Mircea Druc: Evadarea

Mircea Druc: EVADAREA„Pleacă, Druc!”

Mass-media, în diverse perioade, a speculat suficient pe tema „Cine este, cu adevărat, Mircea Druc?” Exemple: „Care-i numele dumneavoastră adevărat, dle Mircea Druc?”, ziarul „Curierul de seară”, 3 decembrie 1991; „Care este adevărul”, ziarul „Independentul” din Iași, 4 iulie 1995. Nici jurnaliștii aserviți, nici organele competente, nimeni absolut nu cunoștea marele meu secret. Retrospectiva și narativitatea îmi permit să identific mobilul principal al tinereții mele. Motivația-cheie, odată clarificată, ar servi drept răspuns la unele întrebări. Timp de zece ani, începând cu toamna anului 1958, am trăit cu gândul la evadarea din „închisoarea popoarelor”. Ce se întâmpla cu mine, de fapt?

Lucrasem tractorist și combainer în Kazahstan. Am câștigat grâu și ceva bani. Pentru elan comsomolist și abnegație stahanovistă am fost decorat cu medalia muncii - «За освоение целинных земель». Colhozul a vărsat grâul în contul statului, la un mare siloz al stației de cale ferată Pavlodar; eu am primit chitanță și confirmare că pot prelua o cantitate egală de grâu de la stația de cale ferată Bălți. Tata, ajutat de un nepot de la soră, șofer pe camionul colhozului, a ridicat „comoara” și a dus-o acasă. Familia noastră era tare mulțumită. În Pociumbăuți, lumea a comentat un timp „minunea”: „Marcel a lui Gheorghe a lui Ostin Druc a trimis de la „țelină” vreo șapte tone de grâu!”

Într-un respiro, mă aflam în baraca de la cantonamentul de câmp; citeam o traducere în rusă a romanului „Martin Eden”, de Jack London. Cartea mi-o trimisese prin poștă Petru Dudnic, drept cadou de ziua mea. M-a văzut mecanicul șef și s-a așezat alături: „Bună, ce citești, arată?”. Tăcut, i-am întins cartea. A frunzărit-o îndelung după care, cu o voce stranie, a rostit: „Druc, să nu accepți oferta”. Conform indicațiilor venite de la Ministerul agriculturii a Kazahstanului, colhozurile și sovhozurile începuseră să investească în pregătirea propriilor specialiști. În ajun, președintele colhozului îmi făcuse public o propunere onorabilă, tentantă: să merg la Institutul agricol din Alma-Ata, ca să învăț de inginer mecanic. Mă convingea că-i o chestiune de perspectivă.

„Ascultă, tinere! Președintele e bine intenționat. Și o fi vrând să te însoare cu una dintre fiicele sale. Mezina urmează să facă agronomia, tot ca stipendiată din partea colhozului. Arzugül este o fată foarte cumsecade, frumoasă, nimic de zis. În limba uigurilor, prenumele ei înseamnă „floare de vis”. Dar locul tău nu este aici, în Stepa Kulunda... Demult stau cu ochii pe tine. Nu ești la fel ca toți ceilalți. La școală aveam un bun amic, Thomas Druc. S-ar putea să te tragi din germani. Și aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoștință, te-apuci că mai sunteți și neamuri...” Îmi vorbea calm, senin, părintește. Un om în etate, respectat de toți mecanizatorii și de conducerea colhozului. Nu-mi amintesc exact cum îl chema, pare mi-se Arthur Litzenberger. Însă țin minte și astăzi fata, ochii. „Pleacă Druc! În Europa! Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! Ești un om liber, nu ca noi, niște proscriși”. Acolo, în regiune, locuiau câteva generații de germani deportați în 1941, când Kremlinul a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Toți locuitorii de etnie germană fuseseră strămutați cu forța de pe Volga în Kazahstan.

1

Sincer să fiu, îmi plăcea Arzugül , viitoarea studentă la Alma-Ata: avea ochi măsline coapte, ten arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene și încă ceva ieșit din comun… Însă, după întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London, după discuțiile cu germanii deportați am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea... voi învăța neapărat limbi străine. În octombrie 1959, am aderat la Mișcarea de renaștere națională în clandestinitate. De atunci, călătoria vieții mele nu mai era o simplă aventură, o căutate haotică; evadarea devenise o necesitate obsesivă, un plan, camuflat cu o vigilență permanentă. Descoperit, planul meu ar fi însemnat o acuzație de „trădare a patriei sovietice”, cu urmările inerente în asemenea situații.

Fotografia datează din 1959 - anul aderării la Mișcarea clandestină de renaștere națională a românilor basarabeni și nord-bucovineni.

Într-un interviu acordat Stelei Popa, în 2008, Grigore Vieru mărturisea: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. Mi-am amintit atunci că nici eu n-am visat vreo dată să zbor pe altă planetă. Dar, prin 1958, am „investigat” serios toate modalitățile de a fugi peste Prut. Cunoșteam un vad la verii mei din Cuconeștii Vechi, care aveau casa chiar pe frontieră. Practic, cu toata vigilența grănicerilor, aș fi reușit să ajung pe malul celălalt al Prutului. Am aflat, însă, că partea română extrăda imediat pe oricine ar fi trecut ilegal frontiera cu Uniunea Sovietică, vecină și prietenă. Conform propagandei oficiale, URSS și RPR erau două „țări surori” și sora cea mai mare o ajuta pe cea mai mică să construiască se zor socialismul. Mai auzisem că Bulă răspundea prompt la întrebarea dacă știe de ce românii trăiesc bine cu URSS: „Da, știu, de frică!”.

Am renunțat la ideea de a fugi peste Prut și din alte motive. Eram total derutat de „repatrierea” din RPR în RSSM a unor intelectuali pe care i-am cunoscut și îi stimam: Aureliu

2

Busuioc, Emil Loteanu, Valentin Mândâcanu, George Dimitriu, Vitalie Tulnic și Igor Schiba. Cunoscusem și trei studente, una la Cernăuți și două la Chișinău, „repatriate” și acestea împreună cu părinții. Se mai vorbea și de o „acțiune specială” a evreilor români care, după 1945, solicitaseră masiv cetățenia sovietică. Dintre acești repatriați l-am cunoscut la Chișinău pe Alexandru Cosmescu și l-am stimat ca om, scriitor și intelectual de formație românească. La Moscova l-am cunoscut pe Grigori Korobchinski și am rămas la fel cu impresii bune. Dar „repatriații” nu voiau sau nu puteau să răspundă direct la o întrebare simplă: unde se respiră mai ușor?

Pentru mine, personal, în perioada 1958 -1968, ar fi avut rost să trec Prutul doar ca să ajung la Dunăre. Iugoslavia rămânea singura speranță reală a românilor care visau să ajungă în Occident. După multiple tentative de plecare clandestină din țară, unele reușite, altele eșuate, condițiile deveneau cu timpul tot mai severe. În portul Constanța, ca și în porturile fluviale, nimeni nu-și mai asuma riscul să te îmbarce pe un vapor. Iar dacă reușeai cumva să te strecori pe un cargobot străin și erai descoperit deja în largul mării, echipajul nu-ți acorda azil politic, ci te arunca peste bord. Nimeni nu dorea ca nava să fie acuzată de „trafic de persoane” și astfel să piardă dreptul de intrare în porturile României. Pe șosele, de-a lungul Dunării, erau pichete de supraveghere a frontierei. Șalupa care patrula pe Dunăre în timpul nopții nu era sesizată de cei tentați să evadeze. Din când în când, echipajul aprindea un far și surprindea fugarii. Cei străpunși de cangea grănicerului erau lăsați să moară în apă. Unii români, dornici să scape de comunism, alegeau cea mai periculoasă metodă: se urcau pe un tub de oxigen, îl deschideau la o presiune puternică, pentru a-i ține deasupra apei. Dacă nu reușeau să-l închidă și se izbeau de malul sârbesc, explozia îi omora pe loc. Am auzit de cazul unui fugar care nu știa să înoate. Frate-său l-a legat de mijloc cu o sârmă. L-a tras după el înnodând, sârma a tot alunecat și a ajuns la mal cu fratele strangulat.

Iarna, românii fugeau pe lacul de acumulare de la Porțile de Fier. Gheața se rupea și se înfundau turbinele. Cadavrele erau scoase prin turbine în partea cealaltă după care le îngropau într-un loc special; cu timpul căpătase proporțiile unui cimitir. După o serie de nenorociri, românii au aplicat metode ingenioase. Trimiteau pe lacul înghețat un cal și, dacă gheața rezista sub greutatea cabalinei, fugeau și ei. Chiar și așa, șansele erau mici. În Iugoslavia, supraviețuitorii ajungeau prin închisori. Arestații erau puși să curețe câte șapte saci de cartofi pe zi, alții lucrau la sera unui spital de nebuni. Mulți erau terorizați și amenințați permanent cu expulzarea. Am citit undeva că sârbii au predat fugari români în schimbul unor vagoane cu sare. Cică, 200 de români au fost debarcați în 1984 la Jimbolia. Totuși, mulți au reușit să ajungă în Italia și de acolo în SUA și Canada. Pe doi dintre românii care, pe diverse căi, au ajuns în Occident și s-au realizat profesional, i-am cunoscut în perioada 1989 – 1991 în situații diferite. Mă refer la Nicolae Dima, scriitor, jurnalist, fost redactor la „Vocea Americii", fost profesor la Școala Superioară Militară Americană de la Fort Bragg, SUA. Și la controversatul Aristide Buhoiu, ziarist, om de televiziune si scriitor, care în 1984 a rămas definitiv în SUA, unde a editat ziarul „Universul”.

În 1959, la un anticariat din Moscova, Petru Dudnic mi-a făcut rost de un mic dicționar russpaniol și un ghid de conversație rus-italian. Le aveam la mine peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în clipele libere învățam pe de rost pagini întregi. Dicționarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad (1961-1964), unde am studiat filologia

3

romanică, (limba și literatura spaniolă, limba franceză, limba portugheză). Pasionat fiind de etnopsihologie, am elaborat un studiu comparativ intitulat: „Chipul țiganului și al evreului în poezia română și spaniolă”. Sub îndrumarea profesorului Плавскин Захарий Исаакович l-am restructurat, ameliorat și, ulterior, a fost acceptat ca lucrare de diplomă. Pentru prima dată un absolvent al facultății își scria și susținea teza direct în spaniolă. Concomitent cu specialitatea „filolog-romanist”, am obținut, conform programului de studii, profesia de traducător militar și gradul de locotenent. La catedra militară a universității am însușit specialitatea «Спецпропаганда» - ВУС № 6021.

După absolvirea Universității, conform sistemului sovietic de repartizare obligatorie a tinerilor specialiști, am devenit referent-interpret la ТУМВЛ ГА СССР (Direcția Liniilor Aeriene Internaționale a Ministerului Aviației Civile a URSS). În acea perioadă Ministerul, la indicația CC PCUS, a decis să inaugureze curse aeriene directe în America Latină, peste Pacific, cu escală la Tokyo. Fiind apreciat ca un lucrător laborios și disciplinat, am fost propus pentru funcția de reprezentant al companiei Aeroflot în Japonia. Avantajul meu față de alți trei-patru candidați era cunoașterea spaniolei, portughezei și a altor limbi. Timp de șase luni am urmat un curs de pregătire specială la aeroportul internațional „Șeremetievo”. Din acea perioadă îmi amintesc un moment care m-a impresionat puternic. Treceam odată prin sala de protocol a aeroportului și instructorul mi-a șoptit: „Aruncă o privire pe banca de la geam. Bătrânelul acela este legendarul Abel”. Atunci l-am văzut pe unul dintre cei mai remarcabili „ilegali”, de origine germano-rusă, șeful unei rețele clandestine în SUA, cunoscut cu numele de cod Rudolf Abel. Printre altele, el a furnizat Uniunii Sovietice informații secrete despre proiectele americane în domeniul armelor nucleare. În 1955, a fost arestat și condamnat la 30 de ani de închisoare. În februarie 1962, guvernul sovietic l-a schimbat cu americanul Francis Gary Pawers, pilotul avionului U-2 doborât în 1960 deasupra teritoriului sovietic. La Moscova Abel a fost decorat cu Ordinul Lenin și a devenit profesor la Școala superioară KGB.

La încheierea perioadei de instruire am susținut cu bine examenele și am început să învăț intens japoneza. Am fost primit în partid. Ca toți reprezentanții Aeroflot în străinătate, urma să devin și ofițer acoperit al serviciilor secrete sovietice. Alexandru Șoltoianu, liderul Mișcării noastre, s-a bucurat de o atare oportunitate. Tactica sa prevedea „moldovenizarea masivă” a structurilor administrative și partinice ale RSSM. Eram dominați de un romantism temerar, adoptasem deviza de luptă a narodnicilor - «Возглавить, чтобы обезглавить» („Devii capul, ca să decapitezi”). Despre aceasta voi relata în alt context. Citeam tot ce găseam despre „Ramsay” - jurnalistul german și celebrul agent sovietic. Filmul despre activitatea lui Richard Sorge în Japonia îl vizionasem de câteva ori. Îmi făceam iluzii: credeam că, fiind reprezentantul companiei Aeroflot în Japonia, voi reuși cumva să ajung în SUA, ca să ajut cu ceva Mișcarea. Mă gândeam la „Vocea Americii”, la „Europa Liberă”, „Svoboda”. Însă, la ultima verificare, în iulie 1965, s-a descoperit că la Chișinău aveam dosar de „naționalist”. Acuzația de naționalism era monedă curentă. Totuși, nu credeam că cineva mi-ar putea controla chiar și cugetul...

La finele anilor 50, în teritoriile ocupate de Imperiul sovietic ne aflam în toiul unui proces de reciclare a românilor. În capitala Moldovei Sovietice, instituțiile superioare de învățământ deveniseră o mașinărie ordinară, care finaliza ceea ce nu reușise, sau nu fusese în stare școlile din mediul rural. Mi-am dat seama că școala la Pociumbăuți, Zăicani și Zăbriceni nu m-a pregătit suficient pentru viitor. Nu mi-a scos oasele și agregatul de tocat individualități

4

producea sunete de coasă care dă în piatră. Tineretul era fărâmițat, frământat și întreaga materie primă era băgată în furnal laolaltă - fier vechi, amestecat cu minereu concentrat. Rezultatul final al procesului - un aliaj din români, ruși, ucraineni și evrei. Un Homo sovieticus etalon, un produs internaționalist, multiculturalist, fără identitate. Eu rămâneam recunoscător domnului director Nicolae Mârza și învățătorilor de la școala din comuna Zăbriceni, fostul județ Hotin, că nu m-au frânt. Nu mi-au extirpat individualitatea și pasiunea mea pentru lecturi extrașcolare, pentru grafia latină și propria-mi abordare a celor aflate din cărți. Mai târziu, s-au luat de capul meu profesioniștii în spălarea crierilor. Se descurcau însă cam greu. Eram deja un om de sine stătător. Un nonconformist în devenire, imposibil de reeducat

Îmi aduc aminte de o discuție la Universitatea din Chișinău, în toamna lui 1959. M-a chemat prorectorul Totrov. Presimțind ceva, deschid sfios ușa în antecameră. Imediat sunt luat la trei parale. În rusește, desigur: „Băiete, ai gânduri nedrepte pe cap!” Mașinal, în loc să dau „bună ziua", m-am apucat de cap. Anecdoticul Totrov, un nord caucazian (ocetin sau lezghin), căsătorit cu o moldoveancă din Tiraspol, profesoară la universitate, vorbea o rusă încurcată, cu accent caraghios. Lângă ușă era un scaun dar nu mi-a zis să iau loc. Am rămas în picioare. Tot atunci, din biroul lui Totrov a ieșit un bărbat impozant, cu înfățișare tipică de kaghebist. Tăcut, s-a făcut comod într-un fotoliu negru de piele. Totrov începu interogatoriul: „Tu ești Drug sau Druc?” Eu: „Druc”. El: „Va să zică, Druc? Și mai cum, Mihail ori Dmitri?” Eu: „Mircea”. El: „Druc, tu spui că româna și moldoveneasca este una și aceeași limbă”. Eu: „Nu, nu spun”. El: „Druc, noi avem informații precise. Ai pălăvrăgit la cămin”. Eu: „Niciodată! Ce rost ar avea să vorbesc despre lucruri cunoscute de toată lumea?” El: „Druc!... Cară-te!” Cadrele didactice de la facultățile basarabene, docile și conformiste, nu se pricepeau nici la turnătorie, nici la anchetări politice. Mă întrebam cu ce impresie o fi rămas profesionistul acela tăcut, în civil, despre mentorul studenților, diletantul Totrov? Interogatoriul prorectorului nu m-a speriat. La 18 ani nu prea știam de frică, dar mi-am dat seama că sunt „fixat”, trecut pe lista neagră. Și, în primăvara lui 1960, m-am cărat din Chișinău, ca să revin peste un deceniu. Vigilența avea să apară ceva mai târziu, pe la 28 de ani, când m-am însurat. Teama pentru destinul soției și al copiilor m-au învățat să manevrez.

La Leningrad, un coleg rus, cu notabil talent artistic, mi-a recitat într-o zi poemul „Granada” de Mihail Svetlov. Un poet revoluționar-troțkist, care dorea să învețe spaniola, să ajungă în Spania, ca să „împartă pământ țăranilor”. După care a rostit, ca pentru sine: „Păcat, m-am născut prea târziu… Aș fi plecat în Spania, ca Stepanov și Plavskin, profesorii noștri”. N-am comentat, însă m-am gândit: „Aș fi plecat și eu voluntar în Spania… Dar nimeream, probabil, în alte tranșee; de partea opusă, acolo unde era Ion Moța și Vasile Marin, căzuți în luptă lângă Madrid, „pentru crucea lui Cristos și salvarea lumii latine de bolșevism”... La anul trei, am trecut un curs de pregătire intensă pentru a fi trimiși în Cuba, ca interpreți militari. După examene, șefa catedrei mi-a spus că o persoană „de acolo” vrea să discute cu mine. Avea ținută de militar, se vedea că era ofițer, probabil de la GRU. Studiase dosarul meu. M-a lăudat pentru performanță în materie de traducere dublă - ruso-spaniolă și viceversa. Dar, ținea neapărat să mă cunoască. M-a întrebat: „De ce, fiind de naționalitate moldovean, nu ai indicat în anchetă că știi limba moldovenească?”. Răspunsul meu: „Am indicat româna. Sper să devin un bun filolog-romanist. Și mi-ar fi rușine să declar că, pe lângă alte limbi, mai posed moldoveneasca și româna”. „Bine, e clar!” - a concluzionat laconic ofițerul. Atât. Patru studenți au plecat pentru un an în Cuba. Al cincilea, a rămas să-și continue studiile la facultate.

5

Însă lucrurile grave pentru mine și Mișcarea de renaștere națională a românilor din teritoriile ocupate de URSS aveau să înceapă mult mai târziu. În 1971, Ion Stănescu, șeful Consiliului Securității RPR, ne-a turnat la Moscova pentru „activitate antisovietică”. După 1989, demersul lui Stănescu către Andropov a fost publicat în revista „Memoria” și în alte surse. Unii analiști politici consideră că trădarea ar constitui o replică pentru cei care susțin sus și tare că desovietizarea României a început în 1958, fiind finalizată cu succes de către Nicolae Ceaușescu. Realitatea, însă, e mult mai complexă.

Avertisment

Ca ofițer rezervist, până la excluderea din partid și retrogradarea ulterioară, făceam parte dintrun gen de armă specială: «Спецпропаганда». Odată la doi ani, în dependență de necesitățile armatei, ne scoteau din câmpul muncii. Pe timp de pace, conform legii, puteam fi convocați de la o lună până la jumătate de an. Studiam și simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne antrenau intens pentru a face față într-o eventuală confruntare cu omologii noștri din NATO. În general, după dispariția Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informațional-psihologic, război cibernetic. Termenii englezi ai forțelor militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP, PSYWAR și Ciberforce. Parțial, din această categorie de armă fac parte „omuleții verzi” și războiul hibrid. Federația Rusă se află printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate Ciberforce – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni, beneficiind de alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.

Anul 1972. Ajunsesem pe muchie de cuțit. După ce am fost interogat în „Dosarul Șoltoianu”, nu știam ce probe mai dețin la KGB și mă așteptam să fiu arestat. Am aflat mult mai târziu că aveau suficiente probe. Despre dosarul meu ziarul «Трудовой Тирасполь» din 9 ianuarie 1991 a publicat un material intitulat: «Секреты архива. Кто он, премьер-министр Мирча Друк?» („Secretele arhivei. Cine este prim-ministrul Mircea Druc?”). Pentru ca tânără generație să aibă idee despre starea de spirit și preocupările unor studenți basarabeni și nord-bucovineni, la începutul anilor 60, traduc și citez din acel articol: „Mircea Druc, în 1962, considera introducerea alfabetului latin drept un pas necesar în realizarea concepțiilor sale naționaliste; el propunea acțiuni concrete și răspândea documente care să fie prezentate drept opțiuni ale foștilor studenți, aspiranți și doctoranzi la Moscova, Kiev și Leningrad. El critica articolele dedicate prieteniei noroadelor moldovean, rus și ucrainean, publicate în săptămânalul „Cultură” și (...), având o copie a cărții „Basarabia”, editată la Paris în 1926, carte nocivă din punct de vedere ideologic, cu un conținut antisovietic, o dădea și altor persoane s-o citească și s-o multiplice. M. Druc se număra printre cei care se ocupau cu organizarea activității dușmănoase, având drept scop crearea unei organizații clandestine antisovietice, naționaliste, pentru a rupe de la URSS și Ucraina Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și defăimând cu răutate sistemul sovietic de stat, politica internă și externă a PCUS...".

În luna mai, am fost mobilizat la un curs de perfecționare în domeniul «Спецпропаганда», organizat de Direcția politică a Districtului militar Odessa. Chiar în prima zi, ajuns la Odessa, am trăit un moment pe care nu-l pot da uitării. După ce ne-au îmbrăcat în uniforme soldățești, dar cu epoleți de ofițeri, am luat masa în cantina unității militare. Comandantul ne-a anunțat

6

că până a doua zi avem liber, „pentru aclimatizare”. În drum spre cazarmă, m-a ajuns din urmă un rezervist. M-a depășit, fără să mă privească, și, din mers, mi-a ordonat răspicat, în spaniolă: „Du-te pe malul mării, fără coadă. Ne vedem peste o jumătate de oră!”.

Rezerviștii Armatei a 14-a, specialitatea ВУС 6021 - «Спецпропаганда» Rândul al doilea de sus, al cincilea din dreapta, cu ochelari negri și mustață – căpitan Vasile Liurca; ultimul rând, al doilea din stânga, cu mustață - locotenent Mircea Druc

La-m așteptat pe plajă, intrigat, nerăbdător. Nu se vedea nimeni în jur. S-a apropiat, m-a privit în ochi și mi-a vorbit în română: „Mă cheamă Vasile Liurca. Sunt inginer constructor, am lucrat cinci ani în Cuba, acolo am învățat spaniola. Nu știu cine ești, ce ești și ce probleme ai. Dar eu, din echipa spaniolă, și un găgăuz, din echipa turcă, am primit ordin de la comandant să ne împrietenim cu tine. Vom raporta fiecare pas: tot ce spui și ce faci”. M-a lăsat uluit și a plecat precipitat spre oraș. M-a impresionat și înfățișarea lui: purta mustață și îmi părea că semăna leit cu legendarul Mihail Frunze. Avertismentul căpitanului Vasile Liurca m-a salvat. La Odessa, mi-am dat seama că de data aceasta cursurile de perfecționare nu mai erau pentru mine decât un test de loaialitate. Din clipa aceea nu am mai comentat absolut nimic. Mi-am controlat fiecare gest. Înainte de a deschide gura, cântăream fiecare cuvânt. Am depus un efort enorm ca să fiu printre cei mai buni rezerviști, la teorie și practică. Mai păstrez și astăzi diploma primită atunci.

Ca specialiști în domeniul războiului informațional-psihologic, eram repartizați oficial, în echipe pe criteriul specializării lingvistice anterioare. Noi, însă, ne numeam între noi pur și simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli. Fiecare grup elabora foi volante și edita un ziar în limba respectivă; cei cu voce adecvată și fără accent se antrenau în calitate de crainici pentru eventuale posturi de radio ale armatei; acestea se creează ad hoc în timpul acțiunilor militare pe

7

teritoriul inamicului. Eu îndeplineam funcția de crainic dar și de redactor al ziarului-model „Libertad a los pueblos”, destinat spaniolilor. Eram dator să cred că ibericii, în 72, ca și basarabenii în 40, așteptau cu sufletul la gură să vină Armată Roșie, eliberatoare prin definiție și vocație.

.

Colegiul de redacție semna „bun de tipar” cu acronimul TALMENCURD: TAL (Talin), un spaniol din miile de copii orfani aduși în URSS în tipul războiului civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp, sincopase prima literă și se prezenta cu prenumele „Talin”, cu accentul pe „i”; MEN (Menin), un evreu basarabean, gata să depună actele de plecare definitivă în Israel; KURD (Druc) – un român basarabian, care în perioada 1958-1968 căutase obsesiv o portiță prin care să evadeze din paradisul numit URSS.

8

C u Vasile Liurca am devenit și am rămas buni amici. Tot atunci s-au cunoscut și soțiile noastre. Căci, după o lună de armată, cursanților li s-a permis, pentru două zile (sâmbăta și duminica), o cazare la un hotel, ca să-și poată invita soțiile. Doreau sărmanele și ele să vadă orașul și plaja din Odessa. Peste nouă luni am primit un telefon de la Vasile. Era fericit și a ținut să-mi comunice: „Valentina a născut o fetiță”. „Să vă trăiască! Cum o s-o cheme?” „Mariana, ca pe soția ta”.

Ziaristul și scriitorul Viorel Patrichi mă întreba odată dacă m-a ajutat cineva de la Chișinău, deoarece, între timp, în republicile sovietice demarase o mișcare subtilă de „autohtonizare” a aparatului de partid și administrativ. Desigur, m-au ajutat mulți intelectuali și simpatizanți ai Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni și nord-bucovineni. De exemplu: Loghin Alexeev-Martin, Nuțu Mihali, Eufrosinia și Victor Rusnac, Emil Codău, Andrei Solonari, Gheorghe Ruban - la Chișinău; iar la Cernăuți - Ilie Motrescu, Dumitru Covalciuc, Constantin Popescu, Paulina și Ion Rusu, Gheorghe Slabu. La Moscova, m-au susținut moral și material mulți intelectuali ruși și de alte etnii: Serghei Krasavcenko, Gavriil Popov, Elena și Alexandr Frenkin, Alexandr Storojinski, Eugen Serdiuk. Cât despre aparatcici, „dintre ai noștri”, (români basarabeni sau nord-bucovineni), dispuși să te ajute în situații ca a mea nu am date. Adevărul e că PCUS dispunea de un mecanism ingenios, patentat de Lenin: selectarea și promovarea șefilor dintre indigeni (neapărat cu soții de altă etnie, preferabil rusoaice sau ucrainence), care transpuneau în practică stratagema deznaționalizării silențioase. În RSSM, relativa „moldovenizare” a dus la formarea unei nomenclaturi și mai antinaționale decât cea a rușilor. Moldovenii din stânga Nistrului și Prutului, precum și alogenii - „rușii de profesie”, ajunși în vârful piramidei birocratice, se arătau mai bolșevici, mai antiromâni și mai perfizi, decât ștabii din Centrul imperial. La Moscova întâlneai disidenți mai des decât la Chișinău.

Liderii Mișcării de renaștere națională au fost condamnați sau alungați din învățământ. Alexandru Șoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și Valeriu Graur au făcut ani grei de lagăr și exil. Eu am reușit să-mi îngrop „toate probele”. Am scăpat, chiar dacă eram menționat în scrisoarea lui Ion Stănescu. Dar, n-am mai putut profesa. Cu două licențe și un doctorat am lucrat la „Stroiplastmass”, un mare combinat de materiale de construcție din suburbia Moscovei. Apoi la combinatul de prelucrarea lemnului și producerea mobilei din Cernăuți. M-am condamnat adeseori pentru expectativă. Aș fi putut mai lesne să-mi urmez calea aleasă, trăind de unul singur, departe de casă și ai mei. Așa cum am și fost, practic, de la treisprezece ani. Nu s-a mai dădăcit nimeni cu mine, să mă trezească dimineața, să-mi servească micul dejun, etc. Nu mi-au plăcut niciodată distracțiile, dar în anii studenției am încercat de toate. Cu unii colegi de facultate și cu militanți unioniști am rămas prieteni pe parcursul vieții și nu ne-a fost rușine niciodată că eram așa și nu altfel.

Până la urmă, transpunerea în practică a unui ideal sau obiectiv depinde sută la sută de noi înșine. Mai întâi de toate e necesar să conștientizezi exact ceea ce-ți dorești. Să-ți formulezi verbal, sau mai bine în scris, propria motivație. Dacă mobilul cheie nu poate fi afișat public, îl păstrezi ca pe un mare secret sau îl refulezi. După care întreaga ta activitate o subordonezi acestui obiectiv, situat în vârful piramidei. Motivația individuală are, în concepția mea,

9

configurația unei piramide. Pe parcursul vieții, treptele piramidei se deplasează pe verticală, modificând astfel ierarhia motivației personale. Este o schimbare inevitabilă în dependență de factori interni și externi, obiectivi și subiectivi. Mie, de exemplu, ultimul sfert de secol mi-a schimbat ierarhia motivațională și felul în care văd lumea.

Un alt criteriu de care depinde împlinirea unui vis este intuiția. Mai precis, capacitatea de anticipare, de predicție a evenimentelor. Dacă nu o ai din naștere, ți-o dezvolți printr-un efort perseverent. O importanță aparte o are și capacitatea de a elabora și adopta decizii însoțite de riscuri inerente. Însă, la anumite cotituri, este strict necesar să cedezi; să mergi la un compromis temporar chiar cu anumite principii, pe care le consideri sfinte. Dacă nu accepți nici un compromis cu tine însuți, nu vei reuși niciodată să-ți atingi obiectivul formulat. Așadar, visul evadării din URSS a durat zece ani. Un deceniu din viața mea (1958-1968) l-am cheltuit căutând cum s-o șterg din Uniunea Sovietică. Aș putea descrie acele momente concrete când nu am acceptat compromisul și, astfel, am ratat câteva șanse reale de a evada. Într-un fel, m-am comportat ca părinții mei în ziua „când s-a cedat Basarabia”. Nu au trecut Prutul, așa cum o îndemna bunicul Ștefan Ciubară pe fiică-sa Elena, și comandantul român pe sergentul Gheorghe Druc. Tata și mama au regretat toată viața. Și eu, la fel.

10