susține avantajele harpei cromatice, respectiv, ale celei diatonice, fapt care a contribuit și la predilecția orchestrației impresioniste pentru aceste instrumente; după izbucnirea Primului Război Mondial, interesul pentru harpa cromatică a scăzut, iar din 1930, Pleyel a abandonat construirea harpelor cromatice, a căror tehnică a fost dată uitării și datorită perfecționării harpei cu pedale.

Saxofonul, inventat de germanul Adolf SAX (1846), instrument aerofon din familia lemnelor, înrudit cu clarinetul, a întârziat să se impună până la f. XIX, când a fost cultivat îndeosebi de autorii francezi (ex. KOECHLIN, lucrări pentru solo) și preluat de jazz.

Flautul alto, inventat de Theobald BÖHM (~1880), va face carieră, datorită timbrului său catifelat, fiind cultivat de Ravel, Stravinski, dar și de compozitorii contemporani; Inventarea celestei (1886) – instrument idiofon, hibrid între percuție și pian, întrucât clapele acționează lame de metal, al căror sunet este înrudit cu jocul de clopoței – a dus la utilizarea acestui timbru delicat, pur, în lucrări de ansamblu, precum „Acvariul” din „Carnavalul animalelor” de SAINT-SAËNS (1886) sau „Dansul Zânei Bomboanelor” din „Spărgătorul de nuci” de CEAIKOVSKI (1892).

Apar primele instrumente muzicale electrice (1876>), folosite experimental (v. cap. urm.).

45 46

NG, Piano Duet.

Ex., orga bisericii reformate centrale clujene, 1913.

36 Elena Maria Şorban 7.2.5.4. Intonații, acordaje, diapazon (M) Așa-numita practică de „intonație expresivă” este generalizată la cordari și, într-o oarecare măsură, la cântăreți; ea constă în exagerarea urcării diezilor și a coborârii bemolilor, în vederea elocvenței melodice – metoda de vioară a lui JOACHIM (v. punctul 5.2.) fiind fără echivoc în acest sens. Alți autori sugerează folosirea unei intonații mobile, ajustabilă în funcție de contextul melodico-armonic47.

Dezvoltarea pianului modern de concert, mai masiv și cu o mecanică mai complexă, va avea consecințe semnificative și asupra acordajului. Diapazonul pentru pianele Steinway era la Londra, de 454,7 Hz (1879), iar la New York, de 457,2 Hz. La Expoziția de invenții de la Londra (1885), se adoptă standardul oficial pentru orchestre, la 1 = 452 Hz. Sistemul centonic, propus (1875) de matematicianul și filologul englez Alexander John Ellis, devine cel mai uzitat sistem de măsurare a intervalelor muzicale, până astăzi – având ca unitate de măsură, centul (1/100 dintr-un semiton egal temperat sau 1/1200 dintr-o octavă). Compararea, în cenți, a câtorva intervale în diferite sisteme de intonație este relevantă: Interval ↓ / Sistem →

Pitagoric

Natural-armonic

Egal temperat

Terță mică Terță mare

294,13 cenți 407,82 cenți

315,64 cenți 386 cenți

300 400

cenți cenți

Cvartă

498,04 cenți

498,04 cenți

500

cenți

Cvintă Octavă

701,96 cenți 1. 200 cenți

701,96 cenți 1.200 cenți

700 cenți 1. 200 cenți

7.2.6. Interpretarea 7.2.6.1. Aspecte generale (M) Se manifestă libertăți în interpretarea postromanticilor, a veriștilor, impresioniștilor, nonconformiștilor, iar academismul și neoclasicismul preferă rigoarea.

7.2.6.2. Aspecte de improvizație (M) Impresionismul muzical este, prin natura sa, de tip cvasi-improvizatoric.

Practica organistică bisericească revalorizează funcțiile improvizației.

BRUCKNER avea asemenea capacități improvizatorice, încât cânta pe loc fugi duble de mare amploare. Piese de orgă improvizatorice au fost notate mai ales de compozitorii-organiști francezi WIDOR, VIERNE. Primele înregistrări sonore atestă libertățile improvizatorice ale interpretării vocale și instrumentale, în raport cu notarea partiturii.

Filmul mut este un domeniu de intensă prezență a improvizației muzicale.48 Fie individual, fie colectiv (v. punctul 4.1.), acompaniamentul muzical de film trebuie coordonat cu imaginile prin aspecte improvizatorice legate de: - conținutul psihologic: varierea și gradarea dinamicii emoționale, pornind de la cele șase stări psihice de bază: bucurie, tristețe, frică, surprindere, furie, antipatie; 47

Herter Norton în The Art of String Quartet Playing (1901), cf. BORUP, Hasse, A History of String Intonation, publicată pe http://www.hasseborup.com/ahistoryofintonationfinal1.pdf 48 Organizarea acestui alineat a pornit de la informațiile preluate din FAZAKAS, op. cit.

Muzica nouă 37 - conținutul imagistic: prelucrarea improvizată a unui vocabular de formule

stereotipe legate de anumite situații tipice: declarație de dragoste, scene de bătălie, conflicte, așteptare, sărut, poante etc.; - durată și tempo, dată fiind viteza variabilă a rolelor, de la un spectacol la altul, dar și a pauzelor tehnice (previzibile: schimbarea rolelor sau imprevizibile: rupturi); - dramaturgie: pregătirea și susținerea momentelor de suspans și a celor culminante; - intensitate: confruntarea cu zgomotul puternic al aparatelor de proiecție și cu reacțiile spectatorilor; - ornamentație, în legătură cu starea psihologică a publicului sau problematica vitezei imaginilor.

8. Genuri muzicale (M) Liedul păstrează caractere romantice, îmbinate adesea cu elemente stilistice neoclasice.

Alături de liedul cu pian, este caracteristic cel cu acompaniament orchestral. Se utilizează o terminologie diversificată a genului, potrivit diferitelor apartenențe naționale: mélodie (fr.), song (engl.), pesnia (rusă), cântec (r.) ș. a. Repere: An 1870 1878

Compozitor, lucrare

Versuri

CEAIKOVSKI, Șase romanțe WOLF, Liederstrauss („Buchet de cântece”)

div., <trad.Goethe

rusă

Heine

ed. post., 1927

div.

germ., fr., magh.

1880; 1883 LISZT, Gesammelte Lieder I-II

Observații

germ.

1885-6

MAHLER, Lieder und Gesänge I div.

MAHLER, Lieder eines Mahler; populare fahrenden Gesellen („Cântecele calfei călătoare”) CUI, „Șapte peme”, op.33 Pușkin, Lermontov

1887-8

WOLF, Gedichte („Poezii”)

Eichendorff

germ.

1888

WOLF, Gedichte („Poezii”)

Eduard Mörike

și în versiune cu orch.

1888-9

WOLF, Gedichte („Poezii”) MAHLER, Lieder und Gesänge II; III

1887/89

DEBUSSY, Cinq poèmes de Baudelaire („Cinci poeme...”)

WOLF, Spanisches Liederbuch („Cartea de cântece spaniole”)

Goethe poezii tradiționale germ. din colecția Des Knaben Wunderhorn (1805) Baudelaire

unele, și în versiune orch.

1888-9

Paul Heyse, Emanuel Geibel

germ.

1880-1 1885-6

1889-90 1890

CUI, Vingt poèmes („20 de poeme”) Jean Richepin

germ.; voce joasă+p./orch. rusă

germ. fr.

1891>1914 REGER, peste 250 lieduri

div.

1891

FAURÉ, Chansons de Venise

Verlaine

fr. germ.; < lieduri spirituale, acomp. orgă fr.

1892>94

FAURÉ, La bonne chanson

Verlaine

ciclu

Verlaine

2 cicluri

Paul Heyse

2 vol.

1891-2/ 1904 DEBUSSY, Fêtes galantes 1890-1/ 96

WOLF, Italienisches Liederbuch („Cartea de cântece italiene”)

1890>97

CHAUSSON, Chants de Shakespeare Shakespeare, trad.

fr.

38 Elena Maria Şorban 1897 1899

WOLF, „Trei cântece pe v. de Michelangelo” CUI, 25 Stihotvorenîi Pușkina

Michelangelo, trad.

germ.

Pușkin

Rusă

1896/1899 RAVEL, „Două cântece pe versuri de Clément Marot”

Clément Marot

fr.; primul, cu clavecin

1897/1899 ELGAR, Sea Pictures 1899-1904 KOECHLIN, Trei poeme din „Cartea junglei” 1903 RAVEL, Shéhérazade MAHLER, Rückert-Lieder; 1901>4 Kindertotenlieder 1904 DEBUSSY, Trois chansons de France („Trei cântece din Franța”)

div.

Tristan Klingsor

engl.; p./orch. fr.; voce f., cor f., p./orch. ciclu 3 piese, S./T.+orch.

Friedrich Rückert

germ:, două cicluri

1904

DEBUSSY, Le Roi Lear

Shakespeare, trad.

fr.

1906

Jules Renard tradiționale chineze

1906>10

RAVEL, Histoires naturelles MAHLER, Das Lied von der Erde („Cântecul pământului”) FAURÉ, La chanson d’Ève

Charles van Leberghe

fr.; voce medie germ.; A./Brt.+T. și orch. fr.; ciclu 10 piese

1907

ELGAR, Seven Lieder

div.

engl.

1907

ENESCU, Sept chansons de Clément Marot Clément Marot („Șapte cântece...”)

versuri renascentiste; fr.; ciclu

1910

DEBUSSY, Trois ballades de François Villon („Trei balade...”)

Villon

fr.

1910

GRANADOS, Tonadillas

Fernando Periquet

span.

1913

RAVEL, Trois poèmes de Mallarmé Stéphane Mallarmé („Trei poeme...”)

1909

1918

SATIE, Socrate 1887>1923 SATIE, cântece < Je te veux – valse chanté; Ludions; cântece de cabaret 1905>1914 Rudi STEPHAN, lieduri 1914>16; KOECHLIN, 5 Mélodies sur des 1922>23, poèmes de „Shéhérazade”..., op.

56; 8 Mélodies sur des poèmes de „Shéhérazade”..., op. 84 1870>1950 R. STRAUSS, ~150 lieduri, <Vier letzte Lieder („Ultimele patru lieduri”) i. XX SAINT-SAËNS, ~50 cântece

Rudyard Kipling

Charles d’Orleans,Tristan fr., poezii medievale l’Hermite

voce medie; ans. cameral/p.

Platon

fr.; sopr.cu p./orch.

div.

fr.

div.

germ.

Tristan Klingsor

fr.

div.,<Shakespeare (Ofelia), Goethe

germ.; unele cu orch.

i. XX

Mel BONIS, ~30 melodii

div., <Charles d’Orléans, fr.; cicluri pe versuri Ronsard, Shakespeare de poeți vechi (trad.; Ofelia), La Fontaine, Molière, contesa de Noailles, Verlaine < Amédée Hettich fr.

1/XX

Alma MAHLER, 17 lieduri

div.

germ.

1900>25

Gheorghe DIMA, lieduri

<Eminescu

rom.; germ.

1896>51

Nikolai MEDTNER, ~110 lieduri <Goethe, Pușkin

rusă; germ.

Muzica nouă 39 Genurile instrumentale cultivă mai ales muzica absolută și de caracter (conținuturi sugerate prin titluri aluzive sau descriptive). Genurile orchestrale, continuând tradiția romantică, sunt simfonia, poemul simfonic, fantezia simfonică, uvertura-fantezie, rapsodia; în orientarea clasicizantă sunt cultivate genurile de simfonie, sonată, variațiuni simfonice, suită, dansuri de epocă.

Genurile concertante sunt diversificate: alături de concert, se cultivă variațiunile simfonice cu solist, fantezia simfonică, rapsodia cu solist.

Genurile camerale instrumentale păstrează predilecția pentru integrarea pianului în ansamblu.

Literatura muzicală pentru orgă cunoaște o dezvoltare de amploare similară cu epoca barocă, cu aspecte stilistice fie academiste, fie neoclasice.

Observații referitoare la genurile scenic-muzicale (v. tabelul corespunzător): - se păstrează, >~1915, categoriile romantice de subgenuri; - domină orientarea post-romantică, adecvată genurilor de epocă și receptivității publicului; - melodrama este cultivată în continuare, scenic sau cameral; - apar noi categorii: opera veristă Ve (denumire predilectă la italieni, vero, adevărat) și opera realistă Re (denumire preferată de francezi și în școlile naționale) – caracterizate prin subiecte inspirate din cotidian, joc scenic realist, precum și expresivitate muzicală intensă, încadrându-se stilistic în tranziția dintre romantism și expresionism.

Cresc ca pondere piesele muzical-scenice de popularitate. După ~1870, în Marea Britanie, apoi în S.U.A., corespondentul operetei este cultivat cu denumirea de musical comedy (engl., comedie muzicală), care va deveni un gen cu caracteristici proprii, denumit musical. Sursele sale includ, alături de operetă, multiple genuri de spectacol de divertisment – precum music hall, varieteu, extravaganza (it., ciudățenie, bizarerie), minstrel show (engl., „spectacol de rapsod”), alcătuite din înșiruirea unor scene umoristice vorbite, cântate cu muzici de divertisment și/sau dansate; Musicalul se deosebește de acestea printr-un conținut literar-muzical mai substanțial, mai unitar și este perpetuat îndeosebi de culturile anglofone.

Genuri vocal-simfonice: se constată preponderența lucrărilor religioase clasicizante, iar lucrările laice se înscriu în postromantism (v. tabelul corespunzător, din cap. următor).

Valsul este dans emblematic, ca și în romantism49, fiind reprezentat în mod declarat sau implicit – ex.: - în practica de dans, diversificat tipologic, inclusiv prin americanul Boston-waltz (~1870>), din care s-a particularizat, ulterior, așa-numitul vals lent sau englezesc (~1920), aflat astăzi în lista competițiilor internaționale de dans; - pentru pian, în numeroase piese de salon; unele lucrări de SAINT-SAËNS; de REGER (valsuri-impromptu); de Amy BEACH; capodopera „Valsuri nobile și sentimentale” de RAVEL, orchestrată ulterior; SATIE, Les trois valses distinguées du précieux dégoûté; - piesă autonomă în muzica orchestrală și concertantă: SAINT-SAËNS, „Capriciu-vals” în La bemol major, pentru pian și orchestră; REGER, Grande Valse de concert pour le piano, op. 378; SIBELIUS, „Vals trist”; RAVEL, La Valse50; 49

Vezi E. M. ȘORBAN, Muzica clasică și romantică, ed. cit., p. 122-123.

Prezentat de Ravel, la pian, organizatorului companiei „Baletele ruse”, Diaghilev (v. cap. următor, punctul 4.1.), acesta a apreciat valoarea muzicală a piesei, negându-i însă potențialul coregrafic; piesa a fost pusă în scenă abia postum, în 1951, la New York.

50

40 Elena Maria Şorban - ca parte a unui gen orchestral pluripartit, ca: Serenada în Do major, op. 48, p. a II-a de CEAIKOVSKI; Simfonia a VII-a, p. I, p. III, de MAHLER, Simfonia a IX-a, p. a III-a (alăturat cu ländler), de MAHLER; - în sinteză cu genul de capriciu: GRIEG, Valse-kapriser op. 37 (pian; 2 și 4 mâini), SAINT-SAËNS (ex. de mai sus), FAURÉ, valsuri-capricii pentru pian; - ca episod sau sugestie de caracter în mișcări simfonice și balet, precum DEBUSSY, La Mer, p. a II-a; STRAVINSKI, Petrușka, tabloul întâi (la reprezentarea flașnetei din iarmaroc) și al treilea (Balerina și Maurul); - în muzica de cameră instrumentală și vocal-instrumentală: ex. ENESCU, Octet de coarde, în Do major, op. 7, finalul Mouvement de Valse bien rythmée; SATIE, Je te veux – valse chanté; - în operă, ex. PUCCINI, „Boema” (Valsul Musettei din actul II); R. STRAUSS, „Cavalerul rozelor” (actele II-III); - în operetă – în mod constant și caracteristic, uneori, fiind cuprins chiar în titlu – la Oscar STRAUS (v. cap. următor); - în muzicile lejere – unde se încadrează autorul Iosif IVANOVICI (1845-1902), care a reprezentat, în România, tradiția familiei Strauss, prin piese proprii, precum valsurile „Sinaia”, „Carmen Sylva”, „Inima României”, „Viziune orientală”, „Frumoasa româncă”, „Luceafărul”, „Viața la București”.51 Cea mai celebră piesă a sa, cântată din S.U.A. și Peru până în Coreea, preluată în coloana sonoră a mai multor filme, este valsul „Valurile Dunării” (editat la București, în 1880).52 Un aspect modernist deosebit îl constituie utilizarea ritmului de vals ca mijloc de parodie – astfel, SAINT-SAËNS transformă melodia medievală funerară Dies irae în vals, în piesa pentru orchestră „Dans macabru” (1874), iar în fantezia „Carnavalul animalelor”, același autor asociază acest ritm cu personajele-elefanți.

Tot în domeniul muzicilor lejere se încadrează genul de canțonetă (it.: canzonetta, cântecel, diminutiv de la canzona), a cărui largă popularitate este favorizată și prin difuzarea prin înregistrări, propagată inclusiv de marii cântăreți de operă. Un exemplu celebru: O sole mio (1898) de Eduardo di CAPUA (1865-1917),53 cântată de Caruso și de mai toți tenorii lumii.

Filmul este o nouă artă de sinteză, care acordă muzicii un rol important.

Epoca filmului mut (1895-1929; v. și cap. următor) implică funcții dramaturgice esențiale acordate acompaniamentului muzical al imaginilor – realizat mai întâi prin prelucrarea și adaptarea unor piese de popularitate, din toate genurile – instrumentale și de operă – cultivate în epocă, redate live (engl., pe viu). Primele muzici compuse anume pentru filme mute datează din anul 1908: filmul rusesc Stenka Razin (durata 10 minute), cu muzică de Mihail IPPOLITOV-IVANOV, respectiv filmul francez L’Assasination du Duc de Guise (18 minute), cu muzică de SAINT-SAËNS, însă muzicile originale ridicând bugetul de producție, ele au fost situații de excepție. Soluția găsită pentru a putea respecta intențiile realizatorilor în cadrul reprezentațiilor de oriunde au fost așa-numitele cue sheet (engl., foi de indicații), distribuite odată cu filmul, unde erau menționate fragmentele muzicale dorite, coordonate cu secvențele de film. O categorie aparte de film mut sunt peliculele inspirate din opere celebre – ex. Parsifal (amer.; 1904), Otello (it.; 1906), Madame Butterfly (amer.; 1915). „Cavalerul rozelor” (austr.; 1926), „Maeștrii cântăreți” (germ.; 1927) – în reprezentarea cărora puteau fi integrate părți solistic - vocale, acompaniate.

51

http://en.wikipedia.org/wiki/Ivanovici http://en.wikipedia.org/wiki/Waves_of_the_Danube 53 În dialectul de Napoli, o este articol hotărât (spre deosebire de italianul il) și nu interjecție.

52

Genuri scenic-muzicale în tranziția stilistică dintre romantism și polistilismul secolului XX – repere

Per .

LISTĂ ALFABETICĂ A PRESCURTĂRILOR DE SUBGENURI: BCa, opera belcanto, it.; DI, drama muzicală istorică; DL, drama lirică fr.; DM, dramă muzicală; GO, grand opéra fr.; Md, melodramă; OB, opera bufă; OBibl, opera biblică; OC, opera comică; OC, opéra comique; OL, opera de libertate; ONC, opera națională comică; OP, opera-poveste; OR, opera romantică; OT, opereta; Re, opera realistă; Ssp Singspiel; TL, tragedie lirică; TM, tragedie muzicală; Ve, operă veristă.

ITALIENE

GERMANE

FRANCEZE

RUSE

Alte culturi muz.naț.

Bca OB OL OR Ve

Ssp OR ONC OL DM OT OP

GO OC OL OR DL Re OT TL

DI ONC OR Re OT OP

DL OR ON ONC OT Re

(toate cu premiera la Paris) OFFENBACH, OR „Povestirile lui Hoffmann” (1881) DELIBES, DL Lakmé (1883) HERVÉ, OT Mam’zelle Nitouche (1883) MASSENET, DL Manon (1884), Prévost; OR Le Cid (1885), Corneille

CEAIKOVSKI, OR „Fecioara din Orléans” (Mosc.,1881), Schiller; OR Mazeppa (Mosc.,1884),Pușkin; OR „Dama de pică” (St.P., 1890), Pușkin; MUSSORGSKI, DI Hovanșcina (St.P., 1887, postum) BORODN, DI „Cneazul Igor” (St. P., 1890, postum)

MILLÖCKER, OT „Studentul cerșetor” (Viena,1882) J. STRAUSS-fiul, OT „O noapte la Veneția” (Berlin, 1883); OT „Voievodul țiganilor” (Viena, 1885), Jókai Ciprian PORUMBESCU, OT Crai nou (Brașov,1882) Eduard CAUDELLA, ONC Olteanca (Buc.,1882); DI Petru Rareș (Buc., 1889) SULLIVAN, OC Iolanthe (Londra, 1882); OC Mikado (Londra, 1885)

LEONCAVALLO, Ve „Paiațe” (Mil. ,1892); Ve „Boema”(Veneția,1897),Murger FRANCHETTI, Cristoforo Colombo (Genova,1892) VERDI, OB Falstaff (Mil.,1893),Shakespeare PUCCINI, Manon Lescaut (Torino,1893), Prévost; „Boema” (Torino,1896), Murger; Ve Tosca (Roma,1900), Sardou GIORDANO, OLVe Andrea Chénier (Mil.,1896) Ve Fedora (Mil.,1898) MASCAGNI, Iris (Roma,1898)

MASSENET, DL Werther (Viena, 1892), Goethe CHAUSSON, DL „Regele Arthus” (1895) D’INDY, DM Fervaal (1897) G. CHARPENTIER, „roman muz.” Ve Louise (1900) FAURÉ, TL Prométhée (1900)

CUI, „Prizonierul din Caucaz” (St.P., 1883),Pușkin RIMSKI-KORSAKOV, OR Sadko (Mosc., 1897); „Mozart și Salieri” (Mosc., 1898), Pușkin CEAIKOVSKI, DL Iolanta (St.P., 1892) RAHMANINOV, OR Aleko (Mosc., 1893), Pușkin TANEEV, Oresteia (St.P, 1895)

SULLIVAN, OR Ivanhoe (Lond., 1891),W. Scott Carlos GOMES, OR Colombo (1892, Rio de Janeiro) Ivan CARYLL, Gustave KERKER, burlesca Little Christopher Columbus (1893, Londra); Sidney JONES, OT „Gheișa” (1896, Londra) SUK, Md Radúz a Mahulena (1898, Praga)

1891-1900

1881-90

VERDI, OR Otello WAGNER, DM Parsifal (Mil.,1887), Shakespeare (Bayreuth,1882) MASCAGNI, Ve Cavalleria rusticana (Roma, 1890)

HUMPERDINCK, OP „Hänsel și Gretel” (Weimar,1893), OP „Frumoasa din Pădurea Adormită” (Frankfurt,1902), OP „Copiii regelui” (NY,1910) R.STRAUSS, DM Guntram (Weimar, 1894); Md Enoch Arden, Tennyson (1897) H.WOLF, OC Der Corregidor (Mannheim, 1896), Alarcon J.STRAUSS-fiul, OT „Sânge vienez” (Viena, 1899) D’ALBERT, TM Kain (Berlin,1900)

1901 -15

Per.

42 Elena Maria Şorban

ITALIENE

GERMANE

Bca OB OL OR Ve

Ssp OR ONC OL DM OT OP

CILÉA Ve AdrianaLecouvreur (Mil.,1902) CATALANI, Ve La Wally (Mil., 1902) OREFICE, OR Chopin (1901), OBibl Mosè (1905), Ve Radda (1912), Gorki PUCCINI, Ve Madama Butterfly (Mil., 1904); Ve La fanciulla del West (NY,1910) ALFANO, Ve „Învierea” (Torino, 1904), Tolstoi; Ve L'ombra di Don Giovanni (Mil., 1914) WOLFF-FERRARI, OB „Cei patru bădărani” (München, 1906), L’Amore medico (Dresda, 1913), Molière

d’ALBERT, Ve Tiefland (Praga, 1903) LEHÁR OT „Văduva veselă” (Viena, 1905) R. STRAUSS, DM „Salomea” (Dresda, 1905), Wilde; DM Elektra (Dresda, 1909), Sofocle; OC „Cavalerul rozelor” (Dresda, 1911) SCHOENBRG, monodrama Erwartung (1909; Praga, 1924) Rudi STEPHAN, DM Die ersten Menschen (1914)

FRANCEZE GO OC OL OR DL Re OT TL

(toate cu premiera la Paris)

RUSE DI ONC OR Re OT OP

Din alte culturi muzicale naționale DL OR ON ONC OT Re

DVOŘAK, DL Rusalka (Praga, 1901) JANAČEK, Re Jenůfa (Praga, 1904) RIMSKI-KORSAKOV, ALBÉNIZ, OR Merlin (1902; postum Barcelona, 1950) OR „Cocoșul de aur” OC de cameră Leo FALL, OT „Prințesa (Mosc., 1909, postum), dolarilor” (Viena, 1907) Cendrillon (1904), Pușkin Oscar STRAUS, OT „Nibelungii Perrault veseli” (Viena, 1904); CUI, OP „Eroul de DUKAS, pov. lirică „Ariana OT „Un vis de vals” (1907, Viena) zăpadă” (1905), și Barbă Albastră (1907), CATARGI, Enoch Arden (1904, OP„Scufița Roșie” Perrault/Maeterlinck Buc.), Tennyson De FALLA, ON La vida breve RAVEL,comedie muz. (1911), OP „Motanul (Nisa, 1905) „Ora spaniolă” (1907) încălțat” (1913), DELIUS, OR A Village Romeo FAURÉ, poem liric OP „Ivan Nebunul” and Juliet (Berlin, 1907) Pénélope (1912) Sidney JONES, OT Tom Jones (1913) (Londra, 1907), Fielding DEBUSSY, DL simbolistă Pélleas et Mélisande (1902), Maeterlinck P. VIARDOT

RAHMANINOV, OR Francesca da Rimini (Mosc.,1906), Dante

9. Elemente de componistică și stilistică muzicală 9.1. Principii componistice (M) Procesul componistic beneficiază de rezultatele muzicologiei, analizei și stilisticii muzicale referitoare la studiul limbajelor, genurilor și formelor muzicale – îndeosebi, prin tratatele aplicative ale lui Hugo RIEMANN și Vincent d’INDY. În acțiunea corelată a principiilor componistice, se remarcă preferința pentru relaționarea cu textul și diluarea tematicului dezvoltător într-un nou tip de cursivitate, realizat nu numai morfo-sintactic, ci și prin facturi și bogăția timbrală.

9.2. Elemente stilistice concluzive Stilurile perioadei de tranziție dintre romantism și secolul XX manifestă, alături de asemănările și deosebirile lor, specificul de epocă.

Se manifestă și mixturi stilistice aparținând unor locații diferite: ex. DVOŘÁK (aflat la New York, 1892>95) recunoaște și afirmă importanța muzicii indienilor și afro-americanilor, punând bazele stilului național american (Simfonia a IX-a, „Din Lumea Nouă”, „Cvartetul american” în Fa, op.96, „Suita americană” pentru pian, op. 98, orchestrată); elementele sale de limbaj pentatonic sunt comune muzicilor tradiționale cehă și americană. O altă mixtură stilistică pregnantă este cea dintre muzica pariziană – cu amalgamul său de elemente impresioniste, postromantice, neoclasice – și jazz, ilustrată prin creații de DEBUSSY, RAVEL, MILHAUD, POULENC, JOLIVET ș. a.54 Alți compozitori care integrează ocazional jazzul: STRAVINSKI, ȘOSTAKOVICI, BARTÓK. Muzica franceză din perioada ~1900 manifestă trăsături opuse: conservatoare (academismul lui SAINT-SAËNS, FAURÉ) și moderniste (DEBUSSY, RAVEL). Între aceste extreme, se situează autori care nu se declară în nici una dintre cele două orientări, ci care se înscriu în romantismul târziu – precum Paul DUKAS. Există totuși, dincolo de deosebirile acestor compozitori, un anumit specific stilistic unitar al muzicii franceze din jur de 1900.

Tranziția stilistică dintre romantism spre modernism se manifestă pregnant prin stilul personal eclectic al lui MAHLER – continuator al lui Beethoven, Schubert, Berlioz, Wagner, Liszt și predecesor al reprezentanților celei de „a doua școli vieneze” de la i. XX – , marcat de polimorfii succesive sau simultane cu transfigurarea originală a unor elemente de varii proveniențe socio-psihice și etnice (cântece de copii, cântece urbane, melodii central-europene, limbaje de sugestii extrem-orientale).

Stilul personal se manifestă și la DEBUSSY (marcat de impresionism), RAVEL (definit deopotrivă ca impresionist și neoclasic), SATIE ș. a. Distincția stilului personal al lui RAVEL față de un impresionism „pur” constă mai ales în fermitatea ritmică a muzicii sale, datorată caracterului de dans și/sau atitudinii neoclasice, precum și în virtuozitatea instrumentală a scriiturii sale și orchestrațiile mai dense.

O reprezentare schematică a caracterelor stilistice din tranziția de la romantism la polistilismul secolului XX, unde descrierile se referă la aspectele perioadei din jurul anului 1900, care se vor diversifica pe parcursul secolului XX, implică aspectele: 54

Tratată în volumele de MEISTER, respectiv de JORDAN.

44 Elena Maria Şorban Curente→ caractere↓

ACADEMIST

POSTROMANTIC IMPRESIONIST

Conținuturi generalizatoare, muzici absolute și/sau eclectice; predominante: uneori

mitologice, uneori conținuturi programatice, literare: prin texte/ convenționale programatice

sugestii contemplative din natură, din alte arte, din alte culturi

generalizatoare, pitorească, nostalgică, cu valori Integrarea simplificatoare eclectică (<elemente pitorești, exotice, muzicilor gitane) paseiste populare tradiționale:

NEOCLASIC evocativ-omagiale; de afirmare a identității culturale naționale stilizată; mai ales cu facturi polifone; se produce în spațiile sud-, central-, est-europene, nord- și sud-americane

Limbaje sonore:

predominant tonale

predominant tonale lărgite cromatic; elemente modale

moduri tonal-modale tradiționale și flexibile specifice, ca scara cu tonuri întregi

Ritmuri:

metrice divizionare

metrice complexe

cu aparență liberă

Morfologii, sintaxe:

convenționale dezvoltătoare și/sau juxtapuse

libere, cursive, frecvent tematice, uneori polimorfe ferm articulate /fărâmițate

Facturi:

omofone, polifone

omofone, polifone, polimorfe, eterofone

Timbruri:

convenționale intense, mixte

omofone, polifone, polimorfe

metrice, îmbogățite cu elem. eterogene

omofone, polifone, uneori polimorfe

mixaje cu efecte obișnuite, cu unele de estompare, combinații atipice predilecție pt. sufl., surdine, harpe

Expresivitate: sobră

grandilocventă aparent masivă/intimă, lirică improvizatorică

obiectivă/ironică/ grațioasă

Reprezentant Vincent d’INDY tipic: clasicizantul Mixturi stilistice cu: (v. și punctul 1) convențional Apreciere de ansamblu:

Gustav MAHLER

Claude DEBUSSY

--(v. punctul 1.)

neoclasicismul; anticipări expresioniste

neoclasicismul; postromantismul, jazzul impresionismul; jazzul

hiperbolizarea caracterelor romantice

modernist

îmbină tradiții culte și populare cu inovații moderne

Muzica nouă 45 10. Documentare avansată Se adaugă secțiunile corespunzătoare din Bibliografia generală55.

10.1. Ediții de referință DEBUSSY, Claude, Oeuvres complètes, ed. François LESURE, 34 vol., Durand-Salabert, Paris, 1981ELGAR, Edward, Complete Edition, London, 1981FAURÉ, Gabriel, Complete Works, Urtext, Bärenreiter, 2010*** Music from the Paris Conservatoire, edited by James R. Briscoe, A-R Editions56 RACHMANINOFF, Sergei, Kritische Ausgabe sämtlicher Werke, Bärenreiter, 2005*** Recent Researches in the Music of Nineteenth and Early Twentieth Centuries, gen. ed.

Rufus Hallmark, A-R Editions57 *** Recent Researches in American Music, gen. ed. John Graziano, A-R Editions58 10.2. Bibliografie specifică59 10.2.1. În limbi de circulație ADAMS, Byron, ed., Edward Elgar and His World, Princeton UP, 2007 ANDERSON, Christopher, Max Reger and Karl Straube, Ashgate, 2003 ANDERSON, Jack, Art without Boundaries: World of Modern Dance, Iowa UP, 1999 ANTOKOLETZ, Elliott; WHEELDON, Marianne, eds., Rethinking Debussy, Oxford UP, 2011 ASHBROOK, William, The Operas of Puccini, Cornell UP, 1985 ASHBROOK, William; POWERS, Harold: Puccini’s Turandot: The End of a Great Tradition, Princeton UP, 1985 BACHT, Nikolaus, Music, Theatre and Politics in Germany: 1848 to the Third Reich, Ashgate, 2006 BAKER, James M., The Music of Alexandr Scriabin, Yale UP, 1986 BARAGWANATH, Nicholas, The Italian Traditions and Puccini. Compositional Theory and Practice in Nineteenth-Century Opera, Indiana UP, 2011 BARHAM, Jeremy, Gustav Mahler, Ashgate, 2007 BARHAM, Jeremy, ed., TCC to Mahler, Cambridge UP, 2007 BATSON, Charles R., Dance, Desire, and Anxiety in Early Twentieth-Century French Theater, Ashgate, 2005 BEACH, David, Advanced Schenkerian Analysis. Perspectives on Phrase Rhythm, Motive, and Form, Routledge, 2012 BECKERMAN, Michael, Janáček and His World, Princeton UP, 2012 BELL YOUNG, John, Puccini – A Listener's Guide, Amadeus, 2008,+ cd BERGERON, Katherine, Decadent Enchantments. The Revival of Gregorian Chant at Solesmes, California UP, 1998 BERGERON, Katherine, Voice Lessons. French Melodie in the Belle Epoque, Oxford UP, 2010 BERNAC, Pierre, The Interpretation of French Song, Norton, 1978 BHOGAL, Gurminder Kaur, Details of Consequence. Ornament, Music, and Art in Paris, Oxford UP, 2013 BIASIN, Gian-Paolo, Montale, Debussy, and Modernism, 1989 BLOCK, Geoffrey; BURKHOLDER, Peter J., eds., Charles Ives and the Classical Tradition, Yale UP, 1996 BLOECHL, Olivia A., Native American Song at the Frontiers of Early Modern Music, Cambridge UP, 2008

55 Vezi

E. M. ȘORBAN, Muzica clasică și romantică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, p. 136-160.

Cuprinsul volumelor la: areditions.com/rr/rrn.html .

57 Cuprinsul volumelor la: areditions.com/rr/rrn.html .

58 Cuprinsul volumelor la: areditions.com/rr/rra.html .

59 Pentru domeniul de JAZZ, bibliografia este cuprinsă în cap. următor.

56

46 Elena Maria Şorban BLUMRÖDER, Christoph von; STEINBECK, Wolfram (Hg.), Die Symphonie im 19. und 20.

Jahrhundert, In: HMG, 2002 BOTSTEIN, Leon; HANAK, Werner; ALBRECHT-WEINBERGER, Karl, eds., Vienna: Jews and the City of Music [1870-1938], Yeshiwa University, 2004 BUDIANSKY, Stephen, Mad Music. Charles Ives, the Nostalgic Rebel, New England UP, 2014 BUJIC, Bojan, ed., Music in European Thought 1851-1921, Cambridge UP, 2008 BURKHOLDER, Peter J., All Made of Tunes. Charles Ives and the Uses of Musical Borrowing, Yale UP, 2004 CABALLERO, Carlo, Fauré and French Musical Aesthetics, Cambridge UP, 2004 CAMPBELL, Stuart, ed., Russians on Russian Music. An Anthology [II.] 1880-1917, Cambridge UP, 2007 COHN, Richard, Audacious Euphony: Chromatic Harmony and the Triad's Second Nature60, Oxford UP, 2012 COMBE, Dom Pierre, O.S.B., The Restoration of Gregorian Chant. Solesmes and the Vatican Edition, The Catholic University of America Press, 2012 COOKE, Mervyn, ed., TCC to Twentieth-Century Opera, Cambridge UP, 2005 COOPER, Martin, ed., The Modern Age 1890-1960. In: NO, 1974 COULING, Della, Ferruccio Busoni: A Musical Ishmael, Scarecrow, 2004 COWGILL, Rachel; PORISS, Hilary, eds., The Arts of the Primadonna in the Long Nineteenth Century, Oxford UP, 2012 DAVIS, Andrew, Il Trittico, Turandot, and Puccini’s Late Style, Indiana UP, 2010 DAVIS, Mary E., Classic Chic. Music,Fashion, and Modernism, California UP, 2008 *** Debussy Studies, Cambridge, 2009 DEMAR, Irvine, Massenet. A Chronicle of His Life and Times, Amadeus, 1997 DOLAN, Therese, Manet, Wagner and the Musical Culture of Their Time, Ashgate, 2013 DOWNES, Stephen, Music and Decadence in Europena Modernism. The Case of Central and Eastern Europe, Cambridge UP, 2010 DOWNES, Stephen, The Muse as Eros: Music, Erotic Fantasy, and the Male Creativity in the Romantic and Modern Imagination, Ashgate, 2006 ECKART-BAECKER, Ursula, Frankreichs Musik zwischen Romantik und Moderne, Bosse Verlag, Regensburg, 1965 EDWARDS, Geoffrey; EDWARDS, Ryan, Verdi and Puccini Heroines: Dramatic Characterizations in Great Soprano Roles, Scarecrow, 2000 ETNIER VILLAMIL, Victoria, A Singer’s Guide to the American Art Song, 1870-1980, Scarecrow, 2004 FAULK, Barry J., Music Hall and Modernity. The Late Victorian Discovery of Popular Culture, Ohio UP, 2004 FELSENFELD, Daniel, Charles Ives and Aaron Copland – A Listener's Guide. Their Lives and Their Music, Amadeus, 2004 FLOROS, Constantin, Gustav Mahler. The Symphonies, Amadeus Press, 1997 FORTE, Allan; GILBERT, Steven, Introduction to Schenkerian Analysis: Form and Content in Tonal Music, Norton, 1982 FRANZ, Kathleen; SMULYAN, Susan, eds., Major Problems in American Popular Culture.

Documents and Essays, Wadsworth, 2012 FRISCH, Walter, Anthology for Music in the Nineteenth Century, Norton, 2012 FRISCH, Walter, Music in the Nineteenth Century, Norton, 2012 FROLOVA-WALKER, Marina, Russian Music and Nationalism from Glinka to Stalin, Yale UP, 2008 FULCHER, Jane F., ed., Debussy and His World, Princeton UP, 2001 GILLIAM, Bryan, ed., Richard Strauss and His World, Princeton UP, 1992 GOLDING, Rosemary, Music and Academia in Victorian Britain, Ashgate, 2013 60

Dezvoltare critică a teoriilor armonice ale lui WEITZMANN (v. punctul 6.3.).

Muzica nouă 47 GORDON, Tom, Regarding Fauré, Routledge, 1999 GRIMLEY, Daniel M., ed., TCC to Sibelius, 2004 GRIMLEY, Daniel M., ed., Jean Sibelius and His World, Princeton UP, 20011 GRIMLEY, Daniel M.; RUSHTON, Julian, eds., TCC to Elgar, 2004 GRYMES, James A., Perspectives on Ernst von Dohnányi, Scarecrow, 2004 HALBREICH, Harry; LOCKSPEISER, Edward, Debussy, sa vie et sa pensée, Fayard, Paris, 1989 HARPER, Nancy Lee, Manuel de Falla: His Life and Music, Scarecrow, 2005 HARRISON, Max, Rachmaninoff: Life, Works, Recordings, Continuum, London, New York, 2005 HESS, Carol A., Sacred Passions. The Life and Music of Manuel de Falla, Oxford UP, 2005 HIBBERD, Sarah, Melodramatic Voices: Understanding Music Drama, Ashgate, 2011 HM20 – Handbuch der Musik im 20. Jahrhundert, Laaber, 1999-2008 (v.cap.urm.)

HOOKER, Lynn M., Redefining Hingarian Music from Liszt to Bartók, Oxford UP, 2013 HOWAT, Roy, The Art of French Piano Music. Debussy, Ravel, Fauré, Chabrier, Yale UP, 2009 HUEBNER, Steven, French Opera at the Fin de Siècle. Wagnerism, Nationalism, and Style, Clarendon Press, Oxford, 1999 HURWITZ, David, The Mahler Symphonies, + 2cd-uri, Amadeus, 2004 IVES, Charles, Essays Before a Sonata. The Majority, and Other Writings, Norton, 1999 IVES, Charles; KIRKPATRICK, John, Charles E. Ives: Memos, Norton, 1991 JANÁČEK, Leoš, Intimate Letters: Leoš Janáček to Kamila Stösslová, ed. and transl. John Tyrrell, Princeton UP, 1994 *** Janáček Studies, Cambridge UP, 2006 JENKINS, Lyndon, While Spring and Summer Sang: Thomas Beecham and the Music of Frederick Delius, Ashgate, 2005 JOHNSON, Graham, Gabriel Fauré: The Songs and Their Poets, Ashgate, 2009 JONES, J. Barrie, The Correspondence of Camille Saint-Saëns and Gabriel Fauré, Ashgate, 2004 JORDAN, Matthew F., Le Jazz: Jazz and French Cultural Identity, Illinois UP, 2010 JUNYK, Ithor, Foreign Modernism: Cosmopolitanism, Identity, and Style in Paris, Toronto UP, 2013 KARNES, Kevin, Music Criticism, and the Challenge of History. Shaping Modern Musical Thought in Late Nineteenth-Century Vienna, Oxford UP, 2008 KLEIN, Michael L.; REYLAND, Nicholas, eds., Music and Narrative Since 1900, Indiana UP, 2013 KNAPP, Raymond, Symphonic Metamorphoses. Subjectivity and Alienation in Mahler’s Re-Cycled Songs, Wesleyan UP, 2003 KOCH, Klaus Peter; METZ, Franz, Hrsgs., Musikkultur und ethnische Vielfalt im Südosteuropa des 19. und 20. Jahrhunderts. Einflüsse deutscher Musik, Edition Musik Südost, München, 2007 KNITTEL, K. M., Seeing Mahler: Music and the Language of Antisemitism in Fin-de-Siècle Vienna, Ashgate, 2010 KRABBLE, Niels, Carl Nielsen Studies, Ashgate, 2012 KRAMER, Lawrence, Opera and Modern Culture: Wagner and Strauss, California UP, 2007 LACEY, Kate, Listening Publics: The Politics and Experience of Listening in the Media Age, Polity, Cambridge, 2013 LA GRANGE, Henry Louis, Gustav Mahler. I. Les chemins de la gloire (1860–1899); II. L'âge d'or de Vienne (1900–1907); III. Le génie foudroyé (1907–1911), Fayard, Paris, 1978, 1983, 1984 LAMBERT, Philip, The Music of Charles Ives, Yale UP, 1997 LEIKIN, Anatole, The Performing Style of Alexander Scriabin, Ashgate, 2011 LESURE, François, Catalogue complet des oeuvres de Claude Achille Debussy, Minkoff, Genève, 1977 LINHARDT, Marion, Residenzstadt und Metropole: Zu einer kulturellen Topographie des Wiener Unterhaltungstheaters (1858–1918), de Gruyter, Berlin 2006 *** Mahler Studies, Cambridge UP, 2007 MALIPIERO, Riccardo, Le nuove frontiere. De Mahler a Schoenberg, Milano, 1979 MARNAT, Marcel, Maurice Ravel [biografie și catalog] Fayard, Paris, 1986 MARTYN, Barrie, Nicolas Medtner. His Life and Music, Ashgate, 1995

48 Elena Maria Şorban MARTYN, Barrie, Rachmaninoff: Composer, Pianis, Conductor, Ashgate, 1990 MAUSER, Siegfried (Hg.), Musiktheater im 20. Jahrhundert. In: HMG, 2002 MAWER, Deborah, ed., TCC to Ravel, 2000 MAWER, Deborah, The Ballets of Maurice Ravel, Ashgate, 2006 MEISTER, Barbara, Music Musique. French and American Piano Composition in the Jazz Age, Indiana UP, 2006 MERCIER, Richard; NOLD, Donald, The Songs of Max Reger: A Guide and Study, Scarecrow, 2008 MONK, Raymond, Elgar Studies, Ashgate, 1990 MONTGOMERY, Robert; THRELFALL, Robert, Music and Copyright: The Case of Delius and His Publishers, Ashgate, 2007 MORRISON, Simon, Russian Opera and the Symbolist Movement [Chaikovsky, sic!, Rimsky-Korsakov, Scriabin, Prokofiev], California UP, 2002 MUIR, Peter C., Long Lost Blues. Popular Music in America, 1850-1920, Illinois UP, 2010 NATTIEZ, Jean-Jacques, Proust musicien, C. Bourgois, Paris, 1984; Proust as Musician, transl., Cambridge UP, 1989 NEWMAN, William S., The History of the Sonata Idea, III. The Sonata Since Beethoven, North Carolina UP, 2013 NICHOLLS, David, American Experimental Music 1890-1940, Cambridge UP, 1991 NONKEN, Marilyn, The Spectral Piano. From Liszt, Scriabin, and Debussy to the Digital Age, Cambridge UP, 2014 NOONAN, Jeffrey J., Guitar in America. From Victorian Era to Jazz Age, Mississippi UP, 2008 ORRINGER, Nelson R., Lorca in Tune with Falla: Literary and Musical Interludes, Toronto UP, 2013 OGASAPIAN, John; N. Lee ORR, Music of the Gilded Age, Greenwood Press, 2007 OOST, Regina B., Gilbert and Sullivan, Ashgate, 2009 ORLEDGE, Robert, Charles Koechlin (1867-1950), His Life and Works, Routledge, 1995 PAINTER, Karen, ed., Gustav Mahler and His World, Princeton UP, 2002 PÂRIS, Alain, Dictionnaire des interprètes et de l'interprétation musicale depuis 1900, 5e édition, Robert Laffont, Paris, 2005 PASLER, Jann, Composing the Citizen. Music and Public Utility in Third Republic France, California UP, 2009 PASLER, Jann, ed., Camille Saint-Saëns and His World, Princeton UP, 2012 PAUL, David C., Charles Ives in the Mirror. American Histories of an Iconic Composer, Illinois UP, 2013 PERLOFF, Nancy, Art and the Everyday. Popular Entertainment and the Circle of Erik Satie, Clarendon Press, Oxford, 1993 PHILLIPS, Edward R., Gabriel Fauré, A Guide to Research, 2nd ed., Routledge, 2011 PHILLIPS-MATZ, Mary Jane, Puccini. A Biography, Northeastern UP, 2002 POPP, Susanne, Thematisch-chronologisches Verzeichnis der Werke Max Regers und ihrer Quellen, G. Henle Verlag, München, 2011 POTTER, Caroline, Nadia and Lili Boulanger, Ashgate, 2006 POTTER, Caroline, Erik Satie: Music, Art and Literature, Ashgate, 2013 *** Ravel Studies, Cambridge, 2010 REED, John R., Decadent Style, Ohio UP, 1985 RILEY, Matthew, British Music and Modernism, 1895-1960, Ashgate, 2010 RIMM, Robert, The Composer-Pianists. Hamelin and The Eight [Alkan, Sorabji, Busoni, Godowski, Feinberg, Scriabin, Medtner, Rachmaninov], Amadeus, 2008 ROBERTS, Paul, Images. The Piano Music of Claude Debussy, Amadeus, 2001 ROBERTS, Paul, Reflections. The Piano Music of Maurice Ravel, Amadeus, 2012 ROSS, Alex, The Rest is Noise: Listening to the Twentieth Century, Harper Perennial, London, 2007 RUOTOLO, Cristina L., Sounding Real. Musicality and American Fiction at the Turn of the Twentieth Century, Alabama UP, 2013

Muzica nouă 49 SAMSON, Jim, ed., TCH of Nineteenth-Century Music, 2001 SARGEANT, Lynn M., Harmony and Discord. Music and the Transformation of Russian Cultural Life, Oxford UP, 2011 SCHAFER, William John; RIEDEL, Johannes, The Art of Ragtime. Form and Meaning of an Original American Art, Louisiana State UP, 1973 *** Schenker Studies, Cambridge UP, 1990; vol. 2, 2006 SCHMID, Mark Daniel, The Richard Strauss Companion, Praeger Publishers, Westport, 2003 SCOTT, Derek, Sounds of the Metropolis. The 19th-Century Popular Music Revolution in London, New York, Paris, and Vienna, Oxford UP, 2008 SELF, Geoffrey, Light Music in Britain since 1870: A Survey, Ashgate, 2001 SHERWOOD MAGEE, Gayle, Charles Ives Reconsidered, Illinois UP, 2010 *** Sibelius Studies, Cambridge UP, 2007 SINCLAIR, James B., A Descriptive Catalogue of the Music of Charles Ives, Yale UP, 1999 SMITH, Kenneth M., Skryabin, Philosophy and the Music of Desire, Ashgate, 2013 SUISMAN, David, Selling Sounds: The Commercial Revolution in American Music, Harvard UP, 2009 SULLIVAN, Jack, New World Symphonies. How American Culture Changed European Music, Yale UP, 1999 SWAFFORD, Jan, Charles Ives: A Life with Music, Norton, 1998 TANZBERGER, Ernst, Jean Sibelius Verzeichnis, Breitkopf & Härtel, Wiesbaden, 1962 TARUSKIN, Richard, Defining Russia Musically, Princeton UP, 1997 TARUSKIN, Richard, The Nineteenth Century. The Early Twentieth Century. In: NO, vol. 3, vol. 4, Oxford UP, 200561 TERRIEN, Pascal, ed., Musique française: Esthétique et identité en mutation 1892-1992, Delatour France, 2012 TIMBRELL, Charles, French Pianism. A Historical Perspective, Second Edition, Amadeus, 1999 TREZISE, Simon, ed., TCC to Debussy, 2003 TYRRELL, John, Janaček’s Operas. A Documentary Account, Princeton UP, 1992 WALDEN, Joshua S., Sounding Authentic. The Rural Miniature and Modernism, Oxford UP, 2014 WARBURTON, Ernest, ed., Edward Elgar Thematic Catalogue, Routledge, 1999 WEAVER, William; PUCCINI, Simonetta, The Puccini Companion, Norton, 2000 WHITE, Harry; MURPHY, Michael, eds., Musical Constructions of Nationalism: Essays on the History and Ideology of European Musical Culture 1800-1945, Cork UP, 2001 YOUENS, Susan, Hugo Wolf: The Vocal Music, Princeton UP, 1992 YOUMANS, Charles, ed., TCC to Richard Strauss, 2010 10.2.2. În limba română ALEXANDRESCU, Romeo, Debussy. Viața și opera, București, 1967 ALEXANDRESCU, Romeo, Gabriel Fauré, București, 1968 ALEXANDRESCU, Romeo, Maurice Ravel, București, 1964 ALEXANDRESCU, Romeo, Paul Dukas, București, 1971 ANDREICA, Oana, Artă și abis. Cazul Mahler, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2012 ANDRIEȘ-MOLDOVAN, Elena, Prototipuri feminine în creația pucciniană, Cluj-Napoca, 2006 ANDRIEȘ-MOLDOVAN, Elena, Puccini, adevărul unei vocații, Cluj-Napoca, 2007 ARZOIU, Ruxandra, În universul simfoniilor lui Gustav Mahler. Dialoguri cu compozitorul Aurel Stroe, București, 2003 BADEA-CONSTANTINIU, Otilia, Rolul muzicii culte românești în construirea identității naționale a românilor din Transilvania și Banat (1870-1940), teză de doctorat, UBB, 2015 BAJANOV, Nina, Rahmaninov, București, 1966 BANCIU, Ecaterina, Itinerarii muzicologice: Mozart, Puccini, Toduță, Terényi, Cluj-Napoca, 2009 BĂCIOIU, Georgeta, Miniatura românească pentru pian din prima jumătate a secolului XX, în contextul european al epocii, Editura UNMB, 2009 61

Online: oxfordwesternmusic.com

50 Elena Maria Şorban BERGER, Wilhelm Georg, Estetica sonatei moderne, București, 1984 BERGER, Wilhelm Georg, Muzica simfonică romantică-modernă (1890-1930), București, 1974 BĂLAN, George, Gustav Mahler sau cum exprimă muzica idei, București, 1964 BLAJINSCHI, Uliana, Avangarda muzicală rusă, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca 2012 BOERU-ANDER, Gabriela, Debussy. Pianul şi Marea, Bucureşti, 2006 BULANCEA, Gabriel, Gândirea creatoare și estetică a lui Claude Debussy, Cluj-Napoca, 2008 BUTU, Ionela, Scriitura pianistică a lui Claude Debussy, Iași, 2010 CASELLA, Alfredo; MORTARI, Virgilio, Tehnica orchestrei contemporane, București, 1965 CĂLIN, Anamaria, Claude Debussy, EDP, București, 2013 CIOCHINĂ, Paula, Tradiție și înnoire în muzica europeană la sfârșitul secolului al XIX-lea, Editura Lumen, Iași, 2006 CIOCHINĂ, Paula, Liedul postromantic german, Editura Lumen, Iași, 2006 CORTOT, Alfred, Muzica franceză pentru pian, București, 1966 COSMA, Mihai, Cel mai iubit dintre compozitori. Ghidul operelor lui Puccini, Editura UNMB, 2008 COSMA, Octavian Lazăr, Hronicul muzicii românești, [1898-1920,] vol. V; VI; VII; VIII; IX, București, 1983; 1984; 1986; 1988; 1991 CSIKY, Boldizsár, Stileme ale creației pianistice la Alexandr Skriabin, Cluj-Napoca, 2007 DANDARA, Mălina, Stil și limbaj în muzica pentru vioară și pian din prima jumătate a secolului XX, Editura UNMB, 2012 DEBUSSY, Claude, Domnul Croche antidiletant, București, 1965; Grafoart, Bucureşti, 2013 DUNCAN, Isadora, Viața mea, Editex, f.l., 1993 FAZAKAS, Aaron, Imagine și sunet în muzica de film, teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2010 FERNANDEZ-CID, Antonio, Granados, București, 1970 FIRCA, Clemansa-Liliana, Direcții în muzica românească 1900-1930, Editura Academiei, București, 1974 FODOR, Attila, Impresionismul lui Ravel. Investigații stilistico-estetice, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca, 2008 FRANDEȘ, Iunia, Valențe euristice ale interpretării lucrărilor pentru vioară de Maurice Ravel, Editura UNMB, 2011 FÜREDI, Ladislau, Hugo Wolf, București, 1966 GHECIU, Radu, De Falla, București, 1964 GOIȚI, Daniel, Leitmotivul muzical în creația pianistică a lui Skriabin, Cluj-Napoca, 2010 GOIȚI, Daniel, Tehnica modală cromatică și repetitivă în limbajul pianistic skriabinian, Cluj-Napoca, 2012 GRIGORUŢ, Cristina, Ipostaze pianistice în creaţia lui Maurice Ravel, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca, 2013 IONESCU, Vasile, Furtună şi melancolie. Rromii în muzica cultă europeană – contribuții şi reprezentări, Iași, 2012 KRAUSE, Ernst, Richard Strauss. Personalitatea și opera, București, 1965 LONG, Marguerite, La pian cu Claude Debussy, București, 1968 LONG, Marguerite, La pian cu Gabriel Fauré, București, 1970 MAIOR, Valeriu, Sonata modernă pentru vioară solo [Reger, Ysaÿe, Bartók, Honegger, Hindemith], Cluj-Napoca, 2004 MARINESCU, Mihaela Sanda, Modernitate şi avangardism la interferenţele secolelor XIX-XX. Érik Satie – un condamnat la libertate, Editura Academica Brâncuşi, Târgu Jiu, 2012 MIHAILOV, Mihail, Scriabin, București, 1972 NOVEANU, Monica, Universul muzicii romantice. Creația pentru pian la patru mâini, Editura Arpeggione, Cluj-Napoca, 2002 PARON-FLORIȘTEAN, Doina-Anca, Muzicieni români la Schola Cantorum din Paris - un model de învățământ artistic european (1896-2010), București, 2010 PAȘCA. Eugenia Maria; IONESCU, Vasile, Rromii în muzica românească. Antologie de texte și sinteze, Iași, 2008

Muzica nouă 51 PINCHERLE, Marc, Lumea virtuozilor, București, 1968 POPESCU, Mihaela Sanda, Erik Satie sau posibil îndreptar muzicologic, Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2012 POPESCU, Mihaela Sanda, Modernism și avangardism la interferența secolelor XIX-XX. Erik Satie, un condamnat la libertate, Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2012 POPOVICI-MUȘAT, Alina, Respighi, București, 1975 RESPIGHI, Elsa, Ottorino Respighi, București, 1982 SACCHI, F., Toscanini. Un secol de muzică, București, 1967 SAGARDIA, Angel, Viața și opera lui Manuel de Falla, București, 1987 SAINT-SAËNS, Camille, Din amintirile mele..., București, 1984 SÂRBU, Cristina-Maria, Nietzsche și muzica, Fundația Culturală Ideea Europeană, București, 2005 SBÂRCEA, George, Fabuloasa aventură a „Cavaleriei rusticane”. Portret de epocă și de compozitor, București, 1978; 1992 SBÂRCIU, Maria Silvia, Arta interpretării liedului la Hugo Wolf și Gustav Mahler, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca, 2007 SHAW, Bernard, Despre muzică și muzicieni, București, 1969 ȘTEFĂNESCU, Violetta, Exotismul în muzica franceză pentru pian în prima jumătate a secolului XX, Editura UNMB, 2009 TIMARU, Maria Agata Doina, Non-valorile artei muzicale. O fenomenologie (anti)estetică a kitsch-ului, teză de doctorat, AMGD Cluj-Napoca, 2001 VANCEA, Zeno, Creația muzicală românească. Sec. XIX-XX, vol. I, București, 1968 VASILIU, Laura, Articularea și dramaturgia formei muzicale în perioada modernă, 1900-1920, Iași, 2002 VLADU, Daniela; GHILEA, Ligia, Hugo Wolf. Lieduri în germană și română, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013 VOICU-ARNĂUȚOIU, Ioana Rodica, Sonata pentru vioară, de la Debussy la Enescu, teză de doctorat, UNMB, 2004 VORNICELU, Dan Claudiu, Repere stilistice ale muzicii de cameră franceze în sonata pentru vioară și pian – 1850-1900, Editura UNMB, 2010 WEINBERG, Isidor, Dr., Momente și figuri din trecutul muzicii românești, București, 1967 10.2.3. În limba maghiară ASHBROOK, William, Puccini operái, Budapest, 1974 BATTTA András, Richard Strauss, Budapest, Gondolat, 1984 DOBOS Kálmán, Manuel de Falla élete es müvészete, Akkord Zenei Kiadó, Budapest, 1995 FAZAKAS, Aaron, Filmhang-lexikon, megjelenés alatt, Kolozsvár FÁBIÁN László, Debussy élete, kora és művészete, Budapest, 1955 LIEBNER János [ed.], G.B.S. a muzsikáról. Shaw válogatott zenei írásai, Budapest, 1959 PETROVICS Emil, Ravel, 2. kiadás, Gondolat, Budapest, 1982 SATIE, Eric, Egy ütődött (én) megfigyelései, Typotex, Budapest, f.a.

SIMON Géza Gábor, K.u.K. ragtime: az Osztrák-Magyar Monarchia ragtime-korszaka, Pytheas, Budapest, 2007 WALTER, Bruno, Mahler, 2. kiadás, Gondolat, Budapest, 1981 10.3. Înregistrări audio/video *** Darclée, film artistic, regia Mihai Iacob, București, 1960 *** Ravel’s Brain, regia Larry Weinstein, Rhombus Media, 2001 DEBUSSY, Claude, La Mer, DMCM DUAULT, Alain; DESCHAMPS, Mathilde, In the Footsteps of Puccini, film documentar, Eclectic Productions – France Télévisions FISCHER, Hans Conrad, Das Leben Anton Bruckners, film documentar, 1974 GACHOT, Georges, Claude Debussy – La musique ne s’apprend pas, documentar, 1999

52 Elena Maria Şorban LEONCAVALLO, Ruggero, Pagliacci, soliști Placido Domingo, Teresa Stratas, regia Franco Zeffirelli, 1982 LUPU, Sherban, Arta lăutarilor – izvor al violonisticii moderne¸ ediția a doua, Editura Casa Radio, București, 2011, 2 cd-uri și carte MAHLER, Gustav, Das Lied von der Erde, DMCM MASCAGNI, Pietro, Cavalleria Rusticana, soliști Placido Domingo, Elena Obrazțova, regia Franco Zeffirelli, 1982 MASSENET, Jules, Manon, Opera din Viena, regia Andrei Șerban, live recording, 2005 PUCCINI, Giacomo, La Bohème, live, Metropolitan Opera, regia Franco Zeffirelli, 1982 PUCCINI, Giacomo, Tosca, live, Metropolitan Opera, regia Franco Zeffirelli, 1985 PUCCINI, Giacomo, Turandot, Corul și orchestra Operei Covent Garden, dir. Jacques Delacote, regia Andrei Șerban, 1987 RACHMANINOFF, Serghei, Complete Works, Brilliant Classics, 31 cd-uri, 2010 RAVEL, Maurice, Bolero, DMCM SÁNCHEZ LANSCH, Enrique, Jetzt ist die Zeit schon um…, film documentar RAHMANINOV, 2007 SATIE, Erik, Piano Music, interpretează Håkon Austbö, 2 cd-uri, Brilliant Classics *** Sergiu Celibidache Conducts Ravel and Debussy, dvd, Münchener Philarmoniker, 1994 SOMMER, Andy, Gustav Mahler. Autopsie eines Genies, film documentar, scenariu: Andy Sommer şi Catherine Sauvat, regia: Andy Sommer, Bel Air Media, Arte France, 2011 STRAUSS, Richard, Eine Alpensinfonie, DMCM *** The Harvest of Sorrow. The Memories of Sergei Rachmaninoff, dir. Valeri Gherghiev ZEFFIRELLI, Franco, Il giovane Toscanini, film, muzică originală de Roman VLAD, 1988 10.4. Webografie debussy.fr (<versiune engleză) f-nietzsche.de/m usik.htm gustav-mahler.org gustav-mahler.net gustavmahler.net.free.fr hugo_wolf_akademie.de Leoš-janacek.org mahlerarchives.net mel-bonis.com/ ♪ musiquecontemporaine.fr ♪ richard-strauss-institut.de ubu.com – site în l. engl., al artei de avangardă < ubu.com/sound/satie.html ♪ uquebec.ca/musique/catal/ debussy/debccat.htm – LESURE, Catalogue... Debussy

POLISTILISMUL MUZICII SECOLULUI XX, ÎNTRE 1910 ȘI 1970 Modernism: expresionism, avangardism, muzici electroacustice Neoclasicism; școli naționale ale secolului XX Orientări retro: clasicizantă; postromantică Jazz Muzici ușoare și de film

1. Descrieri și definiri A. MUZICA CULTĂ A SECOLULUI XX, perioadă în a cărei ideologie coexistă existențialismul, individualismul, ateismul, neocreștinismul, indiferentismul ideologic ș. a., este caracterizată de POLISTILISM, atât succesiv, cât și pe segmente simultane și chiar în aceeași lucrare.

O sistematizare posibilă (v. și tabelul sinoptic de la p. urm.): ~1870>~1920: tranziția muzicii de la romantism la polistilismul sec. XX ~1910>~1970: A1. MODERNISM62, cu orientări stilistice: A1.1. EXPRESIONISTE A1.2. AVANGARDIST-TEHNICISTE A2. Orientări care îmbină creator modernismul cu elemente tradiționale: A.2.1. NEOCLASICISM; A.2.2. ȘCOLILE NAȚIONALE ALE SECOLULUI XX. A3. Orientări stilistice retro: CLASICIZANTE și POSTROMANTICE, actualmente, convergente în postmodernism. ~1970>contemporaneitate A.4. POSTMODERNISM sau POLISTILISM POSTMODERN (v. cap. următor).

PRECIZĂRI: - Atitudinea psihologică și ideologică individualistă se concretizează artistic în fărâmițare polistilistică, prin manifestarea stilurilor individuale, mai mult sau mai puțin pregnante, personale ori încadrabile în genericul unei orientări.

- Eclectismul, pluralismul, polistilismul sunt caracteristice pe toată durata și în toate orientările secolului XX.63 - Muzica românească cultă se sincronizează stilistic64 cu cea europeană de la i. XX>.

- Probabil că, în perspectivă istorică, sistematizarea etapelor muzicii moderne și contemporane se va modifica. Se conturează de pe acum, posibile delimitări: ~1945 (epoca postbelică și unele mutații muzical-stilistice) sau ~1970 (mutație stilistică la postmodernism) sau ~1990 (începutul epocii postcomuniste în Europa, a comunicației digitale, a impunerii curentului World Music – repere care pot marca începutul unei tranziții stilistice care va putea fi precizată doar când se va încheia...

62

Bibliografie suplimentară: CĂLINESCU, Matei, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, Editura Univers, București, 1995.

63 Ex.: VILLA-LOBOS, 9 suite Bachianas Brasileiras (1932-44), neobaroce și naționale; ȘOSTAKOVICI, Simfonia a VII-a, „Leningrad” (1941), postromantic-expresionistă; Roman VLAD, Variazioni concertanti su una serie dodecafonica del Don Giovanni di Mozart (1955), neoclasicseriale; Dave BRUBECK, Blue Rondo à la Turk (1959), combinând ritmuri de blues și aksak.

64 V. Clemansa FIRCA, 2002, op. cit.; Valentina SANDU-DEDIU, 2004, op. cit., p. 139.

TABEL SINOPTIC AL CURENTELOR DIN ISTORIA MUZICII SECOLULUI XX ȘI CONTEMPORANE Stiluri, 1870> 1880> 1890> 1900> 1910> 1920> 1930> 1940> 1950> 1960> 1970> 1980> 1990> 2000> curente, orientări POLISTILISM INDETERMINIST ALEATORIC P MODERNE BRUITIST MUZICĂ CONCRETĂ O ATONAL / DODECAFONIC/ SERIAL / SERIAL INTEGRAL EXPRESIONIST S MUZICĂDECALCULATOR T NONCONFORMISTE AVANGARDIST-TEHNICISTE IMPRESIONIST NEOIMPRESIONIST M MODERNE PRE-NEOCLASICE N E O C L A S I C E + RETRO ...(ȘCOLI NAȚ. ROMANTICE) ȘCOLI NAȚIONALE MODERNE ...(ROMANTIC) POSTROMANTIC NEOROMANTIC RETRO ...CLASICIZANT incluzând muzicile oficiale ale societăților totalitare MUZICI DE CONSUM ...M U Z I C I

JAZZ M

tradițional U

Z I

C I

TRADIȚIONALE

modern U

Ș

O D E

postmodern O A

POPULARE

ȘI

R

R E CULTE

N E

B. JAZZ – v. cap. anterior; cultivarea europeană a jazzului 65 este caracteristică perioadei de după Primul Război Mondial.

C. MUZICI UȘOARE sau DE CONSUM, desfășurate concomitent cu orientările anterior enunțate, având audiența în creștere continuă.

IDEOLOGII, MENTALITĂȚI, ATITUDINI Filozofia gânditorilor romantici Kierkegaard și Nietzsche (v. cap. anterior) este adoptată și continuată în 1/XX. Ideile lui Nietzsche despre supraom și voința de putere au fost propagate de politicienii din primul și Al Doilea Război Mondial – atât de Hitler, cât și de americani sau de evrei.

Fenomenologia (gr., phainein, a apare) susține, în viziunea filozofului german Edmund Husserl (1920>) și a continuatorilor săi, < Edith Stein, accesul la esență prin experimentarea punctului de vedere personal, devenit conștient.

Fenomenologii muzicale au configurat dirijorii Ernst ANSERMET (1883-1969), respectiv Sergiu CELIBIDACHE (1912-96).

Existențialismul (v. cap. precedent) continuă să fie reprezentat mai ales în Franța, prin gânditori precum Albert Camus și Jean-Paul Sartre; dezvoltarea sa de la m. XX> – propagând libertatea și subiectivitatea individuală – a influențat cultura pop.

Cosmopolitismul (gr., cosmos, univers; polis, oraș) dezvoltă (raportat la perioada istorică anterioară) atitudinile de afirmare a omului ca cetățean al lumii.

Globalizarea implică procese economico-social-politice cu rezultate tot mai evidente, având consecințe ideologic-culturale de multiculturalism, solicitând adaptare la alte culturi66, de aculturalizare și deculturalizare (v. și cap. următor).

Pe de altă parte, naționalismul (propagat îndeosebi de la m. XVIII>) și șovinismul (patriotism naționalist fanatic, care include ura celorlalte națiuni, de la numele propriu Nicolas Chauvin, luptător al armatei revoluționare franceze și al lui Napoleon, despre care nu se cunoaște dacă a avut o existență reală sau a fost doar personaj literar) cresc în intensitate. Naționalismul și șovinismul, evidente în propaganda războaielor germano-franceze din 2/XIX, au fost intensificate de regimurile totalitariste din secolul XX. Totalitarismul (termen de origine italiană, din perioada dictaturii lui Mussolini) se concretizează prin diferite ideologii antidemocratice – fascism, comunism, islamism fundamentalist ș. a. –, având ca aspecte comune definitorii: conducerea dictatorială a statului, manipularea propagandistic-naționalistă, represiunea opiniilor liberale, restricționarea deciziilor din viețile private, izolarea față de lume. Lagărele de muncă forțată (denumite la comuniști, gulaguri, termen extins ulterior la uzuri figurate) au constituit mijloace de represiune în masă (însumând peste o sută de milioane de victime) pentru cei care nu erau considerați „siguri” din punct de vedere ideologic, fiind exploatați în condiții inumane, având ca scop exterminarea lor (lagăre leniniste, staliniste, hitleriste; în România comunistă, în China ș. a.).

Fascismul (lat., fascere, mănunchi de nuiele, semn al puterii la romani) este o ideologie politică antidemocratică, totalitară, naționalistă, militaristă. A promovat idei de superioritate rasială și ca atare, a practicat crime în masă.

Termenul holocaust (gr., holos, complet și kaustos, ars) se referă la asasinarea a milioane de evrei din statele europene; genocidului fascist se adaugă alte milioane

65 Tratată în volume scrise sau editate de CERCHIARI – CUGNY – KERSCHBAUMER; JACKSON;

KATER; LANE; RILEY; WYNN; ZWERIN ș. a.

66 Moda vestimentară a secolului XX ilustrează evident, consecințele uniformizante ale globalizării.

56 Elena Maria Şorban de victime din categorii precum creștini opozanți ai regimului, persoane de etnie rromă, persoane cu dizabilități fizice și psihice.

Ideologia comunistă de origine marxistă (v. cap. precedent), materialistdialectică și materialist-istorică, afirmă originea materială (non-divină) și schimbarea procesuală a lumii. Ea a devenit ideologie de stat în Uniunea Sovietică (1917>), în blocul central-est-european aflat sub influență sovietică (1945>), în China (1949>) și alte țări asiatice, în state africane și sud-americane. Internaționalismul proletar antiimperialist a fost susținut de numeroși intelectuali și reprezentat de figuri revoluționare emblematice, precum Ernesto Che Guevara (1928-67, executat) – devenit simbol al rebeliunii sociale. Până în jurul anilor 1970, ideologia comunistă a solicitat artiștilor, respingerea modernismului și, mai ales, a avangardismului. În acest cadru, marii creatori au știut să își afirme propria expresie, iar neoclasicismul (cultivat și de vestici) sau valorificarea tradițiilor naționale ofereau soluții viabile estetic. Pe de altă parte, această cerință a dus la formarea unui strat de lucrări în care domină limbaje și procedee clasicizante, lucrări care, prin conținutul lor ideologic și prin convenționalitate, nu sunt valori artistice.

Războiul rece este un concept militar, economic și ideologic din perioada de după Al Doilea Război Mondial, perpetuat până în zilele noastre, generat de concurența geopolitică dintre Est și Vest, susținută între blocurile militare NATO și, în principal, URSS/Rusia67 – din cauza căruia comunicarea artistică a fost îngrădită (v. punctul 4.1.).

Ideologia individualistă include elemente liberale, libertine, existențiale, de anarhism, de egoism moral – motivând actele umane prin afirmarea interesului propriu.

Ateismul (gr., atheos, fără divinitate) a proliferat în secolul XX, legat de marxism, ca ideologie oficială a statelor comuniste, însă și în societățile capitaliste, relaționat cu obiectivismul și pozitivismul științific sau cu indiferentismul (v. în continuare).

Creștinismul își perpetuează tradițiile, beneficiind de personalități cu aport social și/sau cultural deosebit, ca: Vladimir Ghika, Karl Barth, Paul Claudel, Pierre Teilhard de Chardin, Paul Evdokimov, Albert Schweitzer, Edith Stein, Tereza de Calcutta ș. a. Neocreștinismul include orientări neoprotestante, precum cea baptistă, penticostală, Martorii lui Iehova, dar și orientări liberaliste ale religiilor istorice – ortodoxie, catolicism, protestantism evanghelic și reformat.

Ecumenismul (gr., oikumene, lumea locuită, termen provenit din imperialismul antic roman) este o mișcare religioasă creștină care are scopul de restaurare a unității credinței creștine, multiplu divizată doctrinar, istoric și prin practici.

Perspective metafizice, raţionaliste, etice se îmbină în gândirea filozofului francez Jacques Maritain (1882-1973), cu aplicaţii în ştiinţele politice, juridice şi ale educaţiei.

Mișcarea ecologistă sau verde (f. XIX>), are conținuturi social-politice și ideologice referitoare la conservarea mediului; se relaționează cu aspecte muzicale ambientale, meditative și muzici de consum subculturale.

Liberalismul și fundamentalismul (v. cap. anterior) continuă să se manifeste.

Indiferentismul ideologic este o atitudine caracteristică pragmatismului modern și contemporan, afirmând lipsa de importanță a ideilor, asociată cu manifestări psihice de înstrăinare și dezumanizare.

67

„Rece” în sensul că tensiunile politice sunt latente, fără a izbucni în conflicte armate. NATO – North Atlantic Treaty Organization (engl., „Organizația Tratatului Nord-Atlantic”), alianță militară interguvernamentală, 1949>.

Muzica nouă 57 DENUMIRI Termenul „polistilism” se referă la multitudinea prin succesivitate rapidă și simultaneitate a stilurilor din această perioadă. Uzul curent al termenului îl asociază cu postmodernitatea, însă poate fi adecvat și perioadei tratate aici.

Termenul „modern” (lat., adj. modernus, nou, actual; adv. modo, chiar acum) arată esența conceptului, care poate fi definit prin opoziția față de trecut, față de tradiții.68 Forma derivată „modernism” se impune în artă de la f. XIX>.

LITERATURĂ, ARTE Alături de curentele care s-au manifestat deopotrivă în literatură, arte plastice și muzică, există curente stilistice care sunt determinate de specificul sonor (precum muzica concretă și bruitismul), dar și curente mai puțin specifice muzicii, ci literaturii și artelor plastice.

MODERNISMUL literar și din artele plastice experimentează expresivități, forme și limbaje antitradiționaliste – cuprinzând arta abstractă, cubismul, dadaismul, art déco, suprarealismul.

- Modernismul literar promovează metafora, proza poetică, proza îmbinând realismul cu fantasticul, construcțiile pe planuri multiple, erotismul – fiind reprezentat de Thomas Mann, Hermann Hesse, James Joyce, André Maurois, George Orwell, Mircea Eliade, Simone de Beauvoir, Jorge Luis Borges, Gabriel García Márquez.

- Arta abstractă sau nonfigurativă se manifestă exclusiv prin expresivitatea formelor și culorilor, având ca personalitate emblematică pe pictorul rus Vasili Kandinski (1866-1944; stabilit la München, apoi la Paris).

- Cubismul a fost inițiat prin picturi de Georges Braque și Pablo Picasso, denumirea fiind atribuită (1908) de critici; reprezentările sale sunt dominate de elemente geometrice.

- Futurismul (de la it., futuro, viitor), inițiat în Italia, cu manifestul scriitorului Filippo Tommaso Marinetti, publicat în 1909, respinge tot ceea ce este vechi și apreciază tehnologia, viteza, tinerețea turbulentă, mediile urbane industriale.

- Dadaismul, inițiat în timpul Primului Război Mondial, la Zürich, de poetul de limbă română și franceză Tristan Tzara69, cultivat apoi în Berlin, Paris, Köln, New York, Tokio, manifestat mai ales în poezie, pictură, cabaret. Printre reprezentanți: pictorul și arhitectul evreu român Marcel Iancu, cofondator al mișcării, poetul Guillaume Appollinaire, poetul Ion Vinea. Poezia dadaistă caută în mod special muzicalitatea sonoră; artele plastice, nonfigurativul, utilizând și tehnici precum colajul, fotomontajul. Dadaismul, cu exprimări de anti-artă sau simboliste, s-a revărsat, în final, în suprarealism și absurd. Dintre compozitori, încadrabil în dadaism este, cvasi-singular, SATIE. Termenul este controversat ca origine, fiind considerat fie strict fonetic, fie asociat cu afirmația „da” din limba română sau cu termenul fr. dada, care înseamnă, la copii, cal de jucărie ori, în cotidian, corespondentul englezescului hobby.

68

Preocuparea față de modern este o constantă istorică, prezentă și în gândirea medievală, ca opus al scolasticului. Termenul se fixează în gândirea iluministă (i. XVII>), ca antonim al anticului și revine la m. XIX, în estetica poeților Chateaubriand, apoi Baudelaire, cu sensul de creație nouă, originală, opusă oricăror tradiții. În zilele noastre, modernismul este interpretat de filozofie drept capacitate a gândirii de cuprindere universală – în spațiu și timp.

69 Pseudonimul lui Samuel Rosenstock, originar din România; a inspirat compoziții contemporane, de Cornel ȚĂRANU, Anatol VIERU, Doru POPOVICI, Dan DEDIU, Adrian POP, Ede TERÉNYI, Sabin PĂUTZA, Ioan POP ș. a.

58 Elena Maria Şorban - Literatura absurdului (manifestată predominant prin genuri poetice și de

teatru, dar și în proză; v. și cap. anterior) provine din simbolism și dadaism, promovând conținuturi voit ilogice, incongruente; reprezentanți: Michel de Ghelderode, Albert Camus, Samuel Beckett, Eugène Ionesco.

- Art déco, curent din artele plastice, îndeosebi utilitare, inițiat în Franța, ca reacție la academism și Art Nouveau, manifestat în perioada 1925>40, inclusiv în S.U.A., se caracterizează prin predominanța elementelor geometrice.

- Suprarealismul, inițiat în anii 1920, la Paris, cristalizat prin manifestul poetului André Breton (1924), s-a manifestat mai ales în literatură, pictură – Pablo Picasso, Max Ernst, René Magritte, Salvador Dali – și film (ex. cineastul spaniol Luis Buñuel), continuând până astăzi. Semnificația termenului („mai presus de realitate”) se referă la reprezentări realiste în juxtapuneri aparent incongruente, chiar absurde, uneori, cu sugestii onirice, care sondează subconștientul – și cu mesaj metaforic.

Muzical, termenul este mai puțin folosit70 – deși SATIE, VARÈSE, G. TAILLEFERRE, MARTINŮ au compoziții ce pot fi considerate suprarealiste.

- Graffiti (it., graffiare, a zgâria; gr., graphien, a scrie; 1920>) este o artă spontană, frecvent protestatară, uneori, expresie de vandalism, care inserează texte și desene pe suprafețe precum ziduri, coridoare, subterane de metrou ș. a., practicată de tineret; ulterior, i s-au acordat spații speciale, însă în acest caz, își pierde spontaneitatea; în contemporaneitate, este continuată de arta stradală (v. cap. următor).

- În arhitectură, modernismul din perioada 1910>1970 ființează alături de conservatorism și se caracterizează, în general, prin utilitarism și forme simplificate.

Unul dintre artiștii cei mai personali este Antonio Gaudi (1852-1926), a cărui creație modernistă, conținând și elemente eclectice, conferă identitate orașului Barcelona; capodopera sa este catedrala Sagrada Familia. Modernismul arhitectural ajunge la expresia extremă, lipsită de artisticitate, a cartierelor de blocuri din comunism.

DEFINIRI LĂRGITE A.1. MODERNISMUL MUZICAL cuprinde, în principal, orientări stilistice expresioniste și avangardist-tehniciste, curentele „neo” având, de asemenea, aspecte moderniste.

A.1.1. EXPRESIONISMUL MUZICAL cuprinde (1.1.) creația cultă predominant laică, folosind limbile naționale, (1.2.) din perioada ~1900> contemporaneitate, (1.3.) de atitudine ideologică existențialistă, individualistă sau înstrăinată, (1.4.) având geneză de autor, (2.1.) limbaje sonore specifice, uneori speculative71, (2.2.) de obicei, ritmică reglată de text sau speculativă, în funcție de tehnici și genuri; (2.3.) morfologii predominant figural-motivice, uneori tematice, sintaxe evolutive, (2.4.) facturi diverse, (2.5.) timbruri diverse, (2.6.) interpretare profesionalizată, (2.7.) bazată pe documente scrise, cu înnoiri semiografice.

PRECIZĂRI - Expresionismul propagă conținuturi emoționale intense, chiar patologice, prin stări de îngrijorare, frică, groază, angoasă, depresie, halucinații, coșmar. Tabloul „Strigătul“ (1893) de pictorul norvegian Edvard Munch este considerat emblemă 70

O excepție notabilă: Irinel ANGHEL, op. cit.

Sunt integrate expresionismului, orientările dodecafonice și seriale, tratate aici drept tehnici – descrise, ca atare, la punctul 7.

71

Muzica nouă 59 expresionistă. A fost cultivat de mișcări germane din artele plastice, precum Die Brücke (germ., podul; 1905>13, Dresda, grup desprins din Jugendstil) și Der blaue Reiter (germ., „Călărețul albastru”, după titlul unui tablou din 1903, de Vasili Kandinski; 1911>14, la München), dar și în alte spații culturale.

DENUMIREA a fost utilizată, cu diferite sensuri, de la i. XX, pentru a distinge conținuturile acestui curent în raport cu realismul (literar și din artele plastice) și de pozitivismul ideologic, precum și ca antonim față de impresionismul pictural și muzical.

A.1.2. AVANGARDISMUL cuprinde orientări artistice ultra -moderniste, uneori experimentale, proclamând respingerea formelor consacrate și solicitând înnoirea, adesea în mod ostentativ și polemic.

DENUMIREA se referă la atitudinea de a fi precursor, deschizător de drumuri.

Uneori, expresia „muzică avangardistă” este utilizată ca sinonim pentru „muzica nouă”.

A.1.2.1. ALEATORISMUL cuprinde (1.1.) creația cultă, folosind orice limbi, (1.2.) de la m. XX>, (1.3.) fără atitudine ideologică specifică, (1.4.) având geneză de autor, cu participare colectivă în realizări interpretative multiple, (2.1.-2.5.) cu unii parametri – de limbaj, ritm, morfo-sintaxe, factură, timbruri – predeterminați de compozitor și cu alții liberi, concretizați în (2.6.) interpretarea de obicei profesionistă, (2.7.) bazată pe documente scrise parțial determinate, cu înnoiri semiografice.

DENUMIREA provine de la alea (lat., zaruri), cu referire la întâmplare, hazard, șansă. În muzica secolului XX, termenul a fost aplicat de Pierre BOULEZ, în anii 1950 72, pentru a se deosebi de indeterminismul unor piese anterioare ale lui John CAGE – deși, în mod curent, ambii autori sunt denumiți ca reprezentanți ai aleatorismului.

A.1.2.2. BRUITISMUL și MUZICA CONCRETĂ cuprind (1.1.) creația cultă, folosind predominant surse clasice și zgomote prelucrate electronic sau surse electronice, uneori cu texte onomatopeice sau fictive, (1.2.) din 1/XX>contemporaneitate, (1.3.) de atitudine ideologică umanistă sau indiferentă ideologic, (1.4.) având geneză de autor, uneori cu participare colectivă a realizării, (2.1.) limbaje variate sau aleatorice, (2.2.) ritmică predominant liberă, (2.3.) morfologii predominant libere, sintaxe evolutive și noi, (2.4.) facturi multiple, predominant de montaj, (2.5.) timbruri predominant instrumentale/nonconvenționale/electronice/mixte, (2.6.) interpretare predominant profesionistă, (2.7.) bazată pe documente scrise sau electronice, cu notații parțial determinate și înnoiri semiografice.73 DENUMIRI - „Bruitism“ provine de la bruit (fr., zgomot), din traducerea fr. a manifestului estetic al curentului, formulat de Luigi Russolo în scrisoarea către compozitorul Francesco Balilla Pratella, L'arte dei Rumori (it., „Arta zgomotelor”; 1913). Solicită compozitorului nu numai să imite, ci și să recombine zgomotele, trezind noi emoții prin ineditul sonor, ritmic și timbral. Se mai utilizează, cu sensuri apropiate, denumirile muzică industrială, muzică urbană.

72

Publicate ulterior în traducere: BOULEZ, Pierre, Alea. Perspectives of New Music, Vol. 3, No. 1, 1964, 42–53.

73 V. și MELNIC, Victoria, op. cit.

60 Elena Maria Şorban - „Muzică concretă“ este un termen impus de compozitorul Pierre SCHAEFFER,

À la recherche d'une musique concrète (fr., „În căutarea unei muzici concrete”; 1952); comparată cu bruitismul, implică în plus, prelucrarea electroacustică a înregistrărilor prealabile.

A.1.2.3. MUZICILE ELECTROACUSTICE – inițiate la m. XX – , se răspândesc de la 1970> (v. cap. următor).

A.2. Orientări stilistic-muzicale care îmbină creator modernismul cu elemente tradiționale: A.2.1. NEOCLASICISMUL MUZICAL – v. definirea din cap. precedent.

PRECIZĂRI: - Generat ca atitudine anti-romantică și impus muzical din anii 1900>, neoclasicismul atare odată cu sec. XX74, diversificându-se pe parcurs; există așadar o accepțiune largă și una restrânsă a termenului neoclasic.

- Neue Sachlichkeit (germ., noua obiectivitate) este o mișcare împotriva expresionismului (față de „primitivismul” căruia se caracterizează ca fiind „civilizat”), autointitulată și „postexpresionistă”, manifestată în artele din Germania, ~1920>~1933, iar în muzică, uneori, cu limbaje și procedee neobaroce, alteori, îndeplinind funcții ambientale, prezentă în unele lucrări de HINDEMITH. - Sistematizarea neoclasicismului, în accepțiunea sa generică, prezintă faze diferențiate prin atitudini estetice și nuanțări stilistice, cu aspecte dominante și diversificări: ~1860~1900, faza pre-neoclasică, cu prime creații în maniera predecesorilor, la unii compozitori romantici (v. cap. anterior); ~1900~1920, faza de configurare a neoclasicismului, ca exprimare a echilibrului estetic prin raportări la muzica secolului al XVIII-lea, a). fie la anumite forme și genuri specifice (ENESCU, Suita pentru pian, „în stil vechi”, op. 3, 1897; Suita pentru pian, op. 10, 1903; PROKOFIEV, „Simfonia clasică”, 1918), b). fie la modele concrete – uneori, chiar citate, precum din Couperin (RAVEL, suita pentru pian Le tombeau de Couperin, 1917), Pergolesi (STRAVINSKI, baletul Pulcinella, 1920), Bach (REGER, Variațiuni și fugă pe o temă de Bach, pentru pian, 1904), Mozart (ex. BUSONI, Giga, Bolero e Variazione: Studie nach Mozart, pentru pian, 1909; REGER, Variațiuni și fugă pe o temă de Mozart, pentru orchestră, 1914), Beethoven (REGER, Variațiuni și fugă pe o temă de Beethoven, pentru două piane, 1904), Clementi (ex. SATIE, Sonatine bureaucratique, 1917); ~1905~1920, prima etapă de diversificare a neoclasicismului, prin aspecte:  neofolclorice, unde se pune problema discernerii stilistice dintre vechiul tip de prelucrare romantică și cel modernist – acesta, la rândul său, radical sau neoclasic (ex.

BARTÓK, Cvartetul de coarde nr. 1, 1909; Două dansuri românești, pentru pian, 1910),  neorenascentiste (ex. ENESCU, Șapte melodii pe versuri de Clément Marot, pentru tenor și pian, op. 15, 1907-1908; KODÁLY, unele coruri);  neoprimitive, fuzionând cu modernismul radical (ex. STRAVINSKI, Le Sacre du primtemps, 1913); 74

V. DTM, Neoclasicism; VOICULESCU, Dan, Enescu – primul mare neoclasic, in: Lucrări de muzicologie, vol. 21, Cluj-Napoca, 1991, p. 30-34. Muzicologul Vladimir AXIONOV, în Reflecții asupra neoclasicismului în muzică (Studii muzicologice, p. 46-54), consideră proliferarea neoclasicismului ca opoziție la instabilitatea europeană de la i. XX – manifestată socio-politic, dar și prin lipsa reperelor valorice în artă (loc. cit., p. 47) .

Muzica nouă 61 ~1920~1940, faza neoclasică culminantă, prevalent prin creații neobaroce și neoclasice propriu-zise; ~1920>1950, a doua etapă de diversificare a neoclasicismului, cu aspecte:  neomedievale75, inclusiv aspecte neogregoriene și neobizantine (ex.

RESPIGHI, Concerto gregoriano, vioară și orchestră, 1921; ORFF, Carmina Burana, cantată scenică, 1937; HONEGGER, „Ioana pe rug”, mister liric, 1938; Paul CONSTANTINESCU, „Oratoriul bizantin Patimile și Învierea Domnului”, 1943),  neoromantice (ex. BRITTEN, Sonatina romantica pentru pian, 1940; HINDEMITH, „Metamorfoze simfonice pe teme de Carl Maria von Weber”, 1943),  neogalante (ex. RODRIGO, Concierto en modo galante, 1949),  neoimpresioniste (ex. la MESSIAEN); ~1940~1970, faza neoclasică dominată de sinteza dintre raportarea la baroc și la aspecte neofolclorice, ca afirmare a tradițiilor naționale, în condițiile socio-culturale din și de după Al Doilea Război Mondial, iar apoi din statele central- și est-europene comuniste, care stimulau asemenea atitudini (ex. ȘOSTAKOVICI, TODUȚĂ, Ferenc FARKAS); ~1970>, integrarea neoclasicului în postmodern76, cu predilecția pentru neoromantic și cu aspecte neomoderne77 (pentru postmodernism, v. cap. următor).

- Neoclasicismul este văzut de muzicologia recentă drept curent dominant al secolului XX, caracteristic aproape tuturor autorilor – luând în considerare interesul lor pentru forme și genuri clasice, cu diferențierea limbajului muzical neotonal sau atonal.78 A.2.2. ȘCOLILE MUZICALE NAȚIONALE ALE SECOLULUI XX cuprind (1.1.) creația cultă, laică și religioasă, folosind limbile naționale, (1.2.) 1900> contemporaneitate, (1.3.) de atitudine ideologică umanistă și națională, (1.4.) având geneză de autor, (2.1.) limbaje modale specifice, (2.2.) ritmică metric-divizionară, uneori eterogenă sau liberă, (2.3.) morfologii și sintaxe tradiționale, (2.4.) facturi diverse, inclusiv heterofone, (2.5.) tipologii timbrale de tip romantic, îmbogățite, (2.6.) interpretare predominant profesionistă, (2.7.) bazată pe documente scrise.

A.3. ORIENTĂRILE RETRO ALE SECOLULUI XX includ cea CLASICIZANTĂ și POSTROMANTICĂ, având aspecte predominant convergente, cuprinzând (1.1.) creația cultă laică și religioasă, folosind limbi naționale, uneori, limbi clasice, (1.2.) după 1900, până în contemporaneitate, (1.3.) de atitudine ideologică umanist-conservatoare, (1.4.) având geneză de autor, (2.1.) limbaje tonale sau modale simple, respectiv, de relativă complexitate, (2.2.) ritmică metric-divizionară, (2.3.) morfologii și sintaxe tradiționale, (2.4.) facturi omofone sau polifone simple, (2.5.) tipologii timbrale tradiționale, (2.6.) interpretare profesionistă și de amatori, (2.7.) bazată pe documente scrise.

75

Estetica și literatura lui Umberto Eco (n. 1932) – Sviluppo dell'estetica medievale, 1959 – au dezvoltat proliferarea neomedievalismului în artele din 2/XX. 76 Opinie susținută și în NG, Neo-classicism.

77 DANUSER, NHMw 7, p. 392-406.

78 NG, Neo-classicism.

62 Elena Maria Şorban A.4. POSTMODERNISMUL sau POLISTILISMUL POSTMODERN – v. cap. următor.

PRECIZĂRI: - Orientările stilistice naționale ale sec. XX pot avea conotații neoclasice, postromantice, clasicizante, dar și moderniste.

- Acele școli muzicale naționale din secolul XX care nu au în urma lor, referințe de clasicism muzical cult, acordă muzicilor naționale tradiționale, funcții analoage muzicii clasice (lozinca „Folclorul – clasicismul nostru”).

- Se poate constata distincția postromantic (>~1950)/neoromantic (~1970>) – v. cap. următor.

- Orientările retro au fost cultivate de muzica propagandistică a sistemelor politice totalitare, atât fasciste, cât și comuniste, cu funcții mobilizatoare și favorizând accesibilitatea.

- Orientările retro sunt preferate, până astăzi, în domeniul muzicii religioase, îndeosebi, în bisericile neoprotestante, ca expresie a accesibilității comunitare.

- Orientările retro favorizează frecvent, kitsch-ul estetic.

- Orientările retro pot converge cu alte orientări muzicale în postmodernism.

- Sistematizarea autorilor în polistilismul secolului XX sau în postmodernism poate fi efectuată prin criterii de apartenență generațională și de mentalitate, marcată mai ales de trăirea celui de Al Doilea Război Mondial şi de preocuparea pentru experimente – astfel, de ex., XENAKIS, LIGETI, BOULEZ, KURTÁG (din generația de după 1920), deși activi încă în perioada postmodernă, sunt încadrabili mai adecvat, în modernism.

B. JAZZUL: - crește ca importanță în viața muzicală și se diversifică stilistic (v. tabelul de la punctele 2.-3., ultima coloană).

- influențează creația unor compozitori – fie integrat în stilul personal, precum la GERSHWIN, fie ocazional (exemple la punctul 7.1.).

C. MUZICILE UȘOARE cuprind o multitudine de curente și orientări, definibile aparte79. Conținuturi literare predilecte: dragostea, chiar erotismul accentuat, tematica politic-socială de actualitate (războiul din Vietnam, sărăcia, revolta ș. a.), însingurarea.

PRECIZARE: - Unele orientări din muzica ușoară sunt similare – prin tematici literare, suprapunerea creator-interpret, adresabilitate, accesibilitate –, cu muzica medievală laică.

DENUMIREA poate fi asociată cu termenul complementar, de „producție”, sugerând prevalența cantității în dauna calității artistic-expresive și proporțiile cvasi-industriale ale acestor cantități. Și în receptare se pot stabili corelații cu consumismul industrial, generator de euforie. Termenul generalizator corespunzător englez este entertainment (divertisment).

79

Sistematizarea, definirea și descrierea lor detaliată ar depăși cadrul lucrării de față; trăsăturile fragmentare menționate în descrierile prezente tind spre esențializare.

Muzica nouă 63 MUZICA LATINO este muzica de consum a secolului XX, originară din spațiul Americii Centrale și de Sud, cu particularități zonale (cubaneză, argentiniană, venezueleană, braziliană etc.), răspândită în spațiul nord-american, apoi european și mondial, având specific manifestat prin limbă, ritmicitate caracteristică – predominant de dans.

COUNTRY sau COUNTRY AND WESTERN este orientarea muzicală nord-americană de popularitate, înfloritoare din anii 1920>, denumită ca atare în anii 1940, caracterizată de conținuturi poetice specifice spațiilor socio-geografice sudice ale S.U.A. și trăsături proprii de limbaj muzical.

MUZICA POP este de largă adresabilitate, cu conținuturi simple, predominant, cu text, din 2/XX, cu ideologie democratică, uneori, subculturală, având trăsături simple de limbaj muzical, recurgând și la timbruri electronice.

DENUMIREA se referă la adresabilitatea largă, populară și a fost atestată în 1926, răspândindu-se după 1950 ca alternativă față de termenul rock and roll, pentru a desemna o muzică mai lejeră și, adesea, comercială.

ROCKUL este muzica de largă adresabilitate, cu conținuturi cotidiene, predominant, cu text, din 2/XX, de răspândire globală, cu ideologie democratică, uneori, subculturală, având trăsături specifice de limbaj muzical, îndeosebi, pregnanță ritmică, recurgând inclusiv la timbruri electronice.

PRECIZĂRI: - Originile sale se plasează în orientarea rock and roll din anii ~1940~50.

- Deși folosiți opozitiv, prin anii 1950, termenii și genurile pop și rock au și aspecte convergente, concretizate în orientarea pop rock.

2. Încadrare istorică și periodizare80. 3. Personalități – v. tabelul corespunzător.81

80 Bibliografie complementară: FORD, Charles, Viața de toate zilele la Hollywood, Editura Eminescu,

București, 1977; NECULAU, Adrian (coord.), Viața cotidiană în comunism, Editura Polirom, Iași, 2004.

JOHNSON, Paul, O istorie a lumii moderne. 1920–2000, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014; JOHNSON, Paul, Stalin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.

81 Selectarea autorilor este justificată mai ales prin consacrarea lor internațională și influențele exercitate. Sunt incluse aici, numai repere simfonice și instrumentale, iar genurile scenic-muzicale și vocal-instrumentale vor fi consemnate în tabele ulterioare. Nu am reluat repere biografice ale compozitorilor tranziției dintre romantism și sec. XX (v. cap. anterior). Istoria și stilurile de jazz au o reprezentare schematică de calitate la www.ro.wikipedia.org/wiki/Jazz.

Încadrare L.romant.târzii/ istoric-culturală postromantice ~1911>30

Lucrări neoclasice

L. orientări naționale

modernist-neoclasice

fr. ,1920>,Les Six „Grupulcelor șase”: rus. Igor 1911, Marie CURIE, Germaine TAILLEFERRE (1892–1983) STRAVINSKI Pr. Nobel chimie GLAZUNOV Georges AURIC (1899-1983) (1881-1971), balete cercet. radioactivitate 1912, JUNG, „Psiho.- RAHMANINOV Arhur HONEGGER (1899–1963) Petrușka (1911), Sacre logia .inconștientului” Francis POULENC (1899–1963) du primptemps (1913) 1913>, cinema color R. STRAUSS Louis DUREY (1888–1979) 1914>19, Primul Darius MILHAUD (1892–1974) amer. George Război Mondial SIBELIUS GERSHWIN RAVEL, Bolero (1928) -introd. votului femeilor <<< CAP. 1913>27, Marcel De FALLA, c.: clav.; fl.; ob.; cl; v.; vlc. (1898-1937), PROUST (1871-1922), ANTERIOR Rhapsody in Blue engl. Ralph VAUGHAN WILLIAMS „În căutarea (1924); timpului pierdut” (1872-1958), A Pastoral Symphony (1921) C. p., Fa (1925), 1915, prima agenție engl. Edward ruși Serghei PROKOFIEV (1891-1953), pm. s. „Un spațială amer.

ELGAR 1917, Rev. comunistă S. clasică (1917), c.: 2 v., 6 p., 2 vlc. american la Paris” rusă, cond. Lenin; (1857-1934), Dmitri ȘOSTAKOVICI(1906-75),S.1(1925) (1928)> film (1951) 1918>20,răzb.civilrus 2 s.; C. v.; C. IVES, Cartoons of 1918, dizolv.

JANAČEK, Sinfonietta (1925) Imper. Austro-Ung. vlc.; Falstaff, pol. Karol SZYMANOVSKI (1882- Take Offs, cam.

1920, pacea de la stud. s.

1937), 4 s.; 2 c. v., cam.; voc.; p.; cor; opere ceh. Leoš JANAČEK, Trianon; fondarea Ligii Națiunilor (1854-1928), Taras Bulba, magh.Ernő von ENESCU, S. 3, Do (1918/1921) 1921, fondarea de raps. orch. (1918) DOHNÁNYI it. Ildebrando PIZZETTI partide comuniste în Europa, Asia Albert Einstein (1879-1955), prem.

Nobel, fizică 1922, abolirea Imp. Otoman 1923, studio Disney 1927, prima transmisiune tv 1929>33, criza economică

SCRIABIN

(1877-1960), 2 s.; c.: 2 p.; 2 v.; hp.; cam., p., orat.

(1880-1968), s., cam., c.: vlc.; v.; vla; harp.

Gian Francesco MALIPIERO (1882-1973), 11 s., 6 c. p., c. fl., cam., p.

RESPIGHI, orch.: Pini di Roma, „Serbări romane”, „Vitralii de biserică”, „Triptic botticellian”, „Păsările”; „C. gregorian” v.; C. p.

r. ENESCU, Sonata a treia p.+v., „în caracter popular românesc” (1926) Filip LAZĂR (1894-1936), s., p., 3 c. p., operă, balet

Lucrări expresioniste și avangardist-tehniciste

Muzică de consum

austr. AntonWEBERN (1883-1945), Passacaglia orch. (1908) Alban BERG (1885-1935), Kammerkonzert v., p., 13 sufl. lemn (1925) Arnold SCHOENBERG (1874-1951), Var. orch. (1928) fr. HONEGGER, Pacific 231 (muz.film mut > mișc.simf., muz. concretă: locomotivă; 1923); Rugby (pm.s.; 1928) fr.-amer. Edgar VARÈSE (1883-1965), Amériques, orch. (rev. 1927); Ionisations, 13 perc. (1931) amer. Henry COWELL (1897-1965), s., p., cam.

PROKOFIEV, S.2, re, „De fier și de oțel”, 1924

JAZZ, stiluri: - gospel - blues - New Orleans <Dixieland - creole jazz - Chicago - swing - Boogie Woogie 1917, primele înregistrări comerciale cu Original Dixieland Jass Band 1927, primul film sonor: The Jazz Singer

COUNTRY ceh. Alois HABA MUSIC (1893-1973), (~1920>) lucr.cu microtonii: Suitele nr. 1, 2 p. microtonic (1922); Cv. c. nr. 5 (1923), 1/6 ton; 10 fantezii p.¼ ton; cor b. ¼ ton (1928)

Muzica nouă 65 Încadrare istoric-culturală 1931>50 STALIN, cond.

URSS (1922>53) 1934, Hitler >Führer 1933, Malraux, „Condiția umană” -matem., teor. probabilit.

1938, Brâncuși (1876-1957), Tg,-Jiu: Coloana infinită, Poarta sărutului, Masa tăcerii 1936>75, Sp., dictatura lui Franco: asasinarea poetului F. Garcia Lorca (n. 1898); Pablo Picasso (1881-1973), Guernica (1937) 1938, primele cercet.RMN 1939>45, Al Doilea Război Mondial: Germ., It., Jap./ Forțele Aliate Charlie Chaplin (1889-1977), < „Dictatorul” (1940) 1943, Saint-Exupéry (1900-44), „Micul prinț” 1945, bomba atomică în Japonia; - fondarea O.N.U. 1945>, „războiul rece” 1947,Thomas Mann, Doktor Faustus 1948, crearea statului Israel 1949, fond. NATO Mircea Eliade (1907-86), Traité d’histoire des religions Eugène Ionesco (1909-1994), teatru absurd, <Cântăreața cheală,1950

L. postromantice/ neoromantice

Lucrări neoclasice

amer.Walter PISTON (1894-1976) amer. Howard Samuel BARBER (1900-81) HANSON Aaron COPLAND(1900-90), C. cl. (1948) (1896-1981), Elliott CARTER (1908-2012) S. 2, „Romantica” Leonard BERNSTEIN (1918-90), S. 1 Jeremiah (1942) S.4 „Recviem” engl. Benjamin BRITTEN (1913-76), S.5 „Sacră”, Simple Symphony (1934); The Young S.7 „A mării”; Person’s Guide to the Orchestra: C. p.; C. orgă; Variations on a theme by Purcell (1946) magh. Leó WEINER (1885-1960), 5 Divert. orch. lucr. conc. vlă „Poeme erotice”, p. László LAJTHA (1892-1963), <muz. bis.

BÁRDOS (1899-1986), <coruri William SCHUMAN Lajos KODÁLY, C. orch. (1939); (1910-92), 10 s., c., BARTÓK, Muz. pt. corzi, perc., celestă (1936); operă, cam., fanf. Divertimento coarde (1939); 6 cv.; r.Dimitrie CUCLIN c.: 3 p., 2 v.; 1 vla; C. 2 p., perc., orch.; C.orch.(1943) (1885-1978), 20 s. rus.Dmitri KABALEVSKI (1904-1986), 4 s.; c.: 4 p.; 1 v.; 2 vlc.

JORA, balete; RAHMANINOV, Var. p., temă Corelli pm. s. „Poveste indică”, PROKOFIEV, „Petrică și lupul” (1936) Grigori Samuilovici FRID (1915-2012) cam., lied, p.

GLAZUNOV,8 s.;C.v. r. Dinu LIPATTI(1917-50), lucr. s., c., p.

Constantin SILVESTRI (1913-69), s., c., cam., p.

Nikolai MIASKOVSKI ceh. Bohuslav MARTINU (1890- 1959), C. (1881-1950), 27 s., c.: grosso; c.: 3 p..; 2 v.; 2 vlc.; clav. fr. HONEGGER, S. 3 „Liturgica” (1946); S. 4, v.; vlc., cv. c.; p.

Delciae Basiliensis (1946); S. 5, Di tre Re (1950) Maximilian Jacques IBERT(1890-1962), C. fl.; C. sax.

STEINBERG La Jeune France, <André JOLIVET (1905-74), (1883-1946), s., c. v. sp. Joaquín RODRIGO (1901-99), chit., Visarion ȘCEBALIN cam., orch., Concerto de Aranjuez (chit.; (1902-63), s., cam., opere 1939), „C. eroic”, p. (1943), „C. de vară”, v. (1944), „C. în manieră galantă”, vlc. (1949) RAHMANINOV austr. Hans GÁL (1890-1998), 4 s., operă, cam., p., Raps. t. Paganini, lucr. c.: p.; v.; vlc.; orgă; lucr. ans. mandoline p.+orch(1934) germ. Paul HINDEMITH (1895-1963), ȘOSTAKOVICI, S. 7 S. „Mathis pictorul” (1934); „Leningrad”(1941) C. vla Der Schwanendreher (1935); C. v. (1939); T. cu var., coarde+p., „Cele patru sp. Joaquín TURINA temperamente” (1940); S. Mi ♭ (1940); (1882-1949), cam.; „Metamorfoze”, S. pe o t. Weber (1943); Raps. sp. (1934), p. Ludus tonalis, fugi p. (1943); C.p.; Symph. serena (1946); C. lemne, hp., orch.

L. orientări naționale

L. expresioniste, avang.-tehniciste WEBERN, C. cam. (1934) BERG, C. v. (1935) SCHOENBERG, C. v. (1936), S. cam. nr. 2 (1939), C. p. (1942) HABA, microtonii, 16 cv. c. <Cv.7, „Crăciun”, lucr. hp. suite chit.; clar.; trp.+trb. ¼ ton Olivier MESSIAEN (1908-92), Quatuorpour la fin du temps (1940); S. Turangalîla (1948); p.; orgă; voc.-instr.

Muzică de consum

GERSHWIN, Var. p.+ orch.

JAZZ: I Got Rhythm (1934) - Main magh.Béla BARTÓK Stream (1881-1945), „Microcosmos”, p.

Zoltán KODÁLY (1882-1967), Louis orch.: „Dansuri de pe Mureș” ARMSTRONG (1930); „Dansuri din Galanta” (1934); Count BASIE Var. c. pop. magh. „Păunul” (1939) György RÁNKI (1907-1992) Duke rus. Isac DUNAEVSKI (1900-55) ELLINGTON operetă, film, s., cam.

- Swing armean. Aram HACIATURIAN Benny (1903-78), < C. v. (1940) gr. Nikos SKALKOTTAS (1904-49) GOODMAN r. Mihail JORA (1891-1971), - Bebop suita s.Priveliști moldovenești (1924) Charlie Sabin DRĂGOI (1894-1968), s., operă, cam., p., cor PARKER Ștefan NEAGA (1900-51), s., cam., p. Muz. electronică -Progressive Theodor ROGALSKI (1901-54), - Big Înmormântare la Pătrunjel și SCHAEFFER, Paparudele (Două schițe s., 1929); Cinq etudes de band Trei dansuri românești (1950) bruits (1948>) - Cool Paul CONSTANTINESCU Dave (1909-63), Var. t. biz. vlc.+ orch.; SCHAEFFERHENRY, „Simf.

BRUBECK C .orch.; c.: p.; v.; hp. pt.un om singur" Marțian NEGREA - West (1950, coregr.

(1893-1973), Povești din Grui Coast (1940), suita film Prin Munții Béjart 1955) Apuseni (1952), 2 raps. r.

HENRY,„Microfoane - Hard Bop port. Luis de FREITAS-BRANCO bine temperate”(1952) (1890-1955), 4 s., pm. s., c. v.

VARÈSE, Déserts, LATINO: Fernando LOPES-GRAÇA instr.+ bandă (1954) - tango (1906-1994), s., c., cam., p.

- samba STRAVINSKI, Ebony C., cl. (1945) BABBITT(1961>) braz. HeitorVILLA-LOBOS STOCKHAUSEN - bossa nova (1887-1959), 12 s., „Cântecul celor trei LATIN S. Montanhas do Brasil (1944) tineri în soba de foc”, mex. Carlos CHAVEZ(1899 -1978), voce copil și electroac. JAZZ: - brazilian S.2, India (folclor amerindian; 1936); Toccata 6 gr. perc. (1942) (1956); Mantra, 2 <bossa nova arg. Alberto GINASTERA (1916 -83), p.și electr. (1970) - afro-cuban S. pastorală „Pampeana” (1954); XENAKIS, c.: 2 p.; v.; hp.; 2 vlc.

Diamorphoses (1958) - portorican

66 Elena Maria Şorban Încadrare L. postromantice/ istoric-culturală neoromantice

Lucrări neoclasice

1951>70 amer.: Alan ENESCU, S. de cameră (1954) -globalizare; Marcel MIHALOVICI (1898-1985), HOVHANESS -colonii>stateindep. (1911-2000), < 67 s. p., cam., s., operă, balet 1955, Albert Vincent PERSICHETTI Sigismund TODUȚĂ (1908-91), Camus, eseu filoz. (1915-87), < 25 s., cam., p., relig., cor existențialist RODRIGO, „C.-serenadă” hp. (1954), „Parabole” pt. dif. „Mitul lui Sisif” „C. andaluz”, 4 chit. (1967), 1957, fond. Comu-- instr.; 3 vol. de „C. pastoral” fl. (1978) nității Europene „Poeme pt. p.” insp. ȘOSTAKOVICI, 24 prel. și fugi, p. din lirica amer.

(1993>U.E.); (1951), C. vlc., nr.1, Mi ♭ (1959); film Peter MENNIN fond. Agenției Nicolai KARETNIKOV (1930-1996), Internaț. Energie (1923-83), 9 s., p., 4 s., S. cam.; cam., p., cor, film Nucleară cam., cor 1959>75, răzb. Morton FELDMAN DALLAPICCOLA, Tartiniana; Vietnam/S.U.A. (1926-87), s., cam., p. Tartiniana seconda, v.+orch.; r.-it. Roman VLAD (1919-2013), ~1960>, horror CHAVEZ, S.4 C. p.; hp.; chit.; cor; film fiction în lit., film „Romantica” (1953) 1961, primul om engl. William WALTON în cosmos; zidul it. Luigi DALLAPICCOLA (1902-83), c. v., c. vla, c. vlc.,muz.

(1904-75), lirism de la Berlin cam., lucr. chit.

1962>5, Conciliul dodecafonic Michael TIPPETT (1905-98), 4 s.

Vatican II sued. Lars-Erik LARSSON r. Wilhelm Georg 1966>, mișc.

(1908-1986), 3 s., p. lied, cam. contestatară de BERGER (1929-1993), germ. Hans Werner HENZE tineret hippies 24 s., c., solo, cam., (n. 1926), S.2>S.6; „Muz. orgă, lied 1967, primul nupțială” (1957); c.: 2 p.; cb.; transplant ȘOSTAKOVICI, Telemanniana (1967) chirurgical LUTOSLAWSKI, Concerto orch. (1954) S. nr.15 (1971), 1969>, HABA, Fant. și fugă „HABA”, orgă; Cv. nr.

15 (1974) C. v., C. vla omul pe Lună

L. naționale neoclasice

Lucrări expresioniste și Muzică de consum avangardist-tehniciste amer.: John CAGE (1912-1992): arg. Astor -JAZZ indeterm., lucr. p. preparat; PIAZZOLLA <free perc.; happenings (1921-1992), jazz, Milton BABBITT (1916-2011) „Trei tangouri George ROCHBERG (1918-2005), 1950> simf.” (1963); avang., apoi neoromantic C. bandoneon George CRUMB (n. 1929), (1979) -ROCK & Gethsemane, orch. mică (1947) arg.-germ.

ROLL germ. Karlheinz Maurizio KAGEL STOCKHAUSEN (1928-2007), (1931-2008), Gruppen, 3 orch. (1957) - REGGAE, Heterophonie, magh.György LIGETI (1923-2006), orch. (1961) Atmosphères, orch. mare (1961), 1960> Lux aeterna, 16 voci a capp. (1966) LIGETI, C. György KURTÁG (n. 1926), C. vla, - FOLK românesc pt.

C. p.+vlc.; C. v.+vla., muz. s., cam. orch. (1951) ~1965> it. Giacinto SCELSI (1905-89), bulg. Pancio < Quattro pezzi su una nota sola (1959) VLADIGHEROV Luigi NONO (1924-90), orch., voc.-s., - ROCK (1899-1978) cam., opere, electr. <The pol. Henryk Luciano BERIO (1925-2003) Beatles Sequenza I>VII (1958>) GÓRECKI (1933-2010), fr. Pierre SCHAEFFER (1910-95), (1960>70) muz. concretă Epitaphium, Pierre BOULEZ (n. 1925), cor+instr.; - POP Musiquette 1>4, „Ciocanul fără stăpân”(1955) gr. Iannis XENAKIS (1922- 2001), camer.

- DISCO Pithoprakta, orch. (1955) LUTOSLAWSKI, < muzici pol. Witold LUTOSLAWSKI Prel. de dans, (1913-1994), Jeux vénitiens (1961) psihedeliccl.+orch. c.

Krzysztof PENDERECKI (n. 1933), (1955) Threnos... Hiroshima, orch. coarde (1960) halucinogene

4. Elemente de psihologie și sociologie muzicală 4.1. Autori – interpreți – auditori Scopurile creației muzicale redevin efemere, în sensul că autorii nu își propun să se adreseze viitorimii, ci doar prezentului. Atât interpreții, cât și auditorii se orientează cu precădere spre muzicile din stilurile anterioare. Se constată însă și o revenire la interesul exclusiv pentru muzicile cele mai recente, a unei categorii a publicului de muzică cultă (restrâns, select) și a cvasi-totalității publicului de muzică de consum. Interesul publicului pentru muzica cultă raportat la cel pentru muzica ușoară arată „irelevanța muzicii serioase”.82 A. Este relevantă implicarea factorului politic în dezvoltarea muzicii și a educației muzicale. Astfel, în S.U.A., în perioada 1935>39, a funcționat programul guvernamental Federal Music Project, care a avut ca scop, în vremurile de criză economică de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial, ocuparea forței de muncă a profesioniștilor muzicali și compensarea lipsurilor materiale prin accesul la bunuri artistice de calitate. Programul s-a concretizat prin lecții de muzică și concerte educative pentru adulți și copii, cu acces liber, respectiv, înființarea de ansambluri de amatori. Un alt exemplu în care politica a susținut eficient muzica este al Ungariei interbelice și postbelice, unde activitatea educativ muzicală a lui KODÁLY a fost intens susținută (v. punctul 5.2.).

Accesibilitatea devine un scop cvasi-general al compozitorilor din sec. XX – SCHOENBERG și WEBERN înșiși pledând pentru comprehensibilitate, chiar dacă viziunea lor se referă la un public ideal.83 Atitudinea compozitorilor față de regimurile totalitare – fasciste sau comuniste – și viața muzicală din timpul lor prezintă un interes psiho-sociologic aparte.

Fascismul (la putere ~1935>1945) a desfășurat activități propagandistice și reglatoare în raport cu muzica. Astfel, expoziția Entartete Musik (germ., „Muzică degenerată”; 1938) amalgama atitudini antisemite, antijazz, antiavangardiste, prezentând subiectele vizate ca fiind manifestări patologice. În viața muzicală, fascismul a cauzat: - încarcerarea sau uciderea unor artiști, victime în holocaust – ex. Rudolf KAREL (1880-1945), Erwin ŠULHOV (1894-1942), Viktor ULLMANN (1898-1944); Hans KRÁSA (1899-1944), transilvăneanul Norbert von HANNENHEIM (1898-1945; laureat cu mențiune onorifică la Concursul Enescu, 1925), László WEINER (1916-1944); - detenția unor compozitori, ex. MESSIAEN, care a scris (1940) și a reprezentat (1941), ca prizonier de război, alături de colegi de suferință, instrumentiști, Quatuor pour la fin du Temps (fr., „Cvartet pentru sfârșitul timpului”, pentru clarinet, vioară, violoncel, pian; moto din Apocalipsa 10, 1-2, 5-7); - emigrarea unor compozitori (ex. HINDEMITH, BARTÓK), referitor la care propaganda fascistă formula acuzații de „muzică degenerată”; - colaboraționismul altora cu puterea, pentru menținerea statutului propriu (R. STRAUSS, ORFF);84 - promovarea naționalismului extremist, prin lucrări cu conținut național din trecut, ex., în Germania: SCHUMANN, WAGNER, cu denaturarea semnificațiilor originare.

82

ROSEN, Charles, Critical Entertainments: Music Old and New, Harvard UP, 2001, p. 294-318.

Apud V. SANDU-DEDIU 2004, p. 37-43.

84 Problematica opresiunii politice a muzicienilor sub fascism este tratată în cărțile citate la 10.2., având ca autori sau editori pe: Du CLOSEL; GILBERT; HAAS; HIRSCH; KATER; LESSER; MEYER; PAINTER; RINGER; STEINWEIS; TAMBLING; TOKAJI (l. magh.); documentarul de SÁNCHEZ LANSCH; online: exilarte.at ; orelfoundation.org ; musica-suprimata.eu ; http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_compozitorilor_persecuta%C8%9Bi_de_regimul_nazist .

83

68 Elena Maria Şorban În societățile comuniste (1917>, Uniunea Sovietică85; 1945>1990, alte state est-europene86), artiștii aveau de optat între: - emigrare (cei mai mulți artiști ruși s-au stabilit în perioada interbelică, la Paris sau în S.U.A., ex. RAHMANINOV, PROKOFIEV, STRAVINSKI); - exprimarea liberă a conținuturilor și mijloacelor dorite, cu asumarea riscului de a îndura măsuri coercitive, alături de compunerea unor lucrări „realist-socialiste”, făcând concesii ideologice ocazionale, pentru a putea fi cântați în public (ex. ȘOSTAKOVICI, PROKOFIEV, revenit în Rusia la 1936, HACIATURIAN); - exprimarea liberă și disidența completă față de autorități, cu trimiteri clandestine și interpretări antume în Occident sau cu lucrări de sertar, interpretate după căderea comunismului (ex. KARETNIKOV – cu geneza de decenii a marilor lucrări și interpretări întârziate, chiar postume); - aservirea la comandamentele estetice de „realism socialist”, promovate de regim, concretizate uneori, cu reale calități artistice (ex. HRENIKOV87); - aservirea completă la cerințele ideologice, fără valențe artistice.

Principala acuzație adusă de dictatura comunistă celor care nu erau agreați ideologic, era aceea de „formalism” – cu sensul unei arte care nu servea interesele propagandistice ale regimului; termenul, promovat de cenzura sovietică, aplicat muzicii în perioada 1948>53, acuza compozitori de prim rang: PROKOFIEV, ȘOSTAKOVICI88, HACIATURIAN, fiind perpetuat apoi, mai mult de un deceniu, în celelalte state comuniste.

Represiunea (fizică și psihică), cenzura, disimularea (omagială sau, dimpotrivă, subversivă), exilul sunt aspecte îndurate de muzicieni, deopotrivă în fascism și comunism.

Mulți intelectuali ai vremii au crezut sincer că echitatea socială are ca soluție comunismul. Partide comuniste au funcționat și în statele democratice apusene. Unul dintre creatorii cei mai angajați social-politic a fost Luigi NONO (1924-90), membru al Partidului Comunist Italian, din 1952. Tematica sa tratează frecvent aspecte din istoria recentă și evenimente contemporane lui, de pe poziții justițiare (v. punctul 8), folosind tehnica serial-dodecafonică. A vizitat Uniunea Sovietică și America Latină, a organizat spectacole în spații de producție, susținându-și vederile de stânga.

Războiul rece (v. punctul 1) a determinat probleme de comunicare între artiștii din statele comuniste cu cei din lumea liberă. Astfel, ei erau fie necunoscuți în lume (era interzisă nu numai circulația lor fizică, ci și a lucrărilor), fie, în cazurile în care erau recunoscuți din trecut sau reușeau să se facă apreciați în străinătate, riscau să fie manipulați de autorități sau să fie acuzați de trădare. De ex., ENESCU a fost recunoscut oficial și de autoritățile comuniste, însă prestigiul său mondial a fost utilizat cu scopuri propagandistice. 89 85

Opresiunea comunistă a muzicienilor este tratată de: CARROLL; CLARK – DOBRENKO – ARTIZOV; EDMUNDS; FAIRCLOUGH; FROLOVA-WALKER; MOLNAR; MORRISON; NORRIS; SCHMELZ; TRUMMER – ENGELS; VOLKOV; TOKAJI (l. magh.) ș. a.

86 Pentru România, situația este urmărită documentar și interpretată retrospectiv de O. L. COSMA, op. cit., 1995, de Speranța RĂDULESCU, op. cit.; Valentina SANUD-DEDIU 2002; Ioana VOICU-ARNĂUȚOIU, titlurile citate; Gheorghe MUȘAT, op. cit.; Lois VĂDUVA, op. cit. (v. punctul 10.2.2., Domeniul A.).

87 Tihon HRENIKOV (1913-2007) a fost secretarul general al Uniunii Compozitorilor Sovietici, numit de Stalin în 1948, păstrat în funcție până în 1991; figura sa apare în documentarul The War Symphonies. Shostakovich Against Stalin, citat la punctul 10.3.

88 Volumul de memorii publicat (1979; sub îngrijirea muzicologului Solomon VOLKOV), atribuit lui ȘOSTAKOVICI, trad. engl. Testimony, este de autenticitate contestată.

89 Vezi RÂPEANU, op. cit.; CSENDES, op. cit.

Muzica nouă 69 Este frecventă asocierea compozitorilor în organisme profesionale (v. punctul 4.3.), și în grupuri neinstituționalizate, cu estetică de creație comună, ca: - Les Six (fr., „Cei șase”) este gruparea formată din compozitorii Louis DUREY, Arhur HONEGGER, Darius MILHAUD, Francis POULENC, Georges AURIC, Germaine TAILLEFERRE și scriitorul Jean Cocteau, orientați împotriva wagnerianismului și a impresionismului, cu însușiri neoclasice, influențați, parțial, de nonconformistul SATIE și de STRAVINSKI; denumirea orientării a fost dată de criticul Henri Collet (1920).90 - La Jeune France (fr., „Tânăra Franță”), grup format în 1936 de André JOLIVET, alături de Olivier MESSIAEN, Daniel LESUR și Yves BAUDRIER, cu conținuturi și limbaje eclectice, umaniste sau religioase, neo-impresioniste și neo-romantice. În România (proclamată republică populară la 30 decembrie 1948), Societatea Compozitorilor Români a devenit, la 21-22 octombrie 1949, Uniunea Compozitorilor din Republica Populară Română, care a exclus din rândurile proprii pe George ENESCU, Mihail JORA, Dinu LIPATTI, Constantin BRĂILOIU, Ionel PERLEA, Marcel MIHALOVICI, Stan GOLESTAN, Tiberiu BREDICEANU. Între utilizatori (individuali sau colectivi) și compozitori poate interveni comandarea lucrărilor, de către comunități, instituții, de către interpreți sau alte persoane particulare91. Marile orchestre comandă lucrări compozitorilor reprezentativi ai lumii – de ex., ENESCU a scris „Suita sătească” pentru orchestră, op.

27, la comanda Filarmonicii din New York (1938). Autorii pot beneficia de statutul de compozitor-rezident la instituții prestigioase sau la case de odihnă și creație (programe naționale și globale artist in residence).

Deși domină specializările muzicale restrânse, există personalități cu preocupări culturale multiple. Dintre acestea, filozoful francez Vladimir JANKÉLÉVITCH (1903-85), autor de studii și eseuri muzicologice, îndeosebi despre Chopin, Liszt, Fauré, Ravel, Debussy. SCHOENBERG este notabil nu numai în calitate de compozitor, ci și de pictor.

Pictorul suprarealist Salvador Dali (1904-89) a scris librete de balet, cărora le-a conceput cadrul scenic (ex. „Bacanală”, pe muzică de Wagner, New York, 1944). Dintre reprezentanții tipului de personalitate cu preocupări multiple: Béla BARTÓK (compozitor, interpret, etnomuzicolog); Iannis XENAKIS (arhitect, matematician, compozitor). Compozitorii practică muzicologia (ex. SCHOENBERG, TODUȚĂ, VIERU) sau critica muzicală (ex. MESSIAEN, ȚĂRANU) și, frecvent, își teoretizează creația proprie (exemple la punctul 6.3.). Personalități excepționale de interpreți-compozitori: George ENESCU, violonist, pianist, dirijor, compozitor, profesor; Dinu LIPATTI, pianist și compozitor; Constantin SILVESTRI, Leonard BERNSTEIN, Pierre BOULEZ, dirijori și compozitori. Uneori, această dualitate a personalității duce la dezavantajarea compozitorului de către interpret, cauzând conflicte interioare (MAHLER, ENESCU).

90

O referință esențială asupra muzicii franceze a vremii este cartea de FULCHER, op. cit.

Violoncelistul Mstislav ROSTROPOVICI comanda (1976), douăsprezece lucrări, la autori diferiți, pe numele S-A-C-H-E-R (mi ♭, la, do, si, mi, re), ca omagiu dirijorului Paul Sacher.

Pianista-mecenată Elizabeth SPRAGUE COOLIDGE a comandat (prin Coolidge Foundation, 1924>) numeroase lucrări, printre care lui BARTÓK: Cvartetul nr. 5; lui SCHOENBERG: Cvartetele nr. 3 și Nr. 4; lui STRAVINSKI: baletul Apollon musagète, lui RAVEL: Chansons madécasses, lui COPLAND: Simfonia Appalachian Spring.

91

70 Elena Maria Şorban Din contribuția lui ENESCU la dezvoltarea vieții muzicale românești: 1912, fondarea Premiului de compoziție „George Enescu”, 1914, prima audiție românească integrală a Simfoniei a IX-a de Beethoven, la București; Prezentarea, pentru publicul românesc, a unor lucrări de Wagner, Debussy; în timpul Primului Război Mondial, concerte în beneficiul Crucii Roșii Române; 1917, fondarea orchestrei simfonice „George Enescu” la Iași; 1921, inaugurarea, dirijând Lohengrin de Wagner, a Operei de Stat din București.

Interviurile din reviste, radiofonice, televizate sau cărțile de interviuri întregesc portretele muzicienilor și accesibilizează relațiile cu publicul.

Dintre interpreții cei mai celebri: tenorul Beniamino GIGLI (1890-1957), soprana Maria CALLAS (1923-77), violoncelistul Pablo CASALS (1876-1973), chitaristul Andrés SEGOVIA (1893-1987), pianistul Sviatoslav RICHTER (1915-97), violonistul Yehudi MENUHIN (1916-99), dirijorii Arturo TOSCANINI (1867-1957), Sergiu CELIBIDACHE (1912-1996). Lansarea noilor interpreți se produce, de obicei, în urma concursurilor internaționale de interpretare.

Regia de operă crește prin creativitate, inclusiv prin practicarea regiei de teatru și/sau film de către reprezentanții ei, dintre care: Franco ZEFFIRELLI (n.

1923), Jean Pierre PONNELLE (1932-88), Harry KUPFER (n. 1935).

Coregrafii și dansatorii companiei Ballets Russes92 – reprezentativi pentru baletul modern, inclusiv prin spectacolele pe muzică de Stravinski – au fost Mihail FOKIN (1880-1942), Vaclav NIJINSKI (1890-1950), Léonide MASSINE (1896-1979), George BALANCHINE (1904-83; ulterior la New York City Ballet); alți creatori inovatori semnificativi au fost și Martha GRAHAM (1894-1991; Martha Graham Dance Company, S.U.A.), Maurice BÉJART (1927-2007; Ballet du XXe Siècle, Bruxelles; Béjart Ballet Lausanne). Principalele stiluri de dans din secolul XX: Tanztheater (germ., dans-teatru, inițiat de Kurt JOOSS la începutul anilor 1920; v. și cap. următor), baletul neoclasic, expresionist, abstract.

Deși Parisul continuă să fie cel mai important centru artistic european, validarea personalităților creatoare se produce în S.U.A. – ex.

SCHOENBERG, ENESCU, BARTÓK, STRAVINSKI. -

C. Muzicile ușoare sunt cele cu audiență maximă, adunând chiar zeci de mii de persoane pe concert. Termenul cantautor desemnează revenirea la suprapunerea dintre compozitor și interpretul vocal, uneori, și a poetului (ca în muzicile medievale laice semiculte).

Divertismentul (engl.: entertainment) ca industrie (engl.: show business, prescurtat show biz) are cifrele de afaceri în creștere. La muzica de consum, adaugă, pentru a spori atractivitatea, componente vizual -scenice de intensă spectaculozitate, <efecte speciale și amplificare acustică care uneori depășește limitele fiziologice normale. Asemenea spectacole sunt dominate de vedete – numite și staruri, superstaruri, megastaruri, vipuri (din engl., very important person, persoană foarte importantă) –, statut socio-profesional care poate duce la căderi psihice ale acestora: ex. Elvis PRESLEY (1935-77), în rock and roll.

92

Având ca organizator pe Serghei Diaghilev, compania itinerantă (1909>1929, fondată la St. Petersburg, stabilită apoi la Paris) a propagat arta baletului în lumea întreagă, prin turnee ample.

Principalele companii ulterioare care i-au propagat tradițiile au funcționat la Monte Carlo și New York.

Muzica nouă 71 Dintre formații, înregistrările The Beatles (1960>70, pop, rock) continuă să își păstreze până astăzi o cifră de afaceri ridicată, ajungând pe locul I al înregistrărilor vândute pe plan mondial, cu 1,1 miliarde de exemplare.

Sunt mixate muzici din diferite domenii muzicale, fenomen denumit fusion (engl., fuziune). Câteva aspecte caracteristice: - stilurile de fuziune ale jazzului, < cu muzica simfonică; - muzici populare urbane cu muzici de consum, prin interprete de la m. XX, ca Edith PIAF (fr.), Amalia RODRIGUEZ (port.), Maria TĂNASE. Listele de popularitate ale pieselor de muzică de divertisment (engl., hitparade, top, charts) apar în S.U.A., după mijlocul anilor 1930 și se răspândesc în a ține cont de numărul vânzărilor și/sau difuzărilor mediatice.

Drepturile de autor ale compozitorilor și interpreților muzicali sunt protejate prin Convenția Universală de Copyright (engl.: UCC), de la Geneva, 1952 (precedată de Convenția de la Berna, din anul 1886) și de legislațiile diferitelor state – care, uneori, restricționează circulația partiturilor.

Termenul crossover (engl., încrucișare; 1940>) desemnează plasarea aceleiași piese sau a aceluiași interpret/autor în genuri diferite (culte și de consum), fiind și o reflectare a mixturilor dintre aceste genuri.

O practică răspândită este cea de cover (engl., acoperire), denumind (2/XX>) adaptările muzicale (obicei prezent și în muzicile culte vechi), de preluare a piesei de către alți interpreți decât cei inițiali sau trecerea ei între stilurile de muzică ușoară (ex., din country în rock sau invers) sau treceri din domeniile muzicii culte în cele de consum. Dintre diversele cauze și scopuri: omagiul, traducerea textului, răspândirea în altă arie culturală, afirmarea debutanților cu piese consacrate de predecesori.93 Prelucrările cover pot cauza dificultăți în privința clarificării drepturilor de autor și sunt, uneori, tangente cu plagiatul. Această practică este legată și de traduceri, adaptările textelor literare și a difuzării pieselor în alte spații național-culturale.

Adaptările cover includ și domeniul muzicilor bisericești, mai ales a celor neoprotestante. Termenul remake înseamnă adaptarea unei piese, făcută chiar de interpretul/interpreții originar/i (v. și punctul 7.2.6.1.).

Funcțiile și mijloacele muzicii publicitare se diversifică.

Circulația pieselor muzicale în medii sociale largi determină uneori, pierderea identității autorilor, melodiile devenind anonime (ex.

RODGERS, cântece din musicaluri, între care Do-re-mi din „Sunetul muzicii”).

Consumul de muzică înregistrată este mult mai mare decât acela al muzicilor ascultate pe viu – determinând o nouă atitudine psihologică a receptării mai mult sau mai puțin pasive. Muzica devine ambient, refugiu, „încapsulare” față de zgomotul sau de pericolele cotidianului; se încadrează aici și consumul muzical care relaxează în situații stresante, cum ar fi în timpul muncilor automatizate sau la volan.94 Muzica de film dobândește funcții diferite odată cu apariția filmului sonor, care face posibilă coordonarea definitivă dintre componentele vizual-motrice și cele auditive (dialoguri, zgomote, muzici). Filmul sonor a fost inițiat cu pelicula americană The Jazz Singer (1927; realizat de compania 93

Piesa Yesterday a grupului Beatles, cu peste 1600 de versiuni cover între 1965>85, este considerată record – cf. de.wikipedia.org/wiki/Coverversion#Ungew.C3.B6hnliche_Coverversionen (decembrie 2013).

94 A se vedea BIJSTERVELD – CLEOPHAS – KREBS – MOM, op. cit.

72 Elena Maria Şorban Warner Bros) și a înlocuit filmul mut după 1929. Dintre compozitorii de muzică cultă care au creat muzici de film: SATIE, HONEGGER, LEHÁR, ȘOSTAKOVICI. Kitsch-ul (v. și cap. precedent): - continuă să fie cultivat și crește ca răspândire, atât în producția muzicală, cât și în cererea publicului; - se încadrează în pseudo-artă, prin muzici cu un limbaj tonal simplist, din domeniul cult de orientare clasicizantă (foarte adesea, și muzici bisericești), precum și majoritatea producției muzicale de divertisment; - se intensifică și devin definitorii, conținuturi vulgare, chiar obscene; ca pseudo-artă, are ca principal scop profitul.

4.2. Femei creatoare de muzică Componistica feminină este din ce în ce mai pregnant reprezentată.

Muzica franceză este dominată de personalitatea profesoarei de compoziție și pianistei Nadia BOULANGER (1887-1979), între ai cărei discipoli pot fi menționați numeroși autori din lume (v. și punctul 5.2.); lucrările sale din multiple genuri au un limbaj intens cromatizat, totuși, tonal.

Alte compozitoare: - din Marea Britanie: Grace WILLIAMS (1906-77), Elisabeth LUTYENS (1906-83), Imogen HOLST (1907-84), Elizabeth MACONCHY (1907-94), Ruth GIPPS (1921-99); - originare din Uniunea Sovietică: Galina USTVOLSKAIA (1919-2006), Tatiana NICOLAEVA (1924-93), Zlata TCACI (1928-2006; Chișinău), Sofia GUBAIDULINA (n. 1931), Iulia ȚIBULSCAIA (n. 1933); - din S.U.A.: Marga RICHTER (n. 1926), Thea MUSGRAVE (n. 1928), Gloria COATES (n. 1936), Joan TOWER (n. 1938).

- din România: Mansi BARBERIS (1899-1986), Rodica ȘUȚU (1913-79), Florica DIMITRIU (1915-93), Hilda JEREA (1916-80), Elise POPOVICI (1921-2011), Carmen PETRA-BASACOPOL (n.1926), Myriam MARBE (1931-97), Felicia DONCEANU (n. 1931); - de diverse alte naționalități: Elsa RESPIGHI (it.; 1894-1996), Erzsébet SZÖNYI (magh.; n. 1924), Ruth ZECHLIN (germ.; 1926-2007), Constança CAPDEVILLE (port.; 1937-92). În solistica interpretativă (cultă, jazz, muzică ușoară), femeile au pondere cvasi-egală cu bărbații. În ansamblurile orchestrale însă, femeile sunt, de obicei, discriminate.

4.3. Instituții promotoare ale vieții muzicale Se mențin numeroase instituții muzicale anterioare; dintre cele înființate în sec. XX: BBC Symphony Orchestra (Londra,1930). Adesea, ele au statut de organizație non-guvernamentală (ONG) – asemenea organizații civile ființează m. XIX>, fiind reglementate juridic 1950>.

Dintre editurile noi: Boosey & Hawkes (Londra, 1930>).

Societăți naționale de compozitori înființate: Societatea Compozitorilor Români, București (1920)95; New York, International Composers’ Guild (1921), Uniunea Compozitorilor Sovietici (din inițiativa dictatorului Stalin, cu scopuri ideologice represive, 1932; v. campania antiformalistă, menționată la punctul 4.1.).

95

Societatea, în prezent, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, beneficiază de o substanțială monografie de Octavian Lazăr COSMA, op. cit., 1995.

Muzica nouă 73 Se înființează societăți, fundații, arhive și organisme muzicale internaționale, ca: - 1922, Internationale Gesellschaft für Neue Musik (germ., Societatea Internațională de Muzică Nouă), Salzburg; - 1927, International Musicological Society, cu sediul la Basel (Elveția); - 1934, American Musicological Society; - 1942, Koussevitzky Music Foundations, de către dirijorul orchestrei simfonice din Boston, care a comandat, printre altele, opera Peter Grimes de BRITTEN, Concertul pentru orchestră de BARTÓK, Simfonia Turangalîla de MESSIAEN și care, mai recent, oferă premii de interpretare dirijorală și de compoziție, al căror laureat a fost și compozitorul Cornel ȚĂRANU; - 1944, Archives Internationales de Musique Populaire (AIMP), Geneva, fondate de etnomuzicologul român Constantin BRĂILOIU; - 1946, International Music Council, organism consultativ al UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization (engl., Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură); - 1958, Groupe de Recherches Musicales (fr., Grup de Cercetări Muzicale; cu specific avangardist), Paris, având în frunte pe Pierre SCHAEFFER; - institute naționale de stat, pentru cercetări muzicologice – în cadrul universităților sau academiilor de științe.

Continuă înființarea de festivaluri, concursuri, cursuri. Dintre acestea: - 1921>, Donaueschingen Festival, Germania, cel mai vechi festival de muzică nouă.

- 1923>, World Music Days, organizat anual, în localizări diferite de Societatea Internațională de Muzică Nouă; Societatea are afiliate organizații naționale de compozitori96; - 1927>, Concursul internațional de pian „Chopin”, la Varșovia; - 1946>, Internationale Ferienkurse für Neue Musik (germ., „Cursuri internaționale de vacanță pentru muzica nouă”), Darmstadt, conduse (1953>) de STOCKHAUSEN, unde au studiat majoritatea compozitorilor avangardiști.

- 1947>, Festivalul internațional de teatru de la Avignon (desfășurat în curtea Palatului papal medieval) include producții de operă și balet.

- 1950>, Festival junger Künstler Bayreuth (germ., Festivalul tinerilor artiști de la Bayreuth), desfășurat concomitent cu festivalul wagnerian Bayreuther Festspiele, destinat recent nu doar interpretării muzicale, ci și producției video, ingineriei de sunet, managementului cultural.

- 1956>, „Toamna muzicală din Varșovia“; - 1957>, World Federation of International Music Competitions (engl., Federația Mondială a Concursurilor Muzicale Internaționale), cu sediul la Geneva; - 1958>, Festivalul Internațional „George Enescu”, București; - 1965>, „Toamna muzicală” clujeană.

Radioul și televiziunea sunt promotoare eficace ale muzicii: - televiziunea (cu prima transmisie în 1927) se răspândește din 1930>; - marile posturi înființează ansambluri proprii, inclusiv orchestre și coruri; - transmiterea evenimentelor din viața muzicală sporește impactul lor public. Ex.: NBC, dirijor Arturo TOSCANINI, opera Fidelio de Beethoven, în concert, transmisă la radio ca mesaj politic contra dictaturii și războiului (1944); NBC, premiera tv a Simfoniei a IX-a de Beethoven, cu orchestra aceluiași post, condusă tot de Toscanini (1948); 96

Vezi HAEFELI, op. cit.; SANDU-DEDIU 2004, p. 78-134.

74 Elena Maria Şorban - disc jockey sau dj este o activitate inițiată la radio, preluată în discoteci, de o persoană

care selectează repertoriul, îl comentează și face mixaje, fiind consemnată 1909>; - apar genuri noi: opera radiofonică și opera de televiziune (1951, Amahl and the Night Visitors, de Giancarlo MENOTTI, prima operă tv, transmisă în direct la NBC); - este înființată competiția de cântece pop Eurovision (1956), la care participă câte un reprezentant al fiecărei țări membre a European Broadcasting Union, EBU (engl., Uniunea Europeană de Radio și Televiziune), iar votarea implică participarea auditorilor.

Se înființează laboratoare și studiouri de muzică electroacustică: - 1950, Columbia-Princeton Electronic Music Center, - 1951, Groupe de Recherche de Musique Concrète, Radio France, de către Pierre SCHAEFFER și Pierre HENRY; - 1951, Studio für Elektronische Musik, Köln, condus de Herbert EIMERT, ulterior de Karlheinz STOCKHAUSEN, - 1959, APSOME, Applications de Procédés SOnores en Musique Électroacoustique (fr., „Aplicații de procedee sonore în muzica electroacustică”), Pierre HENRY, Paris, - 1969, IRCAM, Institut de Recherche et Coordination Acoustique/Musique, Paris, se ocupă cu cercetarea și creația de muzică electro-acustică, având ca promotor Ensemble InterContemporain, condus de Pierre BOULEZ, institut integrat ulterior Centrului Pompidou.

Dintre firmele cele mai importante de înregistrări muzicale, reținem: Archiv, Columbia Records, DECCA, EMI, Harmonia Mundi, Melodia, Naxos, Opus Arte, Philips, Sony Masterworks, Telefunken.

Cele mai prestigioase premii pentru înregistrări muzicale – culte: Diapason d’Or (Franța), Gramophone Award (Marea Britanie); pentru muzică ușoară și cultă: Grammy Award (S.U.A., 1959>, decernat anual de National Academy of Recording Arts and Sciences).97 Premiul Pullitzer98 (S.U.A., 1917>) include, la secțiunea arte și litere, un premiu muzical anual (1943>) pentru o primă audiție sau înregistrare a unui artist american. Premiile de film (ex.: Oscar, Hollywood, 1929>), teatru (ex. Tony, New York, 1947>), televiziune (ex. Emmy, Los Angeles, 1949>) sau combinate (ex. BAFTA – British Academy of Film and Television Arts (Londra, 1947>, ca British Film Academy), se acordă și compozitorilor; de ex., Richard RODGERS (1902-1979) este printre puținii autori de musical și muzici de film recompensați cu toate marile premii americane: Grammy, Emmy, Oscar, Tony.

Referitor la spațiile de manifestare muzicală: - Studiourile de înregistrări muzicale sunt larg utilizate. Ele includ spații de înregistrare, de regie de sunet, de mixaj. Dintre progresele tehnice: înregistrarea cu piste multiple (~1960>), permițând separarea surselor sonore. Variante sunt studioul mobil (transportat cu vehicul echipat, numit și car de sunet), home studio (engl., studio casnic).

- Apar spații aparte pentru propagarea muzicilor ușoare: discotecile (1963, prima discotecă din lume: Los Angeles, Whisky a-go-go).

97

Urmând să se reducă, în 2012, de la 109 la 78 de domenii muzicale, aceste premii sunt criticate ca fiind, practic, imposibil a juriza cantitățile produse de industria muzicală americană care, în acest cadru, se celebrează pe ea însăși – cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Grammy_Award 98 De la numele testatorului său, jurnalistul Joseph Pullitzer (1847-1911).

Muzica nouă 75 5. Elemente de pedagogie generală și muzicală 5.1. Principii de pedagogie; locul muzicii în educație Din multitudinea orientărilor și cercetătorilor, se distinge Jean Piaget (1896-1980), având contribuții în domeniile interrelaționate de psihologie a dezvoltării umane (de la naștere), psihologie cognitivă, epistemologie (gr., epistēmē, știință; logos, studiu).

Instituțiile de pedagogii alternative – Waldorf, Montessori (v. cap. precedent) ș. a. – își continuă activitatea, menținând rolul educativ important acordat muzicii.

5.2. Noțiuni despre învățarea muzicii Muzica se predă în sistemul școlar, fie spre profesionalizare, fie ca obiect de cultură generală. Crește discrepanța dintre creația și educația muzicală.

Compozitorii acordă atenție specială creației muzicale dedicate copiilor, ca interpreți, respectiv, auditori (v. punctul 7.1.).

Filiații se fac simțite nu numai prin relații directe, ci și prin circulația partiturilor. Astfel, influențele lui VARÈSE asupra altor compozitori au fost declarate de Boulez, Cage, Morton Feldman, Messiaen, Nono, Penderecki, Schnittke, Stockhausen, Xenakis ș. a.

Filiații directe maestru-discipol: - RIMSKI-KORSAKOV a fost mentorul lui STRAVINSKI (lecții particulare, 1905>08), care i-a continuat predilecția pentru conținuturi inspirate din epica populară rusă, pentru dramaturgia muzicală bazată pe contraste puternice, precum și bogăția coloristic-timbrală; - ȘOSTAKOVICI a studiat compoziția la Petrograd99 cu Maximilian STEINBERG (care fusese considerat, la vremea sa, mai promițător decât colegul său de generație Stravinski); ajuns, la rândul său, profesor, ȘOSTAKOVICI a fost atașat în mod deosebit de Galina USTVOLSKAIA, pe care a citat-o muzical și de care s-a declarat chiar el însuși influențat;100 - în „A doua școală vieneză”, SCHOENBERG a fost maestrul lui BERG și WEBERN; ulterior, la Berlin, i-a avut printre discipoli pe transilvăneanul Gerhard von HANNENHEIM și pe grecul Nikos SKALKOTTAS; - pianistul francez Alfred CORTOT (1877-1962) a fost mentorul unor muzicieni precum Dinu LIPATTI, Clara HASKIL, Rodica ȘUȚU (Soutzo); deși situat la finele unei epoci de interpretare subiectiv-romantică, CORTOT a promovat rigoarea tehnică și raționalitatea actului pianistic, exprimată prin lucrarea „Principii raționale ale tehnicii pianistice”; - Nadia BOULANGER (v. punctul 4.2.) a fost probabil cel mai celebru profesor de compoziție al secolului XX. Cerințele sale includeau stăpânirea citirii de solfegiu relativ, memorizarea integrală a „Clavecinului bine temperat” de Bach, improvizația de fugă. Dintre discipolii săi, de ordinul sutelor, din lumea întreagă și din multiple generații, de menționat, dintre compozitorii francezi, sora ei Lili BOULANGER (1893-1918), Jean FRANÇAIS, americanii Aaron COPLAND, Walter PISTON, Virgil THOMSON, Leonard BERNSTEIN, Philip GLASS, românul Dinu LIPATTI, 99

Denumirea din perioada comunistă a orașului Sankt Petersburg.

Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Galina_Ustvolskaya.

100

76 Elena Maria Şorban argentinianul Astor PIAZZOLLA, precum și dirijorii Daniel BARENBOIM, John Eliot GARDINER, interpreții Ralph KIRKPATRICK (clavecin), Robert D. LEVIN (fortepiano), Henryk SZERYNG (vioară), muzicianul de divertisment și jazz Quincy JONES; George GERSHWIN venise la Paris, la sugestia lui Ravel – tot cu intenția de a studia cu domnișoara Boulanger – care însă nu l-a acceptat, pentru a-i permite menținerea stilului personal, impregnat de jazz101; - dintre discipolii în compoziție ai lui MESSIAEN: BOULEZ, STOCKHAUSEN, KURTÁG, XENAKIS, THEODORAKIS, ȚĂRANU; - în componistica americană, un rol central în formarea generațiilor următoare revine Universității Harvard, prin compozitorul Walter PISTON; - activitatea didactic-interpretativă enesciană s-a concretizat în formarea violoniștilor Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux, Yehudi Menuhin ș. a.; - în pianistica românească, profesoara Florica Musicescu (1887 -1969) a format interpreți de talie mondială, între care Dinu Lipatti, Dan Grigore, Radu Lupu.

Au fost dezvoltate sisteme metodic-muzicale speciale102, dintre care cele mai răspândite sunt: - sistemul DALCROZE (1903>), al profesorului de muzică elvețian Émile Jaques-Dalcroze (1865–1950) are ca metode de bază euritmia, solfegiul, improvizația și converge cu sistemul pedagogic Rudolf Steiner, precum și cu unele aspecte ale pedagogiei muzicale ORFF. Astăzi, euritmia (v. și punctul 8) este predată de persoane special calificate.

- Edgar WILLEMS (1890-1978) continuă sistemul Dalcroze, favorizând exprimarea ritmică și improvizatorică liberă, pe principiul că practica precedă teoria, afirmând că muzica impregnează întreaga ființă umană – în componentele ei motrice, senzorială, afectivă, mentală.

- ORFF-Schulwerk inițiat de compozitorul Carl ORFF (1920>; vol. publicate 1950>), având la bază dezvoltarea simțului ritmic, iar ca metode: imitarea, explorarea, alfabetizarea muzicală, improvizația – realizate cu instrumente accesibile, preponderent percuții și flaute drepte.

- Sistemul KODÁLY – sub deviza „Muzica este a tuturor. Dar cum să o facem accesibilă?”, compozitorul maghiar a dezvoltat noi metode de educație muzicală (1935>), utilizând îndeosebi solmizația relativă (care înseamnă citirea diatonică a oricăror lucrări, în tonalități majore, pe centrul do, în cele minore, pe centrul la), exerciții ritmice, cântatul coral, audiția muzicală. Metodele sale au fost implementate în sistemul școlar ungar, precum și răspândite în lumea întreagă.

Astăzi, concepțiile sale sunt perpetuate de Institutul Kodály.

- Metoda SUZUKI afirmă principiul că orice copil este bine educabil și a fost inițiată de violonistul japonez Shiniki SUZUKI (1898-1998), care a dorit să însenineze viața copiilor din țara sa, devastată de Al Doilea Război Mondial. Ea pornește de la studiul mecanismelor de învățare a limbii materne, pe care le aplică asupra însușirii muzicii.

Constă în instruirea muzicală de grup, de la vârsta de 3-4 ani, cu un repertoriu comun, practicat zilnic, cu suport parental. Este bazată pe imitare, iar citirea muzicală se însușește în faze ulterioare; are publicații metodice pentru mai toate instrumentele apusene, precum și pentru voce; este promovată în institute Suzuki din toată lumea.

101

În scurta sa ședere în capitala Franței, GERSHWIN a compus piesa simfonică „Un american la Paris” (1928, folosind orchestrația obișnuită, dar și celestă, saxofoane și... claxoane; filmul omonim care utilizează piesa în coloana sonoră, din 1951, este postum).

102 Prezentare detaliată: CHIRCEV, op. cit.

Muzica nouă 77 Educarea auzului și a inteligenței muzicale prin exerciții de auz (dicteu efectuat la pian) devine obiectiv al educației muzicale profesioniste.

Creativitatea în educația muzicală este o nouă perspectivă, propusă de Fritz JÖDE, prin cartea Das schaffende Kind in der Musik (germ., „Copilul creativ în muzică”, 1928).

Flautul drept și chitara sunt tot mai folosite în educația muzicală generală.

Dintre emisiunile de radio și televiziune, cu caracter educativ muzical, Broadcasts to School de la British Broadcasting Corporation (BBC) include emisiuni (editate și ca broșuri) despre elementele limbajului muzical. Cea mai celebră serie este Young People's Concerts (1924>), susținută de Filarmonica din New York, culminând sub conducerea dirijorală a lui Leonard BERNSTEIN, care a susținut 53 de concerte televizate (1958>71) 103 editate apoi pe dvd (25 dintre ele). Seria a continuat cu alți dirijori, între care Pierre BOULEZ, Aaron COPLAND, Zubin MEHTA, André PRÉVIN. Exemplul acestor concerte a fost preluat de alte filarmonici din lume. Recent, concertele sunt itinerate de la New York și pe alte scene ale lumii și, de asemenea, au fost inițiate și audiții destinate vârstelor și mai mici, Very Young People's Concerts, asociate cu manifestări interactive în cadrul Kidzone Live.

La nivel internațional, sunt instituționalizate vizitele de studiu ale studenților, profesorilor, cercetătorilor – inclusiv muzicieni, prin programe precum DAAD (Deutscher Akademischer Austauschdienst – Germania; 1925>) sau Fulbright104 (S.U.A., 1946>).

Există numeroase asociații, îndeosebi naționale, ale profesorilor de muzică, ca MENC: The National Association for Music Education din S.U.A. – moto: Music for Every Child, Every Child for Music (engl., „Muzică pentru fiecare copil, fiecare copil pentru muzică”.

Jazzul, predat în școli particulare, devine obiect de studiu academic mai întâi în Germania, la Frankfurt (1928), iar apoi, și în S.U.A., la New York (1932).105 6. Surse 6.1. Notații muzicale a). grafii muzicale obișnuite; b). notații avangardiste,106 care cuprind, în principal: - domeniul aleatoriei, incluzând elemente grafice cuprinse în cadru, respectiv grafisme și/sau texte, - elemente de diversificare, prin: atacuri inedite, modalități de reverberație, indicații verbale, indicații de teatru instrumental, - elemente de calcul matematic, - măsurarea pe axa timpului; c). notații mixte, unde, alături de semnele obișnuite, apar elemente grafice noi, pentru Sprechgesang; pentru instrumente preparate, pentru modalități timbrale și atacuri inovatoare; clustere (v. și punctul 7.2.4.), combinații clustere-glissandi ș. a., necesitând, frecvent, legende în prefața partiturilor.

103

Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Young_People%27s_Concerts. Circa jumătate dintre ele circulă prin înregistrări video, propagate și de posturi de televiziune, inclusiv TVR – v. Bibliografia generală.

104 De la numele inițiatorului său, senatorul american J. William Fulbright (1905-95).

105 http://en.wikipedia.org/wiki/Timeline_of_jazz_education 106 Vezi KARKOSCHKA, op. cit.; NEDELCUȚ 2003; JUCAN, op. cit. ș. a.

78 Elena Maria Şorban

XENAKIS, Metastasis, pentru orchestră, 1955 – partitură bazată pe calcule matematice 107

PENDERECKI, Threnos, pentru 52 de instrumente de coarde, 1960 – partitură aleatoare pe axa timpului

107

Făcute anterior pentru arhitectura Pavilionului Philips din Bruxelles, realizat de Le Corbusier, al cărui colaborator era Xenakis. Muzica începe (v. imaginea) cu divizarea unisonului de coarde în 46 de partide, prin glissando. Interpretare cu partitură la youtube.com/watch?v=SZazYFchLRI

Muzica nouă 79 6.2. Documente muzicale Manuscrise numeroase ale compozitorilor din secolul XX, de la Bartók și Honegger la Berio și Boulez, sunt păstrate la Paul Sacher Stiftung, Basel. Înregistrările sonore sunt noi tipuri documentare, care contribuie la globalizarea practicilor și gusturilor muzicale. Pentru muzicile tradiționale, ele reprezintă un beneficiu, prin conservarea lor, însă și un pericol împotriva autenticității, prin standardizare și pervertire. Pentru muzica cultă, ele oferă avantajul accesibilității valorilor, iar pentru muzicile ușoare, asigură răspândirea promptă a noutăților.

Apar și se perfecționează înregistrările pe principiul electromagnetic: magnetofonul și banda (Germania, 1935>), înregistrările pe discuri de vinil (inclusiv formatul long play LP, f. deceniului 1940>)108, caseta cu bandă electromagnetică, principiul de sunet stereofonic (datorită aplicațiilor în cinematografie, cu discuri comerciale din 1957>), principiul high-fidelity (hi-fi, asigurând acuratețea frecvențelor prin evitarea zgomotelor și distorsiunilor).

Companii multinaționale de origine japoneză, ca: Panasonic, Roland, Pioneer aduc progrese tehnice în domeniile instrumentelor electroacustice și ale înregistrărilor.

Practica playback (mimarea cântării, mai ales, vocale, pe o versiune preînregistrată) este tipică muzicii de divertisment. Negativul constă în preînregistrarea acompaniamentului, pe care se va suprapune interpretarea solistică live.

6.3. Teoretizarea muzicii Publicațiile includ toate genurile muzicologice și posibilitățile tehnice.

Compozitorii își explicitează frecvent creația și sistemele – ex.: - 1925, HABA, Neue Harmonielehre des diatonischen, chromatischen, viertel-, drittel-, sechstel-, und zwölftel-Tonsystems (Nou tratat de armonie al sistemelor diatonic, cromatic, de sferturi, treimi, șesimi, douăsprezecimi de tonuri) - 1935, SCHOENBERG, Komposition mit zwölf Tönen – tratează componistica dodecafonică - 1937>48, SCHOENBERG, Grundlagen der musikalischen Komposition – introducere în tonalitatea lărgită - 1937/1939/1970 postum, HINDEMITH, Paul, Unterweisung im Tonsatz - 1939, KRENEK, Music Here and Now - 1944, MESSIAEN, Technique de mon langage musical, 2 vol.

- 1949, ADORNO, Philosophie der neuen Musik - 1949, MILHAUD, Notes sans musique - 1952, SCHAEFFER, À la recherche d'une musique concrète, expune stilul propriu de componistică experimentală - 1958, REICH, Music as a Gradual Process. In: Writings about Music, 9-11 - 1961, CAGE, Silence. Lectures and Writings - 1963, XENAKIS, Musiques formelles (formalizări matematice ale limbajului muzical) - 1963, BOULEZ, Penser la musique aujourd’hui - 1969, ADORNO și EISLER, Komposition für den Film - 1994, MESSIAEN, reeditarea postumă completă a Traité de rythme, de couleur et d’ornithologie, scrise între 1949>92, 7 vol.

108

Inventate de Peter Carl Goldmark (1906-77; născut la Budapesta și stabilit în S.U.A.), care a perfecționat și televiziunea color și a inițiat aplicații medicale ale televiziunii.

80 Elena Maria Şorban Istoriografii, teoreticienii, esteticienii, criticii muzicii se bucură de recunoaștere sporită: Albert SCHWEITZER (1875-1965), teolog, muzician – cercetător bachian și interpret organist – , filozof și medic, laureat al Premiului Nobel pentru pace (1952), pentru ideile sale de etică, de respectare a vieții. Theodor W. ADORNO (1903-69), filozof, sociolog, estetician, critic muzical, compozitor, a avut contribuții definitorii pentru muzica modernă; a publicat și studii referitoare la muzica de consum, având considerații notabile asupra psihologiei de receptare a acesteia.

Cercetările și editarea de opere complete reprezintă suma competențelor de muzicologie (v. realizările enumerate la 10.1., în toate capitolele). Li se adaugă publicațiile tip documenta (ediții muzicale, scrisori, interviuri, imagini), susținute de arhivistica muzicală. Arhivistica muzicală se corelează cu tehnicile de înregistrare sonore și fotografice, care presupun echipe cu membri de diferite competențe științific-tehnic-artistice sau, uneori, însușirea tehnicilor extramuzicale de către muzicolog.

Stilistica muzicală este un alt domeniu de vârf, care se definește pornind din rezultatele stilisticilor literare și ale artelor plastice. De referință sunt lucrări de Willi APEL (muzică veche), Manfred BUKOFZER (baroc muzical), Claude V. PALISCA (baroc, clasicism), Carl DAHLHAUS (romantism), Hans Heinz STUCKENSCHMIDT, Harry HALBREICH, Hermann DANUSER, Valentina SANDU-DEDIU (muzica modernă și contemporană).

Analiza muzicală se diversifică: - pe coordonate stilistice; - analiza structuralistă se aplică muzicilor noi, dar și tradiționale; - analiza asistată de calculator.

Bibliografia muzicală se centralizează în câteva organizații de profil, dintre care cea mai importantă este RISM, Répertoire International des Sources Musicales (fr.; engl.: International Inventory of Musical Sources, germ.: Internationales Quellenlexikon der Musik; 1952>), cu birouri în 33 de state, cu seriile de publicații:  A/I: tipărituri muzicale  A/II: manuscrise muzicale de după anul 1600  B: serii sistematice (grupe de piese, genuri)  C: cataloage de biblioteci.

Paleografiile muzicale se diversifică prin domenii și orientări de interpretare. Dintre acestea, de menționat semiologia gregoriană (gr., semeion, semn), care interpretează ritmic, agogic și ca articulații, detaliile grafice ale unor notații timpurii, în special, cea sud-germană (de Saint Gall) și nord-est franceză (Laon); ea a fost fundamentată de Eugène Cardine (1954).

Bizantinologia continuă să se dezvolte – reprezentanți marcanți: Max HAAS, Egon WELLESZ, Constantin FLOROS, Dmitri CONOMOS; dintre români: Grigore PANȚIRU, Titus MOISESCU, Sebastian BARBU-BUCUR, Adriana ȘIRLI, Constantin SECARĂ, Constanța CRISTESCU, Nicolae GHEORGHIȚĂ.

Etnomuzicologia ajunge la apogeu prin: Frances DENSMORE (muzica indienilor americani), Constantin BRĂILOIU și Béla BARTÓK (muzici tradiționale europene), Curt SACHS (organologie), Alain DANIELOU (muzică asiatică).

Muzica nouă 81 7. Caractere stilistice 7.1. Caractere de conținut muzical Se regăsesc cele mai variate conținuturi muzicale, din toate timpurile.

Laicizarea muzicii, consecință a celei sociale și răspândirii ateismului, se intensifică. Creația muzicală religioasă nu este abandonată – MESSIAEN, TODUȚĂ, PENDERECKI afirmă locul central al sacrului. 109 Sistemele totalitare – nazismul și comunismul – au solicitat și propagat conținuturi specifice, aservite ideologic (v. punctul 4.1.). Muzica din Rusia stalinistă a fost elocvent denumită ca „arta fricii” 110 – ceea ce se poate aplica și asupra altor creatori din blocul comunist.

Cele două războaie mondiale sunt reflectate îndeosebi în genurile cântecelor de propagandă și de consum. Muzica cultă oferă exemple evidente de reflectare a acestor traume în conștiința creatoare; exemple: - 1916, DELIUS, Recviem „În memoria tuturor tinerilor artiști căzuți în război” (p. a. a. 1922)111 -1917,DUPRÉ,De profundis, pentru solişti, cor şi orchestră, în memoria celor căzuţi pentru patrie - 1918, STRAVINSKI, „Povestea soldatului”, piesă de teatru muzical, bazată pe un basm popular rus - 1918, ENESCU, Simfonia a III-a, op. 21 (cu orchestrația revizuită în 1921) - 1922, NIELSEN, Simfonia a V-a - 1941, ȘOSTAKOVICI, Simfonia a VII-a, „A Leningradului” - 1941, MESSIAEN, „Cvartet pentru sfârșitul timpului” (cl., v., v-cel, pian) - 1943, BARTÓK, Concerto pentru orchestră - 1943, W. SCHUMAN, Prayer in Time of War, pentru orchestră - 1944, TIPPETT, oratoriul A Child of Our Time - 1945, R. STRAUSS, „Metamorfoze” pentru 23 instrumente de coarde - 1945, FOERSTER, „Elegie” pentru vioară solo - 1947, SCHOENBERG, oratoriul „Un supraviețuitor din Varșovia” - 1951, BRITTEN, War Requiem - 1956, NONO, Il canto sospeso, pe texte din scrisori ale condamnaților la moarte din motive politice - 1960, PENDERECKI, „Trenodie112 în memoria victimelor de la Hiroshima”, pentru 52 de instrumente de coarde. În multe situații, se constată disocierea conținuturilor emoționale de cele raționale, acestea din urmă fiind asociate cu mijloace speculative (ex. lucrările seriale).

Citatul, parafraza, parodia, colajul particularizează prin referințe muzicale, conținuturi ale unor creații neoclasice, din școlile naționale moderne, dar și ale unor piese moderniste.

109

„Sacrul este ținta supremă a muzicii, care tinde către sacru chiar și când e profană sau când își uită destinul de a-l sluji”, spunea Ștefan Niculescu, într-un interviu din 1999, cf. V. SANDUDEDIU, 2004, p.222-3.

110 ROSS, Alex, op. cit., p. 235-283.

111 Denumit ulterior de către autorul său, ateist declarat, ca „Recviem păgân” și având texte cu origini literare neidentificate, în limba engleză.

112 Cântec funerar.

82 Elena Maria Şorban Modelul „Clavecinului bine temperat” de J. S. Bach primește replici neoclasice, precum ciclurile de HINDEMITH (Ludus tonalis, 1942), ȘOSTAKOVICI („Douăzeci și patru de preludii și fugi”, 1951, inspirate de arta pianistei Tatiana Nicolaeva), Rodion ȘCEDRIN (1964/1970), Hans GÁL (1980), Serghei SLONIMSKI (1996) – toate, pentru pian – , respectiv, de Mario CASTELNUOVO-TEDESCO (Les guitares bien temperées; 1962), pentru două chitare.

Pentru tematica infantilă, principalele domenii de creație sunt: lucrări instrumentale și corale de interpretare infantilă, precum și opere dedicate copiilor.

Repere (v. și cap. anterior): - 1908>27, KOECHLIN, La Course de printemps, după „Cartea junglei” de Kipling, conținând patru poeme simfonice și trei lieduri orchestrale - 1924, RODRIGO, Cinco Piezas Infantiles, la două piane (1924); orch. (1928) - 1926>39, BARTÓK, „Microcosmos”, șase caiete de piese pentru pian - 1930, HINDEMITH, „Să construim un oraș”, operă cu și pentru copii - 1930, Hans GÁL, Der Zauberspiegel, poveste scenică de Crăciun, apoi suită de orchestră - 1931>33, SILVESTRI, Suitele pentru pian nr. 1 și 2, Copii la joacă - 1935, PROKOFIEV, „Muzică pentru copii”, 12 piese ușoare pentru pian, orchestrate ulterior ca suita „O zi de vară” - 1936, PROKOFIEV, „Petrică și lupul”, narator+orch., interpreți adulți, pentru copii - 1943, BERNSTEIN, I Hate Music, ciclu de 5 lieduri infantile, pentru soprană și pian - 1945, ȘOSTAKOVICI, „Cărticica de copii”, op. 69, cu șase piese pentru pian - 1946, BRITTEN, The Young Person’s Guide to the Orchestra. Variations on a theme by Purcell - 1947; 1965, HACIATURIAN, Două albume de piese pentru pian, pentru copii - 1948, CAGE, Suite for Toy Piano - 1948, JORA, Poze și pozne, miniaturi pentru pian - 1949, BRITTEN, „Micul coșar. Să facem o operă”, operă cu și pentru copii - 1956-7, PÄRT, Music for a Children's Theatre. Four Dances: Puss in Boots, Red-Riding-Hood and Wolf, Butterfly, Dance of the Ducklings, pian - 1959, VIERU, Din lumea copiilor, 20 miniaturi pentru pian, op. 20 - 1960, POULENC, La courte paille, lieduri pe versuri de Maurice Carême - 1963, LOPES-GRAÇA, „Albumul tânărului pianist” - KODÁLY, coruri pentru copii.

Jazzul apare drept conținut specific integrat în muzicile culte, fie în mod definitoriu – ex. GERSHWIN –, fie ocazional; exemple pentru al doilea caz: - STRAVINSKI, „Povestea soldatului”, 1918; Ebony Concerto, pentru clarinet și orchestră de jazz, 1945 - MILHAUD, baletul La Création du monde, 1923 - RAVEL, Sonata a doua pentru vioară și pian, p. II, Blues. Moderato, 1927 - ȘOSTAKOVICI, două suite de jazz, din 1934 și 1938 - BARTÓK, „Contraste”, trio pentru clarinet, vioară, pian, comandat de clarinetistul de jazz Benny Goodman, 1938 - ȘCEDRIN, Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră, comandat de Filarmonica din New York, p. a. dirijată de Leonard Bernstein (1968).

Muzica nouă 83 7.2. Caractere de limbaj muzical și interpretare 7.2.1. Limbajul sonor Prezintă multiple tehnici și organizări determinate sau indeterminate; frecvent, ele sunt cultivate mixt. În prima grupă se înscriu atonalismul, dodecafonia, serialismul dodecafonic, serialismul lărgit – tehnici care derivă una din cealaltă. 113 Atonalismul este, în sens restrâns, orientarea și tehnica de limbaj sonor care nu acceptă tonalitatea, cultivând cromatismul non-subordonat funcționalității. Începuturile sale se plasează la sfârșitul primului deceniu al secolului XX, în a doua Școală vieneză, dar și la alți compozitori, precum Stravinski, Bartók ș. a. Evoluția sa istorică va duce, în deceniile următoare, spre organizări riguroase, precum dodecafonismul, serialismul. În sens larg, termenul include și limbajele modale, inclusiv extraeuropene.

Limbajul dodecafonic constă în acordarea importanței egale, celor 12 sunete cromatice ale temperajului egal, fiind un limbaj atonal lărgit, mai organizat.

Tehnica serială constă în organizarea riguroasă a celor 12 sunete, în șiruri numite serii, astfel încât nu se permite repetarea vreunuia până la epuizarea celorlalte și nici succesiuni libere de sunete, numai în patru ipostaze ale seriei: directă, recurentă, inversată, recurența inversării – sau inversarea recurenței, precum și a transpozițiilor acestor patru. Sistemul a fost teoretizat de SCHOENBERG (1921) și comunicat discipolilor săi (1923), fiind asociat cu a doua Școală vieneză. Termenul inițial a fost Zwölftontechnik (germ., tehnică de 12 sunete), iar adaptarea sa ca „serialism” datează din 1947. Serialismul dodecafonic a fost cultivat ulterior, de numeroși compozitori, inclusiv români.

Serialismul lărgit prezintă două aspecte de bază: - în limbajul sonor, prin aplicarea tehnicii componistice seriale și asupra unor șiruri mai scurte decât de 12 sunete, - la includerea tuturor parametrilor de limbaj muzical, prin aplicarea serializării asupra valorilor ritmice, intensităților, chiar a timbrurilor și corelarea acestora.

Politonalismul – succesiv (numit și „tonalitate progresivă”), dar mai ales, cel simultan – caracterizează îndeosebi muzicile neoclasice, având ca rezultantă tot disoluția tonalității.

O altă categorie de limbaje sonore sunt cele modale. Modurile muzicii secolului XX pot fi clasificate în moduri de proveniență naturală, respectiv, speculative.

Moduri de proveniență naturală: - moduri populare, est-europene, extraeuropene, cultivate de compozitorii școlilor naționale moderne, dar preluate și cu valențe de pitoresc, de diverși compozitori; - moduri acustice, care derivă din șirurile de sunete armonice; ele se regăsesc în muzicile tradiționale (bucium, tulnic), dar cunosc și organizări speculative, la BARTÓK, apoi LIGETI, KURTÁG și compozitori români precum STROE, NICULESCU, VIERU.

113

http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_pieces_that_use_serialism_and_twelve-tone

84 Elena Maria Şorban Moduri speculative: - moduri cu transpoziție limitată, inițiate de Olivier MESSIAEN, constau în organizări sonore repetitive de structuri de tonuri și semitonuri, care, dată fiind repetitivitatea lor, pot fi transpuse de un număr limitat de ori; - moduri bazate pe formule matematice, fie pe scara temperajului egal, fie pe scări acustice, care generează structuri sonore particulare.

Limbaje cu origini mixte: - microtonii, prezente la ENESCU, provenite din muzica tradițională românească, respectiv, de origine speculativă, la HABA (1925>; v. și punctul 6.3.) – ambele direcții fiind urmate și de alți compozitori.

Alte limbaje sonore, de proveniență naturală: - limbajele păsărilor 114, care au fost studiate și recreate de MESSIAEN – de ex., Catalogue d’oiseaux, 7 caiete pentru pian, 1958.

Alte limbaje sonore, de proveniență speculativă: - limbajele aleatoare și stocastice (a se vedea subpunctul 7.2.4.).

Sinestezia (gr., syn, împreună; aisthesis, senzație) constă în capacitatea asociativă a unor stimuli – în cazul muzicii, a limbajelor sonore – , cu vizualizarea anumitor culori, în mod involuntar și consecvent – demonstrată de cercetarea recentă, prin activarea unor zone cerebrale. SKRIABIN, în „Prometeu. Poemul focului” (1910), își relaționează muzica cu o orgă de lumini, la care, aranjând claviatura potrivit cu cercul cvintelor, se observă inițierea spectrului de lumină cu roșu (do), multiplicând cele 7 nuanțe spectrale la 12 (prin patru nuanțe de albastru și câte două de indigo, respectiv, de violet).

7.2.2. Ritmica Ritmica prezintă toate gradele intermediare dintre nedeterminat și hiperorganizat, extreme care converg în similaritatea efectelor cvasi-rubato. Ritmica metrică este cultivată mai ales în lucrările neoclasice, iar în cea de orientări naționale, pătrund categorii ale ritmului metric eterogen. Se cer precizate câteva aspecte particulare.

Tehnica serială ritmică apare în cadrul serialismului integral, la MESSIAEN, apoi BOULEZ și STOCKHAUSEN; repere: MESSIAEN, Quatre études de rythme, pian (1949-50): Mode de valeurs et d'intensités; BOULEZ, Structures I (1951-52).

Poliritmiile, polimetriile, politempiile succesive și simultane sunt caracteristice tuturor stilurilor moderne; noi aspecte ale ritmurilor suprapuse sunt realizate de REICH, care obține efecte de „defazare gradată”.115 MESSIAEN a continuat diversificarea procedeelor de organizare ritmică, prin: ritmica aditivă (șir de valori progresiv crescătoare – ex. Quatuor pour la fin du Temps:, Danse de la fureur, pour les sept trompettes 116); ritmuri cromatice, care organizează valorile de la rapide la lente (similar cu serialismul ritmic, dar 114

Prezența acestora în violonistica enesciană – ex. Sonata a III-a pentru pian și vioară, „în caracter popular românesc” sau Suita „Impresii din copilărie” – precedă pe Messiaen cu circa trei decenii, dar originea lor este lăutărească, după cum atestă și acompaniamentul care imită sonoritățile de taraf (BENTOIU 1984, p. 329).

115 DUTEURTRE, op. cit., p. 104. Același autor afirmă complexitatea ritmică a altor compozitori, precum GLASS, la care minimalismul repetitiv este o aparență pentru structuri elaborate, inclusiv ritmic, notate detaliat (p. 103).

116 Exemplu pe http://en.wikipedia.org/wiki/Messiaen#Time_and_rhythm

Muzica nouă 85 multiplicate – de ex., 64 de gradații, în Soixante-quatre durées din Livre d'orgue); „personajele ritmice”; ritmuri nonretrogradabile.

Ritmuri tradiționale orientale se regăsesc în creația lui MESSIAEN. Mai elaborate sunt influențele ritmicii clasice indiene, de tip aditiv, în creația lui GLASS. Desfășurări muzical-temporale non-pulsatorii sunt cultivate prin influența muzicilor europene vechi (tradiționale, de tip parlando rubato) sau a celor orientale.

Ritmul aksak (l. turcă, șchiop; denumit ca atare de BRĂILOIU), cu picioare metrice inegale, în tempo alert, este preluat în creația lui BARTÓK și a altor autori central-est-europeni.

Tăcerea poate fi factor de expresie cu valoare specială – ex. CAGE, Sonatas and Interludes (1946>48; pian preparat), Concert pentru pian preparat și orchestră (1951), ajungând la atotcuprinderea discursului în piesa 4’33” (1952; pentru orice instrument sau formație, care nu emit sunete pe toată durata prevăzută).

Polimorfiile se manifestă și la nivelul organizărilor ritmice, prin poliritmii, polimetrii, politempouri.

7.2.3. Morfologii și sintaxe Tipuri morfo-sintactice noi, relaționate cu facturi specifice: - figural-motivice, fărâmițate, - texturi, „paste” sau „pânze sonore” – aleatorice și determinate, - transformaționale, - continue/discontinue, - condensate/dilatate, - polimorfe (orizontal/vertical/orizontal și vertical), - cu aspecte statice și/sau atemporale.

Aspectele de tematism din muzica secolului XX pot fi, în principal: - de tip tradițional, legate de neoclasicism sau postromantism, - noi, legate de valoarea tematică a seriilor, - absente (atematism).

Principiul ciclic definește stilul personal al lui ENESCU – atât la nivelul unor compoziții ample (ex. Octetul op. 7, opera Oedipe), cât și prin prezența unor motive generatoare comune mai multor lucrări (ex. motivul de terță oscilantă).

Sintaxe matematice: muzicile stocastice (gr., stohos, a ghici, a ținti, cu aluzii la întâmplător) sunt calculate potrivit teoriei probabilităților117 – folosite și în studii de piață. Promotorul lor principal, XENAKIS, utilizează calcule din teoria probabilităților, teoria jocurilor, teoria grupurilor, teoria mulțimilor, algebra booleană118 (operații de asociere, comutare, incluziune, distributivitate, formulări de complementaritate). Compoziția algoritmică119 a fost inițiată de Pierre BARBAUD (1911-90; programul ALGOM I-5 din anul 1959, la Paris) și dezvoltată de alți autori; 117 Calculele stocastice sunt relevante pentru studiul probabilităților de la procese vechi și simple, precum

aruncarea zarurilor, până la procese noi și complexe: studii de piață, geneza cancerului, fizica cuantică.

V. http://en.wikipedia.org/wiki/Stochastic 118 De la numele matematicianului George Boole (1815-1864), creatorul logicii matematice moderne, care se află la baza informaticii. Calculele booleene au la bază sistemul numeric binar (0 și 1) și operațiile SAU, ȘI, NU. 119 Algoritm: „ansamblu de reguli și de operatori pentru efectuarea unui sistem de operații într-o ordine dată în vederea rezolvării unor probleme de un anumit tip. [Pl. -me, (s.m.) -mi. / < fr. algorithme, cf. al-Kharezmi – matematician arab]” – dexonline.ro.

86 Elena Maria Şorban etapele unui asemenea proces pornesc de la configurarea programului și se încheie cu transpunerea rezultatelor obținute în limbajul sonor.120 Forma deschisă este proprie muzicilor mobile, polivalente, în care ordinea articulațiilor și/sau durata nu sunt precizate – muzici repetitive, aleatoare, de consum.

7.2.4. Facturi Polifonia folosește procedee tradiționale, înnoite: contrapunctarea, polifonia eterogenă liberă, imitația, contrapunctul multiplu sau polimorf; procedee noi: polifonia de atacuri, de repetiție, punctualistă, de grupe, textura (sinonime: mase sonore sau pânze sonore), polifonia aleatoare.121 Muzicile aleatoare și muzicile stocastice sunt generate prin tehnici care pot oferi aceeași aparență de „pânze sonore” dense – libere, respectiv, calculate.

Limbaje armonice122: dintre procedee, relevante sunt: mixturi, armonii simetrice, politonalism vertical, acorduri de cvarte, acorduri alfa. Atât limbajele metatonale, cât și limbajele modale sunt încadrabile în sisteme armonice gravitaționale și non-gravitaționale.

Termenul cluster (engl., grup, grămadă; se mai folosește și denumirea de „ciorchini de sunete”) se referă la formațiuni armonice configurate prin aglomerări de sunete alăturate (cromatice, diatonice sau microtonice). Utilizate la i. XX de ALBÉNIZ (Iberia, pentru pian) sau R. STRAUSS („Simfonia Alpilor”), asemenea formațiuni au fost folosite și teoretizate apoi de Henry COWELL (1921), fiind dezvoltate de IVES, BARTÓK, MESSIAEN și folosite de o multitudine de autori, mai ales 1960>.

Din clustere, LIGETI a dezvoltat structuri fluctuante de micropolifonii. În secolul XX și astăzi, heterofonia este cultivată în special de compozitorii orientărilor naționale, emblematică fiind pentru ENESCU. 123 Dintre compozitorii apuseni, BRITTEN o folosește, ca sugestie arhaizantă, în parabolele biblice Curlew River, The Burning Fiery Furnace, The Prodigal Son. În JAZZ, heterofonia este, de asemenea, caracteristică.

7.2.5. Timbruri 7.2.5.1. Tipologii timbrale Sunt utilizate toate tipurile de instrumente și ansambluri, tradiționale și noi.

Se folosește Klangfarbenmelodie (germ., melodie de timbruri – termen al lui SCHÖNBERG, 1911), constând din distribuirea sunetelor melodiei la timbruri diverse, similar tehnicii pointiliste (din pictură, cu puncte de culoare), postimpresioniste. Procedeul, cultivat mai ales de WEBERN, este dus la organizare extremă prin serialismul timbral al lui BOULEZ. Instrumentele de percuție dobândesc o atenție aparte, inclusiv în diverse formații; ex. VARÈSE, Ionisations pentru 13 percuții (1929-31), BARTÓK, Sonata pentru două piane și percuție (1937), XENAKIS, Persephassa, pentru 6 percuționiști (1969).

Orchestrația adoptă combinații timbrale inedite. Dintre acestea, studiile de culori – ex. SCELSI, Quattro Pezzi su una nota sola sau sugestiile percutante ori de muzică cvasi-electronică – ex. PENDERECKI, Threnos.

120

V. și COPE, op. cit.; DANNENBERG, op. cit.

Cf. VOICULESCU, Aspecte ale polifoniei secolului XX, Cluj-Napoca, 1983.

122 Vezi TERÉNYI, Armonia muzicii moderne, Cluj-Napoca, 2001.

123 Dintre teoreticienii heterofoniei: Carl STUMPF (1901), Ștefan NICULESCU, op. cit.

121

Muzica nouă 87 Se cultivă timbruri muzicale vechi – ex. De FALLA, Concert pentru clavecin, flaut, oboi, clarinet, vioară și violoncel (1926). Un alt aspect este sugerarea unor sonorități tradiționale cu instrumentele actuale – ex. la ENESCU, pianul aduce, în Suita op. 10, aluzii de clopote (Toccata; Bourrée) sau fluier (Pavane), iar în „Șapte cântece pe versuri de Clément Marot”, sugestii de lăută.

Banda preparată este folosită cu efecte sonore multiple, singură sau în combinații cu instrumentele obișnuite. Prelucrările electronice constau fie în modificări acustice aduse unor fragmente preînregistrate, fie (ulterior) în generarea și combinarea unor timbruri noi – ex. VARÈSE, Poème électronique – muzica din spectacolul multimedia al Pavilionului Philips, la Expoziția Mondială de la Bruxelles, 1958.

7.2.5.2. Cultura vocală Interpretarea muzicii din toate stilurile este una dintre principalele dificultăți ale tehnicii și pedagogiei vocale din sec. XX și din contemporaneitate.124 Inventarea și expansiunea tehnicilor electronice de modificare a sunetelor – în special, microfoane de amplificare – influențează cântul, mai ales în muzicile ușoare.

Examinări medicale moderne – cu fibre optice sau electroglotografia – vizualizează fiziologia cântatului vocal, iar rezonanța magnetică funcțională cerebrală arată reacțiile creierului în timpul cântatului.

Referitor la muzica modernă și contemporană, se mai constată: A. În muzica cultă, se lărgește spectrul intonațional și timbral al vocii umane, dominată de gustul pentru experimentare, prin: - declamația muzical-vorbită, prezentă și în muzicile populare tradiționale, a influențat compozitorii unor orientări naționale; - Sprechgesang (germ., cântare vorbită), declamația muzicală cu înălțimi aproximative, introdusă de SCHOENBERG (Pierrot lunaire, 1912), pentru intensificarea expresiei și ca dezvoltare a principiilor melodramei; - microintervale (ex. ENESCU, Oedipe); - declamație, scandare, recitare, strigare, șoptire, bocca chiusa (it., gură închisă), glissandi, onomatopee; - integrarea procedeelor improvizatoric-aleatorice, - revalorificarea unor modalități din muzica veche (ex., non vibrato) în avangardă, - îmbinarea efectelor vocale cu cele instrumentale și modularea electronică, solicitând cântăreților, tehnică intonațională și memorie muzicală, flexibilitate, adaptabilitate, dezinvoltură sporite. Tipologia vocală revalorizează timbrurile vocilor bărbătești înalte, de contratenor, altist, sopranist.

Dintre tratatele de cânt, cel al medicului neurofiziolog francez Raoul HUSSON, Le Chant (Paris, 1960)125 fundamentează reprezentarea cerebrală conștientă a sunetelor de cântat și folosește noțiunea de „pasaj” corespunzătoare frecvențelor de trecere în registrul acut, registru pentru care recomandă „acoperirea”, „cupolarea” sunetelor, pentru menajarea aparatului vocal și asigurarea longevității vocale.126 124

De ex., vocea de contratenor a ieșit din uzul european continental după Renaștere, fiind păstrată, de-a lungul epocilor, doar de tradiția engleză, de unde, datorită lui Alfred DELLER (1912-1979), a fost readusă în practica interpretativă – cf. NG, Singing.

125 Ediție online http://www.scribd.com/doc/5330048/Le-Chant-Raoul-Husson; în l. rom.: HOUSSON, Raoul, Vocea cântată, București, 1968; v. și MGG, Stimmbildung.

126 Noțiunea de „acoperire” provine din tehnica de cânt franceză de la m.XIX (nefiind recunoscută

88 Elena Maria Şorban B. În jazz, improvizația vocală solicită niveluri superioare de virtuozitate și are procedee timbrale îmbogățite. În practica scat singing (engl.; cântare improvizatorică pe silabe asemantice – prin care cântărețul ajunge la performanțe similare ca dificultate cu ale instrumentiștilor (deceniul al doilea din XX>).

C. În muzicile ușoare: sunt caracteristice registrele grave, de piept.

Microfoanele fac ca vocile să nu fie solicitate, iar tehnica vocală (suportul diafragmei, controlul respirației) să fie secundară. Totuși, însușirea principiilor de tehnică vocală este un avantaj care asigură evitarea uzurii. Tot microfoanele fac ca cele mai fine detalii (șoaptă, murmur) să fie audibile și, ca atare, să îmbogățească expresia. Textul, principalul purtător de mesaj, este valorificat retoric prin cântat, modele interpretative în acest sens sunt Frank SINATRA (1915-1998), pentru conținuturi poetice intime, respectiv, Elvis PRESLEY (1935-1977), pentru conținuturi mobilizatoare, de rebeliune juvenilă. Dintre efectele vocale: - falset pentru registrul acut; - voce răgușită este tipică unor subgenuri rock; - efecte de percuție vocală (engl., beatboxing); - scandări ritmate agresiv, în punk, apoi rap.

Difonia (datorată sunetelor armonice superioare, produse de vibrațiile parțiale ale segmentelor de corzi vocale) este o tehnică provenită din muzicile tradiționale (păstorii din Sardinia, din Mongolia, călugării tibetani ș. a.), care a atras atenția specialiștilor deja de la m. XIX (ex. Garcia o sesizase la țărani ruși; ulterior a fost cercetată de etnomuzicologi) și care a pătruns, din 2/XX, în muzica cultă (ex. STOCKHAUSEN, Stimmung, 1968, pentru șase voci soliste și şase microfoane).127 Deși cercetarea științifică a progresat și în acest domeniu, inclusiv prin rezultatele obiective ale aparaturii de observare a fiziologiei cântului, există astăzi încă, o mare diversitate în privința opiniilor și tehnicilor specifice. De consemnat existența unor organisme profesionale, între care unul dintre cele mai importante este National Association of Teachers of Singing (S.U.A., 1944>), numărând astăzi peste 6500 de membri din lumea întreagă și care organizează, printre altele, cursuri, concursuri de canto și de compoziții vocale, ateliere, conferințe.128 7.2.5.3. Instrumente muzicale specifice Instrumentele idiofone îmbogățesc paleta coloristică, în toate combinațiile posibile. Se compun lucrări de percuție solo pentru un singur instrument sau pentru percuție multiplă. De menționat marimbafonul (de origine africană, ajuns în Europa ca și curiozitate etnografică în timpul barocului – constând din bare de lemn, dispuse ca o claviatură cromatică, a căror rezonanță este amplificată de tuburi metalice verticale și aerul din acestea); vibrafonul (inițial produs în S.U.A., din 1927, similar cu marimbafonul, dar cu claviatură metalică și rezonanță amplificată electric, cu efecte vibrate) – ambele valorificate de muzica cultă, de jazz și cea ușoară.

de pedagogia vocală italiană), cu scopul de a asigura omogenitate și consistență sunetelor acute ale fiecărui tip de voce. Prin această tehnică, laringele coboară (senzație de căscat), iar spațiul laringian este lărgit. Cf. DUȚESCU, p.89-90.

127 DUȚESCU, p.179-183; en.wikipedia.org/wiki/Overtone_singing ; fr.wikipedia.org/wiki/Chant_diphonique 128 www.nats.org

Muzica nouă 89 Pianul este, la unii autori avangardiști, modificat timbral prin introducerea de obiecte între/pe corzi; prin moduri de atac non-convenționale, pe claviatură sau corzi; atingerea tastelor cu obiecte – având diverse denumiri, precum „pian preparat” la CAGE, „pian extins” la CRUMB; alteori, amplificat electroacustic; efecte vocale în rezonanța pianului; efecte acustice. Continuă ființarea ansamblului de două piane (STRAVINSKI, BARTÓK, HINDEMITH, BRITTEN, CAGE, MESSIAEN ș. a.).

Tipologia literaturii pianistice adaugă lucrări pentru mâna stângă – pornind de la invaliditatea dobândită în Primul Război Mondial, de unii interpreți.129 Astfel de lucrări au fost compuse de HINDEMITH (1923), R. STRAUSS (1925), JANAČEK (1926), MARTINŮ (1926), PROKOFIEV (1931), RAVEL (1932), BRITTEN (1942).130 În secolul XX, pianul este integrat în orchestră.

Pianina mecanică modernă sau pianola a fost inventată în S.U.A., f. XIX, principiul său de funcționare fiind același cu al instrumentelor mecanice clasice (cutii muzicale, ceasuri, flașnete): suluri de hârtie, pe care sunt imprimate orificii, rulate pe un cilindru, care, puse în mișcare (cu aer sau eventual, electric), produc sunete cu înălțimi, durate, intensități predeterminate (fără acțiunea concomitentă a unui instrumentist). Debussy, Bartók, Gershwin, Stravinski, Scott Joplin au compus și imprimat piese pentru acest instrument.

Instrumentele electrice – chitară, chitară bas, vioară, violoncel, flaut etc. – sunt folosite în muzici avangardiste (ex. CRUMB, Vox balenae,1971131) și ușoare. Dintre ele: - teremin sau termenvox (inițiat în 1917, brevetat în 1928, în SUA, de fizicianul de origine rusă Leon TEREMIN), bazat pe producerea sunetelor prin două oscilatoare electrice, fără atingerea instrumentului, ci prin distanța interpretului în raport cu două antene (una pentru înălțimi, cealaltă, pentru intensități), urmat de teremin cu claviatură și de violoncelul-teremin; utilizat de VARÈSE, MARTINŮ, în muzica ușoară și de cinema; - undele Martenot, instrument electrofon (inventat de violoncelistul Maurice MARTENOT, în 1918, prezentat public la opera pariziană, în 1928), având generatoare de sunete, cu diferite culori timbrale (inclusiv cvasi -vocalitate), claviatură, difuzoare, cu posibilități de oscilație a înălțimii, cu glissandi, vibrati, pentru care au scris HONEGGER, MILHAUD, JOLIVET, MESSIAEN, precum și compozitori de muzică ușoară și de cinema.

Dintre instrumentele electronice, aflate în uz și astăzi: - pianul electric (sau pianeta, 2/XX) care se folosește mai ales la studio; - sintetizatoarele analoage (~1940>), având capacitatea de a imita alte instrumente (sinteză imitativă) și de a genera timbruri noi; dezvoltarea lor se datorează în principal, lui Robert Arthur MOOG, anii 1950>); dintre firmele producătoare: Korg, Moog, Roland, Yamaha.132 7.2.5.4. Intonații, acordaje, diapazon Temperajul egal favorizează tehnica dodecafonică de compoziție. Pe de altă parte, Alois HABA compune pentru acordaje microtonice (mai mici decât semitonul temperat) și instrumente special construite cu acest scop (v. punctele 3. și 5.3.).

129 De ex., pianistul Paul WITTGENSTEIN (1887-1961) și-a pierdut mâna dreaptă în Primul Război Mondial,

continuându-și cariera prin aranjamente ale repertoriului, dar și prin lucrări compuse anume pentru mâna stângă.

130 Problematica este tratată de SASSMANN, op. cit.

131 Pentru flaut electric, violoncel electric, pian amplificat.

132 V. synthmuseum.com

90 Elena Maria Şorban Acordajul pianului modern ridică unele probleme legate de mecanica instrumentului. Deși sistemul egal temperat este teoretic universal aplicat, în realitate însă există în acordaj ușoare deviații de la un temperaj strict egal. Coardele sale din registrul extrem grav (și într-o oarecare măsură, și cele din registrul extrem acut) produc un număr relativ important de sunete parțiale nearmonice, mai precis frecvențele armonicelor nu sunt întotdeauna exact multipli întregi ai frecvenței sunetului fundamental. Prin urmare, în vederea obținerii unei sonorități optime, este necesar ca în registrele grav și acut, acordajul pianului să fie ușor „lărgit” (octavele sunt mai mari decât cele pure), doar registrul mediu păstrând un temperaj egal mai riguros133. O variantă a acestui sistem este temperajul Cordier (1982>), temperaj egal cu cvinte pure, în care lărgirea octavelor se aplică în mod egal pe întreaga claviatură a instrumentului; sistemul Cordier este cel mai bine adaptat acordajului (în cvinte pure) și intonației cordarilor134.

Autenticitatea istorică în interpretare implică varii abordări ale acordajului instrumental, ale intonației vocal-instrumentale și ale alegerii unui diapazon adecvat. Astfel, ansamblurile specializate în muzică medievală adoptă o intonație pitagorică, iar cele renascentiste și baroce intonează în general în sistemul natural-armonic, clavecinele și orgile (dacă sunt reacordate în temperaje istorice) având diapazoane variabile. Diapazon obișnuit folosit acum de ansamblurile baroce, deși este în mare parte lipsit de suportul autenticității istorice, este la 1 = 415 Hz.135 Orchestra simfonică modernă are o intonație eterogenă: cordarii intonează în sistem pitagoric-„expresiv”, iar suflătorii, cvasi-egal temperat în solouri, respectiv natural-armonic la acorduri ținute. Instrumentele de percuție cu înălțime determinată, pianele și harpele sunt acordate egal temperat, cu octave eventual lărgite. Folosirea intensivă a vibratoului (mai ales la cordari), volumul sonor crescut și diversitatea timbrală a compartimentelor orchestrale fac ca aceste diferențieri în intonație să fie aproape insesizabile.

Federația Internațională a Asociațiilor Naționale de Standardizare a stabilit, în 1939, standardul la 1 = 440 Hz, reiterat în 1953, la Conferința internațională de la Londra și în 1975, de Organizația Internațională de Standardizare (ISO). Cu toate acestea, destul de puține orchestre simfonice moderne se acordează azi la acest diapazon, majoritatea preferând unul mai înalt (mergând chiar până la 450 Hz).

7.2.6. Interpretarea136 7.2.6.1. Aspecte generale Interpretarea muzicilor culte a perpetuat uneori, pe parcursul secolului XX, maniere romantice, concretizate în efuziuni sentimentale, vibrato la corzi, exacerbarea intuiției.

Interpretarea muzicilor moderne presupune o sporită implicare – determinând uneori (în aleatorism), ca interpreții să fie coautori ai muzicii, alături de compozitor. În muzica ușoară, se răspândesc practicile cover (engl., acoperire) și remix (engl., reamestecare; v. punctul 4.1.). Remix constă în prelucrarea unei piese 133

http://en.wikipedia.org/wiki/Stretched_tuning CIUCĂ, loc. cit.

135 CIUCĂ, loc. cit.

136 A se vedea WEISBERG, op. cit.

134

Muzica nouă 91 muzicale, mai ales prin retimbrarea ei sau adăugarea unor ritmuri și culori, inclusiv cu modificări stilistice; procedeul se aplică uneori și pieselor din muzica cultă, aduse în domeniul de consum – ex. remixuri electronice, dintre care cele mai cunoscute sunt de compozitorul japonez Isao TOMITA (n. 1932), ex. „Pasărea de foc” de Stravinski, „Tablouri dintr-o expoziție” de Mussorgski.

7.2.6.2. Aspecte de improvizație Deși notarea muzicii moderne este riguroasă, înregistrările păstrate cu BARTÓK, STRAVINSKI, interpretând partituri proprii, atestă aporturi improvizatorice considerabile.137 În muzicile moderne și contemporane, potrivit cerințelor componistice, interpretările se plasează de la strictul determinism la aleatorism.

Improvizația este efervescentă în muzicile preparate, aleatoare, electronice. În jazz, se constată manifestarea definitorie a improvizației, relevante fiind aspecte de formule melodice, de variații modale. Improvizația este inter-relaționată, adică de ansamblu, cu aspecte dialogate, de tip chemare -răspuns.

8. Genuri muzicale Se păstrează genurile muzicale, frecvent concentrate ca expresie și durată, cu restrângerea aparatului interpretativ; pe de altă parte, se lărgesc genurile de tip improvizatoric, în aleatorie.

Cântecul și liedul se diversifică timbral prin extinderea la alte surse de acompaniere a vocii – orchestrale sau camerale. Repere în liedul cu pian: - 1922, 1933, 1935, IVES, grupări de 114, 34, 19 cântece - 1923, HINDEMITH, Marienleben, Rilke - 1933, RAVEL, „Don Quichotte către Dulcineea”, voce de bariton - 1937, JORA, Cântece pentru voce și pian, Goga, Bacovia, Arghezi - 1939, BRITTEN, „Șapte sonete pentru tenor”, versuri de Michelangelo - 1945, MESSIAEN, Harawi, cântece de dragoste și de moarte, versuri proprii - 1954, BRITTEN, Winter Words, voce de tenor, versuri Thomas Hardy ~1970>, JARDA, lieduri pe versuri de Eminescu, Blaga, Goga, Șt. O. Iosif, D. Stanca - 1979>80, TODUȚĂ, 14 lieduri pe versuri de Blaga.

Simfonismul secolului XX cultivă genurile anterioare, cu o mai mare frecvență a concertului de orchestră (ex. BARTÓK, TODUȚĂ) și simfoniei de cameră (ex. ENESCU). Proliferează, alături de suitele din muzici de teatru sau balet, suitele din muzici de film.

Genurile vocal-simfonice oferă partituri de referință – v. tabelul.

Genul de operă cunoaște modificări și subgenuri, determinate prin destinație și mijloace dramatice și muzicale, precum: opera de cameră, monoopera (având un singur personaj), opera-oratoriu, opera pentru copii, musicalul, opera radiofonică, de televiziune, opera-film, opera rock – v. tabelul corespunzător.

137

John RINK, NG 12, p.125. Referitor la STRAVINSKI, acest fapt este surprinzător, întrucât aserțiunea sa care solicită executarea și nu interpretarea pieselor sale include și ideea exactității non-improvizatorice.

Per.

Mise și liturghii

Recviemuri, patimi, Stabat Mater

RAHMANINOV, REGER, Hebbel Rekviem (poezii Liturghia Sf. Ioan germ.; 1915), Hebbel (1910); Vigilie PIZZETTI, Messa di Requien (1923) (1915), a capp.

SZYMANOVSKI, „Misa glagolitică” Stabat Mater (1929) (slavonă; 1926) MALIPIERO, Missa Pro Mortuis (1938) KODÁLY, Zeno VANCEA, Recviem (1941) Missa brevis (1944) P. CONSTANTINESCU, Patimile și Învierea Domnului, oratoriu CASELLA, bizantin de Paști (1943/1948) Missa solemnis pro POULENC, Stabat Mater (1950) Pace (1944) Frank MARTIN, Golgotha (1948) STRAVINSKI, DOHNÁNYI, Stabat Mater (1956) Mass (1948) M. NEGREA, Recviem (1957) G. HAAZEN, DALLAPICCOLA, Requiescant, cor Missa Luba (aranj. folclor copii+orch. (1958), Wilde, Joyce congolez; 1958) BRITTEN, War Requiem (1961) JOLIVET, KABALEVSKI, Recviem, soli, cor Messe dite mixt, cor copii, orch. (1962) „Pour le jour de la PENDERECKI, Stabat Mater (1962), paix” (1961) Dies irae în memoria victimelor de la RAMIREZ, Auschwitz (1967), Missa criolla, „Patimile după Sf. Luca” (1965)

1901>70

JANÁČEK,

solo T., cor, perc., p., instr. LIGETI, Requiem (1965)138 tradiț. din Anzi STRAVINSKI, Requiem Canticles (1964) (1966)

Alte oratorii religioase

Cantate, oratorii laice

DELIUS, Sea Drift (1906), Whitman; ELGAR, The Apostles (1903); Eine Messe des Lebens (1908), Nietzsche; The Kingdom (1906), Sf. Scriptură Songs of Sunset (1911); „Recviem păgân” (1922), engl.

KODÁLY, Ps. Hungaricus (1923), SCHOENBERG, Gurre-LIeder (1911), Pierrot lunaire Budavári Te Deum (1936) STRAVINSKI, „S. psalmilor” (1930) (Sprechgesang; 1912) RAHMANINOV, „Clopotele”(1913), Poe , trad. rusă RESPIGHI, Lauda per la Natività BRUCH, Trauerfeier für Mignon, (1919) Goethe del Signore (1930) HONEGGER, „Regele David“(1923), ps.; ZEMLINSKY, „Simf. lirică”, soli S., Brt., orch.; Rabindranath Tagore (1923) „Ioana pe rug“ (1935), Claudel; GÁL, Requiem für Mignon (1926), Goethe „Dansul morților“(1938), Claudel; STRAVINSKI, Oedipus Rex (1927), Sofocle Une cantate de Noël (1953) BARTÓK, Cantata profana (1934), v. populare rom.

KRENEK, Lamentatio Jeremiae DOHNÁNYI, Cantus vitae (1941), Madách Prophaete (1942) ORFF, Carmina Burana (1937), texte medievale; MALIPIERO, Le Sette Allegrezze Catuli Carmina (1943), Catullus; d'Amore (1945) Trionfo di Afrodite (1953), Catullus, Sappho, Euripide DALLAPICCOLA, Parole di San TIPPETT, A Child of Our Time (1944),<negro spirituals Paolo (1956) BRITTEN, Serenada (ten., corn, coarde;1943); P. CONSTANTINESCU, Nașterea Spring Symphony (soli, cor mixt, cor copii, orch.; 1949) Domnului (1947) SCHOENBERG, A Survivor from Warsaw (1948) STRAVINSKI, Threni (1958), Ieremia ENESCU, Vox maris, poem s., solo T., cor (1954) STOCKHAUSEN, Gesang der ȘOSTAKOVICI, Antiformalist raiok (?1957) Jünglinge (1956), voce copil și surse DALLAPICCOLA, Canti di prigionia (1941); electroacustice, profetul Daniel Canti di liberazione (1955) RAMIREZ, Navidad Nuestra (1964) NONO, Epitaffio per Federico García Lorca (1953); BERNSTEIN, Chichester Psalms (1965) La victoire de Guernica (1954), insp. de tabloul lui PETROVICS, „Cartea lui Iona” (1967), Picasso; Liebeslied (1954); Il canto sospeso (1956), scrisori ale condamnaților la moarte din motive politice; Babits Canti di vita e d'amore: sul ponte di Hiroshima (1962), PERSICHETTI, The Creation (1969), Geneza La fabbrica illuminata (1964), Ricorda cosi ti hanno MESSIAEN, La Transfiguration de fatto in Auschwitz (1965); A floresta é jovem e cheja Notre Seigneur (1967); Jésus Christ, de vida (1966), insp. de răzb. din Vietnam cor, p., vlc., fl, cl, perc., orch. (1969) XENAKIS, Oresteia, cor copii, cor mixt, 12 instr. (1966) ROTA, Il Natale degli Innocenti (1970) TODUȚĂ, Miorița (1968)

138 Lucrarea folosește texturi micropolifone; fragmente ale sale au fost preluate în soloana sonoră a celebrului film sci-fi 2001: A Space Odyssey de Stanley

Kubrick (1968; alături de secțiuni din J. Strauss, „Dunărea albastră”, R. Strauss, „Așa grăit-a Zarathustra”, Ligeti, Lux aeterna, Ligeti, Atmosphères ș. a.).

.

BUSONI, Turandot (1917) PUCCINI, „Mantaua”, „Sora Angelica”, Gianni Schicchi (1918) BARTÓK, „Castelul princi pelui Barbă Albastră” (1918) d’INDY, „Legenda Sf. Cristofor” (1920) BRETAN, Luceafărul (1921), Golem (1924) PUCCINI, Turandot (1924) d’ALBERT, Golem (1926) DOHNÁNYI, A tenor (1929) KRENEK, Jonny spielt auf (<jazz; 1927) R. STRAUSS, Arabella (1933) „Femeia tăcută” (1935), St. Zweig MASCAGNI, Nerone (1935)

1951>1970

1915>30

Postromantice

1931>50

Per

Muzica nouă 93 Neoclasice R.STRAUSS, „Ariadna la Naxos” (1916) PFITZNER, Palestrina (1917) PROKOFIEV, „Dragostea celor trei portocale” (1919) RESPIGHI, „Frumoasa din Pădurea Adormită” (1922), Perrault MALIPIERO, San Francesco d'Assisi (1922) R. STRAUSS, Intermezzo (1924) MILHAUD, Les malheurs d’Orphée (1924) MALIPIERO, ciclul de trei opere L’Orfeide (1925) BUSONI, Doktor Faust (1925), Goethhe RAVEL, „Copilul și vrăjile” (1925) MILHAUD, Christophe Colomb (1928), Claudel VAUGHAN WILLIAMS, Sir John in Love (1929), Shakespeare

Naționale Expresioniste GRANADOS, Goyescas (1916) STRAVINSKI, L’Histoire du soldat (1918) JANÁČEK, „Vulpița vicleană” (1924) KODÁLY, Háry János (1926)

R. STRAUSS, „Femeia fără umbră” (1919) JANÁČEK, Katja Kabanova (1921), Ostrovski BERG, Wozzeck, (1925), Büchner JANÁČEK, „Cazul Macropulos” (1926) KRENEK, „Orfeu și Euridice” (1923) „Dictatorul” (1926) „Viața lui Oreste” (1929)

Avang.

L. de popularitate

JANÁČEK, „Din casa morților” (1928), Dostoievski HABA, „Mama” (¼ ton; 1929) SCHOENBERG, Von heute auf morgen, prima sa operă dodecafonică (1930)

austr. Oscar STRAUS (1870-1954) OT „Ultimul vals” (1920) OT „Trei valsuri” (1935) Leo FALL (1873-1925), OT „Roza din Istambul” (1916) OT Madame de Pompadour (1922) Ralph BENATZKY (1884-1957) OT „Cei trei mușchetari” (1929) magh. Imre KÁLMÁN (1882-1953) OT „Regina ceardașului” (1915) OT „Contesa Maritza” (1924) Franz LEHÁR (1870-1948) OT Paganini (1925) OT „Țara surâsului” (1929) fr. Reynaldo HAHN (1874-1947) comed. muz. Mozart (1925)

CASELLA, La favola d’Orfeo (1932), Poliziano M. NEGREA, Marin ȘOSTAKOVICI, DALLAPICCOLA, amer. Cole PORTER R. HAHN, „Neguțătorul din Veneția” Pescarul (1933), Sadoveanu „Lady Macbeth „Prizonierul” (1891-1964) MUS Kiss (1935), Shakespeare P. CONSTANTINESCU, me, Kate (1948; >film) din Mcensk” (1934) (1948) ENESCU, Oedipe (1936), Sofocle O noapte f. (1934), Caragiale BERG, Lulu Richard RODGERS „Iov” (1950) ALFANO, Cyrano de Bergerac (1936), Rostand GERSHWIN, Porgy and (1937), Wedekind (1902-79) R. STRAUSS, Capriccio (1946) Bess (1935), > film (1959) MUS Oklahoma! (1943) MENOTTI , „Consulul” (1950) STRAVINSKI, The Rake’ s Progress (1951) SCHOENBERG, PROKOFIEV, JARDA, Neamul POULENC, amer. Frederick MENOTTI, opere tv (1951>) LOEWE (1901-88) „Război și Șoimăreștilor (1959), „Vocea umană” Moses und Aron BRITTEN, Billy Budd (1951), Melville (1954), postumă (1959) MUS My Fair pace” (1955), Sadoveanu BERNSTEIN, Candide (1956) NONO, Intolle- HENRY, Orphée ( 1953) Lady (1956), Shaw, Tolstoi PIZZETTI, Assassinio nella cattedrale (1958), T. S. Eliot BERNSTEIN, ranza (1960) STRAVINSKI, Potopul >film (1964) HENZE, König BRITTEN, A Midsummer’s Night Dream (1960), (operă biblică, tv; 1964) West Side Story SZOKOLAY, RODGERS, Hirsch (1956), Shakespeare; Curlew River (1964), nō; POUSSEUR, Votre Faust MUS tv Cinderella „Nunta The Prodigal Son (1968), Ev. Luca (1957; > film, 1962) Gozzi (1968), Goethe însângerată” (1957) DENISOV, Ivan- PIZZETTI, Clitennestra (1965) PIAZZOLA, HABA, „Note de jurnal” (1964), Lorca; MILHAUD, La mère coupable (1965), Beaumrchais MUS The Sound Soldat (1959) (1970; narator+cv.)

Maria de Buenos BENTOIU, Amorul doctor (1966), Molière; Hamlet (1968), of Music (1959; ROTA, La vita di Hamlet (1974), Shakespeare KAGEL, Staatstheater Aires (1968) Shakespeare >film, 1965) Maria (1970) (1970) DALLAPICCOLA, Ulisse (1968), Homer

Genul de balet dezvoltă tradiția ceaikovskiană, îndeosebi prin compozitorii ruși; dintre subgenuri: baletul într-un act; baletul cântat ( BCt ; fr.: ballet chanté); ex.: 1910 Compania „Baletele ruse” 139: >30 STRAVINSKI: „Pasărea de foc” (1910), Petrușka(1911), Le Sacre du primtemps(1913), Pulcinella (1920), „Vulpea”, Mavra (1922), BCt „Nunta” (1923; soli voc., cor, 4 piane, perc.), Apollon Musagète (1928), „Sărutul zânei”(1928), Andersen RAVEL, Daphnis et Chloe (1912) DEBUSSY, Jeux (1913) R. STRAUSS, Josephslegende (1914) SATIE, Parade (1919) NABOKOV, balet-orat. „Odă” (1928), Lomonosov DE FALLA, „Tricornul”(1920); PROKOFIEV, „Fiul rătăcitor”(1929)

Alte balete STEINBERG, „Metamorfozele” (1913), Ovidiu DEBUSSY, „Cutia cu jucării” (1919) MILHAUD, „Boul pe acoperiș” (1920; intenția de muz.film mut, cu Chaplin), „Crearea lumii” (1923, elemente jazz) SATIE,Rêlache(1924; coregr. improv. în spect.)

BARTÓK, „Prințul cioplit din lemn” (1917), „Mandarinul miraculos”(1926) RAVEL, Bolero (1928)

1931 Alte balete de >50 STRAVINSKI: „Joc de cărți” (NY, 1937), „Orfeu” (NY, 1948)

WEILL, BCt „Cele șapte păcate capitale” (1933) STEINBERG, Till Eulenspiegel (1936) PROKOFIEV, 9 balete, < „Romeo și Julieta” (1936), Cinderella (1945) HACIATURIAN, Gayaneh (1942) JORA, La piață (1932), Demoazela Măriuța (1942), Curtea veche (1948; postum,1986) BERNSTEIN, Fancy Free (1944); SKALKOTTAS, „Marea” (1949)

1951 STRAVINSKI, Agon >70 (1957,NY) Alte balete cu premieră la Paris M. CONSTANT, 10 balete, <mimodrama Candide (1970), Voltaire

HACIATURIAN, Spartacus (1954) KARETNIKOV, Vanina Vanini (1962, Stendhal) JORA, Când strugurii se coc (1953), Întoarcerea din adâncuri (1965), Hanul Dulcineea (1967) JARDA, BCt Luceafărul de ziuă (după o legendă maramureșeană; 1968) ZIMMERMANN, Musique pour les soupers du Roi Ubu (1966), Jarry BERNSTEIN, Dybbuk (1974)

Euritmia (gr., eu, bun; rhythmos, ritm) este o formă de exprimare corporală în care cuvântul și muzica sunt redate prin mișcări cu funcții artistice, pedagogice și/sau curative, inițiată de Rudolf Steiner (1911).

Muzicile utilitare servesc îndeosebi manifestări sportive sau de sinteze artistice.

Filmul, ca artă de sinteză, acordă muzicii funcții importante.  În filmul mut, acompaniamentul muzical live solicita instrumentiștilor (pianist sau formație camerală mică), aplicarea cvasi-improvizatorică a unor elemente tipice, a unui vocabular ilustrativ, pe dramaturgia filmului.  Muzica în filmul sonor are funcții psihologice sporite; reperul care a impus noua modalitate tehnică a filmului cu sunet este lungmetrajul de ficțiune, cu cântece, The Jazz Singer (1927). Mari simfoniști, precum PROKOFIEV, contribuie la statutul de capodoperă al unor filme timpurii – ex. „Alexandr Nevski” (1938), „Ivan cel Groaznic” (1945), ambele în regia lui Serghei Eisenstein. ȘOSTAKOVICI a fost, de asemenea, un autor prolific de muzică pentru film (36 titluri), atât în pelicule cu subiecte propagandistice, cât și ecranizări Shakespeare. Dintre autorii cu origine română, de muzici de film, reținem pe Roman VLAD (1919-2013), Vladimir COSMA (n. 1940).  Filmul muzical oferă superproducții de succes (v. tabelul cu genuri muzical-scenice, ultima coloană).

139

Lista completă a spectacolelor și realizatorilor: http://fr.wikipedia.org/wiki/Ballets_russes

Muzica nouă 95 9. Elemente de componistică și stilistică muzicală 9.1. Principii componistice Componistica muzicală continuă integrarea perspectivelor oferite de muzicologia analitică și stilistică, începută de la f. XIX. Pentru serialiști, compoziția înseamnă stăpânirea limbajului și a tehnicilor specifice. Pentru unele orientări componistice, este necesară cunoașterea limbajelor de matematică superioară, abstractă.

Principiile componistice coacționează mai mult sau mai puțin echilibrat.

Juxtapunerea succesivă și simultană câștigă teren (ex. STRAVINSKI), alteori, cursul muzical devine unitar organic prin morfeme ciclice (ex. ENESCU).

Se adaugă în anumite stiluri și tehnici, principii de hiperorganizare, respectiv, de hazard și haos – aspecte extreme care converg în receptare, ca fiind dominate de cursivitate.

Proporțiile conforme cu secțiunea de aur sunt obținute conștient sau intuitiv, de ex. la BARTÓK 140, ENESCU, BERG, WEBERN, HOVHANESS ș. a. În muzicile aleatorice, concretizarea depinde inclusiv stilistic nu numai de compozitor, ci și de interpret.

9.2. Elemente stilistice concluzive Stilul muzicii secolului XX se manifestă în cadrul orientărilor stilistice (supraregionale, suprastatale).

Stilul personal se manifestă la personalități de excepție, precum BARTÓK, ENESCU și alții.

Stilul personal al lui George ENESCU include: - trăsături naționale (prezența elementelor folclorice prin citate, ulterior, compoziții „în caracter popular românesc”, iar în ultima etapă de creație, etosul exprimat prin elemente muzicale esențializate), asimilate în mod natural 141, - însușiri postromantice (limbaj, proporții, preferința pentru principiul dezvoltător), - complementaritatea limbajului tonal lărgit cu limbajul modal, cu trepte mobile, uneori (ex. Oedipe) cu elemente microtonice, - ritmică cursivă, cu aparențe de rubato, minuțios realizată prin notarea duratelor și prin agogică, - folosirea „dialectică”142 de genuri și procedee tradiționale, devenite astfel, neoclasice, - elemente impresioniste de limbaj, mai ales timbrale).

Sinteza acestor calități este concretizată prin: - atitudine expresivă intens lirică, care parcurge traseul de la încrederea în om la „sentimentul zădărniciei”143 din ultimele lucrări, - melodism de dezvoltare continuă, - integrarea ornamentalului în substanța melodică,144 - tematică muzicală bine profilată, având de obicei, expunere inițială pregnantă, adesea prin unison, - formulări „afirmative”, deopotrivă în exprimarea „jubilației sau a tragismului”145, - elemente intonaționale emblematice, prezente într-o multitudine de lucrări: oscilația major-minor – în notația literală și silabică, monograma E-Es-C (Ut), adică mi – mi ♭ – do, respectiv „motivul Oedip”, do-sol-fa#-do, 140

A se vedea analizele lui LENDVAI. BENTOIU (1984, p. 575-6) subliniază, în acest sens, distincția dintre ENESCU și BARTÓK. 142 BENTOIU 1984, p. 569.

143 BENTOIU 1984, p. 573.

144 BENTOIU 1984, p. 568.

145 BENTOIU 1984, p. 575.

141

96 Elena Maria Şorban - forme de sonată diversificate, între care sinteza dintre forma de sonată și genul de sonată, prin extinderea formei asupra întregului ciclu sonato-simfonic, - la nivelul facturii, predominanța construcțiilor polifonice, tratate ca polimelodicitate,

culminante tehnic prin heterofonii, corelate cu densitate armonică, - coloristică timbrală foarte bogată, în care diferitele instrumente sunt capabile să sugereze culori ale altora (ex. pianul flautat, percutant, de cvasi-lăută, de tip țambal sau clopote), - parcursuri imprevizibile, de tip numai aparent improvizatoric 146.

Pe parcursul anilor, se constată translația acestor concretizări de la contururi ferme înspre aspecte tot mai difuze. În ansamblul său, stilul personal enescian este „organic”147 – cu sensul de natural și omogen, solicitând interpreților148 o abordare fidelă în redarea bogăției specifice.

La unii compozitori, stilul este mai tranșant departajat pe etape – ex.

STRAVINSKI, etapele rusă (>1920), neoclasică (1920>54), serială (1954>68) –, care apar totuși unitare în identitatea recognoscibilă a stilului personal149, caracterizat (în toate etapele și mai presus de tehnici și limbaje) prin: - conținuturi esențialmente umaniste, cu întrepătrunderi între real și fantastic, - predominanța muzicii scenice și cu text, în raport cu muzica pură, - melodii pregnante, - politonalități și polimodalisme, - poliritmii și polimetrii, motricitate deosebită, - morfologii și sintaxe distinct articulate, chiar și în structuri polimorfe, - facturi predominant omofone, însă adesea eterogene (cu blocuri suprapuse), - coloristică timbrală bogată, vie, chiar stridentă, - manifestarea tuturor principiilor componistice, cu rol accentuat al juxtapunerii și contrastelor (structuri mozaicate), - uneori, elemente preluate din jazz, - dramaturgie de tip cinematografic, cu transfocări 150 și decupaje alerte, de la planuri de ansamblu la prim-planuri și detalii.

Aleatoria și stricta determinare matematică a limbajului muzical sunt convergente în concretizările lor sonore, percepute ca similare.

10. Documentare avansată Se adaugă secțiunile corespunzătoare din Bibliografia generală.151

PRECIZARE: Nu am reluat aici, informațiile menționate la punctul 6.3.

10.1. Ediții de referință BARTÓK, Béla, Complete Critical Edition, ed. László Somfai, Budapest, în pregătire BERG, Alban, Sämtliche Werke, Universal Edition, Wien,1994ENESCU, George, compoziții publicate antum la Editions Salabert; unele reluate postum de Editura Muzicală, București 146

BENTOIU 1984, p. 570.

BENTOIU 2005, p. 20.

148 A se vedea BENTOIU, considerațiile „Despre interpretarea operelor enesciene” (1984, p. 577).

149 Adesea pus în paralel cu Picasso, STRAVINSKI este aproape și de Marc Chagall (1887-1985, pictor evreu de origine rusă, stabilit în Franța, cu manifestări artistice în S.U.A.), prin similitudini biografice, estetice, stilistice.

150 Efecte optice de apropiere și depărtare a imaginilor în mișcare.

151 Vezi E. M. ȘORBAN, Muzica clasică și romantică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, p. 136-160.

147

Muzica nouă 97 ENESCU, George, Caiet de partituri, I-VI [partituri și schițe inedite, din arhiva Muzeului Național „George Enescu”, 1895>1951] ediție de Sherban Lupu, Editura ICR, 2005 HINDEMITH, Paul, Sämtliche Werke, Schott, Mainz, 1975JANÁČEK, Leoš, Complete Critical Edition, Bärenreiter, 1978PROKOFIEV, Sergei, Collected Works, Melville New York – Belwin Mills Publ. Corp., 1979SCELSI, Giacinto, Oeuvres, Durand – Salabert – Eschig, 2005SCHOENBERG, Arnold, Sämtliche Werke, Schott, Mainz, 1966SHOSTAKOVICH, Dmitri, Complete Edition of the Works, Boosey & Hawkes/Mezh-Kniga, London/Moscow, 1977SHOSTAKOVICH, Dmitri, New Complete Edition, 150 vol, DSCH Edition, Moscow, 199310.2. Bibliografie specifică 10.2.1. În limbi de circulație152 Toate domeniile153 ALEXIS LANG, Zoë, The Legacy of Johann Strauss. Political Influence and Twentieth-Century Identity, Cambridge UP, 2014 BIJSTERVELD, Karin; CLEOPHAS, Eefje; KREBS, Stefan; MOM, Gijs, Sound and Safe. The History of Listening Behind the Wheel, Oxford UP, 2014 COHEN, Thomas, Playing to the Camera: Musicians and Musical Performance in Documentary Cinema, Columbia UP, 2012 COPE, David, The Algorithmic Composer, A-R Editions, 2000 GOODMAN, David, Radio’s Civic Ambition. American Broadcasting and Democracy in the 1930s, Oxford UP, 2011 HILMES, Michele, Only Connect: A Cultural History of Broadcasting in the United States, Wadsworth, 2013 HM20 – Handbuch der Musik im 20. Jahrhundert, Laaber, 1999-2008 1. MAUSER, Siegfried; SCHMIDT, Matthias (Hg.), Geschichte der Musik im 20. Jahrhundert: 1900-1925 2. RIETHMÜLLER, Albrecht (Hg.), Geschichte der Musik im 20. Jahrhundert: 1925-1945 3. HEISTER, Hanns-Werner (Hg.), Geschichte der Musik im 20. Jahrhundert: 1945-1975 4. DE LA MOTTE-HABER, Helga (Hg.), Geschichte der Musik im 20. Jahrhundert: 1975-2000 5. UNGEHEUER, Elena (Hg.), Elektroakustische Musik 6. GERATHS, Armin; SCHMIDT, Christian Martin (Hg.), Musical. Das unterhaltende Genre 7. REININGHAUS, Frieder; SCHNEIDER, Katja (Hg.), Experimentelles Musik- und Tanztheater 8. WICKE, Peter (Hg.), Rock- und Popmusik 9. SANDNER, Wolfgang (Hg.), Jazz 10. JACOBSHAGEN, Arnold; REININGHAUS, Frieder (Hg.), Musik und Kulturbetrieb.

Medien, Märkte, Institutionen 11. KLOPPENBURG, Josef (Hg.), Musik multimedial – Filmmusik, Videoklip, Fernsehen 12. DE LA MOTTE-HABER, Helga (Hg.), Klangkunst. Tönende Objekte und klingende Räume 13. REININGHAUS, Frieder (Hg.), Chronik der Musik im 20. Jahrhundert 14. DE LA MOTTE-HABER, Helga; RILLING, Lydia; SCHRÖDER, Julia H. (Hg.), Dokumente zur Musik des 20. Jahrhunderts DANNENBERG, Roger B., Algorithmic Composition, Johns Hopkins UP, 2013 GROVER-FRIEDLANDLER, Michal, Vocal Apparitions: The Attraction of Cinema to Opera, Princeton UP, 2005 152

Am inserat aici și cărți în limbi de circulație, despre muzica românească.

Subpunct datorat fuziunii dintre domeniile muzicii culte, de jazz și ușoare; pentru cuprinderea întregii serii editoriale NH20, am inserat aici și volumele care depășesc temporal reperele capitolului de față. Se adaugă volumele seriei editoriale inițiate de Cambridge UP, Music since 1900.

153

98 Elena Maria Şorban HOLMES, Thom, Electronic and Experimental Music. Pioneers in Technology and Composition, Routledge, 2002 LACEY, Kate, Listening Publics: The Politics and Experience of Listening in the Media Age, Polity, Cambridge, 2013 METZER, David, Quotation and Cultural Meaning in Twentieth-Century Music, Cambridge UP, 2007 ROSS, Alex, The Rest is Noise: Listening to the Twentieth Century, Picador, New York, 2007 SCHLEIFER, Ronald, Modernism and Popular Music, Cambridge UP, 2011 A. Muzica cultă (v. și cap. ant., precum și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) ADAMS, Byron; WELLS, Robin, eds., Vaughan Williams Essays, Ashgate, 2003 ADORNO, Theodor, Philosophie der neuen Musik. Tübingen, J. C. B. Mohr, 1949; trad.

Philosophy of Modern Music, New York, Continuum, 1973/Philosophy of New Music, ed. and with an introduction by Robert Hullot-Kentor, Minnesota UP, 2006 ALBRIGHT, Daniel, ed. Modernism and Music: an Anthology of Sources, Chicago UP, 2004 ANDERSON, Christopher S., Twentieth-Century Organ Music, Routledge, 2011 ANDERSON, Jack, Art without Boundaries: World of Modern Dance, Iowa UP, 1999 ANTOKOLETZ, Elliott, Twentieth-Century Music, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1992 ANTOKOLETZ, Elliott, A History of Twentieth-Century Music in a Theoretic-Analytical Context, Routledge, 2013 APPLEBY, David H., Heitor Villa-Lobos: A Life (1887-1959), Scarecrow, 2002 AU, Susan, Ballet and Modern Dance, Thames and Hudson, London, 1991 AUNER, Joseph; FRISCH, Walter, Anthology for Music in the Twentieth and Twenty-First Centuries, Norton, 2013 AUNER, Jospeh; FRISCH, Walter, Music In The Twentieth and Twenty-First Centuries, Norton, 2013 BACHT, Nikolaus, Music, Theatre and Politics in Germany: 1848 to the Third Reich, Ashgate, 2006 BAKER, James M., The Music of Alexander Skriabin, Yale UP, 1986 BAUER, Amy, Ligeti’s Laments: Nostalgia, Exoticism, and the Absolute, Ashgate, 2011 BAILEY, Kathryn, The Twelve-Note Music of Anton Webern. Old Forms in a New Language, Cambridge UP, 2006 BAYLEY, Amanda, ed., TCC to Bartók, 2001 BĂRGĂUANU, Grigore; TĂNĂSESCU, Dragoș, Dinu Lipatti, Payot, Lausanne, 1991 BECKLES WILLSON, Rachel, Ligeti, Kurtág, and Hungarian Music during the Cold War, Cambridge UP, 2012 BENTOIU, Pascal, Masterworks of George Enescu. A Detailed Analysis, Scarecrow, 2010 BERGER, Karol; NEWCOMB, Anthony, Music and the Aesthetics of Modernity: Essays, Harvard UP, 2005 BERIO, Luciano, Remembering the Future, Harvard UP, 2006 BETZ, Albrecht; HOPKINS, Bill, eds., Hanns Eisler Political Musician, Cambridge UP, 2006 BLAKE, David, Hanns Eisler, Routledge, 1995 BLUMRÖDER, Christoph von; STEINBECK, Wolfram (Hg.), Die Symphonie im 19. und 20.

Jahrhundert, in: HMG, 2002 BOEHMER, Conrad, Schoenberg and Kandinsky. An Historic Encounter, Routledge, 1998 BOHLMAN, Philip V., ed., Jewish Musical Modernism Old and New, Chicago UP, 2008 BOSS, Jack, Schoenberg’s Twelve-Tone Music. Symmetry and the Musical Idea, Cambridge UP, 2014 BOULEZ, Pierre, Points de repère. Texts réunis et présentés par Jean-Jacques Nattiez, Christian Bourgois, Paris, 1981; trad.: Orientations: Collected Writings, Harvard UP, 1990 BOULEZ, Pierre; VERMEIL, Jean, Conversations with Boulez. Thoughts on Conducting, Amadeus, 1996 BROAD, Stephen, Olivier Messiaen: Journalism1935-1939, Ashgate, 2012 BROOKS, Jeanice, The Musical Work of Nadia Boulanger. Performing Past and Future Between the Wars, Cambridge UP, 2013 BROWN, Julie, Bartók and the Grotesque, Ashgate, 2007

Muzica nouă 99 BRUHN, Siglind, Encrypted Messages in Alban Berg's Music, Routledge, 1998 BRUHN, Siglind, Messiaen's Language of Mystical Love, Routledge, 1998 BRYN-JULSON, Phyllis; MATHEWS, Paul, Inside Pierrot lunaire: Performing the Sprechstimme in Schoenberg’s Masterpiece, Scarecrow, 2009 BUCKLAND, Sidney; CHIMÈNES, Myriam, Francis Poulenc, Ashgate, 1999 BURGE, David, Twentieth-Century Piano Music, Scarecrow, 2004 BUTLER, Christopher, Modenism: A Very Short Introduction, Oxford UP, 2010 CADDY, Davinia, The Ballets Russes and Beyond. Music and Dance in Belle-Époque Paris, Cambridge UP, 2012 CAGE, John, Anarchy, Johns Hopkins UP, 1998 CAGE, John, Mixed Media, 6 vol., Harvard UP, 1990 CAMPBELL, Edward, Boulez, Music, and Philosophy, Cambridge UP, 2010 CARROLL, Mark, Music and Ideology in Cold War Europe, Cambridge UP, 2006 CASELLA, Alfredo; MORTARI, Vergilio, La technica dell’orchestra contemporanea¸ Ricordi, Milano, 1989 CHALMERS, Kenneth, Béla Bartók, Phaidon Press Limited, London, 1995 CHÁVEZ, Carlos, Musical Thought, Harvard UP, 1963 CHERILN, Michael, Schoenberg's Musical Imagination, Cambridge UP, 2009 CLARK, Katerina; DOBRENKO, Evgeny; ARTIZOV, Andrei, Soviet Culture and Power. A History in Documents 1917-1953, Yale UP, 2007 CLARKE, David, The Music and Thought of Michael Tippett. Modern Times and Metaphysics, Cambridge UP, 2006 CLIFTON, Keith E., Recent American Art Song: A Guide, Scarecrow, 2008 COCA, Gabriela, Ede Terényi – History and Analysis, Cluj UP, 2010 COLLAER, Paul, La musique modèrne, Editions Meddens, Paris, 1963 COOK, Nicholas; POPLE, Anthony eds., TCH of Twentieth-Century Music, Cambridge UP, 2004 COOKE, Mervyn, ed., TCC to Benjamin Britten, 1999 COOKE, Mervyn, ed., TCC to Twentieth-Century Opera, 2005 COOPER, Martin [ed.], The Modern Age 1890-1960. In: NO, 1974 COPHIGNON, Alain, Georges Enesco, Fayard, Paris, 2006 COPLAND, Aaron, Copland on Music, New York, Pyramid Books, 1963 COSMA, Mihai, George Enescu. The Destiny of a Genius, București, 2005 CRAGGS, Stewart R., John Ireland: A Catalogue, Discography and Bibliography, Ashgate, 2007 CRAGGS, Stewart R., William Walton, Ashgate, 1999 CRISPIN, Darla, ed., Unfolding Time. Studies in Temporality in Twentieth Century Music, UP Leuven, 2009 CROSS, Charlotte M.; BERMAN, Russell A., Political and Religious Ideas in the Works of Arnold Schoenberg, Routledge, 1999 CROSS, Jonathan, ed., TCC to Stravinsky, 2003 DAHLHAUS, Carl, Schoenberg and the New Music. Essays, Cambridge UP, 1989 DANUSER, Hermann, Die Musik des 20. Jahrhunderts. In: NHMw, 1984 DAYAN, Peter, Art as Music, Music as Poetry, Poetry as Art, from Whistler to Stravinsky and Beyond, Ashgate, 2011 De la FUENTE, Eduardo, Twentieth Century Music and the Question of Modernity, Routledge, 2012 DEETER, Alissa; PEAVLER, Robert, The Mélodies of Francis Poulenc, Scarecrow, 2013 DeVENNEY, David P., American Choral Music Since 1920: An Annotated Guide, Scarecrow, 1994 DIBELIUS, Ulrich: Moderne Musik I. 1945-1965, II. 1965-1985, Piper München – Schott, Mainz, Dritte Auflage, 1991 DILLE, Denis, Thematisches Verzeichnis der Jugendwerke Béla Bartóks 1890–1904, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1974 DINGLE, Cristopher, Olivier Messiaen: Music, Art and Literature, Ashgate, 2007 DINGLE, Christopher, Messiaen’s Final Works, Ashgate. 2013

100 Elena Maria Şorban DINGLE, Christopher; Robert FALLON, eds., Messiaen Perspectives; vol. 1. Sources and Influences; vol. 2. Techniques, Influence and Reception, Ashgate, 2013 DOCTOR, Jennifer, The BBC and Ultra-Modern Music, 1922-1936. Shaping a Nation’s Tastes, Cambridge UP, 2007 DOWNES, Stephen, After Mahler: Britten, Weill, Henze and Romantic Redemption, Cambidge UP, 2013 DOWNES, Stephen, Music and Decadence in European Modernism. The Case of Central and Eastern Europe, Cambridge UP, 2010 DOWNES, Stephen, Szymanowski, Eroticism and the Voices of Mythology, Ashgate, 2003 DOWNES, Stephen, The Muse as Eros: Music, Erotic Fantasy, and the Male Creativity in the Romantic and Modern Imagination, Ashgate, 2006 DRYDEN, Konrad, Franco Alfano: Transcending Turandot, Scarecrow, 2009 Du CLOSEL, Amaury, Les voix étouffées du IIIième Reich. Entartete Musik, Actes-Sud, Paris, 2005 EARLE, Ben, Luigi Dallapiccola and Musical Modernism in Fascist Italy, Cambridge UP, 2013 EBRECHT, Ronald, ed., Maurice Duruflé, 1902-1986, the Last Impressionist, Scarecrow, 2002 EDMUNDS, Neil, ed., Soviet Music and Society under Lenin and Stalin, Routledge, 2004 *** Elgar Studies, Camridge UP, 2008 *** Elliott Carter Studies, Cambridge UP, 2012 ENNULAT, Egbert M., Arnold Schoenberg Correspondence: A Collection of Translated and Annotated Letters Exchanged with Guido Adler, Pablo Casals, Emanuel Feuermann, and Olin Downes, Scarecrow, 1991 ETNIER VILLAMIL, Victoria, A Singer’s Guide to the American Art Song, 1870-1980, Scarecrow, 2004 EWEN, David, The World of Twentieth-Century Music, Prentice Hall Trade, London, 1968 FAIRCLOUGH, Pauline, Twentieth-Century Music and Politics, Ashgate, 2013 FAIRCLOUGH, Pauline; FANNING, David, TCC to Shostakovich, 2008 FAY, Laurel E., ed., Shostacovitch and His World, Princeton UP, 2004 FEARN, Raymond, Italian Opera since 1945, Routledge, 1998 FEISST, Sabine, Schoenberg’s New World. The American Years, Oxford UP, 2011 FIESS, Stephen C. E., The Piano Works of Serge Prokofiev, Scarecrow, 1994 FORTE, Allen, The Atonal Music of Anton Webern, Yale UP, 1999 FORTE, Allen, The Harmonic Organization of The Rite of Spring, Yale UP, 2005 FORTE, Allen, The Structure of Atonal Music, Yale UP, 1977 FOSLER-LUSSIER, Danielle, Music Divided: Bartók’s Legacy in Cold War Culture, California UP, 2007 FRANK, Mortimer H., Arturo Toscanini. The NBC Years, Amadeus, 2002 FRIEDMANN, Michael L., Ear Training for the Twentieth-Century Music, Yale UP, 1990 FRISCH, Walter, German Modernism. Music and the Arts, California UP, 2007 FRISCH, Walter, ed., Schoenberg and His World, Princeton UP, 1999 FROLOVA-WALKER, Marina, Russian Music and Nationalism from Glinka to Stalin, Yale UP, 2008 FROLOVA-WALKER, Marina; WALKER, Jonathan, Music and Soviet Power, 1917-32, The Boydell Press, 2012 FULCHER, Jane, The Composer as Intellectual: Music and Ideology in France, 1914-1940, Oxford UP, 2005 GAGNÉ, Nicole V., Historical Dictionary of Modern and Contemporary Classical Music, Scarecrow, 2011 GAVOTY, Bernard; LESUR, Daniel, Pour ou contre la musique moderne?, Flammarion, Paris, 1957 GERGELY, Jean; VIGUE, Jean, Conscience musicale ou conscience humaine? Vie, oeuvre et heritage spirituel de Béla Bartók, Budapest, 1990 GIESELER, Walter; LOMBARDI, Luca; WEYER, Rolf-Dieter, Instrumentation in der Musik des XX. Jahrhunderts. Akustik. Instrumente. Zusammenwirken, Moeck Verlag, Celle, 1985 GILBERT, Shirli, Music in the Holocaust. Confronting Life in the Nazi Ghettos and Camps, Oxford UP, 2006

Muzica nouă 101 GILLIAM, Bryan Randolph, ed., Music and Performance during the Weimar Republic [1918-1933], Cambridge UP, 2005 GILLIES, Malcolm, Bartók Remembered, Norton, 1991 GILLOK, Jon, Performing Messiaen’s Organ Music. 66 Masterclasses, Illinois UP, 2009 GLAN, Denise von, The Sounds of Place. Music and the American Cultural Landscape, Northwestern UP, 2003 GLAYMAN, Claude; NICHOLS, Roger, Henri Dutilleux – Music – Mystery and Memory: Conversations with Claude Glayman, Ashgate, 2003 GLINSKY, Albert, Theremin. Ether Music and Espionage, Illinois UP, 2005 GLOAG, Kenneth; JONES, Nicholas, TCC to Michael Tippett, Cambridge UP, 2013 GOLDMANN, Danielle, I Want to Be Ready. Improvisative Dance as a Practice of Freedom, Michigan UP, 2010 GOLÉA, Antoine, Vingt ans de musique contemporaine I. De Messiaen a Boulez, II. De Boulez à l’inconnu, Seghers, Paris, 1962 GOLÉA, Antoine, Georges Enesco – un grand inconnu, Editions Salabert, Paris, 1980 GOLDMAN, Jonathan, The Musical Language of Pierre Boulez. Writings and Compositions, Cambridge UP, 2011 GORIN, Natalio, Astor Piazzolla. A Memoir, Amadeus, 2001 GRANT, M. J., Serial Music, Serial Aesthetics. Compositional Theory in Post-War Europe, Cambridge UP, 2005 GREEN, Jonathan D., A Conductor’s Guide to Choral-Orchestral Works, Twentieth Century: The Music of Rachmaninov through Penderecki, Scarecrow, 1998 GRIFFITHS, Paul, Modern Music and After, 3rd ed., Oxford UP, 2011 GRIFFITHS, Paul, Stravinsky’s Piano. Genesis of a Musical Language, 2013 GRITTEN, John, Constantin Silvestri. A Musician Before His Time: Conductor, Composer, Pianist, Kitzinger, London, 1998 HAAS, Michael, Forbidden Music. The Jewish Composers Banned by the Nazis, Yale UP, 2013 HAEFELI, Anton, Die Internationale Gesellschaft für neue Musik (IGNM). Ihre Geschichte von 1922 bis zur Gegenwart, Atlantis Musikbuch Verlag, Zürich, 1982 HAIDER, Liliana Isabela, Techniques et language issus de la tradition populaire roumaine dans les oeuvres pour violon de George Enescu, Iași, 2008 HAILEY, Christopher, ed., Alban Berg and His World, Princeton UP, 2010 HAIMO, Ethan, Schoenberg’s Transformation of Musical Language, Cambridge UP, 2009 HALBREICH, Harry, L'Œuvre d'Arthur Honegger: Chronologie, catalogue raisonné, analyses, discographie, Fayard, Paris, 1994 HALBREICH, Harry, Bohuslav Martinů Werkverzeichnis und Biographie, Schott, Mainz, 2007 HALBREICH, Harry, L'Œuvre d'Olivier Messiaen, Fayard, Paris, 2008 HALFYARD, Janet K., Berio’s Sequenzas, Ashgate, 2007 HALSTEAD, Jill, Ruth Gipps: Anti-Modernism, Nationalism, and Difference in English Music, Ashgate, 2006 HARDWICK, Peter, British Organ Music of the Twentieth Century, Scarecrow, 2003 HARLEY, James, Xenakis. His Life in Music, Routledge, 2010 HARPER-SCOTT, J. P. E., Edward Elgar, Modernist, Cambridge, 2006 HARPER-SCOTT, J. P. E., The Quilting Points of Musical Modernism. Revolution, Reaction, and William Walton, Cambridge UP, 2012 HÄUSLER, Josef, Musik im XX. Jahrhundert. Vom Schoenberg zu Penderecki, Bremen, 1969 HEADLAM, Dave, the Music of Alban Berg, Yale UP, 1997 HEALEY, Gareth, Messiaen’s Musical Techniques: The Composer’s View and Beyond, Ashgate, 2013 HEILE, Björn, The Music of Mauricio Kagel, Ashgate, 2006 HELL, Helmuth; von MOISY, Sigrid; WOLFF, Barbara, Sources for 20th-Century Music History: Alban Berg and The Second Viennese School; Musicians in American Exile; Bavarica, Harvard UP, 2005

102 Elena Maria Şorban HERMAND, Jost; RICHTER, Gerhard, eds., Sound Figures of Modernity. German Music and Philosophy, Wisconsin UP, 2006 HILL, Peter, Olivier Messiaen, Ashgate, 2007 HIRSCH, Lily, A Jewish Orchestra in Nazi Germany. Musical Politics and the Berlin Jewish Culture League, Michigan UP, 2011 HO, Allan B.; FEOFANOV, Dmitry, The Shostakovich Wars, carte online, 2011154 HOOVER, Maya, ed., A Guide to the Latin American Art Song Repertoire. An Annotated Catalog of Twentieth-Century Art Songs for Voice and Piano, Indiana UP, 2009 HOWELL, Tim, After Sibelius: Studies in Finnish Music, Ashgate, 2006 HUHN, Tom, ed., TCC to Adorno, Cambridge UP, 2004 HULME, Derek C., Dmitri Shostakovich Catalogue: The First Hundred Years and Beyond, Fourth Edition, Scarecrow, 2010 HURWITZ, David, Bernstein's Orchestral Music – An Owner's Manual, Amadeus, 2011, + cd HURWITZ, David, Shostakovich Symphonies and Concertos – An Owner's Manual + cd, Amadeus, 2006 HURWITZ, David, Sibelius Orchestral Works – An Owner's Manual, Amadeus, 2007, + cd IDDON, Martin, New Musical Darmstadt. Nono, Stockhausen, Cage, and Boulez, Cambridge UP, 2013 IDDON, Martin, John Cage and David Tudor. Correspondence on Interpretation and Performance, Cambridge UP, 2013 IVASHKIN, Alexander, Contemplating Shostakovich: Life, Music, Film, Ashgate, 2012 JAMESON, Michael, Ralph Vaughan Williams. An Essential Guide to his Life and Works.

Pavilion Books, London, 1997 JAMEUX, Dominique; BRADSHAW, Susan, Pierre Boulez, Harvard UP, 1990 JOHNSON, Graham, Britten, Voice and Piano, Ashgate, 2003 KALLIMOPOULOU, Eleni, Paradosiaká: Music, Meaning and Identity in Modern Greece, Ashgate, 2009 KARBUSICKY, Vladimir, Ideologie im Lied. Lied der Ideologie, Gerig, Köln, 1973 KARKOSCHKA, Erhard, Das Schriftbild der neuen Musik, Hermann Moeck Verlag, Celle, 1966 KARKOSCHKA, Erhard, Analyse neuer Musik, Döring Verlag, Herenberg, 1976 KARKOSCHKA, Erhard, Neue Musik - Hören - Verstehen, Döring Verlag, Herenberg, 1978 KATER, Michael H., The Twisted Muse. Musicians and Their Music in the Third Reich, Oxford UP, 1999 KATER, Michael H., Composers of the Nazi Era. E ight portraits [Egk; Hindemith; Weill; Hartmann; Orff; Pfitzner; Schoenberg; Strauss], Oxford U P , 2000 KECSKEMETI, István, Kodály, the Composer. Brief Studies on the First Half of Kodálys oeuvre, Kecskemét, 1986 KELLY, Barbara L., Tradition and Style in the Works of Darius Milhaud 1912-1939, Ashgate, 2003 KILDEA, Paul, Selling Britten. Music and the Market Place, Oxford UP, 2002 KLAUS, Kenneth S., Chamber Music for Solo Voice & Instruments, 1960-1989: An Annotated Guide, Scarecrow, 1994 KLEIN, Michael L.; REYLAND, Nicholas, eds., Music and Narrative Since 1900, Indiana UP, 2013 KOBLYAKOV, Lev, Pierre Boulez. A World of Harmony, Routledge, 1994 KOCH, Klaus Peter; METZ, Franz, Hg., Musikkultur und ethnische Vielfalt im Südosteuropa des 19. und 20. Jahrhunderts. Einflüsse deutscher Musik, Edition Musik Südost, München, 2007 KOSTELANETZ, Richard, ed., Aaron Copland. A Reader: Selected Writings 1923-1972, Routledge, 2013 KUHN, Judith, Shostakovich in Dialogue, Ashgate, 2010 LAKI, Peter, ed., Bartók and His World, Princeton UP, 1995 154

Punctele de vedere exprimate susțin autenticitatea consemnărilor editate de VOLKOV.

Muzica nouă 103 *** Landmarks in Music since 1950, Ashgate155 LANDORMY, Paul, La musique française après Debussy, Gallimard, Paris, 1943 LANGHAM SMITH, Richard; POTTER, Caroline, eds., French Music since Berlioz, Ashgate, 2006 LATHAM, Edward D., Tonality as Drama. Closure and Interruption in Four Twentieth-Century American Operas [Joplin: Treemonisha, Gershwin: Porgy and Bess, Weil: Broadway Opera, Copland: The Tender Land], North Texas, 2008 LAWRENCE, Ian, The Twentieth-Century String Quartet, Scarecrow, 2001 LEACH, Brenda, Looking and Listening: Conversations between Modern Art and Music, Scarecrow, 2014 LEAFSTEDT, Carl S., Inside Bluebard’s Castle. Music and Drama in Béla Bartók’s Opera, Oxford UP, 2005 LEBRECHT, Norman, Companion to 20th Century Music, Da Capo Press, 1996 LENDVAI, Ernő, Béla Bartók: An Analysis of His Music, Kahn and Averil, London, rev. ed.1979 LENDVAI, Ernő, Bartók and Kodály, Kecskemét, 1976/1980 LESSER, Wendy, Music for Silenced Voices. Shostakovich and His Fifteen Quartets, Yale UP, 2012 LESTER, Joel, Analytic Approaches to Twentieth-Century Music, Norton, 1988 LEVITS, Tamara, ed., Stravinsky and His World, Princeton UP, 2013 LIGETI, György, Gesammelte Schriften, hg. LICHTENFELD, Monika, 2 vol. Schott, Mainz, 2006 LUPU, Sherban; BOGA, Irina, Unknown Enescu, Editura Casa Radio, București, 2011, + 2 cds MAAS, Sander van, The Reinvention of Religious Music. Olivier Messiaen's Breakthrough Toward the Beyond, Fordham UP, 2012 MacDONALD, Malcolm, Dmitri Shostakovich. A Complete Catalogue, Boosey and Hawkes, London, 1977 MACHOVER, Tod, Musical Thought at IRCAM, Routledge, 1983 MACONIE, Robin, Avant Garde: An American Odyssey from Gertrude Stein to Pierre Boulez, Scarecrow, 2012 MACONIE, Robin, Experiencing Strawinsky: A Listener’s Companion, Scarecrow, 2013 MACONIE, Robin, Other Planets: The Music of Karlheinz Stockhausen, Scarecrow, 2005 MALCOLM, Noël, George Enescu. His Life and Music, Toccata Press, London, 1990; trad.

George Enescu. Viața și muzica, Humanitas, București, 2011 MANTZOURANI, Eva, The Life and Twelve-Note Music of Nikos Skalkottas, Ashgate, 2011 MARCO, Tomas, Spanish Music in the 20th Century, Harvard UP, 1993 MATHIAS, Rhiannon, Lutyens, Maconchy, Williams and Twentieth-Century British Music.

A Blest Trio of Sirens, Ashgate, 2012 MAUSER, Siegfried (Hg.), Musiktheater im 20. Jahrhundert. In: HMG, 2002 McNEILL, Rhoderick, The Australian Symphony from Federation [1901] to 1960, Ashgate, 2014 MEAD, Andrew, An Introduction to the Music of Milton Babbitt, Princeton UP, 1994 MELLERS, Wilfrid, Singing in the Wilderness. Music and Ecology in the Twentieth Century, Illinois UP, 2001 MESKHISHVILI, Erna, Dmitri Shostakovich – Notograficheski spravochni [catalog], Moscow, 1996 *** Messiaen Studies, Cambridge UP, 2011 MEYER, Michael, The Politics of Music in the Third Reich, Peter Lang, New York, 1993 MICHAŁOWSKI, Kornel, Karol Szymanowski, 1882–1937. Katalog tematyczny dzieł i bibliografia, Polskie Wydawnictwo Muzyczne, Kraków, 1967 MICHEL, Pierre, Luigi Dallapiccola, Contrechamps, Genève, 1996 MIRCHANDANI, Sharon, Marga Richter, Illinois UP, 2012 MOLNAR, Emilia, Hg., Kirchenmusik während des Kommunismus in Ungarn. Aussagen von Zeitzeugen, Edition Musik Südost, München, 2007 MORGAN, Robert P., Anthology of Twentieth-Century Music, Norton, 1992 155

Monografii despre creații muzicale.

104 Elena Maria Şorban MORGAN, Robert P., Twentieth-Century Music: A History of Musical Style in Modern Europe and America, Norton, 1991 MORGAN, Tom, Aspects of Complexity in Recent British Music, Routledge, 1994 MORRA, Irene, Twentieth-Century British Authors and the Rise of Opera in Britain, Ashgate, 2007 MORRIS, Christopher, Modernism and the Cult of Mountains. Opera, Cinema, Ashgate, 2012 MORRISON, Simon, ed., Sergey Prokofiev and His World, Princeton, 2008 MORRISON, Simon, The People’s Artist. Prokofiev’s Soviet Years, Oxford UP, 2008 MORTON, David L. Jr., Sound Recording. The Life Storz pf a Technology, Greenwood Press, Westport, 2004 MURCISON, Gayle, The American Stravinsky. The Style and Aesthetics of Copland's New American Music, the Early Works, 1921-1938, Michigan UP, 2012 MYERS, Rollo H., ed., Twentieth Century Music, 2nd edition, Calder & Boyars, London, 1968 NEWMAN, William S., The History of the Sonata Idea, III. The Sonata Since Beethoven, North Carolina UP, 2013 NICHOLLS, David, American Experimental Music 1890-1940, Cambridge UP, 1991 NICHOLLS, David, ed., TCC to John Cage, 2002 NICHOLLS, David, John Cage, Illinois UP, 2007 NICHOLS, Roger, The Harlequin Years. Music in Paris 1917-1929, California UP, 2003 NISSMAN, Barbara, Bartók and the Piano: A Performer’s View, Scarecrow, 2002 NOBLE, Alistair, Composing Ambiguity: The Early Music of Morton Feldman, Ashgate, 2013 NONKEN, Marilyn, The Spectral Piano. From Liszt, Scriabin, and Debussy to the Digital Age, Cambridge UP, 2014 NOONAN, Ellen, The Strange Career of Porgy and Bess. Race, Culture, and America’s Most Famous Opera, North Carolina UP, 2012 NORRIS, Christopher, ed., Shostakovich: The Man and his Music, Lawrence & Wishart, London, 1982 NOTLEY, Margaret, Opera after 1900, Ashgate, 2010 NOUDELMANN, François, The Philosopher’s Touch: Sartre, Nietzsche, and Barthes at the Piano, California UP, 2012 NOWKA, Dieter, George Enescu und die Entwicklung der rumänischen Musik, Pro Universitate Verlag, Sinzheim, 1998 NYMAN, Michael, Experimental Music. Cage and Beyond, Cambridge UP, 1999 O’CONNELL, John Morgan, Alaturka: Style in Turkish Music (1923-1938), Ashgate, 2013 OJA, Carol J.; Judith TICK, eds., Aaron Copland and His World, Princeton UP, 2005 PADDISON, Max, Adorno’s Aesthetics of Music, Cambridge UP, 1998 PAINTER, Karen, Symphonic Aspirations: German Music and Politics, 1900-1945, Harvard UP, 2008 PÂRIS, Alain, Dictionnaire des interprètes et de l'interprétation musicale depuis 1900, 5e édition, Robert Laffont, Paris, 2005 PATTERSON, David W., John Cage, Music, Philosophy, and Intention, 1933-1950, Routledge, 2008 PELLS, Richard, Modernist America. Art, Music, Movies, and the Globalization of American Culture, Yale UP, 2011 PENDLE, Karin, American Women Composers, Routledge, 1997 PERSICHETTI, Vincent, Twentieth-Century Harmony: Creative Aspects and Practice, Norton, 1961 PISTON, Walter, Orchestration, Norton, 1955 PFITZNER, Hans, Die neue Aesthetik de musikalischen Impotenz. Ein VerwesungsSymptom, Verlag der Süddeutschen Monatshefte, München,1920 PHILIP, Robert, Early Recordings and Musical Style. Changing Tastes in Instrumental Performance, 1900-1950, Cambridge UP, 2004 PHILIP, Robert, Performing Music in the Age of Recording, Yale UP, 2004 POLACK, Howard, Aaron Copland. The Life and Work of an Uncommon Man, Illinois UP, 2000

Muzica nouă 105 POLACK, Howard, Harvard Composers: Walter Piston and His Students, from Elliott Carter to Frederic Rzewski, Scarecrow, 1992 POLISI, Joseph W., American Muse. The Life and Times of William Schuman, Amadeus, 2008 POPLE, Anthony, ed., TCC to Berg, 1997 POTTER, Caroline, Henri Dutilleux, Ashgate, 1997 POULENC, Francis, Articles and Interviews. Notes from Heart. Collected, introduced and annotated by Nicolas Southon, Ashgate, 2014 PRESS, Stephen D., Prokofiev’s Ballets for Diaghilev, Ashgate, 2006 REICHARDT, Sarah, Composing the Modern Subject: Four String Quartets by Dmitri Shostakovich, Ashgate, 2008 RETI, Rudolph, Tonality, Atonality, Pantonality: A Study of some Trends in Twentieth Century Music, Macmillan, New York, 1958 RILEY, John, Dmitri Shostakovich. A Life in Film, I. B. Tauris, London, New York, 2005 RIMLER, Walter, George Gershwin. An Intimate Portrait, Illinois UP, 2009 RIMM, Robert, The Composer-Pianists. Hamelin and The Eight [Alkan, Sorabji, Busoni, Godowski, Feinberg, Scriabin, Medtner, Rachmaninov], Amadeus, 2008 RINGER, Alexander I., Arnold Schoenberg, The Composer as Jew, Claredon Press, Oxford, 1990 ROBINSON, Harlow, Sergei Prokofiev. A Biography, Northeastern UP, 2002 ROCHBERG, George, The Aesthetics of Survival. A Composer's View of Twentieth-Century Music, Michigan UP, 2013 ROFE, Michael, Dimensions of Energy in Shostakovich’s Symphonies, Ashgate, 2012 ROMA, Catherine, The Choral Music of Twentieth-Century Women Composers: Elisabeth Lutyens, Elizabeth Maconchy, and Thea Musgrave, Scarecrow, 2005 ROSENBERG, Deena, Fascinating Rhythm. The Collaboration of George and Ira Gershwin, Michigan UP, 1998 RUPPRECHT, Philip, Britten’s Musical Language, Cambridge UP, 2006 RYBKA, James, Bohuslav Martinů: The Compulsion to Compose, Scarecrow, 2011 SAFRÁNEK, Miklos, Bohuslav MARTINŮ. Leben und Werk, Bärenreiter, 1964 SALZMAN, Eric, Twentieth-century Music: an Introduction, Prentice Hall, 4th ed., 2001 SANDU-DEDIU, Valentina, Rumänische Musik nach 1944, Pfau Verlag, Saarbrücken, 2006 SCHAAL, Susanne; SCHADER, Luitgard, eds., Über Hindemith. Aufsätze zu Werk, Ästhetik und Interpretation, Schott Musik International, Mainz, 1996 SCHAEFFER, Pierre, In Search of a Concrete Music, California UP, 2012 SCHLOESSER, Stephen, Jazz Age Catholicism: Mystic Modernism in Postwar Paris, 1919-1933, Toronto UP, 2005 SCHMELZ, Peter J., Such Freedom, If Only Musical. Unofficial Soviet Music During the Thaw [Volkonski, Denisov, Pärt, Schnittke, Silvestrov, Gubaidulina], Oxford UP, 2009 SCHMIDT-HORNING, Susan, Chasing Sound. Technology, Culture, and the Art of Studio Recording from Edison to the LP, Johns Hopkins UP, 2013 SCHOENBERG, Arnold, Structural Functions and Harmony, Norton, 1969 SCHOENBERG, Nuria, (ed.), Arnold Schoenberg Self-Portrait: A Collection of Articles, Program Notes and Letters by the Composer about His Own Works, Belmont Music Publishers, California, 1988 SCHUTTENHELM, Thomas, The Orchestral Music of Michael Tippett. Creative Development and the Compositional Process, Cambridge UP, 2014 SCIANNAMEO, Franco; PELLEGRINI, Alessandra Carlotta, eds., Music as Dream: Essays on Giacinto Scelsi, Scarecrow, 2013 SEARBY, Michael D., Ligeti’s Stylistic Crisis: Transformation in His Musical Style, 1974-1985, Scarecrow, 2009 SEDDON, Laura, British Women Composers and Instrumental Chamber Music in the Early Twentieth Century, Ashgate, 2013 SESSIONS, Roger, Questions about Music, Harvard UP, 1970 SHENTON, Andrew, Olivier Messiaen’s System of Signs, Ashgate, 2008

106 Elena Maria Şorban SHAW, Jennier; AUNER, Joseph, TCC to Schoenberg, Cambridge UP, 2010 SHAWN, Allen, Arnold Schoenberg's Journey, Harvard UP, 2003 SHEINBERG, Esti, Irony, Satire, Parody and the Grotesque in the Music of Shostakovich, Ashgate, 2000 SHENTON, Andrew, Messiaen the Theologian, Ashgate, 2010 SHERMAN, Steve J., Leonard Bernstein at Work. His Final Years, 1984-1990, Amadeus, 2010 SHOSTAKOVICH, Dmitry, ed. Solomon VOLKOV, Testimony, Harper & Row, New York, 1979156 *** Dmitri Shostakovich [Catalogue], Second Edition, Sikorski Musikverlage Hamburg, 2012 *** Shostakovich Studies, Cambridge UP, 1995; vol.2, 2010 SHULTIS, Christopher, Silencing the Sounded Self. John Cage and the American Experimental Tradition, New England UP, 2013 SILVERMAN, Kenneth, Begin Again. A Biography of John Cage, Alfred A. Knopf, New York, 2010 SIMEONE, Nigel; TYRRELl, John; NĚMCOVÁ, Alena, Janáček's Works. A Catalogue of the Music and Writings of Leoš Janáček, Clarendon Press, Oxford, 1997 SIMMONS, Walter, The Music of William Schuman, Vincent Persichetti, and and Peter Mennin, Scarecrow, 2010 SIMMS, Bryan, Alban Berg, Routledge, 2013 SITSKY, Larry, Music of the Twentieth-Century Avant-Garde. A Biocritical Sourcebook, Greenwood, 2002 SKOWRON, Zbigniew, ed., Lutoslawski on Music, Scarecrow, 2007 SMITHER, Howard E., A History of the Oratorio. IV. The Oratorio in the Nineteenth and Twentieth Centuries, North Carolina UP, 2000 SOMFAI, László, Béla Bartók. Composition, Concepts and Autograph Sources, California UP, 1996 SPROUT, Leslie A., The Musical Legacy of Wartime France, California UP, 2013 STARR, Larry, George Gershwin, Yale UP, 2011 STEINITZ, Richard, György Ligeti: Music of the Imagination, Northeastern UP, 2003 STEINWEIS, Alan E., Art, Ideology, & Economics in Nazi Germany. The Reich Chambers of Music, Theater, and the Visual Arts, North Carolina UP, 1993 STEPHENSON, Lesley, Symphony of Dreams: The Conductor and Patron Paul Sacher, Scarecrow, 2003 STONE, Kurt, Music Notation in the Twentieth Century: A Practical Guidebook, Norton, 1980 STRAUS, Joseph Nathan, Remaking the Past: Musical Modernism and the Influence of the Tonal Tradition, Harvard UP, 1990 STRAUS, Joseph Nathan, Stravinsky’s Late Music, Cambridge UP, 2004 STRAUS, Joseph Nathan, Twelve-Tone Music in America, Cambridge UP, 2009 STRAVINSKI, Igor, Chroniques de ma vie, Denoël, Paris, 1962 STRIMPLE, Nick, Choral Music in the Twentieth Century, Amadeus, 2002 STUCKENSCHMIDT, Hans Heinz, Neue Musik, Berlin, 1951; trad. Musique nouvelle, Paris, f.a.

STUCKENSCHMIDT, Hans Heinz, Oper in dieser Zeit. Europäische Opernerreignisse aus vier Jahrzente, Velber bei Hannover, 1964 STUCKY, Steven, Lutoslawski and His Music, Cambridge UP, 2009 SUCHOFF, Benjamin, Bartók’s Microcosmos: Genesis, Pedagogy, and Style, Scarecrow, 2004 SUCHOFF, Benjamin, Béla Bartók: A Celebration, Scarecrow, 2003 SUCHOFF, Benjamin, Béla Bartók: Life and Work, Scarecrow, 2001 SUSANNI, Paolo; ANTOKOLETZ, Elliott, Music and Twentieth-Century Tonality Harmonic Progression Based on Modality and the Interval Cycles, Routledge, 2012 TAMBLING, Jeremy, Opera and the Culture of Fascism, Oxford UP, 1996 TARUSKIN, Richard, Defining Russia Musically, Princeton UP, 1997 156

Lucrare cu autenticitate controversată. Richard TARUSKIN o consideră contrafăcută – cf. The Danger of Music and Other Anti-Utopian Essays, p. 23.

Muzica nouă 107 TARUSKIN, Richard, The Early Twentieth Century. In: The Oxford History of Western Music, vol. 4, Oxford UP, 2005157 TAWA, Nicholas, The Great American Symphony. Music, the Depression, and War, Indiana UP, 2009 TAYLOR-JAY, Claire, The Artist-Operas of Pfitzner, Krenek and Hindemith, Ashgate, 2004 TERRIEN, Pascal, ed., Musique française: Esthétique et identité en mutation 1892-1992, Delatour France, 2012 THACKER, Toby, Music after Hitler, 1945-1955, Ashgate, 2007 THOMAS, Adrian, Polish Music since Szymanowski, Cambridge UP, 2008 *** Tippett Studies, Cambridge UP, 2006 TOBIN, R. James, Neoclassical Music in America: Voices of Clarity and Restraint, Scarecrow, 2014 TREGEAR, Peter, Ernst Krenek and the Politics of Musical Style, Scarecrow, 2013 TRUMMER, Johann; ENGELS, Stefan (Hg.), Kirchenmusik in sozialistischen Ländern vor und nach der Wende von 1989¸ Edition Musik Südost, München, 2006 ȚĂRANU, Cornel, Enesco dans la conscience du présent, Editura Științitică și Enciclopedică, București, 1981 Van Den TOORN, Pieter C., Music, Politics, and the Academy, California UP, 1995 Van Den TOORN, Pieter C.; Mc GINNESS, John, Stravinsky and the Russian Period. Sound and Legacy of a Musical Idiom, Cambridge UP, 2012 VARGA, Bálint András, ed., Contemporary Hungarian Composers, Budapest, 1989 VAUGHAN WILLIAMS, Ralph; MANNING, David, Vaughan Williams on Music, Oxford UP, 2008 *** Vaughan Williams Studies, Camridge UP, 2008 VOGEL, Jaroslav, Leoš Janaček. His Life and Works, London, f.a.

VOGT, Hans, Neue Musik seit 1945, 3. Ausgabe, Philipp Reclam Jun., Stuttgart, 1982 VOLKOV, Solomon, Shostakovich and Stalin, Alfred A. Knopf, New York, 2004 WALDEN, S. Joshua, Sounding Authentic. The Rural Miniature and Modernism, Oxford UP, 2014 WALSH, Stephen, The Music of Stravinsky, Oxford UP, 1992 WALSH, Stephen, Stravinsky. Vol. 1, The Creative Spring. Russia and France 1882-1934.

Vol. 2, The Second Exile: France and America, 1934-1971, California UP, 2002/2008 WALTER, Michael, Hitler in der Oper. Deutsches Musikleben 1919-1945, Verlag J. B. Metzler, Stuttgart – Weimar, 1995 WATERHOUSE, John C. G., Gian Francesco Malipiero (1882-1973). The Life, Times and Music of a Wayward Genius, Routledge 1999 *** Webern Studies, Cambridge UP, 2009 WEISBERG, Arthur, Performing Twentieth-Century Music. A Handbook for Conductors and Instrumentalists, Yale UP, 1996 WELLENS, Ian, Music on the Frontline. Nicolas Nabokov's Struggle Against Communism and Middlebrow Culture, Ashgate, 2002 WHITE, Harry; MURPHY, Michael, eds., Musical Constructions of Nationalism: Essays on the History and Ideology of European Musical Culture 1800-1945, Cork UP, 2001 WHITE, Eric Walter, Stravinsky. The Composer and His Works, California UP, 1966 WHITTALL, Arnold, Exploring Twentieth-Century Music. Tradition and Innovation, Cambridge UP, 2003 WHITTALL, Arnold, The Music of Britten and Tippett. Studies in Themes and Techniques, Cambridge UP, 1990 WIEBE, Heather, Britten’s Unquiet Pasts. Sound and Memory in Postwar Reconstruction, Cambridge UP, 2012 WIGHTMAN, Alistair, Karol Szymanowski, Ashgate, 1999 WILSON, Elizabeth, Shostakovich. A Life Remembered, Princeton UP, 2006 XENAKIS, Iannis, Formalized Music. Throught Matematics in Composition, Indiana UP, 1971 ZIMMERMANN, Heidy; MEYER, Felix (Hg.), Varèse, Edgar, Komponist. Klangforscher.

Visionär, Schott, Mainz etc., 2006 157

Online: oxfordwesternmusic.com.

108 Elena Maria Şorban B. Jazz (v. și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) *** Beiträge zur Jazzforschung, Wolke Verlag, Hofheim, 1989– *** The New Grove Dictionary of Jazz, ed. Barry KERNFELD, Macmillan Press Ltd., London, New York, 1994; ed. a doua, 2002 ANDERSON, Iain, This Is Our Music. Free Jazz, the Sixties, and American Culture, Pennsylvania UP, 2007 APPEL, Alfred, Jazz in Modernism. From Ellington and Armstrong to Matisse and Joyce, Yale UP, 2004 BINDAS, Kenneth J., Swing, That Modern Sound, Mississippi UP, 2001 BOYD RAEBURN, Bruce, New Orleans Style and the Writing of the American Jazz History, Michigan UP, 2009 CERCHIARI, Luca; CUGNY, Laurent; KERSCHBAUMER, Franz, eds., Eurojazzland. Jazz and European Sources, Dynamics, and Context, Northeastern UP, 2012 CHARTERS, Samuel, A Trumpet around the Corner: The Story of New Orleans Jazz, Mississippi UP, 2008 COOKE, Mervyn; HORN, David, TCC to Jazz, 2002 DAVENPORT, Lisa E., Jazz Diplomacy. Promoting America in Cold War Era, Mississippi UP, 2010 DAVIS, John S., Historical Dictionary of Jazz, Scarecrow, 2012 DeVEAUX, Scott; GIDDINS, Gary, Jazz, Norton, 2009 DeVEAUX, Scott; GIDDINS, Gary, Jazz: Essential Listening, Norton, 2010 EVANS, Joe; BROOKS, Christopher, Follow Your Heart. Movind with the Giants of Jazz, Swing, and Rhythm and Blues, Illinois UP, 2008 FEATHER, Leonard; GITLER, Ira, The Biographical Encyclopedia of Jazz, Oxford UP, 2007 FRY, Andy, Paris Blues. African American Music and French Popular Culture, 1920-1960, The University of Chicago Press, 2014 GIOIA, Ted, Delta Blues: The Life and Times of the Mississippi Masters Who Revolutionized American Music, Norton, 2009 GIOIA, Ted, The History of Jazz, 2nd ed., Oxford UP, 2011 GIOIA, Ted, The Jazz Standards. A Guide to the Repertoire, Oxford UP, 2012 HENNESSEY, Thomas J., From Jazz to Swing. African-American Jazz Musicians and Their Music, 1890-1935, Wayne State UP, 1994 HODEIR, André, The André Hodeir Jazz Reader, Michigan UP, 2006 JACKSON, Jeffrey H., Making Jazz French. Music and Modern Life in Interwar Paris, Duke UP, 2003 KATER, Michael H., Different Drummers: Jazz in the Culture of Nazi Germany, Oxford UP, 1992 KERNFELD, Barry, What to Listen for in Jazz, Yale UP, 2007 KIRCHNER, Bill, The Oxford Companion to Jazz, Oxford, 2005 LANE, Jeremy F., Jazz and Machine-Age Imperialism. Music, Race, and Intellectuals in France, 1918-1945, Michigan UP, 2013 MARTIN, Henry, Charlie Parker and Thematic Improvisation, Scarecrow, 1996 McGEE, Kristin A., Some Liked It Hot. Jazz Women in Film and Television, 1928–1959, Wesleyan UP, 2009 MELNICK, Jeffrey, A Right to Sing the Blues: African Americans, Jews, and American Popular Song, Harvard UP, 2001 MOORE, Allan F., ed., TCC to Blues and Gospel Music, 2002 O'MEALLY, Robert G., ed., The Jazz Cadence of American Culture, Columbia UP, 1998 OLIVER, Paul, The Story of the Blues, Northwestern UP, 1998 *** Order and Disorder. Music-Theoretical Strategies in 20th Century Music, UP Leuven, 2004 PANISH, Jon, The Colour of Jazz. Race and Representation in Postwar American Culture, Mississippi UP, 1997 PERETTI, Burton W., The Creation of Jazz. Music, Race, and Culture in Urban America, Illinois UP, 1994 PIAZZA, Tom, The Guide to Classic Recorded Jazz, Iowa UP, 1995

Muzica nouă 109 RAEBURN, Bruce Boyd, New Orleans Style and the Writing of American Jazz History, Michigan UP, 2009 RILEY, Charles A. II, The Jazz Age in France, H. N. Abrams, New York, 2004 RINZLER, Paul, The Contradictions of Jazz, Scarecrow, 2008 SALES, Grover, Jazz. America’s Classical Music, Da Capo Press, 1992 SANDKE, Randall, Where the Dark and the Light Folks Meet: Race and the Mythology, Politics, and Business of Jazz, Scarecrow, 2009 SAUL, Scott, Freedom Is, Freedom Ain't: Jazz and the Making of the Sixties, Harvard UP, 2005 SCHAFER, W. J.; RIEDEL, J., The Art of Ragtime. Form and Meaning of an Original American Art, Louisiana State UP, 1973 SHAW, Arnold, The Jazz Age. Popular Music in the 1920s, Clarendon Press, Oxford, 1989 SILVESTER, Peter J., The Story of Boogie-Woogie: A Left Hand Like God, Scarecrow, 2009 SOUTHERN, Eileen, The Music of Black Americans: A History, Norton, 1997 STEPHANS, Michael, Experiencing Jazz: A Listener’s Companion, Scarecrow, 2013 STOWE, David W., Swing Changes: Big-Band Jazz in New Deal America, Harvard UP, 1996 TIRRO, Frank, Jazz: A History, Norton, 1993 TOWNSEND, Peter, Jazz in American Culture, Mississippi UP, 2000 WHALEY, Preston, Jr., Blows Like a Horn: Beat Writing, Jazz, Style, and Markets in the Transformation of U.S. Culture, Harvard UP, 2004 WYNN, Neil A., ed., Cross the Water Blues. African American Music in Europe, Mississippi UP, 2007 ZWERIN, Mike, Swing under the Nazis: Jazz as a Metaphor for Freedom, Cooper Square Press, New York, 2000 C. Muzici ușoare și de film (v. și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) ALTMAN, Rick, Silent Film Sound, Columbia UP, 2004 ALTMAN, Rick, The American Film Musical, Indiana UP, 2009 APARICIO, Frances R., Listening to Salsa. Gender, Latin Popular Music, and Puerto Rican Cultures, Wesleyan UP, 2010 BARKER, Hugh; TAYLOR, Yuval, Faking It: The Quest for Authenticity in Popular Music, Norton, 2007 BIRNBAUM, Larry, Before Elvis: The Prehistory of Rock’n Roll, Scarecrow, 2012 BLOCK, Geoffrey, The Richard Rodgers Reader, Oxford UP, 2012 BLUESTEIN, Gene, Poplore. Folk and Pop in American Culture, Massachusetts UP, 1994 BRACKET, David, Interpreting Popular Music, California UP, 2000 BROVEN, John, Record Makers and Breakers. Voices of the Independent Rock’n Roll Pioneers, Illinois UP, 2010 BUHLER, James; FLINN, Caryl; NEUMEYER, David, eds., Music and Cinema, Wesleyan UP, 2000 BURGAN, Jerry, Wounds to Bind: A Memoir of the Folk-Rock Revolution, Scarecrow, 2014 BURT, George, The Art of Film Music, Northeastern UP, 1994 CAPS, John, Henry Mancini. Reinventing Filmmusic, Illinois UP, 2012 CHION, Michel, Audio-Vision: Sound on Screen, Columbia UP, 1994 CHION, Michel, The Voice in Cinema, Columbia UP, 1999 CHION, Michel, Film, a Sound Art, Columbia UP, 2009 CHRISTGAU, Robert, Grown Up All Wrong: 75 Great Rock and Pop Artists from Vaudeville to Techno, Harvard UP, 2001 CONRICH, Ian; TINCKNELL, Estella, Film’s Musical Moments, Edinburgh UP, 2006 COOKE, Mervyn, A History of Film Music, Cambridge UP, 2008 COVACH, John; FLORY, Andrew, What’s That Sound? An Introduction to Rock and Its History, Norton, 2012 DASH, Irene G., Shakespeare and the American Musical, Indiana UP, 2010 DAVIES, Hunter, The Beatles, Norton, 2010 DAVIS, Francis, History of the Blues. The Roots, the Music, the People, Da Capo Press, 2003

110 Elena Maria Şorban DETTMAR, Kevin J. H.; RICHEY, William, eds., Reading Rock and Roll: Authenticity, Appropriation, Aesthetics, Columbia UP, 1999 DeVENNEY, David P., The New Broadway Song Companion: An Annotated Guide to Musical Theatre Literature by Voice Type and Song Style, Scarecrow, 2009 ECHOLS, Alice, Hot Stuff: Disco and the Remaking of American Culture, Norton, 2011 ELLISON, Curtis W., Country Music Culture. From Hard Times to Heaven, Mississippi UP, 1995 EVERETT, Walter, The Beatles as Musicians, Oxford UP, 1999 EVERETT, Walter, The Foundations of Rock, Oxford UP, 2009 EVERETT, William A.; LAIRD, Paul R., eds., TCC to the Musical, 2008 EVERETT, William A.; LAIRD, Paul R., Historical Dictionary of the Broadway Musical, Scarecrow, 2007 EVERETT, William, A.; LAIRD, Paul R., The A to Z of the Broadway Musical, Scarecrow, 2009 EYERMAN, Ron; JAMISON, Andrew, Music and Social Movements – Mobilizing Traditions in the Twentieth Century, Cambridge UP, 1998 FLINN, Caryl, Strains of Utopia: Gender, Nostalgia, and Hollywood Film Music, Princeton UP, 1992 FORD, Phil, Dig. Sound and Music in Hip Culture, Oxford UP, 2013 FOX, Pamela, Gender, Race, and Rusticity in Country Music, Michigan UP, 2009 FRANZ, Kathleen; SMULYAN, Susan, eds., Major Problems in American Popular Culture.

Documents and Essays, Wadsworth, 2012 FRIEDLANDER, Paul, Rock and Roll. A Social History, Da Capo Press, 2006 FRITH, Simon; STRAW, Will; STREET, John, eds., TCC to Pop and Rock, 2001 FRONTANI, Michael R., The Beatles: Image and the Media, Mississippi UP, 2009 GRACYK, Theodore, Listening to Popular Music, Michigan UP, 2007 HENNENBERG, Fritz, Operette auf dem Weg zu Musical. Ralph Benatzky. Lebensbericht und Werkverzeichnis, Edition Steinbauer, Wien, 2009 HERTZMAN, Marc A., Making Samba. A New History of Race and Music in Brazil, Duke UP, 2013 HICKS, Michael, Sixties Rock. Garage, Psychedelic, and Other Satisfactions, Illinois UP, 1999 HISHAK, Thomas S., Off-Broadway Musicals Since 1919: From Greenwich Village Follies to The Toxic Avenger, Scarecrow, 2011 HISCHAK, Thomas S., The Oxford Companion to the American Musical. Theatre, Film, and Television, Oxford UP, 2008 HISCHAK, Thomas S.; ROBINSON, Mark A., The Disney Song Encyclopedia. Updated Edition, Scarecrow, 2012 JACKSON, Andrew Brant, Still the Greatest. The Essential Songs of The Beatles Solo Careers, Scarecrow, 2014 JOHNSTONE, Nick, Brief History of the Rock and Roll, Da Capo Press, 2007 KARKOSCHKA, Erhard, Notation in New Music: A Critical Guide to Interpretation and Realisation, Praeger, New York, 1972 KINGSBURY, Paul, ed., The Encyclopedia of Country Music, Oxford UP, 1998 KLOPPENBURG, Josef, Hg., Das Handbuch der Filmmusik. Geschichte – Ästhetik – Funktionalität, Laaber, 2012 KNAPP, Raymond, The American Musical and the Formation of National Identity, Princeton UP, 2004 KNAPP, Raymond, The American Musical and the Performance of Personal Identity, Princeton UP, 2009 KNAPP, Raymond; MORRIS, Mitchell; WOLF, Stacy, eds., The Oxford Handbook of the American Musical, Oxford UP, 2013 KRAMER, Michael J., The Republic of Rock. Music and Citizenship in the Sixties Counterculture, Oxford UP, 2013 KUTSCHKLE, Beate; NORTON, Barley, eds., Music and Protest in 1968, Cambridge UP, 2013 LARKIN, Colin, ed., Encyclopedia of Popular Music, ed. 4, 10 vol., Oxford UP, 2006 MacDONALD, Laurence E., Film Music: A Comprehensive History, 2nd ed., Scarecrow, 2013

Muzica nouă 111 MacFARLANE, Thoms, The Beatles and McLuhan: Understanding the Electric Age, Scarecrow, 2012 MALVINNI, David, Grateful Dead and the Art of Rock Improvisation, Scarecrow, 2013 MARCUS, Greil, Dead Elvis: A Chronicle of a Cultural Obsession, Harvard UP, 1999 MARTIN, Linda; SEGRAVE, Kerry, Anti-Rock. The Opposition to Rock’n Roll, Da Capo Press, 1993 McKEEN, William, ed., Rock and Roll Is Here To Stay: An Anthology, Norton, 2000 McKINNEY, Devin, Magic Circles: The Beatles in Dream and History, Harvard UP, 2004 McMILLIN, Scott, The Musical as Drama, Princeton UP, 2007 MORALES, Ed, Latin Beat. The Rhythms and Roots of Latin Music from Bossa Nova to Salsa and Beyond, Da Capo Press, 2003 MORRICONE, Ennio; MICELI, Sergio, Composing for the Cinema. The Theory and Praxis of Music in Film, Scarecrow, 2013 MORRIS, Mitchell, The Persistence of Sentiment. Display and Feeling in Popular Music of the 1970s, California UP, 2013 NEAL, Jocelyn R., Country Music. A Cultural and Stylistic History, Oxford UP, 2012 NEUMEYER, David, The Oxford Handbook of Film Music Studies, Oxford UP, 2014 NOTT, James J., Music for the People. Popular Music and Dance in Interwar Britain, Oxford UP, 2002 PENDERGAST, Roy M., Film Music: A Neglected Art, Norton, 1992 PINCH, Trevor; TROCCO, Frank, Analog Days: The Invention and Impact of the Moog Synthesizer, Harvard UP, 2004 REYNOLDS, Simon; PRESS, Joy, The Sex Revolts: Gender, Rebellion, and Rock ‘n’ Roll, Harvard UP, 1996 RONDÓN, César Miguel, The Book o Salsa. A Chronicle of Urban Music from the Caribbean to New York City, North Carolina UP, 2010 SIMEONE, Nigel, Leonard Bernstein: West Side Story, Ashgate, 2009 SIOBHAN MULLIGAN, Kate, The Beatles: A Musical Biography, Greenwood, 2010 SMITH, Helen, There’s a Place For Us: The Musical Theatre Works of Leonard Bernstein, Ashgate, 2011 SMITH, Susan, The Musical: Race, Gender, and Performance, Columbia UP, 2005 SPICER, Mark; COVACH, John, eds., Sounding Out Pop. Analytical Essays in Popular Music, Michigan UP, 2010 SPRING, Katherine, Saying it with Songs. Popular Music and the Coming of Sound to Hollywood Cinema, Oxford UP, 2013 STEMPEL, Larry, Showtime: A History of the Broadway Musical Theater, Norton, 2011 STEPHENSON, Ken, What to Listen For in Rock. A Stylistic Analysis, Yale UP, 2002 STOCKMANN, Doris (Hg.), Volks- und Populärmusik in Europa, in: NHMw, Laaber, 1992 SWAIN, Joseph P., The Broadway Musical: A Critical and Musical Survey, Scarecrow, 2002 TAWA, Nicholas E., Supremely American: Popular Song in the 20th Century, Scarecrow, 2005 TSENOVA, Valeria, Underground Music from the Former USSR, Routledge, 1998 WAID, Elijah, How the Beatles Destroyed Rock’n’Roll. An Alternative History of American Popular Music, Oxford UP, 2009 WAKSMAN, Steve, Instruments of Desire: The Electric Guitar and the Shaping of Musical Experience, Harvard UP, 2001 WEISBARD, Eric, This Is Pop: In Search of the Elusive at Experience Music Project, Harvard UP, 2003 WELLS, Elizabeth A., West Side Story: Cultural Perspectives on an American Musical, Scarecrow, 2010 WOLF, Stacy, A Problem Like Maria. Gender and Sexuality in the American Musical, Michigan UP, 2002 WOLLMAN, Elizabeth L., The Theater Will Rock. A History of the Rock Musical, from Hair to Hedwig, Michigan UP, 2010 WOMACK, Kenneth, ed., TCC to the Beatles, 2009

112 Elena Maria Şorban 10.2.2. În limba română Toate domeniile NEAGU, Gelu, Resurse TIC în educaţia muzicală, Editura Grafoart, Bucureşti, 2012 POPESCU, Mariana, Muzicieni basarabeni afirmaţi în România, Bucureşti, 2014 A. Muzică cultă ANGHEL, Irinel, Muzica suprarealistă, teză de doctorat, UNMB, 2003 AXENTE, Colette; RAȚIU, Ileana, George Enescu: biografie documentară: tinerețea și afirmarea (1901-1920), București, 1998 AXIONOV, Vladimir, Genurile muzicii simfonice din Moldova (anii 30-80 ai secolului al XX-lea), BulatArtGlob, Chișinău, 1998 AXIONOV, Vladimir, Simfonia din Moldova: evoluția istorică, varietățile de gen, Editura Știința, Chișinău, 1987 AXIONOV, Vladimir, Studii muzicologice, Cluj-Napoca, 2012 AXIONOV, Vladimir, Tendințe stilistice în creația componistică din Republica Moldova (muzica instrumentală), Cartea Moldovei, Chișinău, 2006 BARTÓK, Béla, Însemnări asupra cîntecului popular, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956 BARTÓK, Béla, Scrisori I-II, Ed. îngrijită de Ferenc László, București, 1976, 1978 BĂCIOIU, Georgeta Aneta; JOIŢOIU, Cristina Maria, editori, George Enescu în presa franceză. Volumul I. 1895-1903, Bucureşti, 2013 BĂLAN, George, Cazul Schönberg, București, 1974 BĂRGĂUANU, Grigore; TĂNĂSESCU, Dragoș, Dinu Lipatti, București, 1971 BENTOIU, Pascal, Breviar enescian, Editura UNMB, 2005 BENTOIU, Pascal, Capodopere enesciene, București, 1984 BERGER, Georg Wilhelm, Estetica sonatei moderne, București, 1984 BERGER, Wilhelm Georg, Muzica simfonică modernă-contemporană (1930-1950), București, 1976 BERGER, Wilhelm Georg, Muzica simfonică contemporană (1950-1970), București, 1977 BLAJINSCHI, Uliana, Avangarda muzicală rusă, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca 2012 BUCIU, Dan, Elemente de scriitură modală, București, 1981 BUCIU, Dan, Repere fundamentale ale scriiturii modale românești, teză de doctorat, UNMB, 1992 BURA, Corina, Concertul pentru vioară și orchestră în secolul XX și locul concertului românesc pentru vioară, București, 2001 BURA, Corina, Concertul românesc pentru vioară şi orchestră. Un univers modal, vol. 1, Bucureşti, 2007 CARABENCIOV, Ani-Rafaela; KINDL, Walter, Muzica secolului XX. Curs recapitulativ, Editura Tiparnița, Arad, MMX CAZACU, Marin, Repere violoncelistice: Constantin Dimitrescu și George Enescu, Editura UNMB, 2010 CEDERNA, Camilla, Maria Callas, București, 1970 *** Centenar Marcel Mihalovici [1898-1995], București, 2001 CHELARIU, Dolores, Muzica pentru orgă a lui Olivier Messiaen în contextul muzicii europene din secolul XX, teză de doctorat, UNMB, 2005 CIOMAC, Emanoil, Enescu, București, 1968 COJOCARU, Dora, Creația lui György Ligeti în contextul stilistic al secolului XX, Cluj-Napoca, 1999 COMAN, Lavinia, Constantin Silvestri, EDP, Bucureşti, 2014 CONSTANTINESCU, Grigore, George Enescu, EDP, București, 2009 COPHIGNON, Alain, George Enescu, Editura Institutului Cultural Român, București, 2009 CORREDOR, Josep M., De vorbă cu Pablo Casals. Amintirile și părerile unui muzician, București, 1964 COSMA, Mihai, George Enescu. Destinul unui geniu, București, 2005 COSMA, Mihai, ed., George Enescu. Oedipe. Libret. Versiune românească de Emanoil Ciomac, Editura UNMB, 2007 COSMA, Octavian-Lazăr, Oedipe-ul enescian, București, 1967

Muzica nouă 113 COSMA, Octavian-Lazăr, Universul muzicii românești – Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, 1920-1995, București, 1995 CRISTESCU, Constanța, Izvoare bizantine în metamorfoze enesciene, Editura Mușatinii, Suceava, 2011 CSENDES, Ladislau, George Enescu – un exil supravegheat?, + cd, Editura Casa Radio, București, 2011 DĂNILĂ, Aurelian, Opera basarabeană, Editura Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, Chișinău, 1995 DUMITRESCU, Ilinca, Mihail Jora – Studii și documente, vol. I, București, 1995 DUMITRESCU, Ilinca, Mihail Jora – creația pentru pian și scriitura pianistică, teză de doctorat, UNMB, 2006 DUȚICĂ, Gheorghe, Fenomenul polimodal în viziunea lui Olivier Messiaen, Iași, 2003 DUŢICĂ, Luminiţa, Concertul pentru orchestră în creaţia compozitorilor români, 2 vol., Bucureşti, 2013 ENESCU, George, Scrisori, ed. îngrijită de Viorel COSMA, București, vol. 1: 1974, vol. II: 1981 FIRCA, Clemansa-Liliana, Catalogul tematic al creației lui George Enescu. I. 1886-1900, București, 1985 FIRCA, Clemansa-Liliana, Modernitate și avangardă în muzica ante- și interbelică a secolului XX (1900-1940), Editura Fundației Culturale Române, București, 2002 FIRCA, Clemansa Liliana, Enescu. Relevanța „secundarului”, Editura Institutului Cultural Român, București, 2005 FIRCA, Clemansa-Liliana, Noul catalog tematic al creației lui George Enescu.

I. Muzica de cameră, București, 2010 FRĂȚILĂ, Mariana, Muzica secolului XX. Diversitate stilistică sincronică și diacronică, București, 2012 GAVOTY, Bernard, Amintirile lui George Enescu, București, 1982; ediție bilingvă, Editura Curtea Veche, București, 2011 GAVRIȘ, Mihaela, Sonatele cu pian ale lui Sigismund Toduță – nel mezzo dell' camin’, Editura Arpeggione, Cluj-Napoca, 2005 GHIȘA, Lucian, Poemul simfonic românesc, Cluj-Napoca, 2012 GHIȘA, Lucian, Oratoriul românesc, Cluj-Napoca, 2012 GINOT, Isabelle; MICHEL, Marcelle, Dansul în secolul XX, Editura Art, București, 2011 GOIA, Dumitru, D. D. Șostakovici – Formarea stilului simfonic, teză de doctorat, UNMB, 2005 GRIGORESCU, Olga, Dinu Lipatti, EDP, București, 2011 GUȚANU, Luminița, Opera în Basarabia în secolul XX, Editura UNMB, 2007 HERMAN, Vasile, Formă și stil în noua creație muzicală românească, București, 1977 HINDEMITH, Paul, Inițiere în compoziție, București, 1967 HOLST, Imogen, Benjamin Britten, București, 1972 HONEGGER, Arthur, Sînt compozitor, București, 1966 HOTORAN, Mădălina, Patimile și moartea Domnului în viziunea componisticii secolului XX. Genul pasiunii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008 IACOB, Hilda, Aspecte stilistice în creația vocală și vocal-simfonică a lui S. Toduță, Cluj-Napoca, 2002 IONAȘCU, Stelian, Paul Constantinescu și muzica psaltică românească, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005 JÁMBOR FEKETE, Elisabeta, Piese miniaturale dedicate pianului în muzica secolului al XX-lea, Oradea, 2007 JÁMBOR FEKETE, Elisabeta, Piese miniaturale dedicate pianului din creația compozitorilor români, Oradea, 2007 KONTOSSI, Sofia, Aspecte ale liedului în creația compozitorilor greci din prima jumătate a secolului XX, Iași, 2012 KREMLEV, Iuri, Probleme de estetică ale muzicii sovietice, București, 1960 LÁSZLÓ, Francisc, Béla Bartók și lumea noastră. Așa cum a fost, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995

114 Elena Maria Şorban LÁSZLÓ, Francisc, Béla Bartók și muzica populară a românilor din Banat și Transilvania, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003 LUPU, Olguța, Ipostaze ritmico-temporale în muzica primei jumătăți a secolului XX, Editura UNMB, 2005 LUPU, Olguța, O perspectivă ritmico-temporală asupra muzicii de la mijlocul secolului XX, Editura UNMB, 2005 LUPU, Sherban; BOGA, Irina, Enescu necunoscut, Editura Casa Radio, București, 2011, + 2 cd-uri MAIOR, Valeriu, Sonata modernă pentru vioară solo [Reger, Ysaÿe, Bartók, Honegger, Hindemith], Cluj-Napoca, 2004 MALCOLM, Noël, George Enescu. Viața și muzica, Humanitas, București, 2011 MANOLACHE, Laura, Șase portrete de compozitori români [W. G. Berger, Th. Grigoriu, M. Marbe, T. Olah, St. Niculescu, A. Vieru], București, 2002 MANOLACHE, Laura, ed., George Enescu. Interviuri din presa românească, 2 vol., ed. 2, București, 2005 MANOLEANU, Bianca Luigia, Direcții poetice în creația românească de lied a secolului XX, Editura UNMB, 2005 MANOLEANU, Remus, Paradigme ludice în muzica românească [Theodor Grigoriu, Dan Voiculescu, Eduard Terényi, Pascal Bentoiu], Editura UNMB, 2008 MARC-RĂCEU, Octavia, Constantin Silvestri – creația pentru pian între tradiție și avangardă în muzica românească, teză de doctorat, AMGD, 2015 MARINESCU, Mihaela [ed.], Centenar Marcel Mihalovici 1898-1985, București, 2001 MAXIM, Horia, Creația concertantă rusă pentru pian în secolul al XX-lea, Editura UNMB, 2013 MELNIC, Victoria, Muzica concretă: declarații, paradoxuri, perspective, Academia de Muzică „G. Musicescu”, Chișinău, 1996 MERCEAN-ȚÂRC, Mirela, Articularea formei în simfoniile compozitorilor clujeni – compuse în cea de-a doua jumătate a secolului XX, Oradea, 2007 MIHALOVICI, Marcel, Amintiri despre Enescu, Brâncuși și alți prieteni, ed. Valeriu Râpeanu, Editura Eminescu, București, 1987 MODORAN, Mihaela, Educația muzicală în România interbelică, teză de doctorat, UNMB, 2006 MOROIANU, Viniciu, Dinu Lipatti – creația pentru pian solo pregătitoare și succesoare fanteziei op. 8, Editura Printech, București, 2007 MUNTEANU, Gabriela Viorica, Concepții pedagogice românești în domeniul muzical. Liviu Comes, Dan Voiculescu, Editura Ecou, Cluj-Napoca, 2013 MUNTEANU, Luminița Heliana, Muzica – subiect și realitate în opera scriitorilor interbelici – Lucian Blaga, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, teză de doctorat, UNMB, 2007 MUNTEANU, Viorel, Roman Vlad – Modernitate și tradiție, București, 2001 MUNTEANU, Viorel, Întâlnirea compozitorilor români cu dodecafonia, Editura Național, București, 1998 MUREȘAN, Adina Maria, Pianul în orchestra simfonică din secolul XX, Cluj-Napoca, 2009 MUȘAT, Gheorghe, Lumini și umbre: din nou despre Erich Bergel, cu documente preluate din arhiva CNSAS, ediția a doua, Risoprint, Cluj-Napoca, 2014 NAUNCEF, Alina Maria, Repertoriul românesc pentru vioară în secolul XX, 2 vol., Brașov, 2009 NEDELCUȚ, Nelida, Paradigme ale vocalității în muzica românească contemporană, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2012 NEDELCUȚ, Nelida, Semiografia pianistică în creația românească a secolului XX, Cluj-Napoca, 2003 NEGURĂ, Neonila, George Enescu în spațiul artistic american, Editura Omnia, Iași, 1994 NENOIU, Miltiade, De la citatul folcloric la microtonie. Muzica românească pentru fagot în a doua jumătate a secolului XX, Editura UNMB, 2011 NIEDERMAIER, Astrid, Educație muzicală modernă. Concepția pedagogică și instrumentariul Orff, Sibiu, Editura Hora, 1999 OLTEAN, Tatiana, Mitul Meșterului Manole în lumina binomului creator Sigismund Toduță – Lucian Blaga, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012 ORBAN, Agneta, Estetica missei [sic] în relația dintre gen și formă în literatura muzicală a secolului XX, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca, 2005

Muzica nouă 115 OȘANU-POP, Ninuca, Elemente specifice ale scriiturii pianistice enesciene, Cluj-Napoca, 2003 PALADI, Marta, O istorie a pedagogiei pianistice în România secolului XX: Florica Musicescu, întemeietor de școală, EDP, București, 2012 PALEOLOGU, V[asile] G[eorgescu], Despre Erik Satie şi noul muzicalism. Muzica - golul – sculptura, Vatra, Bucureşti, 1945 PARON-FLORIȘTEAN, Doina-Anca, Muzicieni români la Schola Cantorum din Paris – un model de învățământ artistic european (1896-2010), București, 2010 PAVLENCO, Camelia, Enescu – cântecele iubirii, Editura UNMB, 2008 POP, Adrian, Recviemul românesc, Cluj-Napoca, 2004 POPA, Florinela, Mihail Jora – un modern european, București, 2009 POPA, Florinela, Serghei Prokofiev, EDP, București, 2012 POPESCU, Mihai, Repertoriul general al crea ției muzicale românești, I. Muzica simfonică, vocal-simfonică, de operă, operetă, balet, de fanfară ; II. Muzica de cameră; Supliment, București, 1979, 1981, 1987 POPOVICI, Doru, Introducere în opera contemporană, Editura Facla, Timișoara, 1974 PROKOFIEV, Serghei, Autobiografie, însemnări, București, 1960 RĂDULESCU, Antigona, Ipostaze concentrate ale unui contrapunct modern. Studiu de caz – Paul Hindemith, Bucureşti, 2013 RĂDULESCU, Speranța, Peisaje muzicale în România secolului XX, București, 2002 RÂPEANU, Valeriu, Enescu: interpretări și reconstituiri. Contribuții documentare, Editura Fundației Pro, București, 2003 RESPIGHI, Elsa, Ottorino Respighi, București, 1982 RÎMBU, Romeo, Crochiu al școlii clujene de compoziție, focalizat pe analiza simfoniilor mentorului ei, Sigismund Toduță, Oradea, 2012 ROTARU, Parascovia, Muzica instrumentală și vocală de cameră din Moldova, Business Elita, Chișinău, 2007 SANDU-DEDIU, Valentina, Muzica nouă între modern și postmodern, București, 2004 SANDU-DEDIU, Valentina și colaboratorii, Muzica românească între 1944-2000, București, 2002 SANDU-DEDIU, Valentina, Wozzeck – Profeție și împlinire, București, 1991 SASSMANN, Albert, Maestrul abia-n constrângeri se vădește. Tehnica și estetica muzicii de pian pentru mână stângă solo, Eikon, Cluj-Napoca, 2011 SAVA, Iosif, Iubiți muzica secolului XX. Fișe, eseuri, conspecte, Editura Albatros, București, 1984 SÂRBU, Cristina Maria: Carl Orff. Viața și opera, București, Editura Anima, 2005; Carl Orff, EDP, București, 2009 SCHÖNBERG, Arnold, Fundamentele compoziției muzicale, Editura Institutului Național pentru Societatea și Cultura României, 1998 SEDA, Jaroslav, Leoš Janáček, București, 1961 *** Simpozion internațional George Enescu, București SMĂRĂNDESCU, Laura, Francis Poulenc – repere stilistice, Editura Grafoart, Bucureşti, 2011 SPÂNU-VIȘENESCU, Oana, Vioara în peisajul cameral modern, Editura UNMB, 2009 STAN, Constantin-Tufan, György Kurtág, reîntoarcerea la matricea spirituală, Cluj-Napoca, 2009 STANCIU, Alina, Graiul enescian al amintiirilor, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004 STOIANOV, Carmen Antoaneta, Neoclasicism muzical românesc, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005 STOIANOV, Carmen Antoaneta, Repere în neoclasicismul muzical românesc, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004 STOICA, Adrian, Creația pianistică românească între 1900-1945, București, 2007 STRAVINSKI, Igor, Poetica muzicală, București, 1967 *** Studii toduțiene, Cluj-Napoca, 2004 SZABÓ, Anna, Sistemul educațional muzical al lui Zoltán Kodály în contextul european modern, teză de doctorat, UNMB, 2008 SZABOLCSI, Bence, Béla Bartók. Viața și opera, București, 1962

116 Elena Maria Şorban SZILÁGYI, Ana; ULUBEANU, Sabina, editori, Aurel Stroe și tradiția muzicală europeană, Editura UNMB, 2010 TERÉNYI, Eduard, Armonia muzicii moderne, 1900-1950, Cluj-Napoca, 2001 TIMARU, Valentin, Simfonismul enescian, București, 1992 TOMA, Valentina, Estetica avangardei muzicale ruse din prima jumătate a secolului XX, Cluj-Napoca, 2009 TOMA, Valentina, Meandrele unei opere, Lady Macbeth de Dmitri Șostakovici, Cluj-Napoca, 2008 TOMA-ZOICAȘ, Ligia, Universul gândirii xenakiene – oglindă a unui secol cucerit de știință, București, 2002 TOMESCU, Vasile, Paul Constantinescu, București, 1967 ȚĂRANU, Cornel, Enescu în conștiința prezentului , Editura pentru Literatură, București, 1969 ȚĂRANU, Cornel, Elemente de stilistică muzicală (secolul XX), curs multiplicat, Cluj-Napoca, 1981 UNGUREANU-KISS, Corina, Viaţa şi creaţiile compozitorului german Hans Werner Henze (1926), Bucureşti, 2010 VANCEA, Zeno, Creația muzicală românească. Sec. XIX-XX, vol.II, București, 1979 VARGA, Ovidiu, Enescu și alți șase mari ai secolului XX, București, 1981 VARGA, Ovidiu, Cei trei vienezi și nostalgia lui Orfeu, București, 1983 VASILE, Carmen, Erwartung de Arnold Schoenberg – prefigurarea unui nou gen al teatrului muzical, Oradea, 2004 VASILE, Carmen, La Voix humaine – drama însingurării, Oradea, 2004 VĂDUVA, Lois, Influența și controlul socio-politicului în muzică, teză de doctorat, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași, 2012 VIERU, Nina [ed.], Anatol Vieru despre muzica sa, Editura UNMB, 2006 VLAD, Roman, A trăi muzica. O povestire autobiografică, Iași, 2014 VLAD, Roman, Istoria dodecafoniei, București, 1998 VLAD, Roman, Recitind „Sărbătoarea primăverii“ de Igor Stravinski, Editura Național, București, 1998 VLAD, Roman, Stravinski, București, 1967 VOICANA, Mircea, coord., George Enescu. Monografie, Editura Academiei, București, 1971 VOICU-ARNĂUȚOIU, Ioana Raluca, Constantin Silvestri – biografie necunoscută, Ars Docendi, București, 2013 VOICU-ARNĂUȚOIU, Ioana Raluca, Muzicieni români: biografii ascunse în arhive, Ars Docendi, București, 2011 VOICU-ARNĂUȚOIU, Ioana Raluca, Sergiu Celibidache privit prin Cortina de fier, Ars Docendi, București, 2012 VOICU-ARNĂUȚOIU, Ioana Raluca, Sonatele pentru vioară și pian de Béla Bartók. Repere de analiză pentru o interpretare elevată, Ars Docendi, București, 2012 VOICULESCU, Dan, Polifonia secolului XX, București, 2005 WEBERN, Anton, Calea spre muzica nouă, București, 1998 XENAKIS, Iannis, Muzica și arhitectura, București, 1997 B. Jazz (v. și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) ANDRIEȘ, Adrian, Dicționar de jazz (muzicieni străini), Editura Tehnică, București, 1998 ARMSTRONG, Louis Satchmo, Viața mea la New Orleans, București, 1966 BERINDEI, Mihai, Dicționar de jazz, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976 BOTA, Johnny, Glosar al termenilor de jazz, Editura Brumar, Timișoara, 2008 BOTA, Johnny, Vioara în jazzul modern, Editura Brumar, Timișoara, 2008 COZMA, Romeo, Universul jazz-ului [sic!], Iași, 2006 HODEIR, André, Jazzul. Oameni și probleme, București, 1967 MALSON, Lucien, Istoria jazzului și a muzicii afro-americane, Editura Grinta, Cluj, 2010 MENDEA, Constantin D., Jazzul clasic: istorie și legendă, Editura Paideia, București, 2010

Muzica nouă 117 MIHAIU, Virgil, Cutia de rezonanță. Eseuri despre conexiunile dintre jazz și cultura contemporană, Editura Albatros, București, 1985 MOUËLLIC, Gilles, Jazzul, o estetică a secolului XX, Editura Grinta, Cluj, 2003 MOUËLLIC, Gilles, Jazz și cinema, Editura Grinta, Cluj, 2005 MUȘLEA, Ioan, O istorie a jazzului între anii 1900-2000, Editura Charmides, Bistrița, 2014 RĂDUCANU, Florin, Îndreptar de artă improvizatorică de jazz, București, 2013 TIBERIAN, Mircea, Tehnica improvizației în muzica de jazz, Editura UNMB, 2005 TIBERIAN, Mircea, Jazz Inside Out, Tracus Arte, Bucureşti, 2012, +3 cd-uri VASILIU, Alex, Creația lui Richard Oschanitzky – Trăsături stilistice, București, 2012 VIEHMANN, Iosif; ZDRENGHEA, Mihaela C., Curs de Istoria jazzului, Cluj-Napoca, 2000 C. Muzică ușoară și de film (v. și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) BRAMWELL, Tony; KINGSLAND, Rosemary, Magical Mystery Tours. Viața mea cu Beatles, Editura All, București, 2007 CARAMAN-FOTEA, Daniela, Conexiuni rock. De la Bill Haley la „Beatles” și „Rolling Stones”, București, 1982 CARAMAN-FOTEA, Daniela, Meridianele cântecului, București, 1989 FAZAKAS, Aaron, Imagine și sunet în muzica de film, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca, 2010 GRIGORAȘ, Costin, Fața văzută și nevăzută a muzicii – stardom-ul, Editrex, București, 2010 GRIGORAȘ, Costin, Fața văzută și nevăzută a muzicii – underground-ul. Prima parte, Editrex, București, 2011 JACKSON, Michael, Moon-Walk, Editura Venus, Iași, 1992 MARNY, Jacques, Vedetele muzicii ușoare, de la trubaduri la Beatles, București, 1967 PIAF, Edith, În vârtejul norocului, București, 1966 PRESLEY-BEAULIEU, Trutia Priscilla, Eu și Elvis, Editura Elis, București, 1993 SBÂRCEA, George, O stradă cu cântec sau povestea musicalului, București, 1979 10.2.3. În limba maghiară A. Muzică cultă *** A huszadik század zenéje. Muzsikusok, esztéták századunk zenéjéről, Gondolat, Budapest, 1966 ADORNO, Theodor W., Hans EISLER, Filmzene, Budapest, 1973 ADORNO, Theodor W., Írások a magyar zenéről [Bartók, Kósa, Kodály, Jemnitz], Budapest, 1984 ADORNO, Theodor W., Zene, filozófia, társadalom, Gondolat, Budapest, 1970 BARTÓK Béla, Bartók Béla önmagáról, műveiről, az új magyar zenéről, műzene és népzene viszonyáról – Bartók Béla írásai 1., ed. Tallián Tibor, Budapest, Editio Musica, 1989 BENKŐ András, Bartók Béla romániai hangversenyei, Kriterion, Bukarest, 1970 BERG Alban, Írások – Levelek – Dokumentumok, Budapest, 1965 BÓNIS Ferenc, Üzenetek a XX.. századból. Negyvenkét beszélgetés a magyar zenéről, Püski, Budapest, 2002 BREUER János [ed.], In memoriam Dmitrij Sosztakovics, Budapest, 1976 BREUER János, Kodály kalauz, Budapest, 1982 BREUER János, Kodály és kora, Kodály Intézet, Kecskemét, 2002 CAGE, John, A csend. Válogatott irások, Jelenkor, Pécs, 1994 COPLAND, Aaron, Az új zene, Budapest, 1973 DELIÈGE, Celestin, Beszélgetések Pierre Boulezzal, Budapest, 1983 EIMERT, Herbert, Dodekafónia, Budapest, 1969 EISLER, Hans, A zene értelméről és értelmetlenségéről, Gondolat, Budapest, 1977 ERHARDT, Ludwik, Találkozások Krzysztof Pendereckivel, Budapest, 1975 FODOR András, Sztravinszkij, Budapest, Gondolat, 1976 GÁDOR Ágnes [ed.], XX. Századi stílustörténeti szöveggyűjtemény, Népmüvelési Propaganda Iroda, Budapest, f. a.

GRABÓCZ Márta, Zene és narrativitás, Jelenkor Kiadó, Pécs, 2003

118 Elena Maria Şorban HALÁSZ, Péter, Kurtág György, Mágus, Budapest, 1998 HOLOPOV, Iurij, A XX.szâzad harmoniavilága, Budapest, 1978 HOLOPOVA, Valentina, A XX. század ritmusproblémái, Budapest, 1975 HONEGGER, Arthur, Zenéről, zenészekről, zeneéletről, Budapest, 1965 JUHÁSZ Elöd, Bernstein Story, Budapest, 1983 KÁRPÁTI János, Arnold Schönberg, Budapest, 1963 KÁRPÁTI János, Bartók kamarazenéje, Budapest, 1976 KÁRPÁTI János, Bartók–analitika. Válogatott tanulmányok, Rózsavölgyi és Társa, Budapest, 2004 KODÁLY Zoltán, A zene mindenkié, Budapest, 1975 KODÁLY Zoltán, Levelei, ed. Legány, Dezső, Budapest, 1982 KODÁLY Zoltán, Utam a zenéhez. Öt beszélgetés Lutz Besch-sel, Budapest, 1972 KÓKAI Rezső; FÁBIÁN Imre, Századunk zenéje, Budapest, 1967 KOTONSKI, Wlodzimierz, A modern zenekar ütőhangszerei, Budapest, 1967 KROÓ György, Bartók kalauz, Budapest, 1975 KROÓ György [ed.], Miért szép századunk zenéje?, Budapest, Gondolat, 1974 LAMPERT, Vera, Népzene Bartók műveiben – A feldolgozott dallamok forrásjegyzéke, Helikon, Budapest, 2006, +cd158 LÁSZLÓ Ferenc [ed.], A szfinx válaszol. Harmincöt beszélgetés George Enescuval, Kriterion Könyvkiado, Bukarest, 1995 LÁSZLÓ Ferenc [ed.], Útunk Kodályhoz. Tanulmányok, emlékezések, Kriterion, Bukarest, 1984 LENDVAI Ernő, Bartók dramaturgiája. Színpadi művek és a Cantata profana, Budapest, 1964 LENDVAI Ernő: Bartók és Kodály harmoniavilága, Budapest, 1975 LENDVAI Ernő, Bartók stílusa, Budapest, f. a.

LIGETI György, KERÉKFY Márton (szerk.), Ligeti György válogatott írásai, Rózsavölgyi és Társa, Budapest, 2008 MOLDOVÁN Domokos [ed.], Tisztelt Kurtág Györgynek, Rozsavölgyi és Társa, Budapest, 2006 NAJMÁNYI László, Theremin: dokumentumregény, Enciklopédia, Budapest, 2006 NÉMETH Amadé, A magyar operett története, Anno Kiadó, Budapest, 2002 PERNYE András, Alban Berg, Budapest, Ed. Gondolat, 1967 PINTÉR, Lajos, George Enescu erdélyi hangversenyei: magyar sajtóviszhangok, Kriterion, Bukarest, 1981 PROKOFJEV, Szergej, Önéletrajz. Gyermekkor, tanulóévek, Budapest, 1981 ROELCKE, Eckhard, Találkozások Ligeti Györggyel. Beszélgetőkönyv, Osiris Kiadó, Budapest, 2005 SABBE, Hermann, Ligeti György, Continuum, h.n., 1993 SALZMAN, Eric, A XX. század zenéje, Budapest, 1980 SATIE, Eric, Egy ütődött (én) megfigyelései, Budapest, Typotex, 2011 SOMFAI László, Anton Webern, Budapest, Gondolat, 1968 SOMFAI László, Bartók Béla kompozíciós módszere, műjegyzékkel, Akkord, Budapest, 2000 SOSZTAKOVICS, Dmitrij Dmitrievics, Testamentum (Dmitrij Sosztakovics emlékei Szolomon Volkov szerkesztésében), Európa, Budapest, 1997159 STEIN Erwin [ed.], Arnold Schoenberg levelei, Budapest, 1974 SZABÓ Csaba, Hogyan tanitsuk korunk zenéjét, București, Kriterion, 1977 SZABÓ Miklós, Bartók Béla kórusművei, Budapest, 1985 SZEKERNÉS János, Bartók Béla és a Bánság, Solness Konyvkiadó, Temesvár, 2006 SZŐLLŐSY András, Honegger, 2.kiadás, Gondolat, Budapest, 1980 SZŐNYI, Erzsébet, Zenei nevelési irányzatok a XX.században, Tankönyvkiadó, Budapest, 1988 SZTRAVINSZKIJ, Igor; CRAFT, Robert, Beszélgetések.Válogatás, Gondolat, Budapest, 1987 158 159

Catalogul melodiilor populare prelucrate de Bartók.

V. nota 156.

Muzica nouă 119 TALLIÁN Tibor, Cantata profana–- az átmenet mítosza, Magvető Kiadó, Budapest, 1983 TOKAJI András, Zene a sztálinizmusban és a Harmadik Birodalomban, Budapest, Balassi, 2000 ÚJFALUSSY József [ed.], Dokumentumok a magyar tanácsköztársaság zenei életéből, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1973 VARGA Bálint András, Witold Lutoslawski. Beszélgetések, Budapest, 1974 VARGA Bálint András, Beszélgetések Iannis Xenakisszal, Budapest, 1980 VÁRNAI Peter [ed.], Miért szép századunk operája? Budapest, Gondolat, 1979 VÁRNAI Péter: Beszélgetések Ligeti Györggyel, Budapest, 1979 VÁRNAI Péter, Beszélgetések Luigi Dallapiccolával, Budapest, 1977 VELCSOV Margit, Bartók Béla és Nagyszentmiklós, Partiumi Füzetek, Nagyvárad, 2006 WEBERN, Anton, Előadások – Levelek – Írások, Budapest, 1965 WHITE, Eric Walter, Sztravinszkij. A zeneszerző és művei, Budapest, 1976 B. Jazz GONDA János, Jazz. Történet – elmélet – gyakorlat, Budapest, 1979 GONDA János: Mi a jazz?, Budapest, 1982 JÁVORSZKY Béla Szilárd, A magyar jazz története, Kossuth Kiadó, Budapest, 2014 NEMES NAGY Péter, A blues nyomában, Dick Danussippi Project, Budapest, 2000 PERNYE András, A jazz , Noran, Budapest, 2007 SIMON Géza Gábor, Magyar jazztörténet, Magyar Jazzkutatási Társaság, Budapest, 1999 C. Muzică ușoară și de film FAZAKAS, Aaron, Filmhang-lexikon, Erdélyi Múzeum-Egyesület, Kolozsvár, 2014 KENEDI János [ed.], Film + zene = filmzene?, Budapest, 1978 LÉVAI Júlia; VITÁNYI Iván, Miből lesz a sláger?, Budapest, 1973 MacDONALD,Ian, A fejek forradalma. A Beatles dalai és a hatvanas évek, Park Kiadó, Budapest, 2009 OLDAL Gábor, Zene futószalagon: a szórakoztató muzsika világtörténete, Budapest, 1981 10.3. Înregistrări audio-video (toate domeniile) *** Edgar Varèse, documentar, Les Films d’ici, 1995 *** Electroacoustic Music History (1937>2010), GRM Anthology, 62 cd-uri *** Elvis on Tour, documentar, MGM, 1972 *** Enescu – un destin moldav în universalitate, film documentar *** George Crumb: The Voice of the Whale, New York, Rhapsody Films, 1988 *** George Enescu – Oedipe – Andrei Șerban. Film, Editura Video, București, 1995 *** Jazz Piano History, Hommage Multimedia GmbH, 5 dvd-uri *** Leoš Janáček, film documentar, WDR Arte, 2006, 56 minute *** Maria Callas at Covent Garden, regia Franco Zefirelli, dvd EMI Claasics *** Messiaen – La liturghie de cristal, dvd, film documentar, Naxos, 2007 *** My War Years: Arnold Schoenberg, regia Larry Weinstein, Rhombus Media, 1992 *** Propaganda Swing: Dr. Goebbels' Jazz Orchestra, documentar, dvd *** Roman Vlad e il suono della memoria, film documentar, 2010 *** The Art of Conducting – Great Conductors of the Past, dvd, 1994 *** The Art of Piano – Great Pianists of 20th Century, dvd, NVC Arts, 1999 *** The Art of Violin, dvd, NVC Arts, 2001 – inclusiv Enescu *** The War Symphonies: Shostakovich Against Stalin. Rhombus Media/Bullfrog Films, 1997, regia Larry Weinstein; dirijor Valeri Gherghiev, film documentar, 82 minute BARTÓK, Béla, Complete Edition, Hungaroton, 2000; Bartók Új Sorozat, Hungaroton, 2006-2011 BARTÓK, Béla, Concerto for Orchestra, DMCM BERG, Alban, Lulu, dir. Pierre Boulez, regia Patrice Chéreau, 1979 BERG, Alban, Wozzeck, dir. Daniel Barenboim, regia Patrice Chéreau, 1994 BRUMARU, Ada; MĂRGINEANU, Nicolae, Enescu – la răspântie de vremi, documentar, 1995 CHRISTOPHERS, Harry (regizor și dirijor), Fauré and Poulenc, BBC, 2010

120 Elena Maria Şorban COZMA, Romeo, Stiluri de compoziție în muzica de jazz, cd-uri, Iași, 2006 DARVAS, János, Igor Stravinsky – Composer, documentar, 2001 [ENESCU, George,] George Enescu – composer & performer, 2 cd-uri, Radio România, 2005 ENESCU, George, Oedip, film, regia artistică Olimpia Arghir, dir. Ion Baciu, Filarmonica din Iași; în rolul titular, David Ohanesian, TVR, 1981 ENESCU, George, Integrala lucrărilor simfonice, Filarmonica București, dir. Cristian Mandeal, Arte Nova Classics ENESCU, George, Integrala lucrărilor simfonice, Orchestra Națională Radio, dir. Horia Andreescu, Olympia ENESCU, George, Integrala lucrărilor simfonice și opera Oedipe, dir. Lawrence Foster ENESCU, George, Integrala lucrărilor pentru pian, Aurora Ienei, Electrecord, 1981 ENESCU și LIPATTI interpretează Enescu și Lipatti, Electrecord GAÁL, István, Bartók Béla. Az éjszaka zenéje (1970); Bartók Béla (1881-1945), documentare tv GUTTMANN, Lupu, Vox Maris, film TVR, 1966 HRENIKOV [KHRENNIKOV], Tihon, concerte de vioară, concerte de pian, cd Brilliant Classics LUPU, Sherban; BOGA, Irina, Enescu necunoscut, Editura Casa Radio, București, 2011, +2 cd-uri NIELSEN, Carl, Complete Symphonies, 3 cd-uri, Brilliant Classics ORFF, Carl, Carmina Burana atque imaginibus magicis. Regia J. P. Ponnelle, soliști Lucia Popp, Hermann Prey, dir. Kurt Eichhorn, Bavaria Film- und Fernsehgesellschaft, 1975 SÁNCHEZ LANSCH, Enrique; GRUBER, Thomas, Rhythm is it! (documentar despre un proiect școlar Sacre du printemps de Stravinski), dirijor Sir Simon Rattle, Filarmonica Berlin, 2004 SÁNCHEZ LANSCH, Enrique, Das Reichsorchester. Die Berliner Philarmoniker und der Nazionalsozialismus, documentar, 2007 SCHÖNBERG, Arnold, Complete Chamber Works, Decca SERGOVICI, Viorel, Săteasca, poem cinematografic inspirat din Suita a III-a de George Enescu, Studioul de film TVR, 1981 SHOSTAKOVICH, Dmitri, Complete Works, Brilliant Classics, 2008, 27 cd-uri SHOSTAKOVICH, Dmitri, Lady Macbeth Mtsenskogo Uyezda, dir. Mariss Jansons, Nederlandse Opera, dvd, Opus Arte, 2006 STRAVINSKI, Igor, Petrușka. Interpretează Paris Opera Ballet Company, coregrafia Patrice Bart – Eugene Polyaki, dir. Michel Tabachnik ȚUCHEL, Ruxandra, Sonată pentru omul bun, film-documentar Dinu LIPATTI VĂCARU, Camelia, George Enescu, film documentar, pentru TVR, 2010160 XIROU, Efi, Charisma X – Iannis Xenakis, film, E.R.T.S.A. – Vox Documentaries, 2008 10.4. Webografie Toate domeniile historyofrecording.com A. Muzică cultă aurel-stroe.de/ chostakovitch.org corneltaranu.com enescusociety.org/ exilarte.at/ <engl.; despre compozitori victime ale fascismului festivalenescu.ro fondation-igor-stravinsky.org/web/ gershwin.com holocaustmusic.ort.org hovhaness.com 160

iannis-xenakis.org ims-international.ch/ - International Musicological Society johncage.org leonardbernstein.com lipatti-haskil-foundation.com/ luiginono.it media.sikorski.de/media/files/1/12/1 90/249/336/7496/schostakowitsch_ werkverzeichnis.pdf musiquecontemporaine.fr/en/ ♪ musicasuprimata.org oliviermessiaen.net oliviermessiaen.org

În mod total inadecvat, fondul sonor al filmului este muzică de consum...

Muzica nouă 121 orelfoundation.org/ – despre compozitorii persecutați în fascism pianola.org prokofiev.org rachmaninoff.org romanianmusiconline.com schoenberg.at sigismundtoduta.org siue.edu/~aho/musov/deb/deb.html The Shostakovich Debate siue.edu/~aho/musov/dmitri.html Shostakovichiana stockhausen.org tiberiuolah.ro ubu.com zti.hu/Bartók

B. Jazz en.wikipedia.org/wiki/Bibliography_of_jazz jazz.com jazzinstitut.de jazzstudiesonline.org redhotjazz.com C. Muzică ușoară și de film beatlestube.net ♪ <download elvis.com filmmusicsociety.org

TRANZIȚIA MUZICII CONTEMPORANE SPRE VIITOR Diversitate postmodernă Muzici electroacustice Jazz Muzici de consum 1. Descrieri și definiri MUZICA POSTMODERNĂ cuprinde (1.1.) domeniile creației culte și de consum, laice și religioase, folosind orice limbi sau unități lingvistice asemantice, (1.2.) în perioada ~1970>contemporaneitate, asociată cu ideologia politică a globalizării, promovând accesibilitatea, (1.3.) având geneză de autor sau de grup, cultă sau semicultă, (2.) caracterizată de (2.1.) conținuturi care reflectă pluralitatea ideologică, (2.2.) limbaje sonore predominant integratoare, inclusiv de elemente improvizatorice și manifestându-se în sinteze cu elemente literare, vizuale, coregrafice, multimedia, având continuități, modificări și noutăți față de polistilismul muzical al 1/XX – anevoie de deosebit, date fiind suprapunerile lor, precum și reiterarea unor caractere din stilurile tuturor epocilor culturale anterioare, inclusiv a celor tradiționale.

DENUMIRI - Postmodernismul implică deopotrivă continuitate și negație față de modernism, „ca o latură a unui total stilistic ce nu și-a găsit încă denumirea”161; continuitatea se manifestă ca o convergență totalizatoare a orientărilor polistilistice din modernism.

- Originea termenului „postmodernism” se regăsește în scrierile din anii de după 1970, ale filozofilor francezi Jean-François Lyotard și Jean Baudrillard. Terminologia engleză distinge conceptele de postmodernism și postmodernitate, aplicându-l pe primul filozofiei, iar pe al doilea, domeniilor socio -artistice. În practica curentă (și în cadrul de față), nu se face distincția lor. Este util să se conștientizeze că postmodernismul nu are identitate estetică, iar sufixul „-ism” (care de obicei subliniază o identitate estetică) se referă, în acest caz, la identitatea modernismului, postmodernismul fiind o categorie proprie unei etape temporale (~1970>), în care ne aflăm și în prezent (v. și punctul 9.2.).

- Se utilizează și conceptul de neomodernism, ca aspect parțial, promotor de inovație, al postmodernului (ex., unele lucrări de LIGETI, RIHM).162 - Determinarea de metastil (gr., meta, dincolo de) este, de asemenea, aplicată artelor contemporane163; ea este adecvată din perspectiva lipsei de preocupare a creatorilor pentru încadrarea și limitarea lor în anumite etichetări stilistice.

IDEOLOGII, MENTALITĂȚI, ATITUDINI Societatea se află în era post-industrială, fiind caracterizată, potrivit sociologului Daniel Bell, de trecerea bazei economice de la producția industrială la sectorul serviciilor, informatizare, creativitate.164 161

Cf. V. SANDU-DEDIU 2004, p. 22-24; subliniere originală.

Vezi DANUSER, NHMw 7, p. 392-406.

163 De ex., la AXIONOV, Noțiuni de poli- și metastilistică în muzică, privite ca parte componentă a conceptului de intertextualitate. In: Studii…, p. 33-37.

164 Coming of Post Industrial Society: A Venture in Social Forecasting, 1973; online.

162

Muzica nouă 123 Gândirea economică liniară (producţie – produse – deşeuri) tinde să fie înlocuită de gândirea economică circulară, prin refolosirea deşeurilor ca noi resurse.

Din ideile filozofului Jean Baudrillard referitoare la societatea contemporană: - anihilarea realității de către „hiperrealitatea” mediatică165; - copilăria este astăzi, neînțeleasă și negată.166 Din atitudinile pro și contra ale filozofilor față de postmodernism: - Jean-François Lyotard167 confruntă cunoașterea narativă tradițională cu cea științifică actuală – periclitată să devină marfă informatică; - gânditorul german Jürgen Habermas critică postmodernismul, pe care îl consideră echivoc și rupt de realitatea practică; el apreciază idealul iudeo-creștin al egalitarismului universal, morala conștiinței și etica iubirii; propagă necesitatea competențelor de comunicare, prin concepte operative de anticipare și consens. În gândirea epocii contemporane, se perpetuează existențialismul filozofic, individualismul, ateismul, fascismul, comunismul, liberalismul, fundamentalismul, ideologiile neocreștine, ecumenismul, ecologismul, indiferentismul (v. cap. anterioare ), unele cu aspecte noi și răspândire sporită.

Globalizarea (v. și cap. anterior) este intens favorizată de informatizare, influențând producția economică și serviciile (companii transnaționale), mentalitățile individuale și colective – prin migrația intensă a forței de muncă, prin instabilitate psiho-socială.

Consumismul (lat., consumo, -ere, a folosi; con-, împreună, sub-, sub, emere, luare) se manifestă, ~1960>, ca particularizare a materialismului și constă din practica de acumulare excesivă de bunuri, justificată psihic prin hedonism și afirmarea unui statut social superior, practică alimentată de publicitate și care – impregnând mentalitățile și atitudinile – tinde să devină ideologie.

New Age (engl., eră nouă) este o mișcare spirituală afirmând tendința de valorificare cât mai completă a potențialului uman, integrând aspecte de ocultism, ezoterism, naturism, ca alegeri individuale ale elementelor care definesc unitatea trup-minte-spirit, respingând doctrine și dogme.

Ideologiile orientale tradiționale – budism, zen, yoga, islamism ș. a.

– proliferează în civilizația apuseană, cu implicări muzicale, conținuturi de meditație, precum și limbaje și sintaxe specifice; ele au influențat îndeosebi pe compozitorii americani (ex. CAGE, GLASS).

Noul panteism (gr., pan, totul, theos, divinitate) reafirmă atotputernicia sacrală a naturii, integrând idei păgâne și ecologiste.

Creștinismul beneficiază de contribuțiile spirituale ale Papei Ioan Paul al II-lea sau scrierile unor autori de succes, ca Anthony de Mello, Henry Neuwen, Nicolae Steinhardt, Andrei Pleșu, Savatie Baștovoi ș. a.

Postumanismul este o orientare filozofică în care sunt puse în dezbatere critică doctrinele umanismului renascentist; de asemenea, se referă la concepția despre viitor, potrivit căreia dezvoltarea tehnologică va ajunge să depășească posibilitățile operaționale ale creierului uman, implicând un stadiu postcultural.

Revoluția sexuală se referă la practicile sexuale nonconformiste și schimbările atitudinale față de acestea, din civilizația occidentală, 1960>, ca: relații 165

Simulacres et simulation, 1981; online.

The Dark Continent of Childhood, 2002; online.

167 La Condition postmoderne. Rapport sur le savoir, 1979; online.

166

124 Elena Maria Şorban sexuale nontradiționale (premaritale, extramaritale, multiple, homosexuale ș. a.), contracepție, avort, nuditate publică, pornografie ș. a.

Neocomunismul și neofascismul (v. cap. anterior) propagă violența și naționalismul prin grupări active.

Relativismul susține inexistența adevărurilor și valorilor absolute, realitatea fiind subiectivă și schimbătoare – având consecințe de instabilitate morală, socială, culturală.

LITERATURĂ, ARTE În postmodernitatea artistică, se manifestă continuarea tendințelor retro și a celor moderne consacrate, precum și direcții noi, care promovează conținuturi: - din cotidian, tratate ironic, parodic, cu un realism caricatural sau alegoric, cu mesaj voit neutru sau politic explicit, majoritate integrate în pop art (1955>) – la artistul plastic Andy Warhol, cineaștii Pedro Almodovar, Sasha Baron Cohen; - fantastic-oculte, cu aluzii imprecise la tradiții istorice, manifestate îndeosebi în proză, teatru, film, jocuri pe calculator, reprezentată de scriitorii Paulo Coelho, Joanne Rowling, Dan Brown și de echipe din celelalte arte; - absurde (v. cap. precedent), reprezentate astăzi de scriitorii Patrick Süskind, Matei Vișniec ș. a.; - incongruente, generate pe calculator, proprii literaturii și artelor plastice (domenii precum creația interactivă, ficțiunea hipertext, labirinticul).

Arta stradală sau urbană este o modalitate de continuare a artei graffiti (v. cap. anterior), dar cu aspecte preponderent organizate instituțional – cu scopul de a îmbunătăți aspectul unor suprafețe goale sau inexpresive din spațiile publice (pereți exteriori, ganguri, stații de metrou ș. a.). Guerrilla art (engl., artă de gherilă, din span.: guerrilla, război de hărțuire) este o artă urbană protestatară.

Arhitectura contemporană beneficiază de materiale de construcții, design, tehnici neconvenționale de o mare diversitate. Dintre principalele sale orientări și elemente: deconstructivismul, unghiurile oblice (non-ortogonale), arhitectura conceptuală (cu reprezentări din afara domeniului arhitectural), blobitectura (engl.: blob, pată – promovând elemente curbe neregulate, cu aspect organic).

Receptualismul denumește un tip de atitudine estetică și practici promovate de artiști plastici și scriitori. Este teoretizat de sculptorul islandez Johann Eyfells, respectiv, de artiști ruși, între care pictorul Alexandr Trifonov. Potrivit acestuia din urmă, receptualismul definește „arta de gradul doi” – de reflectare a reflectărilor.168 Fenomenul este evident și în muzică, denumit ca metamuzică.

A. MUZICA CULTĂ – ASPECTE POSTMODERNE NEOROMANTISMUL implică, în raport cu obiectivitatea modernistă, un subiectivism accentuat169; muzica neoromantică adoptă uneori, inspirația din pictură – ex. HENZE, DENISOV. NEOMODERNISMUL prezintă o atitudine estetică problematică, întrucât reprezentanții săi renunță la însuși principiul artistic de bază al modernității, înnoirea.

168

Corespondență email cu Alexandr Trifonov, contactat în urma prezentării „Manifestului receptualist” de către AXIONOV 2012, p. 33.

169 V. SANDU-DEDIU 2004, p. 22-24.

Muzica nouă 125 Unul dintre cei mai reprezentativi autori neomoderni este considerat Wolfgang RIHM, a cărui identitate se caracterizează prin complexitate emoțională și intensitate subiectivă de tip expresionist, asociate clarității de formă și de mijloace muzicale.170 MINIMALISMUL REPETITIV este o orientare postmodernă, din anii ~1970>, caracterizat de elemente morfologice reduse ca dimensiuni și numeric, repetate multiplu, cu origini în practici orientale, prezentă și în muzici culte, și în cele de consum; elementele morfologice se repetă neschimbate sau transformate – acest din urmă aspect numindu-se PROCESS MUSIC. TERMENUL process music a fost dat (1958), de compozitorul american Steve REICH.171 NEW SIMPLICITY (engl., noua simplitate) include, pe de o parte, minimalismul american, pe de alta – în echivalentul său german Neue Einfachkeit–, orientarea postmodernă antiavangardistă, cu tendințe retro, spre tradiție și expresie neoromantică, din anii ~1970>, în care se încadrează lucrări de STOCKHAUSEN, discipolul său RIHM, de PÄRT, SCHNITTKE ș. a.

NEW COMPLEXITY (engl., noua complexitate) este o orientare postmodernă, cu tendințe avangardiste, ~1980>, reprezentată de compozitori mai ales britanici și americani.

MUZICA ELECTROACUSTICĂ este o categorie determinată în special de sursa sonoră și nu de o anume identitate estetică; ea se referă la transformarea semnalelor electrice în unde acustice și invers; muzica de calculator este un subdomeniu al muzicii electroacustice.

SPECTRALISMUL este o orientare postmodernă cultă și/sau de divertisment definită prin folosirea de limbaje sonore obținute din analiza electroacustică, modularea și/sau prelucrarea electroacustică a sunetelor. Elemente spectrale apăruseră la VARÈSE, LIGETI, BOULEZ, XENAKIS, STOCKHAUSEN, dar teoretizarea lor (1981) o face Hugues DUFOURT. MUZICA ORGANICĂ este o orientare afirmată de compozitori asiatici, care alătură surselor sonore materiale fonice naturale, ca apa sau hârtia organică – ex. Tan DUN. PRECIZĂRI - Confluența dintre muzicile culte și cele de consum se lărgește.

- Convergența postmodernă include CLASICIZANTUL172 (v. nota de subsol 1).

- Orientările muzicale postmoderne sunt dominante, în condițiile în care ele se desfășoară alături de orientările stilistice anterioare – expresioniste, neoclasice, de muzică concretă ș. a. – , care devin, în cadrul postmodern, convergente.

- Distincția dintre postromantic (>~1950) și neoromantic (~1970>) înseamnă simplificarea conținuturilor și limbajelor muzicale, melodicitate, dimensiuni reduse, astfel încât neoromanticul converge cu clasicizantul.

- Teoria culturii formulează, pentru literatura 1990>, denumirea de post-postmodernistă, având caractere de conținut și atitudine – accesibilitate, sinceritate, experimentare estetică a transcendenței – care se suprapun cu cele ale muzicii postmoderne.

- Orientările postmoderne favorizează frecvent kitsch-ul.

170

DANUSER, op.cit., p.403-4.

V. mai jos. Asistând la prezentarea operei Iona (1983), făcută de autor, compozitorul Anatol VIERU, ilustrată cu similitudini din creația graficianului Cornelius Escher, pot afirma că lucrarea se încadrează în aceeași estetică și folosește tehnici de evoluții gradate, proprii pentru process music.

172 Un exemplu tipic în acest sens este oferit în arhitectură de „Casa Poporului” (1983>; realizată după planurile a 700 arhitecți, conduși de Anca Petrescu, din inițiativa dictatorului Nicolae Ceaușescu; neterminată) – astăzi, Palatul Parlamentului din București – și ansamblul adiacent.

171

126 Elena Maria Şorban MUZICILE ELECTROACUSTICE173 cuprind (1.1.) creația cultă și de divertisment, folosind surse electronice, (1.2.) 2/XX>contemporaneitate, (1.3.) predominant indiferentă ideologic, (1.4.) având geneză de autor, uneori cu participare colectivă a realizării, (2.1.-2.5.) procedee şi limbaje sonore electronice pentru generare, prelucrare și montaj, (2.6.) interpretare predominant profesionalizată, (2.7.) cu notații înregistrări electroacustice. Subdomenii: MUZICA ACUSMATICĂ (~1948>) este produsă de aparate electronice și transmisă prin sisteme de difuzoare. 174 MUZICA DE CALCULATOR (~1957>) este produsă de calculator și un program de calculator, putând include și alte echipamente analogice sau digitale.175 LIGHT MUSIC (engl., muzică lejeră) reprezintă muzicile accesibile prin melodicitate și factură simplă.176 B. JAZZUL continuă să se manifeste, asociat cu fenomenul globalizării și estetica post-modernă; dintre aspectele sale noi, este relevant: - ethno-jazz (1990>), care implică integrarea unor stileme din muzicile populare tradiționale (central- și sud-est europene, orientale, latino-americane ș. a.).

C. MUZICILE DE CONSUM continuă orientările anterioare, în principal, pop și rock (v. cap. anterior), dar prezintă și aspecte noi, uneori particularizate stilistic, alteori integrând aspecte din muzica cultă (ex. elemente de aluzii medievale).

FOLKUL este orientarea muzicală de popularitate, cu origini în anii 1930, conturată ca atare după 1966, asociată cu mișcarea contestatară de tineret hippie, dar și cu problematica generală a tineretului, particularizată prin importanța conținutului și mesajului literar, prin accesibilitate melodică – practicat intens în SUA și statele est-europene comuniste.

TERMENUL nu este individualizat ca atare în uzul englez și cel internațional (ca în l. rom.), unde acest subgen se încadrează în categoria, mai largă, pop music și unde folk music desemnează muzica populară tradițională.

DISCO este muzica pop practicată în localuri de dans, inițiată în SUA, 1960>, asociată cu explozia demografică de după Al Doilea Război Mondial (Baby Boom Generation), caracterizată de conținut psihedelic, iar ca limbaj, de ritmicitate sincopată și intensitate dinamică.

STILUL RAP (termen din argoul urban engl., de tip onomatopeic, cu sensul de a turui), este caracterizat de scandarea ritmică a unor texte inspirate din cotidian, adeseori protestatare, versificate, simple.

173

Sistematizarea muzicilor electronice – cf. BOSSEUR, op.cit. –, are o primă etapă în deceniile 5-6, reprezentată, pe de o parte, de STOCKHAUSEN, POUSSEUR, BERIO, pe de altă parte, de SCHAEFFER, Pierre HENRY și o etapă 1970> (când și BOULEZ intensifică acest domeniu), cu multiple centre de cercetare și numeroși autori. Dintre primele încercări în domeniu trebuie menționat XENAKIS, care a creat programe în limbajul FORTRAN, pentru calcule probabilistice transpuse musical și copiate de mâna sa pentru instrumente obișnuite (1962).

174 Vezi fr.wikipedia.org/wiki/Acousmatique; acusmatic este un termen introdus tot de SCHAEFFER (1948), care îl preia din antichitatea greacă, potrivit presupunerii că Pitagora vorbea discipolilor externi (gr.: akousmatikoi) de după un paravan, pentru ca vizualizarea să nu le distragă atenția de la conținutul expunerii; muzica acusmatică, în mod similar, nu are surse vizibile, ci este intermediată prin difuzoare.

175 Cf. BORZA, Adrian, op.cit., p.33.

176 Precedente sunt muzica de divertisment a clasicilor vienezi, muzica de salon din sec. al XIX-lea.

Muzica nouă 127 MUZICA NEW AGE este orientarea de popularitate de origine nord -americană, ~1965>, cu ideologie și răspândire globalizante, cu funcționalitate de relaxare și meditație, asociată cu orientări ideologice de yoga și ecologice, având limbaje modale, inclusiv acustice, integrare de surse sonore naturale, exotice, electronice, cu multiple curente, <space music, biomusic.

BIOMUSIC (engl., muzică bio) prelucrează acustic surse sonore ale viețuitoarelor.

Este un domeniu care interferează cu muzica electroacustică și cu muzica New Age. SPACE MUSIC (engl., muzică spațială) se particularizează prin conținuturi meditative referitoare la spațiul cosmic, cu senzații de plutire, zbor, cu surse sonore obișnuite sau electroacustice; interferează cu muzica New Age. WORLD MUSIC (engl., muzica lumii) este o orientare care ia amploare 1990>, drept consecință a globalizării, integrând în muzica de consum, elemente de limbaj muzical și tipologii timbrale ale muzicilor tradiționale populare și culte, europene și extraeuropene.

TERMENUL a fost inițiat (~1960) de etnomuzicologul american Robert E. Brown.

MUZICILE DE CONSUM ELECTRONICE sunt tot mai diversificate, incluzând orientări precum techno, trance, downtempo ș. a.

PRECIZĂRI - Fragmentarea artelor postmoderne poate fi privită și drept reflectare a fărâmițării sociale și psihice, concretizată în disfuncții, ca: divorțul, abandonul familial, dedublarea personalității inclusiv schizofrenie, adicții (la alcool, tutun, droguri, dependențe comportamentale, precum cele consumiste, inclusiv distracția excesivă, dependența de calculator).

- Precedente World Music apar la romantici, prin intonații extraeuropene pitorești.

- Curentul ethno-jazz poate fi privit și ca aspect de World Music.

- World Music integrează muzici din trecutul istoric, revalorizate în spiritul accesibilității muzicilor de consum – ex. creatorul breton Alan STIVELL (n. 1944), albumul La Renaissance de la Harpe Celtique (1972), îmbinând elemente melodic-ritmice și timbrale din culturi populare tradiționale, medievale culte, rock. Putem oare presupune că world music va integra și muzica cultă, ca ieșire din actuala tranziție stilistică...?

- Unele orientări ale muzicii de consum ulterioare anului 1970 mai sunt desemnate prin genericul underground music (engl., muzică subterană, cu sensul de muzică metropolitană), încadrabile în subcultură.

2. Încadrare istorică și periodizare177. 3. Personalități – v. tabelul.178 Pe plan economic, astăzi se tinde spre trecerea de la economia liniară, de tip producţie-deşeu, la o economie circulară, în care deşeurile să fie refolosite, devenind noi resurse, precum și spre utilizarea de energii regenerabile.

177 Bibliografie suplimentară: JOHNSON, Paul, O istorie a lumii moderne. 1920–2000, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2014; MARGA, Andrei, Introducere în filosofia contemporană, Editura Compania, Bucureşti, 2014.

178 Selectarea compozitorilor este justificată mai ales prin consacrarea lor internațională și influențele exercitate. Sunt incluse aici, numai repere simfonice și instrumentale, genurile scenicmuzicale și cele vocal-instrumentale fiind consemnate în tabele ulterioare.Istoria și stilurile de jazz au o reprezentare schematică de calitate la ro.wikipedia.org/wiki/Jazz.

Încadrare istoricculturală

1971>1990

Lucrări neoromantice

Lucrări neoclasice

ȘOSTAKOVICI, BERNSTEIN,

S. 15 (1975) - state rus. Edison capitaliste, DENISOV state comuniste, (1929-96), 2 „Lumea a treia” simf.; 2 simf.

- practica și cam.; c.: vlc.; ideologia de p; fl; v; fag.+vlc.; vla; ob.; cl.; consum chit.; fl.+cl.

- globalizare Rodion 1971> comerț ȘCEDRIN jocuri video (n. 1932), s., - Papa Ioan Paul II cam., voc.-s.

(1978>2005) HENZE, 1985, Microsoft S. 7> S. 10; Windows 1.01 Tristan (1973); 1985>, programul Ragtimes and „Capitale europene Habaneras (1975); ale culturii” 1989>, world Erlkönig, fant.

(1996), Goethe wide web eston. Arvo 1990, telescopul PÄRT (n. 1935), Hubble Fratres (1976>) PENDERECKI, 1990> S. 2, Christmas genetică (1980) umană

Lucrări de orientări naționale

r. TODUȚĂ 5 s.; 4 c. coarde; c.: 2 p.; fl.; ob.; cor; cam.; p.; orgă; lied Achim STOIA (1910-73), s., cor Vasile HERMAN (1929-2010), s., cam., cor, voc.-s.

Valentin TIMARU (1934-98), (n. 1940), Passacaglia orch. (1980) S. 3, Miorița (1988); S. 5, Da Requiem (1999) TODUȚĂ, S. 5 (1999), lied, cor, operă (1975), 4 c. orch.

Tudor JARDA (1922-2007), cor, lied, coarde; c.sufl.și perc.;c.fl.,c.p.,c.ob. s., c. v., cam.

C. orch. (1989) HENZE, Requiem (9 c. spirituale, p., trp., orch. cam., 1992); 7 Bolero (1996) Alfred SCHNITTKE

Lucrări

expresioniste, avangardisttehniciste CRUMB, Vox balaenae (1971), Makrokosmos, p. ampl., 2 vol. belg. Henri POUSSEUR (1929-2009) BERIO, Sequenza VIII>XIV r. Nicolae BRÂNDUȘ (n. 1935), muz. simf., cam., conc., teatru instr.

r. Anatol VIERU(1926- 98), 7 s.

Theodor GRIGORIU (n. 1926), ciclul Bizanț după Bizanț; Anotimpurile, 4 c.v. Ștefan NICULESCU (1927-2008), (n. 1940), s., voc.-simf., S. 2 Opus Dacicum (1980); cam., cor, orgă S. 5, Litanii (1997) magh. Pál KADOSA Tiberiu OLAH (1928-2002), 3 s.; Poarta sărutului, Masa tăcerii (1903-83) Cornel ȚĂRANU(n. 1934), Ferenc FARKAS <S. 3, Semne; S. 5 Da Requiem (1905-2000) Mihai MOLDOVAN (1937-1981) Rudolf MAROS Liviu GLODEANU (1938-1978) (1917-82) magh.András SZÖLLÖSY (1921-2007) Kálmán DOBOS Emil PETROVICS (n. 1930); (1931-2013) Sándor SZOKOLAY (1931-2013) Ede TERÉNYI (n. 1935), opere, s., conc., cam., orgă Hans Peter TÜRK

L. electroacustice și muzică de calculator

Muzică Muzici de consum spectrală

BOULEZ, fr.Hugues C. fl.+electr.

DUFOURT (1970); (n. 1943) Répons (1981) Tristan CAGE,Voices and Instruments MURAIL (n. 1947) (1976) P. HENRY, r.–fr. Horațiu „S.2, 16 grupe RĂDULESCU de difuzoare” (1942-2008) (1972) r. Corneliu „Un turn Babel” (1998); CEZAR Dracula, (1937-1997) „bazată pe Octavian Tetralogia de NEMESCU Wagner” (2003), (n. 1940) Labyrinthe Iancu (2003) DUMITRESCU XENAKIS, Mycenae Alpha (n. 1944) (1978) Călin STOCKHAUSEN IOACHIMESCU Helikopter(n. 1949) Streichquartett cv. c., bandă, 4 elicoptere pilotate (1995) Cosmic Pulses (2007)

POP ROCK ~1968>HEAVY METAL ~1980>PUNK ~1990>EMO ~2000>, SCREAMO MUZICĂ NEW AGE (relaxare, meditație) JAZZ-POP < Bobby McFERRIN JAZZ-ROCK ETHNO JAZZ 1980> SYNTHPOP VANGELIS (n. 1943; Evangelos PAPATHANASSIOU) pop, rock, orch., film Jean-Michel JARRE (n. 1948)

SOUL-LATINO <salsa TECHNO, HOUSE, DRUM&BASS HIP-HOP<RAP < BREAK DANCE

Muzica nouă 129

Muzici electroacustice Compozitori postmoderni și de calculator - amer., minimaliști: Terry RILEY (n. 1935), Steve REICH (n. 1936) <Different Trains, cv.+bandă, 1988>s..), oland.

1991>2010 Ton de Philip GLASS (n. 1937), per. postminim. (1987>): C. v. The American Four Seasons (2009); LEEUW 1989>92, John Coolidge ADAMS (n. 1947), Michael TORKE (n. 1961), Telephonebook (1995) (1926-1996) Europa de Est: - asiatici: Toshiro MAYUZUMI (1929-97), Toru TAKEMITSU (1930-96), Tan DUN (n. 1957) magh.-canad.

- europeni: GÓRECKI, 3 cv.coarde; PENDERECKI, S. 5, „Coreana” (1992); SCHNITTKE, István căderea 9 s., 6 c. grossi, 4 c. v., 3 c. p., 2 c. vlc., 3 c. vla; brit. Peter Maxwell DAVIES (n. 1934), ANHALT (1919-2012) comunismului austr. Herwig REITER (n. 1941); leton. Pēteris VASKS (n. 1946); germ. Alexander r. Costin MÜLLENBACH (n. 1949), it. Marco FRISNA (n. 1954), finl. Magnus LINDBERG (n. 1958); 1991, - de origine transilvană: Boldizsár CSIKY (n. 1937), Péter EŐTVÖS (n. 1944), Gabriel IRANYI (n. 1946), MIEREANU dezintegrarea Győrgy ORBÁN (n. 1947), György SELMECZI (n. 1952), Attila DEMÉNY (n. 1955), Aaron FAZAKAS (n. 1974) (n. 1943), Adrian - români: Dan CONSTANTINESCU (1931-93), Liviu DANDARA (1933-91), Nicolae COMAN (n. 1936), ENESCU URSS 1992>5, război Eugen DOGA (n. 1937), Vasile SPĂTĂRELU (1938-2005), Corneliu Dan GEORGESCU (n. 1938), (n. 1948) Adrian Constantin RÎPĂ (n. 1938), Petru STOIANOV (n. 1939), Hans Peter TÜRK (n. 1940) Dan VOICULESCU în Bosnia (1940-2009), Horațiu RĂDULESCU (1942-2008) Dan BUCIU (n. 1943), Sabin PAUTZA (n. 1943), BORZA 1967), 1996>, clonare Viorel MUNTEANU (n. 1944), Ulpiu VLAD (n. 1945), Costin CAZABAN (1946-2009), Fred POPOVICI (n.

Cătălin (n. 1948), Teodor CACIORA(n. 1949), Adrian IORGULESCU (n. 1951); Adrian POP (n. 1951), CREȚU mamifere Horia ȘURIANU (n. 1952), Cristian MISIEVICI (n. 1953), Sorin LERESCU (n. 1953), Liviu DĂNCEANU (n. 1971) 1998>, Google (n. 1954), Ghenadie CIOBANU (n. 1957), George BALINT (n. 1961), Leonard DUMITRIU (n. 1962), it. Carlo 2001>, Wikipedia Christian W. BERGER (n. 1964) Cristian MARINA (n. 1965), Dan DEDIU (n. 1967), Ionică POP FORLIVESI (n. 1971), (n. 1967), Laurențiu BELDEAN (n. 1970), Liviu MARINESCU (n. 1970), Tudor FERARU (n. 1976), 2002>, Requiem, Ciprian POP (n. 1977), Șerban MARCU (n. 1977), Cristian BENCE-MUK (n. 1978), Alin VĂCEAN (n. 1978), moneda euro Dan VARIU (n.1983), Mihai MURARIU (n.1984), Vlad MAISTOROVICI (n.1985), Darie NEMEȘ-BOTA(n.1985) bandă (1999/2007)

Încadrare istoricculturală

Muzici de consum JAZZ POP ROCK LATINO ș. c.l.

World music Light classic, World Music, Biomusic, Spacemusic (definite la punctul 1.)

4. Elemente de psihologie și sociologie muzicală 4.1. Autori – interpreți – auditori Presiunile vieții contemporane au adus omenirea într-o stare de autoprizonierat într-o „grădină zoologică umană” – unde funcțiile fiziologice, psihice și spirituale ale omului sunt alterate.179 În aceste condiții, căutarea sinelui face ca atât interpreții, cât și auditorii muzicii culte să se orienteze, cu precădere, spre muzici de divertisment, iar auditorii de muzică cultă, spre stilurile anterioare. Muzica modernă și contemporană cultă are un public relativ restrâns, select, aparte. Scopurile creației muzicale redevin efemere, în sensul că autorii nu își propun să se adreseze viitorimii, ci doar prezentului. Distincția muzician/muzicant revine în actualitate.180 Aspectele psiho-socio-politice ale biografiei muzicienilor din fostele țări comuniste implică continuarea emigrației spre civilizațiile de consum occidentale (ex. DENISOV), motivate de oportunitățile de carieră, bunăstarea sporită, dar și de dezamăgirile cauzate de neîmplinirea aspirațiilor democratice – menținând însă legăturile culturale cu țările originare.

Accesibilitatea este un scop cvasi-general. Cotitura stilistică a lui PENDERECKI, de la avangardism la neoromantism, se motivează tot din perspectiva adresabilității lărgite.

Se constată însă și o revenire la interesul exclusiv pentru muzicile cele mai recente, a unei categorii a publicului de muzică cultă, de avangardă și a cvasi-totalității publicului de muzică de consum.

Proliferează spectacolele muzicale interactive, care implică publicul în diferite modalități. Dintre acestea, primară este dispunerea interpreților în rândurile publicului, cum ar fi lucrarea Nomos Gamma de XENAKIS, pentru 98 muzicieni răspândiți între auditori (1968).

Predomină principiul business art (formulat de artistul plastic Andy Warhol), potrivit căruia artele, inclusiv muzicile, sunt produse comerciale, mărfuri, surse de profit. Acest aspect se manifestă deopotrivă în manifestările live și în industria înregistrărilor muzicale. În zilele noastre, sunt exprimate opinii critice la adresa „paternalismului tribal”, al clanurilor de interese, clicilor, aspectelor clientelare care determină programările muzicale – aspecte care se generalizează.181 Un alt aspect care produce dificultăți comunicaționale îl reprezintă atitudinea hedonistă a consumatorilor 182, care caută în artă doar delectări momentane, ignorându-i componenta etic-formativă. Și domeniul interpretativ este reglat după principiile economiei de piață. Dintre interpreții cu celebritate maximă: tenorii Luciano PAVAROTTI (1935-2007), Plácido DOMINGO (n. 1941; și dirijor), José CARRERAS (n. 1946). Dintre regizorii postmoderni ale căror inovații creative sunt purtătoare de mesaje valoroase: Andrei ȘERBAN (n. 1943)183, Peter SELLARS (n. 1957)184.

179

Vezi Desmond MORRIS, Zoomenirea, Editura Art, București, 2010 (ediția originală: 1969).

Distincție cu origini în viața muzicală medievală; cf. Musik-Kultur heute..., ed.cit.

181 Compozitorul german Claus-Steffen MAHNKOP, citat de Dan DEDIU 2004, p. 275-6.

182 Dan DEDIU 2004, p. 276.

183 Având o carieră artistică mondială și didactică la cele mai prestigioase universități din SUA și Europa.

184 Profesor la University of California Los Angeles, unde predă cursurile „Arta ca acțiune socială” și „Arta ca acțiune morală”.

180

Muzica nouă 131 Coregrafi: Maurice BÉJART (v. și cap. ant.; ultimul său ansamblu: Béjart Ballet Lausanne), Pina BAUSCH (1940-2009; principală reprezentantă a orientării Tanztheater), Gigi CĂCIULEANU (n. 1947; Compagnie Gigi Caciuleanu, Paris, 1994>), Maguy MARIN (n. 1951), Pál FRENÁK (n. 1957; Compagnie Frenak, Budapest–Paris, 1998>).

O altă tendință actuală de management și marketing muzical constă în angajarea pentru concerte și înregistrări a unor ansambluri și interpreți din fostele state comuniste, a căror prestație de foarte bună calitate artistică se corelează cu onorarii mult mai reduse.

Continuă existența și înființarea de noi programe artists in residence, cu accent pe relațiile muzică – media.

Terapia prin muzică este un aspect al practicilor terapeutice alternative, revenind în actualitate (după epoca antică). Ea cunoaște aspecte active (care nu necesită cunoașterea prealabilă a vreunui instrument și unde predomină improvizația) și receptive (audiții muzicale, predominant prin mijloace electroacustice). Destinatarii terapiei prin muzică sunt, în primul rând, persoane vulnerabile, ca: născuți prematur, copii și adolescenți cu tulburări psihice, persoane cu dizabilități, persoane cu adicții, militari, deținuți, vârstnici, muribunzi ș. a.185 Există proiecte și formații care susțin manifestări muzicale ale persoanelor cu dizabilități – ex. 2011>, The British Paraorchestra, sub conducerea dirijorului Charles HAZLEWOOD. Muzicile electroacustice reunesc, de obicei, compozitorul și interpretul în aceeași persoană, care are inclusiv competențe de inginer de sunet și informatice.

Practicile de acest fel includ: muzici interactive de calculator, spectacole multimedia cu muzici electroacustice, muzici de film, muzici pentru jocuri de calculator.

Muzicile de consum sunt cele cu audiență maximă, adunând chiar zeci de mii de persoane pe concert. Vedetele sale sunt superstaruri și megastaruri.

Dintre acestea: cântăreții pop Bob DYLAN (n. 1941), Michael JACKSON (1958-2009), Madonna (n. 1958); formațiile rock The Rolling Stones (1962>), heavy metal Metallica (1981>).

Sunt frecvente manifestările care mixează muzici și interpreți din diferite domenii musicale (fusion – v. cap. anterior); aspecte caracteristice: - interpreți care practică deopotrivă muzica cultă și ușoară (ex. tenorul italian Andrea BOCELLI, n. 1958); - domeniul cult se manifestă interpretativ alături de muzicile de consum (ex.

PAVAROTTI cu Sting; Iris alături de soprana Felicia FILIP); - domeniul cult interferează cu cel al muzicii de consum la nivelul prelucrărilor (improvizate sau nu) – ex. pianistul româno-german de jazz Eugen CICERO (1940-1997), având valoroase prelucrări de Bach, Mozart, Schubert, Chopin, Liszt, precum și vocalistul și dirijorul american Bobby McFERRIN (n. 1950), al cărui repertoriu vocal îmbină surse clasice cu procedee specifice muzicilor de consum și jazzului (ex.

The Mozart Sessions, alături de pianistul Chick COREA, 1996), cu o impresionantă 185

În România, terapia muzicală se predă actualmente în ciclul master ID al Facultății de Muzică al Universității „Transilvania” din Brașov, cu denumirea Meloterapie. Bibliografia românească în domeniu include: Anca SPĂTAR, Muzicoterapia – istoric, actualitate, perspective; Kinga VINDIS – Mariana MARINESCU – László Zoltán VINDIS, Interferenáa muzicii cu medicina, suport al muzicoterapiei, cărți publicate de Editura Universității din Oradea, 2008; în muzicologia americană, a se vedea (punctul 10.2.1.) volumul de George McKAY și noul domeniu de cercetare a efectelor psihice ale muzicii în închisori, inițiat de HIRSCH.

132 Elena Maria Şorban virtuozitate improvizatorică și capacitate de antrenare interactivă a publicului (v. și punctul 7.2.5.2.); cântărețul pop rus VITAS (Vitalii Graciov, n. 1981), cu elemente stilistice din baroc; - stiluri de fuziune precum ethno-jazz, world music; - alte fuziuni ale muzicilor tradiționale cu cele de divertisment: ex. compozitorul-interpret Goran BREGOVIĆ (n. 1950), al cărui stil este marcat de inspirația balcanică, având și o bogată filmografie, conducător-fondator al ansamblului Weddings and Funerals Orchestra; - megashow-uri precum 24 Hours Bach (Leipzig, 2000); - teme muzicale celebre din muzica cultă sunt propagate multimedia și utilitar, în: muzica ușoară, film, televiziune, jocuri video, publicitate 186, desene animate187, telefonie mobilă; - fuziunile dintre genurile muzicilor de consum 188 etc.

Interferențele mediatice sunt numeroase și definitorii pentru relațiile muzicii cu publicul. Din punctul nostru de vedere, ele se clasifică în producții în care muzica are rol subordonat și producții cu tematică muzicală. Dintre acestea din urmă: - spectacolele și evenimentele muzicale filmate, permițând formarea de arhive și arhive virtuale care stochează viața muzicală actuală, - filmele de pedagogie muzicală, < concerte-lecții, având ca beneficii orientarea și formarea publicului, - filme documentare (v. punctul 6.3., Muzicologia), Dintre personalitățile artistice care îmbină activitatea de interpret muzical cu cea de realizator de filme despre muzică, de reținut pianista Israela MARGALIT, dirijorii Valeri GHERGHIEV (n. 1953), Charles HAZLEWOOD (n. 1966).

Drepturile de autor ale compozitorilor și interpreților muzicali continuă să fie protejate (v. cap. anterior), în condițiile în care mediatizarea face tot mai dificil acest aspect.

Activitățile artistice sunt susținute financiar prin sponsorizări; pentru a asigura atragerea de fonduri (de sponsorizare sau private), instituțiile artistice angajează persoane calificate în fundraising (engl., strângere de fonduri).

Kitsch-ul devine dominant în majoritatea straturilor de receptori de artă. O anti-categorie estetică care se revendică din kitsch este trash (engl., gunoi, fleac).189 Muzicile de subcultură sunt practicate ca modalități de exprimare a unor trăiri primare și de apartenență la grupuri de socializare. Mediile favorizează proliferarea subculturii.

Produsele artistice multimedia necesită conlucrarea unor specialiști din diferite domenii, a unor echipe în care individualitățile se subordonează scopurilor comune. Compozitorul tinde să fie înlocuit de sound designer (v. punctul 5.2.).

186

V. fr.wikipedia.org/ – Liste d'utilisations d'œuvres de musique classique dans d'autres domaines.

187 Se adaugă lungmetrajele de animație, produse de Studioul Disney: Fantasia (1940) și Fantasia 2000 (1999).

188

Combinațiile lor sunt reprezentate tabelar la fr.wikipedia.org/wiki/Fusion_de_genres_musicaux.

Pseudo-arta trash este similară cu hrana industrială, săracă în substanțe nutritive (ex., chips-uri), denumită neoficial junk food (engl., hrană reziduală).

189

Muzica nouă 133 Muzicile ambientale primesc o difuzare largă în medii publice (engl.: muzak; elevator music) – spații comerciale, sportive, medicale etc.

Unele manifestări artistice implică mobilizarea prin rețelele sociale virtuale.

Pe de altă parte, consumul individual(ist) de muzică este în creștere: în mediile urbane – mai ales, în metropole –, audiția la căști are funcții compensatorii față de zgomote și distanțe, oferind purtătorului o izolare cu intenții protectoare. Dintre dezavantajele acestei practici foarte răspândite, mai ales la adolescenți: boli ale aparatului auditiv, mergând până la afectarea severă a auzului190; boli de piele localizate auricular, din motive de igienizare deficitară a căștilor; tulburări psiho-comportamentale, cauzate de lipsa de comunicare cu semenii; accidente de circulație, provocate prin lipsa perceperii zgomotelor sau a avertismentelor din jur.191 4.2. Femei creatoare de muzică Se înființează numeroase instituții care promovează activitatea artistică feminină. Dintre ele, editura germană Furore Verlag (1986>) valorifică moștenirea muzicală a compozitoarelor din trecut și prezent. Numeroase festivaluri muzicale sunt legate de mișcarea feministă, îndeosebi în S.U.A., Anglia, Germania.

Dintre compozitoarele contemporane: - europene: Elżbieta SIKORA (pol.; n. 1943), Nicola LeFANU (brit.; n. 1947), Kaija SAARIAHO (finl.; n. 1952), Judith WEIR (brit.; n. 1954), Babette KOBLENZ (germ.; n. 1956), Isabel MUNDRY (germ.; n. 1963), Olga NEUWIRTH (austr.; n. 1968); - americane: Elizabeth R. AUSTIN (n. 1938), Gloria COATES (n. 1938), Tania LEÓN (n.

1943), Judith SHATIN (n. 1949), Libby LARSEN (n. 1950), Elizabeth SWADOS (n. 1951), Cindy McTEE (n. 1953), Jennifer HIGDON (n. 1962), Gabriela Lena FRANK (n. 1972).

Componistica feminină românească s-a impus în lume (fie că reprezentantele sale au rămas sau au plecat din țară), prin: Irina ODĂGESCU (n. 1937), Cornelia TĂUTU (n. 1938), Maya BADIAN (n. 1945), Liana ALEXANDRA (1947-2011), Doina ROTARU (n. 1951), Maia CIOBANU (n. 1952), Violeta DINESCU (n. 1953), Adriana HÖLSKY (n. 1953), Irina HASNAȘ (n. 1954), Carmen Maria CÂRNECI (n. 1957), Livia TEODORESCU (n. 1959), Laura MANOLACHE (n. 1959), Ana-Maria AVRAM (n. 1961), Mihaela STĂNCULESCU (n. 1961), Dana Cristina PROBST (n. 1961), Diana VODĂ (n. 1967), Dora COJOCARU (n. 1963), Adina DUMITRESCU (n. 1964), Iulia CIBIȘESCU (n. 1966), Irinel ANGHEL (n. 1969), Ana SZILÁGYI (n. 1971), Diana GHEORGHIU (n. 1979), Elena APOSTOL (n. 1980), Rucsandra POPESCU (n. 1980), Veronica ANGHELESCU (n. 1981), Diana ROTARU (n. 1981), Diana Iulia SIMON (n. 1981). În privința prezențelor feminine în domeniul interpretării muzicale, de menționat ca aspect restrictiv că în domeniul cult, persistă până în contemporaneitate, limitarea accesului feminin în mari ansambluri (de obicei, nedeclarată), din motive extramuzicale: fiziologice sau psihologice.

190 Consecinţele sunt

cauzate de problematica frecvenţelor, care în mod normal sunt receptate pe zone diferite ale urechii interne, precum şi a intensităţilor suprafiziologice. Ca urmare, sunt rupte celulele ciliate, care nu se pot reface. Fenomenul este semnalat la muzeul Haus der Musik (germ., „Casa muzicii”) din Viena; v. şi Biofizica recepţiei auditive, http://images3.wikia.nocookie.net/nccmn/ro/images/e/ec/Acustica2-FMAM.pdf .

191 Alte reflecții privind psihologia și sociologia muzicilor contemporane, E. M. ȘORBAN, Noi și istoria muzicii: permanențe creative, Editura Eikon, 2013, XIV. Viitorul prezent, p. 120-127.

134 Elena Maria Şorban 4.3. Instituții promotoare ale vieții muzicale Se mențin numeroase instituții muzicale anterioare și se înființează altele noi.

Ele au frecvent statut juridic de organizație non-guvernamentală, ONG (asemenea organizații civile ființează de la m. XIX și au fost reglementate juridic în anul 1950).

International Society for Contemporary Music s-a extins pe toate continentele, continuând organizarea festivalului său itinerant World Music Days.

International Musicological Society (fondată la Basel, în 1927) și-a diversificat structura, având grupări pe tematici de cercetare (engl.: study groups): Cantus Planus; Tablature in Western Musi; Seventeenth Century Venetian Opera; Italian and Ibero-American Relationships; Stravinsky between East and West; Shostakovich and His Epoch: Contemporaries, Culture, and the State; Music and Cultural Studies; Music and Media; Musical Iconography; Music and Musical Instruments; Digital Musicology; Transmission of Knowledge as a Primary Aim in Music Education, precum și organizații regionale (Study of Music of the Balkans; Eastern Slavic Countries; East Asia; Latin America and the Caribbean). Tot acesteia îi aparțin: Répertoire International des Sources Musicales; Répertoire International de Littérature Musicale; Répertoire International de la Presse Musicale; Répertoire International d'Iconographie Musicale.

Categoriile de difuzare (artiști, scene) sunt reale și virtuale; la rândul lor, fiecare dintre ele pot fi de impact local, regional, național, transnațional, global.192 Dintre fundațiile, arhivele și organismele muzicale internaționale: - 1973, Paul Sacher Stiftung, fundație depozitară a numeroase partituri de autori din sec. XX, care au scris la comanda dirijorului elvețian și i le-au dedicat, precum și centru de cercetare al acestora.

- 1977, CRISS, Collectif de Recherche Instrumentale et de Synthèse Sonore, înființat de Hugues DUFOURT pentru muzici spectrale.

- 1979, International Computer Music Association, Marea Britanie; - 1994, Electronic Music Foundation, New York; - 1996, Archiv für Osteuropäische Musik (germ., Arhiva pentru muzică est-europeană), cuprinzând documente scrise și audio, de muzici tradiționale și culte, din culturile est-europene (care încă sunt reciproc necunoscute!), la Universitatea din Oldenburg, Germania.

Dintre festivalurile, cursurile de muzică nouă: - 1979>, Ars Electronica, Linz, Austria; - 1982>, Festivalul WOMAD: World Music, Arts and Dance, inițiat în Anglia, cu ediții în numeroase țări, promovând curentul World Music; - 1988>, Festivalul Wien Modern, inițiat de dirijorul Claudio Abbado; - 1991>, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, București, inițiată de compozitorul Ștefan Niculescu; - 1993>, Festival Futura, Franța, pentru muzici acusmatice; - 1995>, Festivalul Cluj Modern, inițiat de compozitorul Cornel Țăranu; - 2006>, Spectrum XXI, organizat de compozitorii Ana-Maria Avram și Iacu Dumitrescu, cu desfășurare în mari centre culturale europene; - 2006>, Festivalul Ear to the Earth, itinerant, de muzică ambientală, organizat de Electronic Music Foundation, New York; - 2007>, iTunes Festival, la Londra, anual, pentru muzici ușoare (prezența pianistului chinez de muzică cultă Lang Lang, în 2011, a fost o excepție; v. și punctul 6.2.).193 192

Pornind de la sistematica lui BENNETT și PETERSON, op.cit.

193 O listă cu sute de festivaluri muzicale este publicată la de.wikipedia.org/wiki/Liste_von_Musikfestivals

Muzica nouă 135 Un prestigios premiu decernat anual, 1992>, la Stockholm (de obicei, câte unui reprezentant al muzicii culte și altuia din muzica pop) este Polar Music Prize (echivalent neoficial, pentru muzicieni, al Premiului Nobel); dintre laureați: compozitorii Lutoslawski, Boulez, Xenakis, Stockhausen, Gubaidulina, Ligeti, interpreții N. Harnoncourt, D. Fischer-Dieskau, V. Gherghiev, compozitorul de muzică de film Ennio Morricone, jazzmanul Ray Charles, iar din muzică ușoară Sir Paul Mc Cartney, formația Pink Floyd ș. a.

Sunt organizate muzee muzicale nu numai cu caracter documentar-memorial, ci şi ca spaţii de concert sau pentru instalaţii interactive şi activităţi sonore experimentale (de edutainment – v. punctul 5.1.); ex.: Haus der Musik (germ., „Casa muzicii”, Viena, 2000>).

La firmele multinaționale de înregistrări muzicale (v. cap. anterior), se adaugă Naxos Records (1987>) și Brilliant Classics. Tendințele manageriale actuale ale producțiilor de cv și dvd pentru muzica cultă includ o politică repertorială bazată nu numai pe lucrări consacrate și ediții complete, ci și pe autori mai puțin cunoscuți, domenii stilistice și lucrări inedite. Pe de altă parte, proliferează antologiile de tip „șlagăre simfonice”, „piese instrumentale favorite”. Un trend de desfacere este accesul la produsele de muzică cultă nu numai în magazinele specializate, ci și la supermarket.

Piețele de aparatură și înregistrări muzicale se extind în comerțul online.

Sunt fondate posturi și canale tv dedicate exclusiv muzicii: - 1981>, MusicTV, pentru muzici de consum; - 1998>, Mezzo TV, pentru muzică cultă, sub deviza Écouter, voir, oser (fr., „A asculta, a vedea, a îndrăzni”).

Câteva idei referitoare la spațiile de manifestare muzicală, beneficiind de tehnici electroacustice noi: - studiourile de înregistrări și tehnicile aplicate aici devin tot mai performante; - spațiile sportive (săli, stadioane) oferă loc la megamanifestări, mai ales cu muzici de consum; - manifestările muzicale în aer liber sporesc democratizarea culturală; - spațiile comerciale folosesc manifestările muzicale pentru a atrage clienți; - arhitectura oferă soluții acustice moderne pentru sălile de concert și operă; dintre edificiile reprezentative: Sydney Opera House (1973), Opéra Bastille din Paris (1989); Walt Disney Concert Hall a Filarmonicii din Los Angeles (2004); Casa da Musica din oraşul portughez Porto (2005), Centrul național chinez pentru artele spectacolului, cu o sală de operă și una de concerte (2007). Cité de la Musique, Paris (1995) este un spațiu public, industrial- comercial, ce include un amfiteatru, o sală de concerte modulantă până la 1500 de locuri, Muzeul muzicii, spații pentru ateliere și de documentare muzicală; din 2014, este sediul Filarmonicii; - producțiile itinerante prezintă același concert/spectacol în diferite locații de pe glob, fie prin turnee, fie prin păstrarea regiei și scenografiei, dar cu interpreți locali; - transmisiile directe, de radio, tv sau digitale (online şi de proximitate – ex. spectacolele Operei din Viena şi ale Oprei din Iaşi sunt transmise live, pe ecrane din exterior); - transmisiile prin satelit (1974>) lărgesc cadrul de receptare al evenimentelor muzicale.

De ex., programul Metropolitan Opera Live in HD transmite spectacole de operă în direct, în locuri preselectate, din întreaga lume (2006>); ex. din UE: premiera absolută a operei Das Märchen de Emanuel NUNES (Lisabona, 2007), transmisă în orașele din Portugalia.

136 Elena Maria Şorban În muzicile de consum, proliferează practicile: - remix și cover (v. cap. anterior), facilitate de tehnicile sample (v. punctul 7.2.3.); - karaoke (jap., „orchestră goală”), care este o practică interactivă de divertisment,

din 1971>, constând din cântarea vocală live sau playback (pe negativ sau chiar întreaga piesă pre-înregistrată), de către amatori, însoțită de mișcare scenică; - categoriile de gen se subîmpart potrivit grupului -țintă, ex.: girl rock, teen rock, skate rock (engl., rock pentru fete, pentru adolescenți, pentru skateri etc.).

Internetul (prescurtare din engl.: interconnected network, rețea interconectată) oferă, f. XX>, acces din ce în ce mai larg la bunurile culturale, inclusiv muzicale, prin: - pagini pentru documentare afișate pe world wide web (engl., „rețea cuprinzând lumea”), prescurtat web sau www, în format hipertext și interconectate prin internet, inițiat ca proiect la Geneva în 1989 și pus în circulație generală la 6 august 1991; - încărcarea și descărcare (engl., upload, download) plătită sau gratuită, de partituri, înregistrări, referințe; - transmisii muzicale și video, proliferând ~1993>; - așa-numita cultură de videoclip este promovată prin site-uri specifice – dintre care cel mai apreciat este YouTube.com (2005>); - sistemul de audiții muzicale online pentru instrumentiști a fost inițiat (2008) de site-ul YouTube, care, în colaborare cu London Symphony Orchestra, organizează anual un concert simfonic postat online, audiat de zeci de milioane de persoane.

5. Elemente de pedagogie generală și muzicală 5.1. Principii de pedagogie; locul muzicii în educație194 În țările civilizate, școlaritatea generală este legiferată ca obligatorie, cu durata de 8-12 ani. Una dintre problemele învățământului de mase este depersonalizarea relațiilor profesor-elev. Cauzată de disproporția numerică a cadrelor didactice (tot mai puține, întrucât sunt lipsite de prestigiu social și de stimulente salariale) față de numărul de elevi, depersonalizarea relațiilor afectează grav calitatea educației. Se cere așadar, conștientizarea acestei amenințări și acționarea, din ambele părți (a celor care predau și a receptorilor) pentru a evita deprecierea comunicării lor interumane.

Calculatorul și internetul oferă beneficii considerabile, îndeosebi în învățământul deschis la distanță. Tehnologia informatică integrează și domeniul muzical (documentare, învățare, compoziție, scriere, interpretare, audiție). Blogurile pentru educație (edubloguri) se adresează elevilor, profesorilor, părinților.

Enciclopedia online Wikipedia oferă posibilități în plină dezvoltare pentru informarea generală, inclusiv muzicală, fiind recomandabilă parcurgerea tematicii în limba originară a culturii din care se dorește documentarea (ex., pentru Enescu: limba română, Puccini: în italiană etc.), articolele în engleză și germană fiind, de obicei, corespunzătoare pentru orice subiect. Articole care oferă baze de documentare sunt cele tip listă, precum: List of compositions by...; List of Online Digital Musical Document Libraries; List of online music databases; List of songs based on poems; Chronological lists of classical composers ș. a. Se adaugă proiecte asociate, dintre care: Choral Public Domain Library, Wikibooks, Wikimedia, Wikisource, Wikiversity.

194 Este utilă consultarea legislației învățământului pentru țara unde profesorii își exercită vocația.

Pentru România, didactic.ro/materiale/legea-educatiei-nationale-legea-15-ian2011

Muzica nouă 137 Pentru deficienții de vedere, există programe speciale de calculator.

Notația Braille, inclusiv muzicală, a fost actualizată și lărgită (permite chiar reprezentarea pentru nevăzători a neumelor bizantine).195 Pedagogia limbilor străine beneficiază de aportul cântecelor infantile din limba-țintă, la care se adaugă, datorită accesibilității, domeniul muzicilor de consum și, în special (datorită accesibilității), stilul rap.

Conceptul multitasking (engl., multisarcini, termen provenit din tehnologia calculatoarelor) este propriu întregii vieți psihice și sociale actuale, inclusiv educației; constă din solicitarea subiecților umani, simultan, pe mai multe planuri de activitate. Efectele unor asemenea solicitări concomitente multiple este studiat de psihologia experimentală din anii 1990>, constatând aprecieri pozitive (extinderea potențialului propriu, stimularea flexibilității psihice) și negative (comiterea de mai multe erori, iresponsabilitate, superficialitate, disfuncții, neîndeplinirea sarcinilor asumate, comportamente extreme, violente sau retractile, adicții, boli și chiar alterarea capacității de a fi fericit).196 Blended learning (engl., învățare amestecată) sau învățarea integrativă sau hibridă – îmbinând prezența la clasă cu metode de învățare computerizată – este aplicată tot mai larg, datorită combinării avantajelor celor două grupe de modalități.

Antipedagogia (~1970>197) este o orientare care promovează renunțarea la autoritate în relațiile dintre adulți și copii, „desdoctrinarea”, relaxarea, toleranța – ai cărei oponenți atrag atenția asupra pericolelor reprezentate de potențialul de egoism și de lipsa valorilor pe care le-ar putea atrage, efecte necercetate încă.

Principiile și practicile sale converg cu educația informală.198 Psihologia și pedagogia contemporană acordă importanță creativității (înțeleasă drept capacitate de a obține valori noi), determinând reorientarea proceselor de învățare dinspre informativ la formativ. În fapt, este nevoie de supravegherea echilibrului dintre cunoștințe și competențe, întrucât cele dintâi sunt fundamentale. Știind că procesul creativ integrează promovarea produselor, este evidentă necesitatea de a încorpora managementul artistic în formarea profesioniștilor muzicali.

Integrarea educației muzicale în dezvoltarea socială este recunoscută, însă insuficient practicată. Compozitor, economist și politician venezuelean, José Antonio ABREU (n. 1939) a inițiat (1975) o vastă activitate socială de educație prin muzică (inclusiv în medii cu sărăcie și în închisori), de voluntariat cu subvenții de stat, El Sistema, ajunsă la circa 350.000 de participanți, în 120 orchestre de tineret, 60 orchestre de copii199 – extinsă în S.U.A., America de Sud, Africa, Asia, Europa. Activități similare desfășoară organizația Music Camp International (S.U.A., 1981>; România, Ucraina 2001>), condusă de profesoara Connie FORTUNATO; 195

V. brl.org/music/index.html; Braille Music Code la brl.org/music/index.html și la opustec.com/products/newintl/newbrl.html 196 Înțelepciunea populară a formulat demult, asemenea dezavantaje, în proverbul „Cine fuge după mai mulți iepuri, nu prinde nici unul”.

197 Antipedagogia este puțin teoretizată; întrucâtva – de germani; este practicată și de britanici, americani.

198 O descriere aplicativă a acestora: Lucy GREEN, op. cit.

199 Denumirea completă: Fundación del Estado para el Sistema Nacional de las Orquestas Juveniles e Infantiles de Venezuela (FESNOJIV)- cf. https://en.wikipedia.org/wiki/El_Sistema (accesat la 1 mai 2013).

138 Elena Maria Şorban obiectivele și rezultatele sale sunt de a face muzica și capodoperele ei accesibile inclusiv copiilor care nu cunosc scris-cititul muzical, prin tabere de inițiere instrumentală și de interpretare corală.

Premiul Erasmus pentru educație (1958>) numără printre laureații săi recenți pe compozitorii Olivier MESSIAEN, Maurizio KAGEL, dirijorul Nikolaus HARNONCOURT, pedagogul muzical José Antonio ABREU, regizorul de teatru și operă Peter SELLARS. În cadrul programului de studiu și cercetare al Uniunii Europene, Erasmus Programme (European Community Action Scheme for the Mobility of University Students; 1987>), își află locul și educația muzicală.

Medierea muzicală constă în activități de accesibilizare a spectacolelor și a concertelor prin pregătirea lor în rândurile publicului, mai ales a copiilor și tinerilor.

Membri ai colectivelor artistice (opere, filarmonici) se deplasează în școli, unde desfășoară jocuri, audiții, videoprezentări asupra piesei/pieselor din program – ca pregătiri pentru viitoarea participare a publicului la evenimentul vizat. Conceptele edutainment şi edutainer (din engl.: to educate + to entertain, a educa + a distra, a amuza) subliniază noile ipostaze ale educaţiei şi ale educatorului – pătrunzând din emisiunile de televiziune ori din jocurile educaţionale media şi în şcoală, chiar până în universităţi.

Subdomenii: Infotainment (pentru asimilarea de informaţii), Teach-Tale-Tainment (prin poveşti educative), Tooltainment (antrenament pentru asimilarea procedeelor), Skilltainment (antrenarea aptitudinilor), Simtainment (învăţarea distractivă prin simulări).

Dintre cerinţele şi avantajele acestei abordări: stimularea creativităţii educatorului şi discipolilor, neprevăzutul, adaptarea personalizată; dintre riscuri: pericolul „diluării” conţinuturilor sau lipsa de fixare a esenţialului.

5.2. Noțiuni despre învățarea muzicii Pedagogia muzicii se cere adaptată la realitate, potrivit constatării că „trăim într-o lume postmuzicală”.200 Muzica se predă, în țările civilizate, cu modalități organizatorice școlare, ca: - obiect de cultură generală în școli, - profil opțional în instituții de formare artistică extrașcolară, - școli vocaționale și universități de muzică, pentru profesionalizare.

Educația muzicală a devenit un scop și al instituțiilor de concerte și spectacole, care își formează publicul de viitor, angajații lor desfășurând activități de mediator muzical între aceste instituții și colectivitățile de tineret.

Preocupări pentru instruirea copiilor și tineretului pentru limbajul și tehnicile muzicii contemporane sunt concretizate în publicații mixte, coral- sau instrumental-componistice (v. punctul 7.1.).

Cursurile de măiestrie și universitățile de vară contribuie la desăvârșirea pregătirii interpretative a muzicienilor. Dintre numeroasele asemenea instituții, de menționat Internationale Bachakademie Stuttgart, a cărei activitate itinerantă, sub conducerea dirijorului Helmuth RILLING, formează muzicienii pentru interpretarea vocală și instrumentală barocă şi a muzicii contemporane.

Activităţile de workshop sunt reuniuni pe teme date, cu mod de lucru colaborativ al membrilor unui grup, condus de propunător/i, cu desfăşurare scurtă şi intensă.

200

Cf. WOODFORD, op.cit., p. 38-56.

Muzica nouă 139 Maeștri de compoziție semnificativi în cultura română de la finele secolului XX sunt (între paranteze, numele celor mai importanți discipoli): Anatol VIERU, Ștefan NICULESCU, Aurel STROE, Myrian MARBE (pentru Violeta DINESCU), Dan CONSTANTINESCU (Dan DEDIU), Vasile SPĂTĂRELU, Cornel ȚĂRANU (Adrian POP).

Profesionalizarea muzicală include, f. XX>, competențe tehnice de inginerie de sunet și informatice. O calificare specifică este cea de sound designer (engl., creator de efecte sonore), cu teritoriul de activitate mai ales în lumea filmului, unde efectele nou create sunt stocate în baze de date ale studiourilor de producție.

Instruirea autodidactă este proprie mai ales practicienilor de muzici de consum și de subcultură.

Improvizația este obiectiv educativ al unor organizații trans-stilistice, precum International Society for Improvised Music – ISIM (sediul la New York).

6. Surse 6.1. Notații muzicale (C, M, N) Se folosesc toate tipurile de notații muzicale: standardizate tradiţionale, aleatorice sau chiar sisteme nou inventate, la care se adaugă înregistrările electroacustice, cu vizualizarea frecvențelor, transmise fără intermediul vreunei fixări scrise. Se mai poate sesiza existenţa comunicării muzicale printr-o oralitate de tip nou, în care sunetele produse sunt reproductibile fără intermediul vreunei notații.

Violeta DINESCU, Pfingstoratorium, 1993 – (extras de partitură – solo vocal și percuții) – notație aleatorică

140 Elena Maria Şorban După 1988, apar programe de calculator care, folosind sistemul de semne obișnuit, permit fixarea scrisă a partiturilor: Finale (subtipuri: Finale NotePad, SongWriter, Printmusic, Allegro); Encore; Sibelius; MuseScore, MusicXML, Canorus, NoteEdit, Pro Tools, Ableton Live ș. a., având și posibilitatea de a nota improvizațiile executate. Trebuie acordat atenție faptului că programele de calculator, inclusiv muzicale, pot cunoaște variante îmbunătățite (engl., update, actualizare) sau chiar prevăzute cu funcții noi (engl., upgrade, ameliorare).

MIDI, Musical Instrument Digital Interface, este un protocol de comunicare și de comandă (1983>) care permite schimbul de date între surse muzicale electronice, inclusiv sintetizatoare, computere.

6.2. Documente muzicale Înregistrările sonore – v. cap. anterior și punctul 4.3. de mai sus.

Tehnicile de sunet analogice201 sunt înlocuite cu tehnici digitale (computerizate și codificate binar). Dintre noile suporturi: - discul audio-optic digital, numit și compact disc (cd, demonstrat public prima oară în 1978, de firma Sony), - minidiscul (md) folosește tehnică magnetic-optică, fiind produs de Sony (1992>), - video digital disc (dvd; 1995>).

Se folosesc în masă, tehnologii tot mai avansate de arhivare și comprimare a sunetelor, combinate cu dispozitive media portabile, precum MP3, MP4, iPod. Aplicația software iTunes (Apple Inc., 2001) a ajuns cel mai mare retailer (engl., vânzător cu amănuntul) online de muzică din lume, cu mai mult de 200 de milioane de utilizatori, ce au descărcat în primii 10 ani de existență, 15 miliarde de piese.202 Aplicația permite configurarea de biblioteci digitale, fișiere și liste de redare (engl.: playlists) individuale, reînregistrarea pieselor pe cd, precum și notarea lor digitală în format pdf (prescurtare de la engl.: portable document format)203.

6.3. Teoretizarea muzicii De la compozitorii care își explicitează creația, scrieri cu valori generalizatoare sunt: - 1970, Henri POUSSEUR, Fragments théoriques sur la musique experimentale, Bruxelles; - 1981, Hugues DUFOURT: Musique spectrale: pour une pratique des formes de l'énergie". In: Bicéphale, nr.3, p.85–89 ; - 1995>2005, BOULEZ, Points de repère I, II, III; - 2012, DEDIU, Cei 9 „i” sau cum compunem.

Lexicografia muzicală include printre referințele cele mai complete:  NG – The New Grove Dictionary of Music and Musicians, 1980, 20 vol.; ed. a doua, parțial revizuită, Londra, 2001, 29 vol. (înlocuind Grove Dictionary, ed. a cincea, 1954);  NGO – The New Grove Dictionary of the Opera, Londra, 4 vol., 1992,  NGJ – The New Grove Dictionary of Jazz, 3 vol., ed. a doua, 2002;  MGG – Die Musik in Geschichte und Gegenwart, 1949>87, 17 vol.; ed. a doua, complet revizuită, 1994>2008, 7 vol., cu articole despre obiecte și concepte, 17 vol. despre persoane.

201

Din gr., analogos, proporțional; sistemele electronice analogice sunt bazate pe valori fizice măsurabile și variabile continuu.

202 Cf. capital.ro, la 29.12.2011.

203 Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/ITunes

Muzica nouă 141 Muzicologia cuprinde o largă varietate a domeniilor; publicațiile includ cărți electronice și internetul. Universitățile au facultăți de muzicologie cu institute de cercetare proprii și colective pe domenii ultraspecializate, care colaborează internațional.

Este formulată recent, distincţia dintre muzicologia academică şi muzicologia publică – în funcţie de adresabilitatea produselor specifice (cercetări ştiinţifice, destinate specialiştilor, respectiv comunicări scrise sau orale, îndeosebi în mass-media, destinate unui cerc larg), având, ca atare, conţinuturi şi procedee diferenţiate pentru transmiterea mesajelor.

Muzicologia și etnomuzicologia beneficiază de programe informatice specifice, destinate catalogării, analizei, analizei comparate, notației.204 Cercetările de muzicologie actuală sunt adesea interdisciplinare.

- Terminologia muzicală este obiectiv al cercetării muzicologice, cu rezultate importante precum dicționarul în șapte limbi Terminorum musicae index septem linguis redactus, ed. Bärenreiter, 1980, Handwörterbuch der musikalischen Terminologie, în 40 de volume, proiect inițiat de Hans Heinrich EGGEBRECHT (1919-99), încheiat în 2006; Dicționar de termeni muzicali, sub redacția Gheorghe FIRCA (ediții în 1984; 2008; 2010)205.

- Studii de sociologie istorică a muzicii includ cercetări vaste asupra circulației creațiilor muzicale pe spații geografic-culturale extinse.206 - Studii de sociologie politică a muzicii, asupra repertoriilor muzicale promovate/respinse de regimurile fasciste.207 - În fostele state comuniste, se efectuează cercetări asupra documentației serviciilor secrete, care cuprind informații despre persecuțiile fizice și ideologice la care au fost supuși compozitorii, stabilind relații dintre opresiune și conținutul creațiilor lor.208 - Semiologia muzicală studiază rolul semnelor în a comunica muzica. Dintre reprezentanții săi, este de reținut muzicologul francez Jean-Jacques NATTIEZ. Semiologia gregoriană a fost fondată de Eugène CARDINE (~1970).

- Muzicologia cognitivă se dezvoltă în SUA, având ca obiectiv aplicarea psihologiei cognitive asupra cercetării muzicale; un reprezentant de seamă este compozitorul Fred LERDAHL, formulând distincția dintre gramaticile componistice și limitele de receptare ale acestora.

- Aplicațiile muzicologice ale neuroștiințelor, favorizate de investigații RMN (rezonanță magnetică nucleară) asupra creierului vizualizează reacțiile creierului la stimulii muzicali.209 - Sonologia studiază sunetele din perspectivă interdisciplinară: componistică, acustică, electronică, informatică, psihoacustică, fiind promovată, cu acest sens, de compozitorul german Gottfried Michael KOENIG (n. 1926), fondator al Institutului 204

Vezi COPE, cărțile citate; SCHAFFER, John; McGEE, Deron, op. cit.

Ultima ediție, integrată în dexonline.ro .

206 Ex.: proiectul Musica migrans al Universității din Leipzig, 2009>, cartografiere informatizată a vieții muzicale central- și est-europene din jurul anului 1900.

207 Exemple în bibliografia capitolului anterior.

208 V. în cap. precedent, bibliografia referitoare la ȘOSTAKOVICI, respectiv la realitatea românească.

Domeniul unor asemenea cercetări oferă deschideri semnificative pentru viitorul muzicologiei din spațiile culturale central-est-europene.

209 Exemple: LEVITIN, op.cit.; SCHULKIN, op.cit.

205

142 Elena Maria Şorban de Sonologie (1967, Utrecht, ulterior la Haga); alte centre de cercetări sonologice se află la Padova, Tokio, Barcelona. Sonologia se relaționează cu tehnicile de limbaj muzical spectral. În România, a fost reprezentată de compozitorul Corneliu CEZAR. - Așa-numita „muzicologie nouă” a unor cercetători contemporani francezi și americani, identificându-și originile în scrierile lui ADORNO, integrează considerații psiho-sociale (feministe, post-coloniale, sexuale etc.) în aprecierea muzicilor istorice și de azi.

- „Noua istorie culturală a muzicii”, definită și propagată de Oxford University Press, reunește tendințele din „noua istorie culturală” și „noua muzicologie” într-o manieră opusă autorității, totalității, structurării, solicitând muzicologilor o bună orientare în noile rezultate ale istoriei și în practicile culturale ale epocilor pe care le cercetează.210 - Muzicologia globală se ocupă cu studiul relațiilor de cultură muzicală în toate timpurile, vechi și noi – de ex., influențele muzicilor europene în procesele de colonizare.

Se produc, în acest sens, interferențe cu etnomuzicologia, cu științele sociale și politice.211 - Etnomuzicologia aplică noi metode de culegere, observare și cercetare: pe de o parte, obiectele sale de studiu sunt investigate comparativ pe arii geografice diverse (triburi australe, amazoniene, central-africane etc.), pe de altă parte, tehnicile de înregistrare folosite sunt audio-vizuale (filme), renunțând adesea, la transcrierile notate pe portativ, formulând comentarii descriptive și/sau speculative.

- Cercetările muzicologice acordă atenție sporită tradițiilor naționale și regionale de muzici culte – investigate amănunțit, nu fără a le integra într-o perspectivă de geografie culturală de cuprindere continentală sau globală.

- Interferențele muzică – media (v. punctul 4.1.) se transpun și în domeniul muzicologic, cele mai bune filme documentare fiind realizate în urma unor temeinice cercetări de arhivă, cu aportul instituțiilor și consultanților științifici de specialitate; se disting două categorii principale de conținut: documentarul istoric și cel de actualitate (artiști în viață; evenimente culturale); înregistrările de film își adaugă funcții arhivistice – de stocare și cercetare.

- Pedagogia muzicală implică tot mai multe atitudini și competențe muzicologice și multidisciplinare – îndeosebi, psihopedagogice.

- Alte domenii interdisciplinare recente sunt ecomuzicologia, biomuzicologia, zoomuzicologia – studiind efectele muzicii asupra mediului viu, asupra ființelor.

- Muzicile ușoare și de consum constituie obiectul unor studii muzicologice și al unor cursuri universitare istoric-sistematice. Dintre autorii muzicologi cei mai originali în materie: Piero SCARUFFI (n. 1955).

Din punct de vedere organizatoric, predomină cercetările desfășurate în cadrul unor proiecte tematice bine concretizate; ele pot fi: - cercetări individuale, efectuate în cadru doctoral, postdoctoral și, în genere, în mediul universitar; - cercetări colective în institute specializate, cu echipe naționale sau multinaționale.

210

FULCHER, Jane F., A Handbook of the New Cultural History of Music, Oxford UP, 2011, Introduction, p. 3-12.

211 Exemplu: John Morgan O'CONNELL, Salwa El-SHAWAN CASTELO-BRANCO, eds., Music and Conflict, Illinois UP, 2010, cu studii despre muzici de popularitate în zone contemporane de conflict, precum Kosovo, Azerbaidjan, Irlanda de Nord, Indonezia, Brazilia ș. a.

Muzica nouă 143 Programarea pe calculator facilitează toate domeniile muzicologice, de la biblioteconomie la analiza stilistică. Documentarea și cercetarea sunt sprijinite de baze de date și cataloage internaționale online, precum: - ProQuest (1938>, SUA, începând cu arhivare pe microfilme, inclusive a tezelor de doctorat; în 2006, prin fuziunea cu Cambridge Scientific Abstracts a rezultat ProQuest CSA; - ISI Web of Knowledge – bază susținută de Institute for Scientific Information (1960>), domeniul care integrează muzica fiind Arts and Humanities Citation Index, efectuând inclusiv studii bibliometrice 212 (evaluarea citărilor unei publicații, pentru a determina gradul ei de impact); - RILM: Répertoire International de Littérature Musicale (indexare tipărită a publicațiilor, 1966>; ulterior, online), sub egida International Musicological Society și International Association of Music Libraries și a Archives and Documentation Centres New York; - OCLC: Online Computer Library Center, care produce WorldCat (1971>), menținând și adaptând clasificarea de biblioteconomie Dewey (descrisă cu două capitole în urmă); - EBSCO Publishing (1984>); - ProjectMuse (1993>); - JSTORE - Journal Storage (1995>); - Rock's Backpages (2000>), pentru domeniul muzicii rock; - CEEOL - Central and Eastern European Online Library; - SCOPUS (2004>); - ERIC: Educational Resource Information Center (2006>) ș. a.

Baze de date online permit stocarea, căutarea, identificarea a milioane de piese muzicale. Dintre ele: Grooveshark, Pandora, Spotify, Last.fm, Napster, Deezer, we7, Lala, Myspace Music, All Music Guide, Choral Public Domain Library, Discogs, Encyclopaedia Metallum, freedb, International Music Score Library Project, iLike, Jamendo, JammerDirect.com, Last.fm, LyricWiki, Metacritic, MoodLogic, MP3.com, MusicBrainz, MusicMight, Musipedia, Mutopia Projekt, Pitchfork Media, SeekPod, ShareTheMusic, Wikifonia. Problema acestor sisteme este, deocamdată, lipsa de unitate a criteriilor.

Pentru film, există baze de date specifice cu efecte sonore, inclusiv muzicale, precum The BBC Sound Effects Library Sony Pictiures Sound Effects Series ș. a.

7. Tranziția caracterelor stilistice 7.1. Caractere de conținut muzical În muzica zilelor noastre se regăsesc cele mai variate conținuturi.

Se observă tendința de a reda esențe arhetipale – prin diverse modalități de apel la muzici de inspirație tradițională. Aceste modalități includ – deopotrivă în muzicile culte, de jazz sau pop – apeluri la limbaje primitive, zone exotice, citat folcloric, caractere populare imaginate, sugestii, metisaje (sub)culturale, world music.

O altă trăsătură caracteristică a muzicilor postmoderne este conținutul ludic. În acest sens, muzicologul Jean Jacques NATTIEZ remarcă: „Modernismul este cerebral, postmodenismul este ludic”.213 Din acest punct de vedere, muzica postmodernă este relaxată și propune relaxare.

212

Termen introdus în 1969, de Alan Pritchard, Statistical Bibliography or Bibliometrics? (1969), Journal of Documentation, 25(4) Dec 1969, 348-349.

213 Ed. cit., p. 81.

144 Elena Maria Şorban Metamuzica (gr., meta, după, schimbare) se referă la muzici despre muzică, adică la muzici-comentarii ale unor embleme sonore considerate binecunoscute.

Din multitudinea de exemple posibile: FORLIVESI, Requiem – bandă electronică cu 8 canale (1999, rev.2007), prelucrând inclusiv sunete de instrumente asiatice și citate din Biber, Bach, Sainte-Colombe. De observat că dintre elementele inițiatoare ale metamuzicilor postmoderne sunt frecvente motivele muzicale mozartiene.

Al Doilea Război Mondial se reflectă încă în stilul unor supraviețuitori, precum XENAKIS, sau în lucrări ale urmașilor celor traumatizați – ex. Steve REICH, Different Trains, pentru cvartet de coarde și bandă (1988); Alexander MÜLLENBACH, Cvintet cu pian (1999).

Inspirația din conținuturi picturale reapare în neoromantism (ex.

DENISOV, lucrări camerale după Paul Klee, Picasso, Miró).

Tematica infantilă este bogat reprezentată. Exemple din muzica instrumentală: - Liviu COMES, piese didactice instrumentale, - György KURTÁG, „Jocuri” pentru pian (1973>76), - Milton BABBITT, Soli e duettini pentru două chitare; flaut și chitară; vioară și violă (1989>90), - László SÁRY, Creative Music Activities (1999; jocuri de societate de creativitate muzicală), - Dan VOICULESCU, Carte fără sfârșit (1987/1988/2000; pian–improvizație– compoziție)214, - Dan DEDIU, Șapte bagatele pentru pian, op. 71 (2000), - Henri POUSSEUR, Méthodicare, „Studii de înțelegere, interpretare și invențiune” (1988>2008, pentru pian, instrumente melodice, ansambluri instrumentale), - Dan BUCIU, Muzicanții din Bremen – poveste muzicală pentru recitator și pian la patru mâini (2009). În domeniul operelor destinate copiilor, se remarcă preferința pentru abordarea unor teme literare binecunoscute; la nivel mondial, producția este aproximativ de un titlu pe stagiune şi instituție; din această multitudine, de menționat: - Liana ALEXANDRA, Crăiasa zăpezii (după Hans Christian Andersen; 1978), - Corneliu CEZAR, Pinocchio (după Carlo Collodi; 1983), - Zlata TCACI, Capra cu trei iezi (Ion Creangă și Grigore Vieru; 1984); Micul prinț (Saint-Exupéry; 1988), - Violeta DINESCU, Der 35 Mai (după Erich Kästner; 1986), - Alexandr KNAIFEL, Alice in Wonderland (Lewis Carroll; 2001), - Rachel PORTMAN, The Little Prince (Saint-Exupéry; 2003), - Jonathan DOVE: The Adventures of Pinocchio (Collodi; 2007), - Miguel AZGUIME: A Menina Gotinha de Agua (port., „Fetița Strop de Apă”, 2011). În literatura corală pentru copii sunt notabile colecțiile de piese (cu sau fără acompaniament) de Liviu COMES, Corneliu CEZAR, Alexandru PAȘCANU, Dan VOICULESCU, Péter VERMESSY, Felicia DONCEANU, Violeta DINESCU, Peter SCHINDLER. Trăirile – uneori, traumatice – ale generațiilor tinere sunt redate mai ales de muzicile de consum.

Orientări ideologice anti-umaniste (precum satanismul215, neonazismul) se propagă servindu-se de unele muzici rock, ca black metal216 ș. a.

214

V. considerațiile formulate de ANGI 2008, p. 516-545.

Din ebr., „satan”, adversar, cel care contrazice; doctrină contrară divinității creatoare.

216 http://en.wikipedia.org/wiki/National_Socialist_Black_Metal 215

Muzica nouă 145 7.2. Caractere de limbaj muzical și interpretare 7.2.1. Limbajul sonor Muzica nouă prezintă multiple tehnici și organizări in/determinate de limbaj muzical; frecvent, ele sunt cultivate mixt (v. și cap. anterior).

Politonalismul și polimodalismul este folosit succesiv sau simultan (C).

Limbaje de origini mixte sunt cele spectrale, urmând modurilor acustice (provenite din sunete armonice), rezultând din descompunerea și/sau modularea electronică a sunetelor (M).

Muzica de calculator (N) generează limbaje muzicale prin procedee precum: compoziția algoritmică asistată de calculator, modelarea statistică, video drive (engl., videocomandă), sinteza aditivă, sinteza prin modularea de frecvențe, sinteza prin modelarea de amplitudine, sinteza sinusoidală, sound-sampling (engl., culegere de mostre sonore; v. şi 7.2.3.) ș. a.

7.2.2. Ritmica Toate tipurile ritmice anterioare – determinate și nedeterminate, inclusiv din muzicile tradiționale (M) – , la care se adaugă durate determinate electroacustic (N).

Din muzicile tradiționale, este semnificativă proliferarea cultivării principiilor statice/extatice ale muzicilor contemplative orientale (M).

Explorarea tăcerii este continuată nu numai prin noi lucrări de CAGE (ex., Alla ricerca del silenzio perduto. Il Treno; 1973 ș. a.), ci și de alți compozitori.

Categoriile de timp muzical sunt supuse unor cercetări explicite sau implicite, reflectate componistic. Teoretizarea lor continuă să dezvolte unele concepte legate de factură și morfo-sintaxa muzicală, aplicate la modernismul secolului XX (v. cap. anterior), precum: micro-/macromodelarea timpului muzical, timp continuu/ discontinuu, condensări/dilatări temporale, atemporalitate, muzici statice, muzici multistratificate temporal, timp reversibil (Aurel STROE: palindrom muzical, heterofonie rotativă), timp circular (Octavian NEMESCU)217.

Pentru muzicile măsurate, se poate recurge la site-ul BestMetronome.com – util îndeosebi pentru crearea muzicilor de film, unde durata muzicii se cere sincronizată foarte exact cu imaginile.

7.2.3. Morfologii și sintaxe (C, M, N) Astăzi, sunt utilizate toate tipurile morfo-sintactice muzicale; în plus, prelucrarea și montajul, adică reorganizarea morfemelor unui întreg descompus, într-o compunere nouă, unde prelucrarea le poate face de nerecunoscut. 218 Forma deschisă este proprie muzicilor mobile, polivalente, în care ordinea articulațiilor și/sau durata nu sunt precizate – muzici repetitive, aleatoare, de film, de consum.

Process music (engl., muzică procesuală) desemnează o subcategorie a minimalismului, în care elementele morfologice sunt supuse unei evoluții fin gradate, continue. În muzica românească, exemplar în acest sens este stilul compozitoarei Liana ALEXANDRA.219 217

După TRANDAFIR, Rodica, op. cit., p. 101-181.

Reflecțiile Valentinei SANDU-DEDIU, 2004, p. 16-21, sunt inspiratoare. Apare aici termenul „bricolaj”, ca meșteșugire; s-ar putea adăuga că deosebirea dintre colaj și bricolaj constă tocmai într-un plus de prelucrare propriu celei de a doua categorii menționate.

218

TARTLER, Grete, În căutarea ordinii arhetipale – repetitivitatea evolutivă la Liana Alexandra, în Melopoetica, ed. cit.

219

146 Elena Maria Şorban Procedee specifice de sintaxă în avangardismul postmodern – cu diferite aspecte polimorfe și funcție dramaturgică de punct culminant sau de surpriză – sunt tăietura, ruptura, accidentul, explozia.

Structurile algoritmice aplicate în muzică se bazează pe modele matematice, inclusiv modele de fractali.220 Tehnicile sample (engl., mostră) constau în colectarea şi preluarea din baze de date a unor sonorități sau fragmente muzicale și reorganizarea lor sonoră, generând posibilităţi sonore infinite.

7.2.4. Facturi În muzica actuală, se constată, și la nivelul facturilor, predilecții diverse, pentru: - simplitate, melodicitate accesibilă, - indeterminări aleatorice, - texturi (v. și capitolul anterior).

7.2.5. Timbruri 7.2.5.1. Tipologii timbrale Sunt utilizate toate tipurile de instrumente și ansambluri, tradiționale și noi, instrumente electronice, zgomote, surse sonore din materiale organice, sunete generate de calculator – cu efecte de prelucrare sonoră specifice, spațializări muzicale, pentru surse obișnuite sau electroacustice.

7.2.5.2. Cultura vocală Cel dintâi instrument muzical, vocea, are de făcut față acum concurenței cu muzica electronică, calculatoarele imitând și timbrul vocal – solistic sau chiar coral.

Totuși, ea rămâne cel mai important factor de expresie al simțirii umane (engl.: feeling).

Practica interpretării istorice se manifestă și în arta vocală. Mezzosoprana Cecilia BARTOLI (n. 1966) este o referință pentru partituri de Caldara, Vivaldi, Haendel, Mozart, Rossini, dar și pentru reînsuflețirea repertoriilor castraților sau al Mariei Malibran.

Difonia (v. cap. anterior) proliferează în muzicile de meditație, apoi în muzicile New Age sau World Music. Dintre interpreții care o cultivă: Bobby McFerrin, Collegium Vocale Köln (ocazional), European Overtone Choir (Cehia, 2006>). În jazz, improvizația vocală solicită nivele superioare de virtuozitate și are procedee timbrale îmbogățite. În scat singing – cântarea improvizatorică pe silabe asemantice –vocalistul ajunge la performanțe similare ca dificultate cu ale instrumentiștilor. Cântărețul Bobby McFERRIN (v. și punctul 4.1.) produce efecte vocale deosebite, în care intuiția și conștienta se îmbină desăvârșit, așa cum arată și realizări ale sale precum albumul solo vocal, cu procedee de difonie și de percuție corporală, intitulat The Voice (1984) ori documentarul The Music Instinct (2009), la care a participat, alături de neurologul Daniel Levitin, pe baza unei cărți a acestuia221.

7.2.5.3. Instrumente muzicale specifice În practica zilelor noastre, se regăsesc toate instrumentele muzicale, de la cele populare tradiționale la cele clasice și electroacustice. Instrumentele vechi sunt prezente – ex., clavecinul în creația lui LIGETI, GLASS. 220

Din lat., fractus, spart – termen introdus (1975) de matematicianul Benoît B. Mandelbrot, referitor la forme, inclusiv neregulate, în care macro- și microstructurile sunt similare prin aducerea lor la aceeași scară (ex.din natură: vasele de sânge, ferigile, fulgii de zăpadă, cristalele minerale). O altă definire a structurilor fractale se referă la invariabilitatea lor de conținut, independent de scara de mărime.

221 This Is Your Brain on Music: The Science of a Human Obsession (2006), trad. rom. „Creierul nostru muzical”.

Muzica nouă 147 Calculatoarele sunt capabile să genereze și să prelucreze sunete originale sau care imită timbruri de tip clasic, adică voci umane și instrumente. Dintre programele de calculator de generare, prelucrare, notare a sunetelor: Propellerhead Reason, Ableton Live, Cubase;222 ele ar putea fi denumite „instrumente programofone”.223 Sintetizatoarele digitale (1981>) aduc posibilități tehnice și timbrale mult îmbogățite. Sunt folosite deopotrivă în muzicile culte, ușoare, de teatru, de film.

Sampler (1976>) este un instrument electronic care conține și redă mostre sonore preînregistrate, pentru a fi reorganizate.

Acousmonium este o „orchestră” de difuzoare (chiar și 100), inventată de François BAYLE (1974), în cadrul Groupe de Recherches Musicales.

7.2.5.4. Intonații, acordaje, diapazon V. cap. anterior. Internetul oferă inclusiv posibilitatea unor acordaje online.

Pătrund în muzicile culte, acordaje orientale, cum ar fi scara și acordajul slendro din muzica indoneziană (o pentatonie echidistantă în cadrul octaviant224).

Folosirea unor instrumente cu asemenea acordaje, alături de instrumentele europene generează polimorfii de acordaje – ex. Aurel STROE, comedia-mister Weltkonzil.225 7.2.6. Interpretarea 7.2.6.1. Aspecte generale Interpretarea muzicilor postmoderne solicită interpreților deosebite capacități de adaptare și flexibilitate de a cânta la instrument, cu vocea, de actorie, dans, de a descifra notații noi și a interpreta dincolo de ceea ce este fixat în scris, de a se integra în spații neconvenționale, de a „concura” cu sursele electroacustice...

Pentru muzicile vechi, se manifestă, în paralel, interpretarea de autenticitate istorică, promovând, pentru repertoriile respective, instrumente, acordaje, practici de epocă. Este de reținut stimularea exercitată de practica interpretativă istorică asupra componisticii postmoderne226.

Un alt aspect semnificativ este simbioza actuală dintre cercetarea muzicologică și interpretarea muzicală. Aceasta se referă, primordial, la redescoperirea creațiilor muzicale din epocile anterioare, prin identificarea lor în arhive și reeditare (uneori, cu reconstituire, întregire), dar și la studierea surselor teoretice și estetice ale epocii sau chiar la reconstruirea unor instrumente muzicale autentice.

7.2.6.2. Aspecte de improvizație Improvizația continuă să fie declanșatorul procesului componistic, având funcție prospectivă; ideile considerate bune („de la motive melodico-ritmice la culori, combinații sonore, volume ori gesturi”) se recomandă să fie notate, iar notițele formează „bazinul de lucru pentru piesele aflate pe șantierul componistic”, urmând a fi supuse unui travaliu de selecție și organizare.227 222

Tutoriale în l. rom.: www.ciprianpop.eu Termen propus ca lărgire a sistemului organologic HORNBOSTEL-SACHS, de Aaron FAZAKAS, în studiul Vocal-simfonismul virtual, un model de aplicare a noilor tehnologii de producere a muzicii, in: Studii de sinteză, Editura UNMB, 2012, vol. 2, p. 418-9. V. și WANDERLEY, Marcelo M., op. cit.

224 Măsurată în sistemul centonic, scara are configurația 5 x 120 cenți; pentru raporturile cu scara diatonică egal temperată, v. diagrama de la http://hu.wikipedia.org/wiki/Szlendro .

225 CIBIȘESCU-DURAN, op. cit., p. 67.

226 Vezi SANDU-DEDIU 2004, loc. cit.

227 Dan DEDIU, 2012, p. 40-42.

223

148 Elena Maria Şorban Aleatoria (v. cap. anterior) continuă să fie cultivată și în postmodernitate.

Practicile interpretării istorice includ capacități ale interpreților contemporani de a improviza în stiluri clasice. Dintre interpreții compleți – posedând inclusiv capacitățile de a improviza – , notabil este Robert D. LEVIN (n. 1947), pentru stilul mozartian.

Tehnicile muzicii de calculator permit efectuarea de improvizații pe material preexistent sau liber, fiind utilizate în muzica cultă, de divertisment, în practicile multimedia.228 Conceptul interactiv permite participarea improvizatorică a receptorilor de artă.

8. Genuri muzicale Conceptul de gen muzical se manifestă diluat, cu integrări în multiple tipuri de spectacol.

Predomină genurile camerale – instrumentale, vocal-instrumentale, cu surse tradiționale alături de surse electronice ș. a. –, întrucât ele oferă diversitate timbrală, precum și din considerente organizatoric-financiare. Un subgen este teatrul instrumental – constând din adăugarea la muzică, de către compozitor, a unor atitudini teatrale sau gesturi corporale cu funcții expresive229; ex. KAGEL, BRÂNDUȘ.

Genul de operă prezintă aspecte tradiționale, dar și interferențe cu genurile de consum, concretizate în: aspecte multimedia, opera tv, opera rock, opera pop, opera sci-fi. Alte subgenuri: opera de cameră, monoopera (continuând tradiția monodramei secolului XX) – prin concentrare de expresie, durată, aparat interpretativ (v. tabelul).

Genurile vocal-simfonice se diversifică și cunosc noi aspecte, cum ar fi: opera-oratoriu, oratoriul multimedia, oratoriul rock, oratoriul pop (v. tabelul).

Baletul contemporan prezintă ca aspecte caracteristice: - spectacole pe muzici din epoci stilistice anterioare, cu librete create ocazional sau fără libret (poeme coregrafice, având un scenariu narativ sau descriptiv, încadrabile frecvent în neoromantism și balete abstracte), lăsând teren nelimitat creativității coregrafice; - Tanztheater (v. cap. anterior) este promovat îndeosebi de Pina BAUSCH și compania sa (1973>); muzica este de obicei preînregistrată, se pot asocia vorbire, cânt, pantomimă, se utilizează orice fel de mișcări corporale, inclusiv cele din cotidian, situațiile de caracter sunt explicite, satira și umorul sunt prezente, nu există interpreți soliști sau de ansamblu, toți reprezentând personaje; interpretul român Dan PURIC (n. 1959) este încadrabil aici; din dansul-teatru a derivat opera-dans; - compunerea unor balete de inspirație mitologică sau literară; ex.: ȘCEDRIN: Anna Karenina (1972), Tosltoi, „Pescărușul” (1985), Cehov, „Doamna cu cățelul” (1985), Cehov, THEODORAKIS: Elektra (1979), „Șapte dansuri grecești” (1983, coregrafia de Béjart), „Zorba Grecul” (1988); L. ALEXANDRA: „Mica sirenă” (1982), Andersen; SCHNITTKE: Peer Gynt (1988), C. PETRA-BASACOPOL: Miorița (1980), Ciuleandra (1987), după Rebreanu, Cei șapte corbi (1996); KOBLENZ: Ikarus (1990), după Marquéz; TIMARU: Ciuleandra (1992), după Rebreanu; - pătrunderea mijloacelor tehnice și expresive asiatice, africane, sud-americane; - creșterea ponderii sale în divertismente scenice și mediatice, în spectacole erotice; - baletul psihotic, asociat uneori subculturilor și promovând stările de „eclipsă a timpului”; - dansul urban, ajuns pe scenele de divertisment prin subgenuri ca house dance, punk dance, street dance, urban dance, breakdance, popping ş. a.

228 229

Cf. DEAN, op.cit.

Vezi LERESCU 2001, op. cit.

1991>2013

1971>90

Per.

Opere de referință, 1971>2013

230

231

Neoromantice

Neoclasice

Naționale Expresioniste Avangardist-tehniciste

Teatru muz. de popularitate

1970, RÁNKI, „Tragedia 1972, JOHNSON, The 1970/ prem. 1972, FRID, 1976, STOCKHAUSEN, 1966>, opere rock omului”, Madách operă sci-fi Sirius Four Note Opera A. Ll. WEBBER 1991, „Jurnalul 1975, BRÂNDUȘ, Logodna, 1983>2004, Licht, 7 opere 1978,MUS .Evita,>f 1973, STROE, VERMESSY, Anei Frank” Eminescu VIERU, 1976, Iona, M. Pacea de Aristofan ilm (1996) 1976, ȘCEDRIN, „Suflete moarte”, Gogol Ördögváltózás 1976, FRID, Sorescu, gravuri Escher 1973, BRITTEN, Moarte 1978, MARTYNOV, 1978, LIGETI, Le grand macabre, „Scrisorile lui 1980, MIEREANU, la Veneția, Th. Mann Csikban, Ghelderode operă rock „Viziunile Van Gogh” L'avenir est dans les 1978, PENDERECKI, Paradise Lost 1976, GLASS, Einstein Tamási serafice ale Sf. œufs, Ionesco 1983, MESSIAEN, St-François d’Assise on the Beach; Francisc de Assisi” 1973>88, STROE, 1983, 1984, Akhnaten 1985, JARDA, Înger și demon, Orestia I-II-III 1986, MUS The Eminescu 1978, HENZE, Orpheus TODUȚĂ, 1986, BIRTWISTLE, Phantom of the Opera 1986, DENISOV, L’écume des jours, 1986, DAVIES, Taverner Meșterul The Mask of Orpheus BorisVian >film (2004) 1987, RIHM, Oedipus, Manole230, 1987, BRÂNDUȘ, 1986, MENOTTI, Goya 1997, Rudolf Sofocle La țigănci, Eliade 1985 /1993, KARETNIKOV, Blaga VOLTZ, operă rock 1987, ADAMS, Nixon 1988, STROE, Till Eulenspiegel Faust I, Goethe in China Weltkonzil 1989, TIMARU, Lorelei, Teodoreanu Postmoderne: PENDERECKI, 1991, Ubu Rex, Jarry; SAXTON, 1991, Caritas; KARKOSCHKA, 1992, Orpheus? Oder Hadeshöhe; SCHNITTKE, 1993, Gesualdo; 1994, Historia von D. Johann Fausten; ADAMS, 1995, Doctor Atomic; THEODORAKIS, 1990, Medea; 1993, Elektra; 1997, Antigona; 2001, Lysistrata; BIRTWISTLE, 2000, „Cina cea de Taină”; ȚĂRANU, 2001, Oreste-Oedipe231; V. DINESCU, 1992, Erendira, Marquez; IORGULESCU, 1991, Revoluția, Caragiale; VOICULESCU, 1993, Cântăreața cheală, Ionesco; DEDIU, 1998, Postficțiunea; 2002, Münchhausen; 2012, Eva!,Vișniec; 2012, O scrisoare pierdută, Caragiale; GOLIJOV, 2003, Ainadamar, Lorca; SAARIAHO, 2005, Adriana Mater; FRISINA, 2007, La Divina Commedia, Dante; NUNES, 2008, Das Märchen, Goethe; EÖTVÖS, 1998, „Trei surori”, Cehov; 2008, Love and other Demons, Marquez; GLASS, 1993, Orphée; 2009, Kepler; 2013, The Lost; ANDRIESSEN, 2004>08, La Commedia, operă-film în 5 episoade, Dante ș. a.; MARTYNOV, 2009, Vita Nuova, TERÉNYI, 1986>2010, monoopere: <La divina Commedia, Dante; Micul prinț, S. Exupéry; Mahabharata; MephistoFaust, Goethe

Analiza: OLTEAN, op.cit.

Comentarii la ANGI, op.cit., p.347-393; E BANCIU 2006, p. 179-189.

150 Elena Maria Şorban

Per

Mise; liturghii ortodoxe

1971>2012

Lucrări vocal-simfonice, repere 1971>2012 BRUBECK, Mass to BERNSTEIN, S. 3, Kaddish232 (1963/77) Hope (jazz; 1980) LOPES-GRAÇA, Recviem (1979) STROE, Missa puerorum, KAGEL, Fürst Igor –Strawinsky, recv. (1982) <cor copii, orgă (1983) PÄRT, Passio Domini nostri Jesu Christi PAUTZA, Missa brevis secundum Joannem (1982); Stabat Mater (1985) (1982); Ebony Mass (1985) A. Ll. WEBBER, Requiem (1985) FRANÇAIS, Messe de KURTAG, Requiem for a Friend (1987) marriage (1986) ȘCEDRIN, liturgh. (1988) MARTYNOV, „Apocalipsa” (1991), LamenPÄRT, Missa syllabica tațiile lui Ieremia (1992), Magnificat (1993), (1977); Berlin Mass (1992) Stabat Mater (1994), Recv. (1998) DENISOV, Requiem (1980); „Istoria vieții și TORKE, Mass (1990) a morții Domnului nostru Isus Cristos, după Paco PEÑA, Missa flamenca (1991) Ev. Sf. Matei” (1992) RÎPĂ, Missa (soli, cor, PENDERECKI, „Recv. polonez” (1984/2005) orgă; 1993) Ș. NICHIFOR, Recv. pentru tinerii martiri (1990) BASLER, Paul, Missa Gh. DUMITRESCU, Recviem (1994) Kenya (1995) RIHM, Deus Passus (1996), Stabat Mater (2000) Gy. ORBÁN, mise Th. GRIGORIU, Recviem pentru o poetă Gy. SELMECZI, mise JENKINS, The Armed Man. (1997), Iulia Hașdeu A Mass for Peace (2000) GOLIJOV, La Pasión según San Marcos (2000) Tan DUN, Water Passion after St. Matthew (2000) SCHINDLER, Peter, Șt. NICULESCU, Pomenire – un recviem Missa in Jazz (2001) John RUTTER,Mass of românesc, (2006) JENKINS, Reqiem (2005); Stabat Mater (2008) the Children (2002) Roberto SIERRA, Missa ORBÁN, Rekviem; Passio magyar nyelven; Latina pro pace (2006) StabatMater SELMECZI, Recviem, Stabat Mater W. G. BERGER, mise JARDA, Liturg. valahă (?) H. P. TÜRK, „Patimile după Matei – muzică transilvană TIMARU, Liturghia Sf. pentru Vinerea Mare” (soli, cor, orgă; 2009) Ioan Gură-de-Aur (1999) R. POPESCU, Stabat Mater (2011)

232 233

Recviemuri, patimi, Stabat Mater

Alte oratorii religioase

Cantate, oratorii laice

GORECKI, S. 2 „Copernic”, PENDERECKI, Magnificat (1974); ps. și Copernic (1972), Te Deum (1979);Veni Creator (1987); De profundis (1996); S. 7, The Seven Gates S. 3, „S. cântecelor îndurate”, <S. solo (1976) of Jerusalem (1996); Kaddish (2009) BRITTEN, Phaedra (1975), HALFFTER, Officium defunctorum (1979) Racine Ș. NICHIFOR, Oratoriu de Crăciun Th. GRIGORIU, Canti per (1979), <cor copii Europa (1976); KARETNIKOV, opera-orat. „Misterul Ovidiu la Tomis (2003) BERNSTEIN, Songfest, Apostolului Pavel” (1987 ; p.a.a. 1995) 6 soli, poezii amer. (1977) RÁNKI, „Cain și Abel” (1992) BRÂNDUȘ, Oratoriu pentru cor bărbătesc, THEODORAKIS, Lorca, voce, chit., cor, orch. (1983) tenor și soprană solo și ambianță SCHNITTKE, Faustelectronică (2002) Kantate (1983), Goethe PÄRT, Te Deum (1992); In principio (2003) TIMARU, Pe urmele V. DINESCU, Pfingstoratorium (1993) Mioriței (1984) TORKE, Book of Proverbs (1996), CAPOIANU, Flăcări de Pentecost (1997) sânge (1984), Jebeleanu STROE, Mandala cu Crucifixus de Lotti (1997) POUSSEUR, Traverser la Forêt, Baudelaire, Butor (1987) Th. GRIGORIU, Simfonia liturgică (2002) CONSTANT, Oratorio des Cr. BENCE-MUK, Apocalipsa (2004) M. STĂNCULESCU-VOSGANIAN, Iisus cu o Droits de l’Homme (1989) REICH, The Cave, orat. mie de brațe (2005)233,<surse electr., cor copii multimedia (1993) McCARTNEY, Ecce cor meum (2006) McCARTNEY, LiverpoolJARDA, Din Scripturi (cor, orch., 2007) Oratorium (1991); Standing V. MUNTEANU, Suita de Crăciun, Stone (1997) < cor copii, orch. (2009) TORKE, Four Seasons (1999) FRISINA, 25 de oratorii sacre, < Maria KURTÁG, Colinda-baladă, (1988), Il cantico della Misericordia versuri p. românești (2009) (1989), Giovanni il Profeta (1991), Confido RIPĂ, Mirabila sămânță in Te (2003), Apostolo delle Genti (2008) (2011), Blaga

Rugăciune ebraică de doliu.

Dedicat eroilor Revoluției anticomuniste române din 1989, versuri de Varujan Vosganian, prezentare: GHIȘA, op. cit., p. 271 -2.

Muzica de film are funcții psihologice sporite; superproducțiile generează șlagăre – de ex., Star Wars, șase filme (1977>2008), muzica de John WILLIAMS; 1492: Conquest of Paradise (1992), muzica de VANGELIS. Genurile multimedia includ în complexul artistic format primordial din imagini și mișcare, muzici predominant electroacustice, uneori, și vocale. Adesea, ele implică aspecte interactive. Clasificarea lor ar putea porni de la criteriul (non)repetabilității, prin opere de artă live, respectiv înregistrate: - genuri multimedia live: spectacolul multimedia, instalația multimedia, - genuri multimedia înregistrate: filme, jocuri de calculator, alte produse software, videoclipul muzical – în care muzica (de obicei, de consum) este elementul dominant, promovat prin imagini cu un montaj vizual alert, având durata de câteva minute.

Muzica de calculator operează cu noi categorii, precum: peisaje, organizări, sculpturi, gesturi, instalații sonore.

Muzicile utilitare îndeplinesc funcții ambientale (inclusiv la manifestări sportive), de semnale electroacustice (cortine muzicale, semnale telefonice ș. a.), publicitare.

Sunt cultivate spectacolele stradale sau ambientale (în expoziții, centre comerciale, piețe publice, stații de metrou, în interiorul mijloacelor de transport în comun, parcuri, gări etc.), în care muzica – alături de celelalte arte – are funcții mai mult sau mai puțin accentuate. Instalația (ex. fântâni cinetice pe ritmuri muzicale), happening (din engl., întâmplare), flash mob (engl., mobilizare rapidă), smart mob (engl., mobilizare abilă) sunt spectacole la care, de obicei, participă grupuri artistice organizate, infiltrate discret în mulțime, ai căror membri performează potrivit unui scenariu prestabilit, dar cu aparența spontaneității, implicând sau nu pe trecători, care devin fie coparticipanți, fie spectatori. Pregătirea unor asemenea acțiuni poate fi făcută de instituții profesioniste (ex., corul unei opere va cânta, cu ținută cotidiană, într-un spațiu urban) sau de comunități virtuale (mobilizate prin rețele sociale, pe o temă dată – de exemplu, oameni care vor intona la instrumente, adaptându-se pe parcurs, o melodie celebră și accesibilă). Asemenea manifestări pot avea, în primul rând, funcții de dinamizare estetică a unor comunități, cu sau fără implicații politice ori comerciale. Regula unor asemenea spectacole este ca după eveniment, spațiul să nu rămână poluat (dezordine, murdărie).

Proliferează şi se diversifică tipologia de crossover (v. cap. anterior, punctul 4.1.), aspecte de succes fiind obţinute prin spectacole muzicale cu elemente de stand-up comedy (engl., comedie în picioare), gen de divertisment teatral în care interpretul/ interpreţii se adresează publicului într-o manieră directă; exemple: pianistul Victor BORGE (1909-2000), dirijorul Rainer HERSCH (n. 1962), cvartetul polonez MozART Grup.

9. Elemente de componistică și stilistică muzicală 9.1. Principii componistice Actul componistic este marcat de atitudini postmoderne.

Este necesară cunoașterea aparaturilor computerizate de producere, modelare, stocare, reproducere a muzicii.

Principiile componistice acționează echilibrat sau dezechilibrat. Un rol privilegiat îl au recompunerea și juxtapunerea. Tăcerea este pusă în acțiune cu funcții expresive. În unele domenii muzicale, se perpetuează principiile avangardiste de hazard și haos. În minimalismul repetitiv și în alte muzici de inspirație orientală, domină repetiția (variată sau nu), iar contrastul nu se manifestă.

152 Elena Maria Şorban 9.2. Elemente stilistice concluzive Muzica cultă devine tot mai accesibilă și tinde spre uniformizare.

Jazzul, cu răspândire globală, își păstrează identitatea și autenticitatea prin feeling (engl., simțire) și prin artisticitate (caractere improvizatorice, variaționale, ornamentale specifice).

Muzicile de consum se conformează, în majoritate, gusturilor needucate; acelea dintre ele, care promovează conținuturi instinctuale, precum și limbaje simpliste, cu morfo-sintaxe reduse și dinamică agresivă (inclusiv fizic, suprasolicitând, prin amplificarea electroacustică, limitele urechii și ale corpului uman), provocând adesea fenomene de transă colectivă, sunt similare practicilor și efectelor muzicilor din stadiile istorice primitive.

Muzica postmodernă prezintă un „pluralism panstilistic, ce include (...) toleranța reciprocă a unor stiluri [declarativ] ireconciliabile” – ceea ce poate determina să fie percepută „inconsistentă din punct de vedere stilistic”, în sensul diluării individualităților și al comunicabilității – așadar, ca astilistică.234 10. Documentare avansată Se adaugă secțiunile corespunzătoare din Bibliografia generală.235 10.1. Ediții de referință TODUȚĂ, Sigismund, Opera omnia documenta, digitalizată, Fundația „Sigismund Toduță”, 2011> VLAD, Roman, Restitutio, Iași, 2015> 10.2. Bibliografie specifică 10.2.1. În limbi de circulație Toate domeniile – v. și cap. anterior BANES, Sally, Terpsichore in Sneakers. Post-Modern Dance, Wesleyan UP, 1987 BENNETT, Andy; PETERSON, Richard A., eds., Music Scenes. Local, Translocal, and Virtual, Vanderbilt UP, 2004 BOHLMAN, Philip V., TCH of World Music, 2014 BUCHANAN, Jan; SWOBODA, Marcel, Deleuze and Music, Edinburgh UP, 2004 BURKART, Patrick, Music and Cyberliberties, Wesleyan UP, 2010 BURKHALTER, Thomas, The Arab Avant-Garde. Music, Politics, Modernity, Wesleyan UP, 2013 BUROW, Heinz W., Musik, Medien, Technik. Ein Handbuch, Laaber, 1999 CALGAGNO, Antonio; VERNON, Jim, eds., Intensities and Lines of Flight: Deleuze and Guattari on Arts, Scarecrow, 2014 CITRON, Marcia J., When Opera Meets Film, Cambridge UP, 2010 COLLINS, Nicholas; COLLINS, Nick; d'ESCRIVÁN, Julio , eds., TCC to Electronic Music, 2007 COLLINS, Nick; SCHEDEL, Margaret; WILSON, Scott, Electronic Music, Cambridge UP, 2013 COOK, Nicholas, Analyzing Musical Multimedia, Clarendon Press, Oxford, 1998 COPE, David, Computers and Musical Style, A-R Editions, 1991 COPE, David, Hidden Structure: Music Analysis Using Computers, A-R Editions, 2009 COPE, David, The Algorithmic Composer, A-R Editions, 2000 COWEN, Tyler, Creative Destruction: How Globalization is Changing the World’s Cultures, Princeton UP, 2002 d’ESCRIVÁN, Julio, Music Technology, Cambridge UP, 2012 DANNENBERG, Roger B., Algorithmic Composition, Johns Hopkins UP, 2013 DEAN, Roger, Hyperimprovisation: Computer-Interactive Sound Improvisation, A-R Editions, 2003 234 235

PUȘCAȘ, ed. cit., p. 216-7.

Vezi E. M. ȘORBAN, Muzica clasică și romantică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, p. 136-160.

Muzica nouă 153 DELL’ANTONIO, Andrew, ed., Beyond Structural Listening of Music? Postmodern Modes of Hearing, California UP, 2004 DENYER, Frank; LANDY, Leigh, Leaving the Twentieth Century. Ideas and Visions of New Musics, Routledge, 1997 DOWNES, Michael, Jonathan Harvey: Song Offerings and White as Jasmine, Ashgate, 2009 EDGERTON, Michael Edward, The 21st Century Voice: Contemporary and Traditional Extra-Normal Voice, Scarecrow, 2004 *** Electronic Musician, monthly magazine published by NewBay Media, 1975ELSEA, Peter, The Art and Technique of Electroacoustic Music, A-R Editions, 2013 FRITH, Simon; MARSHALL, Lee, Music and Copyright, Edinburgh UP, 2004 GOLDMARK, Daniel, Tunes for „Toons”. Music and the Hollywood Cartoon, California UP, 2005 GREEN, Lucy, Music, Informal Learning and the School: a New Classroom Pedagogy, Ashgate, 2008 GREENE, Paul D.; PORCELLO, Thomas, eds., Wired for Sound. Engineering and Technologies in Sonic Cultures, Wesleyan UP, 2004 HINKLE-TURNER, Elizabeth, Women Composers and Music Technology in the United States, Ashgate, 2006 HM20 – Handbuch der Musik im 20. Jahrhundert, Laaber, 1999-2008 (v. cap. anterior) HOLBROOK, Morris, Music, Movies, Meanings, and Market. Cinemajazzamatazz, Routledge, 2011 KATZ, Mark, Capturing Sound. How Technology Has Changed Music, rev. ed., California UP, 2010 KOELSCH, Stefan, Brain and Music, Wiley-Blackwell, Oxford, 2013 KOUVARAS, Linda Ioanna, Loading the Silence: Australian Sound Art in the Post-Digital Age, Ashgate, 2013 LANDY, Leigh, What's the Matter with Today's Experimental Music? Organized Sound Too Rarely Heard, Routledge, 1991 LANDY, Leigh, Experimental Music Notebooks, Routledge, 1994 LANDY, Leigh, Making Music with Sounds, Routledge, 2012 LERNER, Neil; STRAUS, Joseph, eds., Sounding Off: Theorizing Disability in Music, Routledge, 2006 LUBET, Alex, Music, Disability, and Society, Temple UP, 2011 LYSLOFF, René T. A.; C. GAY, Leslie, Jr., eds., Music and Technoculture, Wesleyan UP, 2003 MANNING, Peter, Electronic and Computer Music, 4th ed. Oxford UP, 2013 McFERRAN, Katrina, Adolescents, Music and Music Therapy: Methods and Techniques for Clinicians, Educators, and Students, Jessica Kingsley Publishers, 2010 *** Musik-Kultur heute. Positionen – Profile – Perspektiven, Bärenreiter, 1998 NORMAN, Katharine, Sounding Art. Eight Literary Excursions through Electronic Music, Ashgate, 2004 PINCH, Trevor; BIJSTERVELD, Karin, eds., The Oxford Handbook of Sound Studies, Oxford UP, 2012 RECK MIRANDA, Eduardo; WANDERLEY, Marcelo M., New Digital Musical Instruments: Control and Interaction beyond the Keyboard ROGERS, Holly, Sounding the Gallery. Video and the Rise of Art-Music, Oxford UP, 2013 ROSS, Alex, The Rest is Noise: Listening to the Twentieth Century, Picador, New York, 2007 ROTHSTEIN, Joseph, MIDI: A Comprehensive Introduction, 2nd ed., A-R Editions, 1995 SAVAGE, Steve, Bytes & Backbeats. Repurposing Music in the Digital Era, Michigan UP, 2012 SCHAFFER, John; McGEE, Deron, Knowledge-Based Programming for Music Research, A-R Editions, 1998 SIMONI, Mary; DANNENBERG, Roger B., Algorithmic Composition. A Guide to Composing Music with Nyquist, Michigan UP, 2013 SINNREICH, Aram, Mashed Up. Music, Technology, and the Rise of Configurable Culture, Massachusetts UP, 2010

154 Elena Maria Şorban SINNREICH, Aram, The Piracy Crusade. How the Music Industry's War on Sharing Destroys Markets and Erodes Civil Liberties, Massachusettes UP, 2013 SNELSON, John, Andrew Lloyd Webber¸Yale UP, 2009 TAYLOR, Millie, Musical Theatre, Realism and Entertainment, Ashgate, 2012 THOMPSON, William Forde, Music, Thought, and Feeling. Understanding the Psychology of Music, Oxford UP, 2009 *** Understanding Contemporary Music: A Teaching Manual for Secondary and Primary School Teachers, 15 modules, +cd, Columbia UP, 2007 VANEL, Herve, Triple Entendre. Furniture Music, Muzak, Muzak-Plus, Illinois UP, 2013 WHITE, Bob W., ed., Music and Globalization. Critical Encounters, Indiana UP, 2011 WOODFORD. Paul G., Democracy and Music Education. Liberalism, Ethics, and the Politics of Practice, Indiana UP, 2005 A. Muzica cultă (v. și cap. ant., precum și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) ARDOIN, John, Valery Gergiev and the Kirov. A Story of Survival, Amadeus, 2001 AUNER, Joseph; FRISCH, Walter, Anthology for Music in the Twentieth and Twenty-First Centuries, Norton, 2013 AUNER, Jospeh; FRISCH, Walter, Music In The Twentieth and Twenty-First Centuries, Norton, 2013 BEARD, David, Harrison Birtwistle's Operas and Music Theatre, Cambridge University Press, 2012 BORSTLAP, John, The Classical Revolution: Thoughts on New Music in 21th Century, Scarecrow, 2012 BOSSEUR, Dominique; BOSSEUR, Jean-Yves, Révolutions musicales. La musique contemporaine depuis 1945, ed.4, Minerve, Paris, 1993 BURT, Peter, The Music of Toru Takemitsu, Cambridge UP, 2006 CAMPBELL, Edward, Boulez. Music and Philosophy, Cambridge UP, 2010 COCA, Gabriela, Ede Terényi – History and Analysis, Cluj UP, 2010 COOKE, Mervyn, ed., TCC to Twentieth-Century Opera, Cambridge UP, 2005 CROSS, Jonathan, Harrison Birtwistle: The Mask of Orpheus, Ashgate, 2009 DEAN, Roger T., ed., The Oxford Handbook of Computer Music, Oxford UP, 2009 DELIÈGE, Irène; PADDISON, Max, eds., Contemporary Music. Theoretical and Philosophical Perspectives, Ashgate, 2010 DeNORA, Tia, After Adorno. Rethinking Music Sociology, Cambridge UP, 2003 DUTEURTRE, Benoît, Requiem pour une avant-garde, Pocket, 1995 EMMERSON, Simon, Music, Electronic Media and Culture, Ashgate, 2000 EMMERSON, Simon, Living Electronic Music, Ashgate, 2007 FROOM, David, American Composers.The Emerging Generation, Routledge, 1994 GAGNÉ, Nicole V., Historical Dictionary of Modern and Contemporary Classical Music, Scarecrow, 2011 GLAHN, Denise von, Music and the Skillful Listener. American Women Compose the Natural World, Indiana UP, 2013 GLOAG, Kenneth, Postmodernism in Music, Cambridge UP, 2012 GRIFFITHS, Paul, Modern Music and After, 3rd ed., Oxford UP, 2011 HEILE, Björn, The Modernist Legacy: Essays on New Music, Ashgate, 2009 HOUBEN, Eva-Maria, Hg., Violeta Dinescu, Pfau-Verlag, Saarbrücken, 2004 HOWELL, Tim, Kaija Saariaho: Visions, Narratives, Dialogues, Ashgate, 2011 KLEIN, Michael L.; REYLAND, Nicholas, eds., Music and Narrative Since 1900, Indiana UP, 2013 *** La Musique Spectrale au début du XXIè siècle. Harry Halbreich, Ben Watson, Costin Cazaban, Sébasien Beranger, Ana Maria Avram. CREMAC, Paris, 2006

Muzica nouă 155 *** Landmarks in Music Since 1950, Ashgate236 LANDY Leigh, What’s the Matter with Contemporary Experimental Music? Organized Sound Too Rarely Heard, Routledge, 1991 LANGHAM SMITH, Richard; POTTER, Caroline, eds., French Music Since Berlioz, Ashgate, 2006 LOCHHEAD, Judith Irene, ed., Postmodern Music, Postmodern Thought, Psychology Press, 2002 MACARTHUR, Sally, Towards a Twenty-First-Century Feminist Politics of Music, Ashgate, 2010 MAUSER, Siegfried (Hg.), Musiktheater im 20. Jahrhundert. In: HMG, 2002 MAY, Thomas, The John Adams Reader. Essential Writings on an American Composer, Amadeus, 2006 McGREGOR, Richard, Perspectives on Peter Maxwell Davies, Ashgate, 2000 METZER, David, Musical Modernism at the Turn of the Twenty-First Century, Cambridge UP, 2011 MOISALA, Pirkko, Kaija Saariaho, Illinois UP, 2009 *** Musik-Kultur heute. Positionen – Profile – Perspektiven, Bärenreiter, 1998 NONKEN, Marilyn, The Spectral Piano. From Liszt, Scriabin, and Debussy to the Digital Age, Cambridge UP, 2014 O’HAGAN, Peter, Aspects of British Music of the 1990s, Ashgate, 2003 PADDISON, Max, Contemporary Music, Ashgate, 2010 PÂRIS, Alain, Dictionnaire des interprètes et de l'interprétation musicale depuis 1900, 5e édition, Robert Laffont, Paris, 2005 *** Peter Maxwell Davies Studies, Cambridge, 2011 PHILLIPS, Gerald L., Dead Composers, Living Audiences: The Situation of Classical Music in the Twenty-First Century, Cambria, 2008 PIEKUT, Benjamin, ed., Tomorrow is the Question. New Directions in Experimental Music Studies, Michigan UP, 2014 POTTER, Keith, The Ashgate Companion to Minimalist and Postminimalist Music, Ashgate, 2013 RICHARDSON, John, Singing Archeology. Philip Glass’s Akhnaten, Wesleyan UP, 1999 SANDU-DEDIU, Valentina, Rumänische Musik nach 1944, Pfau Verlag, Saarbrücken, 2006 SCHNITTKE, Alfred, A Schnittke Reader, Indiana UP, 2002 SCHNITTKE, Alfred, Über das Leben und die Musik. Gespräche mit Alexander Iwanschkin, Econ, München-Düsseldorf, 1998 SHRYANE, Jennifer, Blixa Bargeld and Einstürzende Neubauten: German Experimental Music, Ashgate, 2011 SLAYTON, Michael K., ed., Women of Influence in Contemporary Music: Nine American Composers [Elizabeth R. Austin, Susan Botti, Gabriela Lena Frank, Jennifer Higdon, Libby Larsen, Tania Leon, Cindy McTee, Marga Richter, Judith Shatin], Scarecrow, 2010 SLIGTER, Jurrien, Ton de Leeuw, Routledge, 1997 TARUSKIN, Richard, The Late Twentieth Century. In: The Oxford History of Western Music, vol. 5, Oxford UP, 2005237 TERRIEN, Pascal, ed., Musique française: Esthétique et identité en mutation 1892-1992, Delatour France, 2012 TUNSTALL, Tricia, Changing Lives: Gustavo Dudamel, El Sistema, and the Transformative Power of Music, Norton, 2013 UNO EVERETT, Yayoi; LAU, Frederick, eds., Locating East Asia in Western Art Music [John Cage, Toru Takemitsu, Chou Wen-chung, Toshiro Mayuzumi, Isang Yun, Tan Dun, John Zorn, Henry Cowell], Wesleyan UP, 2004 WATKINS, Glenn, Pyramids at the Louvre: Music, Culture, and Collage from Stravinsky to the Postmodernists, Harvard UP, 1994 WEID, Jean-Noël von der, La musique du XXe siècle, Hachette Littérature, [Paris,] 2005 WILLIAMS, Alastair, Music in Germany since 1968, Cambridge UP, 2013 236 237

Serie de monografii despre creații muzicale.

Online: oxfordwesternmusic.com

156 Elena Maria Şorban B. Jazz (v. și cap. ant., precum și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) ATKINS, E. Taylor, ed., Jazz Planet, Mississippi UP, 2003 AUSTERLITZ, Paul, Jazz Consciousness. Music, Race, and Humanity, Wesleyan UP, 2005 FISCHLIN, Daniel; HEBLE, Ajay, eds., The Other Side of Nowhere. Jazz, Improvisation, and Communities in Dialogue, Wesleyan UP, 2004 MIHAIU, Virgil, Jazz Connections in Romania, Institutul Cultural Român, București, 2007 PHILLIPS, Damon J., Shaping Jazz: Cities, Labels, and the Global Emergence of an Art Form, Princeton UP, 2013 PROUTY, Ken, Knowing Jazz. Community, Pedagogy, and Canon in the Information Age, Mississippi UP, 2012 SARATH, Edward W., Improvisation, Creativity, and Consciousness. Jazz as Integral Template for Music, Education, and Society, New York UP, 2013 C. Muzici ușoare și de film (v. și cap. ant., precum și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) ANDERSON, Tim J., Popular Music in a Digital Music Economy. Problems and Practices for an Emerging Service Industry, Routledge, 2014 ASHBY, Arved, ed., Popular Music and the New Auteur. Visionary Filmmakers after MTV, Oxford UP, 2013 AUSLANDER, Philip, Performing Glam Rock. Gender and Theatricality in Popular Music, Michigan UP, 2006 BEAUDOIN, Tom, ed., Secular Music and Sacred Theology238, Liturgical Press, Collegeville, 2013 BENNETT, Andy, Music, Style, and Aging. Growing Old Disgracefully?, Temple UP, 2013 BERGER, Harris M., Metal, Rock, and Jazz. Perception and the Phenomenology of Musical Experience, Wesleyan UP, 1999 BERGER, Harris M.; Del NEGRO, Giovanna P., Identity and Every Day Life. Essays in the Study of Folklore, Music and Popular Culture, Wesleyan UP, 2004 BOHLMAN, Philip V., World Music. A Very Short Introduction, Oxford UP, 2002 BORTHWICK, Stuart; MOY, Ron, Popular Music Genres: An Introduction, Edinburgh UP, 2004 CATEFORIS, Theo, Are We Not New Wave? Modern Pop at the Turn of 1980s, Michigan UP, 2011 CHENG, William, Sound Play: Video Games and the Musical Imagination, Oxford UP, 2014 COOK, Nicholas, Analyzing Musical Multimedia, Clarendon Press, Oxford UP, 1998 COOPER, Carolyn, ed., Global Reggae, West Indies UP, 2012 CRAFTS, Susan D.; CAVICCHI, Daniel; KAY, Charles, My Music. Explorations of Music in Daily Life, Wesleyan UP, 1993 CRAIG, Timothy J., ed., Japan Pop!: Inside the World of Japanese Popular Culture, M. E. Sharpe, New York, 2000 CURRID, Elizabeth, The Warhol Economy: How Fashion, Art, and Music Drive New York City, Princeton UP, 2007 CUSIC, Don, ed., Encyclopedia of Contemporary Christian Music: Pop, Rock, and Worship, Greenwood, 2009 DAVIS, Richard, Complete Guide to Film Scoring – The Art and Business of Writing Music for Movies and TV, Berklee Press, Boston, U.S.A., 1999 DAYNES, Sarah, Time and Memory in Reggae Music. The Politics of Hope, Manchester UP, 2010 DEMERS, Joanna, Steal This Music. How Intellectual Property Law Affects Musical Creativity, Georgia UP, 2006 DUFFETT, Mark, Popular Music Fandom. Identities, Roles, and Practices, Routledge, 2013 ENSMINGER, David A., Visual Vitriol. The Street Art and Subcultures of the Punk and Hardcore Generation, Mississippi UP, 2011 FEDORAK, Shirley A., Pop Culture: The Culture of Everyday Life, Toronto UP, 2009 FORREST, Peter, The A-Z of Analogue Synthesisers, Susurreal Publishing, Crediton, 1994, 1996 FRITH, Simon, Performing Rites: On the Value of Popular Music, Harvard UP, 1999 238

Despre tematica religioasă în muzicile pop și rock.

Muzica nouă 157 GELDER, Ken, Subcultures: Cultural Histories and Social Practice, Routledge, 2007 GERSZTYN, Bob, Jesus Rocks the World: The Definitive History of Contemporary Christian Music, Praeger, 2012 GOODYER, Jan, Crisis Music. The Cultural Politics of Rock Against Racism, Manchester UP, 2009 GORDON, Christopher P., Form and Content in Commercial Music, Scarecrow, 1992 HAINES, John, Music in Films on the Middle Ages. Authenticity vs. Fantasy, Routledge, 2013 HAMPTON, Howard, Born in Flames: Termite Dreams, Dialectical Fairy Tales, and Pop Apocalypses, Harvard UP, 2008 HEBDIGE, Dick, Subculture: the Meaning of Style, Routledge, London, 1979 HIRSCH, Lily E., Music in American Crime Prevention and Punishment, Michigan UP, 2013 JOHANSSON, Ola; BELL, Thomas L., eds., Sound, Society, and the Sound of Popular Music, Ashgate, Farnham, 2009 KEYES, Cheryl L., Rap Music and Street Consciousness, Illinois UP, 2004 KEAZOR, Henry; WÜBBENA, Thorsten, eds., Rewind, Play, and Fast Forward: The Past, Present, and Future of Music Video, Columbia UP, 2010 KOTARBA, Joseph A., Baby Boomer Rock’n Roll Fans: The Music Never Ends, Scarecrow, 2013 KRIMS, Adams, Rap Music and the Poetics of Identity, Cambridge UP, 2000 LADERMAN, David; WESTRUP, Laurel, eds., Sampling Media, Oxford UP, 2014 LANKFORD, Ronald D., Jr., Women Singer-Songwriters in Rock: A Populist Rebellion in the 1990s, Scarecrow, 2009 LAUGHEY, Daniel, Music and Youth Culture, Edinburgh UP, 2006 LIEB, Kristin, Gender, Branding, and the Modern Music Industry, Routledge, 2013 McCLURE, John S., Mashup Religion. Pop Music and Theological Invention, Baylor UP, 2011 McKAY, George, Skak’in All Over. Popular Music and Disability, Michigan UP, 2013 MARCURS, Greil, In the Fascist Bathroom: Punk in Pop Music, 1977-1992, Harvard UP, 1999 MELER, Agnes C., ed., German Pop Culture. How “American” Is It?, Michigan UP, 2004 MERA, Miguel, European Film Music, Ashgate, 2006 MILLER, Scott, Sex, Drugs, Rock & Roll, and Musicals, Northeastern UP, 2011 MILLS, Peter, Media and Popular Music, Edinburgh UP, 2012 MITCHELL, Tony, Global Noise. Rap and Hip Hop Outside the USA, Wesleyan UP, 2002 MONTEYNE, Kimberly, Hip Hop on Film. Performance Culture, Urban Space, and Genre Transformation in the 1980s, Mississippi UP, 2013 MOORE, Allan F., ed., Analyzing Popular Music, Cambridge UP, 2009 MUELLER, Agnes C., German Pop Culture. How „American” Is It?, Michigan UP, 2004 MUGGLETON, David, Inside Subculture: the Postmodern Meaning of Style, Berg, Oxford, 2000 NEGUS, Keith, Popular Music in Theory. An Introduction, Wesleyan UP, 1997 NICHOLSON, Stuart, Jazz and Culture in a Global Age, Northwestern UP, 2014 NIEUWKERK, Karin van, ed., Muslim Rap, Halal Soaps, and Revolutionary Theater.

Artistic Developments in the Muslim World, Texas UP, 2011 OLIVER, Richard; LEFFEL, Tim, Hip Hop, Inc. Success Strategies of the Rap Moguls, Da Capo Press, 2006 PATE, Alexs, In the Heart of the Beat: The Poetry of Rap , Scarecrow, 2009 PEDELTY, Mark, Ecomusicology. Rock, Folk, and the Environment, Temple UP, 2012 PEGLEY, Kip, Coming to You Wherever You Are. MuchMusic, MTV, and Youth Identities, Wesleyan UP, 2008 PERONE, James E., ed., The Album: A Guide to Pop Music’s Most Provocative, Influential, and Important Creations, Praeger, 2012 PEYSER, Joan, To Boulez and Beyond, Scarecrow, 2007 POTTER, Keith, Four Musical Minimalists. La Monte Young, Terry Riley, Steve Reich, Philip Glass, Cambridge UP, 2002 PRICE, Emmett G., ed., The Black Church and Hip Hop Culture: Toward Bridging the Generational Divide, Scarecrow, 2013

158 Elena Maria Şorban RAILTON, Diane; WATSON, Paul, Music Video and the Politics of Representation, Edinburgh UP, 2011 REED, Alexander S., Assimilate. A Critical History of the Industrial Music, Oxford UP, 2013 RICHARDSON, John; GORBMAN, Claudia; VERNALLIS, Carol; The Oxford Handbook of New Audiovisual Aesthetics, Oxford UP, 2013 ROBERTS, Robin, Ladies First. Women in Music Videos, Mississippi UP, 1996 SCHLOSS, Joseph G., Making Beats. The Art of Sample-Based Hip-Hop, Wesleyan UP, 2004 SCHUR, Richard L., Parodies of Ownership. Hip-Hop Aesthetics and Intellectual Property Law, Michigan UP, 2011 SEXTON, Jamie, Music, Sound, and Multimedia: From the Live to the Virtual, Edinburgh UP, 2007 SHENTON, Andrew, ed., TCC to Arvo Pärt, Cambridge UP, 2012 SHULKIN, Jay, Reflexions on the Musical Mind: An Evolutionary Perspective, Princeton UP, 2013 SICKO, Dan, Techno Rebels. The Renegades of Electronic Funk, Wayne State UP, 2010 SLOBIN, Mark, Subcultural Sounds. Micromusics of the West, Wesleyan UP, 1993 SNOMAN, Rick, Dance Music Manual. Tools, Toys, and Techniques, Focal Press, 2014 SPICER, Mark; COVACH, John, eds., Spunding Out Pop. Analytical Essays in Popular Music, Michigan UP, 2010 STAVANS, Ilan, ed., Latin Music: Musicians, Genres, and Themes, Greenwood, 2014 STERNFELD, Jessica, The Megamusical, Indiana UP, 2006 TANENBAUM, J. Susie, Underground Harmonies. Music and Politics in the Subways of New York, Cornell UP, 1995 TAYLOR, Jodie; BAKER, Sarah; BENNETT, Andy, Redefining Mainstream Popular Music, Routledge, 2013 TAYLOR, Steven, False Prophet. Field Notes from the Punk Underground, Wesleyan UP, 2004 THÉBERGE, Paul, Any Sound You Can Imagine. Making Music/Consuming Technology, Wesleyan UP, 1997 TRAGAKI, Dafni, ed., Empire of Song: Europe and Nation in the Eurovision Contest, Scarecrow, 2013 VERNALLIS, Carol, Unruly Media. YouTube, Music Video, and the New Digital Cinema, Oxford UP, 2014 VERNALLIS, Carol; HERZOG, Amy; RICHARDSON, John, The Oxford Handbook of Sound and Image in Digital Media, Oxford UP, 2013 WHITE, Miles, From Jim Crow to Jay-Z. Race, Rap, and the Performance of Masculinity, Illinois UP, 2011 WICKE, Peter, Rock Music. Culture, Aesthetics and Sociology, Cambridge UP, 1990 WILLIAMS, Alastair, Music in Germany since 1968, Cambridge UP, 2013 WILLIAMS, Justin A., Rhymin’ and Stealin’. Musical Borrowing in Hip-Hop, Michigan UP, 2013 ZAK, Albin J., III, The Poetics of Rock, California UP, 2001

10.2.2. În limba română Toate domeniile LEVITIN, Daniel J., Creierul nostru muzical. Știința unei eterne obsesii, București, Humanitas, 2010239 MOLDOVAN, Septimiu Gheorghe, Enciclopedia muzicii electronice românești, Editura DDC Cluj, 2015 NAICU, Șerban, Înregistrarea și redarea sunetului, Editura All, București, 1998 A. Muzica cultă (v. și cap. ant., precum și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) ALEXANDRA, Liana. Componistica muzicală: Un inefabil demers între fantezie şi rigoare, Editura UNMB, 2005 ANGHEL, Irinel, Orientări, direcții, curente ale muzicii românești din a doua jumătate a secolului XX, București, 1997 239

Originalul american online: This Is Your Brain in Music. The Science of a Human Obsession, Penguin Group USA pe http://books.google.ro

Muzica nouă 159 ANGI, Ștefan, Fotografii la minut din atelierele compozitorilor clujeni, vol. I, Editura Arpeggione, Cluj-Napoca, 2008 ANGI, Ştefan, Paradigme româneşti. In: Site de in. Scrieri despre muzică, Cluj-Napoca, 2013, p. 9-159 ANGI, Ştefan, Cornel Ţăranu. Mărturisiri mozaicate, studii şi eseuri, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014 AXIONOV, Vladimir, Studii muzicologice, Cluj-Napoca, 2012 BANCIU, Ecaterina, Itinerarii muzicologice: Mozart, Puccini, Toduță, Terényi, Cluj-Napoca, 2009 BEKE, István, Chitara modernă și contemporană. Construcție, organologie, sonoritate, tehnică, Cluj-Napoca, 2013 BEKE, István, Paradigme ale creației contemporane universale pentru chitară, Cluj-Napoca, 2013 BEKE, István, Paradigme ale creației românești contemporane pentru chitară, Cluj-Napoca, 2013 BLAJINSCHI, Uliana, Avangarda muzicală rusă, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca 2012 BORZA, Adrian, Muzică și calculator, București, 2008 CAZACU, Marin, Concertul pentru violoncel și orchestră în muzica românească contemporană, Editura UNMB, 2010 CEZAR, Corneliu, Introducere în sonologie. Acțiunea undelor sonore asupra nivelelor fizico-chimic, biologic și psihologic, București, 1984 CEZAR, Corneliu, Tratat de sonologie – Spre o hermeneutică a muzicii, Editura Anastasia, București, 2003 CHIRCEV, Elena, Sisteme de educație muzicală, Cluj-Napoca, 2009 CIBIȘESCU-DURAN, Iulia, Structuri polimorfe în postmodernismul muzical românesc, Cluj-Napoca, 2002 *** Concursul Național de Analiză Muzicală Contemporană [analiza unor partituri de Cristian Bence-Muk, Șerban Marcu, Răzvan Metea, Ciprian Pop], Cluj-Napoca, 2011; 2012; 2013 DĂNCEANU, Liviu, Apocalipsa muzicii savante, Corgal Press, Bacău, 2009 DEDIU, Dan, Radicalizare și guerilla, București, 2004 DEDIU, Dan, Cei 9 „i” sau cum compunem, EDP, București, 2012 GHIȘA, Lucian, Oratoriul românesc, Cluj-Napoca, 2012 IORGULESCU, Adrian, Timpul muzical, materie și metaforă, București, 1988 IORGULESCU, Adrian, Timpul și comunicarea muzicală, București, 1991 JUCAN, Vasile, Îndreptar privind modalitățile de execuție ale efectelor sonore din violoncelistica modernă și contemporană (muzica de cameră), Cluj-Napoca, 2006 LERESCU, Sorin, Teatrul instrumental, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001 LERESCU, Sorin, În lumea muzicii contemporane, București, 2011 LUPU, Olguța, ed., Tiberiu Olah și multiplele fațete ale postmodernismului, București, 2009 NATTIEZ, Jean-Jacques, Istoria muzicologiei și semiologia istoriografiei muzicale, Iași, 2005 MANOLEANU, Bianca Luigia, Călătorie în lumea poetică a liedului românesc contemporan, Editura UNMB, 2005 MIREA, Ruxandra, Femei compozitoare din România, Editura Ex Ponto, Constanța, 2012 OLAH, Tiberiu, Reconstituiri, ed. Olguța LUPU, București, 2009 PLAIAN, Carmen, Aleatorismul în creația compozitorilor clujeni din a doua jumătate a secolului XX, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca, 2011 POP, Ciprian, Aspecte ale scriiturii pentru orchestră și muzică de cameră în muzica contemporană, teză de doctorat, AMGD, 2006 POP, Ioan, Tendințe și structuri în muzica actuală, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2010 SANDU-DEDIU, Valentina, Muzica nouă între modern și postmodern, București, 2004 SANDU-DEDIU, Valentina, Muzica românească între 1944-2000, București, 2002 SANDU-DEDIU, Valentina; DEDIU, Dan, Dan Constantinescu: esențe componistice, Editura Inpress, București, 1998 SÂRBU, Cristina Maria: Hans Werner Henze. București, Editura Anima, 1997 STĂNCIULESCU, George D., Postmodernism și digimodernism în muzică: perspective filosofice, București, 2014

160 Elena Maria Şorban STĂNCULESCU-VOSGANIAN, Mihaela, Tipologii polifonice în muzica românească contemporană, București, 2002 TARTLER, Grete, Melopoetica, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984 TEODORESCU-CIOCĂNEA, Livia, Timbrul muzical. Strategii de compoziție, București, 2004 TRANDAFIR, Rodica, Explorarea dimensiunii temporale a muzicii, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca, 2012 VIERU, Antaol, Cuvinte despre sunete, Editura Cartea Românească, București, 1994 B. Jazz (v. și cap. ant., precum și subpunctul Toate domeniile, de mai sus).

C. Muzici de consum (v. și cap. ant., precum și subpunctul Toate domeniile, de mai sus) ALEX, Sergiu, Incursiuni de meloman. De la Sarah Brightman, la Enya și Vangelis, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010 BIG, Ioan, Blue, black and white: povestea Rolling Stones, Editura RAO, București, 2006 CARAMAN-FOTEA, Daniela, Așteptându-l pe Vangelis, București, 2002 CARAMAN-FOTEA, Daniela; NICOLAU, Cristian, Dicționar rock, pop, folk, Humanitas, București, 1999; ed. a doua, Remix, 2003 MUREȘANU, Cristian, Muzica electronică și electronică audio, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2012 10.2.3. În limba maghiară (v. și cap. ant.)

Toate domeniile McNEIL, Legs; McCAIN, Gillian, A punkzene cenzúrázatlan története – Please Kill Me, Cartaphilus, 2009 NYMAN, Michael, Experimentális zene: Cage és utókora, Magyar Műhely Kiadó, Budapest, 2005 ROELCKE, Eckhard Találkozások Ligeti Györggyel. Beszélgetéskönyv, Osiris Kiadó, Budapest, 2005 SZŐKE Péter, A zene eredete és három világa [biomuzikológiai tárgy], Magvető, Budapest, 1982 TÓFALVY Tamás; KACSUK Zoltán; VÁLYI Gábor (ed.), Zenei hálózatok. Zene, műfajok és közösségek az online hálózatok és az átalakuló zeneipar korában, l’Harmattan Kiadó, 2011 10.3. Înregistrări audio-video (toate domeniile) *** Electroacoustic Music History (1937>2010), GRM Anthology, 62 cd-uri *** The Music Instinct, documentar, cu contribuția lui David Levitin și Bobby McFerrin, 2009 CAILLAT, Gérard, A la recherche de Pierre Boulez, Franța, 2005 CAVANNA, Bernard, Aurel Stroe, Franța, 2001 CHRISTOPHERS, Harry (regizor și dirijor), Gorécki and Pärt, BBC, 2010 DISNEY, Walt/DISNEY, Roy, Fantasia/Fantasia 2000, Disney Studios, 1940 /1999 FOLLIN, Michel, György Ligeti-Portrait, Arte, 1993 HAZLEWOOD, Charles, How Pop Songs Work, film documentar, BBC4, 2007 HAZLEWOOD, Charles; GOUGH, Damon, Stripping Pop, film documentar, BBC3, 2003 MARSALIS, Wynton, dvd-uri cu emisiuni tv, despre muzica de jazz și clasică, Norton, 1995 NORMAND, Bertrand, Ballerina. An Intimate Portrait of Five Ballerinas from the Kirov, Adesif Productions, 2006, film documentar, 77 minute PIROUE, Jean-Claude, Hommage to Pierre Boulez, documentar, 1994 SÁNCHEZ LANSCH, Enrique, The Promise of Music, documentar despre dirijorul Gustavo Dudamel și Sinfónica de la Juventud Venezolana Simón Bolívar, 2008 SCHAEFFER, Pierre, L’Oeuvre musicale, 3 cd-uri, catalog EM 155 10.4. Webografie (toate domeniile) V. și cap. anterior. aec.at – Ars Electronica Center, Austria artasunetelor.ro – site pentru domeniul muzicilor de consum arvopart.org – <glosar de termeni tehnici brahms.ircam.fr/ – Base de documentation sur la musique contemporaine classicalmusic.spb.ru – site informativ despre muzica din Sankt Petersburg, în l. engl.

Muzica nouă 161 cimec.ro/Muzica/Pers/ – <compozitori români cimro.ro – Centrul de Informare Muzicală România ciprianpop.eu – <tutoriale pentru programe muz.de calculator, glosar de termeni tehnici composers21.com/ computermusic.org – International Computer Music Association, Marea Britanie computermusicjournal.org corneltaranu.com createdigitalmusic.com dandediu.ro – inclusiv contribuții teoretice referitoare la muzica actuală daniellevitin.com/ dance-germany.org degem.de – Deutsche Gesellschaft für Elekro-Akustische Musik, Germania digital-music-archives.com elsistemausa.org – site-ul organizației de educație muzicală de mase El Sistema emf.org – Electronic Music Foundation, New York fredlerdahl.com/ freesound.org/ ims-international.ch/ – International Musicological Society iscm.org/ – International Society for Contemporary Music isimprov.org/ – International Society for Improvised Music metal-archives.com/ mezzo.tv mugi.hfmt-hamburg.de/ – Musik und Gender im Internet, ed. Beatrix BORCHARD, Hochschule für Musik und Theater Hamburg multimedialab.be musica.com – înregistrări video de muzică ușoară, cu afișarea textelor ♪ musicassociatesofamerica.com musikbibliographie.de/ musiccampinternational.org – site-ul organizației de educație muzicală de mase musicologytoday.ro musimediane.com/ – teorie și analiză de lucrări multimedia musiquecontemporaine.fr/en/ ♪ newmusicbox.com no14plusminus.ro/ – revistă online de muzică, predominant contemporană ♪ pytheasmusic.org – Pytheas Center for Contemporary Music ♪ romanianmusiconline.com scaruffi.com – scrieri l. engl., despre muzica electronică, de avangardă, ușoară smcnetwork.org/ – Sound and Music Computing, Barcelona sophie-drinker-institut.de – < arhivă de partituri manuscrise ale unor compozitoare, precum Myriam Marbe ş. a. soundonsound.com ubu.com ucmr.org.ro – site-ul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România womad.org/ – site-ul organizației World of Music, Arts and Dance zene.hu

POSTFAȚĂ Organismul muzicii continuă să se dezvolte, având, ca și cunoașterea, multe în fața sa.

Demersul prezent a avut câteva modele. „Atlasul de muzică” de Ulrich Michels (citat în Bibliografia generală, de citit și de recitit în una dintre cele vreo 16 limbi în care a fost tradus; din păcate, nu și în românește), o carte pe care o admir și pe care o folosește foarte multă lume, însă nivelul ei necesită un stadiu anterior de parcurgere, mai accesibil prin conținut și mai tipizat ca formă. Ideile și-au accentuat contururile, după ce am vizionat un film documentar, pe baza cărții Bring Up Genius! (1989), a psihologului american László Polgár. Autorul și-a antrenat cele trei fiice în șah, ele devenind campioane mondiale. Observându-le, a ajuns la concluzia că structurarea este esențială pentru însușire și ca bază a creativității. Nu este vorba despre obiectivul de a crește genii – dar sper să reușesc formarea unei gândiri logice, prin care discipolii de astăzi să poată deveni expliciți, ca profesori, în clarificarea fenomenelor muzicale. Să ne amintim că „discipol” și „disciplină” sunt noțiuni înrudite.

Neuropsihologia a stabilit, datorită procedeelor de investigație imagistică recente, că procesele perceptive au loc mai ales în emisfera cerebrală dreaptă, iar cele de limbaj și logice, în emisfera cerebrală stângă – a cărei formare intrauterină este mai timpurie. Rezultă așadar, prin specificul fiecărei zone cerebrale, necesitatea de a implica întreg creierul în activitate.

Pe de altă parte, consider că pierderea asocierilor de dans în instruirea muzicală este semnificativă și, deci, se cere recuperată. Neuropsihologia a demonstrat că cerebelul (cea mai veche parte din evoluția creierului) este implicat în emoționalitate și motricitate,240 iar etnologia atestă faptul și în manifestările culturilor primitive contemporane.241 În Biblie, constatăm că dansul stă alături de psalmi în relația personală a regelui David cu Dumnezeu – când este adus chivotul, el dansează ca un om de rând și, reproșându-i-se acest fapt, răspunde: „Înaintea Domnului voi juca (...); binecuvântat este Domnul, Cel ce m -a ales pe mine (...), întărindu-mă cârmuitor al poporului Domnului, Israel; cânta -voi și voi juca înaintea Domnului” (2 Regi, 6, 21). Reflectând asupra importanței dansului, am observat cât de multă muzică dansantă apare în lucrările religioase de Bach, care recreează astfel, triada cuvânt-muzică-dans a anticei mousikē... Bunăoară, în „Oratoriul de Crăciun”, BWV 248, toate cele șase părți se deschid cu o mișcare vocal-simfonică de dans. Ritmul ternar – simbol declarat, din Ars Nova, al Sfintei Treimi – inițiază fiecare dintre cantatele care formează „Oratoriul”, ca un gest metaforic al Sfintei Cruci. Clasicismul a păstrat dansul în muzica instrumentală, cel mai constant, în simfonii – însă, deși toți executăm menuete, foarte puțini îi știm pașii, mișcările. Implicarea centrilor motorici din creier ar completa capacitățile noastre muzicale, iar practicarea dansurilor de epocă, viziunea asupra istoriei muzicii.242 240

LEVITIN, p.99. În limba sesotho din sudul Africii, ca în multe alte limbi, verbul pentru „a cânta” înseamnă și „a dansa”, cf. LEVITIN, p. 11.

242 Cursurile de dansuri istorice sunt o realitate a vieții muzicale contemporane. Inclusiv în țara noastră, domeniul este asumat cu profesionalism în cadrul Universității de vară a Festivalului de Muzică Veche Miercurea Ciuc.

241

Muzica nouă 163 Aș formula câteva considerații de ansamblu asupra traseului parcurs, înfățișate în tabelul concluziv și comentate subiectiv în cele ce urmează.

(1.) Mai întâi, despre ființarea muzicii, legată de alte arte și despre funcțiile sale. Fostul meu student și actual coleg, muzicologul Oleg Garaz a formulat în acest sens, o perspectivă pe care o consider valabilă: ființarea muzicii este sincretică, ulterior sintetică, actualmente, sincronă. 243 Sincreticul244 este propriu culturilor tradiționale. Exemple: sincretismul tragic elin, cel liturgic medieval, cel literar-muzical al cântecelor cavalerești – unde geneza și practicarea faptelor artistice nu distinge elementele literare, muzicale, de dans, plastice, ci ele formează un organism unic. Sintezele în care este integrată muzica sunt proprii mai ales genurilor cu texte cântate – unde fiecare element artistic își are propriul creator (poetul separat de compozitor). Secolul XX și, în special, postmodernitatea afirmă sincronismul muzicii, în sensul că arta sonoră își asimilează, în noile sale manifestări, propriul trecut. Muzicile secolului XX și, mai ales, cele contemporane integrează muzici tradiționale și vechi, prelucrate sau nu, în discursul propriu; neoclasicul ori curentele naționale sunt doar prime manifestări ale sincronului muzical. Evident, sincreticul și sinteticul ființează în continuare, alături de sincron.

Dacă examinăm conținuturile și valorile muzicii, ele pot fi reduse la trei categorii: muzica de cult, muzica cultă și cea de subcultură. Muzicile de cult (sincretice), predomină până în Ars Nova, iar de atunci încoace, muzica cultă (de sinteză) – sacră sau laică – sporește ca importanță estetică. În condițiile în care muzica cultă continuă să ființeze, astăzi sunt favorizate muzicile de subcultură (care pot fi, și ele, sincretice, de sinteză sau sincrone), determinate ca atare din perspectiva non-valorilor morale și estetice pe care le propagă.

(2.-3.) Se observă acum din perspectivă istorică, o tendință de revenire la anumite caractere ale culturilor muzicale vechi (proprii și muzicilor populare tradiționale), care sunt orale, anonime, colective, sincretice. „Noua oralitate” este produsă de improvizatoricul electroacustic. „Noul anonimat” rezultă prin ștergerea identităților nu numai naționale, ci și individuale din societatea actuală – ținând cont că personalitățile (cu sensul de autori care au stil personal) au apărut în istoria muzicii abia din sec.al XIV-lea, este posibil ca asemenea „vârfuri” să se și reintegreze într-o aplatizare cauzată de conținuturile și limbajele care nu mai pot fi excepționale, ci comune. „Noua creație colectivă” și „noul sincretism” (de fapt, un „sincretism” iluzoriu, v. și punctul 8.) sunt cauzate de multitudinea de participanți la actul artistic. Literatura muzicală este desigur un concept larg, în care piesele reliefate prin stil personal sunt relativ restrânse.

(4.) Reflectarea relațiilor interumane în mentalitățile istorice are tot trei aspecte: oameni contra oameni (ex., Missa contra paganos, atestată documentar în Transilvania secolelor XV-XVI...)245, oameni lângă oameni (aspect negativ sau pozitiv: indiferență sau „lăsare în pace”?...), oameni pentru oameni. Stadiile pot fi privite diacronic, dar și ca opțiune etică personală. În mod curent, muzica servește 243

The Dialectics of the Genesis of the Musical Phenomenon. In: Studia Universitatis „Babeș-Bolyai”.

Musica, LIV/2/2009,p.31-50; Muzica și sensul sincretic al nostalgiei, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011; https://www.academia.edu/ 244 În accepțiunea termenului din culturile tradiționale, care se referă la procesele artistice complete – unde elementele literare, muzicale, coregrafice, plastice (care se vor separa ulterior) funcționează împreună, în comunitatea lor originară.

245 A se vedea E. M. ȘORBAN. Muzica gregoriană în Transilvania medievală, teză de doctorat, AMGD, Cluj-Napoca, 2001.

164 Elena Maria Şorban idealul „oameni pentru oameni”. Admirația (implicând libertatea consimțită de subordonare a voinței!) față de divinitate (civilizațiile vechi, inclusiv medievale) – admirația pentru om, cu etapele: omul-capodoperă (Renaștere), omenirea cu indivizi egali și liberi (iluminism), omul ca eu individual, unic (romantism) –, admirația pentru aparate (secolul XX și contemporaneitate) reflectă succesiunea istorică a mentalităților, concretizată și în manifestările muzicale. Empatia (gr., en, în, în interior și pathos, suferință, simțire) este, de fapt, conștiență socială – pe care muzica o poate stimula și dezvolta. Iar muzica este o particulară energie (gr., en, ergon, în, muncă) – „înmuncire” – generatoare de entuziasm (gr., en, Theos, în, Dumnezeu) – îndumnezeire.

(5.) Educația generală și muzicală au de recuperat pierderi importante. Ființa umană, în dezvoltarea sa ca individ (filogenie), manifestă spontan și evident, stadiul artistic sincretic. Copilul cântă cu texte inventate de el însuși, dansând.

Capacitățile sincretice însă nefiind cultivate, se pierd – așa cum s-au pierdut și în dezvoltarea speciei umane (ontogenie).

Experiența de viață m-a convins că educația înseamnă cizelarea instinctelor, ceea ce poate avea și efecte negative, prin inhibarea spontaneității. Cartea medicului Nicolae Paulescu (1869-1931), Despre instincte, susține aceeași idee.

Realitatea noastră imediată este, dimpotrivă, îngrijorătoare: ce încredere putem avea în oameni care își explică succesele sociale, elogiindu-și instinctele, degradând școala și pe profesorii de vocație? Ne aflăm în deriva valorilor, inclusiv artistice, iar educația are de făcut eforturi considerabile în acest sens. Generozitatea – ca dărnicie fecundă, termen din aceeași familie lexicală cu generare, generație, geniu – este o virtute opusă egoismului, cultivabilă prin educație. Lipsa de docilitate (din lat. docere, a învăța, a instrui) sau ineducabilitatea emit semnale de alarmă asupra nivelului scăzut de autoapreciere – compensat inconștient cu atitudini de frondă, de manifestări atotștiutoare, de respingere a autorității adulților, inclusiv a celei profesorale. Este tragic că atunci când asemenea persoane ajung să fie profesori sau dobândesc funcții de conducere în societate, devin abuzive și impun chiar decizii distructive asupra sistemului educațional însuși.

Modelul educativ creștin se fundamentează pe adevăr (competențe reale), bunătate, iubire. Cunoașterea înseamnă iubire, iar iubirea se concretizează în a vrea binele semenilor – însă doar omenește, nu putem stabili un etalon al binelui...

Educația muzicală este chemată, alături de a promova practicarea muzicii, și spre a forma auditori culți, interesați de valorile istoriei muzicii.

(6.) Din perspectiva propagării muzicii și a notațiilor ei, se stratifică muzici cu circulație: orală, manuscrisă (sec. IX > actualitate), tipărită (m. XVI > actualitate), digitală (f. XX>), astăzi coexistente. Notațiile muzicale manifestă un retard semnificativ față de cele literale: să conștientizăm întârzierea tiparului muzical față de cel literal ori dificultățile pe care le prezintă, încă, scrierea digitalizată a muzicii, în raport cu cea de texte... Și din această perspectivă, epoca în care ne aflăm este una de tranziție culturală, foarte incitantă. Desigur că valoric, culturile orale nu sunt inferioare celor scrise. Fixarea scrisă asigură însă creșterea conștienței raportării la muzică – în percepție, reproducere, conservare, iar analitic, prin „disecarea” operei de artă, ca obiect, favorizând înțelegerea „fiziologiei” sale. Din această perspectivă, mijloacele electronice efectuează o sinteză între oralitate și fixare sau, poate, un nou tip de oralitate (în care omul cântă, iar aparatele înregistrează).

(7.) Limbajul muzical prezintă turnura de la modal la tonal efectuată în jurul anului 1600, între Renaștere și baroc, respectiv sincronia modalului cu

Muzica nouă 165 tonalul din secolul XX. Este regretabil câtă energie se irosește, în educația noastră muzicală profesionistă, pentru însușirea tonalului, scară cu scară, în dauna modalului. Unul dintre aspectele pedagogiei muzicale Kodály, anume solmizația relativă, a rezolvat de mult timp, problema însușirii operative a tuturor tonalităților, pe baza a două structuri-tip, majorul și minorul. Aplicând sistemul său asupra tuturor tonalităților, privite ca ipostaze a două structuri, efortul ar fi considerabil redus, rămânând timp pentru însușirea modalului. Referitor la trecerea de la tonal, privit ca un sistem autoritar-ierarhic, la atonal, ca sistem egalitarist- democratic, este evidentă corelația limbajului muzical cu organizările sociale din epocile corespunzătoare. Dacă aceste din urmă considerații sunt formulate de gânditorii contemporani ai muzicii, ar rămâne de apreciat rolul modalului – o posibilă reflectare a unui pluralism natural, având ierarhii bazate nu pe constrângeri, ci mai degrabă pe consens...

Interesant de observat este parcursul limbajului ritmic, unde ritmurile libere și cele metrice coexistă, în funcție de raportarea la ritmurile vorbite, respectiv, dansate. Ars Nova și Renașterea muzicală metrizează prin grafie, însă fluxul muzical este prevalent liber ritmic. Barocul păstrează ritmica liberă mai ales în recitative și fantezii, pentru ca stilurile ulterioare să acorde predominanță metricului, până când secolul XX va reevalua ritmurile libere, cursive.

Respectarea naturaleței ritmului este una dintre problemele importante care ar trebui să preocupe pe interpreții muzicali. În toate epocile, există consensul de a defini cântărețul bun prin intonație curată și dicție bună și de a trata vocea și instrumentele în mod complementar.

Referitor la intonație, „fals” și „curat” nu sunt sinonime cu „disonant” și respectiv „consonant”, ci semnifică mai degrabă „în afara”, respectiv, „aparținând” unui anume sistem intonațional și, implicit, unui anume stil muzical.

(8.) Categoriile de genuri muzicale contemporane par să reflecte nu numai sincronul, dar și reluarea artificială a sincreticului – unde componentele verbale, imagistice, muzicale, coregrafice sunt create de indivizi care formează o echipă, receptarea fiind de iluzie sincretică.

(9.) Tabelul sinoptic al stilurilor246, din motive de schematizare, nu indică aspectul lor de continuitate, procesualitatea lor diacronică graduală – nici „rețelele” lor labirintice.

(10.) Expresia further reading (engl., citire mai departe) este sugestivă în a înțelege rostul bibliografiei. Formarea muzicală generală înseamnă a parcurge titluri de referință din fiecare domeniu – inclusiv în limbi de circulație. Zicala potrivit căreia ești atâția oameni, câte limbi știi, este actuală. Secțiunile de bibliografie adăugate la finalul capitolelor și bibliografia totalizatoare247 au crescut mult, pe parcursul redactării, care a prelungit cu aproximativ un an finalizarea cărților. Totul a pornit de la cea mai frecventă întrebare care mi-a fost adresată, de-a lungul timpului: „ce să citesc despre...?”. Trebuie să constatăm că avem de citit mult mai mult decât am putea să o facem – ceea ce ne poate duce fie la superficialitate, fie înspre rigoare, orientându-ne pentru alegerea unor domenii în care mai putem aduce contribuții proprii. Astăzi, și în muzicologie se fac specializări restrânse – astfel că este recomandabil să avem unul până la trei domenii predilecte, pe care să le adâncim bibliografic cât de mult, adăugând rezultate proprii de cercetare. Iar practica interpretativă (de la o anumită etapă a 246 Plasat la finalul cărţii de faţă. Ultimul rând preia terminologia propusă de Oleg GARAZ – v. nota 243.

247

Volumul Muzica clasică și romantică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 136-160.

166 Elena Maria Şorban dezvoltării personale, preferabil tot pe domenii stilistice selective) aduce beneficii importante în susținerea demersurilor teoretice proprii. Parcurgerea cât mai multor cărți valoroase adaugă noi detalii în înțelegerea și iubirea de muzică. Internetul oferă posibilități nelimitate în acest scop. Raportarea la internet poate avea câteva aspecte, între care: frauda și alte activități degradante, jocul (ce departe este această îndeletnicire mecanică de adevărata creativitate a jocului autentic!...), chatul (surogat al contactelor interpersonale), documentarea. Doresc să invit tinerii în formare să reducă alte activități online, în favoarea documentării. Profesionalismul constă și în a dedica timpul liber activităților formative și informative în domeniul de specialitate ales, făcând din acesta, muncă și distracție deopotrivă.

(11.) Idealul „iute ca gândul” a devenit realitate, datorită informaticii – ceea ce însă nu poate înlocui dăruirea umană. Se spune că acela este profesor bun, care inspiră. Am avut parte de asemenea bucurii și aș dori să ating acest ideal. Dar pot afirma că și discipolii sunt buni dacă inspiră!... La baza inspirației se află stăpânirea cunoștințelor, care pot fi reorganizate creator numai fiind însușite. Iar condiția esențială a comunicării se află în inspirația reciprocă. Trecerea de la însușire la interpretare se face firesc. Compararea cu pomul roditor este sugestivă: el se cunoaște după roade și, de asemenea, face roade pentru toți, fără să țină seama cui...

Pomul nu rodește pentru negoț, iar omul să nu schimbe rostul cântatului în marfă.

Dar, deși are roade perisabile – „știința se va sfârși” (1 Cor 13, 8) –, roadele pomului se transsubstanțiază, îndeplinindu-și rostul de a hrăni, așa cum cunoașterea are menirea de a deveni iubire. Știm că învățarea este proprie întregii vieți umane, nu numai învățământului propriu-zis. Sper ca acest volum să depășească limitările instituționale sau profesionale. Visez ca această carte să aibă mulți coautori – utilizatorii ei să creeze, fiecare, o versiune proprie.

(12.) Pronumele personal „eu” mă duce la omonimul său grecesc, care înseamnă „bun”, „îndreptățit” (exemple: eufonic: „bine sunător”; euritmic: „cu ritm bun”; „euforic”: care se simte bine, eufemic: „plăcut vorbitor”). În plan cognitiv, niciodată nu suntem destul de buni, iar în relațiile interumane, idealul este acela de a vedea binele din celălalt. Am avut parte de profesori de elită. Regretatul muzicolog Francisc László a fost cel care nu numai că și-a format o cultură enciclopedică, dar a strălucit prin generozitatea umană de a pune pe un făgaș propriu, bine determinat, zeci de tineri confrați, ajutându-ne în valorificarea potențialului propriu și urmărindu-ne dezvoltarea în mod părintesc. De la compozitorii Vasile Herman și Dan Voiculescu, care, de asemenea, nu mai sunt printre noi, am învățat să cunosc și să mă delectez cu aspectele de tehnică muzicală. Nu în ultimul rând, doamna etnomuzicolog Ileana Szenik îmi este model de claritate în gândire. Toți aceștia și cei pe care nu i-am menționat aici mi-au arătat că respectul față de ceilalți se întinde pe spațiul dintre sporirea propriilor competențe și comportarea cordială. Desigur, este normal să avem preferințe stilistice și, chiar după decenii, să mai persiste domenii lacunare... care ar putea fi însușite tot prin studiu. Mărturisesc că, pentru mine, domenii neumblate sunt muzica bizantină, jazzul, muzicile ușoare, acustica.

Trebuie să recunoaștem că putem fi victime – descoperite sau neștiute – ale unor fenomene de posibilă asimilare distorsionată (așa cum s-a petrecut în perioada medievală cu teoretizarea modurilor antice...): suntem amenințați de propriile limite psihice de a înțelege greșit și, în consecință, de a perpetua eronat unele informații!... O altă atenționare psihică este necesară în raport cu fenomenul

Muzica nouă 167 pe care compozitorul Valentin Timaru, ca profesor universitar al multor generații, îl numește metaforic, „polisemie enarmonică” – adică, unul și același fapt poate fi interpretat diferit sau chiar contrar de către receptori diferiți...

Se cuvine să menționez, fără multitudinea nominalizărilor, solicitudinea colegială a celor care au sprijinit munca mea, oferind idei, documentație, energie, suport moral, fapt pentru care le datorez sincere mulțumiri. În condițiile multitudinii de informații și ale domeniilor din ce în ce mai specializate, apelul la competența colegială devine o necesitate. Autocunoaștere înseamnă și să știi (inclusiv, să recunoști) ceea ce nu știi, pentru a solicita sprijin în a-ți depăși limitele.

Desigur, cartea rămâne perfectibilă și viitoare sugestii sunt binevenite.248 (13.) Mesajul Gloria in excelsis Deo et in terra pax hominibus bonaevoluntatis este afirmat deopotrivă, de culte și de culturi, în schimb subcultura este o amenințarea la ființa umană însăși. Bunăvoința este un concept-cheie în toate activitățile – ci alterările subculturale pornesc tocmai de la voință, propunându-i un „bine” fals. Promițând afirmarea eului, prin sfidarea ofertei educative, activitățile subculturale ajung să anihileze discernământul celor căzuți în capcană.

Ce voință are un om care stă ore în șir făcând acțiuni prestabilite, într-un joc pe calculator? Cum poate crede că face ce vrea, când de fapt, viața îi este tele-comandată de cei care au programat nu numai jocul, ci și alterarea personalității utilizatorilor? Anularea aspirației de a fi util, de a dori și savura altceva decât schemele subculturale, a voinței de a crea este asociată cu anihilarea ființei emoționale și spirituale. Ca la orice flagel, conduita preventivă este esențială pentru a influența alegerea personală ca să fim utili social, să intrăm în competiție cu propria persoană, să ne învingem inerțiile, să progresăm. Mediile de informare sunt infestate de non-valori, cluburile de internet sunt arhipline cu indivizi pe cale de a se dezumaniza, iar stadioanele gem de publicul afluent la muzici zgomotoase, care, în cel mai bun caz, nu spun nimic, însă, de obicei, transmit puternice mesaje destructive. Toate acestea coboară indivizii într-un stadiu de infantilism, iresponsabilitate, dependență – de fapt, într-un retard mintal și spiritual degradant, care îi face manipulabili 249, negându-le calitatea de oameni. Pericolele subculturii sunt mari și reale, iar acțiunea preventivă împotriva acestei ciume a spiritului constă în propagarea adevăratelor valori. Și în domeniul hranei spirituale, ca și în cel al hranei fizice, asimilăm ceea ce consumăm, iar hrana devine proprie substanță. Este nevoie să conștientizăm și să acționăm ca atare: cultul înalță spiritul omului spre Dumnezeu, subcultura îl rătăcește spre nimicire, iar cultura îl îndreaptă deopotrivă spre Dumnezeu și spre semeni. Conștiența este obiectiv al viețuirii umane, prețuită fiind de mari ideologii – deopotrivă de budism și creștinism. Izbăvirea din complexul Babel al postmodernității – cu pericole învinse de idealuri – vine, „acum și pururea”, de la Persoana Salvatoare, divină și umană a Lui Isus Cristos, prin acceptarea învățăturii Sale evanghelice, care ne îndrumă, prin practicarea iubirii adevărate, spre fraternitate și sfințire.

248

emsorban@yahoo.fr . citată, ca memento, definiția din dexonline.ro: a manipula înseamnă „a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor” (s.n.).

249 Merită

E. M. È&#x2DC;ORBAN: TABEL SINOPTIC AL ISTORIEI MUZICII

Cărțile autoarei, apărute la Editura Eikon:

170 Elena Maria Şorban

În pregătire: Elena Maria ȘORBAN, Muziologie educativă.

Ghid practic și îndreptar terminologic

Elena

Maria

ȘORBAN,

Festivaluri,

valuri.

Însemnări despre sărbătorile muzicii culte și cronica muzicală din România