anne catherine emmerich-patimile lui isus

Viaţa Annei Catherine Emmerich, călugăriţă a Ordinului Sfântului Augustin, la mănăstirea din Agnetenberg, Dulmen, Westphalia

V

enerabila Anne Catherine Emmerich 2 s-a născut în Flamske, un sat situat la aproximativ 2 km de Coesfeld, în Episcopia Munsterului, pe data de 8 septembrie 1774, şi a fost botezată în biserica Sfântului Iacov din Coesfeld. Părinţii ei, Bernard Emmerich şi Anne Hiller erau ţărani săraci, însă distinşi prin virtutea şi credinţa lor.

Copilăria Annei Catherine seamănă uimitor cu cea a Venerabilei Anne Garzias de Sfântul Bartolomeu, din Domenica del Paradiso, şi cu cea a altor persoane sfinte născute în aceleaşi condiţii sociale ca şi ea. îngerul ei păzitor i se arăta sub formă de copil, iar pe când avea grijă de oi pe câmp, Iisus însuşi îi venea în ajutor sub forma unui tânăr păstor. încă din copilărie se obişnuise să-i fie împărtăşită înţelepciunea divină prin viziuni de tot felul, şi adeseori primea vizita Maicii Domnului care, sub forma unei doamne încântătoare, frumoase şi maiestuoase, aducând ca însoţitor pe Copilul Divin, o asigura că o iubeşte şi că o va proteja veşnic. De asemenea îi apăreau şi mulţi sfinţi, care primeau din mâinile ei ghirlandele de flori pregătite din timp pentru sărbătorile lor. Toate aceste favoruri şi viziuni o surprindeau pe copilă mai puţin decât ar fi surprins-o vizita unei prinţese pământene sau a domnilor şi doamnelor de la curte. Nici mai târziu în viaţă nu a fost uimită de aceste celeste vizite, căci inocenţa sa o făcea să se simtă mai în largul ei cu Domnul nostru, cu Mama Sa şi cu sfinţii, decât s-ar fi simţit în prezenţa celui mai bun şi mai prietenos dintre prietenii săi pământeni. Numele de Tată, Mamă, Frate şi Soţ îi exprimau adevăratele legături existente între Dumnezeu şi om, căci Cuvântul Etern a fost zămislit 2

Numele ei în germană, limba sa maternă, este Ana Katharina Emmerick. O dată cu decretul din 24 aprilie 2001, slujitoarea lui Dumnezeu Ana Katharina Emmerick a primit ordinul virtuţii eroice (Decretum super virtutibus) ce i-a conferit şi titlul de „Venerabilă".

de o femeie, pentru a deveni Fratele nostru, iar aceste nume nu erau simple cuvinte în gura ei.

Pe când era încă copilă obişnuia să vorbească simplu şi cu o candoare inocentă despre toate cele ce vedea, iar ascultătorii săi erau plini de admi raţie la auzirea poveştilor pe care le relata din scrierile sfinte. însă, uneori, întrebările şi remarcile lor îi deranjau liniştea interioară, iar ea s-p. hotărât să nu mai vorbească despre asemenea lucruri în viitor, în inocenţa inimii ei a crezut că nu e bine să vorbească despre aceste lucruri, căci ceilalţi nu vorbeau niciodată despre ele, şi că e mai bine să zică doar Da, da şi Nu, nu sau Slăvit fie Domnul. Viziunile cu care a fost dăruită erau atât de asemănătoare realităţii şi îi apăreau atât de frumoase şi încântătoare încât a crezut că toţi copiii creştini aveau parte de acelaşi dar. De aici a tras concluzia că cei ce nu vorbeau niciodată despre aceste lucruri erau doar mai discreţi şi mai modeşti decât ea, şi astfel a hotărât să păstreze şi ea tăcerea, pentru a fi ca ei.

Aproape de când era în leagăn avea darul de a deosebi binele de rău, sacrul de profan, binecuvântaţii de blestemaţi, atât în lucrurile materiale cât şi în cele spirituale, semănând în acest sens cu Sfânta Sibyllina din Pavia, Ida din Louvain, Ursula Benincasa şi alte câteva suflete sfinte. în prima copilărie obişnuia să aducă ierburi folositoare de pe câmp, din care nici uneia nu i se mai găsise vreun folos înainte, şi să le planteze lângă coliba tatălui său sau într-un loc în care era obişnuită să muncească sau să se joace. Pe de cealaltă parte însă smulgea din rădăcini orice plantă otrăvitoare şi mai ales cele ce erau folosite de veacuri în practicile superstiţioase sau în cele ce aveau de-a face cu diavolul. Dacă din întâmplare se afla într-un loc în care se comisese o crimă groaznică fugea cât mai degrabă sau începea să se roage şi să facă penitenţe. De asemenea îşi dădea seama intuitiv când se afla într-un loc sfânt, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi simţindu-se umplută de un dulce sentiment de pace. Când prin preajmă trecea un preot, chiar şi la distanţă de casa ei sau de locul în care îşi îngrijea turma, simţea o atracţie irezistibilă din direcţia de unde venea acesta, fugea să îl întâmpine şi îngenunchia în mijlocul drumului cu mult înainte ca preotul să ajungă în acel loc.

Ea ştia când un obiect a fost sfinţit şi trăia un sentiment de dezgust şi respingere în vecinătatea vechilor cimitire păgâne, iar în schimb era atrasă ca fierul de magnet de rămăşiţele sfinţilor. Când i se arătau moaşte ale sfinţilor ştia care aparţinuseră cărui sfânt şi nu numai că putea da detalii despre cele mai mărunte lucruri din viaţa lor dar putea vorbi şi despre moaştele însele şi despre locurile în care au fost păstrate acestea. De-a lungul întregii sale vieţi s-a aflat în contact continuu cu sufletele din purgatoriu, iar toate rugile şi faptele ei se îndreptau spre suferinţele lor. Era deseori

chemată în ajutorul lor, şi chiar i se aducea aminte de prezenţa lor într-o manieră miraculoasă, dacă se întâmpla să le uite. De multe ori, pe când era încă foarte tânără, era trezită din somn de grupuri de suflete suferinde pe care le urma în nopţile reci de iarnă cu picioarele goale pe întregul drum ce ducea până în Coesfeld, deşi pământul era acoperit cu zăpadă.

Din copilărie şi până în ziua morţii ea i-a ajutorat neobosită pe cei bolnavi, bandajându-le şi vindecându-le rănile şi ulcerele, obişnuind să dea săracilor fiecare bănuţ pe care îl avea. Atât de fragilă îi era simţirea încât şi cel mai mic păcat în care cădea îi provoca o asemenea durere încât cădea bolnavă, iar spovedania o însănătoşea imediat.

Natura extraordinară a harului coborât asupra ei de Dumnezeu nu o împiedica să se dedice muncii grele, le fel ca orice fată de la ţară. Trebuie însă să observăm că un anumit grad al spiritului profetic nu e deloc străin în rândul comunităţii sale. în şcoală a învăţat despre suferinţă şi umilinţă şi despre înălţarea sufletului. Nu dormea şi nu mânca mai mult decât era strict necesar, petrecea ore întregi în rugăciune în fiecare noapte, iar iarna îngenunchea adeseori afară în zăpadă. Dormea pe pământ, pe scânduri aşezate în formă de cruce. Mâncarea şi băutura ei erau din cele ce alţii le lepădau, iar cele mai bune merinde le păstra pentru cei săraci şi bolnavi, iar dacă nu ştia pe nimeni cui să le dea, le oferea lui Dumnezeu în spiritul unei credinţe de copil, rugându-1 să le dea El celor care aveau nevoie de ele mai mult decât ea. Când auzea sau vedea ceva ce nu avea legătură cu Dumnezeu sau cu religia găsea o scuză spre a evita locul în care ceilalţi se grăbeau, sau, dacă era totuşi acolo, îşi închidea ochii şi urechile. Ea obişnuia să spună că faptele fără folos erau pline de păcat, şi că atunci când negăm simţurilor noastre trupeşti satisfacţii de acest fel vom fi răsplătiţi prin progresul vieţii interioare în acelaşi mod în care îndepărtarea uscăciunilor face viţa de vie şi ceilalţi pomi mai roditori. Din copilărie, oriunde mergea, avea dese viziuni simbolice, care îi arătau în parabole scopul propriei existenţe, mijloacele de a o împlini, şi suferinţele viitoare, laolaltă cu pericolele şi luptele prin care avea să treacă.

Era în al şaisprezecelea an de viaţă când, într-o zi, pe când trudea în câmp alături de părinţii şi surorile ei, a auzit bătând clopotul de la Mănăstirea Surorile Bunei Vestiri din Coesfeld. Acest sunet a umplut-o de dorinţa de a se călugări într-atât încât a leşinat şi a rămas bolnavă lung timp după aceea. în al optsprezecelea an de viaţă a fost trimisă ca ucenică la un croitor din Coesfeld, loc în care a petrecut doi ani, după care s-a întors la părinţi.

A cerut să fie primită la mănăstirea Augustinienilor din Borken, la cea a Trapiştilor din Darfeld şi la cea a Clariselor din Munster. însă sărăcia sa şi cea a acestor mănăstiri a constituit întotdeauna un obstacol de netrecut în calea acceptării ei. La vârsta de douăzeci de ani, economisind douăzeci de taleri pe care îi câştigase cu cusutul, a plecat cu această sumă - o adevărată avere pentru o fată săracă de la ţară - la un credincios organist din Coesfeld, pe a cărui fiică o cunoştea de pe când trăise înainte în oraş. Speranţa ei era ca, învăţând să cânte la orgă, să fie acceptată la o mănăstire, însă dorinţa ei neostoită de a-i ajuta pe cei sărmani şi de a le da tot ce are nu i-a lăsat timp să înveţe să cânte, rămânând repede fără nimic, încât buna sa mamă a trebuit să-i aducă lapte, pâine şi ouă, atât pentru ea cât şi pentru săracii cu care îşi împărţea totul. Atunci mama ei i-a spus: „Dorinţa ta de a mă părăsi pe mine şi pe tatăl tău şi de a intra la mănăstire mă îndurerează peste poate. Dar tot copilul meu iubit eşti, iar când mă uit la locul pe care l-ai lăsat liber acasă şi mă gândesc că ţi-ai dat la alţii tot avutul, inima mi se umple de tristeţe. Ti-am adus câte ceva cu care să te descurci o vreme." Anne Catherine răspundea: „Da dragă mamă, e adevărat că nu mai am nimic, căci a fost voia Domnului ca eu să îi ajut pe alţii. Iar cum i-am dăruit totul Lui, El va avea grijă de mine şi îşi va revărsa harul divin asupra noastră a tuturor." A rămas câţiva ani la Coesfeld, adâncită în muncă, fapte bune şi rugăciune, lăsându-se întotdeauna condusă de aceeaşi inspiraţie lăuntrică. Era ascultătoare şi supusă ca un copil în mâinile îngerului său păzitor.

Deşi în această scurtă schiţă a vieţii ei suntem obligaţi să omitem multe lucruri interesante, există unul pe care nu îl putem lăsa deoparte. Când avea douăzeci şi patru de ani a primit un dar de la Dumnezeu care a mai fost dat multor persoane devotate într-un mod deosebit meditaţiei asupra Patimilor Lui dureroase, anume experienţa suferinţei reale şi vizibile a trupului Său când era încununat cu spini. Urmează relatarea pe care ea însăşi a făcut-o legată de circumstanţele în care un asemenea dar a coborât asupra ei: „Cu patru ani înainte să fiu primită la mănăstire, adică în 1798, se întâmpla să mă aflu în biserica Iezuită din Coesfeld, în timpul prânzului, îngenuncheată în faţa unui crucifix şi absorbită în meditaţie, când dintr-o dată am simţit o căldură puternică dar plăcută în cap şi am văzut Mirele Divin sub forma unui tânăr înveşmântat în lumină venind înspre mine dinspre altar. în mâna stângă ţinea o cunună de flori iar în cea dreaptă o cunună de spini şi m-a rugat să aleg pe care dintre ele o vreau. Am ales cununa de spini. El a aşezat-o pe creştetul meu iar eu am apăsat-o cu ambele mâini. Apoi a dispărut şi m-am reîntors la mine, simţind totuşi o durere puternică în jurul capului. Trebuia să ies din biserică, care era pe cale să se închidă. O soră a mea îngenunchea lângă mine şi cum credeam că a văzut ce mi se întâmplase am întrebat-o când am ajuns acasă dacă nu am o rană pe frunte, vorbindu-i despre viziunea mea şi despre durerea puternică ce i-a urmat. Ea nu a putut să vadă nimic în exterior, însă nu a fost uimită de ce i-am spus pentru că ştia că uneori mă aflu într-o stare extraordinară fără ca ea să înţeleagă cauza. Ziua următoare fruntea şi tâmplele îmi erau umflate şi sufeream cumplit. Durerea şi umflăturile reveneau des, iar uneori durau

zile şi nopţi întregi. Nu am văzut sângele de pe capul meu decât atunci când confraţii mi-au spus să-mi schimb năframa căci era acoperită cu pete roşii. Iam lăsat să creadă ce doreau, având grijă doar să-mi aranjez năframa astfel încât să ascund sângele ce îmi curgea din tâmple, şi am continuat să am grijă de acest lucru şi după ce am intrat la mănăstire, unde doar o persoană mi-a văzut sângele, dar care nu mi-a trădat secretul niciodată." Şi alte câteva persoane devotate în mod deosebit patimilor Domnului nostru au primit privilegiul de a suferi tortura Cununii de spini, după ce au avut o viziune în care li se ofereau spre alegere cele două cununi. Printre alţii îi amintim pe Sfânta Catherine din Sienna şi Pasithea din Crogis, membră a ordinului Clariselor din acelaşi oraş, ce a plecat dintre cei vii în 1617.

Fie-i permis scriitorului acestor pagini să spună că şi el a văzut de câteva ori, în plină lumină, sânge ce curgea din fruntea şi tâmplele şi chiar de după pânza ce înfăşură gâtul Annei Catherine. Dorinţa ei de a îmbrăţişa viaţa religioasă i-a fost până la urmă împlinită. Părinţii unei tinere pe care călugăriţele Augustiniene din Dulmen doreau să o primească în ordinul lor au declarat că nu îşi vor da consimţământul decât dacă va fi acceptată şi Anne Catherine

în acelaşi timp. Călugăriţele s-au învoit, deşi fără tragere de inimă din cauza sărăciei lor. Pe data de 13 noiembrie 1802, cu o săptămână înainte de sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, Anne Catherine şi-a început noviciatul. în ziua de azi vocaţia nu mai e atât de sever testată ca în trecut, însă, în cazul ei providenţa i-a dăruit încercări grele pentru care nu a simţit niciodată că poate mulţumi îndeajuns. Suferinţele şi lipsurile pe care un suflet şi le impune singur pentru slava lui Dumnezeu sunt uşor de îndurat. Dar există un calvar care e mai asemănător celui al lui Iisus decât oricare altul, iar acesta este să înduri supus şi iubitor pedepsele şi acuzaţiile nedrepte. A fost voia lui Dumnezeu ca în anul noviciatului, independent de voinţa oricărei creaturi, să fie încercată atât de greu cum nici cea mai dârză dintre novice nu a mai fost încercată până ce regulile s-au mai îmblânzit. Ea a învăţat să-şi privească confraţii ca pe unelte în mâna Domnului, folosite pentru sanctificarea ei, iar mai târziu multe alte lucruri i-au apărut ca având acelaşi scop. Dar cum era necesar ca sufletul ei înflăcărat să fie pus la nesfârşite încercări în şcoala crucii, Dumnezeu a fost mulţumit că ea a rămas acolo toată viaţa.

Poziţia ei în mănăstire era foarte chinuitoare în mai multe feluri. Nici unul din confraţii ei, nici măcar un preot sau doctor nu au putut să o înţeleagă. Ea a învăţat încă de pe când trăia între săraci să-şi ascundă minunatele daruri pe care Dumnezeu le pogorâse asupra sa. însă lucrurile s-au schimbat acum că se afla în mijlocul unui mare număr de călugăriţe care, deşi bune şi pioase, deveneau tot mai curioase în privinţa ei, iar uneori manifestau chiar un fel de gelozie spirituală. Acest gând al comunităţii şi ignoranţa călugăriţelor în ceea ce privea fenomenele exterioare prin care se manifestă viaţa lăuntrică au făcut-o să îndure multe, şi cu atât mai mult cu cât aceste fenomene se manifestau în modul cel mai neobişnuit şi mai uimitor. Ea auzea tot ce se vorbea împotriva sa, chiar şi când cei ce vorbeau se aflau la un capăt al mănăstirii iar ea la celălalt, iar inima îi era îndurerată ca şi cum ar fi fost străpunsă de săgeţi otrăvite. însă a îndurat totul răbdător fără să arate că ştia ce se spunea despre ea. De mai multe ori mila o îmboldea să se arunce la picioarele unei oarecare călugăriţe care era pornită împotriva sa şi să-i ceară iertare cu lacrimi în ochi. Atunci a fost bănuită că ascultă pe la uşi, căci sentimentele de antipatie la adresa ei ajungeau cumva să fie cunoscute, nimeni nu ştia cum, iar călugăriţele se simţeau stingherite în prezenţa ei. ' De fiecare dată când regula era încălcată în cel mi mic grad, simţea o durere atât de mare încât uneori fugea la locul în care se petrecea încălcarea jurământului sărăciei sau se nesocoteau orele de tăcere şi repeta pasajele potrivite din regulă fără a le fi învăţat vreodată. A devenit astfel ţintă a aversiunii tuturor celor ce încălcau regula, iar subita ei înfăţişare în mijlocul lor avea aproape efectul unei apariţii. Dumnezeu şi-a pogorât darul lacrimilor asupra ei într-atât încât petrecea ore întregi în biserică vărsând lacrimi pentru păcatele şi nerecunoştinţa oamenilor, suferinţele Bisericii, lipsurile comunităţii şi pentru propriile-i vine. însă aceste lacrimi de sublimă amărăciune nu puteau fi înţelese de nimeni în afară de Dumnezeu, în fata căruia le vărsa, dar oamenii le atribuiau capriciului, nemulţumirii şi altor asemenea cauze. Duhovnicul ei i-a impus să primească sfânta împărtăşanie mai des decât celelalte călugăriţe, căci atât de tare tânjea după pâinea îngerilor încât nu o dată s-a aflat în pragul morţii. Aceste trăiri cereşti trezeau sentimente de gelozie între surorile ei care uneori chiar o acuzau de ipocrizie.

Favorul ce i-a fost acordat când a fost primită la mănăstire, în ciuda sărăciei sale, era şi acesta subiect de reproşuri. Gândul de a fi prilej de păcătuire pentru alţii îi era cel mai dureros gând şi 1-a rugat încontinuu pe Dumnezeu să-i dea voie să ducă singură povara lipsei de milă în ce o priveşte. în ajunul Crăciunului din anul 1802 a căpătat o boală foarte grea ce a început cu o durere violentă în jurul inimii. Această durere nu avea să o mai părăsească nici după ce s-a vindecat şi a îndurat-o în tăcere până în anul 1812, când semnul crucii a apărut în exterior în acelaşi loc, după cum

vom vorbi mai târziu. Slăbiciunea şi sănătatea sa fragilă au făcut-o să fie privită mai degrabă ca o povară decât ca un membru folositor al comunităţii. Iar acest lucru îi era spus în toate felurile, însă nu obosea niciodată să muncească şi să îi slujească pe alţii, şi nicicând nu â fost mai fericită decât în această perioadă a vieţii ei - petrecută în lipsuri şi suferinţe de toate soiurile.

Pe data de 13 noiembrie 1803, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, şi-a rostit jurămintele supreme şi a devenit mireasă a lui Iîsus Hristos în Mănăstirea Agnetenberg din Dulmen. „Când mi-am rostit jurămintele"/ spunea, „rudele mele au devenit din nou bune cu mine. Tatăl meu şi fratele meu mai mare mi-au adus două bucăţi de pânză. Tatăl meu, un om bun dar aspru, care se împotrivise intrării mele la mănăstire, mi-a spus la despărţire că ar plăti pentru înmormântarea mea dar că nu mi-ar da nimic pentru mănăstire. Şi şi-a ţinut cuvântul, căci acea pânză era giulgiul folosit pentru înmormântarea mea spirituală în mănăstire." „Nu mă gândeam deloc la mine", a mai spus ea, „Mă gândeam doar la Dumnezeu şi la sfintele mele jurăminte. Confraţii mei nu mă puteau înţelege şi nici eu nu puteam să le explic ce simt. Domnul a ascuns privirii lor multe dintre darurile ce mi le făcuse mie, căci altfel ei ar fi crezut lucruri foarte greşite despre mine. în ciuda tuturor încercărilor şi suferinţelor mele, eram tot mai plină de bogăţie lăuntrică iar sufletul îmi era inundat de fericire.

Chilia mea avea doar un scaun fără fund şi altul fără spetează, dar în ochii mei era splendid mobilată şi de multe ori credeam că mă aflu în paradis.

Deseori în timpul nopţii, îndemnată de dragostea şi mila Domnului, dădeam glas sentimentelor sufletului meu vorbind cu El pe un ton iubitor şi familiar, la fel cum făcusem din copilărie, iar atunci cei ce priveau mă acuzau de ireverenţă şi lipsă de respect faţă de Dumnezeu. O dată s-a întâmplat să le fi spus că m-aş face vinovată de o şi mai mare lipsă de respect dacă primeam Trupul Domnului fără să fi vorbit cu el pe un ton familiar, iar atunci am fost sever pedepsită. în mijlocul acestor încercări trăiam însă în pace cu Dumnezeu şi cu toate creaturile Sale. Când lucram în grădină, păsările cerului veneau să se aşeze pe capul şi umerii mei şi împreună înălţăm laude Domnului. Mi-am păstrat întotdeauna îngerul păzitor aproape, şi, deşi diavolul încerca deseori să mă îngrozească în diferite moduri, niciodată nu i s-a dat voie să îmi facă rău. Dorinţa mea pentru Sfintele Taine era atât de puternică încât de multe ori noaptea îmi părăseam chilia şi mergeam în biserică, dacă era deschisă. Dacă nu, rămâneam lângă uşă sau lângă ziduri, chiar şi iarna, îngenunchind şi cu braţele înălţate în extaz. Preotul mănăstirii, care era atât de bun să vină mai devreme să-mi dea Sfânta împărtăşanie, mă găsea în această stare, dar imediat ce venea şi deschidea biserica îmi reveneam şi mă grăbeam spre masa sfântă să îl primesc pe Domnul Dumnezeul meu. Când era de datoria mea să am grijă de sacristie, se întâmpla să mă simt deodată fermecată în suflet şi să mă urc pe cele mai înalte părţi ale bisericii, pe cornişe şi ieşiturile clădirii, unde părea imposibil pentru o fiinţă umană să ajungă. Acolo curăţăm şi puneam totul în ordine şi mi se părea că eram înconjurată de spirite binecuvântate care mă duceau pe braţele lor. Prezenţa lor nu îmi provoca nici cea mai mică stinghereală căci eram obişnuită cu ea din copilărie, şi obişnuiam să petrec cel mai bine şi să mă bucur cel mai mult să vorbesc cu aceste spirite. Cu adevărat singură nu mă simţeam decât în compania anumitor oameni. Şi atât de mare îmi era atunci sentimentul de singurătate că nu mă puteam abţine să nu plâng ca un copil rătăcit departe de casă."

Acum vom vorbi despre boala ei, lăsând la o parte alte fenomene remarcabile din viaţa sa extatică, recomandându-i cititorului să compare mărturisirile pe care le-am reprodus deja cu cele ale Sfintei Măria Magdalena din Pazzi.

Anne Catherine a fost întotdeauna fragilă şi delicată, şi totuşi, încă din fragedă copilărie, a renunţat la cele lumeşti prin post sever şi petrecerea nopţilor în rugăciune ţinută în aer liber. Era obişnuită să lucreze pe câmp în toate anotimpurile anului, iar puterea i-a fost pusă la încercare şi de stările epuizante şi supranaturale pe care le trăia frecvent. La mănăstire a continuat să lucreze în grădină şi în casă în timp ce truda ei spirituală şi suferinţa îi erau în continuă creştere, aşa că nu e deloc surprinzător că se îmbolnăvea des. însă bolile ei aveau altă cauză. Am învăţat prin observaţii atente făcute zilnic timp de patru ani şi de asemenea din ceea ce admitea fără tragere de inimă, că în întreaga ei viaţă, şi mai ales în anii petrecuţi la mănăstire, când s-a bucurat de cele mai înalte daruri spirituale, o mare parte a suferinţelor şi bolilor se trăgeau din faptul că lua asupra sa suferinţele altora. Uneori întreba de boala unei persoane care nu o suporta prea uşor şi o elibera de toate suferinţele sau de o parte a lor, luându-le asupra sa. Alteori, dorind să spele un păcat sau să sfârşească o suferinţă, se lăsa în mâinile Domnului, iar El, acceptând u-i sacrificiul, îi permitea să spele păcatul, lăsând-o să sufere de o boală potrivită pentru respectivul păcat. Aşadar ea îndura nu numai propriile maladii dar şi bolile celorlalţi -suferea pentru spălarea păcatelor fraţilor ei şi-pentru vinele şi neglijenţele unei părţi din comunitatea creştină - iar apoi îndura multe şi variate suferinţe pentru sufletele din purgatoriu. Toate aceste suferinţe apăreau ca boli reale care luau cele mai multe forme, şi era pusă sub îngrijirea unui doctor care încerca să vindece prin remedii pământeşti maladii ce erau în realitate chiar sursa vieţii ei. Ea vorbea astfel despre acest lucru: „A zace în suferinţă mi s-a părut întotdeauna cea mai de dorit condiţie posibilă. îngerii înşişi ne-ar invidia dacă invidia nu ar fi un păcat. Dar a îndura suferinţele cum se cuvine înseamnă şi să acceptăm

răbdători şi recunoscători remedii nepotrivite şi toate celelalte încercări la care suntem supuşi. Eu nu îmi înţelegeam prea bine stările şi nici nu ştiam înspre ce duceau. în sufletul meu am acceptat toate aceste suferinţe însă trupul meu se lupta împotriva lor. M-am dăruit cu totul Mirelui Divin iar voinţa Lui s-a împlinit în mine. Dar eu trăiam pe pământ unde nu puteam să mă răzvrătesc împotriva înţelepciunii pământene. Chiar dacă mi-aş fi înţeles pe deplin starea şi dacă aş fi avut timpul şi puterea să o explic, nu era nimeni lângă mine care să fi fost capabil să mă înţeleagă. Un doctor pur şi simplu ar fi spus că sunt nebună şi şi-ar fi mărit doza de remedii scumpe şi dureroase de zece ori. Am suferit mult în acest fel în viaţa mea, şi mai ales atunci când eram la mănăstire, căci primeam leacuri nepotrivite pentru mine. Deseori, când doctorii spuneau că nu mai am mult de trăit, lui Dumnezeu i se făcea milă de mine şi îmi trimitea ajutor ceresc, vindecându-mă complet."

Cu patru ani înainte ca mănăstirea ei să fie închisă, ea a plecat la Flamske pentru două zile să-şi viziteze părinţii. Acolo a mers o data să îngenuncheze şi să se roage timp de câteva ore în faţa crucii făcătoare de miracole din biserica Sfântului Lambert din Coesfeld. L-a implorat pe Dumnezeu să coboare darul păcii şi unităţii asupra mănăstirii ei şi l-a rugat să îi dea voie să simtă o parte din suferinţele îndurate de Hristos pe cruce.

Din clipa în care a făcut acea rugăciune mâinile şi picioarele au început să o ardă dureros şi să sufere constant de febră, căreia îi atribuia cauza durerii din picioare şi mâini, neîndrăznind să creadă că dorinţa i-a fost împlinită. Deseori nu putea să umble iar durerea din mâini o oprea să mai lucreze în grădină ca de obicei. Pe 3 decembrie 1811 mănăstirea a fost închisă şi biserica de asemenea. (Sub guvernarea lui Terome Bonaparte, Rege al Westphaliei.) Călugăriţele s-au răspândit în toate direcţiile, însă Anne Catherine a rămas, săracă şi bolnavă. Un slujitor al mănăstirii a rămas să o îngrijească din milă, iar Mesa era ţinută de un bătrân preot imigrant. Aceste trei persoane, fiind cele mai sărace din comunitate, nu au părăsit mănăstirea până în primăvara anului 1812. Ea încă nu se simţea prea bine şi nu putea fi mişcată fără dificultate. Preotul s-a mutat la o văduvă săracă ce trăia în vecinătate, şi tot acolo a primit Anne Catherine o umilă cămăruţă la parter cu vedere în stradă. Acolo a trăit în sărăcie şi boală până în toamna 1 i 1813 Extazele din timpul rugăciunii şi contactele spirituale cu lumea invizibilă au devenit din ce în ce mai frecvente. Era pe cale să fie chemată spre un drum pe care nu îl cunoştea, şi pentru a pătrunde pe el nu trebuia să facă nimic decât să se supună voii Domnului. în acest moment Dumnezeu a înscris pe trupul ei virgin stigmatele crucificării Sale. încă din fragedă copilărie ea a înălţat rugă Domnului să îi înscrie urmele crucii adânc în inimă, pentru a nu uita niciodată infinita Lui dragoste pentru oameni, însă niciodată nu s-a gândit că va primi şi semne exterioare. Respinsă de lume, s-a rugat mai mult ca niciodată pentru acestea. Pe 28 august, de sărbătoarea Sfântului Augustin, protectorul ordinului său, pe când înălţa această rugă în pat pierdută în extaz şi cu braţele întinse înainte, a văzut un tânăr înveşmântat în lumină care se apropia. Sub această formă i se arăta de obicei Mirele Divin, care de data aceasta a făcut semnul crucii deasupra trupului ei cu mâna dreaptă. De atunci a avut deasupra pieptului un semn sub formă de cruce, format din două benzi încrucişate, cam de opt centimetri în lungime şi doi în lăţime. Mai târziu pielea din acest loc făcea băşici, ca de la o arsură, iar când băşicile se spărgeau din ele ieşea un lichid incolor, uneori în asemenea măsură încât treceau prin câteva straturi de pânză. Treceau ore în şir fără ca ea să-şi dea seama de asta, crezând doar că transpiră puternic. însemnătatea acestui semn nu a fost niciodată cunoscută.

Câteva săptămâni mai târziu, pe când înălţa aceeaşi rugă, a căzut din nou în extaz şi a văzut aceeaşi apariţie, care i-a arătat o cruce de forma descrisă de ea în Patimile Mântuitorului. Ea a primit cu nerăbdare crucea şi a apăsat-o puternic pe piept, după care a dat-o înapoi. Spunea că această cruce era moale şi albă ca ceara, dar că nu şi-a dat seama că îi lăsase o urmă pe piept. La scurt timp după aceea, mergând cu fetiţa gazdei sale să viziteze o veche sihăstrie de lângă Dulmen, a căzut subit în extaz, a leşinat, iar când şi-a revenit a fost dusă acasă de o ţărancă săracă. Durerea ascuţită pe care o simţea în piept a continuat să crească şi a văzut ceva în formă de cruce, de opt centimetri în lungime, ce apăsa puternic pe stern, înroşind pielea.

Vorbindu-i despre viziune unei călugăriţe cu care împărtăşea mai multe, s-a început să se vorbească tot mai mult despre condiţia ei. De Ziua Morţilor în anul 1812 ea a ieşit pentru ultima oară şi cu greu a reuşit să ajungă la biserică. De atunci şi până la sfârşitul anului părea că e pe moarte, aŞ că a primit ultima împărtăşanie. De Crăciun i-a mai apărut pe piept o cruce, deasupra celei ce era deja acolo. Aceasta avea aceeaşi formă ca cea mai mare, astfel încât cele două formau o cruce dublă. Din această cruce curgea sânge în fiecare miercuri, atât cât să lase o urmă pe o hârtie aşezată deasupra. După un timp acest lucru se petrecea vinerile. în 1814 sângerarea apărea mai rar, însă crucea devenea roşie ca focul în fiecare vineri. Mai târziu din cruce curgea mai mult sânge, în special în Vinerea Mare, însă nu îi acorda prea multă atenţie. Pe 30 martie 1821 scriitorul acestor pagini a văzut crucea căpătând o culoare roşu închis şi sângerând de pretutindeni. De obicei crucea nu avea culoare şi era marcată doar de mici crăpături ale pielii. Şi alte sfinte au fost însemnate cu semnul crucii: printre altele Catherine din Raconis, Marina de l'Escobar, Emilia Bichieri, S. Juliani Falconieri etc.

Anne Catherine şi-a primit stigmatele în ultimele zile ale anului 1812. Pe 29 decembrie, în jurul orei trei după amiaza, stătea întinsă pe patul ei, grav bolnavă, dar într-o stare de extaz şi cu braţele întinse, meditând asupra suferinţelor Domnului şi rugându-1 să îi dea voie să sufere împreună cu

El. A rostit de cinci ori Tatăl Nostru pentru cele cinci răni şi şi-a simţit inima arzând cu dragoste. Apoi a văzut o lumină coborând spre ea iar în mijlocul ei a zărit forma Mântuitorului crucificat, ale cărui răni străluceau ca tot atâtea izvoare de lumină. Inima ei deborda de bucurie şi durere, iar la vederea rănilor sfinte, dorinţa de a suferi împreună cu Domnul a devenit cu atât mai arzătoare. Apoi raze triple, ascuţite ca săgeţile şi de culoarea sângelui, au izbucnit din mâinile, picioarele şi partea dreaptă a pieptului sfintei apariţii, lovindu-i mâinile, picioarele şi partea dreaptă a pieptului ei.

Razele triple pornite din partea dreaptă a pieptului au format un fel de vârf de lance, iar în clipa în care au atins-o, din rana pe care au făcut-o au început să curgă picături de sânge. Ea şi-a pierdut simţirea pentru mult timp, iar când şi-a revenit nu a putut spune cine i-a coborât braţele întinse.

Cu uimire a observat sângele ce îi curgea din palme şi a simţit o durere violentă în picioare şi coaste. S-a întâmplat ca fiica mai mică a gazdei sale să intre în cameră şi să-i vadă mâinile sângerânde, fugind apoi să îi spună mamei ei, care cu frica în sân a întrebat-o pe Anne Catherine ce se întâmplase. Aceasta însă a implorat-o să nu vorbească despre acest lucru. După ce a primit stigmatele a simţit cum întregul trup îi era schimbat, căci cursul sângelui părea a se fi schimbat şi el, curgând repede înspre stigmate. Ea însăşi obişnuia să spună: „Nu sunt cuvinte ce pot descrie în ce fel curge sângele meu."

Pentru cunoaşterea circumstanţelor relatate mai sus suntem îndatoraţi unui incident neobişnuit. Pe data de 15 decembrie 1819 ea a avut o viziune detaliată despre tot ce i se întâmplase, dar îi apărea astfel încât a crezut că se referă la o altă călugăriţă pe care şi-o imagina că trăia nu prea departe, şi despre care credea că a trăit aceleaşi experienţe ca şi ea. Anne Catherine relata aceste detalii cu un adânc sentiment de compasiune, umilindu-se fără să o ştie în faţa propriei răbdări şi suferinţe. Era înduioşător să o auzi spunând: „Nu ar trebui să mă mai plâng acum că am văzut chinurile acelei biete călugăriţe. Inima îi e înconjurată de o cunună de spini pe care o îndură cu calm şi surâs. E într-adevăr ruşinos să mă plâng căci ea duce o povară mult mai grea decât a mea."

Aceste viziuni pe care mai târziu le-a recunoscut ca reprezentând propria ei viaţă s-au repetat de câteva ori, şi de aici au devenit cunoscute circumstanţele în care a primit stigmatele. Altfel nu ar fi povestit niciodată atât de multe lucruri, căci umilinţa nu o lăsa să vorbească despre ele, lucru despre care spunea cel mult atunci când superiorii o întrebau de unde are rănile: „Sper că sunt făcute de mâna Domnului."

Spaţiul acestei lucrări ne opreşte să pătrundem în subiectul stigmatelor în general, însă putem remarca faptul că Biserica Catolică a dat un număr de persoane, dintre care Sfântul Francis de Assisi a fost cel dintâi, ce au ajuns la un asemenea grad al dragostei contemplative pentru lisus, nimic altceva decât cel mai sublim efect al uniunii cu suferinţele Lui, încât a fost numit de teologi Vulnus divinum, Plago amoris viva. Sunt cunoscute cel puţin cincizeci de persoane. Veronica Giuliani, o capucină ce a murit la Cittâ di Castello în 1727, este ultima dintre persoanele ce au fost canonizate (pe data de 26 mai 1831). Biografia ei, publicată la Cofogne în 1810, descrie stările persoanelor stigmatizate, în multe feluri asemănătoare cu cele ale Annei Catherine.

Colomba Schanolt, ce a murit la Bamberg în 1787, Magdalen Lorger, ce a murit la Hadamar în 1806, ambele surori dominicane, şi Rose Serra, o capucină din Ozieri din Sardinia, ce şi-a primit stigmatele în 1801, sunt cele mai bine cunoscute din timpurile noastre. Josephine Kumi de la mănăstirea din Wesen, de lângă lacul Wallenstadt în Elveţia, care încă trăia în 1815, a aparţinut şi ea acestei clase de persoane, însă nu putem şti Cu siguranţă dacă a

avut stigmate.3 Nemaifiind capabilă, cum am mai spus, să umble sau să se ridice din pat, curând Anne Catherine nu a mai putut nici să mănânce. Mult timp nu a putut să bea decât vin şi apă, iar mai apoi doar apă. Uneori, însă foarte rar, reuşea să înghită sucul unei cireşe sau prune, însă vomita imediat orice mâncare solidă, indiferent de cantitate. Doctori învăţaţi ne spun că această incapacitate de a mânca, sau mai degrabă această capacitate de a trăi atât de mult cu nimic altceva decât apă, nu este tocmai unică în istoria celor bolnavi.

Teologii ştiu cu siguranţă că au existat multe cazuri de asceţi, şi mai ales persoane ce se aflau frecvent într-o stare de extaz şi care au primit stigmate, ce rămâneau mult timp fără a înghiţi nimic altceva decât Sfânta împărtăşanie. Spre exemplu Sfântul Nicholas din Flue, Sfânta Liduvina din Schiedam, Sfânta Catherine din Sienna, Sfânta Angela din Foligno şi Sfânta Louise din l'Ascension. Toate fenomenele prezente în viaţa Annei Catherine au rămas ascunse chiar şi celor mai apropiaţi de ea, până în 25 februarie 1812 când au fost descoperite accidental de o soră din mănăstire.

Până la sfârşitul lui martie întregul oraş vorbea despre ele. Pe 23 martie medicul din apropiere a supus-o unei examinări. Contrar aşteptărilor sale s-a convins de adevăr, a întocmit un raport oficial cu ce văzuse, a devenit doctorul şi prietenul ei şi i-a rămas credincios până la moarte. Pe 28 martie autorităţile spirituale din Munster au numit mai mulţi comisionari să studieze cazul. Consecinţa acestui fapt a fost că superiorii Annei Catherine au început să o privească cu blândeţe şi o alta a fost câştigarea prieteniei Parohului Overberg, care de atunci înainte i-a făcut în fiecare an câte o vizită de

mai multe zile şi i-a devenit îndrumătorul şi confesorul spiritual. Consilierul medical din Druffel ce a fost prezent la examinare în calitate de doctor, nu a încetat niciodată să o venereze. în 1814 el a publicat în Jurnalul Medical din Salzburg un raport al fenomenului observat în cazul Annei Catherine, articol la care îi trimitem pe acei cititori care vor să cunoască mai multe detalii. Pe 4 aprilie M. Garnier, comisarul suprem al poliţiei franceze a venit din Munster să o vadă. A cercetat în detaliu cazul ei şi a observat ca făcea profeţii şi nici nu vorbea despre politică, declarând că poliţia nu nU' are de ce să se ocupe de cazul ei. în 1826 el încă vorbea despre ea la Paris cu respect şi dragoste.

Overberg a venit să o vadă pe 22 iulie 1813 împreună cu Contele de Stolberg şi familia sa. Au rămas două zile cu ea, iar Stolberg, într-o scri soare tipărită de câteva ori, a adus mărturie pentru realitatea fenomenelor observate la Anne Catherine, şi vorbit despre adânca veneraţie care i-o purta. I-a rămas prieten atât cât a avut zile, iar membrii familiei lui nu au încetat niciodată să se încredinţeze rugăciunilor ei. Pe 29 septembrie 1813 Overberg a dus-o pe fiica Prinţesei Galitzin (care murise în 1806) să o viziteze, unde au văzut cu propriii ochi sângele ce curgea din plin din stigmatele ei.

Distinsa doamnă şi-a repetat vizita, iar după ce a devenit Prinţesă de Salm a rămas în comuniune cu ruga Annei Catherine împreună cu familia ei.

Multe alte persoane de toate rangurile s-au simţit întăriţi şi încurajaţi prin vizitarea patului ei de suferinţă. Pe 23 octombrie 1813 a fost mutată în altă locuinţă, fereastra căreia dădea spre o grădină. Starea sfintei călugăriţe devenea mai dureioasă pe zi ce trecea. Stigmatele au rămas o sursă de suferinţă de nedescris pentru ea până în clipa morţii. în loc să îşi lase gândurile să contemple darurile prezenţei lăuntrice a căror miraculoasă mărturie exterioară o reprezentau stigmatele ei, ea a învăţat din ele doar lecţii de umilinţă, considerându-le o grea cruce pusă deasupra ei pentru păcatele sale. Era dificil într-adevăr să fii un mister pentru toţi, un obiect al suspiciunii pentru cei mai mulţi şi al respectului amestecat cu teamă pentru puţini, fără a ceda în faţa sentimentelor de nerăbdare, iritare sau mândrie. De bunăvoie ar fi trăit complet separată de lume, însă supunerea a făcut-o să se lase examinată şi judecată de un număr mare de curioşi. Suferind cele mai groaznice dureri, nu era lăsată nici măcar să îşi fie propriul stăpân, fiind privită drept ceva pe care fiecare credea că are dreptul să îl privească şi să îl judece - deseori fără nici un folos pentru nimeni, însă în dauna sufletului şi trupului ei, pentru că astfel era lipsită de odihnă şi reculegere spirituală. Părea că nu există limite în ceea ce se aştepta de la ea.

Un bărbat gras care întâmpina dificultăţi în urcarea scării strâmte ce ducea spre camera ei a fost auzit cum se plângea că o persoană ca Anne Catherine ce trebuia expusă în spaţiu public unde toată lumea să ?oată să o vadă, rămâne într-un loc la care se ajunge atât de greu. în remurile de mai demult persoanele în starea ei erau examinate în particular de autorităţile spirituale şi îşi duceau mai departe povara sub umbra protectoare a pereţilor unei clădiri sfinte. însă eroina noastră suferindă a fost aruncată în lume într-un moment în care mândria, răceala inimii şi incredulitatea erau toate la modă. Marcată cu stigmatele Patimilor lui Hristos a fost forţată să îşi poarte roba sângerândă în public, sub ochii unor oameni ce nu prea credeau în rănile lui Hristos, şi cu atât mai puţin în cele ce nu erau decât reflecţii ale lor.

Aşadar, această femeie sfântă care în tinereţe avea obiceiul să se roage timp îndelungat înaintea imaginilor dureroaselor patimi ale lui Hristos sau înaintea intersecţiilor de drumuri, a fost ea însăşi făcută asemenea unei încrucişări de drumuri publice, insultată de un trecător, scăldată în calde lacrimi de căinţă de un al doilea, privită ca o pură curiozitate de al treilea şi venerată de un al patrulea ale cărui mâini inocente îi aduceau flori pe care le aşternea la picioarele ei. în 1817 bătrâna ei mamă a venit de la ţară să moară lângă ea. Anne Catherine şi-a arătat toată dragostea alinând-o şi rugându-se pentru ea, şi închizându-i ochii cu propriile mâini - aceleaşi mâini marcate de stigmate în ziua de 13 martie a aceluiaşi an. Moştenirea lăsată Armei Catherine de către mama sa era mai mult decât suficientă pentru cineva atât de plin de spiritul suferinţei ca şi ea, moştenire pe care a lăsat-o mai departe neatinsă prietenilor ei. Moştenirea sta în trei zicale: „Dumnezeule, facă-se voia ta şi nu a mea", „Dumnezeule dă-mi puterea să rabd apoi loveşte-mă", „Lucrurile ce nu sunt bune de pus în oală sunt bune să fie puse în spatele ei". însemnătatea acestui ultim proverb era: dacă lucrurile nu sunt bune de mâncat, pot fi cel puţin puse pe foc, pentru ca mâncarea să poată fi gătită; această suferinţă nu îmi împrospătează inima, însă îndurând-o în răbdare pot cel puţin să cresc focul dragostei divine, singurul prin care viaţa ne poate ajuta. Deseori repeta aceste zicale şi se gândea la mama ei cu recunoştinţă. Tatăl îi murise cu puţin timp înainte.

Scriitorul acestor pagini a aflat despre ea citind o copie a scrisorii lui Stolberg despre care am vorbit deja, iar mai apoi prin conversaţia avută cu un prieten care a petrecut câteva săptămâni alături de ea. în septembrie 1818 acesta a fost invitat de Episcopul Sailer să îl întâlnească la locuinţa Contelui Stolberg din Westphalia. Apoi a mers prima oară în Sondermuhlen să îl vadă pe conte ce i-a făcut cunoştinţă cu Overberg, de la care primise o scrisoare adresată doctorului Annei Catherine. Prima dată a • itat-o în 17 septembrie 1818, iar ea i-a dat voie să petreacă câteva ore la ^ătâiul ei în fiecare zi până la sosirea lui Sailer. De la bun început ea i-a Cferit toată încrederea. Nu e nici o îndoială că ştia de darul pe care îl pogora asupra lui

povestind fără ascunzişuri despre toate încercările, bucuriile şi durerile întregii ei vieţi. Ea 1-a tratat cu cea mai generoasă ospitalitate, fără să ezite defel să o facă, căci el nu o apăsa şi nici nu îi invada umilinţa printr-o admiraţie excesivă. Ea şi-a dezvăluit interiorul fiinţei în acelaşi spirit caritabil în care un sihastru credincios îşi oferă dimineaţa florile şi fructele, crescute în grădina sa în timpul nopţii, unui călător obosit de drum care, rătăcindu-şi calea în deşertul acestei lumi, îl găseşte stând aproape de sihăstria sa. Cu totul dăruită Domnului ei, vorbea deschis cum ar face-o un copil, fără suspiciune, fără neîncredere şi fără un ţel egoist. Fie ca Dumnezeu să o răsplătească!

Prietenul ei a notat toate observaţiile făcute în ceea ce o privea, şi tot ce i-a spus despre viaţa ei, fie cea lăuntrică sau cea exterioară. Cuvintele îi erau caracterizate alternativ de cea mai copilăroasă simplitate şi cea mai uimitoare adâncime de gândire, lucruri care prevedeau vastul şi sublimul spectacol a ceea ce urma să se petreacă, când a devenit evident că trecutul, prezentul şi viitorul, împreună cu tot ce ţinea de sanctificare, profanare şi judecata sufletelor, se forma în faţa şi înlăuntrul ei ca o dramă istorică alegorică, în care diferitele evenimente ale anului ecleziastic îi furnizausubiecte pe care le împărţea în scene. Atât de strâns legate erau toate rugăciunile şi suferinţele pe care le oferea spre sacrificiu bisericii.

Pe data de 22 octombrie 1818 Sailer a venit să o vadă şi, văzând că locuia în spatele unei case publice şi că sub fereastra ei erau câţiva oameni care jucau popice, a spus în maniera glumeaţă dar profundă care îl caracteriza: „Vezi, vezi; toate lucrurile sunt cum trebuie să fie - călugăriţa bolnavă, mireasa Domnului nostru, trăieşte într-o casă publică deasupra locului în care oamenii joacă popice, asemeni sufletului omului în trupul său." Dialogul său cu Anne Catherine a fost extrem de tulburător. Era minunat să vezi aceste două suflete, ambele aprinse de dragostea pentru Iisus, însă conduse de harul divin pe căi atât de diferite, întâlnindu-se la rădăcina crucii, al cărei semn vizibil era purtat de unul dintre ele. în vinerea din 23 octombrie Sailer a rămas singur cu ea aproape întreaga zi. A văzut sânge curgându-i din cap, mâini şi picioare şi i-a oferit darul unei ^i consolări pentru încercările ei lăuntrice. El i-a recomandat cu toată seriozitatea să povestească totul autorului acestor pagini. I-a ascultat confesiunea, i-a dat Sfânta împărtăşanie în sâmbăta din 24, după care şi- a continuat călătoria spre locuinţa Contelui Stolberg. La întoarcere, spre începutul lui noiembrie, a mai petrecut o zi cu ea. I-a rămas prieten până la moarte, s-a rugat necontenit pentru ea şi o implora să se roage pentru el de fiecare dată când se afla în momente de cumpănă. Scriitorul acestor pagini a rămas până în ianuarie, apoi s-a întors în mai 1819 şi a continuat să o urmărească pe Anne Catherine aproape neîntrerupt până la moartea ei.

Sfânta călugăriţă 1-a rugat neostoit pe Atotputernic să îndepărteze stigmatele exterioare datorită necazului şi oboselii pe care ele i le pricinuiau, iar ruga i-a fost ascultată la sfârşitul a şapte ani. Spre sfârşitul anului 1819 sângele a început să curgă mai rar din rănile ei, iar apoi a încetat cu totul. Pe 25 decembrie crustele de pe mâini şi picioare au căzut, lăsând locul doar unor cicatrice albe care se înroşeau în anumite zile, însă durerea pe care o simţea nu a fost diminuată nici în cel mai mic grad. Semnul crucii şi rana de pe partea dreaptă a pieptului erau deseori ca mai înainte. în anumite zile simţea dureri aprige în jurul capului, ca şi cum pe el îi era apăsată o cunună de spini. în aceste momente nu îşi putea sprijini capul de nimic, nici măcar să şi-1 odihnească pe mână, şi trebuia să petreacă ore lungi, uneori nopţi întregi în şezut în pat, ajutată de perne, în timp ce gemetele de durere ce îi scăpau o arătau ca o îngrozitoare imagine vie a suferinţei. După acest stadiu sângele îi curgea din plin din jurul capului. Uneori doar baticul îi era îmbibat de sânge, însă alteori sângele îi curgea pe faţă şi gât. De Vinerea Mare, 19 aprilie 1819, toate rănile i s-au redeschis, după care s-au închis din nou în zilele următoare. Câţiva doctori şi naturalişti au făcut o cercetare minuţioasă asupra stării ei. în acest scop a fost mutată singură într-o casă străină, unde a rămas din 7 până în 29 august. însă această examinare nu pare a fi produs vreun rezultat. A fost adusă înapoi în propria locuinţă pe 29 august, iar din acel moment până în clipa morţii a fost lăsată în pace, în afară de faptul că ocazional era. deranjată de dispute private şi insulte publice. Overberg i-a scris următoarele rânduri în legătură cu acest subiect: „Ce ai avut de suferit de care să te plângi? Vorbesc cu un suflet ce nu doreşte nimic mai mult decât să devină tot mai asemeni Mirelui Divin. Nu ai fost oare tratată mai îndurător decât a fost Mirele tău? Nu ar trebui să te bucuri că ai fost ajutata să îi semeni mai aproape, şi astfel să fii mai plăcută în ochii Lui? Ai suferit uit alături de Iisus, dar până acum insultele te-au ocolit în cea mai mare parte. O dată cu cununa de spini nu ai purtat şi mantia purpurie şi roba batjocurii, şi încă mai puţin ai auzit: Luaţil de aici! Răstigniţi-l! Răstigniţi-l! Nu mă îndoiesc că aşa simţi şi tu. Mărire Domnului nostru Iisus Hristos."

De Vinerea Mare în 30 martie 1820, sângele i-a ţâşnit din nou din mâini, picioare, cap şi piept. S-a întâmplat ca atunci când a leşinat, una din persoanele ce era cu ea, ştiind că aducerea unor moaşte îi făcea bine, a pus lângă picioarele ei o bucată de pânză în care erau împăturite câteva, iar sângele ce ieşea din răni a atins acea bucată de pânză. Seara când aceeaşi pânză cu moaşte i-a fost pusă pe umeri şi piept, unde durerea era mai puternică, ea a exclamat dintr-o dată, în stare de extaz: „E minunat căci îl văd pe Mirele Ceresc întins în mormântul din Ierusalimul pământesc; şi îl mai văd trăind în Ierusalimul ceresc înconjurat de sfinţi, iar în mijlocul sfinţilor văd pe cineva care nu e sfânt - o călugăriţă. Din capul, mâinile, coastele şi picioarele sale îi curge sânge iar sfinţii se află deasupra părţilor sângerânde."

în 9 februarie 1821 ea a căzut într-o stare de extaz în timpul înmormântării unui preot sfânt. Din frunte şi din crucea de pe piept îi curgea sânge.

Cineva a întrebat-o: „Ce e cu tine?" Ea a zâmbit şi a vorbit asemenea cuiva care s-a trezit dintr-un vis: „Eram lângă corpul Lui. în ultimul timp m-am obişnuit să aud muzică sfântă, iar De Profundis m-ar impresionat adânc." A murit în aceeaşi zi trei ani mai târziu. în 1821, cu câteva săptămâni înainte de Paşte, ne-a comunicat că în timpul rugăciunii i se spusese: „Ia aminte, căci vei suferi în ziua adevăratei aniversări a Patimilor şi nu în ziua marcată în acest an din calendarul ecleziastic." Vinerea, în ziua de 30 martie, la ora zece dimineaţa a căzut fără simţire". Faţa şi pieptul îi erau inundate" de sânge iar trupul îi era acoperit cu răni ca cele făcute de loviturile unui bici. La ora doisprezece ea s-a aşezat în formă de cruce, cu braţele întinse cât se putea de mult. Cu câteva minute înainte de ora doi picături de sânge au început să-i curgă din mâini şi picioare. De Vinerea Mare, 20 aprilie, ea se afla pur şi simplu într-o stare de pură contemplare. Această remarcabilă excepţie de la regulă pare a fi fost un efect al providenţei, căci la momentul în care rănile ei sângerau de obicei, un nurnăr de indivizi curioşi şi dezagreabili veneau să o vadă fără a avea gânduri prea curate, încercând să publice ceea ce vedeau. însă astfel ei au fost făcuţi fără intenţie să participe la pacea ei sufletească, spunând că rănile au încetat să mai sângereze.

Pe 19 februarie 1822 a fost din nou avertizată că va suferi în ultima vineri din martie şi nu în Vinerea Mare. în vinerea din data de 15 şi din nou în vinerea din 29, crucea de pe piept şi rana din partea dreaptă au început să sângereze. înainte de 29 a simţit de mai multe ori ca şi cum un curent de foc curgea cu repeziciune dinspre inimă spre partea dreaptă şi prin braţe şi picioare până la stigmate, ce arătau roşii şi inflamate. în seara zilei de joi 28 a căzut într-o stare de contemplare a Patimilor, stare în care a rămas până vineri seara. Pieptul, capul şi partea dreaptă îi sângerau. Toate venele mâinilor erau umflate. Din stigmate nu a curs sânge decât în 3 martie, ziua găsirii Sfintei Cruci. Ea a mai avut o viziune a descoperirii adevăratei cruci de către Sfânta Elena, şi s-a imaginat pe sine stând întinsă în gr6apa de sub cruce. Dimineaţa îi curgea mult sânge din cap şi din partea dreaptă, iar după amiaza din mâini şi picioare, şi i se părea că pe ea se încearcă dacă crucea a fost cu- adevărat crucea lui Iisus Hristos, iar sângele îi mărturisea identitatea. în anul 1823, de Joia şi Vinerea Mare ce au căzut în 27 şi 28 martie, a avut viziuni ale Patimilor, timp în care i-a curs sânge din toate rănile, provocându-i o imensă durere. în mijlocul acestor suferinţe, deşi răscolită în spirit, a fost obligată să dea răspunsuri cu privire la toate problemele legate de gospodărie, ca şi cum ar fi fost în putere, dar nu şi-a făcut auzită nici o plângere, deşi era aproape pe moarte. Aceasta a fost ultima dată când sângele a dat mărturie realităţii uniunii sale cu suferinţele Celui ce s-a dăruit cu totul pentru mântuirea noastră. Cele mai multe dintre fenomenele vieţii extatice ce ne sunt arătate în vieţile şi scrierile sfintelor Bridget, Gertrude, Mechtilde, Hildegarde, Catherine din Sienna, Catherine din Genoa, Catherine din Bologna, Colomba da Rieti, Lidwina din Schiedam, Catherine Vanini, Teresa a lui Iisus, Anne a Sfântului Bartolomeu, Magdalena din Pazzi, Mary Villana, Mary Buonomi, Marina d'Escobar, Crescentia de Kaufbeuern şi a multor altor călugăriţe din diverse ordine, se regăsesc şi în istoria vieţii lăuntrice a Annei Catherine Emmerich. Aceeaşi cale i-a fost aleasă de către Dumnezeu. Şi-a împlinit ea, asemeni acestor sfinte femei, ţelul? Doar Dumnezeu ştie. Ce putem noi face nu e decât sa ne rugăm să fi fost aşa şi putem să sperăm. Aceia dintre cititorii noştri care nu cunosc viaţa extatică din scrierile celor ce au trăit-o, vor găsi informaţii leeate de acest subiect în Introducerea lui Goerres la scrierile lui Henry Suso, publicată la Ratisbonne în 1829.

Cum mulţi creştini credincioşi, pentru a îşi transforma viaţa într-un neîntrerupt act de venerare, se străduiesc să vadă în treburile lor zilnice o reprezentare simbolică de un anumit fel de a îl adora pe Dumnezeu, nu e ceva extraordinar că acele suflete sfinte ce trec de la o viaţă activă la una plină de suferinţă şi contemplare îşi văd şi ele trudele spirituale sub forma ocupaţiilor zilnice care le umpleau mai înainte zilele. Atunci faptele lor erau rugăciuni. Acum rugăciunile sunt fapte, însă forma rămâne aceeaşi. în acest fel Anne Catherine, în viaţa ei extatică, s-a rugat de multe ori pentru Biserică sub forma unor parabole cu referire la agricultură, grădinărit, ţesut, cusut şi păstorit. Toate aceste ocupaţii erau aranjate în funcţie de semnificaţia lor în diferitele perioade ale anului comun, cât şi ale celui ecleziastic, şi erau urmate sub patronajul şi ajutorul sfinţilor din fiecare zi.

Semnificaţia acestor cercuri de simboluri avea referinţă la întreaga parte activă a vieţii sale lăuntrice. Un exemplu va ajuta mai bine la limpezirea acestui lucru.

Pe când Anne Catherine era încă copil şi lucra la plivit, îl ruga pe Dumnezeu să smulgă buruienile de pe câmpul Bisericii. Dacă mâinile îi erau înţepate de urzici sau dacă era nevoită să facă de la capăt munca altora, durerea şi oboseala i le oferea lui Dumnezeu, şi îl ruga, în numele luî Iisus Hristos, ca păstorul sufletelor să nu obosească niciodată, şi ca nici unul să nu înceteze a trudi din greu şi cu sârg. Astfel, lucrul devenea rugăciune.

Voi da acum un exemplu corespunzător din viaţa ei extatică. A fost bolnavă de multe ori, şi, deşi se afla într-o stare de extaz neîntrerupt, în timpul căreia gemea deseori, îşi mişca mâinile ca o persoană ce plivea. Intr-o dimineaţă s-a plâns că mâinile şi braţele o usturau şi o mâncau, iar la o examinare se putea vedea că erau acoperite de băşici, ca şi cele produse de urzici. Apoi i-a rugat pe cei câţiva cunoscuţi de lângă ea să o

acompanieze în rugăciunea sa pentru un anumit scop. Ziua următoare mâinile îi erau inflamate şi o dureau, ca după o muncă grea. Când a fost întrebată de ce, a răspuns: „O, am atâtea urzici de smuls din jurul viţei de Vle, căci cei a căror datorie e să facă asta nu au făcut decât să rupă tulpinile, pă e U am ost . / obligată să smulg rădăcinile cu mare greutate dintr-un mant Pietros."

Persoana care pusese întrebarea a început să-i învinovăţească pe acei oameni nepricepuţi, dar s-a simţit şi mai încurcată când ea i-a răspuns: „Unul dintre ei ai fost chiar tu - cei ce rup doar tulpinile urzicilor şi lasă rădăcinile în pământ sunt persoanele care se roagă nepriceput." Doar mai târziu s-a dezvăluit că se rugase pentru câteva dioceze care i se arătaseră ca nişte plantaţii de viţă de vie pustiite, unde era necesară multă muncă. Inflamarea reală a mâinilor ei rămâne mărturie că bisericile ce i se arătaseră sub formă de plantaţii de viţă de vie au resimţit efectele benefice ale rugăciunii sale şi trudei ei spirituale. Căci cum poarta li se deschide celor ce bat în ea, la fel trebuie să li se deschidă şi celor ce bat cu atâta putere încât îşi rănesc degetele.

Efecte similare ale spiritului asupra corpului se regăsesc şi în vieţile persoanelor marcate de extaze, nefiind nicidecum contrare credinţei. Sfânta Paula, dacă e să dăm crezare Sfântului Jerome, a vizitat locurile sfinte în spirit, ca şi cum le-ar fi vizitat cu trupul, iar un lucru asemănător i s-a întâmplat şi Sfintei Colomba din Rieti şi Sfintei Lidwina din Schiedam. Trupul celei de-a doua păstra urme ale călătoriei spirituale, ca şi cum ar fi călătorit cu adevărat. A simţit toată oboseala ce ar fi cauzat-o o călătorie dureroasă: picioarele îi erau rănite şi pline de semne ce arătau ca şi când ar fi fost făcute de pietre sau spini.

Ea a fost călăuzită în această călătorie de îngerul ei păzitor, care îi spusese că rănile corporale nu înseamnă decât că a fost atinsă atât în trup cât şi în spirit.

Răni similare erau vizibile şi pe trupul Annei Catherine imediat după câteva dintre viziunile sale. Lidwina şi-a început călătoria extatică urmându-şi îngerul păzitor până la capela Sfintei Fecioare din Schiedam. Anne Catherine şi-a început-o pe a sa urmându-şi îngerul păzitor până la capela de lângă locuinţa ei.

Călătoriile ei către Ţara Sfântă, după cele spuse de ea, erau făcute pe- cele mai diferite drumuri. Uneori mergea chiar în jurul pământului, atunci când scopul spiritual impus îi cerea asta. In cursul acestor călătorii de acasă şi până în cele mai îndepărtate ţinuturi ajuta mulţi oameni, prin lucrări de milostenie atât trupească cât şi spirituală, lucru ce era făcut deseori în parabole. La sfârşitul unui an mergea din nou în aceleaşi locuri, vizita aceleaşi persoane şi observa progresul lor spiritual sau căderea lor în păcat. Fiecare parte a acestei trude purta întotdeauna cu sine o referinţă la Biserică şi la regatul Domnului pe pământ. La sfârşitul acestor pelerinaje spirituale ajungea de fiecare dată în Ţara Sfântă, unde cerceta fiecare parte în detaliu, şi pe care o vedea uneori în stadiul din prezent, iar alteori aşa cum era în diferite perioade ale istoriei sfinte. Căci trăsătura ei deosebită şi privilegiul special era o cunoaştere intuitivă a istoriei Vechiului şi Noului Testament, a celor din Familia Sfântă şi a tuturor sfinţilor pe care îi contempla în spirit. Ea a văzut semnificaţia tuturor zilelor de sărbătoare ale anului ecleziastic atât din punctul de vedere al devotamentului cât şi din perspectivă istorică. Vedea şi descria zi de zi, în cel mai mic detaliu, după nume, locuri, persoane, sărbători, obiceiuri şi minuni înfăptuite, tot ce se întâmplase în viaţa exterioară a lui Iisus până la ridicarea Lui la ceruri şi în cea a Apostolilor timp de câteva săptămâni după pogorârea Sfântului Spirit. Ea îşi considera viziunile nu ca pe nişte pure bucurii spirituale ci ca pe nişte câmpii fertile, însămânţate din plin cu lucrarea lui Hristos, dar care încă nu fuseseră culese. Deseori se ruga pentru ca fructele anumitor suferinţe ale Domnului să fie dăruite Bisericii, şi îl ruga pe Dumnezeu să dea Bisericii lucrarea Mântuitorului prin ea, pe care ar lua-o în numele acesteia asupra sieşi.

Ea nu a crezut niciodată că viziunile sale au legătură cu viaţa ei exterioară şi nici nu le privea ca având vreo valoare istorică. în exterior nu cunoştea şi nu credea în altceva în afară de catehism, istoria obişnuită a Bibliei, slujbele de duminică şi de sărbători şi de calendarul creştin, care pentru vederea ei pătrunzătoare reprezenta o mină nesfârşită de bogăţii ascunse, căci îi oferea în doar câteva pagini o linie călăuzitoare ce o purta prin întreaga istorie şi prin care tiecea de la mister la mister. Astfel celebra toţi sfinţii, pentru a culege fructele eternităţii în timp şi pentru a le păstra şi dărui altora în pelerinajele ei din întregul an, ca voia lui Dumnezeu să se împlinească pe pământ aşa cum se împlineşte în ceruri. Ea nu a citit . niciodată Vechiul şi Noul Testament, iar când obosea să mai povestească despre viziunile sale spunea uneori: „Poţi citi despre asta în Biblie", ca apoi să rămână uimită să afle că aşa ceva nu era deloc în Biblie. „Căci", mai spunea ea, „oameni spun tot timpul astăzi că nu trebuie să citeşti nimic în afară de Biblie, ce cuprinde toate care sunt."

Adevărata încercare a vieţii ei a fost să sufere pentru Biserică şi pentru unii membri ai acesteia, a căror disperare o putea vedea în spirit, sau care o rugau să se roage pentru ei fără a şti că biata călugăriţă bolnavă putea face mai multe în folosul lor decât să spună Tatăl nostru, că toate suferinţele lor trupeşti şi spirituale şi le lua asupra sieşi şi că trebuia să îndure singură cele mai crunte dureri, fără ajutor, la fel cum făceau sfinţii zilelor de demult. în

epoca în care trăia nu avea alt ajutor decât cel al leacurilor. Când îndura astfel suferinţele pe care le-a luat asupra sa pentru alţii, deseori îşi întorcea gândul spre suferinţele asemănătoare ale Bisericii, iar când suferea pentru un singur om, la fel îşi oferea tot ce îndura întregii Biserici.

Următorul exemplu e foarte grăitor pentru cele spuse mai sus. Timp de câteva săptămâni a avut toate simptomele tuberculozei: iritaţie violentă a plămânilor, transpiraţie excesivă, tuse convulsivă, expectoraţie continuă şi o febră foarte ridicată. Atât de crudă îi era suferinţa încât îşi aştepta moartea, şi chiar o dorea. S-a observat că a trebuit să lupte împotriva unei tentaţii puternice de iritabilitate. Dacă îi ceda o clipită izbucnea în lacrimi iar suferinţa îi creştea înzecit, părând că va înceta imediat să mai existe dacă nu căuta pe loc iertare în penitenţă. Mai trebuia să lupte şi împotriva unui sentiment de aversiune legată de o anumită persoană pe care nu o mai văzuse de ani de zile. Dispera din cauză că acea persoană, cu care spunea că nu avea nimic în comun, se afla constant în faţa ochilor ei în cea mai rea dispoziţie, ceea ce o făcea să plângă amar, cu conştiinţa tulburată, spunând că nu va face un păcat, că durerea acelei persoane trebuie cunoscută de toţi şi alte lucruri de neînţeles pentru cei ce o ascultau. Boala a continuat să avanseze şi s-a crezut că ajunsese în clipa dinaintea morţii. în acest moment unul dintre prietenii ei a văzut-o umplut de uimire cum se ridică în pat şi spune: „Repetă împreună cu mine rugăciunile pentru cei aflaţi în agonia de pe urmă." El a făcut cum i s-a cerut iar ea a rostit litania într-o voce hotărâtă. După puţin timp s-au auzit clopotele şi în cameră a intrat o persoană care a rugat-o pe Anne Catherine să se roage pentru sora lui care tocmai murise. Anne Catherine a cerut detalii legate de boala şi moartea acesteia ca şi cum ar fi fost adânc interesată, iar prietenul menţionat mai sus a auzit povestea istorisită de noul venit despre sfârşirea surorii sale, ce semăna în cele mai mici detalii cu boala Annei Catherine. Femeia decedată se afla în chinuri atât de groaznice la început încât nu putea să se pregătească pentru moarte, însă în ultima noapte starea ei s-a mai îmbunătăţit, şi-a găsit pacea în Dumnezeu, după ce se împăcase cu o persoană pe care o duşmănea, apoi a murit în pace, întărită de ultima spovedanie şi de prezenţa acelei persoane pe care o urase mai înainte. Anne Catherine a dat o mică sumă de bani pentru înmormântare. Tuşea şi febra au părăsit-o şi arăta ca un om epuizat de oboseală. Prietenul ei i-a spus: „Când această groaznică boală a coborât asupra ta, acea femeie s-a întremat şi ura pentru altul a fost singura piedică în faţa găsirii păcii cu Dumnezeu. Tu ai luat asupra ta ura ei şi ea a murit împăcată, iar acum începi să te însănătoşeşti. Mai suferi încă din pricina ei?" „Nu", a răspuns ea, „asta nu ar mai fi cu putinţă. Dar cum poate cineva să nu ocolească suferinţa când până şi vârful degetului mic e în aprige dureri? în Hristos toţi suntem un singur trup." „Dar pentru bunul Dumnezeu", a zis prietenul ei, „acum eşti din nou bine întrucâtva." „Nu pentru mult timp totuşi," a răspuns ea cu un zâmbet, „mai sunt şi alţii care au nevoie de ajutorul meu." Apoi s-a întors pe partea cealaltă să se odihnească.

După doar câteva zile a început să simtă o durere aprigă în toate mădularele laolaltă cu simptome de apăsare pe piept. Am descoperit per soana pentru care suferea Anne Catherine şi am observat că suferinţele acesteia scădeau deodată sau creşteau în proporţie inversă cu cele ale Annei Catherine.

Astfel o îndemna mila să ia asupra sieşi bolile şi chiar ispitele celorlalţi, pentru ca aceştia să se poată pregăti în pace pentru moarte. Ea era silită să sufere în tăcere, atât pentru a ascunde slăbiciunile aproapelui cât şi pentru a nu fi privită ea însăşi ca o nebună. Era obligată să accepte tot ajutorul pe care medicina putea să îl ofere pentru o boală pe care o lua voluntar asupra sa şi să fie acuzată de ispite care nu erau ale ei. în sfârşit, era necesar ca ea să apară pervertită în faţa oamenilor, încât cei pentru care suferea să poată fi izbăviţi în faţa lui Dumnezeu..

Intr-o zi, un prieten îndurerat stătea pe marginea patului ei, când deodată ea cade în extaz şi începe să se roage cu voce tare: „O, mărite Iisus, dă-mi voie să car acea grea piatră!" Prietenul a întrebat-o ce s-a întâmplat. „Sunt pe drum spre Ierusalim," a răspuns ea, „şi văd un sărac mergând cu mare dificultate, căci duce o piatră mare pe piept, a cărei greutate aproape că îl zdrobeşte." După câteva momente exclamă din nou: „Dă-mi mie acea grea piatră, căci tu nu poţi să o duci mai departe. Dă-mi-o mie." Dintr-o dată ea cade într-o parte leşinând, ca şi cum ar fi fost zdrobită de o povară grea, iar în aceeaşi clipă prietenul ei s-a simţit liber de povara durerii ce îl aPăsa, iar inima i s-a umplut de fericire. Văzând-o într-o atât de groaznică suferinţă a întrebat-o ce s-a întâmplat, iar răspunsul ei însoţit de un zâmbet a fost: „Nu pot să mai zăbovesc aici. Sărmane, trebuie să îţi iei înapoi povara." Prietenul ei a simţit pe loc toată greutatea durerii sale reîntorcându-se, pe când ea, devenind la fel ca înainte, şi-a continuat călătoria spirituală spre Ierusalim.

Vom mai da încă un exemplu legat de truda ei spirituală. într-o dimineaţă a dat prietenului său o punguţă cu puţină făină de secară şi câteva ouă şi i-a arătat o casă unde trăia o femeie săracă împreună cu bărbatul ei şi doi copii mici. El trebuia să-i spună să le fiarbă şi să le mănânce, căci fierte îi fac bine la piept. Prietenul, intrând în casă şi-a scos punguţa de sub mantie, iar biata mamă care, cuprinsă de febră, stătea întinsă pe o saltea între cei doi copii doar pe jumătate îmbrăcaţi a exclamat întinzând mâinile spre el: „O, domnule, trebuie ca Dumnezeu sau sora Emmerich să te fi trimis la

mine. îmi aduci făină de secară şi ouă." Femeia, copleşită, a izbucnit în lacrimi, iar apoi a început să tuşească atât de violent încât a fost nevoită să-i facă un semn soţului să vorbească pentru ea. Bărbatul a spus că noaptea dinainte Gertrude a fost foarte agitată şi a vorbit mult în somn, şi la trezire i-a povestit visele ce le-a avut în aceste cuvinte: „Se făcea că stăteam în pragul uşii împreună cu tine, când sfânta călugăriţă iese din casa vecină, şi ţi-am spus să o priveşti. Ea s-a oprit în faţa noastră şi mi-a spus: «O, Gertrude, arăţi foarte bolnavă. îţi voi trimite puţină făină de secară şi ouă care te vor vindeca.» Apoi m-am trezit." Astfel povestea sărmanul om. Şi el şi soţia lui şi-au exprimat recunoştinţa şi purtătorul leacurilor de la Anne Catherine a părăsit îngândurat casa. Nu i-a spus nimic călugăriţei când a văzut-o, dar câteva zile mai târziu ea 1-a trimis din nou în. acelaşi loc cu un dar asemănător, iar el a întrebat-o cum de o cunoştea pe biata femeie. „Ştii", a răspuns ea, „că în fiecare seară mă rog pentru toţi cei în suferinţă. Aş vrea să pot merge să îi ajut şi de obicei visez că merg de la o locuinţă la alta şi că îi ajut atât cât îmi stă în putere. în acest fel am mers în vis în casa acelei femei. Ea stătea în prag cu soţul ei şi i-am spus: «O, Gertrude, arăţi foarte bolnavă. îţi voi trimite puţină făină de secară şi ouă care te vor vindeca.» Şi i-am trimis acestea prin tine în dimineaţa următoare." Ambele persoane rămăseseră însă în patul lor şi au visat acelaşi lucru, iar visul a devenit realitate. Sfântul Augustin în a sa Cetate a Domnului, cartea 18, capitolul 18, vorbeşte de o întâmplare asemănătoare care a avut loc între doi filosofi ce s-au vizitat reciproc în vis şi au discutat câteva pasaje din Platon, amândoi rămânând adormiţi în casele lor.

Aceste suferinţe şi acest straniu mod de trudă activă erau ca o singură rază de lumină ce îi umplea întreaga viaţă. Infinit era numărul trudelor spirituale şi suferinţelor care veneau din toate părţile şi pătrundeau în inima ei - acea inimă atât de plină de dragoste pentru Iisus Hristos.

Asemeni Sfintei Catherine din Sienna şi altor extatici trăia şi ea deseori cel mai adânc sentiment de convingere că Mântuitorul nostru i-a scos inima afară din piept şi a pus-o pe a Lui în loc pentru un timp.

Următorul fragment ne va oferi o idee despre misteriosul simbolism care îi guverna simţămintele. în anul 1820 ea a înfăptuit multe lucruri în spirit, pentru mai multe parohii. Rugăciunile ei erau reprezentate prin munca cea mai grea la viţa de vie. Ce am povestit mai sus în legătură cu uizicile e ceva de acelaşi fel.

Pe data de 6 septembrie ghidul ei ceresc i-a spus: «Ai plivit, ai săpat, ai legat şi ai tăiat via. Ai măcinat buruienile astfel încât să nu mai răsară din nou.

Apoi ai plecat cu bucurie şi te-ai odihnit. Pregăteşte-te acum să trudeşti din greu pentru sărbătoarea Sfintei Fecioare şi a Sfântului Mihai. Strugurii se coc şi trebuie îngrijiţi bine.» Apoi m-a condus", a continuat ea, „către viţa de vie a Sfântului Liboire şi mi-a arătat viţele la care am lucrat. Munca mea fusese izbândită căci strugurii prindeau culoare şi se făceau mari, iar în unele părţi sucul roşu picura din ciorchine pe pământ. Ghidul meu mi-a spus: „Când virtuţile binelui încep să strălucească în faţa celorlalţi, atunci vor începe ele să se lupte aprig, să fie asuprite, să fie ispitite şi să sufere prigoană. în jurul viţei trebuie ridicat un gard pentru a păzi strugurii copţi de hoţi şi fiare sălbatice." Apoi mi-a arătat cum să construiesc un zid îngrămădind pietre şi să cresc un gard de spini în jur. Cum mâinile îmi sângerau de atâta trudă, Dumnezeu, pentru a-mi da putere, mi-a dat voie să văd misterioasa semnificaţie a viţei de vie şi a altor câţiva pomi fruciiferi. Adevărata viţă de vie e Iisus Hristos, care prinde rădăcină şi creşte în noi. Tot lemnul fără folos trebuie tăiat pentru a nu lăsa seva să se irosească, seva care va fi vin, iar în cea mai Binecuvântată Taină, Sângele lui Hristos. Tăierea viei trebuie făcută după anumite reguli care mi-au fost făcute cunoscute. Tăierea înseamnă, într-un sens spiritual, mdepărtarea celor ce nu sunt folositoare, penitenţă şi înăbuşire a Pasiunilor, astfel încât adevărata vie să crească în noi şi să dea roade, în locul naturii corupte care nu dă decât lemn şi frunze. Tăierea se face după reguli stabilite pentru că e necesar ca doar anumite ramuri să fie tăiate din om, iar a tăia prea mult înseamnă a mutila sufletul. Nimic nu trebuie tăiat la lucrurile sădite în omenire de Preasfânta Fecioară, ci trebuie să rămână acolo veşnic. Adevărata viţă de vie uneşte cerul cu pământul şi divinitatea cu umanitatea. Iar partea ce trebuie tăiată e cea umană, pentru ca să crească cea divină nestânjenită.

Am mai văzut multe alte lucruri legate de viţa de vie, lucruri care nu ar încăpea nici într-o carte mare ca Biblia. într-o zi în care simţeam o durere aprigă în piept l-am rugat pe Dumnezeu să nu-mi dea o povară mai presus de puterile mele. Iar atunci mi-a apărut Mirele Divin şi mi-a spus: „Team aşezat pe divanul nupţial, care e un divan al suferinţei. Ca veşminte şi nestemate de măritiş ţi-am dat suferinţă şi ispăşire. Trebuie să suferi, căci nu te voi părăsi, tu eşti legată de viţa de vie şi nu te vei pierde." Atunci am găsit alinare pentru toate suferinţele mele. Tot aşa mi-a fost explicat de ce în viziunile mele legate de sărbătorile familiei lui Iisus, cum ar fi sărbătoarea Sfintei Ana, a Sfântului Ioachim, a Sfântului Iosif etc, am văzut întotdeauna Biserica din timpul sărbătorii sub forma unei ramuri de viţă de vie. La fel s-a întâmplat şi de sărbătoarea Sfântului Francis de Assisi, a Sfintei Catherine din Sienna şi a tuturor sfinţilor care au avut stigmate.

Semnificaţia suferinţelor din membrele mele mi-a fost explicată în următoarea viziune: am văzut un trup omenesc gigantic într-o stare de cumplită sluţire ce era ridicat spre cer. La mâini şi picioare nu avea degete, trupul era acoperit cu răni înspăimântătoare, dintre care unele erau încă proaspete şi sângerânde, iar altele acoperite cu carne moartă. Pe o parte trupul era negru, mâncat de gangrena, ca şi cum o jumătate ar fi fost toată mâncată. Am suferit de parcă propriul meu trup se afla în această stare, iar atunci călăuzitorul meu mi-a spus: „Acesta e trupul Bisericii, trupul tuturor oamenilor şi al tău de asemenea." Apoi, arătând spre fiecare rană, mi-a arătat câte o parte a lumii. Am văzut un număr infinit de oameni şi popoare ce erau îndepărtate de Biserică, toate în felul lor, şi am simţit durerea acestei îndepărtări de parcă erau smulse din propria mea carne. Apoi călăuzitorul meu mi-a spus: „Fie ca suferinţele tale să te înveţe o lecţie, şi dăruieşte-le lui Dumnezeu o dată cu cele ale lui Iisus pentru toţi cei îndepărtaţi. Oare un mădular nu suferă pentru altul întru vindecare şi unirea lor în trup? Când părţile cele mai strâns legate de trup se desprind de el e ca şi cum ar fi smulsă carnea din jurul inimii." în ignoranţa mea am crezut că vorbea despre acei fraţi ce nu se află în comuniune cu noi, dar călăuzitorul meu a mai zis: „Cine sunt fraţii noştri? Nu rudele de sânge sunt cele mai apropiate de inima noastră dar cei ce ne sunt fraţi întru sângele lui Hristos - copiii Bisericii ce se îndepărtează de ea." El mi-a arătat că partea neagră şi gangrenată a trupului era pe cale să se vindece, că acea carne putrezită ce se adunase în jurul rănilor reprezenta ereticii, că acea carne moartă era simbolul pentru toţi cei ce sunt morţi spiritual şi care sunt lipsiţi de orice sentiment şi că părţile osificate reprezentau ereticii îndărătnici. Astfel am văzut şi am simţit fiecare rană şi semnificaţia sa. Trupul s-a întins înspre ceruri. Era trupul Miresei lui Hristos, cel mai dureros de privit. Am vărsat lacrimi amare, dar simţindu-mă în acelaşi timp adânc îndurerată şi întremată de durere şi compasiune am început iarăşi să trudesc cu toată puterea mea."

Cufundându-se sub greutatea vieţii şi a misiunii ce i-a fost încredinţată îl ruga deseori pe Dumnezeu să o elibereze, pentru ca apoi să se simtă ca şi când s-ar afla pe marginea mormântului. Dar de fiecare dată spunea: „Doamne, fie voia Ta şi nu a mea. Dacă rugăciunile şi suferinţele mele sunt de folos fie să trăiesc o mie de ani, dar lasă-mă să mor, mai degrabă decât să Te supăr." Apoi primea poruncă să trăiască şi să se ridice, ducându-şi încă o dată crucea cu răbdare. Din când în când drumul vieţii sale îi era arătat, ducând spre vârful unui munte unde se afla un oraş strălucitor şi minunat Ierusalimul ceresc. Deseori gândea că a şi ajuns în acel fericit lăcaş, ce părea a fi atât de aproape de ea, iar bucuria îi era mare. Dar dintr-o dată vedea că de oraş o desparte o vale, unde trebuia să coboare prin prăpăstii şi să urmeze cărări ocolite, trudind, suferind şi făcând fapte de caritate pretutindeni. Trebuia să-i îndrume pe cei rătăciţi pe calea cea dreaptă, să-i ridice pe cei căzuţi, uneori chiar să-i ducă în spate pe cei înlemniţi şi să-i tragă după ea cu forţa pe cei ce nu doreau să meargă, iar toate aceste fapte nu erau decât tot atâtea noi poveri legate de crucea ei. Atunci mergea tot mai greu, clătinându-se sub povară, iar câteodată căzând la pământ.

In 1823 a început să spună mai des ca de obicei că nu îşi putea continua misiunea în situaţia ei, că nu mai avea putere şi că avea nevoie să trăiască şi să moară într-o mănăstire liniştită. Mai spunea că Dumnezeu o ya lua curând la sine şi că 1-a rugat să-i dea voie să obţină prin rugăciune în cealaltă lume ceea ce slăbiciunile nu au lăsat-o să obţină în aceasta. Sfânta Catherine din Sienna, cu puţin timp înainte de moarte, a înălţat o rugă asemănătoare.

Anne Catherine mai avusese o viziune în legătură cu ceea ce va primi după moarte, şi anume cu lucruri care nu existau atâta timp cât trăia. Anul 1823, ultimul pe care 1-a încheiat, i-a adus o trudă chinuitoare. Era nerăbdătoare să-şi ducă misiunea la sfârşit, aşa că şi-a ţinut promisiunea pe care o făcuse înainte, de a relata istoria tuturor Patimilor. Acestea erau subiectul meditaţiilor sale din postul acestui an, iar prezentul volum chiar din ele este compus. Dar asta nu a însemnat că nu a luat parte la misterele acestei perioade sau la diferitele taine ale fiecăreia dintre zilele de sărbătoare ale Bisericii, dacă într-adevăr cuvintele a lua parte sunt suficiente pentru a exprima minunatul mod în care a dat o mărturie vizibilă a tainei sărbătorite în fiecare zi printr-o bruscă schimbare a vieţii ei trupeşti şi spirituale. în legătură cu acest subiect puteţi vedea capitolul intitulat întrerupere a imaginilor Patimilor.

Fiecare sărbătoare a Bisericii era pentru ea mult mai mult decât sfinţirea amintirii. Ea vedea în fundamentul istoric al fiecărei sărbători un act divin, făcut pentru izbăvirea umanităţii căzute. Deşi aceste acte divine îi apăreau ca fiind eterne, ştia totuşi că, pentru ca omul să profite de ele în sfera limitată şi îngustă a timpului, el trebuie să se folosească de ele într-o serie de momente succesive, iar pentru acest motiv trebuiau ele repetate şi înnoite în Biserică, în ordinea stabilită de lisus Hristos şi Sfântul Spirit. în ochii ei toate sărbătorile erau haruri divine ce se întorceau la momente stabilite în fiecare an ecleziastic, în acelaşi fel în care fructele şi recoltele pământului veneau la timpul lor din anul natural.

Zelul ei şi gratitudinea în primirea şi păstrarea acestor haruri erau neobosite şi la fel era şi dorinţa ei de a le oferi celor ce le nesocoteau valoarea. în acelaşi fel în care compasiunea ei pentru Mântuitorul răstignit i-a fost plăcută lui Dumnezeu şi i-a oferit privilegiul de a fi marcată cu stigmatele Patimilor şi cu pecetea iubirii perfecte, tot aşa suferinţele Bisericii şi ale celor în suferinţă erau repetate în diferitele stări ale trupului şi sufletului ei.

Iar toate aceste minuni aveau loc înlăuntrul ei, neştiute de cei din jur. Şi ea nu era mai conştientă de ele decât e albina de efectele trudei sale, dar totuşi avea grijă şi cultiva, cu toată grija unui grădinar destoinic, fertila grădină a anului ecleziastic. Trăia din fructele sale şi le dăruia altora, se întărea pe sine şi pe prietenii ei cu florile şi ierburile pe care ea însăşi le cultiva. Sau mai degrabă era ea în această grădină asemenea unei plante sensibile, o floare a soarelui sau o plantă minunată în care, independent de voinţa ei, se reflectau toate anotimpurile anului, toate orele zilei şi toate schimbările vremii.

La sfârşitul anului ecleziastic 1823 a avut pentru ultima dată o viziune legată de încheierea socotelilor acelui an. Neglijenţele slujitorilor Bisericii iau fost arătate Annei Catherine sub formă de diferite simboluri. A văzut cum anumite îndatoriri nu au fost împlinite sau au fost ignorate într-o măsură mai mică sau mai mare şi cum multe dintre ele au fost cu desăvârşire lăsate la o parte. Trebuia dată cea mai severă socoteală de toate îndatoririle neglijate sau respinse, iar slujitorii Bisericii ce au greşit au fost pedepsiţi pentru neglijenţa lor fiind călcaţi de duşmani, sau de umiliri pământeşti. Revelaţiile acestei descrieri au ridicat în slavă dragostea ei pentru Biserică Mama ei, iar ea petrecea zile şi nopţi rugându-se pentru Biserică şi implorând milă. în aceste momente îşi aduna tot curajul şi se oferea să ia singură în spate atât vina cât şi pedeapsa, ca un copil înaintea tronului unui rege, pentru a suferi pedeapsa ce a luat-o asupra sa. Atunci i s-a spus: „Vezi cât de nefericită şi de nenorocită eşti, tu ce voieşti să suferi pentru păcatele altora." Iar spre groaza ei se vedea pe sine ca o masă îndurerată de infinită imperfecţiune. însă dragostea îi rămânea" nestrămutată şi răsuna în aceste cuvinte: „Da, sunt umplută de nenorocire şi păcat, dar sunt mireasa Ta, o Domnul şi Mântuitorul meu! Credinţa mea în Tine şi în mântuirea care ne-ai adus-o nouă îmi acoperă toate păcatele cu mantia Ta regală. Nu te voi părăsi până ce nu îmi vei primi sacrificiul, căci minunata comoară a faptelor Tale nu e închisă nici unuia dintre slujitorii Tăi." Cu timpul rugăciunea îi devenea tot mai plină de viaţă iar pentru urechile omeneşti era ca o dispută şi luptă cu Dumnezeu, în care era purtată de violenţa iubirii. Dacă sacrificiul îi era acceptat, energia părea să o părăsească şi era lăsată în voia naturii umane a suferinţei. După ce trecea de această încercare, aţintindu-şi ochii asupra Mântuitorului în Grădina de Măslini, trebuia să îndure suferinţe de nedescris, suportându-le pe toate cu o minunată răbdare. O vedeam mai multe zile la rând stând nemişcată şi fără simţire, arătând ca un miel muribund. Dacă o întrebam cum se simte, îşi deschidea ochii numai pe jumătate şi răspundea cu un surâs: «Suferinţele mele sunt din cele mai folositoare." La începutul postului Crăciunului suferinţele i-au fost puţin alinate de viziuni ale pregătirii Sfintei Fecioare să-şi părăsească casa şi apoi ale întregii ei călătorii cu Sfântul Iosif la Betleem. Ea le-a ţinut companie zi de zi prin umilele hanuri unde se odihneau noaptea, sau mergea înaintea lor să le pregătească găzduirea. în tot acest timp obişnuia să ia vechi bucăţi de pânză pe care să le transforme noaptea în haine pentru copiii femeilor sărace. Ziua următoare se trezea surprinsă să vadă toate lucrurile aranjate cu grijă în sertare. Acest lucru i se întâmpla în fiecare an, însă în acest an a avut parte de mai multă oboseală şi mai puţină consolare. Astfel, la ceasul naşterii Domnului, când de obicei era copleşită de bucurie, acum abia de se putea târî până la ieslea în care dormea Pruncul Iisus, aducându-i în dar doar mir, iar ca ofrandă doar propria ei cruce, sub greutatea căreia căzu pe jumătate moartă la picioarele Lui. Era de parcă îşi încheia pentru ultima dată socotelile pământeşti cu Dumnezeu şi parcă tot pentru ultima oară se oferea pe sine în locul numărului fără de sfârşit al oamenilor aflaţi în suferinţă spirituală şi trupească.

Chiar şi puţinul ce e cunoscut despre modul în care ea lua asupra sieşi suferinţele altora e aproape de nepătruns. Ea spunea: „Anul acesta Pruncul Iisus nu mi-a adus decât o cruce şi uneltele suferinţei."

Ea era zi de zi tot mai absorbită de propriile-i suferinţe şi deşi continua să îl vadă pe Iisus călătorind din oraş în oraş, tot ce a mai spus despre acest lucru era să indice în ce direcţie mergea. O dată a întrebat într-un glas abia auzit: „Ce zi e azi?" Când i s-a spus că e 14 ianuarie a adăugat: „Dacă mi-ar mai fi fost date câteva zile aş fi povestit întreaga viaţă a Mântuitorului nostru, dar acum nu mai timp să fac asta." Aceste cuvinte erau şi mai de neînţeles cum nu părea să-şi dea seama nici măcar ce an al vieţii lui Iisus contempla atunci în spirit. în 1820 a povestit istoria Mântuitorului până la înălţare, începând cu ziua de 28 iulie a celui de-al treilea an al vieţii publice a lui Iisus şi sfârşind cu ziua de 10 ianuarie a celui de-al treilea an. Pe 27 aprilie 1823, datorită unei călătorii întreprinse de autor, a intervenit o întrerupere a discursului narativ, care a durat până pe 21 octombrie. Atunci ea a reluat firul povestirii de unde îl lăsase şi 1-a continuat până în ultimele săptămâni ale vieţii. Când a spus că lipsesc câteva zile, prietenul ei nu a ştiut cât de departe mersese istorisirea ei, neavând timp să-şi organizeze ce scrisese. După moartea ei a rămas xonvins că de ar mai fi putut să vorbească în ultimele paisprezece zire din viaţă ar fi continuat povestea până la data de 28 iulie a celui de-al treilea an a vieţii publice a Domnului nostru, adică până unde o adusese în 1820.4 Starea ei se înrăutăţea pe zi ce trece. Ea, care de obicei suferea în tăcere, scotea acum gemete înăbuşite, atât de groaznic îi era chinul. Pe 15 ianuarie a spus: „Pruncul Iisus mi-a adus grele suferinţe de Crăciun. Am fost din nou lângă ieslea lui din Betleem. El ardea de febră şi mi-a arătat suferinţele sale şi cele ale mamei lui. Erau atât de săraci încât nu aveau nimic altceva de mâncare decât o coajă uscată de pâine. El mi-a dăruit încă mai multe

suferinţe şi mi-a spus: «Tu eşti a Mea, tu eşti mireasa Mea, suferă cum am suferit Eu, fără să întrebi de ce.» Nu ştiu care îmi vor fi încercările şi cât timp vor dura. Mă supun orbeşte martiriului, fie în viaţă, fie în moarte. Nu doresc decât ca planul ascuns al lui Dumnezeu să se împlinească în mine.

Pe de altă parte sunt liniştită şi găsesc consolare în suferinţele mele. Chiar şi în această dimineaţă am fost foarte fericită. Binecuvântat fie numele Domnului!"

Suferinţele ei au continuat, dacă este posibil, să crească. Stând cu ochii închişi, în şezut, cădea dintr-o parte în alta, în timp ce gemete sugrumate îi părăseau buzele. Dacă stătea întinsă era în pericol de a se sufoca. Respiraţia îi era grăbită şi chinuită iar toţii nervii şi muşchii ei tremurau în agonie.

După greţuri violente au început violentele dureri intestinale, atât de groaznice încât ne temeam că se formează o gangrena. Gâtul îi era pârjolit, gura umflată, obrajii roşii de febră iar mâinile albe ca fildeşul. Rănile stigmatelor străluceau ca argintul sub pielea ei întinsă. Pulsul îi varia între 160 şi 180 bătăi pe minut. Deşi nu putea vorbi din cauza extremei suferinţe, şi-a amintit de fiecare îndatorire. în seara zilei de 26 i-a spus unui prieten: „Astăzi e cea de-a noua zi, trebuie să mergi să plăteşti pentru banda de ceară la capela Sfintei Anne." Pe data de 27, la ora două după amiaza, ea a primit ungerea cea de pe urmă, spre marea uşurare a sufletului şi trupului ei. Seara, prietenul ei, excelenţa sa Cure de H., s-a rugat la căpătâiul ei, lucru ce a ajutat-o mult. Ea i-a spus: „Cât de bine şi frumos este totul!" Iar apoi din nou: „Fie Domnul lăudat de o mie de ori!"

In cartea Viaţa lui Iisus Hristos şi revelaţiile biblice, Anne Catherine Emmerich relatează în detaliu evenimentele ultimilor trei ani şi jumătate din viaţa lui Iisus Hristos. Deşi ea spune explicit căPerioada când Iisus a predicat a durat trei ani şi jumătate (voi. 1, p. 496), cititorul atent va observa că lipseşte aproape un an.

Apropierea morţii nu a întrerupt total uniunea vieţii ei cu cea a Bisericii. Un prieten ce a vizitat-o pe 1 februarie seara s-a dus în spatele patului, de unde nu îl putea vedea, şi asculta cu întreaga compasiune gemetele şi respiraţia ei sacadată, când deodată totul a amuţit, iar el a crezut că murise. în aceeaşi clipă se făcu auzit clopotul ce bătea ceasul Purificării. începutul acestei sărbători i-a făcut sufletul să cadă în extaz. Deşi se afla într-o stare foarte gravă, a lăsat câteva dulci şi iubitoare cuvinte despre Sfânta Fecioară să treacă pragul buzelor sale în timpul nopţii şi zilei sărbătorii.

Către ora douăsprezece ziua a grăit într-o voce deja schimbată de apropierea morţii: „De mult nu m-am mai simţit aşa bine. Am zăcut bolnavă aproape o săptămână, nu-i aşa? Mă simt de parcă nu aş şti nimic despre această lume întunecată! O, ce lumină mi-a arătat Sfânta Maică a Domnului!

M-a luat cu ea, şi cât de mult mi-am dorit să fi rămas cu ea!" Aici s-a recules pentru o clipă, iar apoi a spus, cu degetul pe buze: „Dar nu trebuie să vorbesc de aceste lucruri." De atunci a spus că cel mai mic cuvânt rostit îi creştea groaznic chinul. în zilele următoare starea ei s-a înrăutăţit. Pe data de 7 seara, fiind mai liniştită, a spus: „O, mărite lisus, Ţie îţi mulţumesc din nou pentru fiecare părticică a vieţii mele. Doamne, facă-se voia Ta şi nu a mea." Pe 8 februarie, seara, un preot se ruga lângă patul ei, când ea i-a sărutat mâna cu recunoştinţă, 1-a rugat să îi fie sprijin în clipa morţii şi a spus: „O, lisus, trăiesc pentru Tine, voi muri pentru Tine. O, Doamne, mărit fie numele Tău, căci nu mai văd şi nu mai aud!" Prietenii ei au vrut să îi schimbe poziţia şi să îi uşureze puţin durerea, însă ea a zis: „Acum sunt pe cruce, toate se vor sfârşi curând, lăsaţi-mă în pace." A primit ultima împărtăşanie, dar a vrut să îşi mărturisească din nou o mică vină pe care o mai mărturisise de multe ori. Era probabil de acelaşi fel ca un păcat pe care îl făcuse în copilărie, pe care îl mărturisise de nenumărate ori, şi care era faptul că trecuse printr-un gard în grădina unui vecin şi râvnise câteva mere ce erau la pământ. Ea nu a făcut decât să se uite la ele, căci, mulţumită lui Dumnezeu, spunea ea, nu le-a atins, dar credea că era un păcat împotriva celei de-a zecea porunci. Preotul a dezlegat-o de toate păcatele, după care ea s-a întins pe pat, iar cei din jur au crezut că a murit. O persoană care de mai multe ori îi dăduse propriile dureri s-a apropiat d pat şi a cerut iertare. Ea a privit-o cu uimire şi a grăit cu cel mai profund glas al adevărului: „Nu am nimic să îi iert nici unei fiinţe vii." în ultimele zile din viaţă, când moartea ei era aşteptată din clipă în clipă, câţiva dintre prietenii săi au rămas tot timpul într-o cameră alăturată. Vorbeau într-o voce joasă ca ea să nu îi audă, despre răbdarea, credinţa şi celelalte virtuţi ale ei, când deodată i-au auzit glasul muribund spunând: „O, pentru Dumnezeu, nu mă lăudaţi - asta mă mai ţine printre voi, pentru că aşa trebuie să sufăr de două ori. O, Dumnezeule, câte flori proaspete cad pe mine!" Ea vedea întotdeauna florile ca vestitoare şi simboluri ale suferinţei. Apoi s-a dezis de toate laudele, cu cea mai adâncă credinţă în propria ei nevrednicie, spunând: „Doar Dumnezeu singur e bun: totul trebuie plătit până la cel din urmă bănuţ. Sunt săracă şi plină de păcat, şi nu pot să aduc compensaţie pentru toate laudele ce mi-au fost aduse decât prin suferinţele mele unite cu cele ale lui lisus Hristos. Nu mă lăudaţi, ci lăsaţi-mă să mor în umilinţă, cu lisus, pe cruce."

Boudon, în biografia Părintelui Surin, vorbeşte despre un lucru asemănător în moartea unui om despre care se crezuse că îşi pierduse auzul, dar care respingea cu tărie cuvintele de laudă pronunţate de cei ce îi înconjurau patul.

Cu câteva ore înainte de moartea după care tânjea spunând: „O, Doamne, ajută-mă. Vino, o mărite lisus!" un cuvânt de laudă părea că o mai ţinea în viaţă, cuvânt pe care 1-a respins cu tărie prin acest act de umilinţă: „Nu pot muri dacă atâţia oameni cu bunătate în suflet mă admiră pentru o greşeală.

Te rog să le spui tuturor că nu sunt decât o biată păcătoasă! Aş vrea să strig asta să mă audă toţi oamenii, să ştie toţi cât de păcătoasă sunt! Sunt mult mai prejos decât tâlharul cel bun care a fost răstignit lângă lisus, căci el şi toţi cei din zilele lui nu aveau de dat socoteală pentru darul ce a fost coborât asupra noastră prin Biserică." După aceste cuvinte a părut că se linişteşte, şi i-a spus preotului ce o alina: „Acum mă simt atât de împăcată şi de plină de speranţă şi încredere ca şi când nu aş fi avut niciodată un păcat." Ochii i s-au îndreptat cu iubire înspre crucea de la capătul patului, respiraţia i-a devenit grăbită şi abia de mai bea puţină apă. Când i-a fost ţinut un crucifix în faţa ochilor, din umilinţă nu i-a sărutat decât picioarele. Un prieten îngenuncheat plin de lacrimi lângă pat îi uda deseori buzele cu apă. Când ea şi-a pus mâna deja rece, pe care se vedea urma albă a rănii, pe cuvertură, el i-a luat-o într-a lui şi şi-a dorit în suflet un semn de despărţire din partea ei, iar ea i-a strâns uşor mâna. Faţa îi era liniştită şi senină, Purtând o expresie de cerească profunzime, care nu poate fi asemuită decât cu cea a unui brav luptător ce după eforturi neasemuite de a obţine victoria se cufundă în sine şi moare chiar în clipa primirii recompensei. Preotul a citit din nou rugăciunile pentru cei în ultima agonie, iar ea a simţit o chemare lăuntrică de a se ruga pentru un credincios prieten a cărui sărbătorire era în acea zi. La exact ora opt a început să respire mai liber timp de câteva minute, iar apoi a strigat de trei ori cu un geamăt adânc: „O Doamne, ajută-mă: Doamne, Doamne, vino!" Preotul a sunat din clopot şi a spus: „A ajuns în clipa morţii." Câteva rude şi prieteni din camera alăturată au venit şi au îngenuncheat să se roage. Ea strângea în mână o bucată de pânză pe care o ţinea preotul. A mai răsuflat uşor de câteva ori şi sufletul ei curat i-a părăsit buzele caste şi s-a grăbit, înveşmântat în haine nupţiale, să apară cu speranţă în faţa Mirelui Divin şi să se unească pentru vecie cu celelalte fecioare ce îl urmează pe Mielul lui Dumnezeu orişiunde merge. Trupul fără viaţă s-a cufundat uşor în perne la ora opt şi jumătate seara pe data de 9 februarie 1824, O persoană care a fost foarte interesată de viaţa ei a scris: „După ce a murit m-am apropiat de patul ei. Era susţinută de perne şi era întinsă pe partea stângă. într-un colţ deasupra capului ei stăteau încrucişate două cârje pe care le folosise când încă mai putea umbla prin cameră. Lângă ele atârna o pictură în ulei reprezentând moartea Sfintei Fecioare, care îi fusese dăruită de Prinţesa de Salm. Expresia trăsăturilor ei era una a sublimului, purtând urmele spiritului sacrificiului de sine, ale răbdării şi renunţării din întreaga ei viaţă. Arăta de parcă murise din iubire pentru Iisus în chiar momentul în care făcea un act de caritate pentru alţii. Mâna dreaptă i se odihnea pe cuvertură - mâna asupra căreia Dumnezeu pogorâse neasemuitul dar de a recunoaşte prin atingere tot ceea ce era sfânt sau era sfinţit de Biserică - dar de care probabil că nimeni nu se mai bucurase în aşa măsură - dar prin care religiozitatea fusese minunat promovată, cu condiţia ca acest lucru să fi fost făcut cu discreţie, şi care cu siguranţă că nu ar fi fost făcut unei biete fete de ţărani doar pentru propria ei gratificare. Am luat pentru ultima dată în mâna mea acea mână marcată cu un semn atât de demn de cea mai adâncă venerare a noastră, mâna ce a fost o unealtă spirituală în recunoaşterea a tot ceea ce era sfânt şi trebuia preaslăvit - mâna truditoare care atât de des i-a hrănit pe cei înfometaţi şi i-a îmbrăcat pe cei goi - această mână care acum era rece şi fără viaţă. Un mare dar a fost luat de pe pământ, Domnul ne-a luat mâna miresei Lui, care a stat ca mărturie, s-a rugat şi a suferit pentru adevăr. Nu era întâmplător că în renunţare şi-a întins pe pat mâna ce era expresia exterioară a privilegiului personal acordat de harul divin. Cu teama ca impresia făcută asupra mea de înfăţişarea ei să nu se diminueze am părăsit gânditor camera în care se făceau pregătirile necesare dar atât de răscolitoare. Dacă, mi-am spus, ca atât de mulţi alţi sfinţi solitari, ar fi murit singură într-un mormânt săpat cu propriile-i mâini, atunci prietenii ei, păsările, ar fi acoperit-o cu frunze şi flori. Dacă, precum alţi sfinţi, ar fi murit în mijlocul altor fecioare încredinţate lui Dumnezeu şi înconjurată de veneraţia lor blândă şi respectuoasă, cum s-a întâmplat cu Sfânta Colomba din Rieti, atunci moartea ei ar fi fost plină de învăţături şi gratificatoare pentru cei ce o iubeau. Dar fără îndoială că această onoare dăruită rămăşiţelor ei pământeşti nu ar fi fost în acord cu dragostea sa pentru Iisus, căruia a dorit atât de mult să îi semene în moarte cât şi în viaţă."

Acelaşi prieten scria mai târziu: „Din păcate nu a existat o examinare post-mortem a trupului ei şi nici una din cercetările de care a fost atât de chinuită în timpul vieţii nu a fost făcută după moarte. Prietenii care o înconjurau au neglijat examinarea trupului ei, probabil de teamă să nu descopere vreun fenomen extraordinar, a cărui descoperire să-i fi tulburat într-un fel sau altul. Miercurea din ziua de 11 februarie trupul i-a fost pregătit pentru îngropăciune. O femeie credincioasă care nu ar fi lăsat m seama altcuiva sarcina de a face acest ultim gest de afecţiune, mi-a descris condiţiile în care o găsise, după cum urmează: „Picioarele îi erau încrucişate asemeni picioarelor crucifixului. Urmele stigmatelor erau mai roşii ca de obicei. Când i-am ridicat capul, din nas şi din gură a început să curgă sânge. Toate membrele i-au rămas moi, lipsite de înţepenirea morţii chiar până când sicriul i-a fost închis." în vinerea din

13 februarie a fost dusă către mormânt, urmată de toţi oamenii acelor locuri. Acum doarme somnul de veci în stânga crucii, pe partea de lângă gard. în mormântul din faţa ei se odihneşte un bătrân ţăran din Welde, iar în cel din spate o femeie săracă dar credincioasă din Dernekamp. în seara zilei în care a fost înmormântată un om bogat a mers, nu la Pilat, ci la preotul cimitirului. A întrebat de trupul Annei Catherine, nu pentru a1 strămuta într-o nouă criptă, ci să îl cumpere cu bani mulţi pentru un doctor olandez. Propunerea a fost respinsă cum şi merita, dar se pare că în micul orăşel s-a răspândit vestea că trupul ar fi fost luat şi se spune că oamenii au mers în număr mare la cimitir să vadă dacă mormântul a fost jefuit."

La aceste detalii vom adăuga următorul extras dintr-o relatare tipărită în decembrie 1824 în Jurnalul de literatură catolică din Kerz. Această relatare a fost scrisă de o persoană pe care nu o cunoaştem, dar care pare că era bine informată: „La şase sau şapte săptămâni după moartea Annei Catherine Emmerich s-a descoperit un raport în care se spunea că trupul ei a fost luat, că mormântul şi sicriul i-au fost deschise în secret, din ordinul autorităţilor şi în prezenţa a şapte martori. Ei au descoperit cu uimire şi cu un soi de bucurie că trupul pioasei fecioare nu începuse încă să fie atacat de putrezire. Trăsăturile o înfăţişau zâmbind asemeni unei persoane care doarme un somn adânc. Arăta de parcă abia fusese pusă în sicriu, iar trupul ei nu avea deloc miros cadaveric. E bine ca secretul regelui să fie păstrat, îi spune Iisus fiului lui Sirah. Dar mai e bine şi să dezvălui întregii lumi măreţia şi milostenia lui Dumnezeu."

Ni s-a spus că deasupra mormântului ei a fost aşezată o piatră. Deasupra acestei pietre aşternem aceste pagini, fie ca ele să ajute la păstrarea amintirii unei persoane care a îndepărtat atât de multe suferinţe ale trupului şi sufletului, iar asta în locul în care zac rămăşiţele ei trupeşti în aşteptarea Zilei învierii.

Către cititor

C

ine compară următoarele meditaţii cu scurta istorie a Cinei cea de Taină relatată în Biblie va descoperi câteva uşoare diferenţe între ele.

Aceste diferenţe trebuie explicate, deşi aceste scrieri nu au nici o pretenţie de a adăuga ceva Sfintei Scripturi aşa cum e ea interpretată de Biserică.

Sora Emmerich a văzut întâmplările Cinei cea de Taină petrecându-se în următoarea ordine: Mielul Pascal a fost sacrificat şi pregătit în camera de cină, iar Domnul a ţinut un discurs cu acea ocazie; musafirii purtau haine de călători şi au mâncat mielul şi celelalte mâncăruri prescrise de lege stând în picioare; cana de vin i-a fost de două ori dată lui Hristos, însă a doua oară nu a băut din ea, dând-o Apostolilor săi cu aceste cuvinte: De acum încolo nu voi mai bea din rodul viţei etc. Apoi s-au aşezat iar Iisus a vorbit de un trădător; Petru s-a temut că el va fi acela; Iuda a primit de la Iisus bucata de pâine înmuiată, semn că el era trădătorul; s-au făcut pregătiri pentru spălarea picioarelor; Petru nu a vrut să-i fie spălate picioarele. Apoi a urmat Sfânta împărtăşanie: Iuda a primit împărtăşania şi a părăsit încăperea; uleiurile au fost sfinţite şi au fost date instrucţiuni în privinţa lor; Petru şi ceilalţi Apostoli au primit poruncă; Iisus şi-a ţinut ultimul discurs; Petru a spus că nu îl va părăsi niciodată; apoi cina a luat sfârşit. Adoptând această ordine a evenimentelor pare, la început, că se află în contradicţie cu pasajele din Sfântul Matei (26:29) şi din Sfântul Marcu (14:26), în care cuvintele De acum încolo nu voi mai bea din rodul viţei etc. vin după sfinţire, însă în Sfântul Luca ele vin înainte. Dimpotrivă, ceea ce e legat de trădătorul Iuda vine aici, ca în Matei şi Marcu, înaintea sfinţirii, pe când în Luca nu vine decât după. Sfântul Ioan, care nu" spune povestea împărtăşaniei, ne dă de înţeles că Iuda a plecat imediat după ce Iisus i-a dat pâinea, dar e probabil ca, din relatările altor evanghelişti, Iuda să fi primit Sfânta împărtăşanie sub ambele forme, iar câţiva dintre sfinţii părinţi - Sfântul Augustin, Sfântul Grigore cel Mare şi Sfântul Leon cel Mare - precum şi tradiţia Bisericii Catolice, ne spun că aşa au stat lucrurile. Pe lângă asta, dacă am lua literal ordinea în care Sfântul Ioan prezintă evenimentele, el i-ar contrazice, nu numai pe Matei şi Marcu, dar s-ar contrazice şi pe sine, căci ar însemna că (13:10) şi lui Iuda i-au fost spălate picioarele. Spălarea picioarelor a avut loc după mâncarea Mielului Pascal, iar Iisus a dat trădătorului pâinea în timp ce mâncau. E limpede că evangheliştii au dat atenţie aici, ca şi în alte părţi ale scrierilor lor, povestirii sacre ca total şi nu s-au simţit obligaţi să relateze fiecare detaliu în aceeaşi ordine precisă, lucru ce explică pe deplin contradicţiile dintre ei ce sunt de găsit în Biblie. Următoarele pagini vor apare în ochii cititorului atent în simplu şi deplin acord cu evangheliile, mai degrabă decât ca o istorie care diferă în vreun punct oricât de neînsemnat de cea a Scripturii.

MEDITAŢIA I

PREGĂTIRILE PENTRU PAŞTE Joia cea Mare, a 13-a zi a lunii Nisan (29 martie).

Ieri seară a avut loc ultimul mare ospăţ al Domnului cu Apostolii lui în casa lui Simon Leprosul, în Betania, iar Măria Magdalena a uns pentru ultima dată picioarele lui Iisus cu mir scump. Atunci s-a supărat Iuda şi s-a grăbit în Ierusalim să îl vândă pe Iisus marilor preoţi. După ospăţ Iisus s-a întors în casa lui Lazăr, iar câţiva dintre Apostoli au mers la un han la ceva depărtare de Betania. în timpul nopţii, Nicodim a venit din nou în casa lui Lazăr şi a vorbit îndelung cu Iisus, după care s-a întors în Ierusalim înainte de ivirea zorilor, fiind însoţit jumătate din drum de Lazăr.

Discipolii îl întrebaseră deja pe Iisus unde vor mânca Mielul Pascal. Azi, înainte să crape de ziuă, Domnul a trimis după Petru, Iacov şi Ioan şi lea vorbit despre ce trebuiau să pregătească şi să facă în Ierusalim, şi le-a spus că atunci când vor urca pe muntele Sion vor întâlni un bărbat ce duce un ulcior cu apă. Ei îl ştiau deja pe acest bărbat căci el pregătise, de ultimul Paşte în Betania, masa pentru Iisus, şi de aceea Matei spune: cutare om. Ei trebuiau să îl urmeze acasă şi să-i spună: învăţătorul zice: vremea Mea este aproape, voi face Pastele cu ucenicii Mei în casa ta (Matei 26:18). Apoi trebuiau să se ducă în odaia de oaspeţi şi să pregătească tot ce era necesar.

Am văzut Apostolii urcând spre Ierusalim de-a lungul unei râpe, pe la miazăzi de Templu, în direcţia părţii de miazănoapte a Sionului. Pe partea de miazăzi a muntelui pe care era Templul, erau câteva rânduri de case, iar ei urcau prin spatele acelor case urmând un pârâu. Când au ajuns pe culmea muntelui, care e mai înalt decât muntele Templului, şi-au îndrumat paşii spre miazăzi şi chiar la începutul unui mic urcuş l-au văzut pe omul de care li se spusese. L-au urmat şi i-au vorbit după cum ceruse Iisus. Acesta s-a bucurat mult la cuvintele lor şi a răspuns că cineva deja ceruse să se pregătească o cină în casa lui (probabil Nicodim), numai că nu ştia pentru cine, şi era încântat să afle că pentru Iisus. Numele acestui om era Heli şi era cumnatul lui Zaharia din Hebron, în a cărui casă anunţase Iisus cu un an înainte moartea lui Ioan Botezătorul. El avea doar un fiu care era levit şi era prieten cu Luca înainte ca cel din urmă să fie chemat de Iisus, şi cinci fiice nemăritate. în fiecare an acesta mergea de Paşte cu slujitorii săi, închiria o cameră şi pregătea Pastele pentru cei ce nu aveau nici un prieten în oraş la care să stea. Anul acesta a închiriat o odaie ce îi aparţinea lui Nicodim şi lui Iosif din Arimateea. El le-a arătat Apostolilor unde este odaia şi cum e ea aranjată.

MEDITAŢIA II

ODAIA DE OASPEŢI Pe partea de miazăzi a Muntelui Sion, nu departe de cetatea în ruină a lui David şi de târgul ţinut pe drumul spre cetate, era spre răsărit o casă veche şi solidă, între rânduri de copaci groşi, în mijlocul unei curţi largi înconjurată de ziduri groase. în stânga şi în dreapta intrării se vedeau mai multe clădiri lipite de zid, mai ales în dreapta, unde era casa ucenicului, iar aproape de ea casa în care şi-au petrecut Sânta Fecioară şi celelalte femei sfinte cea mai mare parte a timpului după moartea lui Iisus. Odaia de oaspeţi, care mai demult era mai mare, fusese în trecut locuită de bravii căpitani ai lui David, care acolo au învăţat să mânuiască armele.

Acolo a stat mult timp, înainte de construirea Templului, Chivotul Legii, iar urme ale prezenţei lui se mai găseau încă într-o încăpere de sub pământ. Tot acolo a stat ascuns Profetul Maleahi când şi-a scris profeţiile despre Sfânta Taină şi Sacrificiul Noii Legi. Solomon preţuia această casă, iar între zidurile ei a înfăptuit câteva lucruri simbolice pe care le-am uitat. Când o mare parte a Ierusalimului fusese distrusă de babilonieni, această casă a fost cruţată. Am văzut mai multe lucruri în legătură cu acea casă, dar nu îmi amintesc decât ce am spus acum.

Clădirea era într-o stare jalnică atunci când a devenit proprietatea lui Nicodim şi a lui Iosif din Arimateea, care au reparat casa cum au putut şi au păstrat-o ca o cameră de oaspeţi pentru străinii ce veneau la Ierusalim să serbeze Pastele. Aşa se făcuse că Iisus a fost acolo cu un an înainte. Mai mult, casa şi clădirile din jur serveau ca depozite pentru diverse monumente şi alte pietre şi ca ateliere pentru meşteşugari. Căci Iosif din Arimateea stăpânea preţioase cariere de piatră în ţara sa, de unde adusese mari blocuri de piatră, pentru ca oamenii lui să le modeleze sub propriii săi ochi în pietre de mormânt, ornamente şi coloane, pentru vânzare. Nicodim avea o parte din acest negoţ şi obişnuia să petreacă multe ore din timpul

său liber sculptând. El lucra fie în cameră, fie într-o odaie subterană, mai puţin însă în zilele de sărbătoare. Această ocupaţie 1-a adus în legătură cu Iosif din Arimateea, au devenit prieteni, şi deseori participau împreună la diferite negoţuri.

Dimineaţa aceasta, în timp ce Petru şi Ioan vorbeau cu omul ce închiriase odaia de oaspeţi, l-am văzut pe Nicodim în clădirile din stânga curţii, unde fuseseră aşezate multe pietre care blocau trecerea spre camera de oaspeţi. Cu o săptămână în urmă văzusem câţiva oameni care duceau pietrele într-o parte, curăţând curtea şi pregătind odaia de oaspeţi pent Paşte. Mi s-a părut chiar că printre aceşti oameni se aflau şi câţiva ucenici de-ai Domnului, poate Aram şi Temein, verii lui Iosif din Arimateea.

Camera de oaspeţi se afla aproape de centrul curţii. Era mai lun£ decât lată şi era înconjurată de un şir de stâlpi, iar dacă locul dintre stâlpi fi fost curăţat, ar fi făcut o cameră mare, căci atunci ai fi putut vedea prir întreaga clădire. Dar se obişnuia ca trecerile să fie închise, afară doar de vreo ocazie specială. Camera era luminată de deschideri în partea de sus pereţilor. în faţă era un fel de săliţă în care se intra pe trei uşi. Apoi vene camera mai mare, în care atârnau câteva lămpi. Pereţii erau decoraţi sărbătoare, până la jumătate, cu rogojini şi tapiserii minunate, iar îr acoperiş fusese făcută altă deschizătură care era acoperită cu o pânză albastră.

Partea din spate era separată de restul camerei printr-o cortină, tot dir pânză albastră. Această împărţire a camerei de oaspeţi în trei părţi o făcea să semene cu Templul - reprezentând Curtea, Sanctuarul şi Sanctuan. Sfânt. în ultima dintre cele trei diviziuni erau aşezate pe ambele părţi veşmintele şi celelalte lucruri necesare pentru sărbătoare. în centru se afla un fel de altar. Din perete ieşea o bancă de piatră înălţată pe trei trepte.

Probabil că era partea superioară a cuptorului folosit pentru frigerea Mielului Pascal, căci azi treptele erau destul de calde în timpul ospăţului. Nu pot să descriu în detaliu tot ce era în această parte a odăii, însă acolo se făceau tot soiul de pregătiri pentru Cina de Paşte. Deasupra acestei vetre în formă de altar era un fel de nişă în perete, în faţa căreia am văzut o imagine a Mielului Pascal, cu un cuţit în gât, iar sângele picura strop cu strop pe altar. într-o nişă din perete erau trei dulapuri de diferite culori care se roteau asemeni unor tabernacule pentru a fi deschise sau închise. în ele se păstra un număr de vase ce erau folosite pentru sărbătoarea Paştelui. Mai târziu acolo a fost pusă Sfânta Cuminecătură. în camerele din cele două părţi ale odăii de oaspeţi erau câteva divane pe care erau puse pături groase şi care puteau fi folosite ca paturi. Sub întreaga clădire se aflau pivniţe spaţioase. Chivotul Legii fusese păstrat chiar sub locul unde a fost mai târziu construită vatra. Sub casă erau cinci jgheaburi care îndrumau apa spre panta dealului pe care fusese construită casa. Acolo l-am văzut pe Iisus predicând şi făcând miracole, iar discipolii îşi petreceau deseori nopţile în camerele laterale.

MEDITAŢIA III PREGĂTIRILE PENTRU MÂNCAREA MIELULUI PASCAL

După ce discipolii au vorbit cu Heli din Hebron, cel din urmă a intrat înapoi în casă prin curte iar ei au luat-o la dreapta şi s-au grăbit să coboare partea de miazănoapte a dealului, prin Sion. Au trecut peste un pod şi, păşind pe un drum pietruit, au ajuns pe partea cealaltă a râpei, în faţa Templului.

Acolo era casa bătrânului Simeon, care a murit în Templu după arătarea lui Iisus. Fiii lui, dintre care câţiva erau în secret discipoli ai lui Iisus, trăiau acolo. Apostolii au vorbit cu unul dintre ei, un om înalt şi bine clădit care avea o funcţie în Templu. Au mers împreună cu el în partea răsăriteană a Templului, pe unde intrase Iisus în Ierusalim, şi de acolo la piaţa de vite din oraş, la miazăzi de Templu. în partea de miazăzi a pieţei văzut câteva cuşti în care se jucau nişte mieluşei. De aici s-a cumpărat mielul pentru Paşte. L-am văzut pe fiul lui Simeon intrând în una dintre cuşti, iar mieii se jucau în jurul lui de parcă l-ar fi cunoscut. A ales patru pe care i-a dus în odaia de oaspeţi.

I-am văzut pe Petru şi Ioan mergând în alte câteva locuri din oraş, cumpărând alte lucruri. I-am mai văzut poposind în faţa uşii unei case aflate la miazănoapte de Muntele Calvariei, unde stăteau discipolii lui Iisus o mare parte a timpului lor şi care aparţinea Serafiei (mai târziu numită Veronica). Petru şi Ioan au trimis nişte discipoli de acolo spre odaia de oaspeţi dându-le câteva însărcinări, pe care le-am uitat.

Ei au mai intrat şi în casa Serafiei unde au avut de făcut câteva aranjamente. Bărbatul ei, care era membru al Consiliului, de obicei lipsea fiind plecat cu treburi. Dar chiar şi când era acasă abia de îl vedea. Ea era o femeie cam de vârsta Sfintei Fecioare şi care avusese de mult legături cu Sfânta Familie. Căci atunci când Pruncul Iisus a rămas timp de trei zile în Ierusalim după sărbătoare, ea era cea care 1-a hrănit.

Cei doi Apostoli au mai luat de acolo, printre alte lucruri, cupa pe care a folosit-o Domnul nostru când a făcut Sfânta împărtăşanie.

MEDITAŢIA IV

CUPA FOLOSITĂ LA CINA CEA DE TAINĂ

Cupa pe care au adus-o Apostolii din casa Veronicăi era minunată şi misterioasă în felul cum arăta. Fusese păstrată mult timp în Templu printre alte preţioase obiecte străvechi, al căror folos şi origini fuseseră uitate. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul Bisericii Creştine, unde multe nestemate sfinţite au fost uitate şi au rămas părăsite. Vasele şi bijuteriile din vechime îngropate sub Templu au fost deseori dezgropate, vândute sau topite. Aşa se făcu însă prin voia lui Dumnezeu, ca acest vas sfânt pe care nimeni nu reuşise vreodată să îl topească, căci fusese făcut dintr-un material neştiut şi fusese găsit în visteria Templului printre alte obiecte de care nu se mai folosea nimeni, să încapă pe mâna unor anticari. El a fost cumpărat de Serafia şi a fost folosit de câteva ori de Iisus în timpuri de sărbătoare, iar din ziua Cinei cea de Taină a devenit proprietatea exclusivă a sfintei comunităţi creştine. Acest pocal nu a fost întotdeauna la fel ca atunci când a fost folosit de Domnul nostru la Cina cea de Taină, şi probabil că doar atunci au fost puse laolaltă toate părţile ce îl compuneau. Marea cupă stătea pe un platou din care se putea scoate un fel de tabletă, iar în jur erau şase căni mici.

Cupa avea în ea un alt vas mai mic. Deasupra avea o mică tăviţă şi un capac rotunjit. în piciorul cupei era o lingură, care putea fi uşor scoasă pentru folosinţă. Toate aceste vase erau acoperite cu pânză fină şi, dacă nu mă înşel, erau învelite într-o casetă din piele. Marele pocal era compus dintr-o cupă şi un picior care trebuie că a fost alipit mai târziu, căci era dintr-un alt material. Cupa avea formă de pară, masivă şi întunecată la culoare, dar bine şlefuită, cu ornamente de aur şi două mânere mici de care putea fi ridicată. Piciorul era din aur curat, lucrat minunat, ornamentat cu un şarpe şi un ciorchine de struguri şi îmbogăţit cu pietre preţioase.

Cupa a fost lăsată în Biserica din Ierusalim în mâna Sfântului Iacov cel Mic, şi văd că încă se află în acel oraş - ea va vedea din nou lumina într-o bună zi în acelaşi fel ca mai înainte. Căniţele din jurul cupei au fost luate de alte biserici. Una a fost dusă la Antioh, iar alta la Efes. Ele aparţineau patriarhilor, care le foloseau pentru a bea o băutură ciudată când primeau sau dădeau binecuvântarea, aşa cum am văzut de mai multe ori.

Marele pocal îi aparţinuse mai demult lui Avram. Melhisedec 1-a adus cu sine din ţinutul lui Semiramis în cel al Canaanului, unde începuse să fondeze noi aşezări pe locul unde mai apoi a fost ridicat Ierusalimul. El o folosea pentru a aduce ofrande în prezenţa lui Avram căruia i-a şi lăsat-o după aceea. Aceeaşi cupă a fost salvată în Arca lui Noe. MEDITAŢIA V

DRUMUL LUI IISUS SPRE IERUSALIM Dimineaţa, în timp ce Apostolii erau în Ierusalim să pregătească Pastele, Iisus, care a rămas în Betania, şi-a luat rămas bun de la femeile sfinte, de la Lazăr şi de la Sfânta Lui Mamă şi le-a dat câteva sfaturi. L-am văzut pe Domnul nostru vorbind separat cu Mama lui, căreia i-a spus printre altele că 1-a trimis pe Petru, Apostolul credinţei şi pe Ioan, Apostolul iubirii să pregătească Pastele în Ierusalim. El a mai spus, vorbind de Magdalena cea îndurerată, că dragostea ei era mare, deşi întrucâtva omenească, şi că din această pricină durerea ei era şi ea mare. A mai vorbit Şi de maşinaţiile trădătorului Iuda, iar Sfânta Fecioară s-a rugat pentru El. Iuda a părăsit din nou Betania să meargă în Ierusalim spunând că trebuie să plătească câteva datorii. Şi-a petrecut întreaga zi alergând de la un fariseu la altul şi făcându-şi înţelegerea finală cu ei. I-au fost arătaţi soldaţii ce trebuiau să îl prindă pe Mântuitorul nostru şi aşa şi-a aranjat călătoriile încât să poată da socoteală de absenţa lui. Am văzut toate gândurile şi maşinaţiile sale. El era încrezător şi cu simţul datoriei, însă aceste calităţi erau umbrite de avariţie, ambiţie şi invidie, trăsături pe care nu făcea nici un efort să şi le înfrâneze. Când Domnul nu era cu el chiar a făcut miracole şi a tămăduit pe cei bolnavi.

Când Iisus i-a spus Mamei Lui ce avea să se întâmple, ea 1-a rugat, în cele mai afectuoase cuvinte, să o lase să moară împreună cu El. Dar El a îndemnat-o să arate mai multă linişte în suferinţă decât alte femei, i-a spus că se va înălţa din nou şi a numit chiar şi locul în care i se va arăta. Ea nu a vărsat multe lacrimi, dar durerea îi era de nedescris, iar în privirea ei de adâncă aducere aminte avea ceva aproape disperat. Iisus i-a mulţumit ca un fiu iubitor pentru toată dragostea care I-a arătat-o şi a strâns-o lângă inima Lui. I-a mai spus că va lua Cina de Apoi cu ea în spirit, şi a numit ora la care va primi Trupul şi Sângele Lui. Apoi şi-a luat rămas bun încă o dată de la toţi şi le-a dat unele sfaturi.

La amiază Iisus şi cei nouă Apostoli au plecat din Betania spre Ierusalim, urmat de şapte discipoli care, în afară de Nataniel şi Silas, veneau din Ierusalim şi din împrejurimi. Printre ei se numărau Ioan, Marcu şi fiul bietei văduve care joia dinainte şi-a dat ultimul bănuţ pentru Templu când Iisus predica acolo. Iisus îl luase la el cu câteva zile înainte. Femeile au pornit mai târziu.

Iisus şi însoţitorii Lui şi-au dus paşii prin jurul Muntelui Măslinilor, apoi prin Valea Iosafat şi au ajuns la Muntele Calvariei. El a continuat să le dea sfaturi pe tot acest drum. Printre alte lucruri le-a spus Apostolilor că până atunci le dăduse pâinea şi vinul său, dar că în acea zi avea să le dea Trupul şi Sângele Lui - tot ce avea şi tot ce era El. Chipul Domnului avea o expresie atât de minunată în timp ce vorbea, încât părea că tot sufletul îi respira prin buze şi părea că suferă cu dragoste şi dorinţă pentru clipa când se va dărui omului. Discipolii nu îl înţelegeau, ci credeau că vorbeşte despre Mielul Pascal. Nu sunt cuvinte care să descrie dragostea şi renunţarea care răzbăteau din aceste ultime cuvinte ale Domnului în Betania şi pe drumul spre Ierusalim. Cei şapte discipoli care l-au urmat pe Iisus la Ierusalim nu au ajuns acolo împreună cu el, ci au continuat pregătirile pentru Paşte în camera de oaspeţi, după care s-au întors în casa Măriei, mama lui Marcu. Când Petru şi Ioan au ajuns în camera de oaspeţi cu pocalul, toate erau deja pregătite în prima cameră de către discipoli. Apoi au acoperit pereţii cu draperii, au eliberat deschizăturile din pereţi şi au atârnat trei lămpi. După aceea Petru şi Ioan au plecat spre Valea Iosafat şi i-au chemat pe Domnul nostru şi pe ceilalţi Apostoli. Discipolii şi prietenii care trebuiau să îşi petreacă Pastele tot în camera de oaspeţi au venit mai târziu.

MEDITAŢIA VI ULTIMUL PAŞTE

Iisus şi discipolii Lui au mâncat Mielul Pascal în odaia de oaspeţi. Ei s-au împărţit în trei grupuri. Iisus a mâncat Mielul Pascal împreună cu cei doisprezece Apostoli în camera de oaspeţi, numită pe drept cuvânt aşa. Nataniel cu alţi doisprezece într-una din camerele laterale, şi Eliacim (fiul lui Cleopa şi al Măriei, fiica lui Heli), ce fusese discipolul lui Ioan Botezătorul, împreună cu alţi doisprezece în cealaltă cameră laterală.

Trei miei fuseseră sacrificaţi pentru ei în Templu dar mai exista un al patrulea miel care a fost tăiat în odaia de oaspeţi, cel mâncat de Iisus Cu Apostolii Lui. Iuda nu ştia de acest lucru, căci fiind ocupat cu vânzarea lui Iisus, s-a întors doar cu câteva clipe înainte de ospăţ, după ce avusese loc sacrificarea mielului. Scena sacrificării mielului ce avea să fie mâncat de Iisus şi de Apostolii lui era dintre cele mai mişcătoare, având loc în anticamera odăii de oaspeţi. Erau acolo toţi, Apostoli şi discipoli, cântând al 118-lea Psalm. Iisus a vorbit de o nouă eră care atunci începea şi a spus că sacrificiul lui Moise şi imaginea Mielului Pascal erau pe cale să îşi împlinească destinul şi că din acest motiv mielul trebuia să fie sacrificat în felul cum se făcea înainte în Egipt, iar ei aveau să părăsească cu adevărat casa robiei.

Au fost pregătite vasele şi celelalte unelte necesare, după care a fost adus un mieluşel, căruia i s-a pus o coroană care apoi a fost trimisă Sfintei Fecioare în camera în care rămăsese împreună cu celelalte sfinte femei. Mielul a fost legat cu spatele de o bârnă, lucru ce mi-a amintit de Iisus legat de stâlp şi biciuit. Fiul lui Simion a ţinut capul mielului iar Iisus a făcut o mică incizie în gât cu vârful unui cuţit, pe care i 1-a dat apoi fiului lui Simion să sfârşească. Iisus părea că rănea mielul cu un sentiment de silă, şi era rapid în mişcări, deşi trăsăturile îi erau grave şi felul cum se mişca era astfel încât inspira respect. Sângele a curs într-un lighean, iar însoţitorii au adus o ramură de isop pe care Iisus a înmuiat-o în sânge. Apoi a mers către uşa încăperii, a stropit rama şi încuietoarea uşii cu sânge şi a pus ramura deasupra uşii. Apoi le-a vorbit discipolilor şi printre altele le-a spus că îngerul ucigaş va trece pe acolo, şi că să stea în acea odaie fără teamă sau îngrijorare când El, adevăratul Miel Pascal, va fi sacrificat - căci o nouă eră şi un nou sacrificiu ce vor dăinui până la sfârşitul lumii erau pe cale de a începe.

Apoi au mers în cealaltă parte a camerei, lângă vatra sub care stătuse Chivotul Legii. Focul fusese deja făcut iar Iisus a turnat puţin sânge deasupra vetrei, sfinţind-o ca pe un altar. Restul sângelui şi grăsimea au fost aruncate în focul de sub altar, după care Iisus, urmat de Apostoli, a dat roată odăii de oaspeţi cântând psalmi şi sfinţind-o ca pe un nou Templu. în tot acest timp uşile au rămas închise. între timp fiul lui Simion a terminat de pregătit mielul. A trecut o ţepuşă prin el, a legat picioarele din faţă de o bucată de lemn în formă de cruce, şi a întins picioarele din spate de-a lungul ţepuşei. Semăna foarte mult cu Iisus pe cruce. A fost apoi pus în cuptor să se coacă împreună cu ceilalţi trei miei aduşi de la Templu.

Toţi Mieii Pascali ai evreilor erau sacrificaţi la intrarea în Templu, însă în părţi diferite, după cum erau persoanele care mâncau din ei, bogaţi, săraci sau străini5. Mielul Pascal al lui Iisus nu a fost sacrificat în Templu, însă tot restul a fost făcut exact în litera legii. Iisus a vorbit din nou discipolilor spunând că mielul nu era decât o imagine, că El însuşi avea să fie, în următoarea zi, adevăratul Miel Pascal, şi alte lucruri de care am uitat.

Când Iisus a terminat de vorbit despre Mielul Pascal şi semnificaţia lui, s-au aşezat mesele, căci venise şi Iuda şi se făcea târziu. Discipolii şi-au pus veşmintele de călători din camera de la intrare, alte încălţări, câte o robă albă ce semăna cu o cămaşă şi câte o pelerină scurtă în faţă şi mai lungă la spate, cu mâneci lungi şi pe jumătate suflecate, încingându-se cu câte o curea. Fiecare grup a mers la masa lui, câte două grupuri de discipoli în 5

Aici ea explică din nou modul în care familiile se adunau împreună şi în ce numere. însă scriitorul a uitat cuvintele ei.

camerele laterale şi Iisus cu Apostolii în odaia de oaspeţi. în mâini ţineau toiege şi mergeau câte doi la mese, lângă care au rămas în picioare, fiecare la locul său, cu toiagul rezemându-se de braţ şi cu mâinile ridicate.

Masa din odaia de oaspeţi era îngustă şi doar cu jumătate de picior mai înaltă decât genunchii unui om. Avea formă de potcoavă, iar în partea opusă a lui Iisus, în interiorul jumătăţii de cerc, era un loc liber pentru ca ucenicii să poată aşeza vasele. După câte îmi amintesc, Ioan, Iacov cel Mare şi Iacov cel Mic stăteau la dreapta lui Iisus. După ei stătea Bartolomeu iar apoi, după colţ, Toma şi Iuda Iscarioteanul. Petru, Andrei şi Tadeu stăteau la stânga lui Iisus. Apoi venea Simon şi după colţ Matei şi Filip.

Mielul Pascal a fost pus pe o tavă în mijlocul mesei. Capul îi stătea pe picioarele din faţă, care erau legate de un băţ în formă de cruce, picioarele din spate îi erau întinse, totul era garnisit cu usturoi. Pe o parte era un vas cu carne friptă, apoi altul cu legume, şi alt platou cu grămăjoare de ierburi amare, ce arătau ca ierburile aromatice. în faţa lui Iisus mai era un vas cu alte ierburi şi un al doilea cu un sos cafeniu. Gazda le pusese în faţă bucăţi de pâine în loc de farfurii şi cuţite de fildeş.

După rugăciune, un ucenic a aşezat cuţitul pentru tăierea mielului în faţa lui Iisus, apoi i-a pus în faţă o cupă cu vin şi a umplut şase altele, pe care le-a aşezat tot între doi Apostoli. Iisus a binecuvântat vinul şi a băut, iar Apostolii au băut câte doi dintr-o cupă. Apoi Domnul a început să taie mielul. Apostolii au întins bucăţile de pâine şi fiecare şi-a primit partea. Au mâncat în grabă, despărţind carnea de os cu cuţitele de fildeş, iar oasele au fost aruncate în foc. Tot în grabă au mâncat şi usturoiul şi ierburile, înmuindu-le în sos. Tot acest timp au rămas în picioare, abia sprijinindu-se de speteaza scaunelor. Iisus a rupt o pâine, a acoperit o parte din ea, şi a , împărţit restul Apostolilor. A fost adusă o altă cupă cu vin, dar Iisus nu a băut din ea: „Luaţi asta," a spus, „şi împărţiţi-o între voi, căci de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în împărăţia Tatălui Meu" (Matei 26:29). După ce au băut vinul au cântat un cântec de slavă. Apoi Iisus a spus o rugăciune şi s-au spălat cu toţii pe mâini. Numai după aceea au şezut jos.

Domnul a mai tăiat un miel, care a fost dus femeilor sfinte din una dintre clădirile din curte, unde stăteau la masă. Apostolii au mai mâncat Jegume şi lăptuci. Chipul Mântuitorului purta o minunată expresie de pace §! împăcare, mai adâncă decât văzusem până acum. I-a rugat pe Apostoli să uite de toate grijile lor. Şi Sfânta Fecioară, care stătea la masă cu celelalte femei, arăta împăcată şi liniştită. Când au venit celelalte femei şi i-au luat voalul ca să se întoarcă şi să le vorbească, fiecare mişcare a ei exprima stăpânire de sine şi tihnă sufletească.

La început Iisus a vorbit iubitor şi liniştit cu discipolii Lui, dar după un timp a devenit grav şi trist. „Adevărat vă spun că unul dintre voi mă va vinde," a zis El, „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid" (Matei 26:21, 23). Apoi a împărţit lăptuci, care erau într-un singur vas, Apostolilor de lângă El, şi i-a dat lui Iuda, ce era în partea opusă, însărcinarea de a le împărţi şi celorlalţi. Când Iisus a vorbit de un trădător, lucru ce i-a umplut pe Apostoli de teamă, a spus: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid," ceea ce înseamnă: „unul din cei doisprezece care mănâncă şi beau cu mine - unul dintre cei cu care mănânc pâine." Prin aceste cuvinte El nu 1-a arătat celorlalţi pe Iuda, căci a înmuia pâinea în acelaşi blid era o expresie folosită pentru a exprima contactul cel mai prietenesc şi mai intim. El vroia însă să îi dea un avertisment lui Iuda, care atunci chiar îşi întindea mâna în blid împreună cu Domnul, ca să împartă lăptuci. Iisus a vorbit mai departe: „Negreşit Fiul omului se duce aşa cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului. Mai bine ar fi fost pentru el să nu şefi născut."

Apostolii au fost foarte tulburaţi de aceste cuvinte, iar unul dintre ei a zis: „Nu cumva sunt eu?", căci toţi ştiau prea bine că nu înţelegeau cu totul cuvintele Lui. Petru s-a înclinat înspre Ioan, prin spatele lui Iisus, şi i-a făcut un semn să îl întrebe pe Mântuitor cine era trădătorul, căci fiind de atâtea ori mustrat de Domnul nostru, îi era teamă că el era acela. Ioan stătea la dreapta lui Iisus, şi cum toţi se sprijineau în braţul stâng ca să mănânce cu cel drept, capul lui era mai aproape de pieptul lui Iisus. El s-a aplecat şi a spus: „Doamne, cine este?" Nu l-am văzut pe Iisus să rostească cu gura lui: „Acela e căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da." Nu ştiu dacă i-a şoptit aceste cuvinte, dar Ioan ştia, când Iisus a înmuiat pâinea acoperită cu lăptuci şi i-a dat-o cu drag lui Iuda, care a întrebat şi el: „Nu cumva sunt eu?" Iisus s-a uitat la el cu dragoste şi i-a dat pâinea muiată. în rândul evreilor pâinea muiată era un semn de prietenie şi încredere. Cu această ocazie i-a dat Iisus lui Iuda bucăţica de pâine, pentru a îl avertiza, fără să-i facă cunoscută

vina şi celorlalţi. Dar inima lui Iuda ardea de furie, şi în tot timpul ospăţului am văzut o mică creatură înspăimântătoare ce şedea la picioarele sale şi care uneori urca până la inima lui. Nu l-am văzut pe Ioan să-i repete lui Petru ce a auzit de la Iisus, dar şi-a răspândit teama printre ceilalţi cu privirea.

MEDITAŢIA VII SPĂLAREA PICIOARELOR

Cu toţii s-au ridicat de la masă şi, în timp ce îşi orânduiau hainele, precum obişnuiau înaintea să-şi facă rugăciunea, un ucenic intră împreună cu doi slujitori să strângă masa. Iisus, stând în mijlocul Apostolilor, le-a vorbit îndelung, într-un mod foarte solemn. Nu pot să repet cu fidelitate tot discursul Lui, dar îmi amintesc că a vorbit de regatul Său, că va merge la Tatăl Lui şi despre ce le va lăsa lor acum că e pe cale să fie luat dintre ei. El lea mai dat şi câteva sfaturi legate de penitenţă, mărturisirea păcatelor şi căinţă.

Am simţit că aceste sfaturi erau legate de spălarea picioarelor şi i-am văzut pe toţi Apostolii cum îşi recunoşteau păcatele şi se lepădau de ele, în afară de Iuda. Iisus a vorbit mult şi grav. Când a terminat i-a trimis pe Ioan şi Iacov cel Mic să aducă apă din încăperea alăturată şi le-a spus Apostolilor să aranjeze scaunele în semicerc. Apoi a mers el însuşi în acea încăpere de unde a luat un ştergar şi s-a încins cu el la brâu. în acest timp Apostolii au vorbit între ei şi au început să se întrebe care din ei va fi cel mai mare, căci Domnul le spusese fără ocolişuri că era pe cale să îi părăsească şi că regatul Lui era aproape, şi s-au simţit întăriţi de ideea că El ar avea planuri secrete şi că se referea la vreo izbândă pământească care ar fi fost a lor în ultima clipă.

Intre timp Iisus i-a spus lui Ioan în cealaltă încăpere să ia un lighean şi lui Iacov să ia un ulcior cu apă, cu care să îl urmeze în odaie, unde ucenicul lăsase un alt lighean gol.

Iisus, întorcându-se la discipolii lui cu umilinţă, le-a spus câteva cuvinte de dojana pentru disputa care se iscase între ei şi a mai spus că El era slujitorul lor. Apoi le-a zis să stea jos ca să le spele picioarele. Ei s-au aşezat în aceeaşi ordine cum au stat la masă. Iisus a mers de la unul la altul, turnând apă din ligheanul adus de Ioan pe picioarele fiecăruia şi, luând capătul ştergarului cu care era încins, le-a uscat cu el. Cât era de iubitor şi suav Domnul când stătea cu umilinţă la picioarele Apostolilor Lui. Petru, când a venit rândul lui, nu a vrut să îl lase pe Iisus să îi spele picioarele: „Doamne," a zis el, „Tu să-mi speli mie picioarele?" Iisus a răspuns: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea." Mi s-a părut că i-a mai spus numai lui: „Simone, tu ai meritat ca Tatăl Meu să îţi dezvăluie cine sunt Eu, de unde vin, şi încotro mă duc, tu singur ai mărturisit, şi pe umerii tăi îmi voi construi Biserica, şi porţile iadului nu se vor închide asupra ei. Puterea mea va rămâne la urmaşii tăi până la sfârşitul lumii."

Iisus 1-a arătat Apostolilor şi a zis că atunci când nu va mai fi printre ei, Petru va fi cel care îi va lua locul. Petru a spus: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!" Iisus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine." Apoi Petru a zis: „Doamne, nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul."

Iisus i-a zis: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi."

Prin aceste ultime cuvinte se referea la Iuda. El vorbea de spălatul picioarelor ca de simbolul purificării vinelor zilnice, pentru că picioarele, i care ating tot timpul pământul, sunt şi cele care se murdăresc mai întâi ] dacă nu se are grijă.

Această spălare a picioarelor a fost un gest de natură spirituală şi a servit ca un fel de iertare a păcatelor. Petru, în zelul lui, nu a văzut altceva decât un fapt de umilinţă al învăţătorului său. Nu ştia că pentru a îl mântui Iisus avea să se înjosească chiar a doua zi în faţa groaznicei morţi pe cruce.

Când Iisus a spălat picioarele lui Iuda a făcut-o în felul cel mai iubitor şi mai mişcător cu putinţă. El şi-a înclinat Sfânta Faţă chiar şi la picioarele unui trădător. L-a rugat cu glas scăzut ca măcar acum să se pocăiască, căci în ultimul an nu a făcut altceva decât trădare. Iuda părea a nu da nici o atenţie cuvintelor Lui şi îi vorbea lui Ioan, lucru care l-a mâniat pe Petru, zicând: „Iuda, învăţătorul îţi vorbeşte!" Atunci Iuda i-a dat Domnului un răspuns nehotărât şi ocolit spunând: „Ferească cerul, Doamne!" Ceilalţi nu observaseră că Iisus îi vorbise lui Iuda, căci cuvintele Lui erau spuse cu voce joasă ca să nu le audă ceilalţi şi pe lângă asta erau ocupaţi să-şi potrivească încălţările. Nici una dintre toate Patimile lui Iisus nu L-a îndurerat mai adânc decât trădarea lui Iuda.

La urmă Iisus a spălat picioarele lui Ioan şi Iacov.

Apoi a vorbit iarăşi despre umilinţă, spunându-le că El, Cel mai mare - dintre ei, era slujitorul lor, şi că de atunci înainte toţi trebuiau să-şi spele picioarele unul altuia. După aceea şi-a pus straiele şi Apostolii s-au dezbărat de hainele pe care le luaseră înainte de a mânca Mielul Pascal.

MEDITAŢIA VIII TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII

Prin porunca Domnului, ucenicul a aşezat din nou masa, pe care o ridicase puţin mai mult de la pământ. Apoi, punând-o din nou în mijlocul camerei a adus un ulcior cu vin şi altul cu apă. Petru şi Ioan au mers până lângă vatră să aducă pocalul pe care îl luaseră din casa Serafiei, ce încă mai era împăturit în învelitoarea sa. îl cărau între ei de parcă duceau un tabernacul şi l-au pus pe masă în faţa lui Iisus. Acolo mai era o tavă ovală cu trei bucăţi de azimă albă puse pe o bucată de pânză, lângă jumătatea de pâine pe care Iisus o pusese deoparte în timpul mesei pascale, o cană cu vin şi apă şi trei cutii, una plină cu ulei gros, a doua cu ulei lichid şi a treia goală. în timpurile de mai demult fusese un obicei ca toţi cei de la masă să mănânce din aceeaşi bucată de pâine şi să bea din aceeaşi cană la sfârşitul mesei, pentru a îşi exprima prietenia şi dragostea frăţească, şi pentru a îşi ura bun venit sau drum bun. Cred că Scriptura trebuie să spună ceva despre acest lucru. în ziua Cinei cea de Taină Iisus a ridicat acest obicei (care de atunci înainte a rămas doar un ritual simbolic şi figurativ) la rangul de cea mai înaltă taină. Una dintre acuzaţiile aduse înaintea lui Caiafa o dată cu trădarea lui Iuda era aceea că Iisus a introdus ceva nou în ceremonia pascală, însă Nicodim a dovedit prin Scriptură că era o practică străveche.

Iisus şedea între Petru şi Ioan, uşile erau închise, şi totul a fost săvârşit în cel mai misterios şi impunător mod. Când cupa a fost scoasă din învelitoare, Iisus s-a rugat şi le-a vorbit Apostolilor cu solemnitate. L-am văzut dându-le explicaţii despre Cină şi despre întreaga ceremonie, şi imediat mi-a venit în minte un preot care îi învăţa pe alţii să ţină Mesa.

Apoi a scos un fel de raft cu încrustaţii din suportul pe care stătea cana Şi luând o bucată din pânza albă cu care era acoperit pocalul a întins-o peste suport şi raft. Apoi l-am văzut ridicând o farfurie rotundă pe care a Pus-o pe acelaşi raft, deasupra cupei. După aceea a luat azima de sub pânza cu care era acoperită şi a pus-o înaintea sa. A luat din pocal vasul mai mic şi a aşezat cele şase căni de-o parte şi de alta. A binecuvântat pâinea şi uleiul, după care a ridicat farfuria cu azima în mâini, şi-a ridicat privirea, s-a rugat, a oferit-o lui Dumnezeu şi a pus din nou farfuria pe masă şi iarăşi a acoperit-o. Apoi a luat pocalul, 1-a rugat pe Petru să toarne în el nişte vin şi pe Ioan să toarne puţină apă pe care a binecuvântat-o, mai punând şi El puţină apă într-o lingură, lucru după care a binecuvântat cupa, a ridicat-o cu o rugăciune, a adus-o ca prinos şi a pus-o înapoi pe masă.

Ioan şi Petru i-au turnat puţină apă în mâini, pe care le ţinea deasupra farfuriei cu azima în ea, apoi El a pus puţin din apa ce îi fusese turnată în mâini în lingura pe care o scosese din partea de jos a pocalului, şi a turnat-o în mâinile lor. După aceea vasul a trecut prin jurul mesei şi toţi Apostolii şi-au spălat mâinile în el. Nu îmi mai amintesc dacă aceasta a fost exact ordinea în care s-a desfăşurat ceremonia. Tot ce ştiu e că mi-a amintit de sfântul sacrificiu de la Mesă. între timp Domnul devenise tot mai iubitor şi mai plin de căldură în ceea ce făcea. Le-a spus Apostolilor că le va da tot ce avea, adică întreaga Lui fiinţă, şi arăta de parcă era complet transfigurat de dragoste. L-am văzut devenind aproape transparent, semănând cu o umbră luminoasă. A rupt pâinea în câteva bucăţi şi a muiat-o în cupă. în clipa în care a făcut asta, mi se părea că o văd pe Sfânta Fecioară primind Sfânta Taină într-un fel spiritual, deşi nu se afla în odaia de oaspeţi. Nu ştiu cum se făcea dar am crezut că o văd intrând fără să atingă pământul şi venind în faţa Domnului să primească Sfânta împărtăşanie, după care nu am mai văzut-o deloc. Iisus îi spusese dimineaţa, în Betania, că va petrece Pastele cu ea spiritual, şi a numit ora la care ea trebuia să se cufunde în rugăciune pentru a primi darul în spirit.

Iarăşi s-a rugat şi a dat poveţe. Cuvintele Lui îi ieşeau de pe buze precum focul şi lumina şi pătrundeau în fiecare dintre Apostoli în afară de Iuda. A luat farfuria cu bucăţile le pâine (nu mai ştiu dacă o pusese deasupra pocalului) şi a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se dă pentru voi." Şi-a întins înainte mâna dreaptă ca pentru a binecuvânta şi, în timp ce făcea asta, din El a ieşit o lumină strălucitoare, cuvintele îi scânteiau şi ele, pâinea a pătruns în gurile Apostolilor ca o substanţă strălucitoare şi lumina părea să îi umple şi să îi înconjoare pe toţi în afară de Iuda care a rămas întunecat. Iisus a dat pâinea mai întâi lui Petru, apoi lui Ioan după care i-a făcut un semn lui Iuda să se apropie 6. Iuda a fost aşadar al treilea care a

primit Sfânta împărtăşanie, însă cuvintele Domnului păreau să se îndepărteze de la gura trădătorului şi să se întoarcă la Cel care le-a rostit. Atât de tulburată în suflet am fost la această privelişte încât nu pot să descriu ce am simţit. Iisus atunci i-a spus: „Ce ai să faci, fă repede." Apoi a dat Sfânta împărtăşanie şi celorlalţi Apostoli care s-au apropiat doi câte doi.

Iisus a ridicat cupa de cele două mânere la înălţimea feţei Lui şi a grăit cuvintele de sfinţire. în timp ce făcea asta părea întru totul transfigurat, ca şi cum se vedea prin El, şi ca şi cum se transforma cu totul în ceea ce urma să le dea Apostolilor. I-a făcut pe Petru şi Ioan să bea din cupa pe care o ţinea în mână, după care a pus-o din nou pe masă. Ioan a turnat Sângele Divin din cupă în căni mai mici şi Petru le-a dat Apostolilor, câte una pentru doi. Cred, dar nu sunt sigură, că şi Iuda a băut din cupă. El nu s-a mai întors la locul lui ci a părăsit imediat odaia, iar ceilalţi Apostoli au crezut că Iisus îi dăduse vreo însărcinare. A plecat fără să se roage sau să aducă mulţumiri, şi aşa vă puteţi da seama ce mare păcat e să neglijăm a aduce mulţumire după ce primim hrana zilnică sau după ce primim Pâinea Dătătoare de Viaţă a îngerilor. în timpul întregii mese am văzut o creatură înspăimântătoare care a rămas aproape de Iuda, cu un picior ca un os uscat, dar când a ajuns la uşă am văzut trei diavoli ce mişunau în jurul lui. Unul ia intrat în gură, altul 1-a îndemnat înainte şi al treilea mergea în faţă. Era noapte şi se părea că diavolii îl luminează în timp ce gonea înainte ca un nebun.

Domnul a turnat câţiva stropi din preţiosul Sânge rămas în vasul despre care am mai vorbit, iar apoi şi-a aşezat degetele pe cupă, în timp ce Petru şi loan turnau apă şi vin pe ele. Acest lucru săvârşit, El i-a îndemnat să bea din nou din cupă, iar ce a mai rămas în ea a fost turnat în căni şi dat celorlalţi Apostoli. După aceea Iisus a şters pocalul, 1-a aşezat în vasul cu ce rămăsese din Sângele Divin, şi deasupra lui a pus farfuria cu bucăţile de pâine sfinţită. Deasupra a pus din nou pânza, a înfăşurat cupa şi a aşezat-o în mijlocul celor şase căni. I-am văzut pe Apostoli cum primeau în comuniune cele rămase de la Sfânta împărtăşanie, după înviere. ta nu era sigură că Sfânta împărtăşanie s-a desfăşurat în această ordine, căci cu altă ocazie 1-a văzut pe Ioan primind-o ultimul.

Nu îmi amintesc să îl fi văzut pe Domnul nostru să mănânce sau să bea din cele sfinţite, şi nici pe Melhisedec când i s-a oferit pâine şi vin să guste din ele. Mi-a fost făcut cunoscut motivul din care preoţii iau parte la împărtăşanie, deşi Iisus nu a luat. în acest moment Sora Emmerich s-a uitat dintr-o dată în sus şi părea că ascultă ceva. I s-a dat o explicaţie a acestui fapt, însă următoarele cuvinte sunt tot ce a mai repetat pentru noi: „Dacă îndatorirea de a împărţi Sfânta împărtăşanie ar fi fost dată îngerilor, ei nu ar fi luat din ea, dar dacă preoţii nu ar lua din ea, atunci Sfânta împărtăşanie s-ar pierde - căci prin participarea lor e ea păstrată."

Exista o solemnitate şi o ordine greu de descris în tot ceea ce făcea Iisus în timpul Sfintei împărtăşanii, iar fiecare mişcare a Lui era desăvârşită. Iam văzut pe Apostoli notând lucruri pe micuţele suluri de pergament pe care le aveau la ei. De câteva ori în timpul ceremoniei am văzut că se înclinau unul în faţa altuia, în acelaşi fel în care se înclină preoţii noştri.

MEDITAŢIA IX SFATURILE PRIVATE ŞI SFINŢIRILE

Iisus le-a oferit Apostolilor unele sfaturi private. El le-a spus modul în care vor urma să păstreze în memoria Lui Sfânta împărtăşanie până la sfârşitul lumii. I-a învăţat modurile necesare prin care să o folosească şi să o comunice, şi în ce manieră urmau, treptat, să înveţe şi să facă publică această taină. în fine, le-a spus când urmau să primească restul elementelor consacrate, când să ofere o parte Sfintei Fecioarei, şi cum să se sfinţească, ei înşişi, după ce le va fi trimis Mângâietorul Divin. Apoi El a vorbit despre preoţie, miruirea sfântă, şi pregătirea mirului şi a uleiurilor sfinte. 7 El avea acolo trei cutii, dintre care două conţineau un amestec de ulei şi smirnă. I-a învăţat cum să prepare acest amestec, ce părţi ale corpului trebuiau unse şi 7

La câţiva ani după ce sora Emmerich a relatat acestea, editorul nu fără surpriză a citit în ediţia latină a Catehismului Roman (Mayence, Muller), referitor la Taina Confirmării, că, după tradiţia sfântului papă Fabian, Iisus şi-a instruit Apostolii în ce mod trebuiau să pregătească mirul, după instituirea Sfintei Taine. Papa spune în mod expres, în al 54-lea paragraf al Celei de-a doua

Epistole către Episcopii din Răsărit: „Predecesorii noşti au primit de la Apostoli şi ne-au transmis nouă faptul că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după ce a luat ultima cină cu Apostolii şi le-a spălat picioarele, i-a învăţat modul în care să prepare mirul."

cu ce ocazii. îmi amintesc, printre altele, că a menţionat un caz în care Sfânta împărtăşanie nu putea fi administrată; probabil că spusa lui se referea la ungerea celor bolnavi, căci amintirile mele în acest punct nu sunt foarte clare. El a vorbit despre diferitele feluri de ungere, şi în mod special despre cea a regilor, şi a spus că chiar şi regii răi ce au fost miruiţi primesc puteri speciale. El a aşezat smirna şi uleiul în cutia goală şi le-a amestecat, însă nu pot să spun sigur dacă a binecuvântat uleiul în acest moment sau atunci când a consacrat pâinea.

Apoi l-am văzut pe Iisus ungându-i pe Petru şi pe Ioan, pe mâinile cărora deja turnase apa ce curgea de la sine şi cărora le dăduse să bea din cupă. Apoi şi-a aşezat mâinile pe umerii şi pe creştetul lor, în timp ce ei şi-au împreunat mâinile şi şi-au încrucişat degetele mari, înclinându-se adânc - nu sunt sigură dacă au îngenuncheat sau nu. El le-a mir uit arătătorul şi degetul mare al fiecărei mâini, şi le-a făcut pe frunte cu mir câte o cruce. De asemenea, El a spus că aceasta va rămâne cu ei până la sfârşitul lumii.

Iacov cel Mic, Andrei, Iacov cel Mare şi Bartolomeu au fost consacraţi şi ei. De asemenea, am văzut că pe pieptul lui Petru el a legat un soi de eşarfă în jurul gâtului, în timp ce în cazul celorlalţi a aşezat-o simplu în cruce, dinspre umărul drept spre partea stângă. Nu ştiu dacă aceasta s-a făcut în momentul instituirii Sfintei Taine, sau numai pentru miruire.

Am înţeles că Iisus le-a transmis prin această ungere ceva esenţial şl supranatural, dincolo de puterea mea de a descrie. El le-a spus că atunci când vor fi primit Sfântul Spirit, vor consacra pâinea şi vinul şi îi vor unge pe ceilalţi Apostoli. Mi s-a adus la cunoştinţă atunci că, în ziua Cincizecimii, Petru şi Ioan şi-au pus mâinile peste ceilalţi Apostoli, iar o săptămână mai târziu peste alţi discipoli. După înviere, Ioan i-a oferit Sfintei Fecioare pentru întâia dată minunata taină. Aceasta este o sărbătoare ce nu se mai ţine în Biserica pământească, însă o văd celebrată în Biserica triumfătoare. Căci în primele zile după Cincizecime i-am văzut consacrând Sfânta împărtăşanie numai pe Petru şi pe Ioan, însă apoi şi ceilalţi au început să consacre.

Apoi, Domnul nostru a binecuvântat focul într-un vas de aramă, avându-se mare grijă ca nu cumva să se stingă, fiind păstrat aproape de locul în care a fost depozitată Sfânta împărtăşanie, într-o despărţitură a vechii vetre pascale. Focul era întotdeauna luat de acolo când era nevoie de el pentru scopuri spirituale.

Tot ceea ce Iisus a făcut cu acest prilej a făcut-o în privat, şi a instruit de asemenea în privat. Biserica a păstrat din aceste sfaturi de taină tot ceea ce era esenţial şi, sub inspiraţia Sfântului Spirit, le-a dezvoltat şi le-a adaptat nevoilor sale.

Nu pot să ştiu dacă atât Petru cât şi Ioan au fost consacraţi drept episcopi, sau numai Petru ca episcop iar Ioan ca preot, şi nici despre ceilalţi patru Apostoli nu pot să spun în ce demnitate au fost ei înălţaţi. însă modul diferit în care Domnul nostru a aranjat eşarfele Apostolilor pare să indice diferite grade de sfinţire.

Când aceste ceremonii sfinte s-au încheiat, potirul (lângă care se afla sfântul mir) a fost din nou acoperit, iar Petru şi Ioan au dus Sfânta împărtăşanie în fundul camerei, care era despărţită de o perdea, şi care din acel moment s-a transformat în Sanctuar. Locul în care a fost depozitată Sfânta împărtăşanie era puţin deasupra vetrei pascale. Iosif din Arimateea şi Nicodim s-au îngrijit în lipsa Apostolilor de Sanctuar şi de camera de cină.

Iisus, din nou, le-a dat sfaturi Apostolilor destul de mult timp şi, totodată, s-a rugat de câteva ori. De foarte multe ori părea că discută cu Tatăl Său Ceresc şi că este plin de entuziasm şi de iubire. Apostolii, de asemenea, erau veseli şi plin de zel, şi îi adresau diferite întrebări cărora El le răspundea imediat. Scripturile trebuie să conţină o mare parte din aceste cuvântări şi discuţii. El le-a spus atât lui Petru cât şi lui Ioan diferite lucruri ce urmau ulterior să li se aducă la cunoştinţă Apostolilor, care la rândul lor trebuiau să le comunice discipolilor şi femeilor sfinte, după capacitatea fiecăruia de înţelegere. Cu Ioan a avut o discuţie în privat şi i-a spus că o să trăiască mai mult decât toţi ceilalţi. I-a vorbit şi despre şapte biserici, câteva coroane şi câţiva îngeri, şi 1-a învăţat semnificaţia anumitor imagini misterioase, care însemnau, după cât mă pricep eu, diferite epoci. Ceilalţi Apostoli au fost uşor invidioşi pe Ioan datorită acestei discuţii particulare.

De asemenea, Iisus a vorbit despre trădător. „Acum el face asta şi asta", spunea iar eu, într-adevăr, l-am văzut pe Iuda făcând exact ceea ce spunea El că face. Cum Petru protesta vehement că el va rămâne întotdeauna credincios, Domnul nostru i-a spus: „Simon, Simon, iată, Sntnn a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa şi după ce te vei întoarce să întăreşti pe fraţii tăi." Din nou, Domnul nostru a spus că acolo unde se va duce ei nu îl pot urma, când Petru a exclamat: „Doamne cu tine sunt gata să merg chiar şi în închisoare şi la moarte." Iar Iisus a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că până să cânte cocoşul de două ori, de trei ori te vei lepăda de Mine."

Iisus, în timp ce le făcea cunoscut Apostolilor faptul că urmau să îndure vremuri grele, a spus: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?" Ei au răspuns: „De nimic." „însă acum," a continuat, „cine are o pungă să o ia; cine are o traistă, de asemenea să o ia; şi cine nu are, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie. Căci vă spun că trebuie să se împlinească în Mine aceste cuvinte scrise: EL A FOST AŞEZAT PRINTRE CEI NELEGIUIŢI. Şi lucrurile privitoare la mine au un sfârşit." Apostolii i-au înţeles cuvintele numai în sens concret, iar Petru i-a arătat două săbii scurte şi

groase. Iisus a spus: „Destul: să mergem aşadar." Apoi au cântat imnul de mulţumire, au dată masa la o parte şi au mers în camera din faţă.

Acolo Iisus a găsit-o pe mama sa, pe Măria lui Cleopa şi pe Magdalena, care stăruitor l-au implorat să nu se ducă pe Muntele Măslinilor, căci se zvonea că duşmanii Săi căutau să îl prindă. însă Iisus le-a liniştit cu câteva cuvinte şi s-a grăbit mai departe - fiind pe atunci în jurul orei nouă. Au coborât pe drumul pe care Petru şi Ioan au venit la cină, îndreptându-şi paşii către Muntele Măslinilor. întotdeauna am văzut Pastele şi instituirea Sfintei împărtăşanii petrecându-se în ordinea relatată mai sus. însă simţurile îmi erau de fiecare dată extrem de aprinse iar emoţia atât de copleşitoare încât nu am putut să fiu foarte atentă la toate detaliile, însă acum le-am văzut mult mai clar. Cuvintele nu pot să descrie cât de dureroasă şi de obositoare este contemplarea zbaterilor ascunse ale inimii, iubirea şi determinarea Mântuitorului nostru, şi să ştii în acelaşi timp tot ceea ce urmează să i se întâmple. Cum de este posibil să observi toate acestea este aproape nesemnificativ! Inima se umple de admiraţie, recunoştinţă şi iubire - orbirea oamenilor pare total de neînţeles - iar sufletul este copleşit de tristeţe la gândul nerecunoştinţei întregii lumi, şi la păcatele acesteia!

Consumarea Mielului Pascal s-a petrecut rapid şi în deplin acord cu preceptele legale. Fariseii obişnuiau să adauge câteva detalii ceremoniale superstiţioase.

Patimile „Dacă nu ştii cum să meditezi la lucrurile înalte şi cereşti, odihneşte-te în patimile lui Hristos şi din proprie voinţă rămâi în rănile Sale sfinte.

Căci, dacă te încredinţezi plin de devoţiune rănilor şi stigmatelor fără de preţ ale lui Iisus, vei găsi alinarea necazurilor."

Imitarea lui Hristos, cartea a doua, capitolul întâi.

INTRODUCERE -î-n seara zilei de 18 februarie 1823, un prieten al sorei Emmerich i-a făcut o 1 vizită în patul în care aparent aceasta dormea; şi fiind frapat de chipul său frumos şi trist s-a simţit inspirat să îşi înalţe inima către Dumnezeu şi să-I ofere Eternului Tată patimile lui Hristos, unite cu suferinţele tuturor celor ce I-au purtat mai apoi crucea. In timp ce se ruga astfel, a încercat să îşi fixeze ochii pe mâinile stigmatizate ale sorei Emmerich. Ea imediat le-a ascuns sub cuvertură ca şi cum cineva ar fi lovit-o. Surprins, el a întrebat-o „Ce ţi s-a întâmplat?" „Multe", a răspuns ea, cu o voce revelatorie. în timp ce el se gândea la posibilul înţeles al spusei sale, ea părea să fi aţipit din nou. După aproximativ un sfert de oră ea, dintr-o dată, a izbucnit cu nerăbdarea unei persoane care se luptă violent cu altcineva, desfăcându-şi ambele braţe, încelştându-şi pumnii ca pentru a respinge un inamic ce stătea pe marginea stângă a patului, şi a exclamat plină de indignare: „Ce vrei să spui cu această înţelegere de la Magdalum?" Apoi a continuat să vorbească cu ardoarea unei persoane ce este luată la întrebări în timpul unei certe - „Da, este spiritul blestemat - mincinosul de la începuturi -Satan, cel care îl condamnă pentru înţelegerea de la Magdalum, şi pentru alte lucruri de acelaşi fel, şi spune că a cheltuit toţi banii pentru sine." Când a fost întrebată, „Cine a cheltuit banii? Cui i se vorbeşte în această manieră?" ea a răspuns, „Iisus, Mirele meu iubit, pe Muntele Măslinilor." Apoi din nou s-a întors către stânga cu gesturi ameninţătoare şi a exclamat, „Ce vrei să spui, o, tată al minciunilor, cu înţelegerea ta de la Magdalum?

Nu a eliberat el douăzeci şi "şapte de prizonieri la Thirza cu banii de pe vânzarea de la Magdalum? Eu l-am văzut, iar tu îndrăzneşti să afirmi că a adus confuzie pe acea proprietate, că a alungat locuitorii şi că a risipit banii pentru care a fost vândută? însă sorocul ţi s-a terminat, spirit blestemat! Vei fi pus în lanţuri iar călcâiul Său îţi va zdrobi capul." în acel moment ea a fost întreruptă pentru că a intrat în cameră o altă persoană; prietenii săi credeau că delirează şi o compătimeau. în dimineaţa următoare ea a pretins că în noaptea anterioară s-a închipuit ca urmându-1 pe Mântuitorul nostru în Grădina Măslinilor, după instituirea Sfintei împărtăşanii, însă tocmai în acel moment cineva, privindu-i stigmatele din palme cu o veneraţie foarte mare, s-a îngrozit la gândul că acest lucru se petrece în prezenţa Domnului nostru, încât şi le-a ascuns în grabă şi cu durere. Apoi şi-a povestit viziunea a ceea ce s-a petrecut în Grădina Măslinilor, şi cum îşi continua povestirea în zilele următoare, prietenul care o asculta a putut să lege diferitele scene ale Patimilor unele de altele. însă din moment ce, pe parcursul Postului Mare, ea comemora totodată lupta Domnului nostru cu Satan în deşert, trebuia să îndure pe propria piele multe suferinţe şi ispite. Din această cauză au existat câteva întreruperi în povestea Patimilor, care au fost totuşi destul de uşor refăcute cu ajutorul unor discuţii ulterioare.

De obicei ea vorbea în germana obişnuită, însă când se afla în starea de extaz, exprimarea îi devenea mult mai pură, iar istorisirile îi erau în acelaşi timp de o simplitate copilărească şi de o inspiraţie solemnă. Prietenul său punea pe hârtie tot ceea ce spunea ea şi imediat se întorcea în aparta mentele sale; adeseori nu putea nici măcar să ia notiţe în prezenţa acesteia. Dătătorul a toate bunurile i-a dăruit ţinere de minte, zel şi tărie să îndure multe necazuri şi oboseală, astfel încât acesta a putut să ducă la bun sfârşit această muncă. Conştiinţa îi spune că a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă şi, cu smerenie, îl roagă pe cititor, dacă este mulţumit de rezultatul muncilor sale, să se roage din când în când şi pentru el.

CAPITOLUL I Iisus ÎN G RĂDINA MĂSLINILOR ând Iisus, după instituirea preţioasei taine a altarului, a părăsit camera în care a cinat cu cei unsprezece Apostoli, sufletul i s-a umplut de durere. El i-a condus pe cei unsprezece pe o cărare neumblată către Valea lui Iosafat. Pe când aceştia părăseau casa, am zărit luna, ce nu era chiar plină, ridicându-se în faţa muntelui. Domnul Dumnezeul nostru, cum se plimba cu Apostolii prin vale, le-a spus că în acest loc se va întoarce întro zi pentru a judeca lumea, însă nu într-o stare de sărăcie şi de umilinţă, aşa cum era în acele momente, şi că oamenii vor tremura de spaimă şi vor striga: „Munţilor, cădeţi asupra noastră!" învăţăceii nu l-au înţeles şi au gândit, cu siguranţă nu pentru prima oară în acea noapte, că slăbiciunea şi oboseala i-au atins mintea. El le-a spus din nou: „Cu toţii veţi fi umiliţi prin mine în această noapte. Căci este scris: VOI LOVI PĂSTORUL, IAR OILE DIN TURMĂ SE VOR RISIPI. însă mai apoi Mă voi ridica din nou, voi merge înaintea voastră în Galileea."

Apostolii erau încă într-o anumită măsură purtaţi de entuziasmul şi devoţiunea cu care i-a inspirat faptul primirii Sfintei împărtăşanii şi cuvintele solemne ale lui Iisus. Bucuroşi, s-au adunat în jurul Său, exprimându-şi iubirea într-o mie de feluri diferite, asigurându-1 plini de sinceritate că niciodată nu o să se lepede de El. însă cum Iisus continua să vorbească în aceeaşi manieră, Petru a exclamat: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea!", iar Domnul nostru i-a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul de două ori, tu te vei lepăda de mine de trei ori." însă Petru încă insista, spunând: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, tot nu mă voi lepăda de tine." Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru. Ei au mers mai departe şi s-au oprit, căci durerea Domnului Dumnezeului nostru continua să sporească. Apostolii au încercat să îl mângâie cu ajutorul argumentelor omeneşti, asigurându-L că lucrurile pe care le-a văzut nu se vor împlini. Tot stăruind în aceste încercări vane, au început să se îndoiască şi au căzut pradă ispitei.

Au trecut râul Chedron nu pe podul pe care, câteva ore mai târziu, Iisus urma să fie prins, ci pe un altul, căci părăsiseră drumul direct.

Ghetsimani, locul spre care se îndreptau, era la aproximativ o milă şi jumătate de camera în care au cinat, căci erau aproximativ trei sferturi de milă de la acel loc până la Valea lui Iosafat, şi cam tot atâta de acolo până la Ghetsimani. Locul numit Ghetsimani (unde Iisus a petrecut noaptea cu discipolii săi în mai multe ocazii) era o grădină întinsă, înconjurată de un gard viu, ce conţinea numai câţiva pomi fructiferi şi flori, în timp ce în afară se aflau, neîmprejmuite, vreo câteva clădiri abandonate.

Apostolii şi câteva alte persoane aveau în posesia lor cheile acestei grădini, care era folosită câteodată drept un loc de odihnă, iar alteori ca un loc de rugăciune şi izolare. Acolo au fost ridicate câteva colibe făcute din frunze şi ramuri; opt Apostoli au rămas în interiorul acestora, iar ulterior au mai apărut şi alţii. Grădina Măslinilor era separată de cea a Ghetsimanilor de un drum, era neîmprejmuită, fiind înconjurată numai de un zid de

C

pământ, şi era mai mică decât Grădina Ghetsimani. Acolo existau grote, terase, şi mulţi măslini, putându-se găsi uşor un loc potrivit pentru rugăciune şi meditaţie. Iisus s-a dus să se roage în cea mai sălbatică zonă.

Iisus a ajuns în Ghetsimani cam pe la ora nouă. Luna răsărise deja şi lumina cerul, cu toate că pământul se afla încă în întuneric. Iisus se afla într-o stare dintre cele mai întunecate, şi le-a spus discipolilor că pericolul era pe aproape. Aceştia erau tulburaţi. El le-a spus la opt dintre cei ce îl urmau să rămână în Grădina Ghetsimani, în timp ce El a mers să se roage. I-a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, şi mergând puţin mai departe, a intrat în Grădina Măslinilor. Cuvintele nu pot să descrie durerea ce i-a cuprins sufletul, căci se apropia clipa încercării. Ioan L-a întrebat cum de el, cel care până atunci întotdeauna îi îmbărbăta, acum era atât de abătut? „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte" a răspuns El. Şi a văzut suferinţe şi ispite înconjurându-L din toate părţile, din ce în ce mai aproape, sub formele unor figuri înspăimântătoare purtate de nori. Apoi le-a spus celor trei Apostoli: „Staţi aici şi vegheaţi cu Mine. Rugaţi-vă că nu.cumva să intraţi în ispită." Iisus a mers câţiva paşi mai jos şi la stânga, şi s-a ascuns sub o stâncă, într-o grotă adâncă de aproximativ şase picioare, în timp ce Apostolii au rămas deasupra într-un soi de deschizătură. Pământul se cutremura în timp ce intrai tot mai adânc în această grotă, iar plantele ce atârnau pe stâncă îi ascundeau interiorul de cei din afară asemenea unei perdele.

Când Iisus şi-a părăsit discipolii am zărit o serie de figuri înspăi mântătoare înconjurându-1 într-un cerc din ce în ce mai strâns. Durerea şi agonia sufletului său continuau să sporească, şi tremura din cap până în picioare în momentul în care a intrat în grotă pentru a se ruga, ca un călător abătut căutând grabnic să se adăpostească de o furtună iscată din senin. însă viziunile îngrozitoare îl urmăreau peste tot, devenind din ce în ce mai clare şi mai distincte. Vai! grota aceasta părea să conţină imaginea îngrozitoare a tuturor păcatelor comise sau care urmau să fie comise de la căderea lui Adam până la sfârşitul lumii, precum şi a pedepselor pe care oamenii le meritau. Aici, pe Muntele Măslinilor, s-au refugiat Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Paradis pentru ca, lipsiţi de adăpost, să se perinde pe pământ. Ei au plâns şi au suspinat chiar în această grotă.

Simţeam că Iisus, încredinţându-se judecăţii divine pentru păcatele lumii, a făcut ca latura Sa divină să se întoarcă, într-un anume fel, în sânul Sfintei Treimi, s-a concentrat, ca să spun aşa, în latura sa umană pură, iubitoare şi inocentă şi, puternic numai în iubirea sa inefabilă, s-a lăsat cuprins de suferinţă şi agonie.

A căzut la pământ, copleşit de o durere de nedescris şi toate păcatele lumii i s-au perindat prin faţă, în aspecte nenumărate şi arătându-şi adevărata urâţenie diformă. Pe toate le-a luat asupra Sa, şi în rugăciune a oferit judecăţii Tatălui Ceresc propria Lui persoană ca plată pentru o dato rie atât de îngrozitoare. Dar Satan, ce era înscăunat în mijlocul tuturor acestor orori şi chiar se bucura în mod diabolic la vederea acestora, şi-a dezlănţuit mânia împotriva lui Iisus, căruia i-a arătat viziuni din ce în ce mai îngrozitoare, în acelaşi timp adresându-se umanităţii Sale sfinte astfel: „Chiar şi acest păcat îl iei asupra ta? Vrei să-i înduri pedeapsa? Eşti tu pregătit să dai socoteală pentru toate aceste păcate?" în această clipă o rază de lumină, asemenea unei cărări strălucitoare, s-a coborât de la Ceruri. Era un cortegiu al îngerilor ce au coborât pentru a-L îmbărbăta şi întări pe Iisus. Restul grotei era plin de viziuni înspăimântătoare ale crimelor noastre. Iisus le-a luat asupra Sa, însă inima Lui, ce era plină de o iubire perfectă pentru Dumnezeu şi pentru om, a fost asaltată de nelinişte, lăsându-se copleşită de greutatea atâtor crime abominabile. Când această masă imensă de păcate s-a abătut, asemenea unui ocean fără fund, asupra sufletul Său, Satan a scos la iveală ispite nenumărate, la fel cum a făcut mai înainte în deşert, îndrăznind chiar să-i aducă mai multe acuzaţii. „Şi îndrăzneşti să iei toate acestea asupra ta," exclamă, „tu, care la rândul tău nu eşti fără pată?" Apoi a pus în cârca Domnului nostru, cu insolentă diabolică, o sumă de păcate imaginare. I-a reproşat greşelile discipolilor, scandalurile pe care aceştia le-au produs, precum şi dezordinea pe care a cauzat-o în lume renunţând la vechile obiceiuri. Nici un fariseu, oricât de viclean şi de strict, nu l-ar fi putut depăşi în această privinţă pe Satan. I-a reproşat lui Iisus că a fost cauza masacrului pruncilor, de asemenea a suferinţelor părinţilor săi în Egipt, că nu 1-a salvat de ia moarte pe Ioan Botezătorul, că a dezbinat familii, că a protejat oameni cu un caracter abject, că a refuzat să vindece diferite persoane bolanve, că i-a păgubit pe locuitorii din Gergesa prin aceea că a permis oamenilor posedaţi de diavol să îşi răstoarne butoaiele8, iar demonilor să determine porcii să se arunce în mare, că şi-a părăsit familia şi că a risipit averea altora. într-un cuvânt, Satan, în speranţa că îl va face să ezite, i-a sugerat orice gând prin care ar fi ispitit în ceasul morţii un om obişnuit ce ar fi întreprins toate acestea fără o intenţie supraomenească, deoarece lui i s-a ascuns faptul că Iisus era Fiul lui Dumnezeu, şi L-a ispitit ca şi cum ar fi fost numai cel mai drept dintre oameni.

Mântuitorul nostru divin a permis laturii Sale umane să domine latura Sa divină, căci a fost bucuros să suporte chiar şi acele ispite asupra meritelor faptelor bune prin care sufletele sfinte sunt atacate în momentul morţii. Pentru a bea cupa suferinţelor până la fund, El i-a permis spiritului rău să-i ispitească umanitatea Sa sfântă, ca şi cum ar fi ispitit un om ce ar dori să atribuie faptelor sale bune o valoare în sine, dincolo de şi peste aceea pe care ar avea-o prin unire cu meritele Mântuitorului nostru. Nu exista vreo faptă din care să nu încerce să scoată o acuzaţie, şi i-a reproşat lui Iisus, printre alte lucruri, că a cheltuit preţul proprietăţii Măriei Magdalena la Magdalum, pe care l-a primit de la Lazăr. . Printre păcatele lumii pe care Iisus

le-a luat asupra sa le-am văzut şi pe ale mele, iar din păcatele care îl înconjurau s-a desprins o ramură ce curgea către mine, în care mi-am putut vedea în mod distinct fiecare greşeală. în tot acest timp ochii îmi erau fixaţi pe Mirele meu ceresc. împreună cu El am plâns şi m-am rugat, şi cu El mi-am întors faţa spre îngerii plini de compasiune şi îndurare. Ah, cu adevărat Domnul nostru s-a zvârcolit ca un vierme sub greutatea durerii şi suferinţelor!

1 e data de 11 decembrie 1812, în cadrul viziunilor sale asupra vieţii publice a lui Iisus, ea l-a v zut pe Domnul nostru dându-le voie diavolilor pe care i-a scos din oamenii din Gergesa să intre ntr-o turmă de porci, de asemenea ea a văzut, cu această ocazie, că posedaţii mai întâi au asturnat un butoi mare umplut cu un soi de lichid fermentat. în timp ce Satan îşi continua acuzaţiile împotriva lui Iisus, doar cu dificultate îmi puteam înfrâna indignarea, însă când a vorbit despre vânzarea proprietăţii Magdalenei, nu am putut păstra tăcerea şi am exclamat: „Cum poţi să îi reproşezi vânzarea proprietăţii drept un păcat? Nu eu însămi Lam văzut pe Mântuitorul nostru cheltuind suma pe care i-a dat-o Lazăr în acţiuni caritabile şi eliberând douăzeci şi doi de datornici închişi la Thirz'a?"

La început, cum a îngenuncheat să se roage, Iisus arăta liniştit, însă după un timp sufletul i s-a înspăimântat la vederea nenumăratelor păcate ale oamenilor, şi de nerecunoştinţa acestora faţă de Dumnezeu, iar spaima îi era atât de mare încât, tremurând, a exclamat: „Tată, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta! Tată, toate îţi stau în putinţă, îndepărtează de Mine paharul acesta!" însă imediat a adăugat: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu." Voinţa sa şi cea a Tatălui Său erau una, însă acum că iubirea Sa a hărăzit să fie lăsat pradă slăbiciunii naturii Sale umane, El tremura la gândul morţii.

Grota în care a îngenuncheat, am văzut-o plină de imagini înspăimântătoare. Am văzut toate păcatele, slăbiciunile, viciile şi nerecunoştinţa omenirii torturându-1 şi zdrobindu-1 de pământ. Spaima de moarte şi teroarea pe care a simţit-o ca om la vederea suferinţelor expiatorii ce urmau să se abată asupra Lui l-au înconjurat şi l-au atacat sub forma unor spectre oribile. El se prăbuşea, când într-o parte când în alta, încleştându-şi mâinile.

Trupul îi era acoperit cu o sudoare rece şi tremura tot. Apoi s-a ridicat, însă genunchii îi erau moi şi abia că îl puteau susţine. La faţă era palid şi destul de schimbat, buzele îi erau albe iar părul răvăşit. Cam pe la zece şi jumătate s-a ridicat în picioare şi, scăldat într-o sudoare rece, şi-a îndreptat mersul şovăielnic spre cei trei Apostoli. Cu mare dificultate a urcat pe partea stângă a cavernei şi a ajuns într-un loc drept unde aceştia dormeau doborâţi de oboseală, durere şi nelinişte. Veni la ei ca unul copleşit de o durere amară, pe care spaima îl împinge să îşi caute prietenii, însă şi ca un bun păstor, care, avertizat de apropierea pericolului, se grăbeşte să îşi caute turma a cărei siguranţă este ameninţată; căci El ştia foarte bine că şi ei vor fi încercaţi de suferinţe şi ispite. Viziunile îngrozitoare nu l-au slăbit nici o clipă, chiar şi atunci când îşi căuta discipolii. Când a văzut că aceştia dormeau, şi-a frânt mâinile şi a căzut în genunchi lângă ei, învins de durere şi nelinişte, şi a spus: „Simon, dormi?" Ei s-au trezit şi s-au ridicat în picioare, iar El, cu sufletul disperat, le-a spus: Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine?" Când l-au privit şi l-au văzut alb la faţă şi obosit, abia ţinându-se pe picioare, scăldat în sudoare, tremurând şi clătinându-se, când au auzit cât de schimbată şi de slabă i-a devenit vocea, nu au mai ştiut ce să creadă, şi dacă nu ar fi fost încă înconjurat de binecunoscuta aură de lumină, nu l-ar fi recunoscut niciodată drept Iisus. Ioan i-a spus: „învăţătorule, ce ţi s-a întâmplat? Trebuie să îi chem pe ceilalţi ucenici? Trebuie să o luăm din loc?" Iisus i-a răspuns: „Dacă ar fi să trăiesc, să propovăduiesc şi să fac minuni timp de treizeci şi trei de ani şi nu ar fi îndeajuns pentru a duce la împlinire ceea ce trebuie împlinit până mâine pe vremea asta. Nu îi chema pe ceilalţi opt. Nu am vrut să îi aduc aici pentru că nu puteau să mă vadă agonizând în felul acesta şi să nu se smintească. Ar fi cedat ispitei, ar fi uitat multe din cele trecute şi şi-ar fi pierdut încrederea în Mine. însă tu, care l-ai văzut pe Fiul Omului schimbat la faţă, poţi să îl vezi şi întunecat şi cu cugetul şovăielnic; cu toate acestea, vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită, căci într-adevăr spiritul este plin de râvnă, însă carnea este neputincioasă."

Prin aceste cuvinte El, în acelaşi timp, a căutat să îi încurajeze şi totodată să le facă cunoscută lupta pe care natura Sa umană o dădea cu moartea, precum şi cauza slăbiciunii Sale. El, în durerea Lui copleşitoare, a rămas cu ei aproape un sfert de oră, şi le-a vorbit din nou. Apoi s-a întors în peşteră, spiritul Său fiind în tot mai mare suferinţă, în timp ce discipolii, la rândul lor, l-au implorat, s-au tânguit şi s-au îmbrăţişat, întrebându-se: „Ce să fie oare? Ce i se întâmplă? Pare să fie într-o stare de completă dezolare." După aceasta, şi-au acoperit capetele şi au început să se roage, înspăimântaţi şi plini de durere.

A trecut cam o oră şi jumătate de când Iisus a intrat în Grădina Măslinilor. Este adevărat că Scriptura ne relatează că El a spus: „Un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu mine?", însă cuvintele Sale nu trebuie să fie luate în sens literal, şi nici după felul nostru de a măsura timpul. Iniţial, cei trei Apostoli care îl însoţeau pe Iisus s-au rugat, însă mai apoi ei au căzut pradă somnului, căci s-au lăsat ispitiţi datorită credinţei lor nu atât de puternică.

Ceilalţi opt, care au rămas în afara grădinii, nu au dormit, căci ultimele cuvinte ale Domnului nostru, atât de grăitoare în ceea ce priveşte suferinţa şi tristeţea, le-au umplut inimile cu presentimente sinistre, ci au cutreierat Muntele Măslinilor, încercând să afle un loc de refugiu în caz de primejdie.

Ierusalimul era foarte tăcut. Evreii se aflau fiecare la casele lor, ocupaţi cu pregătirile pentru sărbătoare, însă am văzut, ici şi colo, pe câţiva dintre prietenii şi discipolii lui Iisus plimbându-se agitaţi, purtând discuţii aprinse unii cu alţii, şi în mod evident aşteptând să se petreacă un eveniment important. Mama Domnului nostru, Magdalena, Marta, Măria lui Cleopa, Măria Salomeea şi Salomeea au mers din casa în care s-a ţinut cina acasă la Măria, mama lui Marcu. Măria era speriată de zvonurile răspândite şi dorea să se întoarcă în oraş împreună cu prietenele sale, pentru a afla veşti cu privire la Iisus. Lazăr, Nicodim, Iosif din Arimateea şi câteva rude din Hebron, au venit să o vadă şi au încercat să o liniştească, căci din câte ştiau ei, fie din cunoştinţă proprie sau din ceea ce discipolii le-au spus despre previziunilor sumbre pe care Iisus le-a făcut în timpul cinei, şi întrebându-i pe câţiva farisei cu care se cunoşteau, nu au aflat că s-ar pregăti vreun complot împotriva Domnului nostru. Neştiind absolut nimic de trădarea lui Iuda, ei au asigurat-o pe Măria că pericolul nu putea fi încă prea mare, şi că inamicii lui Iisus nu vor încerca nimic împotriva persoanei Sale, cel puţin nu până la sfârşitul sărbătorii. Măria le-a spus cât de tulburat a părut Iuda în ultima vreme, şi cât de brusc a părăsit camera în care se luase cina. Nu se îndoia că acesta a mers să îl trădeze pe Domnul nostru, deoarece deseori ea 1-a avertizat că acesta era un fiu al pierzaniei. După care femeile sfinte sau întors la casa Măriei, mama lui Marcu.

Când Iisus, neuşurat de povara suferinţelor sale, se întoarse în grotă, căzu nemişcat cu faţa la pământ şi cu braţele depărtate, şi se rugă Tatălui Etern.

Dar sufletul Său trebuia să susţină o a doua bătălie interioară, care a durat trei sferturi de oră. îngerii au venit şi i-au arătat, într-o succesiune de viziuni, toate suferinţele pe care urma să le suporte pentru a spăla păcatul lumii. Cât de măreaţă înainte de cădere era frumuseţea omului, imagine a lui Dumnezeu, şi cum s-a schimbat şi s-a distrus acea frumuseţe în momentul în care păcatul a pătruns în lume! El văzu cum toate păcatele îşi aveau originea în cel al lui Adam, semnificaţia şi esenţa concupiscenţei, văzu efectul teribil pe care 1-a avut asupra puterilor sufleteşti, de asemenea şi semnificaţia şi esenţa tuturor suferinţelor provocate de concupiscenţă, îngerii i-au arătat satisfacţia pe care va trebui să o acorde Justiţiei Divine şi cum îi va provoca o suferinţă foarte mare în trup şi în suflet şi care va conţine toate suferinţele datorate concupiscenţei întregii omeniri, din moment ce datoria întregii rase umane trebuia să fie plătită de acea umanitate care numai ea singură era lipsită de păcat - umanitatea Fiului lui Dumnezeu. îngerii i-au arătat toate aceste lucruri sub diferite forme, iar eu am simţit ceea ce spuneau, deşi nu auzeam nici o voce. Cuvintele nu pot să descrie neliniştea şi spaima ce au copleşit sufletul lui Iisus la vederea unei expieri atât de groaznice - suferinţele sale erau, într-adevăr, atât de mari încât din toţi porii trupului Său sfânt ţâşni o sudoare sângerie. în timp ce umanitatea sfântă a lui Hristos era zdrobită sub greutatea suferinţei, îngerii păreau plini de milă. A existat o întrerupere şi am sesizat că ei doreau cu ardoare să îi uşureze agonia, rugându-se pentru aceasta în fata tronului lui Dumnezeu. Pentru o clipă a părut că a existat o luptă între mila şi justiţia lui Dumnezeu şi acea iubire care se sacrifica pe sine. Mi s-a îngăduit să contemplu o imagine a lui Dumnezeu, nu stând pe tron, ca înainte, ci sub o formă luminoasă. Am văzut natura divină a Fiului lui Dumnezeu în Persoana Tatălui, şi retras în sânul acestuia. Persoana Sfântului Spirit a purces din Tatăl şi Fiul, fiind, ca să spun aşa, între acestea, şi totuşi formau un singur Dumnezeu - însă aceste lucruri sunt imposibil de descris.

Toate acestea au fost mai degrabă o percepţie interioară decât viziunea unor forme distincte, şi mi s-a părut că Voinţa Divină a Domnului nostru s-a retras într-un fel în Tatăl Etern, pentru a permite tuturor acelor suferinţe de care, prin voinţa Sa umană, 1-a implorat pe Tatăl să îl cruţe, să îşi lase greutatea numai asupra naturii Sale umane. Am văzut toate acestea în momentul în care îngerii, plini de compasiune, doreau să-1 aline pe Iisus, care, într-adevăr, în acele clipe era ceva mai uşurat. Apoi totul a dispărut iar îngerii s-au retras din preajma Domnului nostru, al cărui suflet urma să îndure noi atacuri.

Când Mântuitorul nostru, pe Muntele Măslinilor, a fost bucuros să simtă şi să învingă acea repulsie violentă pe care natura umană o are faţă de suferinţă şi moarte, şi care constituie o parte din ansamblul durerilor şi al suferinţelor, ispititorului i s-a îngăduit să facă cu El ceea ce face cu toţi cei care doresc să se sacrifice pentru o cauză sfântă. în prima parte a agoniei, Satan i-a înfăţişat înaintea ochilor cât de mare era păcatul a cărui datorie urma să o răscumpere, îndrăznind inclusiv să aibă neruşinarea să caute greşeli în chiar faptele Mântuitorului. în ce-a de-a doua agonie, Iisus a contemplat, până la capăt şi în toată duritatea sa, suferinţa expiatorie necesară pentru a da satisfacţie Justiţiei Divine. Pe aceasta i-au arătat-o îngerii, pentru că nu îi este propriu lui Satan să arate că răscumpărarea păcatelor este posibilă, ci tatăl minciunilor şi al disperării nu le arată niciodată oamenilor lucrările Mizericordiei Divine. Din moment ce Iisus a reuşit să reziste tuturor acestor atacuri, datorită faptului că s-a încredinţat cu totul voinţei Tatălui său Ceresc, o nouă succesiune de viziuni înspăimântătoare i s-au perindat prin faţa ochilor, iar acel sentiment de îndoială şi spaimă, pe care întotdeauna îl experimentează un om aflat pe punctul de a face un mare sacrificiu, şi-a făcut din nou apariţia în sufletul Domnului

nostru atunci când şi-a pus teribila întrebare: „Şi ce bine va rezulta din acest sacrificiu?" Atunci i-a apărut în faţa ochilor imaginea îngrozitoare a viitorului, copleşindu-i cu durere blânda sa inimă.

Atunci când Dumnezeu 1-a creat pe cel dintâi Adam, i-a trimis un somn profund, 1-a deschis pe o parte şi i-a luat una din coaste din care a făcut-o pe Eva, soţia sa şi mama tuturor celor ce trăiesc. Apoi a adus-o în faţa lui Adam, care a exclamat: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!... De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa, şi ei vor deveni un singur trup." Aceasta a fost căsătoria despre care stă scris: „Aceasta este o taină mare. Vorbesc întru Hristos şi Biserică." Iisus Hristos, cel de-al doilea Adam, de asemenea a fost bucuros să lase somnul să îl

cuprindă, somnul morţii pe cruce, şi de asemenea a fost bucuros să lase să i se deschidă o parte, pentru ca cea de-a doua Evă, Mireasa sa fecioară, Biserica, mama tuturor celor vii, să apară din El. A fost voinţa Lui să îi dăruiască sângele mântuirii, apa curăţirii, şi spiritul Său - cele trei lucruri ce mărturisesc pe pământ - şi de asemenea să îi ofere sfintele taine, ca ea să fie pură, sfântă şi neatinsă. El trebuia să-i fie capul iar noi urma să fim mădularele supuse capului, os al oaselor Sale şi carne din carnea Sa. Luând formă umană pentru a putea muri pentru noi, El şi-a părăsit în acelaşi timp Tatăl Etern pentru a se lipi de propria sa Mireasă, Biserica, devenind o carne cu aceasta prin Sfânta Taină al Altarului, prin care el se uneşte cu noi neîncetat. A fost bucuros să rămână pe pământ împreună cu Biserica Sa până când ne va uni pe toţi sub oblăduirea acesteia din urmă. Şi El a spus: „Porţile iadului nu o vor învinge." Pentru a-şi satisface dragostea lui de nedescris pentru păcătoşi, Domnul nostru s-a făcut om şi frate al aceloraşi păcătoşi, pentru a putea să ia asupra Sa pedeapsa meritată pentru toate păcatele lor. Cu mare durere a contemplat mărimea acestei datorii şi suferinţele de nedescris prin care aceasta trebuia să fie achitată. Cu toate acestea'el s-a supus bucuros voinţei Tatălui Său ceresc, consimţind să fie victima expiatorie. în aceste clipe a contemplat toate suferinţele viitoare, toate luptele şi rănile Miresei Sale cereşti. într-un cuvânt a contemplat nerecunoştinţa oamenilor.

Sufletul lui Iisus a putut vedea toate suferinţele viitoare ale Apos tolilor, discipolilor şi prietenilor, după care a văzut Biserica la începuturi, mai întâi numărând doar câteva suflete, iar mai apoi după cum numărul lor creştea, sfâşiată de ereziile şi schismele ivite printre copiii săi, care repetă păcatul lui Adam dând dovadă de mândrie şi neascultare. El a văzut indiferenţa, răutatea şi degradarea unui mare număr de creştini, minciunile şi înşelătoriile învăţătorilor subjugaţi de slava deşartă, toate sacrilegiile preoţilor depravaţi, consecinţele fatale ale fiecărui păcat, precum şi oroarea durerii în împărăţia lui Dumnezeu, în sanctuarul acelor fiinţe umane nerecunoscătoare pe care era pe cale să le mântuie cu sângele Său şi cu preţul unor suferinţe imposibil de descris prin cuvinte.

Infamiile tuturor epocilor de la începuturi şi până în zilele noastre şi chiar până la sfârşitul lumii - toate greşelile, înşelătoriile, fanatismele nebuneşti şi răutăţile - i-au fost înfăţişate înaintea ochilor şi i-a contemplat, ca şi cum ar fi plutit înaintea sa, pe toţi apostaţii, ereticii şi falşii reformatori, care îi înşeală pe oameni sub o mască a sfinţeniei. Corupătorii şi corupţii tuturor epocilor l-au insultat şi chinuit pentru că nu a fost răstignit după moda lor, sau pentru că nu a suferit exact în modul în care l-au stabilit sau şi l-au imaginat ei. S-au întrecut unii cu alţii în a sfâşia cămaşa necusută a Bisericii sale. Mulţi l-au maltratat, insultat şi repudiat şi mulţi s-au ferit plini de dispreţ, evitându-i îmbrăţişarea plină de compasiune, grăbindu-se către abisul ce în final i-a înghiţit. A văzut nenumăraţi alţi oameni ce nu au îndrăznit să îl repudieze pe faţă, însă care s-au ferit dezgustaţi la vederea rănilor Bisericii sale, aşa cum levitul a trecut pe lângă săracul ce a nimerit printre hoţi. Asemenea fiilor necredincioşi şi laşi care şi-au părăsit mama în toiul nopţii la vederea hoţilor cărora, din nebăgare de seamă sau din răutate, tot ei le-au deschis uşa, şi ei au fugit de lângă Mireasa sa rănită. I-a văzut pe toţi aceşti oameni, uneori separaţi de Viţa Adevărată şi odihnindu-se printre pomii sălbatici, alteori asemenea oilor rătăcite lăsate la cheremul lupilor, conduse de păstori nepricepuţi către nişte locuri de păşunat rele, şi refuzând să se alipească de turma Păstorului cel Bun care şi-a dăruit viaţa pentru oile Sale. Ei rătăceau prin deşert lipsiţi de adăpost, în mijlocul furtunilor de nisip şi se încăpăţânau să nu observe Cetatea Sa aşezată la vedere pe o colină, Casa Miresei sale, Biserica Sa construită pe o stâncă, împreună cu care a promis că va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Ei au construit pe nisip colibe mizerabile, pe care permanent le demolau şi le reclădeau, însă în interiorul cărora nu exista nici altar şi nici nu se aduceau jertfe. Pe acoperişuri aveau morişti de vânt, iar învăţăturile lor se schimbau după cum bătea vântul. în consecinţă, ei se aflau veşnic în opoziţie unii cu alţii. Niciodată nu puteau ajunge la o înţelegere, fiind veşnic neliniştiţi, deseori distrugându-şi propriile locuinţe şi aruncând cu bucăţile în Piatra de Căpătâi a Bisericii, ce întotdeauna rămânea neclintită.

Cum în locul în care se aflau aceşti oameni nu sălăşluia decât întunericul, mulţi dintre aceştia, în loc să îşi îndrepte paşii spre Candela aşezată pe suportul său în-Casa Miresei lui Hristos, rătăceau cu ochii închişi prin preajma grădinilor Bisericii, întreţinându-şi viaţa numai inhalându-i dulcile miresme, închinându-se la idoli falşi, şi urmând stele rătăcitoare ce îi călăuzeau spre fântâni lipsite de apă. Chiar şi atunci când se aflau pe marginea

prăpastiei, ei refuzau să asculte chemarea Mirelui şi, deşi mureau de foame, îi batjocoreau şi îi insultau pe acei servitori şi soli trimişi să îi invite la Sărbătoarea Căsătoriei. Ei se încăpăţânau şi refuzau să pătrundă în grădină, pentru că se temeau de ghimpii din gard. Cu toate că nu aveau nici grâu pentru a-şi linişti foamea, nici vin pentru a-şi potoli setea, ei erau pur şi simplu beţi de mândrie şi slavă deşartă. Şi orbiţi fiind de propriile lor lumini mincinoase, stăruiau în a afirma că Biserica Cuvântului făcut carne era invizibilă. Iisus i-a văzut pe toţi, a plâns pentru ei şi a fost bucuros să sufere pentru toţi cei care nu îl văd şi care nu o să-şi poarte crucea, călcându-I pe urme, în Cetatea Sa construită pe o colină - Biserica aşezată pe o piatră, căreia i s-a dăruit prin Sfânta împărtăşanie, şi împotriva căreia porţile Iadului niciodată nu o să iasă victorioase. în aceste viziuni întunecate ale sufletului lui Iisus, bucurându-se de un loc privilegiat, l-am văzut pe Satan ce apuca şi-i sufoca pe mulţi dintre cei răscumpăraţi de sângele lui Hristos şi sfinţiţi prin taina mirului. Sfântul nostru Mântuitor a privit cu durere amară nerecunoştinţa şi degradarea creştinilor primelor şi următoarelor epoci, până la sfârşitul lumii şi în tot acest timp glasul ispititorului repeta fără de încetare: „Cum poţi să vrei să suferi pentru aceşti oameni josnici şi nerecunoscători?" în timp ce diferitele vedenii se succedau cu o foarte mare rapiditate, zdrobind cu violenţă sufletul lui Iisus, încât sfânta Sa umanitate fu copleşită de o spaimă de nedescris. Iisus - Unsul lui Dumnezeu - Fiul Omului s-a luptat şi s-a zvârcolit, căzând în genunchi cu mâinile frânte, ca şi cum ar fi fost ţintuit sub povara suferinţei Sale. Atât de violentă a fost lupta ce s-a dat atunci între voinţa Sa umană şi aversiunea pentru faptul de a suferi atât de mult din pricina unei rase atât de nerecunoscătoare, încât din fiecare por al trupului Său sfânt ţâşniră picuri mari de sânge, ce se prelinseră pe pământ, în agonia Lui amară El privi împrejur, ca şi cum ar fi căutat ajutor, lăsând impresia că ia drept martori ai suferinţei sale Cerul, pământul şi stelele.

Iisus, cu spiritul îndurerat, şi-a ridicat vocea şi a dat glas câtorva strigăte de durere. Cei trei Apostoli s-au trezit, au ascultat şi au dorit să se apropie, însă Petru i-a reţinut pe Iacov şi pe Ioan, spunând: „Voi staţi aici. Mă voi duce eu." Apoi l-am văzut pe Petru grăbindu-se şi pătrunzând în grotă. „învăţătorule", exclamă el, „ce ţi s-a întâmplat?" însă la vederea lui Iisus astfel scăldat în propriul său sânge şi lipindu-se de pământ sub povara spaimei de moarte, s-a tras înapoi, paralizat şi învins de frică. Iisus nu i-a răspuns, părând că nu este conştient de prezenţa acestuia. Petru s-a întors la ceilalţi doi şi le-a spus că Domnul nu i-a răspus decât prin gemete şi suspine. După acestea ei s-au întunecat şi mai tare, şi-au acoperit capetele, s-au aşezat jos şi au început să plângă şi să se roage.

Atunci, eu m-am întors la Mirele meu ceresc care se afla în mare agonie. Viziunile înspăimântătoare ale nerecunoştinţei de care va da dovadă umanitatea, a cărei datorie faţă de Justiţia Divină El a luat-o asupra Sa, au continuat din ce în ce mai vii şi mai îngrozitoare. De mai multe ori l-am auzit exclamând: „O, Tată al Meu, pot Eu oare să sufăr pentru nişte oameni atât de nerecunoscători? O, Tată al Meu, dacă această cupă nu poate să treacă de la Mine, ci va trebui să o beau, atunci facă-se voia Ta!"

între aceste apariţii Satan a avut un rol principal, apărând sub mai multe forme ce reprezentau diferite tipuri de păcat. Câteodată apărea sub forma unui figuri negre imense, altădată sub cea a unui tigru, a unei vulpi, a unui lup, a unui balaur sau a unui şarpe. Nu că ar fi luat cu adevărat aceste forme, ci doar o caracteristică a acestora, unită cu alte forme hidoase. Nici una din aceste apariţii înspăimântătoare nu semăna în totalitate cu vreun animal, ci erau simboluri ale răului, discordiei, contradicţiei şi păcatului - într-un cuvânt, erau în totalitate demonice. Aceste figuri diabolice mânau, împingeau şi zdrobeau în faţa ochilor lui Iisus hoarde nenumărate din acei oameni pentru a căror mântuire urma să păşească pe calea plină de dureri a Crucii. La început nu am zărit şarpele. Curând, însă, acesta apăru purtând pe cap o coroană. Această reptilă oribilă avea dimen siuni gigantice, aparent poseda o putere fără limite şi conducea în fiecare epocă şi în fiecare neam nenumărate legiuni ale duşmanilor lui Iisus. înarmaţi fiind cu tot soiul de arme aceştia uneori se rupeau în bucăţi unul pe altul iar apoi îşi reluau atacurile împotriva Mântuitorului nostru cu o furie de două ori mai mare. într-adevăr priveliştea era îngrozitoare, căci au aruncat asupra lui insultele cele mai înfiorătoare, blestemând-1, lovindu-1, rănindu-1 şi sfâşiindu1 în bucăţi. Armele lor, săbiile şi suliţele, vâjâiau prin aer, venind din toate direcţiile şi încrucişându-se în mod repetat. Iar toată furia acestor demoni părea direcţionată exclusiv împotriva lui Iisus - bobul de grâu din recolta cerească coborât pe pământ pentru a muri acolo, cu scopul de a hrăni pentru totdeauna omenirea cu Pâinea Vieţii.

Astfel expus furiei acestor hoarde infernale, dintre care unele mi se păreau ca fiind formate în totalitate din oameni orbi, Iisus era plin de răni şi de zgârieturi ca şi cum loviturile lor ar fi fost reale. L-am văzut clăti- nându-se într-o parte şi în alta, uneori ridicându-se singur, alteori căzând din nou, în timp ce şarpele, din mijlocul mulţimilor pe care, fără încetare, le conducea împotriva lui Iisus, a lovit pământul cu coada şi i-a sfâşiat sau i-a înghiţit pe toţi cei pe care îi doborâse în acest fel.

Mi s-a făcut cunoscut faptul că aceste apariţii au fost toate acele persoane care l-au insultat şi l-au atacat în diferite ocazii pe Iisus, cel cu adevărat prezent în Sfânta împărtăşanie. I-am recunoscut printre ei pe cei care într-un fel sau altul au profanat Sfânta împărtăşanie. Am privit cu oroare la

toate grozăviile îndreptate împotriva Domnului nostru, fie din neglijenţă, impietate sau omiterea a ceea ce i se cuvenea, fie prin ocară, insulte şi sacrilegii dintre cele mai îngrozitoare, fie prin adorarea idolilor lumeşti, prin întuneric spiritual şi falsă cunoaştere, sau, în fine, prin greşeală, necredinţă, fanatism, ură şi persecuţii deschise. Printre aceşti oameni am văzut mulţi care erau orbi, paralitici, surzi, muţi, chiar şi copii: orbi care nu vor să vadă adevărul, paralitici care nu vor să meargă, după direcţiile indicate, pe drumul ce duce către viaţa eternă, surzi care nu vor să-i asculte avertismentele şi ameninţările, muţi care nu vor să îşi folosească glasul pentru a-i lua apărarea şi, în fine, copii ce au fost smintiţi pentru că si-au urmat părinţii şi învăţătorii cei plini de iubire faţă de această lume şi de uitare de Dumnezeu, care au fost hrăniţi cu bogăţiile pământului, care s-au adăpat de la falsa înţelepciune şi au respins tot ceea ce aparţine religiei. Printre aceştia din urmă, priveliştea lor mâhnindu-mă în mod special, căci Iisus a iubit atât de mult copiii, am văzut mulţi acoliţi hulitori care nu i-au arătat respectul cuvenit Domnului nostru în cadrul ceremoniilor sfinte la care aceştia au luat parte. Am observat cu spaimă că mulţi preoţi, dintre care unii chiar se închipuiau credincioşi şi plini de compasiune, îl ultragiau pe Iisus în Sfânta împărtăşanie. Am văzut mulţi care credeau şi propovăduiau învăţătura Realei Prezenţe, însă nu o asimilaseră suficient în propria lor inimă, deoarece uitaseră şi neglijaseră palatul, tronul şi locul de şedere al Dumnezeului cel Viu, adică biserica, altarul, tabernacolul, cupa, chivotul şi podoabele. într-un cuvânt, tot ceea ce se foloseşte în cultul Său, sau pentru împodobirea casei Sale.

Neglijenţa domnea peste tot. Toate lucrurile erau lăsate să putrezească în praf şi mizerie, iar cultul lui Dumnezeu era, dacă nu profanat lăuntric, cel puţin dezonorat la modul exterior. Iar acest fapt nu s-a ivit datorită sărăciei ci indiferenţei, indolenţei, şi a preocupărilor lumeşti, şi deseori şi datorită vanităţii şi morţii spirituale, căci am văzut astfel de situaţii în biserici cu pastori şi comunităţi bogate, sau cel puţin suficient de înstărite.

Am văzut multe altele în care ornamente lumeşti, lipsite de gust şi nepotrivite au înlocuit minunatele podoabe ale unei epoci mult mai pioase.

Am văzut că adeseori cei mai săraci oameni erau mult mai bine instalaţi în căsuţele lor decât Stăpânul cerului şi al pământului în bisericile Sale.

Ah, cât de adânc 1-a rănit pe Iisus lipsa de ospitalitate a oamenilor, el care li s-a dăruit pentru a le fi Hrană! într-adevăr, nu trebuie să fii bogat pentru a-1 putea primi pe cel ce răsplăteşte însutit un pahar de apă rece oferit celui însetat; însă cât de neruşinată ne este fapta când dându-i de băut Domnului nostru, care însetează după sufletele noastre, îi dăm apă stătută într-un pahar murdar! în consecinţa acestei delăsări, pe cel slab l-am văzut smintit, Sfânta împărtăşanie profanată, bisericile pustii iar preoţii dispreţuiţi. Această stare de necurăţenie şi delăsare s-a întins chiar şi la sufletele credincioşilor, care, în momentul în care Iisus urma să intre, au lăsat nepregătit şi necurăţat tabernaculul inimilor lor, exact la fel cum au lăsat şi tabernaculul de pe altar.

Dacă ar fi să vorbesc timp de un an încheiat şi nu aş putea da toate detaliile insultelor adresate lui Iisus prin intermediul Sfintei împărtăşanii ce mi s-au adus în acea zi la cunoştinţă. I-am văzut pe responsabili atacându-1 pe Iisus în haite, şi lovindu-1 cu diferite arme, fiecare corespunzând variilor insulte. Am văzut creştini insolenţi de toate vârstele, preoţi nepăsători sau blasfemiatori, mulţimi de cuminecaţi căldicei şi nedemni de această onoare, soldaţi imorali profanând vesela sacră şi servitori ai diavolului folosind Sfânta împărtăşanie în misteriile înspăimântătoare ale cultului satanic. în cadrul acestei haite am văzut un mare număr de teologi ce au fost îndrep taţi de păcatele lor către erezie atacându-1 pe Iisus în Sfânta Taină al Bisericii Sale şi, prin intermediul cuvintelor şi promisiunilor seducătoare, smulgând afară din inima Sa un număr din sufletele pentru care El şi-a vărsat sângele. Ah! A fost într-adevăr o privelişte îngrozitoare, căci am văzut Biserica drept trup al lui Hristos, iar toate aceste hoarde de oameni ce se despărţeau de Biserică smulgeau, mutilând-o, bucăţi întregi din carnea Sa vie. Vai! El îi privea în cel mai înduioşător mod cu putinţă, plângând şi suspinând pentru că în acest fel îşi vor provoca propria pierzanie. Şi-a dăruit şinele Său divin pentru a ne fi Hrană în Sfânta împărtăşanie, pentru a ne strânge într-un singur trup - acela al Bisericii, Mireasa Sa - oameni infinit separaţi unii de alţii, iară acuma se vedea sfâşiat şi rupt în chiar acel trup, deoarece principala Sa lucrare a iubirii, Sfânta Comuniune, în care oamenii ar fi trebuit să fie ca unul, a devenit, datorită răutăţii falşilor învăţători, motiv de separare. Am văzut neamuri întregi îndepărtate în acest fel de la sânul Său şi lipsite de orice fel de participare la comorile lăsate în grija Bisericii. în fine, i-am văzut pe toţi cei ce s-au separat de Biserică adânciţi în superstiţie, necredinţă, erezie şi filosof ie lumească lipsită de orice valoare de adevăr. Iară aceştia şi-au dat frâu liber furiei adunându-se în grupuri numeroase pentru a ataca Biserica, îmboldiţi fiind de şarpele ce se zvârcolea în mijlocul lor. Vai! era ca şi cum Iisus însuşi ar fi fost sfâşiat în mii de bucăţi!

Oroarea şi spaima îmi erau atât de mari încât Mirele Ceresc îmi apăru în faţă şi îşi aşeză mâinile plin de compasiune peste inima mea, spunând: „Nimeni nu a văzut încă aceste lucruri, iar inima ta ar fi cedat sub durei dacă nu ţi-aş fi dat putere." Am văzut sângele scurgându-se în picuri mari pe faţa palidă a Mântuitorului nostru ce avea părul în dezordine iar barba năclăită de sânge. După viziunea descrisă mai înainte, dispăru, pentru a spune aşa, afară din cavernă, întorcându-se la discipolii Săi. însă mergând, El se clătina şi se împiedica la fiecare pas, înfăţişarea fiind cea a unui om acoperit de răni şi covârşit sub o povară foarte grea.

Ajungând el la cei trei Apostoli, aceştia nu dormeau întinşi aşa cum i-a găsit întâia dată, ci capetele le erau acoperite şi ascunse între genunchi, într-o postură deseori asumată de locuitorii acelei ţări când erau trişti sau când doreau să se roage. Ei căzuseră pradă somnului, învinşi de oboseală şi suferinţă. Iisus, tremurând şi gemând, se apropie iar ei se treziră. însă când, la lumina lunii, l-au văzut stând în faţa lor cu faţa palidă şi însângerată şi cu părul răvăşit, privirile lor pline de grijă nu l-au recunoscut de prima dată, căci era atât de schimbat. El şi-a împreunat mâinile, la care aceştia s-au ridicat şi l-au îmbrăţişat, iar El le-a spus cu glasul îndurerat că a doua zi va fi omorât - că în nu mai mult de o oră va fi prins, dus în faţa unui tribunal, maltratat, batjocorit şi într-un final hărăzit unei morţi dintre cele mai crude. I-a rugat să o consoleze pe Mama Sa şi de asemenea pe Magdalena. Nu i-au răspuns în nici un fel, pentru că nu au ştiut ce să spună, atât de mult îngrijorându-i înfăţişarea şi spusa Sa, gândind chiar că are mintea rătăcită. Atunci când a dorit să se reîntoarcă în grotă nu mai avea putere nici măcar să păşească. I-am văzut pe Ioan şi pe Iacov conducându-1 şi venind înapoi după ce El a intrat în grotă. Era în jurul orei unsprezece şi un sfert. în timpul acestei agonii a lui Iisus am văzut-o în casa Măriei, sora lui Marcu, pe Sfânta Fecioară copleşită şi ea de durere şi nelinişte. Aceasta era, împreună cu Magdalena şi Măria, în grădina acelei case, în genunchi şi aproape paralizată de durere. Ea a leşinat de mai multe ori pentru că a văzut în spirit diferite fragmente din agonia lui Iisus. A trimis oameni să întrebe în dreapta şi stânga despre El, dar spaima sa adâncă nu i-a îngăduit să le aştepte întoarcerea ci, împreună cu Magdalena şi Salomeea, a mers până în Valea lui Iosafat. Acolo, cu capul acoperit, îşi tot întindea braţele în direcţia Muntelui Măslinilor, căci îl vedea în spirit pe Iisus scăldat în sudoarea însângerată, iar gesturile sale arătau de parcă dorea să şteargă cu braţele faţa Fiului său. Am văzut mişcarea interioară a sufletului ei către Iisus, care şi El s-a gândit la ea şi şi-a întors privirea în direcţia sa, ca pentru a-i cere ajutorul. Am văzut comunicarea spirituală pe care o aveau unul cu altul sub forma unor raze de lumină ce treceau de la unul la celălalt. Domnul nostru sfânt s-a gândit şi la Magdalena, fu mişcat de durerea acesteia, şi din această cauză le-a spus Apostolilor să o consoleze, căci ştia că dragostea ei pentru Persoana Sa sfântă era mai mare decât oricare alta cu excepţia Sfintei Sale Mame. Şi a văzut că ea avea să sufere mult pentru El. Cam în acest timp, cei opt Apostoli s-au întors în Grădina Ghetsimani şi, după ce au sporovăit o vreme, au sfârşit prin a adormi. Erau şovăielnici, descurajaţi şi ispitiţi. Fiecare a căutat un loc în care să se refugieze în caz de pericol şi, înspăimântaţi, se întrebau unii pe alţii, „Ce ne vom face după ce îl vor fi omorât? Am lăsat totul şi l-am urmat pe El; suntem săraci şi de batjocura lumii, ne-am dedicat în întregime slujirii sale, iar acum este El însuşi în agonie şi nu ne poate oferi nici o consolare." Ceilalţi discipoli au rătăcit mai întâi în diferite direcţii, însă apoi, auzind ei ceva referitor la profeţiile pe care Iisus le-a făcut, s-au retras aproape cu toţii la Bethphage.

L-am văzut pe Iisus rugându-se în continuare în grotă, luptându-se cu impulsul naturii umane prin care aceasta înţelege să respingă orice suferinţă şi abandonându-se cu totul voinţei Tatălui etern. înaintea Sa s-a deschis abisul şi El a avut viziunea primei părţi a pragului iadului. I-a văzut pe Adam şi pe Eva, pe patriarhi, profeţi, şi pe cei drepţi, pe părinţii Mamei Sale şi pe Ioan Botezătorul, aşteptându-1 să sosească în lumea de jos cu o asemenea nerăbdare încât vederea lor i-a întărit şi mai mult inima cea atotiubitoare. Moartea sa urma să le deschidă acestor captivi Cerurile -moartea sa urma să îi elibereze din închisoarea în care aşteptau plini de speranţă! Când Iisus a privit plin de emoţie la aceşti sfinţi din vechime, înJ gerii i-au înfăţişat toate mulţimile de sfinţi ai epocilor viitoare, care, unin-du-şi faptele cu meritele Patimilor Sale, urmau să fie uniţi, prin El, cu Tatăl ceresc. Minunată fu această viziune, în care El contemplă salvarea şi sfinţirea curgând neîncetat din fântâna mântuirii pe care a deschis-o moartea lui.

Apostolii, discipolii, fecioarele şi femeile sfinte, martirii, confesorii, ermiţii, papii şi episcopii, şi mulţimi de călugări de ambe sexe - într-un cuvânt, întreaga armată a celor binecuvântaţi - i s-a perindat prin faţa ochilor. Toţi purtau pe frunţi cununi ale triumfului, iar florile acestor cununi difereau în culoare, formă, mireasmă şi perfecţiune, după suferinţele, faptele şi victoriile care le-au adus slava eternă. întreaga lor viaţă, şi toate faptele, meritele şi puterile lor, de asemenea şi întreaga slavă a triumfului lor, a provenit numai din unirea acestora cu meritele lui Iisus Influenţa reciprocă pe care aceşti sfinţi o exercitau unii asupra altora şi modul în care se adăpau dintr-o singură Fântână - Sfânta împărtăşanie şi patimile Domnului nostru - au dat naştere unui spectacol minunat şi impresionant. Nimic din ceea ce îi privea nu era lipsit de o semnificaţie profundă - faptele lor, martirajul, victoriile, îmbrăcămintea şi aspectul exterior - toate, deşi variate şi imposibil de descris, erau amestecate într-o unitate şi armonie infinite. Şi această unitate în diversitate era rezultatul razelor unui singur Soare, rezultatul Patimilor Domnului, ale Cuvântului făcut carne, în care se afla viaţa, lumina oamenilor, ce a strălucit în întuneric şi pe care întunericul n-a înţeles-o.

Armia viitorilor sfinţi s-a perindat prin faţa sufletului Domnului nostru, care era situat între patriarhii plini de dorinţă şi mulţimile victorioase ale viitorilor preafericiţi, şi unindu-se şi completându-se reciproc, aceste două armate au înconjurat Inima iubitoare a Mântuitorului nostru asemenea unei cununi triumfătoare. Acest spectacol plin de patos i-a redat sufletului lui Iisus o parte din puterea necesară. Ah! El şi-a iubit atât

de mult fraţii încât, pentru a împlini mântuirea unui singur suflet, ar fi acceptat bucuros toate suferinţele cărora li s-a încredinţat acum. Cum aceste viziuni se refereau la viitor, ele apăreau la o anumită înălţime în aer." însă aceste viziuni consolatorii s-au stins, iar îngerii i-au înfăţişat, foarte aproape de pământ, pentru că se apropia ceasul, scene ale patimilor Sale. Am contemplat fiecare scenă distinct înfăţişată, începând cu sărutul lui Iuda şi până la ultimele cuvinte ale lui Hristos pe cruce şi am văzut în această viziune unică tot ceea ce văd în meditaţiile mele asupra patimilor. Trădarea lui Iuda, fuga discipolilor, insultele adresate Domnului nostru în faţa lui Ana şi Caiafa, lepădarea lui Petru, judecata lui Pilat, batjocura lui Irod, cununa cu spini, condamnarea la moarte, răstignirea, insultele fariseilor, durerea Măriei, a Magdalenei şi a lui Ioan, rana suliţei de după moarte - într-un cuvânt, fiecare parte a patimilor i-a fost prezentată în cel mai mic detaliu. A acceptat totul de bunăvoie, supunându-se la toate acestea din iubire pentru oameni. A văzut şi a resimţit totodată şi sufe rinţele simţite în acele clipe de mama Sa, a cărei unire interioară cu propria sa agonie era atât de strânsă încât a leşinat în braţele celor două prietene. în momentul în care viziunile patimilor s-au sfârşit, Iisus a căzut cu faţa la pământ, ca unul aflat în clipa morţii. îngerii au dispărut iar sudoarea cu sânge a început să fie din ce în ce mai abundentă, pentru că am văzut că îi îmbibase cămaşa. în peşteră domnea un întuneric deplin, când am văzut un înger că s-a pogorât asupra lui Iisus. Acest înger era mult mai înalt decât toţi cei pe care i-am văzut până atunci, iar forma sa totodată era mult mai clară şi mai asemănătoare cu cea a unui om. Era învestmântat ca un preot, într-o haină largă, şi purta în mâini o cupă mică asemănătoare cu cea folosită în cadrul Cinei celei de Taină. Deasupra acestei cupe se afla un corp oval, cam de mărimea unui grăunte şi din care emana o lumină roşiatică, îngerul, fără să atingă pământul cu picioarele, şi-a întins braţul drept, în direcţia lui Iisus, care s-a ridicat în picioare, apoi a pus hrana misterioasă în gura Sa şi i-a dat să bea din cupa luminoasă. Apoi a dispărut.

Iisus, acceptând de bună voie paharul suferinţelor Sale şi căpătând noi puteri, a mai rămas câteva minute în peşteră, absorbit într-o meditaţie calmă şi mulţumind Tatălui Său ceresc. încă avea spiritul torturat, însă liniştit în mod supranatural atât cât să poată să meargă la discipoli fără să se clatine, să se împiedice sau să se aplece sub greutatea suferinţelor Lui. încă mai era palid şi schimbat la chip, dar pasul îi era ferm şi hotărât. El şi-a şters faţa cu o pânză de in şi şi-a aranjat părul care îi atârna năclăit de sânge până pe umeri.

Când Iisus s-a reîntors la discipolii Săi, acesta i-a găsit ca mai înainte, întinşi cu spatele la zid, dormind cu capetele acoperite. Domnul nostru le-a spus că nu era timpul pentru somn ci că ar trebui să se trezească şi să se roage: „A venit ceasul. Iată, Fiul Omului este dat pe mâinile păcătoşilor." A spus: „Sculaţi-vă; hai să mergem! Iată, s-a apropiat cel ce mă va vinde. Ar fi fost mai bine pentru el dacă nu s-ar fi născut." Apostolii s-au trezit alarmaţi şi au privit în jur cu spaimă. Apoi s-au adunat iar Petru a spus cu blândeţe: „Doamne, îi voi chema pe ceilalţi pentru a te putea apăra." însă Iisus le-a arătat la distanţă, pe celălalt mal al pârâului Cedron, un grup de oameni înarmaţi, ce avansau cu torţe, şi le-a spus că unul dintre aceia 1-a vândut. A vorbit calm, cerându-le să aibă grijă de mama Sa. El a spus: „Să le ieşim în întâmpinare - mă voi preda în braţele duşmanilor fără să opun nici o rezistenţă."

Apoi, împreună cu cei trei Apostoli, a părăsit Grădina Măslinilor şi a mers să-i întâmpine pe arcaşi pe drumul ce ducea dinspre acea grădină către Ghetsimani. în momentul în care, sub directa îngrijire a Magdalenei şi a Salomeei, Sfânta Fecioară şi-a venit în simţire, câţiva dintre discipoli, care i-au văzut pe soldaţi că se apropie, au condus-o înapoi în casa Măriei, mama lui Marcu. Arcaşii au luat-o pe un drum mai scurt decât acela pe care 1-a urmat Iisus după ce a părăsit camera în care s-a cinat.

Grota în care s-a rugat Iisus în acea zi nu era cea în care se ruga în mod obişnuit când se afla pe Muntele Măslinilor. în mod obişnuit el se ducea într-o colibă situată mult mai departe unde, după ce într-o zi a blestemat smochinul cel sterp, se ruga cu spiritul îndurerat, cu braţele întinse şi sprijinit de o stâncă.

Urmele trupului şi ale mâinilor sale au rămas însemnate în piatră, iar ulterior au devenit un loc de cult. Cu toate acestea nu se ştie cu ce ocazie s-a petrecut miracolul. în mai multe rânduri am fost martora unor asemenea urme lăsate pe piatră, fie de către profeţii Vechiului Testament, fie de către Iisus, Măria sau de către unii dintre Apostoli. Totodată, le-am văzut şi pe cele lăsate pe Muntele Sinai de trupul Sfintei Caterina. Aceste urme nu par a fi foarte adânci, ci seamănă mai degrabă cu cele lăsate pe o bucată groasă de aluat dacă o persoană şi-ar pune mâinile deasupra acesteia.

CAPITOLUL II IUDA ŞI HOARDA SA

I

uda nu s-a aşteptat ca trădarea sa să producă asemenea rezultate fatale. El era nerăbdător să capete recompensa promisă şi să le facă pe plac fariseilor, dându-1 pe Iisus pe mâinile lor, însă nu a luat în calcul faptul că lucrurile vor merge atât de departe, sau că duşmanii învăţătorului său îl vor judeca şi răstigni. Mintea sa era ocupată în mod exclusiv cu iubirea pentru câştig, iar câţiva farisei şi saduchei vicleni cu care s-a împrietenit îl împingeau spre trădare, măgulindu-1. Se săturase de viaţa nomadă, grea şi plină de privaţiuni pe care o duceau Apostolii. Deja de câteva luni fura din donaţiile care îi erau încredinţate, iar avariţia sa, invidiind cheltuielile Magdalenei când aceasta a turnat uleiul preţios pe picioarele Domnului nostru, 1-a îmboldit să realizeze cea mai mare crimă posibilă. El întotdeauna sperase că Iisus va realiza o împărăţie lumească şi că îl va răsplăti cu o slujbă aducătoare de profit, însă fiind dezamăgit, şi-a luat gândul de la a strânge avere. Observă că suferinţele şi persecuţiile împotriva Domnul nostru şi împotriva discipolilor acestuia se înmulţeau şi încercă să se împrietenească cu duşmanii cei plini de putere ai Mântuitorului. El văzu că Iisus nu devenea un rege, în timp ce puterea şi demnităţile Marelui Preot şi ale tuturor celor aflaţi în slujba lui i-au făcut o impresie puternică.

Treptat, începu să intre în contact cu iscoadele lor, care permanent îl linguşeau şi îl asigurau că, într-un fel sau altul, ascensiunii Mântuitorului nostru i se va pune grabnic capăt. El asculta din ce în ce mai nerăbdător să dea curs intenţiilor criminale la care inima sa stricată îl îmboldea, şi nu făcuse nimic în ultimele zile decât să îi preseze pe înalţii preoţi să ajungă la o înţelegere. însă aceştia nu erau dispuşi să acţioneze în pripă şi l-au tratat cu dispreţ. Spuneau că nu este suficient de mult timp până în ziua sărbătorii şi că va fi o răzmeriţă în rândul populaţiei. Doar Sinedriul îi ascultă propunerile cu un oarecare interes. După ce Iuda, săvârşind un sacrilegiu, a primit Sfânta împărtăşanie, Satan 1-a luat cu totul în posesie.

Acesta apoi a plecat imediat să îşi ducă la împlinire fărădelegea. Mai întâi a căutat compania acelor persoane care anterior îl linguşiseră şi îi propuseseră o înţelegere, şi care încă îl mai primeau mimând prietenia. Alţii au aderat mai apoi la acest grup, printre care şi Ana şi Caiafa, însă acesta din urmă 1-a tratat de sus. Toţi aceşti duşmani ai lui Hristos erau foarte indecişi şi departe de a fi încrezători în reuşita acţiunii lor, aceasta pentru că nu aveau încredere în Iuda.

Am văzut împărăţia Iadului întoarsă împotriva ei însăşi. Satan dorea crima evreilor şi tânjea din toată inima după moartea lui Iisus, mântuitorul sufletelor, învăţătorul sfânt, omul drept, pe care îl ura atât de mult. în acelaşi timp însă simţea în interior frică pentru moartea Victimei inocente, care nu vrea să se ascundă din faţa celor ce o persecută. L-am văzut atunci, pe de o parte stimulând ura duşmanilor lui Iisus, şi pe de altă parte strecurândule câtorva dintre aceştia ideea că Iuda era un personaj malefic, şi abject, şi că sentinţa nu putea fi pronunţată înaintea sărbătorii, sau faptul că nu puteau fi adunaţi împotriva lui Iisus un număr suficient de martori.

Fiecare propunea ceva diferit, iar câţiva l-au întrebat pe Iuda: „Vom putea oare să îl prindem? Nu are cu el oameni înarmaţi?" Iar trădătorul a răspuns: „Nu, El este doar cu unsprezece discipoli. Este foarte mâhnit iar cei unsprezece sunt nişte laşi." El le-a spus că acum era momentul propice "n care să îl prindă pe Iisus, căci mai târziu s-ar putea să nu îi mai stea în utintă să îl dea pe Domnul nostru în mâinile lor, şi poate că nu se va mai întoarce înapoi la El deoarece de câteva zile era foarte clar faptul că ceilalţi discipoli şi chiar Iisus însuşi îl suspectau, şi cu siguranţă că l-ar fi ucis dacă s-ar fi reîntors. De asemenea, le-a spus că dacă nu îl vor prinde imediat, Iisus va scăpa şi se va întoarce cu o armată formată din adepţii săi şi se va proclama rege. Aceste ameninţări ale lui Iuda au avut un oarecare efect, propunerile i-au fost acceptate, şi a primit banii pentru trădarea sa - treizeci de monede de argint. Aceste monede erau alungite, cu găuri pe margine şi inscripţionate cu anumite semne, fiind adunate cu ajutorul unor inele într-un fel de lanţ.

Iuda nu avea cum să nu îşi dea seama că ei îl priveau cu dispreţ şi neîncredere, căci limbajul şi gesturile le trădau sentimentele, mândria sugerându-i să dea înapoi banii ca o donaţie pentru Templu, cu scopul de a-i face să creadă că intenţiile sale erau drepte şi dezinteresate. însă ei i-au respins propunerea, pentru că preţul sângelui nu putea fi donat Templului. Iuda văzu cât de mult îl dispreţuiau şi furia îi crescu peste măsură. El nu se aşteptase să culeagă fructele amare ale trădării chiar mai înainte ca aceasta să se fi petrecut, însă mersese atât de departe cu oamenii aceştia încât se afla în puterea lor şi nu mai avea scăpare. îl urmăreau cu foarte mare atenţie şi nu l-au lăsat să plece până când nu le-a arătat întocmai ce paşi trebuiau făcuţi pentru a-1 prinde pe Iisus. Trei farisei l-au însoţit într-o cameră unde erau adunaţi soldaţii Templului (doar câţiva erau evrei, restul din alte neamuri). Când totul a fost pus la punct şi a fost adunat numărul suficient de soldaţi, Iuda, însoţit de o slugă a fariseilor, s-a grăbit mai întâi spre camera în care s-a cinat, pentru a stabili dacă Iisus era sau nu plecat, în acel loc putându-1 prinde foarte uşor o dată ce ar fi blocat uşile. El fu de acord să le trimită un sol cu informaţia dorită.

Ceva timp mai înainte, cam pe când Iuda îşi primea banii pentru trădare, un fariseu trimise şapte sclavi să aducă lemn din care să pregătească crucea pentru Mântuitorul nostru, în caz că acesta ar fi judecat, pentru că în ziua următoare nu ar mai fi fost suficient timp pentru aceasta datorită

sărbătorii pascale. Au luat acest lemn dintr-un loc situat cam la trei sferturi de milă, în apropierea unui zid înalt unde se afla o cantitate mare de lemn ce aparţinea Templului, şi l-au târât până în piaţa situată în spatele tribunalului lui Caiafa. Piesa principală a Crucii a provenit dintr-un arbore crescut în Valea lui Iosafat, lângă pârâul Chedron şi care, căzut fiind peste acesta, a fost folosit pe post de pod. Când Neemia a ascuns focul sacru şi vesela sfântă în fântâna din Betsaida, a fost aruncat în acel loc împreună cu alte bucăţi de lemn, apoi luat şi pus deoparte. Crucea a fost pregătită într-o manieră foarte bizară, fie cu scopul de a batjocori regalitatea lui Iisus, fie din ceea ce oamenii ar putea numi întâmplare. Era compusă din cinci bucăţi de lemn, fără să pun la socoteală inscripţia. Am văzut multe alte lucruri referitoare la Cruce, precum şi semnificaţia diferitelor împrejurări, însă am uitat toate acestea.

Iuda s-a întors şi a spus că Iisus nu se mai afla în camera în care au cinat, însă că trebuie să fie cu siguranţă pe Muntele Măslinilor, la locul în care era obişnuit să se roage. Ceru să fie trimişi cu el numai câţiva oameni, ca nu cumva discipolii care stăteau de veghe să prindă de veste şi să provoace o răzmeriţă. Trei sute de oameni urmau să fie aşezaţi la porţi şi pe străzile din Ofel, o parte a cetăţii situată în sudul Templului, şi de-a lungul unei văi până la locuinţa lui Ana, pe vârful Muntelui Sion, pentru a fi pregătiţi să trimită dacă era cazul întăriri căci, spunea el, toţi locuitorii săraci din Ofel erau partizani ai lui Iisus. De asemenea, trădătorul i-a avertizat să fie atenţi ca nu cumva să le scape, din moment ce El, prin metode misterioase, adeseori s-a ascuns în munte, devenind invizibil pentru cei din jur. Pe lângă acestea, le-a recomandat să îl lege cu un lanţ şi să folosească anumite formule magice pentru a-1 împiedica să-1 rupă. Evreii au ascultat toate aceste sfaturi plini de dispreţ şi i-au răspuns: „Dacă îl vom avea în mâinile noastre o să avem grijă să nu ne mai scape."

Apoi Iuda a început să se înţeleagă cu cei care urmau să îl însoţească. A dorit să pătrundă în grădină înaintea lor, şi să îl îmbrăţişeze şi să îl salute pe Iisus ca şi cum s-ar fi întors ca prieten şi ca discipol, iar mai apoi soldaţii să se repezească şi să îl prindă. El dorea să se creadă că aceştia au ajuns acolo din întâmplare, astfel încât, atunci când îşi vor fi făcut apariţia, el să poată fugi împreună cu ceilalţi discipoli şi să nu i se mai audă de nume. De asemenea, a crezut că poate se va crea o busculadă, că Apostolii se vor apăra şi că Iisus va trece printre duşmanii săi, aşa cum mai făcuse înainte. El stărui în mod special asupra acestor gânduri, în momentul în care mândria îi fu rănită de comportamentul dispreţuitor al evreilor faţă de persoana sa. însă nu s-a căit, căci i s-a dăruit cu totul lui Satan. Tot el a dorit ca soldaţii ce urmau să îl însoţească să nu poarte lanţuri şi funii, iar

mplicii săi s-au prefăcut că acceptă toate aceste dorinţe, deşi în realitate se comportau faţă de el ca faţă de un trădător în care nu se putea avea încredere, ci care trebuie să fie lepădat imediat ce îşi va fi îndeplinit misiunea. Soldaţii au primit poruncă să îl urmărească îndeaproape şi să nu îl lase să scape până când Iisus nu va fi fost prins. Aceasta pentru că el îşi primise deja răsplata şi le era teamă că ar fi putut să fugă cu banii iar Iisus în cele din urmă să nu mai fie prins, sau să fie luat un altul în locul lui. Grupul celor aleşi să îl însoţească pe Iuda era format din douăzeci de soldaţi luaţi dintre paznicii Templului şi din rândurile celorlalţi militari aflaţi sub comanda lui Ana şi a lui Caiafa. Aceştia erau îmbrăcaţi destul de asemănător cu soldaţii romani, aveau coifurile ca aceştia, şi purtau fâşii în jurul taliei, însă bărbile le aveau lungi pe când soldaţii romani din Ierusalim purtau doar favoriţi şi îşi rădeau obrajii şi partea de sus a buzei. Toţi purtau săbii, unii dintre ei fiind înarmaţi şi cu suliţe, şi purtau beţe cu lămpaşe în vârf şi torţe, însă când au pornit nu au aprins decât una singură. Iniţial s-a intenţionat ca Iuda să fie însoţit de un număr mult mai mare de soldaţi, însă el le-a atras atenţia asupra faptului că un număr atât de mare de oameni ar fi fost mult mai uşor reperabil, căci Muntele Măslinilor oferea o perspectivă asupra întregii văi. Din această cauză, majoritatea soldaţilor au rămas în Ofel, peste tot punându-se santinele pentru a bloca orice tentativă de a-1 elibera pe Iisus. Iuda plecă cu cei douăzeci de soldaţi, însă* fu urmat de la distanţă de patru arcaşi, care erau doar ajutoare obişnuite, purtând sfori şi lanţuri. în urma acestora veneau cei şase cu care Iuda se tot întâlnise de ceva vreme. Unul dintre aceştia era preot şi confidentul lui Ana, al doilea îi era credincios lui Caiafa, al treilea şi al patrulea erau farisei, iar ceilalţi doi saduchei şi adepţi ai lui Irod. Cei şase făceau parte din escorta lui Ana şi a lui Caiafa şi erau iscoade. Totodată erau şi duşmani de moarte ai lui Iisus.

Soldaţii au rămas în termeni amicali cu Iuda până în clipa în care au ajuns în locul în care drumul desparte Grădina Măslinilor de Grădina Ghetsimani, însă de acolo nu l-au lăsat să meargă singur, schimbându-şi total comportamentul şi tratându-1 cu brutalitate şi batjocură.

CAPITOLUL III Iisus ESTE PRINS co

C

ând Iuda şi hoarda sa şi-au făcut apariţia, Iisus stătea împreună cu cei trei Apostoli pe drumul dintre Ghetsimani şi Grădina Măslinilor. între soldaţi şi Iuda se iscă o ceartă aprinsă, deoarece acesta din urmă dorea ca mai întâi să se apropie şi să vorbească cu Iisus în linişte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi abia apoi ei să vină şi să îl prindă pe Mântuitorul nostru, în acest fel Iuda lăsându-i impresia că nu are nimic de a face cu toate acestea. Insă ei i-au răspuns cu dispreţ: „Nu aşa, prietene, nu vei scăpa decât în clipa în care îl vom avea pe galileean în mâinile noastre," şi, văzându-i pe cei opt Apostoli care, când au auzit cearta ce avea loc, se grăbeau să îl întâlnească pe Iisus, neţinând seama de opoziţia lui Iuda, i-au chemat pe cei patru arcaşi lăsaţi ceva mai în urmă. Atunci când, la lumina lunii, Iisus şi cei trei Apostoli au văzut grupul de oameni înarmaţi, Petru a dorit să li se opună prin forţa armelor, spunând: „Doamne, ceilalţi opt sunt la îndemână. Lasă-ne să atacăm arcaşii," însă Iisus 1-a oprit iar apoi s-a întors şi a păşit înapoi. în acest moment, patru discipoli au apărut din grădină întrebând ce se întâmplă. Iuda era pe punctul să le răspundă, dar soldaţii nu l-au lăsat să vorbească. Aceşti patru discipoli erau Iacov cel Mic, Filip, Toma şi Nataniel. Acesta din urmă, care era fiul lui Simeon, s-a întâlnit, împreună cu alte câteva persoane, cu cei opt Apostoli la Ghetsimani, fiind probabil trimis de prietenii lui Iisus să afle ce se petrece sau poate pur şi simplu îndemnat de curiozitate sau spaimă. Ceilalţi discipoli se agitau de colo până colo, cu privirile atente, gata în orice clipă de fugă.

Iisus le-a ieşit soldaţilor în întâmpinare şi li s-a adresat limpede şi răspicat: „Pe cine căutaţi?" Soldaţii au răspuns: „Pe Iisus din Naznret." Iisus le-a spus: „Eu sunt acela." Abia că a pronunţat aceste cuvinte că au şi căzut cu toţii la pământ, ca loviţi de un atac de apoplexie. Iuda, ce stătea lângă ei, era foarte speriat şi, cum părea dornic să se apropie, Iisus şi-a întins braţul spunând: „Prietene, pentru ce vii?" Iuda bolborosi ceva despre treaba care 1-a adus. Iisus îi răspunse în puţine cuvinte ale căror semnificaţie era: „Ar fi fost mai bine pentru tine să nu te fi născut." Cu toate acestea nu îmi pot aminti cuvintele în mod exact. în acelaşi timp, soldaţii s-au ridicat în picioare şi s-au apropiat din nou de Iisus, însă aşteptau semnul sărutului, prin care Iuda promisese să îşi salute învăţătorul, pentru ca ei să-1 poată recunoaşte. Petru şi ceilalţi discipoli l-au înconjurat pe Iuda, molestându-1 şi numindu-l hot şi trădător. El încercă să le potolească furia făcând apel la tot soiul de minciuni, însă strădaniile sale erau vane, căci soldaţii îi săriseră în ajutor, lucru ce scoase la vedere adevărul.

Iisus întrebă din nou: „Pe cine căutaţi?" Ei răspunseră: „Pe Iisus din Nazaret." Iisus le răspunse: „V-am spus că eu sunt acela. Dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi pe aceştia să se ducă." La aceste cuvinte soldaţii au căzut pentru a doua oară la pământ, zvârcolindu-se asemenea epilepticilor, iar Apostolii l-au înconjurat din nou pe Iuda, exprimându-şi indignarea pentru trădarea sa neruşinată. Iisus le-a spus soldaţilor: „Ridicaţi-vă" şi ei s-au ridicat, însă erau muţi de spaimă. Ei i-au spus lui Iuda să le dea semnalul asupra cărora au convenit, din moment ce ordinul lor era să îl prindă doar pe acela pe care

Iuda îl va fi sărutat. Acesta, aşadar, s-a apropiat de Iisus şi 1-a sărutat, spunând: „Te salut, învăţătorule." Iisus a răspuns: „Iuda, cu o sărutare dai tu prins pe Fiul Omului?" Soldaţii l-au înconjurat imediat pe Iisus, iar arcaşii au pus mâna pe el. Iuda a vrut să fugă însă Apostolii nu l-au lăsat. Aceştia din urmă s-au năpustit în direcţia soldaţilor şi au strigat: „Doamne, să lovim cu sabia?" Petru, care era mai impulsiv decât ceilalţi, apucă sabia şi îl lovi pe Malhu, servitorul marelui preot, ce vroia să îi îndepărteze pe Apostoli, şi îi tăie urechea dreaptă. Malhu căzu ia pământ şi se iscă o busculadă.

Arcaşii îl prinseră pe Iisus şi doreau să îl lege, timp în care Machus ş* restul soldaţilor stăteau de jur împrejur. în momentul în care Petru 1-a lovit pe acesta, restul erau ocupaţi să îi împingă la o parte pe ceilalţi discipoli ce se apropiaseră prea tare şi să îi urmărească pe cei care fugiseră. La distanţă îşi făcuseră apariţia patru discipoli ce priveau speriaţi scena ce se desfăşura în faţa lor, dar soldaţii erau prea ocupaţi să le mai pese şi de ei. Pe lângă aceasta, nu doreau să îl lase pe Mântuitorul nostru fără un anumit număr de oameni care să îl păzească. Iuda fugi imediat ce dădu sărutarea trădătoare, dar se întâlni cu unii dintre discipoli care îl ocărâră. Cu toate acestea, şase farisei au venit să îl salveze, şi el scăpă pe când arcaşii erau ocupaţi să-1 lege pe Iisus.

Când Petru 1-a lovit pe Malhu, Iisus i-a spus: „Pune-ţi sabia la locul ei, cad toţi cei care scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea acum să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de i? Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că aşa trebuie să fie?" Apoi a spus: „Lăsaţi-mă să-1 vindec pe acest om," şi, apropiindu-se de Malhu, îi atinse urechea, se rugă iar aceasta fu vindecată. Soldaţii care stăteau în apropiere continuau să îl insulte pe Domnul nostru, spunându-le celor din preajmă: „Este o înşelătorie a diavolului. Puterile vrăjitoreşti au făcut ca urechea să pară tăiată iar acum aceleaşi puteri dau aparenţa că ar fi vindecată."

Apoi, Iisus li s-a adresat lor: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi ciomege să mă prindeţi? în toate zilele stăteam şi învăţam poporul în Templu şi naţi pus mâna pe mine. Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului." Fariseii au poruncit să fie legat încă şi mai strâns, răspunzându-i batjo coritor:

„Ah! Nu poţi să ne învingi prin vrăjitoria ta." Iisus le-a răspuns, însă nu îmi amintesc cuvintele sale, şi apoi toţi discipolii au fugit. Cei patru arcaşi şi cei şase farisei nu au căzut la pământ la cuvintele lui Iisus pentru că, după cum mi s-a revelat mai apoi, şi ei, asemenea lui Iuda, se aflau în întregime în puterea lui Satan, în timp ce toţi cei ce au căzut la pământ şi apoi s-au ridicat ulterior s-au convertit şi au devenit creştini. Ei doar l-au înconjurat pe Iisus, însă nu l-au atins în nici un fel. Malhu s-a convertit în acea clipă datorită vindecării sale şi pe parcursul patimilor rolul său a fost să poarte mesaje între Măria şi ceilalţi prieteni ai Domnului nostru.

Arcaşii, ce acum începeau cu brutalitate să-1 lege pe Iisus, erau păgâni din cel mai rău soi, scunzi, îndesaţi şi agili, cu tenul smead asemănător sclavilor egipteni, şi cu gâtul, braţele şi picioarele goale.

Aceştia i-au legat mâinile cu funii noi şi groase cât de strâns au putut, legându-i încheietura mâinii drepte sub cotul stâng şi încheietura mâinii stângi sub cotul drept. I-au împresurat talia cu un fel de curea ţintuită cu cuie de fier iar pe sub clavicule i-au trecut două fâşii de piele ce se încrucişau peste piept şi se prindeau de centură. Apoi, au legat patru funii de centură cu care îl trăgeau cu cruzime pe Domnul nostru sfânt când într-o parte când în alta. Funiile erau noi. Cred că au fost procurate atunci când fariseii s-au hotărât pentru prima oară să îl prindă pe Iisus. Aceştia aprinseră torţe noi, iar procesiunea se porni. în faţă mergeau zece soldaţi, urmau arcaşii ce ţineau funiile cu care îl trăgeau pe Iisus, iar în spate se aflau fariseii şi alţi zece soldaţi. Discipolii se aflau ceva mai departe, plângând şi suspinând. Numai Ioan urma cortegiul destul de aproape de soldaţi, aceasta până când fariseii, zărindu-1, au poruncit paznicilor să îl prindă. Aceştia au încercat să dea curs ordinului însă el fugi, lăsând în 1 âinile acestora ţesătura cu care era acoperit şi pe care aceştia au apucat-o încercând să-1 prindă. El şi-a lepădat vestmântul pentru a scăpa mult mai 1 «or din mâinile duşmanilor şi a rămas numai într-o cămaşă de corp scurtă, fără mâneci şi în fâşia pe care evreii o purtau în mod obişnuit înfăşurată în jurul gâtului, capului şi mâinilor. Arcaşii s-au purtat foarte crud cu Iisus. Ei au făcut-o pentru a le intra în graţii celor şase farisei despre care ştiau foarte bine că îl urau pe Domnul nostru. L-au purtat pe cel mai prost drum pe care l-ar fi putut alege, peste cele mai ascuţite pietre şi pe unde era noroiul mai mare. De funii trăgeau cât de tare puteau. L-au lovit cu funii înnodate, aşa cum un măcelar ar lovi un animal pe care urmează să îl sacrifice. Şi însoţeau acest tratament crud cu insulte atât de vulgare şi obscene încât nu le pot reproduce. Iisus avea picioarele goale. El purta, pe lângă cămaşa obişnuită, un vestmânt din lână fără nici o cusătură, iar pe deasupra o mantie. Am uitat să precizez că atunci când Iisus a fost prins, acest lucru s-a făcut fără să se prezinte nici un ordin sau să aibă loc o acţiune legală. El a fost tratat ca o persoană aflată în afara legii.

Procesiunea a început într-un ritm bun. Când au părăsit drumul ce desparte Grădina Măslinilor de Grădina Ghetsimani, ei au luat-o la dreapta şi curând au ajuns la un pod peste Chedron. Când Iisus a mers cu Apostolii în Grădina Măslinilor, el nu a trecut peste acest pod, ci a mers pe o cărare ce ducea prin Valea lui Iosafat către un alt pod mai la sud. Podul peste care l-au condus soldaţii era lung, neîntinzându-se numai peste pârâu, care era destul de lat în această parte a sa, ci şi peste întreaga vale, care se întinde destul de mult atât în dreapta cât şi în stânga, şi fiind mult mai jos decât

malurile. L-am văzut pe Domnul nostru căzând de două ori până să ajungă pe pod, iar aceste căzături se datorau în totalitate modului barbar în care îl târau soldaţii. Iar când au fost la jumătatea podului, aceştia au dat frâu liber înclinaţiilor lor brutale şi l-au lovit pe Iisus atât de violent încât l-au aruncat peste pod, în apă, sfătuindu-1 plini de batjocură să-şi potolească astfel setea. Dacă Dumnezeu nu l-ar fi păzit, el ar fi murit în această căzătură. Mai întâi a căzut în genunchi iar apoi în faţă, dar s-a ferit puţin, întinzându-şi mâinile care, deşi fuseseră foarte strâns legate, acum erau libere - nu ştiu dacă printr-un miracol sau dacă nu cumva soldaţii au tăiat sforile înainte să îl arunce în apâ\" Urmele picioarelor, coatelor şi degetelor i s-au imprimat în mod miraculos pe stânca pe care a căzut, şi aceste însemne le-au fost arătate ulterior creştinilor pentru a le venera. Aceste pietre erau mult mai puţin dure decât inimile necredincioase ale oamenilor răi ce îl înconjurau pe Iisus, mărturisind astfel despre acest moment teribil al puterii divine care le-a atins.

Nu l-am văzut deloc pe Iisus potolindu-şi setea ce îl chinuia încă de când agoniza în grădină, însă bău în momentul în care căzu în Chedron, şi lam auzit repetând aceste cuvinte din Psalmi: „însetat va bea apă din pârâu" (Psalmul 108).

Arcaşii încă mai ţineau capetele funiilor de care era legat Iisus, însă ar fi fost dificil să îl tragă afară pe acea parte datorită zidului construit pe mal.

Ei s-au întors şi l-au târât prin apă până la mal, iar apoi l-au pus să treacă podul încă o dată, însoţindu-şi fapta cu insulte, blasfemii şi lovituri.

Vestmântul său lung de lână ce era îmbibat cu apă, i se lipea de picioare şi îi împiedica orice mişcare. Când ajunse la capătul podului căzu la pământ.

L-au tras din nou cu brutalitate, l-au lovit cu funiile şi i-au legat de centură poalele vestmântului, insultându-1 astfel într-un mod cât se poate de josnic.

Nu era încă miezul nopţii când i-am observat pe cei trei arcaşi târându-1 pe celălalt mal al Chedronului într-un mod barbar, pe o cărare îngustă, plină de pietre, scaieţi şi spini. Cei şase farisei mergeau cât puteau mai aproape de Domnul şi îl loveau în permanenţă cu beţe ascuţite. Observând ei că picioarele Sale goale şi sângerânde erau rănite de pietre şi ţepi, au exclamat batjocoritori: „Antemergătorul său, Ioan Botezătorul, cu siguranţă nu i-a pregătit aici o cale prea bună," sau, „Cuvintele lui Maleahi, Iată, îmi trimit îngerul înaintea feţei tale pentru a-ţi pregăti calea, nu se prea potrivesc acum."

Fiecare maimuţăreală a acestora îi incita pe arcaşi să dea dovadă de o şi mai mare cruzime.

Duşmanii lui Iisus au observat că în depărtare îşi făcuseră apariţia câteva persoane. Acestea erau doar discipolii ce s-au adunat când au auzit că învăţătorul lor a fost prins şi care erau nerăbdători să descopere cum se vor sfârşi toate acestea. însă priveliştea lor îi nelinişti pe farisei, ce se temeau ca nu cumva aceştia să încerce să-1 elibereze pe Iisus. Din această cauză ei au trimis după întăriri. La o mică distanţă de intrarea opusă laturii sudice a Templului, care duce printr-un cătun numit Ofel până la Muntele Sion, acolo unde se aflau locuinţele lui Ana şi a lui Caiafa, am văzut o tru pă de aproximativ cincizeci de soldaţi, ce purtau torţe şi păreau pregătiţi pentru orice. Atitudinea lor era scandaloasă. Ei urlau în gura mare, atât pentru a-şi face cunoscută sosirea, cât şi pentru a-şi felicita tovarăşii pentru succesul expediţiei. Acest fapt produse o uşoară confuzie în rândul soldaţilor care îl conduceau pe Iisus, iar Malhu împreună cu câţiva reuşiră să profite de ocazie şi să se îndepărteze în direcţia Muntelui Măslinilor. în momentul în care noua trupă de soldaţi plecă din Ofel, am observat că acei discipoli care mai înainte se adunaseră, acum începeau să se împrăştie. O parte au mers într-o direcţie, alţii într-alta. Sfânta Fecioară împreună cu aproximativ nouă din femeile evlavioase, speriate fiind, şi-au îndreptat paşii spre Valea lui Iosafat, însoţite de Lazăr, de Ioan, fiul lui Marcu, de fiul Veronicăi şi de fiul lui Simon. Acesta din urmă a fost în Grădina Ghetsimani împreună cu Nataniel şi cu cei opt Apostoli şi a fugit atunci când au apărut soldaţii. El îi înfăţişa Sfintei Fecioare tot ceea ce se întâmplase, când noua trupă de soldaţi s-a întâlnit cu cei care îl conduceau pe Iisus, iar aceasta le auzi vociferările şi văzu lumina torţelor pe care le purtau. Această privelişte o copleşi. Ea căzu într-o amorţeală şi Ioan o duse în casa Măriei, mama lui Marcu.

Cei cincizeci de soldaţi ce au fost trimişi să îi întâmpine pe cei care l-au prins pe Iisus erau un detaşament dintr-o companie de trei sute de oameni puşi să păzească porţile şi împrejurimile Ofelului. Aceasta pentru că Iuda, trădătorul, le-a amintit marilor preoţi că locuitorii din Ofel (ce în principal erau lucrători ai căror sarcină era să aducă apă şi lemn în Templu) erau cei mai fideli adepţi ai lui Iisus şi că ar fi fost posibil să încerce să îl elibereze.

Trădătorul era conştient de faptul că Iisus i-a alinat, învăţat şi vindecat de boli pe mulţi dintre aceşti bieţi muncitori şi că Ofel era locul în care a poposit pe timpul călătoriei sale de la Betania la Hebron, atunci când Ioan Botezătorul tocmai fusese decapitat. De asemenea, Iuda a mai ştiut şi că Iisus i-a vindecat pe mulţi dintre pietrarii ce au fost răniţi când s-a prăbuşit Turnul lui Siloe. Majoritatea locuitorilor din Ofel s-au convertit după moartea Domnului nostru şi au aderat la prima comunitate creştină ce s-a format după Cincizecime. Iar când creştinii s-au separat de evrei şi au înălţat noi locuinţe, ei şi-au aşezat colibele şi corturile în valea situată între Muntele Măslinilor şi Ofel, şi fot acolo a trăit şi Sfântul Ştefan. Ofelul era aşezat pe o colină în partea sudică a Templului, fiind înconjurat de ziduri, iar locuitorii săi erau foarte săraci. Cred că era mai mic decât Dulmenul.9 Tihna bunilor locuitori ai Ofelului a fost deranjată de zgomotul făcut de soldaţi. Ei au ieşit afară din case şi s-au grăbit către intrarea satului, să se

men

este un orăşel în Westfalia, acolo unde locuia în acel timp sora Emmerich. intereseze care este motivul acestui zgomot. Soldaţii însă i-au tratat cu brutalitate, le-au ordonat să se întoarcă la casele lor şi, ca răspuns la numeroasele lor întrebări, au spus: „Tocmai l-am prins pe Iisus, profetul vostru mincinos - cel care v-a înşelat atâta. Marii Preoţi sunt pe cale să îl judece şi va fi răstignit." Strigăt şi plâns se auzi din toate direcţiile. Femeile sărace şi copiii alergau înainte şi înapoi, suspinând şi frângându-şi mâinile.

Reamintindu-şi toate binefacerile pe care le-au avut din partea Domnului nostru, ei au căzut în genunchi implorând Cerurile să-i aibă în pază. Dar soldaţii i-au dat la o parte, i-au lovit şi i-au obligat să se întoarcă la casele lor, exclamând: „De ce altă dovadă mai este nevoie? Comportamentul acestor oameni nu arată limpede că Galileeanul incită la răscoală?"

Cu toate acestea ei aveau un comportament puţin mai reţinut, de teamă să nu provoace o revoltă în Ofel. Din această cauză s-au mulţumit doar să îndepărteze locuitorii de zonele prin care urma să treacă Iisus. în momentul în care soldaţii cei cruzi ce îl duceau pe Domnul nostru au ajuns în apropierea porţilor Ofelului, El a căzut din nou, părând incapabil să mai meargă. La care, unul dintre aceştia, mişcat fiind de compasiune, i-a spus altuia, „Vezi că bietul om este obosit şi nu se poate ţine pe picioare din cauza greutăţii lanţurilor; dacă vrem să îl aducem în faţa Marelui Preot încă în viaţă atunci trebuie să slăbim funiile cu care îi sunt legate mâinile pentru a se putea feri cât de cât atunci când cade." Soldaţii s-au oprit pentru o clipă, legăturile fură slăbite, iar un alt soldat milos îi aduse lui Iisus apă de la o fântână învecinată. Iisus i-a mulţumit şi a vorbit despre „fântânile cu apă vie" din care vor bea cei care au crezut în el. însă cuvintele Sale i-au mâniat şi mai tare pe farisei, iar aceştia l-au copleşit cu ocări şi cuvinte batjocoritoare. Am văzut inima soldatului care a făcut ca Iisus să fie dezlegat, precum şi cea a celui care i-a adus apă, iluminate dintr-o dată de har. Amândoi s-au convertit încă dinainte de moartea lui Iisus, îngroşând imediat rândul discipolilor săi.

Procesiunea se porni din nou şi ajunse la intrarea în Ofel. Aici Iisus fu din nou întâmpinat de strigătele de durere şi compasiune ale celor care îi datorau atâta recunoştinţă, iar soldaţii aveau permanent dificultăţi în a ţine departe bărbaţii şi femeile ce se adunau din toate părţile. Cu mâinile frânte, cădeau în genunchi, strigau, plângeau şi exclamau, „Dă-ne nouă acest om, eliberează-1! Cine va avea grijă de noi, cine ne va alina suferinţele, cine ne va tămădui bolile? Dă-ne nouă acest om!" într-adevăr, să îl priveşti atunci Iisus, îţi rupea inima. Chipul îi era palid, desfigurat şi plin de răni. Părul în dezordine, haina udă şi murdară, iar gardienii sălbatici şi beţi îl trăgeau în toate părţile şi îl băteau cu bâte ca pe un biet animal mut dus la sacrificiu, în acest fel a fost el condus prin mijlocul bieţilor locuitori din Ofel, şi paraliticii pe care i-a vindecat, muţii cărora le-a redat darul vorbirii şi orbii cărora le-a deschis ochii s-au unit implorând eliberarea lui, însă totul a fost în van.

Ana, Caiafa şi ceilalţi duşmani ai lui Iisus au trimis mulţi oameni dintre cei de cea mai joasă speţă să ia parte la procesiune şi să îi ajute pe soldaţi atât în batjocorirea lui Iisus, cât şi în alungarea locuitorilor din Ofel. Cătunul acesta era aşezat pe o colină, şi acolo am văzut o cantitate mare de lemn pregătit pentru o construcţie. Procesiunea a coborât dealul şi apoi a trecut printr-o poartă făcută în zid. De o parte a acesteia se afla o clădire ridicată de Solomon, iar de cealaltă parte fântâna din Betsaida. După ce au trecut de acestea, au mers în direcţie vestică, în jos pe o stradă numită Millo, la capătul căreia o cotitură spre sud i-a adus în faţa casei lui Ana. Gardienii nu au încetat în nici o clipă să îl maltrateze pe Sfântul nostru Mântuitor, justificându-şi comportamentul prin aceea că mulţimile adunate în jurul procesiunii i-au obligat să se manifeste în acest fel. Iisus a căzut de şapte ori pe drumul dintre Muntele Măslinilor şi casa lui Ana. Locuitorii Ofelului se aflau încă într-o stare de consternare şi durere, când priveliştea Sfintei Fecioare care trecea prin cătun, în drumul său dinspre Valea Chedronului spre casa Măriei, mama lui Marcu, însoţită de femeile sfinte şi alţi câţiva prieteni, îi stârni şi mai mult, făcând ca locul să răsune de planşete şi lamentaţii, în timp ce o înconjuraseră şi aproape că o purtau pe braţe. Măria nu putea vorbi de durere şi nu-şi deschise gura după ce ajunse în casa Măriei, mama lui Marcu, decât în momentul sosirii lui Ioan, cel care i-a povestit tot ceea ce a văzut din clipa în care Iisus a ieşit după cină afară din casă. Puţin mai târziu ea a fost dusă în casa Martei care se afla în apropierea casei lui Lazăr. Petru şi Ioan, care l-au urmat de la distanţă pe Iisus, s-au grăbit să caute câteva slugi ale Marelui Preot cu care Ioan se cunoştea, încercând să obţină permisiunea de a pătrunde în tribunalul în care învăţătorul lor urma să fie judecat. Aceste slugi erau folosite pe post de mesageri şi tocmai li se ordonase să meargă la casele vârstnicilor şi ale altor membri ai Consiliului pentru a-i chema să asiste la întrunirea ce urma să aibă loc. Cum doreau din toată inima să îi ajute pe Apostoli, însă prevăzând că va fi foarte dificil să le obţină permisiunea de intrare în tribunal, aceştia le-au dat robe similare cu cele pe care le purtau ei, şi i-au pus să-i asiste în activitatea lor şi să poarte mesaje către membrii Consiliului, pentru ca mai apoi să poată intra nestingheriţi în interiorul tribunalului lui Caiafa şi să se poată amesteca printre soldaţi şi martori mincinoşi fără să fie recunoscuţi, pentru că toţi ceilalţi urmau să fie daţi afară. Cum

Nicodim, Iosif din Arimateea şi alte persoane de bine erau membri ai consiliului, Apostolii i-au înştiinţat despre cele ce urmau să se petreacă, asigurând astfel prezenţa acelor prieteni ai lui Iisus pe care fariseii cu bună ştiinţă nu i-au chemat. în acest timp Iuda rătăcea prin locurile sălbatice din sudul Ierusalimului. Fiecare trăsătură a feţei îi era marcată de disperare, iar diavolul îl muncea asaltându-i imaginaţia cu viziuni încă şi mai întunecate, nelăsându-i nici un moment de odihnă.

CAPITOLUL IV MIJLOACELE FOLOSITE DE INAMICII LUI IISUS PENTRU A-ŞI DUCE LA BUN SFÂRŞIT PLANURILE ÎMPOTRIVA ACESTUIA

Tmediat ce Iisus a fost prins, au fost înştiinţaţi Ana şi Caiafa, care JLde-ndată au început pregătirile. Curând confuzia stăpânea peste tot -camerele au fost luminate în grabă, paznicii au fost aşezaţi la intrări iar mesagerii trimişi în diferitele părţi ale oraşului pentru a convoca membrii Consiliului, scribii şi toţi cei ce urmau să ia parte la proces. Mulţi dintre aceştia, însă, se adunaseră deja în casa lui Caiafa imediat ce înţelegerea cu Iuda a fost parafată şi au rămas acolo aşteptând să vadă cum se vor desfăşura evenimentele. De asemenea, erau adunate diferitele categorii de bătrâni şi, cum fariseii, saducheii şi adepţii lui Irod erau strânşi din toate colţurile ţării la Ierusalim pentru sărbătoare, ei de mult punându-se de acord cu Consiliul în privinţa prinderii lui Iisus, înalţii prelaţi au trimis după cei despre care ştiau că sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai acestuia, dorind ca ei să adune martorii şi orice dovadă posibilă şi să îi aducă înaintea consiliului. Saducheii înfumuraţi din Nazaret, Capernaum, Thirza, Gabara, Jotapata şi din Silo, pe care Iisus deseori i-a dezaprobat în faţa poporului, abia aşteptau să se răzbune. Ei s-au repezit prin toate hanurile â găsească acele persoane despre care ştiau că îl duşmănesc pe Domnul nostru, cumpărându-i pentru a se asigura că vor fi prezenţi la proces. însă, cu excepţia câtorva calomnii ridicole, despre care era sigur că s-ar fi dovedit false dacă s-ar fi făcut o anchetă, nimic concret nu a putut să i se reproşeze lui Iisus, cu excepţia, fireşte, a acelor acuzaţii prosteşti pe care de foarte multe ori le-a respins El însuşi în sinagogă.

Cu toate acestea, duşmanii lui Iisus s-au grăbit spre tribunalul lui Caiafa, însoţiţi de scribii şi fariseii din Ierusalim şi de mulţi dintre acei negustori pe care Domnul nostru i-a gonit din Templu, precum şi de învăţaţii înfumuraţi pe care i-a redus la tăcere în faţa poporului, şi chiar de către unii dintre cei ce nu i-au putut ierta umilirea faptului de a fi fost dovediţi în disputa din Templu pe care au avut-o pe când El avea vârsta de doisprezece ani. Acolo se mai afla şi o masă destul de mare de oameni compusă din acei păcătoşi care nu s-au căit şi pe care a refuzat să-i tămăduiască, din cei care au căzut din nou în păcat şi cărora bolile le-au revenit, din tineri de lume pe care nu i-a primit drept discipoli, din avari pe care i-a înfuriat pentru că a făcut astfel încât banii pe care aceştia sperau să îi obţină să ajungă să fie daţi drept pomană. Alţii erau cei cărora le-a vindecat prietenii şi care astfel au fost dezamăgiţi, pentru că se aşteptau să le moştenească averile, desfrânaţi cărora le-a convertit victimele şi alte personaje josnice ce şi-au câştigat averile pe seama patimilor celor aflaţi la" putere.

Toţi aceşti soli ai lui Satan erau furioşi împotriva a tot ceea ce este sfânt, şi în consecinţă plini de o ură de nedescris împotriva Sfântului Sfinţilor. Pe ei îi stârneau duşmanii Domnului nostru şi îi adunau în jurul palatului lui Caiafa, să aducă mărturie mincinoasă şi să încerce să arunce oprobiul asupra Mielului cel fără de pată, care a luat asupra Sa păcatele omenirii, primind această greutate pentru a-1 împăca pe om cu Dumnezeu. fost foarte mic. Lucrurile erau atunci cam la fel cum sunt şi astăzi. Oamenii doreau să-1 slujească pe Dumnezeu atâta timp cât alţii nu se opuneau, dar se ruşinau de cruce dacă aceasta era batjocorită de ceilalţi. Unii însă au fost atinşi de liniştea pe care Domnul nostru o arăta în plină suferinţă, şi aceştia s-au îndepărtat tăcuţi şi trişti.

CAPITOLUL V

O PRIVIRE RAPIDĂ ASUPRA IERUSALIMULUI în timpul în care aceste fiinţe diabolice erau ocupate cu stabilirea a ceea ce era cel mai nimerit să se facă, prietenii lui Iisus aveau inima grea, căci nu ştiau nimic despre taina ce era pe cale să se împlinească, rătăcind, suspinând şi ascultând fiecare părere în parte. Fiecare cuvânt pe care îl rosteau trezea suspiciune în rândurile celor cărora li se adresau, iar dacă rămâneau tăcuţi, tăcerea lor trecea drept greşită. Mulţi dintre cei cu intenţii bune însă cu caracterul slab şi şovăitor au căzut pradă ispitei şi şi-au pierdut credinţa. într-adevăr, numărul celor care au continuat să creadă a

R

ugăciunile şi pregătirile tradiţionale pentru sărbătoare fiind împlinite, cea mai mare parte a locuitorilor populatului oraş Ierusalim, precum şi străinii adunaţi acolo dormeau după oboseala acumulată în timpul zilei, când, dintr-o dată, fu anunţată prinderea lui Iisus şi toată lumea se trezi, atât prietenii cât şi duşmanii, şi mulţi răspunseră imediat chemării Marelui Preot, părăsindu-şi locuinţele pentru a se aduna în sala sa de judecată. în unele părţi lumina lunii le-a permis să se deplaseze pe străzile întunecate şi sumbre, însă în alte părţi au fost nevoiţi să folosească torţe.

Doar puţine case erau construite cu ferestrele spre stradă şi, în general, uşile se aflau situate în curţile interioare, fapt care dădea străzilor un aspect şi mai sumbru. Toţi îşi îndreptau paşii către Sion, iar un ascultător versat ar fi putut auzi cum unii se opreau la uşile prietenilor, bătând pentru a-i trezi, apoi grăbindu-se mai departe, oprindu-se din nou pentru a-i lua la întrebări pe alţii şi, în fine, grăbindu-se în direcţia Sionului. Soli şi servitori alergau pentru a afla ce se întâmplă şi a le da mai apoi de ştire celor rămaşi acasă. Se puteau auzi foarte clar uşile ce erau baricadate, pentru că mulţi se temeau de o revoltă, în timp ce se formulau o mie şi una de variante şi opinii, cum ar fi de exemplu acestea: „Lazăr şi surorile sale vor afla în curând cine este acest om în care şi-au pus toată încrederea. Ioana Chusa, Suzana, Măria - mama lui Marcu - şi Salomeea se vor c&i, însă va fi prea târziu. Serafia, soţia lui Sirah, va fi obligată să îşi ceară iertare de la soţul său, deoarece acesta adeseori i-a reproşat ataşamentul faţă de Galileean. Adepţii acestui fanatic, ai acestui instigator, au pretins că sunt plini de milă şi compasiune faţă de cei care privesc lucrurile într-o altă lumină decât ei, iar acum nu vor mai şti unde să se ascundă de ruşine. Nu vor mai găsi pe

nimeni să-i arunce la picioare veştminte şi ramuri de măslin. Ipocriţii aceia care au pretins că sunt mai buni decât toţi ceilalţi oameni vor primi ceea ce merită, pentru că toţi sunt în cârdăşie cu Galileeanul. Treaba este mult mai serioasă decât părea la prima vedere. Aş vrea să ştiu cum vor ieşi din asta Nicodim şi Iosif din Arimateea. Marii preoţi nu mai aveau încredere în ei de ceva vreme. S-au aliat cu Lazăr, însă sunt foarte vicleni. Totul va fi adus acum însă la lumină."

Discursuri de acest fel erau rostite de cei pe care i-au iritat nu numai discipolii lui Iisus, ci şi femeile evlavioase care s-au îngrijit de nevoile sale temporale şi, curajoase, şi-au exprimat în mod public ataşamentul faţă de învăţătura Lui şi credinţa lor în misiunea Sa divină.

Cu toate că mulţi vorbeau batjocoritor despre Iisus şi discipolii aces tuia, existau şi alţii care aveau alte păreri. Dintre aceştia unii erau speriaţi, iar alţii, copleşiţi de durere, căutau prieteni cărora să poată să îşi descarce inimile, şi în faţa cărora să poată, fără să se teamă, să-şi dea frâu liber sentimentelor. însă numărul celor suficient de îndrăzneţi să-şi manifeste public admiraţia pentru Iisus era foarte mic.

Cu toate acestea, în unele părţi ale Ierusalimului au avut loc revolte -este vorba de acele locuri în care au fost trimişi solii fariseilor şi ai marilor preoţi pentru a chema membrii consiliului şi a aduna martorii. Mi se părea că vedeam furia şi ura cum izbucneau, sub forma unor flăcări, în diferitele părţi ale oraşului, flăcări ce treceau străzile, se uneau cu altele şi se deplasau în direcţia Sionului, crescând cu fiecare clipă, şi oprindu-se într-un final mai jos de tribunalul lui Caiafa, formând o roată de foc.

Soldaţii romani nu au participat la toate acestea. Ei nu înţelegeau sentimentul de exaltare pe care îl încerca populaţia, însă gărzile s-au dublat, cohortele s-au retras în cazarme şi toţi urmăreau îndeaproape evenimentele. Acest fapt era un obicei în timpul solemnităţilor pascale, datorită numărului mare de străini care se adunau atunci. Fariseii au încercat să evite santinelele ca nu cumva să fie interogaţi şi astfel să se pângărească intrând în contact cu ei. Marii preoţi i-au trimis un mesaj lui Pilat prin care i-au explicat raţiunile pentru care au aşezat soldaţi în jurul Ofelului şi Sionului, însă acesta nu avea încredere în intenţiile lor, pentru că existau foarte multe resentimente între evrei şi romani. El nu putea dormi, C1 se plimba în majoritatea timpului, cu ureche ciulită la diferitele rapoarte Ş1 dădea ordine conforme cu ceea ce îi ajungea la urechi. Soţia sa dormea, însă somnul îi era deranjat de coşmaruri, făcând-o să geamă şi să plângă în somn.

Prinderea lui Iisus nu a produs atâta durere în nici o parte a Ierusalimului pe cât le-a produs locuitorilor săraci din Ofel, majoritatea cărora erau zilieri, restul fiind folosiţi în Templu la munca de jos. Ştirea căzu peste ei pe neaşteptate. Pentru un timp s-au îndoit de veridicitatea ei, oscilând între speranţă şi teamă. însă priveliştea învăţătorului şi Binefăcătorului lor, care era târât pe străzi, lovit, rănit şi maltratat în toate modurile imaginabile, îi umplu de oroare. Durerea lor crescu şi mai mult în intensitate, la vederea mamei Sale ce rătăcea pe străzi cu inima frântă, însoţită de femeile evlavioase şi încercând să afle câteva ştiri despre soarta Fiului său dumnezeiesc. Femeile sfinte adeseori erau obligate să se ascundă pe la colţuri şi pe la pragurile uşilor, de teamă să nu le vadă duşmanii lui Iisus. însă chiar şi cu aceste precauţii ele adeseori erau batjocorite şi luate drept femei de moravuri uşoare - de multe ori sentimentele le erau rănite de cuvintele răuvoitoare şi de mimica triumfătoare a cruzilor evrei, şi doar rareori la urechi le ajungea şi câte un cuvânt de compasiune. Erau frânte de oboseală chiar mai înainte de a ajunge la locul de refugiu, însă încercau să se aline una pe cealaltă. La cap erau îmbrobodite cu năfrămi groase. Când au ajuns în sfârşit să se poată aşeza şi odihni, dintr-o dată au auzit o bătaie la uşă care le-a tăiat răsuflarea - bătaia s-a repetat, însă cu o intensitate mai redusă, din aceasta înţelegând că nu era vorba de un duşman, însă totuşi deschizând uşa cu precauţie, de tema unei capcane. într-adevăr era vorba de un prieten. Ele au ieşit afară şi s-au plimbat pentru o vreme, iar apoi sau întors cu inima şi mai îndurerată decât înainte.

Majoritatea Apostolilor, copleşiţi de spaimă, rătăceau prin văile ce înconjurau Ierusalimul, sau se refugiau în grotele de pe Muntele Măslinilor.

Mai întâi s-au ascuns într-o grotă, apoi în alta, ulterior au îndrăznit să se întoarcă în oraş, în timp ce o parte au urcat pe vârful Muntelui Măslinilor privind plini de spaimă torţele a căror licărire o puteau vedea în jurul Sionului. Au ascultat fiecare sunet îndepărtat, au speculat pe marginea lor în o mie de feluri, iar apoi au coborât în vale, cu speranţa de a obţine vreo informaţie sigură.

Străzile din apropierea tribunalului lui Caiafa erau puternic iluminate cu felinare şi torţe, însă, cum mulţimea continua să se adune, zgomotul şi confuzia continuau să sporească. Amestecate printre aceste sunete discordante, se puteau auzi urletele animalelor ţinute în afara zidurilor Ierusalimului, şi behăitul trist al mieilor. Era ceva înduioşător în behăitul acestor miei care urmau să fie sacrificaţi a doua zi în Templu - Milelul ce urma să se sacrifice de bună voie nu şi-a deschis gura, asemenea oii ce nu opune rezistenţă în mâinile măcelarului, sau asemenea mielului care este tăcut înainte de tăiere. Iar acel Miel era Mielul lui Dumnezeu - Mielul cel fără de pată - adevăratul Miel Pascal - Iisus Hristos însuşi.

Cerul era întunecat, sumbru şi ameninţător - luna se înroşise, fiind acoperită cu pete aprinse. Părea că se teme să atingă faza plină, pentru că cel care a creat-o în curând urma să moară.

Apoi, mi-am îndreptat privirea în afara oraşului şi lângă poarta sudică l-am văzut pe trădător, pe Iuda Iscariotul, ce rătăcea singur pradă chinurilor conştiinţei sale vinovate. Se temea chiar şi de propria sa umbră, urmărit fiind de numeroşi demoni ce au îndrăznit să-i transforme sentimentul de remuşcare în disperarea cea mai neagră. Mii de spirite malefice se adunau din toate părţile, ispitind oamenii mai întâi cu un păcat, apoi cu altul. Părea ca şi cum s-ar fi deschis porţile iadului, iar Satan se străduia cu disperare şi îşi aduna energiile pentru a spori greutatea nedreptăţilor pe care Mielul cel fără de pată le-a luat asupra sa. îngerii oscilau între bucurie şi durere. Ei doreau din toată inima să cadă în faţa tronului lui Dumnezeu şi să obţină permisiunea de a-1 ajuta pe Iisus, însă în acelaşi timp erau plini de uimire, neputând decât să slăvească minunea justiţiei şi îndurării divine ce a existat în Ceruri din toate timpurile şi care acum urma să se împlinească, deoarece îngerii cred, la fel ca noi, în Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Creatorul cerurilor şi pământului, şi în Iisus Hristos, unicul său Fiu, care a fost conceput de Sfântul Spirit, născut de Fecioara Măria, care a început în această noapte să sufere sub Pontius Pilat, iar a doua zi avea să fie răstignit, să moară şi să fie îngropat, să se pogoare în iad, să învie a treia zi, să se înalţe la ceruri, să fie aşezat de-a dreapta Tatălui Atotputernicul, şi de acolo să judece viii şi morţii. De asemenea, ei cred în Sfântul Spirit, în Sfânta Biserică Catolică, în comunitatea sfinţilor, în iertarea păcatelor, învierea tru pului şi în viaţa de după moarte. isus a ajuns la palatul lui Ana cam pe la miezul nopţii, iar paznicii l-au dus imediat într-o încăpere mare, unde Ana, înconjurat de douăzeci de sfetnici, şedea pe un fel de podium înălţat deasupra podelei şi aşezat în partea opusă intrării. Soldaţii ce îl prinseseră l-au târât la picioarele tribunalului, încăperea era plină ochi, pe lângă soldaţi şi servitorii lui Ana toc mai fiind lăsată înăuntru o parte a mulţimii, precum şi martorii mincinoşi.

Ana era încântat la gândul că Domnul nostru este adus în faţa sa şi îi aştepta sosirea cu mare nerăbdare. Expresia feţei îi era dintre cele mai respingătoare, căci în fiecare trăsătură a chipului său se putea vedea atât bucuria infernală pe care o resimţea cât şi întreaga viclenie şi duplicitate a inimii sale. El conducea un fel de tribunal instituit cu scopul de a-i cerceta pe cei acuzaţi că propovăduiesc învăţături false şi care, dacă erau condamnaţi, urmau să fie duşi în faţa Marelui Preot.

Iisus a stat în faţa lui Ana. Arăta obosit şi lipsit de puteri. Veştmintele îi erau acoperite de noroi, mâinile îi erau legate, capul plecat şi nu scotea nici un cuvânt. Ana era un bătrân scund, iritant, ce avea doar câteva fire în barbă. Era arogant şi înfumurat. Aşezându-se, el zâmbi ironic, prefăcându-se că nu ştie nimic şi că era uimit să afle că prizonierul despre care tocmai fusese înştiinţat că urmează să-i fie adus înainte nu era nimeni altul decât Iisus din Nazaret. „Este posibil," spuse el, „este posibil ca tu să fii Iisus din Nazaret? Unde îţi sunt discipolii, unde sunt numeroşii tăi adepţi?

Unde îţi este împărăţia? Tare mă tem că treburile nu au ieşit aşa cum te-ai fi aşteptat. Autorităţile, presupun, au descoperit că era timpul să pună capăt comportamentului tău lipsit de respect faţă de Dumnezeu şi faţă de preoţii săi, precum şi a nerespectării sabatului. Ce discipoli mai ai acum? Unde au plecat cu toţii? Eşti tăcut! Vorbeşte, instigator la revoltă ce eşti! Nu ai consumat tu Mielul Pascal într-un mod nelegiuit, la un moment nepotrivit şi într-un loc nepotrivit? Nu doreşti tu să aduci învăţături noi? Cine ţi-a dat dreptul de a propovădui? Unde ai studiat? Vorbeşte, care sunt credinţele religiei tale?"

Atunci, Iisus şi-a ridicat capul şi, privind spre Ana, a spus: „Eu am vorbit pe faţă lumii; întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu, unde se adună

I

toţi evreii şi n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? întreabă pe cei care M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, ei ştiu ce am spus."

La acest răspuns al lui Iisus, expresia anterioară de pe chipul lui Ana dispăru într-o izbucnire de furie şi indignare. Un servitor josnic ce stătea în apropiere observă acest lucru şi imediat îl lovi pe Domnul nostru peste faţă cu o mănuşă de fier, totodată exclamând: „Aşa răspunzi Tu marelui preot?"

Iisus fu aproape paralizat de violenţa loviturii, încât atunci când paznicii l-au lovit la rândul lor, el căzu la pământ iar sângele îi picura pe podea. în sală răsunară râsete, insulte şi cuvinte pline de ură. Arcaşii îl forţară din nou să se ridice, iar el abia că răspunse: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău; dar dacă am vorbit bine, de ce mă loveşti?"

Ana se înfurie şi mai tare când văzu dispoziţia liniştită a lui Iisus şi, întorcându-se spre martori, le ceru să-şi formuleze acuzaţiile. Toţi au început să vorbească în acelaşi timp: „S-a proclamat rege; spune că tatăl său este Dumnezeu, că fariseii sunt o generaţie adulteră. Instigă poporul la revoltă; tămăduieşte bolnavii în ziua de sabat cu ajutorul diavolului. Locuitorii din Ofel s-au strâns în jurul său cu puţin timp în urmă şi i s-au adresat cu apelativele de Mântuitor şi Profet. Lasă să i se spună Fiul lui Dumnezeu; spune că este trimisul lui Dumnezeu; profeţeşte distrugerea Ierusalimului. Nu ţine post; mănâncă în compania păcătoşilor, a păgânilor şi a cârciumarilor şi se însoţeşte cu femei de moravuri uşoare. Cu puţin timp în urmă, la intrarea în Ofel, i-a spus unui om ce i-a oferit să bea apă* «că îi va dărui apa vieţii veşnice, după care nu i se va mai face sete.» Seduce oamenii prin cuvinte cu dublu înţeles" etc. etc.

Aceste acuzaţii au fost rostite toate deodată. Unii dintre martori stăteau în faţa lui Iisus şi, în timp ce vorbeau, îl insultau prin gesturi grosolane, arcaşii mergând până acolo încât să-1 lovească, spunând: „Vorbeşte; de ce nu răspunzi?" Ana şi adepţii săi adăugau insultelor batjocură, exclamând la fiecare pauză în acuzaţii: „Aşadar aceasta este învăţătura ta? Ce poţi să răspunzi? Dă glas poruncilor tale, mărite rege; trimis al lui Dumnezeu, fă dovada misiunii tale divine." „Cine eşti tu?" continuă Ana pe un ton plin de dispreţ; „de cine eşti trimis? Eşti tu fiul unui dulgher obscur, sau eşti Ilie, care a fost ridicat la cer într-un car de foc? Se spune că mcă trăieşte şi mi s-a spus ca te poţi face nevăzut ori de câte ori doreşti. Poate că eşti profetul Maleahi, ale cărui cuvinte le repeţi atât de des. Unii spun că tatăl său a fost un înger şi de asemenea că se află încă în viaţă. Un impostor ca tine nu ar fi avut o altă ocazie mai bună să-i păcălească pe oameni decât aceea prin care să se pretindă profet. Spune-mi, fără cuvinte înfloritoare, ce fel de rege eşti tu? Eşti mai mare decât Solomon, - sau cel puţin spui aceasta, şi mai ai pretenţia să fii crezut. Stai liniştit, nu o să-ţi refuz titlul şi sceptrul care îţi aparţin pe drept."

Apoi Ana dădu poruncă să i se ducă un pergament ce avea aproape un metru lungime şi cincisprezece centimetri lăţime. Pe acesta el scrise cu litere mari o serie de cuvinte şi fiecare cuvânt exprima câte o acuzaţie dintre cele ce i-au fost aduse Domnului nostru. îl înfăşură şi îl aşeză apoi într-un tub pe care i-1 dărui spunând plin de dispreţ: „Iată sceptrul împărăţiei tale; conţine titlurile şi privilegiile pe care le meriţi, precum şi dreptul pe care îl ai la tron. Du-le în faţa marelui preot, pentru ca el să-ţi recunoască demnitatea regală şi să te trateze aşa cum trebuie. Leagă mâinile acestui rege şi du-1 în faţa Marelui Preot."

Mâinile sale, ce anterior fuseseră eliberate, fură legate de-a curmezişul pieptului în aşa fel încât să îl facă să ţină aşa zisul sceptru ce conţinea capetele de acuzaţii formulate de Ana. El fu condus spre tribunalul lui Caiafa, printre strigătele şi loviturile pe care i le administra mulţimea.

Locuinţa lui Ana nu se afla la o distanţă de mai mult de trei sute de paşi de cea a lui Caiafa. De fiecare parte a drumului ce era luminat cu torţe şi felinare aşezate pe nişte pari se aflau ziduri înalte şi case obişnuite, precum şi un număr de evrei ce stăteau şi discutau foarte aprins. Soldaţii abia de puteau să-şi facă loc prin mulţime, iar cei ce s-au purtat atât de ruşinos în tribunalul lui Ana şi-au continuat insultele şi injuriile pe tot parcursul drumului până la locuinţa lui Caiafa. Am văzut cum oameni înarmaţi ce se aflau în slujba tribunalului le dădeau bani celor care se comportau cel mai violent faţă de Iisus şi i-am văzut cum îi împingeau la o parte pe cei ce îl priveau plini de milă. Cei dintâi erau lăsaţi să pătrundă în tribunalul lui Caiafa.

P

CAPITOLUL VII TRIBUNALUL LUI CAIAFA

entru a putea intra în interiorul tribunalului lui Caiafa, oamenii trebuiau să traverseze o curte imensă ce poate fi numită curtea exterioară. De acolo ei au pătruns într-o curte interioară, ce se întindea peste tot în jurul clădirii. Clădirea însăşi era mult mai mare în lungime decât era în lăţime, iar la intrare exista un fel de verandă înconjurată din trei părţi de coloane scunde. Pe cea de-a patra latură coloanele erau mai înalte, iar în spatele lor se afla o cameră aproape la fel de mare ca şi veranda unde, pe un soi de podium rotund, erau aşezate scaunele pentru membrii consiliului. Cel destinat Marelui Preot era aşezat mai sus decât toate celelalte. Criminalul de judecat urma să stea în centrul semicercului format de aceste scaune. Martorii şi acuzatorii stăteau fie într-o parte, fie în spatele prizonierului. în spatele scaunelor judecătorilor se aflau trei uşi ce duceau într-o altă încăpere, plină şi ea cu scaune. Această cameră era folosită pentru consultările secrete. Uşile aşezate pe latura stângă şi dreaptă a camerei duceau spre curtea interioară, ce avea o formă rotundă, asemenea spatelui clădirii. Cei care părăseau camera prin partea dreaptă puteau vedea în stânga curţii o uşă ce ducea către o închisoare subterană săpată sub acea cameră. Acolo existau multe închisori subterane şi într-una din acestea au fost ţinuţi timp de o noapte Petru şi Ioan când, după Cincizecime, au vindecat un şchiop. Atât casa cât şi încăperea erau pline de torţe şi lămpaşe ce luminau ca ziua. în centrul verandei era aprins un foc mare, cu tuburi imense de fiecare parte pe post de coşuri pentru evacuarea fumului, iar în jurul acestui foc stăteau soldaţii, servitorii casei şi martorii ce au fost mituiţi pentru a depune mărturie falsă. Acolo se mai aflau şi câteva femei al căror rol era să servească soldaţii cu un fel de băutură roşie şi să le coacă prăjituri, servicii pentru care au primit o mică remuneraţie. Majoritatea judecătorilor erau deja aşezaţi în jurul lui Caiafa, ceilalţi sosind curând după, iar veranda era aproape plină de martori, atât adevăraţi cât şi mincinoşi, în timp ce multe alte persoane încercau să pătrundă în interior pentru a-şi satisface curiozitatea, însă erau oprite. Petru şi Ioan, îmbrăcaţi cu haine de călătorie, pătrunseră în curtea exterioară la scurt timp după ce "Sus fu condus înăuntru, şi Ioan reuşi să se strecoare în curtea interioară cu ajutorul unei slugi pe care o ştia dinainte. Uşa fu imediat închisă în spatele său astfel că Petru, ce se afla puţin mai în spate, fu închis afară. El rugă o servitoare să-i deschidă uşa, însă aceasta îl refuză, şi ar fi rămas pe din afară dacă Nicodim şi Iosif din Arimateea, ce tocmai atunci soseau, nu l-ar fi luat cu ei. Apoi, cei doi Apostoli au dat înapoi veştmintele pe care le împrumutaseră, rămânând într-un loc din care puteau vedea judecătorii şi asculta tot ce se vorbea înăuntru. Caiafa stătea în centrul podiumului iar în jurul său se aflau şaptezeci din membrii Sanedriului, în timp ce scribii şi bătrânii stăteau pe fiecare latură, cu martorii mincinoşi în spatele lor. Până la uşa pe care Iisus urma să-şi facă apariţia erau aşezaţi soldaţi. Chipul lui Caiafa era de o solemnitate dusă până la extrem, însă gravitatea era însoţită de semne evidente de furie prost disimulată şi de intenţii sinistre. Acesta purta o mantie lungă de culoare roşie, brodată cu flori şi aurită pe margini.

Mantia era legată în zona umerilor şi a pieptului, fiind totodată ornată în faţă cu agrafe de aur. Tiara de pe cap era înaltă şi împodobită cu panglici -cu laturile sale deschise părea mitra unui episcop. Caiafa şi acoliţii săi din Marele Consiliu aşteptau de ceva vreme, iar el era destul de nerăbdător, se ridică de câteva ori, merse în curtea exterioară în veştmintele sale somptuoase şi întrebă mânios când urma să sosească Iisus din Nazaret. Când văzu că procesiunea se apropia, se întoarse la locul său.

CAPITOLUL VIII

Iisus ÎNAINTEA LUI CAIAFA

I

isus fu condus prin curte, iar mulţimea îl primi cu urlete şi fluierături. Trecând pe lângă Petru şi Ioan, îi privi, însă nu întoarse capul după ei de teamă să nu-i trădeze. Abia că ajunse în camera în care se adunase consiliul iar Caiafa strigă: „Ai sosit, în sfârşit, duşman al lui Dumnezeu ce eşti, blasfemiatorule, care a trebuit să strici pacea acestei nopţi sfinte!" Tubul ce conţinea acuzaţiile lui Ana şi care a fost pus în mâinile lui Iisus pe post de sceptru fu deschis în clipa următoare şi citit.

Caiafa folosi un limbaj abject, iar arcaşii îl loviră din nou pe Domnul nostru, strigându-i: „Răspunde de-ndată! Vorbeşte! Eşti cumva surd?" Caiafa, al cărui comportament era extrem de arogant, începu încă şi mai furios decât fusese Ana şi îi adresă o mie de întrebări una după alta, însă Iisus

rămase înaintea lui tăcut şi cu privirea aplecată în pământ. Arcaşii încercat să îl facă să vorbească prin lovituri repetate, iar un copil plin de răutate îi atinse buzele cu degetul mare, provocându-1 în batjocură să-1 muşte. Apoi au fost chemaţi martorii. Cei dintâi au fost cei de condiţie inferioară, ale căror acuzaţii erau la fel de incoerente şi de lipsite de consistentă ca şi cele rostite în tribunalul lui Ana, iar cu aceştia nu s-a putut face nimic. De aceea, Caiafa se întoarse către martorii principali, fariseii şi saducheii ce se adunaseră din toate colţurile ţării. Aceştia au încercat să vorbească într-o manieră liniştită, însă expresia feţelor şi comportamentul le trădau invidia şi furia virulentă ce le cuprinsese inimile. Ei repetau aceleaşi acuzaţii la care el le răspunse deja de atâtea ori: „Că a tămăduit bolnavii, că a scos diavolii din oameni cu ajutorul diavolilor, că a profanat sabatul, că i-a stârnit pe oameni la revoltă, că i-a numit pe farisei năpârci şi adulteri, că a prezis distrugerea Ierusalimului, că s-a însoţit cu crâşmari şi cu păcătoşi, că a adunat oamenii şi s-a proclamat rege, profet şi Fiu al lui Dumnezeu." De asemenea, ei au depus mărturie „că vorbea tot timpul despre împărăţia sa, că interzicea divorţul, că s-a numit Pâinea Vieţii şi a spus că cei ce nu îi vor mânca din carne şi nu îi vor bea din sânge nu vor avea viaţă veşnică". în acest fel i-au distorsionat şi interpretat cuvintele pe care le-a rostit, sfaturile pe care le-a oferit şi pildele prin intermediul cărora şi-a făcut înţelese poveţele, dându-le aspectul unor fărădelegi. însă martorii nu se puteau pune de acord în declaraţiile lor, căci unul spunea „S-a numit rege;" iar altul imediat îl contrazicea, spunând „Nu, îi lasă pe ceilalţi să-1 numească astfel, însă imediat ce au încercat să îl proclame, el a fugit." Un altul a spus, „S-a numit Fiul lui Dumnezeu/' însă fu întrerupt de un al patrulea, care exclamă: „Nu, el doar se pretinde Fiu al lui Dumnezeu pentru că înfăptuieşte voinţa Tatălui său ceresc." Unii martori au declarat că El i-a vindecat însă că bolile au revenit şi că pretinsele sale tămăduiri erau rodul magiei. Acelaşi lucru l-au spus şi despre vindecarea paraliticului la fântâna din Betsaida, însă mistificară faptele în aşa fel încât să le dea aparenţa unor fărădelegi. însă chiar şi în acele acuzaţii ei nu se puteau pune de acord, contrazicându-se unii pe alţii. Fariseii din Seforis, cu care El a purtat odată o discuţie în jurul divorţului, l-au acuzat că propovăduieşte învăţături false, iar un tânăr din Nazaret, pe care nu 1-a primit ca discipol, a tost atât de josnic încât să apară ca martor împotriva Sa. S-a constatat că era practic imposibil să se dovedească măcar un cap de acuzare, iar martorii se părea că ies în faţă mai degrabă cu scopul de a-1 insulta pe Iisus decât de a demonstra adevărul spuselor lor. în timp ce se certau unii cu alţii, Caiafa şi câţiva din membrii consiliului au început să îi adreseze întrebări lui Iisus şi să îşi bată joc de răspunsurile Sale. „Ce fel de rege eşti tu? Fă dovada puterilor tale!

Cheamă legiunile de îngeri despre care ai vorbit în Grădina Măslinilor! Ce ai făcut cu banii pe care ţi i-au dat văduvele şi ceilalţi săraci cu duhul pe care i-ai păcălit cu învăţăturile tale false? Răspunde de-ndată: vorbeşte; eşti cumva mut? Ai fi făcut dovada unei mai mari înţelepciuni dacă, în mijlocul mulţimilor lipsite de minte, ai fi tăcut din gură, în loc să fi vorbit atâtea."

Toate aceste întrebări erau însoţite de lovituri aplicate de slugile celor de faţă, iar Domnul nostru nu ar fi putut rezista unui astfel de tratament dacă nu ar fi fost ajutat de sus. Unii dintre martorii cei mai josnici au încercat să dovedească faptul că era un fiu nelegitim, însă alţii au declarat că mama Sa era o fecioară pioasă ce aparţinea Templului şi că apoi au văzut-o dată în căsătorie unui bărbat cu frica lui Dumnezeu. Martorii i-au reproşat lui Iisus şi discipolilor acestuia faptul că nu a oferit sacrificii în Templu. Este adevărat că nu i-am văzut nici pe discipoli şi nici pe Iisus aducând vreun sacrificiu în Templu, excepţie făcând Mielul Pascal, însă Iosif şi Ana au obişnuit adeseori în timpul vieţii lor să ofere sacrificii pentru pruncul Iisus. Cu toate acestea, chiar şi această acuzaţie era puerilă, căci esenienii niciodată nu au oferit sacrificii şi nimeni nu a gândit ceva de rău la adresa lor pentru că nu au făcut acest lucru. Duşmanii lui Iisus continuau să îl acuze că este un vrăjitor, iar Caiafa a afirmat de câteva ori că toată această confuzie din declaraţiile martorilor se datora unei vrăjitorii.

Unii au spus că a consumat Mielul Pascal în ziua anterioară, fapt ce era împotriva legii, şi că cu un an înainte a modificat în unele puncte modul de celebrare al acestei sărbători. însă martorii se contraziceau atât de mult unii cu alţii încât Caiafa şi adepţii săi constatară, plini de furie, că nici o acuzaţie nu putea fi dovedită cu adevărat. Nicodim şi Iosif din Arimateea au fost chemaţi şi întrebaţi cum de s-a întâmplat că i-au permis să consume Mielul Pascal în ziua greşită, într-o cameră în a căror posesie se aflau, aceştia au demonstrat din scrierile vechi faptul că din timpuri imemoriale galileenilor li s-a permis să consume Mielul Pascal cu o zi mai devreme decât celorlalţi evrei. Ei au mai adăugat că fiecare etapă a ceremoniei a fost executată în ord cu ceea ce spune legea şi că la cină au fost prezente persoane aparţinând Templului. Acest fapt lăsă martorii fără grai, iar Nicodim spori furia duşmanilor lui Iisus citând fragmente din anale ce dovedeau dreptul galileenilor, arătând motivul, raţiunea pentru care li s-a acordat acest privilegiu.

Motivul era acesta: nu s-au putut termina până în ziua sabatului toate sacrificiile necesare unei atât de mari mulţimi de oameni adunate pentru a performa ceremonia în aceeaşi zi; şi deşi galileenii nu au profitat întotdeauna de acest drept al lor, existenţa lui fu demonstrată de Nicodim în mod incontestabil. Mânia fariseilor spori şi mai mult atunci când el a făcut observaţia că membrii consiliului au fost jigniţi de contradicţiile flagrante din declaraţiile martorilor şi că felul grăbit în care a fost condusă întreaga afacere dovedeşte că răutatea şi invidia au fost singurele motive care i-au

determinat pe acuzatori să aducă acest caz în faţa justiţiei, într-un moment în care toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru cea mai solemnă sărbătoare a anului. Ei l-au privit mânioşi pe Nicodim, neavând ce să-i răspundă şi continuând să chestioneze martorii încă şi mai repezit. Cel puţin doi au ieşit în faţă şi au spus: „Omul acesta a spus, «Voi distruge acest Templu făcut de mâna omului şi în trei zile voi construi un altul ce nu este făcut de mâna omului»." însă nici aceşti martori nu s-au putut pune de acord, căci unul spunea că acuzatul dorea să construiască un templu nou şi că a mâncat azima într-un loc neobişnuit, fiindcă dorea distrugerea vechiului, templu, iar celălalt spunea, „Nu este aşa: clădirea în care a consumat azima era construită de om, aşa că nu se putuse referi la aceasta."

Mânia lui Caiafa era de nedescris, deoarece tratamentul brutal de care avusese parte Iisus, răbdarea Sa divină, precum şi neconcordanţele dintre spusele martorilor începeau să lase o impresie puternică asupra asistenţei. Se auziră câteva şoapte de dezaprobare, iar inimile unora erau atât de înduioşate încât nu îşi puteau cenzura vocea conştiinţei. Soldaţii au părăsit încăperea sub pretextul unei indispoziţii, însă de fapt erau copleşiţi de ceea ce simţeau. Trecând prin dreptul lui Petru şi al lui Ioan, exclamară: «Tăcerea lui Iisus din Nazaret, în mijlocul acestui tratament atât de crud, este supraomenească: ar topi chiar şi o inimă de fier; este o minune că pământul nu se deschide şi să înghită asemenea oameni abjecţi cum sunt acuzatorii săi; ci ne spune, unde să mergem?" Cei doi Apostoli, fie că nu aveau încredere în soldaţi şi credeau doar că vroiau să îi dea de gol, fie că se temeau să nu îi recunoască cei din jur şi să îi denunţe ca discipoli ai lui Iisus, răspunseră pe un ton melancolic: „Dacă adevărul vă cheamă, atunci urmaţi-1, şi totul se va aranja de la sine." Imediat soldaţii au părăsit camera şi curând au plecat din Ierusalim. La marginea oraşului au întâlnit persoane ce leau arătat drumul spre grotele ce se aflau în partea sudică a Ierusalimului, de cealaltă parte a Muntelui Sion, acolo unde s-au refugiat mulţi dintre Apostoli. Aceştia din urmă iniţial s-au speriat la vederea unor străini ce le intrau în ascunzătoare. însă imediat soldaţii împrăştiară orice urmă de frică şi le povestiră suferinţele pe care le-a îndurat Iisus.

Caiafa, care şi aşa avea o dispoziţie destul de neliniştită, se înfurie şi mai tare din cauza declaraţiilor contradictorii ale ultimilor doi martori şi, ridicându-se din scaun, se apropie de Iisus zicând: „Nu răspunzi nimic la aceste lucruri pe care le mărturisesc aceştia împotriva ta?"

Iisus nici nu îşi ridică privirea din pământ, nici nu îl privi pe Marele Preot, fapt ce îi spori acestuia şi mai mult furia. Arcaşii, observând aceasta, îl apucară de păr, îi traseră capul pe spate şi îl loviră sub bărbie, însă el continua să-şi ţină privirea în pământ. Caiafa îşi înălţă mâinile şi exclamă plin de mânie: „îţi cer în numele Dumnezeului cel Viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Mesia, fiul Dumnezeului cel Viu?" Urmă o mică pauză solemnă. Apoi, Iisus, cu o voce majestuoasă şi supraomenească, răspunse: „Tu ai spus-o. Cu toate aceste, îţi spun că-1 vei vedea pe Fiul Omului stând de-a dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii din Ceruri." Pe când Iisus rostea aceste cuvinte, mi se părea că văd că îl înconjoară o lumină strălucitoare. Cerurile se deschiseseră deasupra capului său. L-am văzut pe Tatăl etern, însă cuvintele scrise de om cu pana nu pot descrie vederea intuitivă care mi s-a acordat. De asemenea, am văzut îngerii şi rugăciunile celor drepţi înălţându-se la tronul lui Dumnezeu. în aceeaşi clipă am văzut abisul iadului deschis la picioarele lui Caiafa asemenea unui meteor aprins. Acesta era plin cu diavoli înspăimântători. Doar un văl subţire părea că îl desparte pe Caiafa de flăcările întunecate. Puteam vedea furia demonică ce îi copleşea inima şi mi se părea că întreaga casă arăta asemenea iadului. în clipa în care Domnul nostru pronunţă cuvintele solemne: „Eu sunt Hristosul, Fiul Dumnezeului cel Viu;" iadul se cutremură dintr-o extremitate în alta, iar apoi izbucni şi îi umplu pe toţi cei ce se aflau în locuinţa lui Caiafa cu o ură sporită împotriva Domnului nostru.

Aceste lucruri întotdeauna mi se arată sub aparenţa unor obiecte materiale, fapt ce le face mult mai uşor de înţeles şi le întipăreşte mult mai temeinic în minte, datorită faptului că, fiind noi înşine fiinţe materiale, faptele sunt ilustrate mult mai uşor în mintea noastră dacă sunt trecute prin mijlocirea simţurilor. Disperarea şi furia pe care le produseră în iad aceste cuvinte mi-au fost arătate sub aparenţa a mii de figuri înspăimântătoare, îmi amintesc că vedeam, printre ale lucruri înfricoşătoare, un număr de obiecte mici şi negre, ca nişte câini cu ghiare, ce se deplasau pe picioarele din spate. în acele momente ştiam ce fel de păcat era indicat prin această apariţie, însă acum nu îmi mai pot aduce aminte. Am văzut spectre hidoase intrând în majoritatea corpurilor celor ce se aflau în apropiere, sau aşezându-se pe capul sau pe umerii lor. De asemenea, în acele clipe am văzut fantome înspăimântătoare ieşind din mormintele aflate pe celălalt versant al Sionului. Cred că erau spirite malefice. în apropierea Templului am văzut alte apariţii, ce păreau nişte prizonieri înlănţuiţi. Nu ştiu dacă erau demoni sau suflete condamnate să rămână într-o anume parte a pământului şi care mergeau în acele momente spre pragul iadului pe care condamnarea la moarte a Domnului nostru îl deschisese. îmi este foarte greu să explic aceste lucruri de teamă să nu-i smintesc pe cei ce nu au cunoştinţă de astfel de lucruri, însă clarvăzătorii simt aceste lucruri ce adeseori îţi ridică părul în vârful capului. Cred că Ioan a văzut unele din aceste apariţii, căci l-am auzit vorbind după aceea despre ele. Tdţi

cei ale căror inimi nu au fost corupte în mod radical s-au speriat foarte tare de aceste întâmplări, însă cei cu inima împietrită nu simţeau decât că furia şi ura faţă de Domnul nostru sporeau în intensitate.

Apoi, Caiafa se ridică şi, îmboldit de Satan, îşi apucă poalele mantiei, o găuri cu cuţitul şi o sfâşie de la un capăt la altul, exclamând în acelaşi timp cu voce tare: „A hulit, ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum că aţi auzit blasfemia: care este părerea voastră?" Toţi cei prezenţi se ridicară şi exclamară cu o răutate uluitoare: „Este vinovat; să plătească cu moartea!"

Pe tot parcursul acestei scene îngrozitoare, diavolii erau într-o stare extrem de agitată. Aceştia păreau că deţin controlul deplin nu numai asupra duşmanilor lui Iisus, ci şi a adepţilor şi a ucenicilor săi laşi. Mi se părea că puterile întunericului şi-au proclamat victoria împotriva luminii, iar puţinii spectatori cărora încă le mai licărea puţină lumină în inimi erau atât de consternaţi încât, acoperindu-şi capetele, au plecat de îndată. Martorii aduşi din rândul celor înstăriţi aveau inimile mai puţin întărite decât ceilalţi. Conştiinţa le era asaltată de remuşcări şi au urmat exemplul celor menţionaţi anterior, părăsind camera cât de repede au putut, în timp ce restul s-au înghesuit în jurul focului din verandă şi au mâncat şi au băut după ce au fost plătiţi pentru ajutorul acordat. Apoi, Marele Preot s-a adresat arcaşilor, spunând: „Las pe mâinile voastre pe acest rege. Oferiţi hulitorului privilegiile pe care le merită." După aceste cuvinte se retrase împreună cu membrii consiliului în camera din spate ce nu putea fi observată din vestibul. în mijlocul durerii ce a copleşit inima lui Ioan, gândurile acestuia se îndreptau către Mama lui Iisus. El se temea că ştirea teribilă a condamnării fiului său îi va fi adusă la cunoştinţă brusc, sau că vreun duşman îi va da ştirea într-un mod crud. Din această cauză el îl privi pe Iisus şi îi spuse încet „Doamne, tu ştii de ce te părăsesc", apoi plecă în grabă să o caute pe Sfânta Fecioară, ca şi cum ar fi fost trimis de însuşi Iisus. Petru era sfâşiat între durerea şi tristeţea care, împreună cu oboseala, îl făceau să-1 ia cu friguri. Pentru aceasta, cum dimineaţa era răcoroasă, se duse la foc, acolo unde se încălzeau mulţi dintre oamenii obişnuiţi. Făcu tot ce-i stătu în putinţă ca în prezenţa lor să-şi ascundă durerea, pentru că nu se putea încă urni să se ducă acasă şi să-şi părăsească mult iubitul învăţător.

CAPITOLUL IX INSULTELE PE CARE LE-A PRIMIT IISUS ÎN TRIBUNALUL LUI CAIAFA

I

mediat ce Caiafa împreună cu ceilalţi membri ai consiliului au părăsit tribunalul, o masă de nelegiuiţi - aceştia erau scursura societăţii - l-au înconjurat pe Iisus asemenea unui roi de viespi turbate şi au început să îl insulte cu tot ce le venea la gură. Chiar şi pe parcursul procesului, în timp ce martorii vorbeau, arcaşii şi alţii nu se puteau stăpâni ci îl trăgeau de păr şi de barbă, îl băteau cu pumnii şi îl certau, îl împungeau cu lemne ascuţite şi chiar cu ace. însă după ce Caiafa părăsi încăperea, barbaria lor nu mai avu limite. Mai întâi i-au aşezat pe cap o cunună din paie şi coji de copac, pe care apoi i-au dat-o jos, salutându-1 batjocoritori: „Iată-1 pe fiul lui David purtând coroana tatălui său." „Aici se află unul mai mare ca Solomon.

123

Acesta este regele ce pregăteşte sărbătoarea nunţii fiului său." Astfel au ştiut ei să batjocorească acele adevăruri eterne pe care, sub forma pildelor, lea propovăduit celor pentru care s-a coborât din ceruri ca să-i mântuie. Şi în timp ce repetau aceste cuvinte, ei continuau să-1 lovească cu bâtele şi cu pumnii şi să-1 scuipe în faţă. Apoi, i-au pus pe cap o cunună din trestii, i-au dat jos haina şi l-au îmbrăcat într-o mantie veche şi ruptă ce abia îi ajungea până la genunchi. în jurul gâtului au atârnat un lanţ lung de fier, cu un inel de fier cu ţinte la fiecare capăt, ce îi zgâria genunchii la fiecare pas. I-au legat din nou mâinile, i-au pus o trestie în mână şi i-au acoperit divinul Său chip cu scuipat. înainte, îi aruncaseră tot felul de mizerii în păr, pe piept şi pe mantia cea veche. L-au legat la ochi cu o cârpă mizerabilă şi, lovindu-1, l-au scos afară ţipând: „Profeţeşte-ne şi nouă, O, Hristoase, cine este cel care te-a lovit?" El nu a rostit nici un cuvânt, ci doar a suspinat şi s-a rugat în forul Său interior pentru ei.

După multe insulte, ei apucară lanţul cu care era legat de gât şi îl traseră spre camera în care se retrase consiliul, îmboldindu-1 cu bâtele şi strigând: „Mergi, Rege de paie ce eşti! înfăţişează-te consiliului cu însemnele privilegiilor regale cu care te-am împodobit." în cameră se mai aflau împreună cu Caiafa o mare parte din consilieri ce priveau încântaţi şi aprobatori întreaga scenă ruşinoasă ce lua în derâdere cele mai sfinte ritualuri.

Gardienii, lipsiţi de cea mai mică urmă de compasiune, l-au acoperit cu noroi şi l-au scuipat, exclamând cu o gravitate batjocoritoare: „Primeşte ungerea profetică - ungerea regală." Apoi au parodiat şi au profanat ceremoniile botezului, precum şi fapta pioasă a Magdalenei prin care aceasta a golit peste capul său vasul cu parfum. „Cum poţi să crezi că te poţi prezenta în faţa consiliului în acest hal? Vrei să-i cureţi pe ceilalţi şi eşti tu însuţi murdar. însă în curând te vom curăţa noi." Au adus un vas cu apă murdară şi i-au turnat-o pe faţă şi pe umeri. în acelaşi timp i se închinau zicându-i: „Iată-ţi miruirea cea scumpă, iată nardul ce a costat atât de mulţi bani. Ai fost botezat în fântâna din Betsaida." Prin acestea au încercat să batjocorească respectul şi veneraţia pe care a arătat-o Magdalena când, în casa fariseului, i-a turnat pe cap mirul cel preţios.

Prin cuvintele lor jignitoare la adresa botezului din fântâna Betsaidei, ei au subliniat, fără să vrea, asemănarea dintre Iisus şi Mielul Pascal, căci mieii erau mai întâi spălaţi într-un heleşteu din apropierea porţii Probatica, la r apoi aduşi la fântâna Betsaidei unde mai erau supuşi unei purificări înainte de a fi duşi la Templu şi sacrificaţi. Duşmanii lui Iisus au făcut aluzie şi la omul ce fusese olog timp de treizeci şi opt de ani şi pe care îl tămăduise Iisus la fântâna Bethsaidei, căci l-am văzut pe acest om fi e spălat, fie botezat acolo. Spun fie spălat, fie botezat, pentru că nu îmi amintesc exact circumstanţele.

Apoi, ei l-au târât pe Iisus de jur împrejurul camerei, prin faţa fiecărui membru al consiliului, şi fiecare i s-a adresat într-un limbaj jignitor. Fiecare chip arăta diabolic şi plin de mânie, şi totul împrejur era întunecat, confuz şi înspăimântător. Domnul nostru, dimpotrivă, din momentul în care se declarase Fiul lui Dumnezeu, era înconjurat de un halo de lumină. Mulţi dintre cei de faţă păreau că au, într-un fel confuz, cunoştinţă de acest lucru, fiind destul de consternaţi să vadă că nici jignirile şi nici oprobiul nu îi puteau distruge expresia atât de majestuoasă a chipului Său.

Haloul ce strălucea în jurul lui Iisus din clipa în care declarase că El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel Viu, îi stârni şi mai mult pe duşmanii Săi, dar, în acelaşi timp, strălucea atât de mult încât aceştia nu îl puteau privi. Eu cred că intenţia lor de a-i acoperi capul cu o cârpă murdară era pentru ai ştirbi strălucirea

. CAPITOLUL X TĂGĂDUIREA SFÂNTULUI PETRU Ţ-n clipa în care Iisus rosti cuvintele „Tu ai spus-o," iar Marele Preot îşi X sfâşie vestmântul, întreaga încăpere se umplu de planşete. Petru şi Ioan, care au suferit imens pe parcursul acelui episod la care au fost obligaţi să asiste în tăcere, nu-şi mai puteau reţine suspinele. Din această cauză, Petru părăsi camera, iar Ioan îl urmă nu mult după. Acesta din urmă se duse la Sfânta Fecioară, care se afla în casa Martei împreună cu femeile sfinte, însă iubirea pe care i-o purta Petru lui Iisus era atât de mare încât nu se putea hotărî să-1 părăsească. Inima îi bătea de să-i sară din piept şi suspina amar, cu toate că încerca să se abţină şi să-şi ascundă lacrimile. îi era imposibil să mai rămână în interiorul tribunalului, din moment ce emoţia resimţită la

vederea suferinţelor îndurate de iubitul său învăţător l-ar fi trădat. Din această cauză, el se duse pe verandă şi se apropie de focul în jurul căruia oldatii şi oamenii obişnuiţi stăteau de vorbă, în cel mai dezgustător şi distant mod cu putinţă, despre suferinţele lui Iisus, povestind cu lux de amănunte tot ceea ce chiar ei înşişi îi făcuseră. Petru era tăcut, însă tăcerea sa şi felul său retras trezi suspiciunea celor din jur. Portăreasa se apropie de foc şi, în mijlocul conversaţiei, îi aruncă lui Petru o privire îndrăzneaţă şi spuse: „Şi tu ai fost cu Iisus Galileanu." Aceste cuvinte îl surprinseră şi alarmară pe Petru. El tremură la gândul la ce avea să urmeze dacă ar fi spus adevărul în faţa acestor tovarăşi plini de cruzime şi din această cauză se grăbi să răspundă: „Femeie, nu-l cunosc pe acest om." Apoi se ridică şi plecă de acolo. în acea clipă, undeva la periferia oraşului, se auzi cântatul cocoşului. Nu îmi amintesc să-1 fi auzit, însă am simţit că a cântat. Cum ieşea el afară, o altă servitoare îl privi şi le spuse celor cu care se afla: „Şi acesta a fost cu el," iar cei cărora i s-a adresat imediat i-au cerut lui Petru să spună dacă cuvintele ei erau adevărate, zicând: „Nu eşti unul dintre discipolii omului acesta?" Petru era şi mai speriat decât înainte şi îşi reînnoi tăgada cu aceste cuvinte: „Nu sunt. Nu îl cunosc pe acest om."

El părăsi curtea interioară şi pătrunse în cea exterioară. Plângea, iar durerea îi era atât de mare încât nu se gândea la cuvintele pe care tocmai le rostise. Curtea exterioară era plină de oameni, iar unii chiar se căţăraseră pe zid pentru a trage cu urechea la ce se întâmpla în curtea interioară, în care le era interzis să pătrundă. Acolo se aflau şi câţiva discipoli, căci neliniştea în privinţa sorţii lui Iisus era atât de mare încât nu se putuseră hotărî să rămână ascunşi în grotele din Hinnom. L-au găsit pe Petru şi, cu lacrimi în ochi, i-au pus întrebări despre învăţătorul lor iubit, însă acesta era atât de speriat că s-ar putea da de gol încât îi sfătui să plece, din moment ce era periculos să mai rămână acolo, iar apoi îi părăsi imediat. Durerea şi neliniştea nu îl slăbeau, în timp ce restul se grăbeau să părăsească oraşul. Printre aceşti discipoli, ce erau în număr de şaisprezece, i-am recunoscut pe Bartolomeu, Nataniel, Saturninus, Iuda Bars"abeas, Simon, care mai apoi a ajuns episcopul Ierusalimului, Zacheus şi Manahem, cel ce s-a născut orb şi pe care Domnul nostru 1-a tămăduit.

Petru nu îşi putea afla odihna, iar dragostea pe care i-o purta lui Iisus îl făcu să se întoarcă în curtea interioară, lucru care îi fusese permis, deoarece întâia oară îl luaseră Nicodim şi Iosif din Arimateea. Nu intră prin vestibul ci o luă la dreapta prin camera ce se afla în spatele tribunalului şi m car e Iisus era supus tuturor insultelor pe care şi le puteau închipui cruzii săi duşmani. Petru, sfios, păşi în cameră şi cu toate că era perfect conştient că toţi cei de faţă îl suspectau ca fiind un adept al lui Iisus, nu putea rămâne afară. Dragostea pentru învăţătorul său îl împingea înainte. Pătrunse în cameră, avansa şi se trezi în mijlocul gloatei barbare ce-şi bucura ochii privind la suferinţele lui Iisus. în acele clipe ei îl târau înainte şi înapoi, cu cununa de paie pe cap. Iisus îi aruncă o privire îndurerată şi foarte severă, fapt ce îi scurmă adânc în inimă, însă era încă îngrijorat. Chiar în acea clipă îi auzi pe cei din apropiere şuşotind, „Cine este acest om?". Petru fugi înapoi în curte şi, văzând că cei din vestibul îl priveau cu suspiciune, se retrase lângă foc, acolo unde mai poposi o vreme. Câteva persoane care i-au observat privirea tulburată au început să vorbească despre Iisus în termeni jignitori, iar unul dintre aceştia i-a spus: „Şi tu eşti unul dintre discipoli. Şi tu eşti galileean; felul de a vorbi te dă de gol." Petru se ridică, intenţionând să plece, când unul dintre fraţii lui Malhu veni la el şi-i spuse: „Nu te-arn văzut cu el în grădină? Nu i-ai tăiat tu fratelui meu urechea?"

De spaimă, Petru aproape că îşi ieşi din fire. începu să blesteme şi să se jure „că nu l-a cunoscut pe acel om," şi fugi în curtea exterioară. Cocoşul cântă atunci din nou, iar Iisus, care în acel moment era condus prin curte, îi aruncă o privire plină de durere şi compasiune. Aceasta îl săgeta în inimă pe Petru - îi reaminti în cel mai direct şi dur mod cu putinţă cuvintele pe care i le spuse Domnul nostru cu o seară înainte: „înainte să cânte de două ori cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine." Uitase de toate promisiunile şi protestele adresate Domnului nostru, că mai degrabă ar muri decât să se lepede de el, uitase avertismentul Domnului nostru, însă când Iisus îl privi, simţi cât de mare îi fu greşeala iar inima i se umplu de durere. S-a lepădat de Domnul său atunci când preaiubitul său învăţător era insultat, maltratat şi dat pe mâna unor judecători nedrepţi, când suferea tăcut şi liniştit.

Remuşcarea pe care o simţea este dincolo de orice descriere. Se reîntoarse în curtea exterioară, îşi acoperi faţa şi plânse amarnic. Nu-i mai era teamă că va fi recunoscut. Era pregătit să mărturisească lumii întregi greşeala şi căinţa sa.

Cine va avea curajul să afirme că ar fi avut mai mult curaj decât Petru dacă, cu înclinaţia sa spre impulsivitate, ar fi fost pus în faţa unui astfel de pericol, a unei dureri de acest gen, într-un moment în care se găsea rupt între spaimă şi durere, şi consumat de suferinţele acestei nopţi triste?

Domnul nostru îl lăsă pe Petru faţă în faţă cu propriile puteri şi acesta se

dovedi a fi slab, asemenea tuturor celor ce uită cuvintele: „Vegheaţi ca nu cumva să cădeţi în ispită."

CAPITOLUL XI MĂRIA ÎN LOCUINŢA LUI

CAIAFA

S

fânta Fecioară se afla în permanenţă într-o comuniune spirituală cu Fiul său divin. Din această cauză era pe deplin conştientă de tot ceea ce i se întâmpla. A suferit împreună cu El şi s-a unit cu El în continua lui rugă ciune în favoarea ucigaşilor Săi. Dar sentimentele sale materne au determinat-o să-1 roage pe Dumnezeu Atotputernicul să nu îngăduie ca această fărădelege să se săvârşească şi să-1 cruţe pe fiul său de la asemenea chinuri înfiorătoare. Dorea din toată inima să se întoarcă la El, iar când Ioan, ce părăsise tribunalul în momentul în care se înălţă acel strigăt înspăimântător: „Este vinovat. Să moară," veni la casa lui Lazăr pentru a o vedea şi a-i povesti detaliile episodului la care tocmai asistase, aceasta, ca de altfel şi Magdalena şi o parte din celelalte femei sfinte, îl rugară să le ducă la locul în care pătimea Iisus. Ioan, care l-a părăsit pe Mântuitorul nostru numai pentru a o alina pe cea pe care o iubea cel mai mult după învăţătorul slu sfânt, imediat le acceptă cererea şi le conduse pe străzile luminate doar de lună şi aglomerate de oameni grăbiţi către casele lor. Femeile sfinte erau bine îmbrobodite, dar suspinele pe care nu se puteau abţine să nu le scoată atrăgeau atenţia trecătorilor. Inimile le erau sfâşiate de invectivele cu care îl tratau pe Iisus cei ce discutau pe marginea prinderii Lui. Sfânta Fecioară, ce vedea tot timpul în inima sa tratamentul-brutal pe care îl primea iubitul său Fiu, continua „să adune în inimă toate aceste lucruri". Asemenea lui, a suferit în tăcere şi de mai multe ori şi-a pierdut cunoştinţa. Câţiva dintre discipolii lui Iisus ce se întorceau de la tribunalul lui Caiafa au văzut-o leşinând în braţele femeilor sfinte şi, plini de milă, s-au oprit pentru a o privi cu compasiune şi a o saluta cu aceste cuvinte: „Laudă! Mamă îndurerată, laudă, Mamă a Celui mai Sfânt din poporul lui Israel, cea mai rănită dintre toate mamele!" Măria îşi înălţă capul, le mulţumi şi îşi continuă trista sa călătorie.

Când au ajuns în apropierea casei lui Caiafa, durerea le fu înnoită la vederea unui grup de oameni ce erau foarte ocupaţi sub un cort cu pregătirea crucii pentru răstignirea Domnului nostru. Duşmanii lui Iisus au dat porunci imediat după prinderea Sa să se pregătească crucea, pentru a putea executa fără nici o întârziere sentinţa pe care sperau să-1 convingă pe Pilat să o dea. Romanii deja pregătiseră crucile pentru cei doi hoţi, iar cei ce lucrau la aceea a lui Iisus erau destul de nemulţumiţi că trebuiau să o facă în timpul nopţii. Aceştia nu au încercat să-şi ascundă mânia, perorând înjurături şi blesteme înspăimântătoare ce străpungeau ca nişte săgeţi otrăvite inima blândei Mame a lui Iisus. însă aceasta se rugă pentru aceste creaturi oarbe care în neştiinţa lor blestemau Mântuitorul ce era pe cale să moară pentru salvarea lor şi îi pregăteau crucea pentru cruda sa execuţie.

Măria, Ioan şi femeile sfinte au traversat curtea exterioară a locuinţei lui Caiafa. Ei s-au oprit sub porticul uşii ce se deschidea spre curtea interioară. Inima Măriei se afla împreună cu Fiul său sfânt şi ea dorea cu ardoare să se deschidă uşa, pentru a avea din nou şansa de a-1 vedea, ştiind că doar această uşă o mai despărţea de închisoarea în care a fost aruncat. Uşa se deschise iar Petru se precipită afară, cu faţa acoperită de haină, mâinile frânte şi plângând amarnic. îi recunoscu imediat la lumina torţelor pe Ioan şi pe Sfânta Fecioară, însă vederea lor nu făcu decât să-i sporească remuşcările pe care privirea lui Iisus i le iscase în suflet. Măria se apropie într-o clipă şi spuse: „Simon, spune-mi, te implor, ce s-a ales de Iisus, Fiul meu?" Cuvintele acestea îl străpunseră în inimă. Nici măcar nu o privi, ci îşi întoarse capul şi îşi frânse iar mâinile. Măria se apropie şi mai mult şi spuse cu un. glas tremurat de emoţie: „Simon, fiul lui Ioan, de ce nu-mi răspunzi?" - „Mamă!" exclamă Petru disperat, „O, Mamă, nu-mi mai vorbi -Fiul tău suferă mai mult decât pot descrie cuvintele; nu-mi vorbi! L-au condamnat la moarte, iar eu m-am lepădat de El de trei ori." Ioan se apropie să mai întrebe câte ceva, însă Petru fugi afară din curte şi nu se opri până nu ajunse în grota de pe Muntele Măslinilor, acea grotă în care, printr-o minune, au rămas imprimate urmele mâinilor Mântuitorului nostru. Eu cred că este grota în care s-a refugiat Adam şi a plâns după căderea sa.

Sfânta Fecioară nu îşi arătă durerea pe care a resimţit-o la auzul noului chin pe care inima iubitoare a Fiului său sfânt trebuia să-1 îndure, chinul de a-1 auzi tăgăduind de trei ori pe acel discipol care cel dintâi 1-a recunoscut drept Fiu al Dumnezeului cel Viu. Nu se mai putea ţine pe picioare şi se ăbuşi „e pragul de piatră pe care s-au imprimat urmele picioarelor şi mâinilor sale, urme ce s-au păstrat până în zilele noastre. Am văzut pietrele, care sunt păstrate undeva, însă nu îmi pot aminti acum unde. Uşa nu se închise imediat, deoarece mulţimea începea să se împrăştie, iar când Sfânta Fecioară

îşi veni în fire, rugă să fie condusă într-un loc în care să fie cât mai aproape de sfântul său Fiu. De aceea, Ioan o conduse împreună cu femeile sfinte în faţa închisorii în care se afla Iisus. Măria era cu Iisus în spirit, iar Iisus era cu ea. însă această mamă atotiubitoare a dorit să audă cu urechea glasul Fiului său sfânt. Aceasta ascultă nu numai gemetele acestuia ci şi cuvintele batjocoritoare pe care le rosteau cei din jur. Era imposibil ca femeile sfinte să mai rămână în curte fără să atragă atenţia. Durerea Magdalenei era atât de intensă încât nu mai putea să o ascundă. Şi cu toate că Sfânta Fecioară, printr-un har al Dumnezeului cel Atotputernic, îşi menţinu în mijlocul suferinţelor sale o înfăţişare calmă şi demnă, şi ea fu recunoscută, fiind obligată să audă cuvinte aspre ca acestea: „Nu este aceasta mama galileeanului? Fiul său va fi cu siguranţă executat, însă nu înainte de sărbătoare decât dacă este într-adevăr cel mai mare dintre nelegiuiţi."

Sfânta Fecioară părăsi curtea şi merse către vatra focului din verandă, acolo unde se mai aflau câteva persoane. în momentul în care a ajuns în locul în care Iisus a spus că El este Fiul lui Dumnezeu, iar evreii cei răi au strigat, „Este vinovat; să moară," ea leşină din nou şi Ioan împreună cu femeile sfinte o scoaseră afară, mai degrabă ca pe un cadavru decât ca pe o persoană încă în viaţă. Cei aflaţi în apropiere nu au scos nici un cuvânt.

Păreau muţi de uimire, tăcerea, asemănătoare cu ce s-ar putea întâmpla în iad dacă pe acolo ar trece o fiinţă celestă, domnea în acel loc.

Femeile sfinte au trecut din nou pe lângă locul în care se pregătea crucea. Muncitorilor le era la fel de greu să o termine, precum le-a fost judecătorilor să pronunţe sentinţa, fiind obligaţi să aducă în permanenţă lemn proaspăt, căci unele bucăţi nu se potriveau iar altele se desprindeau. Acest fapt continuă până în momentul în care diferitele esenţe lemnoase s-au potrivit după intenţia Providenţei. Am văzut îngeri ce obligau muncitorii să reînceapă lucrul şi nu îi lăsau să se odihnească până ce totul nu fu împlinit cum trebuie, însă amintirea acestei viziuni este confuză. CAPITOLUL XII IlSUS DUS ÎN ÎNCHISOAREA SUBTERANĂ

E

vreii, epuizându-şi cruzimile, l-au închis pe Iisus într-o celulă boltită, ruinele acesteia rezistând până în zilele noastre. Cu el au rămas doar doi arcaşi ce curând au fost înlocuiţi cu alţii. El continua să fie îmbrăcat cu mantia aceea murdară şi să fie acoperit cu scuipat şi mizerie, căci nu i-au permis să-şi îmbrace propriile haine, ci i-au ţinut mâinile legate.

Când Domnul nostru a pătruns în închisoare, El s-a rugat cu ardoare ca Tatăl Său ceresc să primească tot ceea ce a suferit şi era pe cale să sufere ca un sacrificiu expiator, nu numai pentru călăii Săi, ci totodată pentru toţi cei care în epocile viitoare vor avea parte de chinuri de felul celor pe care era pe cale să le îndure.

Duşmanii Domnului nostru nu i-au permis acestuia nici o clipă de răgaz, nici măcar în această închisoare jalnică, ci l-au legat de un stâlp ce se afla în mijlocul încăperii, însă neîngăduindu-i să se sprijine de acesta, cu toate că era vlăguit de pe urma modului în care a fost tratat, de greutatea lanţurilor şi a numeroaselor căzături, încât abia că se mai putea ţine pe picioarele sale umflate şi pline de răni. Nu s-au oprit pentru o clipă să nu-1 jignească, iar când primii au obosit, alţii le-au luat locul.

Este practic imposibil să descriu în cuvinte tot ceea ce Sfântul Sfinţilor a suferit din partea acestor fiinţe lipsite de inimă, căci priveliştea acestor lucruri m-a afectat atât de tare încât mi s-a făcut foarte rău şi am crezut că nu voi putea supravieţui. într-adevăr, ar trebui să ne fie ruşine de acea slăbiciune şi emotivitate ce ne determină să nu fim în stare să ascultăm cu calm o relatare sau alta, sau să vorbim fără să simţim repulsie despre suferinţele pe care Domnul nostru le-a suportat cu atâta răbdare pentru mântuirea noastră. Oroarea pe care o simţim este la fel de mare ca aceea pe care o simte criminalul ce este obligat să-şi pună mâinile pe rana pe care El însuşi i-a provocat-o victimei sale. Iisus a suportat totul fără să scoată un sunet şi omul păcătos a fost cel care a comis toate aceste fărădelegi împotriva celui ce i-a fost în acelaşi timp Frate, Mântuitor şi Dumnezeu. Eu însămi sunt o mare păcătoasă, iar păcatele mele au provocat aceste suferinţe. în ziua judecăţii, când toate lucrurile ascunse vor ieşi la iveală, vom vedea fiecare partea pe care am avut-o în cadrul suferinţelor pe care I le-a suportat Fiul lui Dumnezeu. Vom vedea cât de mult le-am fost cauză j rin păcatele pe care atât de des le comitem şi care sunt, de fapt, un fel de consimţământ pe care ni-1 dăm, precum şi o participare la torturile pe care i le-au administrat duşmanii. Dacă, vai!, reflectăm cu seriozitate asupra acestui lucru, atunci va trebui să repetăm cu o ardoare sporită cuvintele ce le găsim adesea în cărţile de rugăciune: „Doamne, mai bine să mor decât să te mai hulesc păcătuind cu voia."

Iisus a continuat să se roage pentru duşmanii săi. Aceştia, obosindu-se după o vreme, l-au lăsat în pace pentru scurt timp, moment în care s-a sprijinit de stâlp pentru a se odihni. în jurul Său strălucea o anumită lumină. Se crăpa de ziuă - ziua patimilor Sale, ziua mântuirii noastre - şi o

rază slabă de lumină ce trecea prin gaura de aerisire îngustă a celulei căzu pe Mielul sfânt şi neprihănit care a luat asupra Sa păcatele lumii. Iisus se întoarse către raza de lumină, îşi înălţă mâinile aşa legate cum erau şi îi mulţumi Tatălui ceresc pentru zorii acelei zile, cea atât de dorită de profeţi, şi pentru care el însuşi a suspinat încă din clipa venirii sale pe pământ, despre care le-a spus discipolilor: „Mă aşteaptă un botez cu care voi fi botezat, şi acum sunt strâmtorat până ce se împlineşte!" M-am rugat împreună cu El, însă nu pot să spun cuvintele rugăciunii, deoarece eram copleşită şi emoţionată să-1 aud mulţumindu-i Tatălui pentru suferinţele îngrozitoare pe care deja le suportase pentru mine şi pentru cele încă şi mai mari ce urma să le suporte. Puteam doar să tot repet cu ardoare: „Doamne, te- implor, dă-mi aceste suferinţe. Ele îmi aparţin. Le-am meritat ca pedeapsă pentru păcatele mele." Pe când îl priveam întâmpinând aşa dimineaţa marii zile a sacrificiului Său, mă simţeam copleşită de sentimente de iubire şi compasiune, iar raza de lumină ce pătrundea în închisoare putea fi comparată cu vizita unui judecător ce doreşte să se împace cu criminalul înainte ca sentinţa de condamnare la moarte pe care o pronunţase să fie executată.

Arcaşii, ce picoteau, se treziră pentru o clipă şi îl priviră cu surprindere. Nu au spus nimic însă păreau că sunt uimiţi şi înspăimântaţi. In acea închisoare Domnul nostru a stat în jur de o oră.

In timp ce Iisus se afla în carceră, Iuda, ce rătăcea ca un nebun prin valea Hinnomului, îşi îndreptă paşii spre locuinţa lui Caiafa, cu cei treizeci de arginţi, răsplata trădării sale, încă atârnându-i la brâu. în jur totul era tăcut. Se adresă santinelelor fără să spună cine este şi le întrebă ce urma să Se întâmple cu galileeanul. „A fost condamnat la moarte şi cu siguranţă va fi răstignit/' fu răspunsul acestora. Iuda se plimba de ici până colo, trăgând cu urechea la discuţiile referitoare la Iisus. Unii vorbeau despre cruzimea cu care a fost tratat, alţii despre calmul Său uimitor, în timp ce alţii vorbeau despre procesul solemn ce urma să aibă loc în acea dimineaţă în faţa marelui Consiliu. în timp ce trădătorul asculta avid toate aceste opinii diferite, se făcu dimineaţă. Membrii tribunalului începură pregătirile şi Iuda se strecură prin spatele clădirilor ca nu cumva să fie văzut căci, asemenea lui Cain, gândi să se ascundă de ochii oamenilor. Disperarea începea să-i cuprindă sufletul. Locul în care se refugie se întâmplă să fie tocmai locul în care muncitorii pregăteau lemnul necesar pentru crucea Domnului nostru. Totul era gata, iar oamenii dormeau de jur împrejurul ei. Iuda se cutremură de oroare văzând această imagine. Se scutură şi o luă la fugă în momentul în care văzu crudul instrument al morţii la care îşi trimise învăţătorul şi Domnul pentru un biet pumn de arginţi. Alergă în toate direcţiile, plin de remuşcări până când se ascunse într-un final într-o grotă din apropiere în care se hotărî să aştepte procesul ce urma să aibă loc în acea dimineaţă. CAPITOLUL XIII PROCESUL DE DIMINEAŢĂ a, Ana, bătrânii şi scribii s-au adunat dimineaţa în sala mare a tribunalului, pentru a conduce un proces legal, din moment ce întâlnirile din timpul nopţii nu erau conforme legilor şi nu puteau fi considerate decât din perspectiva unor audienţe preliminare. Majoritatea membrilor consiliului au dormit în locuinţa lui Caiafa, unde li s-au pregătit nişte paturi, însă unii, printre care şi Nicodim şi Iosif din Arimateea, au mers acasă şi s-au întors în zorii zilei. Adunarea era destul de aglomerată, iar membrii consiliului au început în grabă şedinţa. Aceştia doreau să-1 condamne pe Iisus la moarte imediat, însă Nicodim, Iosif şi alţii s-au opus şi au cerut ca decizia să fie amânată după sărbătoare, de teamă să nu stârnească o răzmeriţă printre oameni, evidenţiind totodată că nici un criminal nu poate fi condamnat pentru crime ce nu au fost dovedite şi că în cazul de faţă martorii s-au contrazis unii cu alţii. înalţii prelaţi şi acoliţii acestora s-au înfuriat, spunându-le lui Iosif şi lui Nicodim, în termeni direcţi, că nu se mirau de atitudinea lor, fiindcă erau ei înşişi adepţi ai ealileeanului şi ai învăţăturii acestuia şi că se temeau ca nu cumva să fie ei înşişi condamnaţi. Marele Preot merse până acolo încât să excludă din consiliu acei membri care îi erau favorabili lui Iisus chiar şi în cel mai mic grad. Aceştia au protestat, spunând că se spală pe mâini de orice se va întâmpla mai departe şi au plecat la Templu, pentru a nu se mai întoarce niciodată în consiliu. Caiafa ceru apoi soldaţilor să îl aducă pe Iisus şi să pregătească tot ce trebuie pentru a-1 duce în faţa lui Pilat imediat ce el va fi pronunţat sentinţa. Trimişii consiliului se precipitară în direcţia închisorii şi, cu brutalitatea lor obişnuită, îi legară mâinile lui Iisus, îi smulseră mantia de pe umeri, îl puseră să se îmbrace cu propriul său vestmânt murdar, trăgându-1 afară de funiile pe care le-au legat în jurul taliei. Când trecu prin mijlocul mulţimii deja adunate în faţa casei, Iisus părea asemenea unei victime duse la sacrificiu. Chipul îi era desfigurat de la loviturile primite, iar veştmintele îi erau murdare şi rupte. însă priveliştea suferinţelor Sale, departe de a trezi un sentiment de compasiune în inimile de piatră ale evreilor, pur şi simplu îi dezgustă şi le spori mânia. într-adevăr, mila era un sentiment pe care sufletul lor crud nu îl cunoştea.

Caiafa, ce nu făcea nici cel mai mic efort să-şi ascundă ura, i se adresă maliţios Domnului nostru cu aceste cuvinte: „Dacă tu eşti Hristosul, atunci spune-ne!" La care, Iisus îşi ridică privirea şi răspunse liniştit şi demn: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede, şi dacă vă voi întreba, nu-mi veţi răspunde şi nici nu~mi veţi da drumul. De acum încolo Fiul Omului va sta la dreapta puterii lui Dumnezeu." Marii preoţi s-au uitat unii la alţii şi i-au spus plini de batjocură: „Deci eşti tu Fiul lui Dumnezeu?" Iar Iisus răspunse cu glasul adevărului etern: „Voi spuneţi că sunt." La aceste cuvinte cu toţii au exclamat: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înşine am auzit-o din gura lui."

Brusc s-au ridicat cu toţii certându-se care să-1 insulte pe Iisus. Au ales un ticălos ce aspira din partea lor la titlul de Mesia şi care pretindea că este îndreptăţit să stea de-a dreapta lui Dumnezeu. Au poruncit arcaşilor să-i lege din nou mâinile şi să-i înfăşoare un lanţ în jurul gâtului (acest lucru se făcea de obicei în cazul criminalilor condamnaţi la moarte), iar apoi s-au P regătit să-1 ducă la Pilat, căruia i s-a trimis mai devreme un mesager cu ru gămintea să facă toate pregătirile pentru judecarea unui criminal, căci nu trebuia să se facă nici o întârziere datorită zilei de sărbătoare. Preoţii evrei erau puţin nemulţumiţi pentru faptul că erau obligaţi să se folosească de guvernatorul roman pentru confirmarea deciziei lor, însă acest fapt era necesar, din moment ce ei nu aveau voie să condamne persoanele decât în chestiuni referitoare la religie şi la Templu, şi nu puteau da o sentinţă de condamnare le moarte. Ei doreau să dovedească faptul că Iisus era un duşman al împăratului, acuzaţie ce ţinea de jurisdicţia lui Pilat. Soldaţii stăteau cu toţii în faţa casei şi erau înconjuraţi de o masă mare formată din duşmanii lui Iisus şi din oameni obişnuiţi atraşi din curiozitate. în fruntea procesiunii păşeau înalţii prelaţi împreună cu o parte a consiliului, după care venea Iisus condus de arcaşi şi păzit de soldaţi, în urma căruia mulţimea încheia plutonul. Pentru a ajunge la locuinţa lui Pilat, trebuiau să coboare Muntele Sion şi să traverseze partea inferioară a oraşului şi mulţi preoţi dintre cei care au luat parte la şedinţa consiliului au mers după aceea direct la Templu, cum era necesar să facă pregătirile pentru sărbătoare.

CAPITOLUL XIV DISPERAREA LUI IUDA yn timp ce evreii îl duceau pe Iisus la Pilat, Iuda, trădătorul, rătăcea Xascultând conversaţiile din mulţime şi cuvinte ca acestea: „îl duc în faţa lui Pilat. Marii preoţi l-au condamnat pe galileean la moarte. Va fi răstignit.

Deja a fost maltratat într-un mod barbar. Răbdarea sa este minunată. Nu răspunde. Singurele lui cuvinte sunt acelea că el este Mesia şi că va sta de-a dreapta lui Dumnezeu. îl vor răstigni pentru aceste cuvinte. Nu le-a spus că nu îl pot condamna la moarte. Ticălosul care 1-a vândut era unul dintre discipolii săi şi cu puţin timp înainte au mâncat împreună Mielul Pascal.

Pentru nimic în lume nu aş fi vrut să am de a face cu o asemenea faptă.

Oricât de vinovat ar fi galileeanul, el nu şi-ar trăda prietenul pentru bani.

Un infam ca acest discipol al său merită de o mie de ori să moară." în acea clipă, însă mult prea târziu, neliniştea, disperarea şi căinţa luară în stăpânire mintea lui Iuda. Imediat, Satan îl îmboldi să fugă. Alergă ca şi cum pe urmele sale ar fi fost o mie de furii, iar punga ce îi atârna la brâu îl lovea în mers mânându-1 şi mai abitir, însă el o luă în mâini ca nu cumva să spargă. încotro fugea el? Nu în direcţia mulţimii pentru a se arunca la icioarele lui Iisus, Mântuitorul său cel plin de mizericordie, pentru a-i cere iertare şi a-1 implora să-1 lase să moară împreună cu El - nu să-şi mărturisească faptele şi să se căiască în faţa lui Dumnezeu - ci să încerce să se elibereze de povara fărădelegilor sale. Alergă în Templu, acolo unde mai mulţi membri ai consiliului se adunaseră după judecarea lui Iisus. Aceştia s-au uitat uimiţi unii la alţii iar apoi, ironici, în direcţia lui Iuda. Acesta, cu un gest furios luă de la brâu cei treizeci de arginţi şi, ţinându-i în mâna dreaptă, exclamă cu o voce disperată: „Luaţi-vă înapoi argintul - argintul cu

care m-aţi cumpărat să-1 trădez pe acest o om drept. Luaţi-vă argintul înapoi. Eliberaţi-1 pe Iisus. înţelegerea noastră s-a sfârşit. Am păcătuit de moarte, pentru că am trădat sânge nevinovat." Preoţii i-au răspuns plini de dispreţ şi, nevrând să se atingă de argint, ca şi cum s-ar fi temut să nu se contamineze luând contact cu răsplata trădătorului, îi ziseră: „Ce legătură avem noi cu păcatul tău? De crezi că ai vândut sânge nevinovat atunci aceasta te priveşte doar pe tine. Ştim pentru ce am plătit şi am socotit că trebuie să moară. Ţi-ai primit banii, aşa că taci din gură." I-au adresat aceste cuvinte în tonul abrupt cu care vorbesc îndeobşte oamenii atunci când sunt grăbiţi să scape de o persoană nedorită. Apoi s-au ridicat şi au plecat. Aceste cuvinte îl înnebuniră pe Iuda de furie şi disperare. Părul i se ridică în creştetul capului. Rupse în două punga ce conţinea cei treizeci de arginţi, îi aruncă pe podeaua Templului şi se depărta către marginea oraşului.

L-am văzut din nou, alergând ca un nebun prin valea Hinnomului. Satan stătea în apropierea sa sub o formă hidoasă, şoptindu-i în ureche toate blestemele pe care le-au aruncat profeţii asupra acestei văi în care evreii obişnuiau să sacrifice copii idolilor şi încercând să-1 ducă la pierzanie.

Părea că toate aceste blesteme erau îndreptate împotriva sa, de exemplu ca în cuvintele acestea: „Vor merge şi vor vedea hoiturile celor ce nu păcătuit împotriva mea, ai căror viermi nu se nimicesc şi ale căror focuri niciodată nu vor fi nimicite." Apoi, diavolul îi şopti în ureche: „Cain, unde se află fratele tău Abel? Ce ai făcut? - sângele său îmi cere răzbunarea. Eşti blestemat să rătăceşti pe pământ." Când ajunse la Chedron şi văzu Muntele Măslinilor el se scutură, se întoarse din drum şi auzi din nou cuvinte vibrându-i în ureche: „Prietene, de unde ai venit? luda, îl vinzi pe Fiul Omului cu un sărut?" Sufletul îi fu cuprins de oroare, capul îi vâjâia, şi demonul îj şoptea: „Aici a traversat David Chedronul când a fugit de Absalom. Absalom şi-a pus capăt vieţii spânzurându-se. Despre tine a vorbit David atunci când a spus: Şi m-au răsplătit cu rău pentru bine, cu ură pentru iubire. Fie ca diavolul să stea de-a dreapta sa. Când va fi judecat să fie găsit vinovat. Zilele să-ifie numărate, iar locul să i-l ia altul. Fie ca păcatul tatălui său să nu fie uitat în faţa Domnului, şi nici ca păcatul mamei sale să fie spălat, fiindcă nu şi-a amintit să se arate milos, ci a persecutat săracii, cerşetorii şi pe cei cu inima zdrobită. Şi ff făcea plăcere să blesteme, şi toate i se vor întoarce. Iară blestemul şi l-a potrivit ca pe o haină, ca apa în viscere şi ca uleiul în oase. Să îi fie ca haina ce îl acoperă, şi ca o o curea ce îl strânge tot

timpul." Copleşit de aceste gânduri, Iuda se grăbi spre poalele muntelui. Locul era sterp, dezolant, plin de gunoaie şi rămăşiţe omeneşti în putrefacţie. în urechi îi reverberau sunetele îndepărtate ale oraşului, iar Satan îi repeta în continuu: „Acum urmează să îl ucidă. Tu l-ai vândut. Nu cunoşti cuvintele legii: Cel care vinde pe unul dintre fraţii săi şi primeşte pe el un preţ, de moarte să moară? Curmă-ţi suferinţa, mizerabilă creatură. Curmă-ţi suferinţa."

Disperat şi copleşit de aceste cuvinte, Iuda îşi dădu jos cureaua şi se spânzură de un copac crescut în crăpătura unei stânci. Iar după ce muri, trupul îi explodă în mii de bucăţi şi măruntaiele i se împrăştiară în toate direcţiile.

CAPITOLUL XV IlSUS ESTE ADUS ÎN FAŢA LUI PlLAT uşmanii cei răi ai Mântuitorului nostru l-au dus la Pilat prin cea mai circulată parte a oraşului. Procesiunea şi-a croit încet drumul, coborând pe versantul de miazănoapte al Muntelui Sion, apoi a trecut pe lângă latura de răsărit a Templului şi s-a îndreptat spre palatul şi tribunalul lui Pilat, clădiri ce erau situate în nord-vestul Templului, cu faţa către o piaţă imensă. Caiafa, Ana şi mulţi dintre membrii Consiliului mergeau în faţă îmbrăcaţi de sărbătoare. Erau urmaţi de o serie de scribi şi de mulţi alţi evrei, printre care se aflau şi martorii mincinoşi şi fariseii ce s-au remarcat cel mai mult în a-1 acuza pe Iisus. La mică distanţă în spatele lor urma Domnul nostru. Era înconjurat de o grupă de soldaţi. Mulţimea era adunată A ambele părţi şi profera blesteme dintre cele mai îngrozitoare, în timp ce A ferite grupuri de persoane se grăbeau de ici până colo, împingându-se şi "mbrâncindu-se. Iisus era dezbrăcat până la cămaşa de corp ce era pătată de murdăria cu care luase contact. în jurul gâtului îi atârna un lanţ imens ce, în mers, îi lovea genunchii. Mâinile îi erau legate iar arcaşii îl trăgeau de funiile ce-i fuseseră prinse de talie. în loc să meargă mai degrabă se împiedica, fiind aproape de nerecunoscut datorită suferinţelor din timpul nopţii. Era palid, slăbit, cu faţa umflată şi sângerândă, în timp ce opresorii săi lipsiţi de milă continuau să-1 chinuie clipă de clipă. Aceştia au adunat de la oameni o grămadă mare de gunoi, cu scopul de a parodia intrarea sa triumfală din Duminica Floriilor. Pe parcursul acestui pretins triumf, ei l-au batjocorit şi, cu gesturi şi discursuri ironice, l-au numit rege, aruncându-i în fată pietre, bucăţi de lemn şi cârpe murdare.

D

în colţul unei clădiri, nu departe de locuinţa lui Caiafa, stătea mult încercata mamă a lui Iisus împreună cu Ioan şi Magdalena. Sufletele lor erau permanent unite, însă împinsă de iubirea pe care o simţea, aceasta încercă orice mijloc să se apropie de El. După vizita din miezul nopţii de la tribunalul lui Caiafa, ea rămase la Cenaclum, mută de durere. însă când Iisus fu scos afară din închisoare pentru a fi dus din nou în faţa jude cătorilor, se ridică, îşi puse năframa şi le spuse Magdalenei şi lui Ioan: „Hai să-1 însoţim pe fiul meu până la tribunalul lui Pilat. Trebuie din nou să^ veghez asupra Sa." Se duseră într-un loc prin care urma să treacă procesiunea şi aşteptară. Mama lui Iisus ştia că Fiul său suferea cumplit, însă nu-şi putuse imagina starea dezolantă la care fu redus de cruzimea duşmanilor Săi. Şi-1 imaginase ca suferind amarnic, dar întărit totodată de sfinţenie, iubire şi blândeţe. Acum însă o copleşi cruda realitate. în fruntea procesiunii apărură preoţii, cei mai virulenţi duşmani ai sfântului său Fiu. Aceştia purtau nişte veştminte lungi şi somptuoase. însă, lucru ce din păcate trebuie spus, în loc să apară strălucitori ca nişte preoţi ai Dumnezeului Suprem, se transformaseră în preoţi ai lui Satan. Nimeni nu le putea privi chipurile şi să nu observe patimile diabolice de care li se umpluseră sufletele: înşelătorie, viclenie diabolică şi nerăbdarea furioasă de a duce la bun sfârşit cea mai oribilă dintre fărădelegi, moartea Domnului şi Mântuitorului lor, singurul Fiu al lui Dumnezeu. Urmau apoi martorii mincinoşi înconjuraţi de mulţimea gălăgioasă. în urma tuturor, Fiul său, Iisus în persoană, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, plin de lanţuri, abia putându-se ţine pe picioare, însă fără de milă târât de duşmanii săi, primind lovituri de la unii, ghionturi de la alţii şi blesteme şi înjurături de la toţi laolaltă. Ar fi fost de nerecunoscut chiar şi pentru ochii mamei, aproape gol cum era, doar cu o bucată ruptă din vestmânt, dacă ea nu ar fi observat imediat contrastul dintre comportamentul Său şi cel al duşmanilor Săi.

Singur în mijlocul persecuţiilor şi suferinţelor, El arăta calm şi resemnat. Departe de a răspunde loviturilor, El nu şi-a ridicat niciodată mâna decât pentru a-1 ruga pe Tatăl etern şi pentru a-i cere, în numele duşmanilor Săi, iertare. De cum se apropiară, ea nu mai fu capabilă să-şi înăbuşe sentimentele, ci exclamă cu un glas sfâşietor: „Vai! acela e fiul meu? O, da! 1 Văd că este preaiubitul meu fiu. O, Iisuse, Iisuse al meu!" Când procesiunea ajunse în dreptul ei, Iisus o privi plin de iubire şi compasiune. 1 Această privire fu prea mult pentru ea. Căzu inconştientă şi Ioan împreună cu Magdalena încercară să o ducă acasă, însă aceasta se ridică imediat şi îl însoţi pe discipolul preaiubit până la casa lui Pilat.

Locuitorii cătunului Ofel se adunaseră într-o piaţă cu scopul de se întâlni cu Iisus. însă departe de a-1 linişti, prezenţa lor îi umplu şi mai mult j cupa durerii. Aceştia îi provocară acea durere acută pe care întotdeauna o 1 simt cei ce-şi văd prietenii că îi abandonează la greu. Iisus a făcut multe 1 pentru locuitorii Ofelului, însă credinţa le fu slăbită imediat ce îl văzură ] redus în halul acela. Nu au mai putut să creadă că este rege, profet, Mesia, I Fiu al lui Dumnezeu. Fariseii îi batjocoreau şi râdeau pe seama admiraţiei j pe care au avut-o pentru persoana lui Iisus. „Uitaţi-vă acum la regele j vostru," exclamară ei, „Slăviţi-1. Nu îl aclamaţi acum că este pe cale să fie ! încoronat şi aşezat pe tronul său? Toate minunile cu care s-a fălit s-au ! sfârşit acum. Marele Preot a pus capăt minciunilor şi vrăjitoriilor sale." în ciuda amintirii încă vii a miracolelor şi a tămăduirilor pe care le-a înfăptuit Iisus chiar sub ochii lor, în ciuda binelui pe care 1-a făcut El, credinţa acestor bieţi oameni fu slăbită la vederea batjocorii şi dispreţului cu care îl tratau membrii Sinedriului şi Marele Preot, cei care în Ierusalim erau priviţi cu mare veneraţie. Unii s-au îndepărtat îndoindu-se, în timp ce alţii au rămas şi au încercat să se amestece prin mulţime, însă paznicii, pe care îi trimiseră fariseii să împiedice răzmeriţele, îi opriră.

CAPITOLUL XVI

DESCRIEREA PALATULUI LUI PILAT ŞI A CLĂDIRILOR ÎNVECINATE

P

alatul guvernatorului roman Pilat era construit pe partea de nord-vest a muntelui pe care stătea Templul, iar pentru a ajunge la el trebuia urcat un şir de trepte din marmură. Palatul privea deasupra unei pieţe mari înconjurată de coloane, sub care îşi vindeau negustorii diversele lor mărfuri.

Uniformitatea pieţei era ruptă doar de existenţa unui parapet şi a patru intrări situate în cele patru puncte cardinale. Piaţa era numită forum şi era construită pe un teren mai înalt decât străzile învecinate, care coborau din ea. Palatul lui Pilat era puţin mai departe, după o curte largă, în care se intra pe la răsărit printr-o arcadă înaltă îndreptată spre o stradă ce ducea la poarta numită Probatica, pe drumul Muntelui Măslinelor. Intrarea de la miazăzi se făcea prin altă arcadă şi ducea spre Sion, în apropierea fortăreţei din Acre. Din capătul treptelor de marmură un om putea vedea pe deasupra curţii şi până la forum, la intrarea căruia fuseseră plasate câteva coloane şi bănci de piatră. Lângă aceste bănci se opreau preoţii evrei, pentru a nu se pângări intrând în tribunalul lui Pilat, iar o linie trasată pe caldarâmul curţii indica limita precisă dincolo de care nu puteau trece fără a se murdări. Lângă intrarea apuseană exista un parapet înalt, susţinut de extremităţile Praetorium-ul lui Pilat, ce forma un soi de prispă între el şi piaţă. Partea palatului de care se folosea când acţiona în calitate de judecător se numea Praetorium. Parapetul de care tocmai am vorbit era înconjurat de un număr de coloane, iar în centru era o porţiune neacoperită ce avea şi o parte subterană, unde erau ţinuţi cei doi hoţi condamnaţi să fie răstigniţi împreună cu

Domnul nostru, şi care era plină de soldaţi romani. Stâlpul de care a fost legat Iisus atunci când a fost biciuit era în mijlocul forumului, nu departe de parapet şi coloane. în acel loc mai erau multe alte coloane. Cele mai apropiate de palat erau folosite pentru pedepsirea răufăcătorilor, iar celelalte serveau drept stâlpi pentru legarea animalelor de vânzare. în forum era şi o platformă cu bănci de piatră. De pe această platformă, numită Gabbatha, obişnuia Pilat să pronunţe sentinţele marilor criminali. Treptele de marmură urcate de cei ce se îndreptau spre palatul guvernatorului duceau şi ele spre o terasă neacoperită. Pe această terasă Pilat a acordat audienţe preoţilor şi fariseilor atunci când şi-au adus acuzaţiile împotriva lui Iisus. Toţi stăteau în faţa lui în forum şi au refuzat să treacă de băncile de piatră de care am vorbit mai sus. O persoană care vorbea cu voce ridicată de pe terasă putea fi auzită cu uşurinţă de cei din forum. în spatele palatului lui Pilat mai erau multe alte terase şi grădini şi tj e asemenea o casă. Grădinile se aflau între palatul guvernatorului şi locuinţa soţiei lui, Claudia Procles. Un şanţ larg despărţea aceste clădiri de muntele Templului şi pe această parte se aflau casele locuite de cei ce serveau în I Templu. Palatul lui Irod cel Bătrân era plasat pe partea răsăriteană a palatului lui Pilat şi în curtea acestuia au fost masacraţi mulţi prunci. în prezent aspectul acestor două clădiri e puţin modificat, căci le-au fost schimbate intrările. în această parte a oraşului începeau patru din străzile principale, care mergeau spre miazăzi, trei ducând spre forum şi palatul lui | Pilat şi una către poarta prin care treceau cei ce se îndreptau spre Bathsur.l Minunata casă ce îi aparţine lui Lazăr şi cea a Mar tei erau într-o parte 1 importantă a străzii.

Una din aceste străzi era aproape de Templu şi începea la poarta numită Probatica. Bazinul Probatica era aproape de această poartă, şi aic erau spălaţi mieii înainte de a fi duşi la Templu, ca apoi cea de-a douc spălare mai solemnă să se petreacă în bazinul Betsaidei, care era lângc intrarea de miazăzi a Templului. Pe cea de-a doua stradă dintre cele menţionate era casa Sfânta Ana, mama Sfintei Fecioare, în care locuia câne venea în Ierusalim cu familia ei să ofere jertfe în Templu. Cred că în aceasti casă s-a celebrat căsătoria Sfântului Iosif cu Sfânta Fecioară.

Forumul, cum. am mai explicat înainte, era construit pe un teren maj înalt decât-străzile înconjurătoare, iar apeductele ce treceau de-a lungul acestor străzi se vărsau în bazinul Probatica. Pe Muntele Sion, în direcţia opusă vechiului castel al Regelui David, exista o clădire foarte asemă nătoare forumului, către sud-est se putea vedea Cenaclul, iar puţin căti nord erau tribunalele lui Ana şi Caiafa. Castelul regelui David era < fortăreaţă părăsită, plină cu curţi, camere şi grajduri goale, de obicei lăsata deschisă călătorilor. De mult se afla în această stare de ruină, cu siguranţă de înainte de naşterea Domnului. Acolo au intrat Magii cu numeroasele lor daruri înainte de a merge în Ierusalim.

Când sunt cufundată în meditaţie văd ruinele vechilor castele şi temple, le văd starea de degradare şi părăsire şi mă gândesc la rolurile pe care le joacă azi, atât de diferite de intenţiile celor ce le-au înălţat, iar mintea ■ se întoarce întotdeauna către evenimentele zilelor noastre, când atâtea A- tre minunatele edificii ridicate de credincioşii noştri înaintaşi sunt fie dstruse sau stricate, fie sunt folosite pentru scopuri lumeşti, dacă nu entru unele rele. Micuţa biserică din mănăstirea noastră, în care Domnul binevoia să trăiască în ciuda lipsei noastre de demnitate, şi care era pentru mine paradisul pe pământ, zace acum fără acoperiş sau ferestre, iar toate artefactele sfinte sunt luate şi duse în alte părţi. Ce se va ajunge şi de mănăstirea noastră în scurt timp, acea mănăstire în care eram mai fericită în odaia mea cu scaunul meu stricat decât era un rege pe tronul lui, de unde priveam biserica? Poate că în câţiva ani nimeni nu va mai şti că a existat vreodată - nimeni nu va mai şti că odată adăpostea sute de suflete încredinţate lui Dumnezeu, care îşi petreceau zilele implorând mila Lui pentru păcătoşi. Dar Domnul ştie tot şi nu uită niciodată - trecutul şi viitorul îi sunt întotdeauna la fel de prezente. El este cel care îmi dezvăluie evenimentele care au avut loc cu atâta timp în urmă, iar în ziua judecăţii, când toţi vor da socoteală şi fiecare datorie va fi plătită până la ultimul bănuţ, El îşi va aminti atât de faptele bune cât şi de cele rele săvârşite în locurile de mult uitate. în ochii Domnului nu există persoane şi locuri speciale, El vede totul. E o legendă în rândul nostru care spune că mănăstirea a fost fondată de două călugăriţe sărace, ale căror singure avuturi erau o cană cu ulei şi un săculeţ cu boabe de fasole. în ziua cea din urmă Dumnezeu le va răsplăti pentru felul în care ele au însămânţat aceste roade şi pentru recolta pe care au cules-o şi au dăruit-o Lui. Deseori se spune că sufletele sărace rămân în purgatoriu să îndure pedeapsa chiar şi pentru crime care nouă ne par neînsemnate, cum ar fi înapoierea câtorva bănuţi pe nedrept însuşiţi. Domnul să aibă deci milă de cei care iau avutul celor săraci sau cel al Bisericii.

CAPITOLUL XVII IlSUS ÎNAINTEA LUI PlLAT

t'ra cam ora opt dimineaţa, după modul în care calculăm noi timpul, -'—♦'când procesiunea a ajuns la palatul lui Pilat. Ana, Caiafa şi şefii Sanhedrinilor s-au oprit într-un loc aflat între forum şi intrarea în Praetorium unde se găseau nişte scaune de piatră special aşezate acolo pentru ei. Gărzile pline de cruzime l-au tras pe Iisus până lângă scările care duceau la scaunul de judecată al lui Pilat. Pilat era aşezat într-un scaun confortabil, pe o terasă de unde se vedea forumul iar lângă el era aşezată o măsuţă cu trei picioare. Pe această măsuţă se găseau însemnele funcţiei sale şi încă câteva lucruri. Era înconjurat de ofiţeri şi soldaţi îmbrăcaţi în haine de o măreţie specifică armatei romane. Evreii şi preoţii nu intrau în Praetorium de frică să nu se murdărească şi preferau să rămână afară.

Când Pilat a văzut intrând procesiunea aceea agitată şi şi-a dat seama cât de ruşinos şi-au tratat cruzii Farisei prizonierul, s-a ridicat şi li s-a adresat acestora pe un ton dispreţuitor, tot astfel cum se adresează un general victorios conducătorului unui sat nesemnificativ: „Pentru ce aţi venit atât de devreme? De ce l-aţi maltratat în modul acesta ruşinos pe prizonier? Nu vă puteţi abţine să nu-i tăiaţi în bucăţi şi să nu-i executaţi pe răufăcătorii voştri înainte de a fi judecaţi?" Aceştia nu au răspuns ci doar au strigat gărzilor, „Aduceţi-1, aduceţi-1 să fie judecat!" iar apoi întorcându-se spre Pilat, au spus:" Ascultă acuzaţiile noastre împotriva aceşti răufăcător pentru că noi nu putem intra în tribunal fără a ne murdări."

Abia au terminat de spus aceste vorbe când din mulţime s-a auzit o voce Aceasta era vocea unui bătrân venerabil, de o statură impunătoare, carej exclamat: „Faceţi bine că nu intraţi în Praetorium, căci acesta a fost sfinţ de sângele pruncilor; o singură Persoană are dreptul să intre acolo, pent că doar El e curat precum pruncii masacraţi acolo" . Cel care a spus aceste \ cuvinte cu o voce puternică după care a dispărut în mulţime era un om bogat pe nume Zadoc, văr primar de-al lui Obed, soţul Veronicăi. Doi dintre fiii săi au fost printre pruncii care din porunca lui Irod au fostj omorâţi la naşterea lui Iisus. Din acel moment îngrozitor a renunţat la; compania lumii şi împreună cu soţia sa au urmat legea Essenienilor. El în văzuse odată pe Iisus în casa lui Lazăr şi tot acolo 1-a auzit vorbind. Văzând modul barbar în care acesta era târât în faţa lui Pilat şi-a amintit de, suferinţele pe care le-a îndurat atunci când copiii lui au fost omorâţi cu cruzime în faţa ochilor săi şi acest lucru 1-a determinat să depună mărturie publică despre nevinovăţia lui Iisus. Persecutorii Domnului nostru erau mult prea ocupaţi cu tonul dispreţuitor al lui Pilat şi cu poziţia umilă pe care trebuiau să o ocupe, pentru a se preocupa de cuvintele unui străin. Gărzile, pline de cruzime, l-au tras pe scările de marmură şi l-au dus la apă tul terasei de unde Pilat li se adresa preoţilor evrei. Guvernatorul roman auzise în mai multe rânduri de Iisus, cu toate că nu-1 văzuse niciodată, iar acum era surprins de demnitatea calmă a acestui om adus în fata lui într-o condiţie atât de jalnică. Comportamentul inuman al preoţilor si al bătrânilor l-au exasperat şi i-au mărit dispreţul faţă de ei şi i-a anunţat pe aceştia că nu are de gând să-1 condamne pe Iisus fără dovezi clare ale veridicităţii acuzaţiilor pe care le aduc împotriva lui. „Ce acuzaţii aduceţi împotriva acestui om?" le-a zis acesta adresându-se preoţilor pe cel mai dispreţuitor ton cu putinţă. „Dacă nu era un răufăcător nu l-am fi adus înaintea ta" au declarat preoţii ursuzi. „Luaţi-l şi judecaţi-l după legea voastră" le-a zis Pilat." Ştii bine" au spus aceştia, „că nu este potrivit pentru noi să condamnăm pe cineva la moarte". Duşmanii lui Iisus erau plini de furie - vroiau ca procesul să se termine

iar victima să fie executată cât mai repede, pentru a se putea pregăti de sacrificarea Mielului Pascal, aceşti nenorociţi nedându-şi seama că cel pe care-1 târâseră în faţa unui judecător idolatru (în a cărui casă nu intrau de frica de a nu se murdări) era El însuşi Mielul de Paşte pe când celălalt era numai umbra Lui. în cele din urmă Pilat le-a poruncit să-şi rostească acuzaţiile. Acestea erau în număr de trei şi au adus zece oameni pentru a atesta veridicitatea fiecăreia dintre ele. Scopul lor principal era de a-1 face pe Pilat să creadă că Iisus era liderul unei conspiraţii împotriva împăratului, pentru a-1 con damna la moarte ca rebel. Ei erau neputincioşi în asemenea cazuri, fiindu-le permis să judece numai cazuri de ofense religioase. Prima lor încercare a fost aceea de a-1 condamna pentru convertirea oamenilor, pentru instigarea lor la revoltă şi pentru că era un disturbator al ordinii publice. Pentru a dovedi acestea, ei au adus martori mincinoşi care au declarat că El a călcat Sabatul şi chiar i-a profanat vindecând bolnavi în această zi. La auzul acestei acuzaţii Pilat i-a întrerupt şi pe un ton batjocoritor le-a spus:" E evident că nici unul dintre voi nu este bolnav - pentru că dacă aţi fi nu v-aţi plânge că aţi fost vindecaţi în ziua de Sabat" . „îi corupe pe oameni şi le moculează cele mai dezgustătoare idei. Chiar a spus că nimeni nu poate să a jungă la viaţa veşnică dacă nu-i mănâncă trupul şi nu-i bea sângele." Pilat era cu adevărat întărâtat de ura puternică pe care o exprimau cuvintele şi te ţele lor şi întorcându-se înspre ei cu o privire plină de batjocură le-a spus: „Mai mult ca sigur că voi doriţi să urmaţi doctrina acestui om şi să ajungeţi la viaţa veşnică pentru că vă văd însetaţi de trupul şi sângele Lui." Atunci fariseii au adus cea de-a doua acuzaţie împotriva lui Iisus şi anume că acesta interzicea oamenilor să plătească tribut împăratului. Aceste cuvinte l-au supărat pe Pilat, deoarece el era cel care avea grijă ca taxele către împărat să fie plătite cum trebuie, astfel că a strigat foarte supărat: „E o minciună! Ştiu mai multe despre acest lucru decât voi". Aceasta i-a obligat pe duşmanii Domnului să treacă la cea de-a treia acuzaţie, pe care au

formulat-o cam aşa: „Deşi acest om nu este născut într-o familie cunoscută este liderul unei grupări importante. Când îi conducea obişnuia să blesteme Ierusalimul şi povestea pilde cu dublu înţeles despre un rege care pregăteşte un ospăţ de nuntă pentru Fiul Său. Mulţimile pe care le adunase o dată pe un munte vroiau să-1 facă regele lor, dar era mai repede decât plănuise, planurile sale nu erau pe deplin făcute, aşa că a fugit de acolo şi s-a ascuns. Mai apoi a făcut chiar mai mult: doar cu o zi în urmă a intrat în Ierusalim în fruntea unei adunări gălăgioase care la ordinele lui a făcut să răsune aerul de aclamaţii ca „Osana Fiului lui David! Binecuvântată fie împărăţia Tatălui nostru David care începe acum." El îşi obligă adepţii să-i aducă onoruri regale şi le spune că «1 este Hristosul, unsul Domnului, Mesia, împăratul promis evreilor şi doreşte ca lumea să i se adreseze cu aceste titluri măreţe." După aceasta martorii au depus mărturie în ce priveşte aceste fapte. Ultima dintre acuzaţii - aceea că Iisus dorea să fie numit împărat - a avut un oarecare efect asupra lui Pilat. El a devenit gânditor, a părăsit terasa şi aruncându-i o privire scrutătoare lui Iisus a intrat în încăperea învecinată cerându-le gărzilor să-1 aducă şi să-i lase singuri. Pilat nu era doar superstiţios, ci şi extrem de slab la minte şi susceptibil. De-a lungul educaţiei sale păgâne el auzise adesea de fii ai zeilor săi care ar fi locuit pentru o vreme pe pământ. De asemenea ştia perfect că profeţii evrei prevestiseră cu mult timp în urmă venirea în mijlocul lor a Unsului lui Dumnezeu, a Salvatorului, a Mântuitorului şi că mulţi dintre oameni credeau cu tărie în asta. Şi-a amintit de asemenea că regii de la Răsărit veniseră la Irod, predecesorul actualului monarh cu acest nume, pentru a-i aduce un omagiu nou-născutului împărat al evreilor şi ca aceasta era pricina pentru care Irod ordonase masacrul pruncilor. El auzise adesea despre tradiţiile care îl priveau pe Mesia şi împăratul evreilor şi chiar se gândise cu o oarecare curiozitate la ele; deşi, ca păgân, fără nici cea ai mică urmă de credinţă. Dacă ar fi crezut măcar puţin, ar fi fost probabil de aceeaşi părere cu oamenii lui Irod şi cu acei dintre evrei care aşteptau un "mpărat puternic şi victorios.

Având o astfel de imagine, ideea evreilor de a-1 acuza pe amărâtul pe care i-1 aduseseră în faţă, că s-ar fi pus pe sine împărat al evreilor, îi părea desigur absurdă; dar cum duşmanii lui Iisus îi aduseseră aceste acuzaţii ca probe ale trădării împotriva împăratului, el s-a gândit să îl interogheze personal în legătură cu acele acuzaţii. „Eşti tu împăratul iudeilor?" a întrebat Pilat privindu-1 pe Domnul nostru şi incapabil să-şi stăpânească surprinderea faţă de expresia divină a chipului Său.

Iisus i-a răspuns: „De la tine însuţi zici lucrul acesta, sau ţi l-au spus alţii despre mine?"

Pilat s-a simţit ofensat că Iisus şi-ar putea închipui că el este cel care crede acest lucru şi a răspuns: „Eu sunt iudeu? Neamul tău şi preoţii cei mai de seamă te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?"

Iisus a răspuns cu măreţie: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum împărăţia Mea nu este de aici."

Pilat s-a simţit mişcat într-un fel de solemnitatea acestor cuvinte şi i-a spus pe un ton mai serios: „Atunci un împărat tot eşti!" „Da. Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta m-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este în adevăr ascultă glasul meu."

Pilat 1-a privit din nou şi ridicându-se a spus: „Adevărul! Ce este adevărul?"

După aceea au mai schimbat câteva cuvinte pe care nu mi le amintesc, iar Pilat s-a întors pe terasă. Răspunsurile şi purtarea lui Iisus îi depăşeau cu mult puterile de înţelegere; dar şi-a dat seama cu claritate că pretenţia acestuia de a fi împărat nu se suprapune cu cea a împăratului, căci nu era o împărăţie lumească cea pe care o revendica; câtă vreme împăratul nu era interesat de nimic altceva decât de această lume. Aşa că el li s-a adresat din nou Marilor preoţi pe terasă: „Nu îi găsesc nici o vină." Duşmanii lui Iisus s-au înfuriat şi i-au adresat Domnului nostru o mie de acuze diferite. Dar el a rămas tăcut, rugându-se doar pentru mârşavii lui duşmani şi nu a răspuns nimic atunci când Pilat i-a adresat aceste cuvinte: „Nu răspunzi nimic?

Uite de câte lucruri te învinuiesc ei!" Pilat a fost foarte surprins şi a spus: „Văd limpede că tot ce susţin ei este fals." Dar acuzatorii, a căror mânie

creştea, au strigat: „Nu îi găseşti nici o vină? Nu este o crimă c£ întărâtă norodul la revoltă în toată împărăţia? Şi că îşi răspândeşte învăţăturile false nu doar aici, ci şi în Galileea?"

Pomenirea Galileei 1-a făcut pe Pilat să se oprească: el a reflectat un moment, după care a întrebat: „Este acest om galileean şi supus al lui Irod?" Ei au răspuns: „Este; părinţii lui au trăit la Nazaret, iar el trăieşte acum la Cafarnaum." „Aşa stând lucrurile, a răspuns Pilat, duceţi-1 înaintea lui Irod; a venit i la festival şi îl poate judeca pe loc, căci este supusul lui." Iisus a fost de îndată scos din tribunal, iar Pilat a trimis un ofiţer la Irod pentru a-1 informa că supusul său, Iisus din Nazaret, urma să-i fie trimis la judecată. Pilat avea două motive pentru a face astfel; în primul rând era bucuros să nu pronunţe el însuşi sentinţa, căci găsea toată această afacere supărătoare, în al doilea rând, era bucuros de ivirea unei posibilităţi de a-i face pe plac lui Irod, cu care avusese o ceartă, căci ştia că este foarte curios să îl vadă pe Iisus.

Faptul că Pilat L-a alungat într-un asemenea mod în prezenţa mulţimii i-a înfuriat pe duşmanii Domnului nostru, care şi-au dat frâu liber mâniei maltratându-L şi mai tare decât o făcuseră deja. I-au legat mâinile şi L-au j potopit cu blesteme şi lovituri în timp ce îl duceau grăbiţi prin mulţime înspre palatul lui Irod, care se afla în apropiere de forum. Câţiva soldaţi romani s-au alăturat procesiunii.

Pe durata procesului, Claudia Procles, soţia lui Pilat, îi trimisese numeroase mesaje prin care îl anunţa că doreşte să stea de vorbă cu el; iar când Iisus a fost trimis la Irod a ieşit în balcon şi a privit cu frică, durere şi groază comportamentul duşmanilor Săi.

CAPITOLUL XVIII ORIGINEA DRUMULUI CRUCII

P

e durata întregii scene pe care am descris-o, Mama lui Iisus, împreună cu Magdalena şi Ioan, au stat într-o firidă a forumului: ei au fost copleşiţi de cea mai neagră supărare, iar toate lucrurile văzute şi auzite nu au făcut decât să o sporească. Când Iisus a fost dus înaintea lui Irod, Ioan

1 a condus pe Sfânta Fecioară şi pe Magdalena de-a lungul locurilor f ntite de paşii Săi. Au privit din nou casa lui Caiafa, pe cea a lui Ana, Ofeiul, Ghetsimani şi Grădina Măslinilor; s-au oprit şi au contemplat fiecare loc în care El căzuse sau suferise şi au jelit în tăcere gândindu-se la toate prin care trecuse. Sfânta Fecioară a îngenuncheat de mai multe ori şi a sărutat pământul pe care căzuse Fiul ei, în timp ce Magdalena îşi frângea mâinile cu adâncă durere, iar Ioan, deşi nu îşi putea stăpâni propriile lacrimi, se străduia să-şi consoleze însoţitoarele, să le sprijine şi să le conducă. Astfel s-a practicat pentru întâia oară sfânta devoţiune a „Drumului Crucii"; astfel au fost slăvite pentru întâia oară Tainele Patimilor lui Iisus, înainte chiar ca Patimile să se împlinească, iar Fecioara Măria, model al curăţeniei fără pată, a fost prima care şi-a manifestat adânca veneraţie simţită de Biserică pentru Domnul nostru. Cât este de minunat şi consolator să o urmezi pe această Imaculată Mamă, mişcându-se de colo până colo şi stropind locurile sacre cu lacrimile ei. Dar o! cine-ar putea descrie tăiosul, ascuţitul pumnal al durerii care i-a ţintuit apoi gingaşul suflet? Ea, care îl purtase odată pe Salvatorul lumii în pântecele ei cast şi îl alăptase atâta timp - ea, care îl concepuse cu adevărat pe cel care era Cuvântul lui Dumnezeu, aflat pentru eternitate în Dumnezeu şi cu adevărat Dumnezeu - ea, sub a cărei inimă plină de graţie binevoise El să sălăşluiască nouă luni, care îl simţise trăind într-însa înainte să apară printre oameni pentru a împărţi binecuvântarea mântuirii şi a le predica cereştile sale doctrine; ea a suferit împreună cu Iisus, împărţind cu El nu doar chinuitoarele sale Patimi, ci şi dorinţa arzătoare de izbăvire a omului căzut, săvârşită prin umilitoarea moarte care l-a mistuit. în acest înduioşător mod a pus cea mai curată şi sfântă dintre Fecioare bazele devoţiunii numite Drumul Crucii; astfel, la fiecare oprire însemnată de suferinţele Fiului ei şi-a aşternut ea în suflet inepuizabilele merite ale Patimilor sale şi le-a adunat ca pe nişte pietre preţioase sau flori frumos mirositoare pentru a le înfăţişa ca ofrandă Părintelui Veşnic în numele tuturor adevăraţilor credincioşi. Durerea Magdalenei era atât de intensă mcât aproape a adus-o în pragul nebuniei. Iubirea sfântă şi fără de margini pe care o simţea pentru Domnul nostru o îndemna să i se arunce la picioare Şi sâşi reverse trăirile sufletului (după cum odată-i revărsase preţiosul mir Pe creştet în timp ce El şedea la masă); dar când era pe punctul de a ceda ac estui impuls, o neagră prăpastie a părut să se deschidă între cei doi. Căinţa pe care o simţea pentru păcatele sale era imensă şi nu mai puţi n intensă era recunoştinţa pentru iertarea lor. Dar pe când tânjea să ofere dovezile iubirii şi mulţumirile sale ca pe o tămâie preţioasă la picioarele lui Iisus, 1-a văzut trădat, suferind şi pe punctul de a muri pentru ispăşirea păcatelor ei pe care el le luase asupra lui, iar această scenă a umplut-o de groază şi aproape i-a sfâşiat sufletul cu sentimente de iubire, pocăinţă şi recunoştinţă. Priveliştea nerecunoştinţei celor pentru care El murea a înzecit amărăciunea acestor sentimente, iar fiecare pas, cuvânt sau mişcare dovedeau agonia sufletului ei. Inima lui Ioan era plină de iubire; şi el suferea intens, dar nu scotea nici un cuvânt. El o ajuta pe Mama iubitului său Stăpân în acest prim pelerinaj la opririle Drumului Crucii şi o ajuta să dea un exemplu de devoţiune, care de atunci a fost practicată cu atâta fervoare de membrii Bisericii Creştine.

CAPITOLUL XIX PILAT ŞI SOŢIA LUI n timp ce evreii îl duceau pe Iisus la Irod, l-am văzut pe Pilat mergând la soţia lui, Claudia Procles. Aceasta era nerăbdătoare să-1 întâlnească şi au mers împreună într-o căsuţă din grădină, aflată pe o terasă din spatele palatului. Claudia părea foarte emoţionată şi speriată. Era o femeie frumoasă, înaltă, deşi foarte palidă. Avea părul împletit şi ornamentat discret, dar acoperit parţial de un văl lung care îi cădea graţios pe umeri. Purta cercei, un colier, iar rochia ei vaporoasă era strânsă şi ţinută de o agrafă. A discutat mult cu Pilat şi 1-a implorat pe tot ce avea mai sfânt să nu îl rănească pe Iisus, profetul, sfântul sfinţilor şi i-a povestit extraordinarele vise şi viziuni pe care le avusese despre el cu o noapte înainte. în timp ce ea vorbea am văzut cea mai mare parte a acestor viziuni: cele care urmează sunt cele mai remarcabile. în primul rând, principalele evenimente din viaţa Domnului nostru - vestirea, naşterea, închinarea păstorilor şi pe cea a regilor, profeţia lui Simion şi pe cea a Anei, fuga în Egipt, masacrul pruncilor şi ispitirea din pustie. Pe lângă acestea i se arătaseră în vis cele mai remarcabile evenimente din viaţa publică a lui Iisus. El îi apărea întotdeauna înconjurat de o lumină strălucitoare, dar manii săi răi şi cruzi apăreau în cele mai îngrozitoare şi dezgustătoare f me posibile.

Ea a văzut suferinţa Sa intensă, răbdarea şi inepuizabila Lui ■ bire, precum şi chinul şi perfecta resemnare a Mamei Sale. Aceste viziuni

mplut-o pe soţia lui Pilat de o puternică spaimă şi groază, în special datorită faptului că erau însoţite de simboluri care o făceau să le înţeleagă semnificaţia, iar sensibilitatea sa era rănită de priveliştea unor scene atât de îngrozitoare. A suferit din cauza lor întreaga noapte; uneori erau obscure, dar cel mai adesea clare şi distincte; iar când s-au ivit zorile şi a fost trezită de zgomotul mulţimii tumultuoase care îl ţâra pe Iisus la judecată, a aruncat o privire şi a văzut de îndată că victima docilă din mijlocul mul ţimii, legata, suferindă şi tratată atât de inuman încât era de nerecunoscut, era tocmai fiinţa strălucitoare şi minunată care îi apăruse adesea în faţa ochilor în viziunile nopţii trecute. Această privelişte a afectat-o profund şi a trimis de îndată după Pilat, povestindu-i tot ceea ce i s-a întâmplat. A vorbit cu multă vehemenţă şi emoţie şi deşi nu putea înţelege (şi cu atât mai puţin exprima) o mare parte din ceea ce văzuse, 1-a rugat şi implorat pe soţul ei în cel mai înduioşător mod să-i satisfacă rugămintea.

Pilat a fost deopotrivă surprins şi tulburat de cuvintele soţiei sale. El a comparat povestea cu tot ceea ce auzise mai înainte în legătură cu Iisus şi a reflectat la ura evreilor, la tăcerea maiestuoasă a Mântuitorului şi la misterioasele răspunsuri pe care le primise la întrebările puse. A ezitat puţin, dar în cele din urmă s-a lăsat înduplecat de rugăminţile fierbinţi ale soţiei lui şi i-a spus că deja se declarase convins de nevinovăţia lui Iisus şi că nu îl va condamna, înţelegând că acuzaţiile erau pure invenţii ale duşmanilor săi. El a vorbit despre cuvintele pe care i le adresase Iisus, i-a promis soţiei sale că nimic nu îl va convinge să îl condamne pe acest om' drept şi înainte de a se despărţi i-a dat un inel, ca un zălog al promisiunii sale.

Caracterul lui Pilat era pervertit şi nehotărât, dar cele mai rele calităţi ale sale erau extrema mândrie şi răutatea care îl făceau să nu ezite niciodată in săvârşirea unor acţiuni nedrepte dacă acestea răspundeau scopurilor sale. Era extrem de superstiţios, iar atunci când se afla în dificultate recurgea la farmece şi vrăjitorii. El era foarte intrigat şi alarmat în legătură cu procesul lui Iisus; şi l-am văzut alergând de colo până colo, oferind tămâie unuia sau altuia dintre zei, implorându-i să îl ajute; dar Satana i-a Provocat o şi mai mare confuzie; i-a inoculat în minte o ideea falsă, apoi alta. După aceea u

Pilat a recurs la una dintre practicile sale superstiţioase preferate, aceea de a privi puii sacri hrănindu-se, dar degeaba, mintea sa a rămas învăluită în întuneric, iar el a devenit din ce în ce mai nehotărât. La început a decis să-1 achite pe Mântuitor, pe care îl ştia nevinovat, dar apoi s-a temut ca, salvându-1, să nu îşi atragă mânia falşilor lui zei, deoarece credea că acesta ar putea fi un fel de semizeu, neplăcut lor. „Este posibil, şi-a spus în sine, ca acest om să fie cu adevărat acel împărat al evreilor despre care se făcuseră atât de multe profeţii, pe care Magii veniseră de la Răsărit pentru a-1 adora. Poate că el este un duşman secret atât al zeilor noştri, cât şi al împăratului; ar putea fi foarte imprudent pentru mine să-i salvez viaţa. Cine ştie dacă moartea lui nu ar reprezenta un triumf al zeilor mei?" Apoi şi-a amintit de minunatele vise descrise de soţia lui, care nu îl văzuse niciodată pe Iisus şi s-a răzgândit din nou, hotărând că ar fi mai sigur să nu îl condamne. El a încercat să se convingă de faptul că îşi dorea să pronunţe o sentinţă corectă; dar nu era decât o autoamăgire, pentru că la întrebarea „Ce este adevărul?" nu mai aşteptase răspunsul. Mintea sa era confuză, iar el se afla într-o mare încurcătură în ceea ce priveşte felul în care va acţiona, singura sa dorinţă fiind aceea de a nu îşi atrage vreo primejdie asupra-i.

CAPITOLUL XX

IISUS ÎNAINTEA LUI IROD FJalatul Tetrarhului Irod era construit pe partea nordică a forumului, în -L cetatea nouă, nu departe de cel al lui Pilat. O escortă de soldaţi romani, majoritatea din acea parte a ţării situată între Elveţia şi Italia, s-a alăturat procesiunii. Duşmanii lui Iisus erau extrem de furioşi pentru deranjul produs prin plimbarea de colo până colo şi ca urmare îşi revărsau furia asupra lui. Mesagerul lui Pilat trecuse înaintea procesiunii, prin urmare Irod îi aştepta. Irod şedea pe un morman de perne, îngrămădite în aşa fel încât formau un fel de tron, într-o sală spaţioasă, înconjurat de curteni şi războinici. Marii Preoţii au intrat şi s-au aşezat lângă el, lăsându-1 pe Iisus la intrare. Irod era foarte flatat şi încântat de faptul că Pilat îi recunoscuse astfel dreptul de a-i judeca pe galileeni şi s-a bucurat deci văzându-1 pe r us care până atunci nu binevoise să apară în faţa lui, adus într-o emenea stare umilitoare şi degradantă. Cuvintele mari cu care Ioan Botezătorul anunţase venirea lui Iisus îi stârniseră puternic curiozitatea şi lângă asta auzise multe despre El de la oamenii săi şi de la numeroşii spioni pe care îi trimisese în diferite locuri: era deci încântat că avea ocazia de a-L interoga în prezenţa curtenilor şi a preoţilor evrei, pe care spera să-i impresioneze prin cunoştinţele şi talentele sale. Trimiţându-i Pilat vorbă că

el nu-i găsise nici o vină", el a interpretat aceste cuvinte ca pe o aluzie a faptului că el (Pilat) dorea ca acuzatorii să fie trataţi cu dispreţ şi neîncredere. El li s-a adresat deci în cel mai trufaş mod posibil, sporindu-le nespus furia şi mânia.

Aceştia au început deodată să-şi strige acuzaţiile, pe care Irod de-abia dacă le asculta, fiind interesat doar de răsplătirea curiozităţii sale de a-L examina îndeaproape pe Iisus, pe care adesea îşi dorise să îl vadă. Dar când 1-a văzut despuiat de haine, mai puţin o manta zdrenţoasă, abia ţinându-se pe picioare, cu chipul total desfigurat de loviturile primite, de noroiul şi obiectele aruncate de mulţime, luxuriantul şi efeminatul prinţ a întors dezgustat capul, 1-a invocat pe Dumnezeu şi li s-a adresat preoţilor pe un ton de milă amestecată cu dispreţ: „Luaţi-1 de aici şi nu-1 mai aduceţi în prezenţa mea într-o asemenea stare deplorabilă." Străjile l-au dus pe Iisus în curtea exterioară şi cu apa dintr-un bazin i-au spălat veşmântul ponosit şi chipul desfigurat; dar nu şi-au putut înfrâna brutalitatea, neluând în seamă rănile care îl acopereau. în acest timp Irod i-a abordat pe preoţi cu acelaşi ton pe care îl folosise şi Pilat: „Purtarea voastră se aseamănă cu cea a măcelarilor, spuse el, şi vaţi început sacrificiile de cu dimineaţă." Marele Preot i-a comunicat de îndată acuzaţiile. Când Iisus a fost adus din nou, Irod s-a prefăcut a simţi o oarecare compasiune şi i-a oferit un pahar de vin pentru a-şi recăpăta puterile; dar Iisus şi-a întors capul refuzând această alinare.

Irod a început să vorbească foarte volubil despre tot ce auzise în legătură cu Domnul nostru. El i-a adresat o mulţime de întrebări şi 1-a îndemnat să săvârşească o minune în prezenţa sa; dar Iisus nu i-a răspuns Şi stătea în faţa lui cu ochii în pământ, atitudine care 1-a iritat şi 1-a tulburat Pe Irod, deşi s-a străduit să-şi ascundă furia şi să continue interogatoriul. «Să fie însuşi Iisus din Nazaret, a exclamat el, cel care mi se-nfăţişează ca Uri criminal?

Am auzit vorbindu-se multe despre faptele tale. Nu ştii poate măsura ofensei pe care mi-ai adus-o eliberând prizonierii pe care i- arn întemniţat la Tirza, dar poate că intenţiile tale au fost bune. Guvernatorul roman te-a trimis ca să te judec eu; cum răspunzi acestor acuzaţii? Taci? Am auzit multe despre înţelepciunea ta, despre religia pe care o predici răspunde şi înfrânge-ţi duşmanii. Eşti tu împăratul iudeilor? Eşti tu Fiul lui Dumnezeu? Cine eşti? Se spune că ai fi săvârşit extraordinare minuni; săvârşeşte una şi în prezenţa mea. Eu am puterea să te eliberez. Este adevărat că ai redat vederea orbilor, că l-ai ridicat pe Lazăr din morţi şi că ai hrănit două sau trei mii de oameni cu câteva pâini? De ce nu răspunzi? Te sfătuiesc să săvârşeşti degrabă o minune înaintea mea; poate că te vei bucura dacă îmi vei îndeplini dorinţele."

Iisus păstra tăcerea, iar Irod continua şi mai volubil să îl interogheze. „Cine eşti tu? spuse el. De unde ţi-ai luat puterea? Cum se face că nu mai ai? Eşti tu cel a cărui naştere a fost prevestită într-un mod atât de minunat? Regii de la răsărit au venit la tatăl meu pentru a-1 vedea pe noul împărat al iudeilor: este adevărat că tu erai acel copil? Te-ai salvat atunci când atâţia copii au fost masacraţi şi cum ai reuşit să faci asta? De ce ai rămas necunoscut atâţia ani? Răspunde-mi la întrebări! Eşti împărat? înfăţişarea-ţi nu este cu siguranţă una împărătească. Mi s-a spus că nu cu mult timp în urmă ai fost condus triumfal la templu. Care era rostul unei astfel de manifestări? - răspunde-mi de îndată! - Răspunde-mi!"

Irod a continuat să-1 interogheze pe Iisus în această manieră rapidă; dar Domnul nostru nu a binevoit să-i răspundă. Mi s-a arătat (după cum ştiam deja) că tăcerea lui Iisus se datora faptului că Irod se afla în situaţia de excomunicare, atât din pricina mariajului adulterin cu Irodiada, cât şi datorită faptului că ordonase execuţia lui Ioan Botezătorul. Ana şi Caiafa, văzând indignarea pe care i-o provoca lui Irod tăcerea lui Iisus, au încercat să profite de pe urma mâniei sale şi au reînceput acuzele, spunând că El l-ar fi numit pe Irod însuşi vulpe; că ţinta lui, de mulţi ani, era răsturnarea familiei lui Irod; că a încercat să întemeieze o nouă religie şi că sărbătorise Pastele cu o zi în urmă. Deşi era extrem de furios pe atitudinea lui Iisus, Irod nu şi-a pierdut din vedere scopurile politice. El era hotărât să nu îl condamne pe Domnul nostru, atât pentru că în prezenţa lui trăise o senzaţie ascunsă şi nedefinită de groază, cât şi din cauza remuşcării pe care o mai simţea la gândul că ordonase moartea lui Ioan Botezătorul, . Este mai degrabă nebun decât vinovat de vreo crimă.

Domnul nostru a fost dus de îndată într-o curte largă, unde i-au fost aruncate toate insultele şi ofensele posibile. Această curte se afla între cele două aripi ale palatului, iar Irod a asistat la spectacol pentru o vreme. Ana şi Caiafa stăteau lângă el, încercând să îl convingă să-1 condamne pe Mântuitorul nostru. Dar eforturile lor au fost zadarnice, iar Irod a răspuns cu glas îndeajuns de puternic pentru a putea fi auzit de soldaţii romani: „Nu, ar fi o mare greşeală să îl condamn." El vroia să spună că ar fi o greşeală să condamni pe cineva pe care Pilat îl considerase nevinovat, deşi fusese atât de politicos încât să-i încredinţeze lui judecata finală.

Când Marii Preoţi şi ceilalţi duşmani ai lui Iisus au înţeles că Irod era hotărât să nu cedeze dorinţelor lor, au trimis emisari în acea parte a cetăţii numită Acre, care era locuită în principal de farisei, pentru a le spune că trebuie să se adune în jurul palatului lui Pilat pentru a forma o mulţime şi i-au

mituit pentru a crea agitaţie şi a cere condamnarea Domnului nostru. Mai mult, ei au trimis agenţi secreţi pentru a-i speria pe oameni şi a-i ameninţa cu răzbunarea divină dacă nu cer cu insistenţă execuţia lui Iisus, pe care l-au numit un blasfemiator sacrileg. Acestor agenţi li s-a poruncit de asemenea să-i sperie pe oameni sugerându-le că dacă Iisus nu va fi omorât, el va trece de parte romanilor, îi va asista în exterminarea neamului iudaic, pentru că la aceasta s-ar fi referit El atunci când vorbise despre împărăţia ce va veni. Ei au încercat să răspândească şi în alte zone ale cetăţii zvonul că Irod l-ar fi condamnat, dar că este, de asemenea, nevoie ca oamenii să îşi exprime dorinţa, susţinătorii lui fiind oameni de temut. Căci dacă ar fi fost eliberat El sar fi alăturat romanilor, ar fi creat agitaţie în ziua festivalului, Şi s-ar fi răzbunat în cel mai crud mod. Unii dintre ei au răspândit zvonuri contradictorii şi alarmante pentru a stârni oamenii şi a provoca o revoltă. în acest timp alţii împărţeau bani soldaţilor, cumpărându-i pentru a-1 maltrata pe Iisus şi a-i provoca moartea, pe care erau nerăbdători să o vadă petrecându-se cât mai repede cu putinţă, de teamă că Pilat l-ar putea achita în timp ce fariseii se ocupau cu asta, Binecuvântatul nostru Mântuitor era supus la cele mai mari atrocităţi de către soldaţii brutali cărora Irod \[.\ predase şi care îl batjocoreau ca pe un nebun. L-au târât în curte, şi făcând rost de un sac mare şi alb umplut cu bumbac, l-au găurit în centru cu o sabie şi l-au scuturat deasupra capului lui Iisus, însoţindu-şi fiecare mişcare cu hohote dispreţuitoare de râs. Un alt soldat a adus zdreanţă unei vechi mantii purpurii şi i-a petrecut-o pe după gât, în timp ce restul îngenuncheau înaintea lui - îl împingeau, îl maltratau, îl scuipau, îl loveau pentru că refuzase să răspundă regelui lor, îl batjocoreau prefăcându-se că îi aduc omagiile lor, aruncau cu noroi în el, îl prindeau pe după mijloc prefăcânduse că vor să danseze. Apoi, după ce l-au aruncat pe jos, l-au târât într-un şanţ lateral al curţii lovindu-i sfântul cap de coloane şi de pereţi, iar când în sfârşit l-au ridicat, a fost doar pentru a reîncepe să îl insulte. Soldaţii şi servitorii lui Irod adunaţi în curte erau în număr de aproape două sute şi cu toţii s-au gândit să-i facă pe plac monarhului lor torturându-1 pe Iisus într-un mod nemaiauzit. Mulţi erau cumpăraţi de către duşmanii Domnului şi au profitat de confuzia şi tumultul create pentru a-1 lovi cu bâtele în cap. Iisus îi privea cu compasiune; durerea îi smulgea câte un suspin şi câte un geamăt, dar duşmanii se bucurau de suferinţa lui bătându-şi joc de gemetele Sale şi nici măcar unul din toată mulţimea nu i-a arătat cea mai mică urmă de compasiune. Am văzut sânge ţâşnind din capul Său şi de trei ori l-au doborât loviturile, dar îngerii plângeau lângă El şi îi miruiau capul cu un balsam ceresc. Mi s-a revelat faptul că în lipsa acestui ajutor miraculos ar fi murit din cauza acelor răni. Filistinii din Gaza, care îşi dăduseră frâu liber mâniei chinuindu-1 pe bietul orb Samson, fuseseră cu mult mai puţin barbari decât aceşti cruzi călăi ai Domnului. însă preoţii erau nerăbdători să se întoarcă la Templu. Asigurându-se deci că poruncile lor în ceea ce îl privea pe Iisus fuseseră ascultate, s-au întors la Irod şi au încercat să-1 convingă să-1 condamne pe Domnul nostru. Dar acesta, hotărât să facă tot ce îi stătea în putinţă pentru a-1 mulţumi pe Pilat, a refuzat să subscrie dorinţei lor şi 1-a trimis înapoi pe Iisus, îmbrăcat în zdrenţe de nebun.

Iisus

D

CAPITOLUL XXI ESTE DUS DE LA CURTEA LUI IROD ÎNAPOI LA CEA A LUI PlLAT

uşmanii lui Iisus s-au înfuriat la gândul că sunt nevoiţi să-1 ducă pe Iisus, necondamnat încă, înapoi la Pilat, care în repetate rânduri îl declarase nevinovat. L-au dus înapoi pe un drum ocolit, mult mai lung, din două motive: pentru a permite oamenilor din acea parte a cetăţii să-1 vadă în acea stare ruşinoasă în care fusese adus şi pentru a le da timp emisarilor să agite populaţia.

Acest drum era foarte bolovănos şi accidentat; iar soldaţii, încurajaţi de farisei, de-abia dacă se stăpâneau să nu îl chinuiască pe Iisus. Mantia cea lungă cu care era îmbrăcat îl împiedica, provocându-i câteva căzături puternice; iar crudele sale gărzi, precum şi o mare parte din mulţimea brutală, în loc să-1 ajute în starea de oboseală în care se afla, încercau să-1 facă să se ridice prin lovituri şi izbituri.

Iisus nu opunea nici cea mai mică rezistenţă la toate aceste atrocităţi; El se ruga încontinuu Tatălui său cerându-i graţia şi forţa de a nu se prăbuşi şi a duce la bun sfârşit Patimile mântuirii noastre.

Era în jur de ora opt când procesiunea a ajuns la palatul lui .Filat. Mulţimea era compactă, iar fariseii puteau fi văzuţi mergând de colo până colo încercând să-i incite şi să-i înfurie şi mai tare. Pilat, amintiadu-şi-de o insurecţie avută loc cu un an înainte în vremea Paştelui, adunase aproape o mie de soldaţi, pe care îi postase în jurul Praetoriumului, al Forumului şi al palatului său.

Sfânta Fecioară, sora sa mai mare Măria (fiica lui Heli), Măria (fiica lui Cleopa), Magdalena şi vreo douăzeci de sfinte femei stăteau într-o ■camer-ă din care puteau vedea tot ce se petrece, iar-la început le însoţea şi Ioan.

Fariseii l-au condus pe Iisus, încă îmbrăcat în zdrenţe de nebun, <prin mijlocul mulţimii obraznice, făcând tot ce le stătea în putinţă să adune laolaltă pe cei mai răi şi vicioşi tâlhari, scursurile. Un servitor trimis de Irod ajunsese deja la Pilat cu mesajul că stăpânul său apreciase cum se cuvine respectul faţă de părerea sa, dar că îl considera pe faimosul galileean un Slrnplu nebun, că îl tratase ca atare şi că îl trimite acum înapoi. Pilat a fost satisfăcut să afle că Irod ajunsese la aceeaşi,concluzie cu a lui şi i-a returnat un mesaj politicos. începând cu acest moment ei au devenit prieteni, după ce mulţi ani fuseseră duşmani; de fapt încă de la prăbuşirea apeductului.

[Motivul certei dintre Pilat şi Irod ar fi fost, potrivit relatării Surorii Emmerich, următorul: Pilat se angajase să construiască un apeduct în partea de sud-est a muntelui pe care se afla Templul, la marginea torentului în care se vărsau apele lacului Betsaida, iar acest apeduct urma să evacueze reziduurile Templului. Irod, prin intermediul unui om de încredere care era membru al Sanhedrinului, fusese de acord să îi procure materialele necesare precum şi douăzeci şi opt de arhitecţi, care erau de asemenea oameni de-ai lui Irod. Scopul său era acela de a-i întărâta şi mai mult pe evrei împotriva guvernatorului roman, prin eşecul întreprinderii. în consecinţă, el a ajuns la o înţelegere secretă cu arhitecţii, care au fost de acord să construiască apeductul într-o asemenea manieră încât acesta să se prăbuşească. Când lucrarea era pe terminate, iar o parte din zidarii din Ofel erau ocupaţi cu îndepărtarea schelăriei, cei douăzeci şi opt de constructori au urcat în turnul din Siloe pentru a privi prăbuşirea despre care ştiau că trebuie să aibă loc. Nu doar că întreaga clădire s-a năruit, a căzut şi a ucis nouăzeci şi trei de muncitori, dar până şi turnul care îi adăpostea pe cei douăzeci şi opt de arhitecţi s-a prăbuşit, fără ca vreunul să scape cu viaţă. Acest accident s-a produs cu puţin timp înainte de 8 ianuarie, la doi ani după ce Iisus începuse să predice. El a avut loc de ziua lui Irod, în aceeaşi zi în care Ioan Botezătorul a fost decapitat în castelul de la Marherunt. Nici un ofiţer roman nu a participat la aceste festivităţi, având în vedere afacerea apeductului, deşi Pilat fusese chemat, cu o amabilitate ipocrită, să ia parte. Sora Emmerich i-a văzut pe câţiva din discipolii lui Iisus ducând vestea acestui eveniment la Samaria, acolo unde el predica, pe data de 8 ianuarie. De acolo Iisus a mers la Hebron, pentru a consola familia lui Ioan; iar ea 1-a văzut, pe 13 ianuarie, vindecând pe mulţi dintre muncitorii din Ofel care fuseseră răniţi de căderea apeductului. Am văzut în relatarea anterioară câtă recunoştinţă i-au arătat aceştia. Ostilitatea lui Irod faţă de Pilat a crescut şi mai mult datorită modului în care acesta s-a răzbunat ulterior pe discipolii lui Irod. Vom insera aici câteva detalii care i-au fost comunicate în câteva ocazii Surorii Emmerich. Pe 25 martie, în al doilea an de predică a Domnului, când Iisus şi discipolii Săi se aflau în regiunea Betania, ei au fost avertizaţi de Lazăr că Iuda din Gaulon intenţionează să stârnească o revoltă triva lui Pilat- ? e 28 martie Pilat a emis o proclamaţie în sensul că iry tiona să impună o taxă ale cărei profituri urmau să acopere o parte din 'h ltuielile făcute cu ridicarea construcţiei care tocmai se prăbuşise. Acest u n t a fost urmat de o revoltă condusă de Iuda din Gaulon, care * totdeauna militase pentru libertate şi care era, fără ca el să realizeze, un instrument în mâinile oamenilor lui Irod. Aceştia semănau oarecum cu francmasonii noştri. Pe 30 martie, la orele zece seara, Iisus, îmbrăcat într-o mantie închisă la culoare, predica în

Templu, cu Apostolii săi şi treizeci de discipoli. Revolta galileenilor împotriva lui Pilat a izbucnit în aceeaşi zi, iar rebelii i-au eliberat pe cincizeci dintre ei, care fuseseră întemniţaţi cu o zi mai înainte; au fost ucişi şi mulţi romani. Pe 6 aprilie Pilat a provocat masacrul galileenilor în momentul oferirii jertfelor, cu ajutorul soldaţilor deghizaţi pe care îi ascunsese în Templu. Iuda şi însoţitorii săi au fost ucişi. Acest masacru 1-a pornit şi mai mult pe Irod împotriva lui Pilat şi tocmai am văzut în ce mod s-a petrecut reconcilierea lor.]

Iisus a fost dus din nou la Pilat. Arcaşii l-au târât în sus pe scări cu obişnuita lor brutalitate. Picioarele i s-au prins în mantia lungă, iar El a căzut pe treptele de marmură albă pătate cu sânge din sfântul Său cap. Duşmanii lui îşi reluaseră locul de la intrarea în forum; mulţimea a râs de căzătura lui, iar arcaşii şi-au târât nevinovata victimă în loc să o ajute să se* ridice. Pilat şedea pe un scaun, având în faţă o măsuţă, şi era înconjurat de ofiţeri şi persoane care ţineau în mâini suluri de pergament cu înscrisuri. El a înaintat şi li s-a adresat acuzatorilor lui Iisus: „Mi-aţi adus înainte pe omul acesta ca pe unul care aţâţă norodul la răscoală; şi iată că, după ce l-am cercetat cu de-amănuntul înaintea voastră, nu l-am găsit vinovat de nici unul din lucrurile pentru care îl pârâţi. Nici eu şi nici Irod. Pentru că v-am trimis la el şi iată, nu a făcut nimic care să merite moartea. Eu deci, după ce voi pune să-1 bată, îi voi da drumul."

La auzul acestor cuvinte fariseii s-au înfuriat şi au încercat prin tot ce le-a stat în putere să îndemne mulţimea la revoltă, împărţindu-le bani în acest scop. Pilat i-a privit cu dispreţ şi li s-a adresat cu desconsiderare.

Se întâmpla că tocmai în acea perioadă, potrivit unui vechi obicei, oamenii aveau privilegiul de a cere eliberarea unui prizonier. Fariseii trimiseseră emisari care să-i convingă pe oameni să ceară moartea şi nu viaţa Domnului. Pilat spera că ei îl vor cere pe Iisus şi a hotărât să le dea posibilitatea de a alege între el şi un criminal pe nume Baraba, care fusese condamnat pentru o crimă îngrozitoare comisă în timpul unei răzmerite, 1 precum şi pentru multe alte crime şi care, mai mult, era detestat de oameni. I Mulţimea era destul de agitată; o parte a înaintat, iar oratorii lor 1 adresându-se lui Pilat cu glas puternic, au spus: „Fă-ne favoarea pe care întotdeauna ne-ai făcut-o în ziua festivalului." Pilat a răspuns: „Este obiceiul I meu să vă eliberez un criminal de Paşte; pe cine doriţi să-l eliberez, pe Baraba sau pe lisus care este numit Hristos?"

Deşi Pilat nu era deloc convins că lisus era împăratul evreilor, el 1-a numit totuşi aşa, în parte pentru că mândria sa de roman îl făcea să se bucure de umilinţa la care îi supunea pe evrei, numind o persoană cu o înfăţişare atât de jalnică împăratul lor, iar în parte pentru că avea credinţa intimă că lisus ar fi putut fi cu adevărat acel împărat miraculos, acel Mesia promis. El a văzut limpede că preoţii erau mânaţi doar de invidie în acuzaţiile pe care i le aduceau lui lisus; aceasta 1-a făcut să-şi dorească să îi | dezamăgească; iar dorinţa îi era sporită de întrezărirea adevărului care îl luminase în parte. A existat o anume ezitare a mulţimii când Pilat a adresat această întrebare, iar câteva voci au răspuns „Baraba". în acel moment un servitor trimis de soţia sa 1-a chemat pe Pilat. El a părăsit platforma, iar mesagerul i-a arătat zălogul pe care i-1 dăduse, spunându-i în acelaşi timp: „Claudia Procles te imploră să-ţi aminteşti promisiunea de azi dimineaţă." Fariseii şi preoţii se plimbau neliniştiţi şi grăbiţi prin mulţime ameninţându-i pe unii şi poruncindu-le altora, deşi, de fapt, nu era nevoie de prea mult pentru a incita mulţimea deja furioasă.

Măria, împreună cu Magdalena, Ioan şi cu sfintele femei, stăteau într-un colţ al forumului tremurând şi plângând. Deşi Mama lui lisus era perfect conştientă că izbăvirea omului nu putea să vină altfel decât prin moartea Fiului ei, era plină de suferinţa unei mame şi de dorinţa arzătoare de a-1 salva de la torturi şi de la moartea care era pe cale să se petreacă. Ea s-a rugat lui Dumnezeu să nu permită săvârşirea acestei crime îngrozitoare, a repetat cuvintele lui lisus din Grădina măslinilor: „Dacă voieşti, îndepărtează paharul acesta de la mine." Ea mai avea încă un licăr de speranţă, pentru că circula zvonul că Pilat dorea să îl achite pe lisus. Grupuri de oameni, în special locuitori din Cafarnaum, unde lisus predicase şi printre care înfăpruise atâtea vindecări miraculoase, erau strânşi în apropierea ei. Ei se prefăceau a nu o cunoaşte nici pe ea, nici pe însoţitorii ei plini de rimi. Când şi când, ca din întâmplare, mai aruncau câte o privire la feţele bine acoperite. Măria şi însoţitorii ei şi-au închipuit că cel puţin aceşti meni îl vor respinge pe Baraba şi vor cere viaţa Mântuitorului şi Binefăcătorului lor; dar aceste speranţe erau, vai, în van.

Pilat i-a trimis înapoi soţiei sale zălogul, drept asigurare a intenţiei de a.şi respecta promisiunea. El a înaintat iarăşi pe platformă şi s-a aşezat la măsuţă. Marii Preoţi s-au aşezat la rândul lor, iar Pilat a întrebat din nou: Pe care din cei doi oameni vreţi să vi-l eliberez?" Un strigăt general a răsunat în toată sala: „Nu pe acesta, ci pe Baraba!" „Dar ce să fac cu lisus, care este numit Hristos?" Cu toţii au exclamat în mod vehement: „Să fie răstignit! Să fie răstignit!" „Dar ce rău a făcut?" a întrebat pentru a treia oară Pilat. „Nu îi găsesc nici o vină. îl voi biciui iar apoi îl voi achita." Dar strigătul „Răstigneşte-l!

Răstigneşte-l!" a ţâşnit din mulţime, iar sunetele aveau rezonanţa unei furtuni infernale. Marii Preoţi şi fariseii vociferau mişunând încoace şi

încolo ca nişte nebuni. într-un sfârşit Pilat a cedat. Caracterul său temător nu putea face faţă unor demonstraţii atât de violente; el 1-a eliberat pe Baraba oamenilor şi 1-a condamnat pe lisus la biciuire.

CAPITOLUL XXII BICIUIREA LUI lisus el mai slab şi nehotărât dintre judecători, Pilat, repetase de trei ori mişeleştile cuvinte: „Nu îl găsesc vinovat de nici o crimă: îl voi pedepsi deci Şi îl voi elibera;" la care evreii continuaseră să răspundă: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!" Dar el era hotărât să respecte decizia de a nu-1 condamna pe Domnul nostru la moarte şi a ordonat să fie biciuit potrivit obiceiului roman. Gărzile au primit deci ordin să îl conducă la forum prin mijlocul mulţimii furioase, ceea ce au făcut cu cea mai mare brutalitate; acoperindu-1 îr> acelaşi timp cu insulte şi lovindu-1 cu bâtele. Stâlpul la care erau biciuiţi criminalii se afla la nord de palatul lui Pilat, lângă corpul de gardă, iar călăii au sosit curând, cărând bice, nuiele şi frânghii pe care le-au aruncat la Piciorul stâlpului. Erau şase, bruneţi, oacheşi, puţin mai scunzi decât lisus; Piepturile le erau acoperite cu bucăţi de piele sau cârpe murdare; spatele le ra întins, iar braţele lor păroase, viguroase, erau încordate.-Aceştia erau răufăcători de la frontierele Egiptului care fuseseră condamnaţi la muncă grea pentru crimele lor, fiind angajaţi în special la săparea canalelor şi j a ridicarea construcţiilor publice, cei mai înrăiţi fiind aleşi pentru a fi călăi în Praetorium.

Aceşti bărbaţi cruzi biciuiseră adesea până la moarte diverşi răufăcători la acest stâlp. Semănau cu nişte fiare sau demoni şi păreau p e jumătate beţi. L-au lovit pe Domnul nostru cu pumnii şi l-au târât de frânghiile cu care era legat, deşi El i-a urmat fără să opună nici cea mai mică rezistenţă şi în cele din urmă l-au trântit pe stâlp. Stâlpul, aşezat în mijlocul curţii, nu era înconjurat de nimic şi nu servea la susţinerea vreunei părţi a construcţiei. Nu era foarte înalt, cineva de statură mare i-ar fi ajuns la vârf dacă şi-ar fi întins mâna; sus avea un inel mare de metal, iar puţin mai jos erau inele şi cârlige. Este aproape imposibil de descris cruzimea cu care aceşti ticăloşi l-au tratat pe Iisus: i-au rupt mantia cu care fusese înveşmântat în bătaie de joc la curtea lui Irod şi aproape că l-au doborât din nou.

Iisus tremura şi se înfiora stând în faţa stâlpului şi se dezbrăcă cât putu de repede, dar mâinile îi erau umflate şi pline de sânge. Singura reacţie pe care a avut-o în timp ce brutalii Săi călăi îl loveau şi îl insultau a fost aceea de a se ruga pentru ei în cel mai înduioşător mod: şi-a întors o dată faţa înspre Mama Sa, care era copleşită de durere. Această privire i-a luat 5 ultimul strop de vlagă: a leşinat şi s-ar fi prăbuşit dacă sfintele femei care 1 însoţeau nu ar fi sprijinit-o. Iisus şi-a încolăcit braţele pe stâlp, iar arcaşi i-au legat mâinile ridicate de inelul aflat în vârful stâlpului; apoi i-au tra! braţele la o aşa înălţime încât picioarele strâns legate la baza stâlpului ci greu atingeau pământul. Astfel a fost întins Sfântul Sfinţilor, comple. dezbrăcat, pe stâlpul folosit la pedepsirea celor mai mari criminali; iar apoi doi dintre ticăloşii cei furioşi, însetaţi de sânge, au început să-i biciuiască divinul trup din cap până în picioare. Nuielele sau bicele pe care le-au folosit mai întâi îmi păreau a fi făcute dintr-un lemn alb, flexibil, dar se poate să fi fost confecţionate din vână de bou sau din fâşii de piele.

Mântuitorul nostru iubit, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, se zvârcolea ca un vierme sub loviturile barbarilor; gemetele sale slabe dar profunde putea fi auzite de departe; ele răsunau în aer, formând un acompaniament înduioşător al şuieratului instrumentelor de tortură.

Aceste gemete păreau mai degrabă o rugăciune înduioşătoare decât nişte suspine chinuite. Zarva fariseilor şi a mulţimii forma un alt fel acompaniament, care înăbuşea şi acoperea uneori strigătele divine de • 1 iar dinspre ei se puteau auzi cuvintele „Omoară-l! Răstigneşte-U" Pilat n'tinua să negocieze cu oamenii, iar când a cerut linişte pentru a putea orbi a fost nevoit să-şi exprime gândurile în faţa gălăgioasei adunări doar nuntat de sunetul unei trompete. Iar în acele momente puteai auzi din nou sunetul bicelor, gemetele lui Iisus, ocările soldaţilor şi behăitul mieilor pascali care erau spălaţi în apa Probaticei, la mică distanţă de forum. Behăitul tâneuios al acelor miei era extrem de înduioşător; ei păreau că sunt singurii care îşi unesc lamentaţiile cu gemetele de suferinţă al Domnului.

Mulţimea de evrei era adunată la mică distanţă de stâlpul la care avea loc îngrozitoarea pedeapsă, iar soldaţii romani stăteau în diferite locuri de jur împrejur. Mulţi dintre oameni se plimbau de colo până colo, unii tăcuţi, alţii vorbind despre Iisus în cei mai insultători termeni posibili, câţiva părând mişcaţi şi mi s-a părut că văd raze de lumină pornind de la Domnul şi intrându-le acestora din urmă în inimi. Am văzut grupuri de tineri mârşavi şi obraznici, care îşi făceau de lucru pe lângă turnul de pază, confecţionând noi bice, în timp ce alţii plecaseră în căutarea unor ramuri cu spini. Câţiva dintre servitorii Marilor Preoţi au mers la brutalii călăi şi le-au oferit bani; şi de asemenea un ulcior mare, plin cu un lichid roşu aprins, care îi îmbăta şi le înzecea cruzimea faţă de nevinovata lor Victimă. Cei doi ticăloşi au continuat să-1 lovească pe Domnul nostru cu aceeaşi violenţă timp de un sfert de

C

oră şi au fost urmaţi de alţii doi. Trupul său era pe de-a-ntregul acoperit de urme negre, albastre şi roşii; sângele se scurgea pe pământ şi totuşi strigătele mulţimii de evrei dovedeau că cruzimea era departe de a le fi satisfăcută.

Noaptea fusese teribil de rece, iar dimineaţa era întunecoasă şi noroasă; căzuse puţină grindină, ceea ce a mirat pe toată lumea, dar pe la orele douăsprezece s-a luminat, iar soarele a început să strălucească.

Cei doi noi călăi au început să-1 biciuiască pe Iisus cu cea mai mare turie; au folosit un alt fel de nuiele, - un fel de beţe spinoase, acoperite cu noduri şi aşchii. Loviturile acestor beţe i-au sfâşiat carnea; sângele a ţâşnit stropindu-le braţele, iar El gemea, se ruga şi' tremura. în acest moment, câţiva străini călare pe cămile traversau forumul; s-au oprit puţin, iar scena care li se înfăţişa i-a umplut de milă şi de groază; câţiva privitori le-au explicat motivul pentru cele văzute. Unii dintre călători fuseseră botezaţi Măriei stăteau în jurul acesteia din urmă; ei purtau văluri largi, erau copleşiţi de durere şi îngrijorare şi plângeau ca şi cum şi-ar fi aşteptat moartea. Rochia Măriei era albastră; era lungă şi acoperită în parte de o mantie de bumbac alb, iar vălul ei era alb-gălbui. Magdalena era cu totul copleşită de durere, iar părul îi era răvăşit sub văl.

Când, după flagelare, Iisus a căzut la piciorul stâlpului, am văzut-o pe Claudia Procles, soţia lui Pilat, trimiţându-i câteva bucăţi mari de pânză Maicii Domnului. Nu ştiu dacă îşi închipuia că Iisus va fi eliberat şi că Mama Sa va avea nevoie de acele pânze pentru a-i acoperi rănile, sau dacă această doamnă plină de compasiune cunoştea modul în care urma să fie folosit cadoul ei. După ce biciuirea s-a încheiat, Măria şi-a revenit pentru un moment şi şi-a văzut Divinul Fiu, sfâşiat şi mutilat, condus de arcaşi. El şi-a şters ochii plini de sânge, pentru a-şi putea vedea Mama, iar ea şi-a întins mâinile înspre El continuând să privească urmele însângerate ale paşilor Săi. Imediat după aceea le-am văzut pe Măria şi pe Magdalena apropi- induse de stâlpul la care fusese biciuit Iisus; mulţimea era la o oarecare depărtare, iar ele erau parţial ascunse de celelalte sfinte femei şi de câteva persoane de omenie care le însoţeau; au îngenuncheat pe pământul de lângă stâlp şi, cu pânza trimisă de Claudia Procles, au şters sângele cel divin. Fiii lui Simion şi ai lui Obed, şi Veronica, precum şi cei doi nepoţi ai lui Iosif din Arimateea - Aram şi Themni - erau în Templu şi păreau copleşiţi de durere. Nu mai târziu de ora nouă dimineaţa biciuirea s-a încheiat.

P

CAPITOLUL XXIV ÎNTRERUPEREA VIZIUNII PATIMILOR DE APARIŢIA SFÂNTULUI IOSIF SUB ÎNFĂŢIŞAREA UNUI COPIL

e toată durata viziunilor pe care vi le-am povestit (adică începând cu 18 februarie şi terminând cu 8 martie), Sora Emmerich a continuat sâ sufere toate torturile mentale şi trupeşti pe care le îndurase odată Domnul. Fiind absorbită cu totul de aceste meditaţii şi indiferentă faţă de lucrurile exterioare, ea a plâns şi a gemut precum o persoană aflată în mâinile călăului, a tremurat, s-a înfiorat şi s-a zvârcolit pe canapea, în timp ce faţa mâna cu cea a unui om torturat până la moarte, iar pe pieptul şi pe rii ei s-a prelins adesea o sudoare roşie. Ea a transpirat atât de Ub ndent încât patul şi hainele îi erau îmbibate. Suferinţa provocată de sete atât de teribilă, încât pe drept cuvânt ar fi putut fi comparată cu o ersoană care moare de sete în deşert. în general, gura ei era atât de uscată dimineaţa, iar limba atât de încordată şi uscată încât nu putea vorbi, fiind nevoită să ceară alinare prin semne şi sunete nearticulate. Starea sa febrilă constantă era probabil provocată de durerile uriaşe pe care le îndura, la care se adaugă şi faptul că adesea lua asupra ei maladiile şi nenorocirile vremelnice meritate de alţii. întotdeauna era necesar să se odihnească o perioadă înainte de a putea relata diferitele scene ale patimilor; nu întotdeauna putea să povestească cele văzute şi adesea era nevoită să-şi întrerupă povestirile în acea zi. într-o astfel de stare de suferinţă se găsea sâmbătă, 8 martie, şi cu mare greutate şi suferinţă a descris biciuirea Domnului pe care o văzuse în precedenta noapte şi care a părut să-i fie prezentă în minte aproape toată ziua următoare. înspre seară s-a produs, totuşi, o schimbare, iar meditaţiile despre Patimi, care se succedaseră cu regularitate în ultima vreme, s-au oprit. Vom descrie această întrerupere în primul rând pentru a le oferi cititorilor noştri o înţelegere completă a vieţii interioare a acestei persoane extraordinare, iar în al doilea rând, pentru a le oferi acestora o pauză pentru limpezirea minţii, ştiind că meditaţiile asupra Patimilor Domnului nostru îi obosesc pe cei slabi, chiar şi atunci când îşi reamintesc că El a suferit şi a murit pentru mântuirea lor.

Viaţa Surorii Emmerich, atât în ce priveşte existenţa ei spirituală, cât şi cea intelectuală, s-a armonizat invariabil cu spiritul Bisericii în diferitele perioade ale anului. S-a armonizat chiar mai puternic decât o face omul în

mod natural cu anotimpurile sau cu ceasurile zilei, ceea ce a făcut (dacă ne este permis să o spunem) ca ea să devină o împlinire a existenţei şi a d'verselor intenţii ale Bisericii. Uniunea ei cu acest spirit a fost atât de desăvârşită, încât o dată cu prima zi (adică seară) a festivalului, în ea s-a produs o schimbare perfectă, atât intelectuală, cât şi spirituală. De îndată ce soarele spiritual al zilelor festivalului, al Bisericii apunea, ea îşi îndrepta °ate gândurile înspre ceea ce urma să se întâmple în ziua următoare, olosind toate rugăciunile, lucrările şi suferinţele pentru atingerea stărilor eosebite de graţie legate de sărbătoarea care urma să înceapă, la fel ca o P antă care absoarbe rouă şi savurează căldura şi lumina primelor raze de soare. Aceste schimbări nu aveau întotdeauna loc (după cum s-ar putea crede) exact în momentul în care sunetul îngerilor vestea începerea festivalului şi îi chema pe credincioşi la rugăciune; căci acest clopot este adesea, fie din ignoranţă, fie din neglijenţă, tras la un timp nepotrivit; ci ele începeau în momentul în care sărbătoarea începea cu adevărat.

Dacă se întâmpla ca Biserica să comemoreze un mister trist, ea se deprima, devenea palidă şi aproape vlăguită. Dar de îndată ce începea celebrarea vreunei sărbători vesele, ea se trezea la viaţă cu trup şi suflet, ca reîmprospătată de rouă unor noi haruri şi rămânea în această stare calmă, liniştită şi fericită, eliberată de orice fel de suferinţă, până seara. Aceste lucruri se întâmplau în sufletul ei independent de propria voinţă. Dar cum încă din copilărie o animase dorinţa cea mai vie de a-1 urma pe Iisus şi Biserica, Dumnezeu îi conferise acele graţii speciale care îi dădeau o uşurinţă naturală pentru practicarea ascultării. Fiecare facultate a sufletului ei se îndrepta spre Biserică, la fel cum o plantă, chiar şi într-o celulă întunecoasă, îşi îndreaptă în mod natural frunzele în sus, părând să caute lumina.

Sâmbătă, 8 martie 1823, după apus, Sora Emmerich a înfăţişat, cu mare greutate, diferitele evenimente ale biciuirii Domnului nostru, iar cel care scrie aceste pagini credea că mintea ei era ocupată cu contemplarea „încoronării cu spini"; când deodată chipul ei palid şi tras, ca al cuiva aflat pe punctul de a,muri, a devenit luminos şi liniştit, iar ea a exclamat pe un ton binevoitor, ca şi s-ar fi adresat unui copil: „O, ce băieţel drăguţ! Cine este? - Stai, îl voi întreba. Numele lui este Iosif. S-a înghesuit prin mulţime pentru a veni la mine. Bietul copil, râde; el nu ştie ce se petrece. Ce uşurel este îmbrăcat!

Mă tem să nu-i fie frig, aerul este atât de rece în dimineaţa aceasta. Aşteaptă, copile; lasă-mă să mai pun ceva pe tine." După ce a rostit aceste cuvinte pe un ton atât de natural încât celor prezenţi le-a fost aproape imposibil să nu se întoarcă pentru a vedea copilul, ea a ridicat o haină care se afla lângă ea, aşa cum ar fi făcut cineva bun la inimă dacă ar fi dorit să îmbrace un copilaş îngheţat. Prietenul care îi stătea alături pe pat nu a avut timp să-i ceară o explicaţie a cuvintelor spuse că în întreaga ei înfăţişare şi ţinută avu loc o schimbare bruscă, în momentul în care însoţitorul ei a pronunţat cuvântul supunere, - unul dintre jurămintele prin care se dedicase ea Domnului nostru. Şi-a revenit instantaneu şi, întocmai precum un copil ascultător care se trezeşte dintr-un somn greu şi tresare la ui vocii mamei, a întins mâna, a apucat rozariul şi crucifixul care îi erau - totdeauna la îndemână, şi-a aranjat rochia, s-a frecat la ochi şi s-a ridicat.

Acoi a fost dusă din pat pe un scaun, ea neputând umbla sau sta în icioare; şi fiind timpul ca ea să-şi facă patul, prietenul ei a ieşit din cameră pentru a nota ce auzise în timpul acelei zile.

Duminică, 9 martie, prietenul a întrebat-o pe însoţitoare la ce anume se referise Sora Emmerich în seara precedentă când vorbise despre un copil numit Iosif. însoţitoarea i-a răspuns: „L-a mai pomenit în câteva rânduri aseară; este fiul unui văr de-al meu şi îl place foarte mult. Mă tem ca faptul că vorbeşte atât de mult despre el să nu fie vreun semn că ar urma să se îmbolnăvească, pentru că de multe ori a spus că bietul copil era aproape dezbrăcat şi că trebuie să-i fie frig."

Prietenul şi-a amintit că îl văzuse adesea pe micul Iosif jucându-se pe patul Surorii Emmerich şi a presupus că pe el l-ar fi visat cu o zi înainte.

Când în aceeaşi zi prietenul a mers să vadă dacă nu poate să obţină o continuare a povestirilor despre Patimi a găsit-o, în ciuda aşteptărilor, mai calmă şi aparent într-o stare mai bună decât în precedenta zi. Ea i-a spus că după biciuirea Domnului nostru nu mai văzuse nimic; iar când a chestionat-o în privinţa celor spuse despre micul Iosif, ea nu şi-a amintit să fi vorbit despre vreun copil. Apoi el a întrebat-o despre motivul pentru care era atât de calmă, de senină şi aparent într-o stare de sănătate bună; iar ea a răspuns: „întotdeauna mă simt aşa într-a patra duminică a Postului mare, căci atunci Biserica cântă împreună cu Isaia la rugăciunea dinaintea Liturghiei: «Bucură-te; O, Ierusalime şi adunaţi-vă toţi care o iubiţi; veseliţi-vă, voi cei necăjiţi, că puteţi jubila şi vă puteţi hrăni de la sânul consolării voastre.» A patra duminică a Postului mare este deci o zi a bucuriei. Şi ai putea să-ţi

reaminteşti că, în evanghelia acestei zile, Biserica povesteşte cum Domnul nostru a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini Şi doi peşti, după care au rămas douăsprezece coşuri pline cu rămăşiţe, deci trebuie să ne bucurăm."

Ea a mai adăugat că Domnul nostru binevoise să o viziteze în aceea zi a Sfânta împărtăşanie şi că întotdeauna simţea o consolare spirituală eosebită când îl primea în acea zi a anului. Prietenul şi-a aruncat ochii pe calendarul diocezei din Munster şi a văzut că în ziua aceea ei nu s rbătoreau doar a patra duminică a Postului mare, ci şi sărbătoarea antului Iosif, părintele vitreg al Domnului nostru. El nu ştia acest lucru, pentru că în alte părţi sărbătoarea Sfântului Iosif se ţine pe 19; el i-a atras atenţia Surorii Emmerich asupra acestui amănunt şi a întrebat-o dacă nu \ crede că aceasta ar fi motivul pentru care vorbise despre Iosif. Ea a răspuns că era perfect conştientă de faptul că era sărbătoarea părintelui vitreg al lui Iisus, dar că nu se gândise la copilul cu acelaşi nume. Pe de altă parte, ea şi-a amintit imediat la ce se gândise cu o zi înainte şi i-a explicat prietenului că în momentul începerii sărbătorii Sfântului Iosif viziunea misterelor întristătoare ale Patimilor a încetat şi că fusese năpădită de scene cu totul diferite, în care Sfântul Iosif apărea sub înfăţişarea unui copil şi că lui îi erau adresate cuvintele menţionate mai sus.

Am aflat că atunci când primise acele informaţii viziunea luase adesea forma unui copil, în special în acele cazuri în care comparaţia i s-ar fi părut potrivită vreunui artist pentru a-şi exprima ideile. Dacă, de exemplu, i se arăta împlinirea vreunei profeţii biblice, ea vedea adesea, în dreptul pildei, un copil care desemna caracteristicile unuia sau altuia dintre profeţi prin postură, haine şi prin modul în care ţinea şi flutura de colo până colo sulul profetic prins de un băţ.

Uneori, când suferea intens, un copil frumos, îmbrăcat în verde, cu o înfăţişare calmă şi senină venea şi se aşeza pe patul ei într-o postură resemnată, lăsându-se purtat dintr-o parte în alta sau chiar aşezat pe jos fără cea mai mică opoziţie, privind-o constant afectuos şi consolând-o. Dacă doborâtă de boală şi de suferinţele altora pe care le lua asupra-şi intra în comunicare cu vreun sfânt - fie participând la celebrarea sărbătorii lui, fie prin moaştele care îi erau aduse, ea vedea scene ale masacrului copiilor. Când suferinţa era puternică ea era de obicei consolată, sfătuită sau blamată (în funcţie de împrejurări) de apariţii sub forma unor copii. Uneori, când era cu totul copleşită de supărare şi epuizare adormea, iar imaginaţia o transporta înapoi la scenele şi primejdiile copilăriei ei. Uneori visa, după cum o arătau exclamaţiile şi gesturile, că era din nou fetiţa de la ţară în vârstă de cinci ani, căţărându-se pe un gard viu, prinzându-se în mărăciniş şi plângând de frică.

Aceste scene din copilărie avuseseră loc cu adevărat, iar cuvintele care îi scăpau arătau ce se petrece în mintea ei. Ea exclamase (ca şi cum ar fi repetat cuvintele altcuiva): „De ce strigi aşa? Nu cobor gardul dacă nu faci linişte şi nu mă rogi frumos." Ea se supusese acestei porunci pe când era un copil şi a făcut acelaşi lucru ca adultă, când suferea de cele mai teribile cari. Vorbea şi glumea adesea în legătură cu gardul de spini, iar -bdarea şi rugăciunea care îi fuseseră atunci recomandate, ca povaţă, şi le lijase j Upă ani, nu dădeau niciodată greş atunci când recurgea la ele. Coincidenţa simbolică a întâmplărilor din copilărie cu cele ale maturităţii dovedesc că nu doar la scara umanităţii, ci şi la cea a individului, pot fi întâlnite tipuri profetice. Dar şi individului, la fel ca umanităţii, i-a fost oferit un Tip Divin în persoana Mântuitorului nostru, pentru ca şi unul şi celălalt, urmându-i paşii şi cu ajutorul Lui, să poată depăşi natura umană şi ajunge la înţelepciunea desăvârşită şi la înţelegere a lui Dumnezeu şi a omului. Astfel se face voia lui Dumnezeu pe pământ precum în ceruri, iar împărăţia este câştigată de „oamenii binevoitori".

Apoi a relatat pe scurt despre viziunile care, în noaptea precedentă, la începerea sărbătorii Sfântului Iosif, îi întrerupseseră viziunile despre Patimi.

CAPITOLUL XXV

T

DESCRIEREA ÎNFĂŢIŞĂRII SFINTEI FECIOARE

^ n timp ce aveau loc aceste triste evenimente eram în Ierusalim, uneori într-o localitate, alteori în alta. Eram destul de sfârşită, suferinţa mea era intensă şi mă simţeam ca şi cum aş fi fost pe punctul de a muri. în timpul biciuirii iubitului meu Mire am stat în apropiere, într-un loc de care nici un evreu nu îndrăznea să se apropie de teama pângăririi. Dar mie nu-mi era teamă de pângărire, îmi doream doar ca o picătură din sângele Domnului nostru să cadă pe mine, să mă purifice. Inima îmi era atât de frântă încât m"am gândit că trebuie să mor pentru că nu l-am salvat pe Iisus, iar fiecare

lovitură primită de El îmi smulgea asemenea hohote şi gemete, încât m-am mirat că nu am fost alungată. Când călăii l-au dus pe Iisus la turnul de pază, pentru a-1 încorona cu spini, tânjeam să-1 urmez pentru a-i urmări în continuare suferinţa. în acel moment Mama lui Iisus, însoţită de sfintele emei, s-a apropiat de stâlp şi a şters sângele cu care acesta şi pământul din jur erau îmbibate. Uşa turnului de pază era deschisă şi am auzit râsul brutal a oamenilor lipsiţi de inimă care se ocupau cu împletirea coroanei de spini Pe care i-o pregătiseră Domnului nostru. Eram prea impresionată pentru a jeli, dar am încercat să mă trag mai aproape de locul în care Domnul nostru I urma să fie încoronat cu spini.

Am văzut-o din nou pe Sfânta Fecioară: faţa îi era palidă şi albă, ochii îi erau roşii de plâns, dar demnitatea simplă a purtării ei nu poate fl descrisă. în ciuda durerii şi supărării, în ciuda oboselii îndurate (căci îricâ de cu o seară înainte trecută cutreiera străzile Ierusalimului şi Valea lui Iosafat) înfăţişarea îi era calmă şi modestă şi nici o cută a rochiei nu îi era deranjată. Ea privea maiestuoasă în jur, iar vălul îi cădea graţios pe umeri.

Mergea repede şi deşi inima îi era roasă de cea mai neagră supărare înfăţişarea îi era calmă şi resemnată. Rochia îi era udată de rouă care căzuse pe timpul nopţii şi de lacrimile pe care le vărsase din abundenţă; în rest nu era deloc murdară. Frumuseţea îi era uriaşă, dar de nedescris, căci era supraomenească - un amestec de măreţie, sfinţenie, simplitate şi puritate. înfăţişarea Măriei Magdalena era cu totul diferită: acesta era mai înaltă şi robustă, expresia chipului ei arăta o mai mare hotărâre, dar frumuseţea îi era aproape distrusă de pasiunile puternice la care se dedase atâta vreme, de remuşcările şi de durerea violentă pe care le simţise începând de atunci.

Era dureros să o priveşti; era însăşi întruchiparea disperării, părul ei lung şi despletit era acoperit în parte de vălul sfâşiat şi ud, iar înfăţişarea ei era aceea a cuiva copleşit cu totul de necazuri şi aproape distrus de durere. Mulţi locuitori din Magdalum stăteau pe aproape privind-o surprinşi şi curioşi, căci ei o cunoscuseră în vremurile trecute, la început prosperă, iar mai apoi în depravare şi îndelungată mizerie. Au arătat-o cu degetul, au aruncat chiar cu noroi în ea, dar ea nu vedea nimic, nu ştia nimic şi nu simţea nimic în afara agonizantei dureri.

CAPITOLUL XXVI ÎNCORONAREA CU SPINI e îndată ce Sora Emmerich a început povestirea viziunilor despre Patimi ea s-a îmbolnăvit la loc, muncită de febră şi chinuită de o sete atât de violentă, încât limba îi era complet uscată şi încordată. Iar în lunea care a urmat celei de-a patra duminici a Postului mare a fost atât de obosită, încât doar cu mare greutate şi numai după multe pauze de odihnă a stit despre toate suferinţele pe care Domnul nostru le trăise în timpul f ronării cu spini. De-abia vorbea, pentru că simţea ea însăşi fiecare senzaţie descrisă în relatarea ce urmează: p'ilat le-a vorbit oamenilor în numeroase rânduri de-a lungul biciuirii 1 i Iisus, dar aceştia îl întrerupeau imediat şi vociferau: „Va fi executat, chiar dacă ar fi să murim pentru asta." Când Iisus a fost dus în turnul de pază cu toţii au strigat din nou: „Răstigneşte-1, răstigneşte-1!"

După aceasta o vreme a fost tăcere. Pilat era ocupat cu transmiterea diferitelor ordine soldaţilor, iar servitorii Marilor Preoţi le-au adus băuturi să se răcorească; după care Pilat, ale cărui porniri superstiţioase îi înceti niseră mintea, a intrat în palat pentru a-şi consulta zeii şi a le oferi tămâie.

După ce Sfânta Fecioară şi sfintele femei au adunat sângele lui Iisus, care îmbibase stâlpul şi părţile adiacente, au părăsit forumul şi au intrat într-o căsuţă din apropiere, pe al cărei proprietar nu îl cunosc. Nu cred că Ioan a fost de faţă la biciuirea lui Iisus.

Curtea interioară a turnului de pază în care se petrecea încoronarea cu spini a Domnului nostru era înconjurată de o galerie, iar uşile erau deschise. Ticăloşii şi laşii care aşteptau nerăbdători să-şi satisfacă cruzimea torturându-1 şi insultându-1 pe Domnul nostru erau cam în număr de cincizeci, în cea mai mare parte sclavi sau servitori ai temnicerilor şi soldaţilor. Mulţimea s-a adunat în jurul clădirii, dar a fost împrăştiată imediat de cei o mie de soldaţi romani care erau aliniaţi în ordine şi staţionaţi acolo. Deşi li se interzisese să-şi părăsească posturile, aceşti soldaţi au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca, prin râsete şi aplauze, să îi stârnească pe cruzii călăi să-şi intensifice insultele; şi, la fel cum aplauzele publicului îi dau energie unui comediant, cuvintele lor de încurajare au înzecit cruzimea acestor oameni.

In mijlocul curţii se afla o bucată dintr-un stâlp, iar pe el er-a =pus-un scăunel scund pe care aceşti oameni cruzi îl acoperiseră cu aşchii tăioase şi cioburi. Apoi i-au sfâşiat veşmintele, redeschizându-i astfel toate rănile; !-au aruncat peste umeri o veche manta purpurie care de abia îi ajungea pană la genunchi; l-au târât înspre locul pregătit şi, după ce i-au pus pe cap

D

coroana de spini, l-au forţat cu brutalitate să şadă pe el. Coroana de spini r a făcută din trei ramuri împletite, cei mai mulţi spini fiind întorşi intenţionat înăuntru pentru a străpunge capul Domnului nostru. La început -au pus ramurile răsucite pe frunte şi i le-au legat strâns la spatele jcapului După care, spre satisfacţia lor, i-au pus o trestie înaltă în mână, făcând toate acestea cu o gravitate ironică, ca şi cum l-ar fi încoronat cu adevărat. Apoi i-au luat trestia şi l-au lovit în cap cu atâta violenţă încât i-au umplut ochii de sânge; au îngenuncheat înaintea lui, l-au ridiculizat, l-au scuipat în fată şi l-au lovit, strigând în acelaşi timp: „Trăiască împăratul evreilor!" Apoi i-au aruncat scaunul pe jos, l-au ridicat de la pământ şi l-au' reaşezat la loc cu cea mai mare brutalitate.

Grozăviile gândite şi rostite de aceşti monştri cu chip uman sunt aproape imposibil de descris. Suferinţa cauzată lui Iisus de sete şi de febra provocată de răni era imensă. 11 El tremura din tot corpul, carnea îi era sfâşiată în bucăţi, limba încordată, iar singura înviorare pe care a primit-o a venit din partea sângelui care i se scurgea din cap pe buzele uscate. Această ruşinoasă scenă a durat o întreagă jumătate de oră, iar în tot acest timp soldaţii romani au continuat să aplaude şi să încurajeze săvârşirea unor şi mai mari grozăvii.

CAPITOLUL XXVII ECCE HOMO

/"^ălăii cei cruzi l-au dus iarăşi pe Domnul nostru la palatul lui Pilat, cu V^ mantaua purpurie încă aruncată peste umeri, cu coroana de spini pe cap şi cu trestia în mâinile încătuşate. Era complet de nerecunoscut, cu ochii, gura şi barba acoperite de sânge, cu corpul numai o rană şi gârbovit ca un bătrân, în timp ce fiecare membru îi tremura în timp ce mergea. Până şi Pilat (cu inima împietrită ca de obicei) a tresărit şi s-a cutremurat de groază şi compasiune când 1-a văzut stând la intrarea tribunalului său, în; timp ce barbarii preoţi şi mulţimea, departe de a fi impresionaţi, şi-au continuat insultele şi bătaia de joc. Când Iisus a urcat scările, Pilat a 11

Aceste meditaţii la suferinţele lui Iisus i-au insuflat Surorii Emmerich o asemenea compasiune încât 1-a implorat pe Dumnezeu să-i permită să sufere la fel de mult ca El. Ea a devenit pe data febrilă şi uscată de sete şi, până dimineaţă, nu mai putea vorbi din cauza contracţiilor limbii ş1 buzelor. în această stare se afla ea când prietenul ei a vizitat-o dimineaţa şi arăta întocmai precum o victimă care tocmai fusese sacrificată. Cei din jur au reuşit, deşi cu greutate, să-i umezească î-;ura cu puţină apă, dar a trecut mult timp până când ea a reuşit să ofere şi alte amănunte privind i meditaţiile sale asupra Patimilor.

ntat a răsunat o trompetă, semn că guvernatorul urma să vorbească, iar sta s-a adresat Marilor Preoţi şi privitorilor cu următoarele cuvinte: lată îl aduc înaintea voastră, ca să aflaţi că nu i-am găsit vreo vină."

Arcaşii l-au urcat apoi pe Iisus până la Pilat, pentru ca oamenii să-şi desfete din nou ochii cei cruzi cu El, în starea de degradare în care fusese adus Cu adevărat îngrozitor şi sfâşietor era spectacolul pe care îl oferea; iar în momentul în care El şi-a ridicat cu greutate capul rănit, încoronat cu spini, şi a aruncat o privire obosită înspre gloata agitată, din mulţime a izbucnit o exclamaţie de groază, urmată de o tăcere mormântală. Pilat a exclamat în timp ce îl arăta mulţimii: „Ecce homo! Iată omul!" Ura Marilor Preoţi şi a susţinătorilor acestora a crescut, dacă era posibil, la vederea Iui Iisus şi au strigat: „Omoară-1; Răstigneşte-1." „Nu sunteţi mulţumiţi?" a spus Pilat. „Pedeapsa pe care a primit-o este, fără îndoială, suficientă pentru a-1 vindeca de dorinţa de a se mai declara împărat." Dar ei strigau şi mai tare, iar mulţimea s-a alăturat strigătului: „Răstigneşte-1, Răstig neşte-1!" Atunci Pilat a pus să sune din trompetă pentru a cere linişte şi a spus: „Voi luaţi-l şi răstigniţi-l, căci eu nu-i găsesc vreo vină." „Noi avem o lege, iar după legea aceasta el trebuie să moară, au replicat preoţii, pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu." Aceste cuvinte „S-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu" au trezit temerile lui Pilat; el 1-a dus pe Iisus într-o altă încăpere şi 1-a întrebat: „De unde eşti tu?" Dar Iisus nu i-a dat nici un răspuns. „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să te răstignesc şi am putere să-ţi dau drumul?" „N-ai avea nici o putere asupra mea" i-a răspund Iisus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus; de aceea, cine mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat."

Comportamentul indecis, lipsit de vlagă al lui Pilat a neliniştit-o profund pe Claudia Procles. Acestea i-a trimis din nou zălogul, pentru a-i reaminti de promisiune, dar el a dat un răspuns vag, superstiţios, lăsând să se înţeleagă că va lăsa sentinţa cazului pe seama zeilor. Duşmanii lui Iisus, Marii Preoţi şi fariseii, auzind de eforturile făcute de Claudia pentru a-1 salva, au lansat printre oameni zvonul că adepţii Domnului nostru ar fi seduso, că El va fi eliberat, apoi se va alătura romanilor şi va provoca distrugerea Ierusalimului şi exterminarea evreilor.

Pilat era de-a dreptul copleşit de nelinişte şi nesiguranţă. El nu ştia care a n pasul următor şi din nou s-a adresat duşmanilor lui Iisus, declarând că "nu a găsit nici o vină în el", dar ei i-au cerut şi mai zgomotos moartea. u

nci el şi-a amintit acuzaţiile contradictorii care îi erau aduse lui Iisus, visele misterioase ale soţiei sale şi impresia de nedescris pe care i-o lăsaseră cuvintele lui Iisus şi s-a hotărât să-1 interogheze din nou, în scopul de a obţine unele informaţii care l-ar putea ilumina în ceea ce priveşte drumul pe care trebuie să-1 urmeze; s-a reîntors deci în Praetorium, a intrat singur într-o cameră şi a trimis după Mântuitor. A aruncat o privire Formei sfârtecate şi însângerate dinaintea lui şi a exclamat pentru sine: „Este posibil ca acesta să fie Dumnezeu?" Apoi s-a întors către Iisus şi 1-a conjurat să-i spună dacă el era Dumnezeu, dacă era împăratul promis evreilor, unde era împărăţia sa şi cărei clase de zei aparţinea. Eu pot reda doar sensul cuvintelor lui Iisus, dar acestea erau solemne şi grave. El i-a spus că „împărăţia sa nu era din lumea aceasta" şi în plus a vorbit cu hotărâre despre numeroasele crime ascunse care pângăreau conştiinţa lui Pilat. L-a avertizat în legătură cu soarta îngrozitoare care îl aşteaptă dacă nu se pocăieşte; iar în cele din urmă a spus că el însuşi, Fiul Omului, va veni în ziua finală, să-1 judece cum se cuvine.

Cuvintele lui Iisus l-au speriat şi l-au înfuriat pe Pilat; el s-a întors la balcon şi a repetat că îl va elibera pe Iisus, dar ei au strigat: „Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului." Alţii au spus că îl vor pârî împăratului pentru a le fi stricat festivalul; că trebuie să se hotărască pe dată, pentru că ei erau obligaţi să fie în Templu până la orele zece ale serii. Strigătul „Răstigneşte-l! Răstigneştel!" răsuna de peste tot; reverbera până şi de pe acoperişurile plate ale caselor de lângă forum, unde erau adunaţi mulţi oameni. Pilat a văzut că toate eforturile sale erau zadarnice şi că nu putea influenţa gloata furioasă. Strigătele şi injuriile acesteia erau asurzitoare, iar el a început să se teamă de o revoltă. Astfel că a luat apă şi s-a spălat pe mâini în faţa mulţimii, spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră." Un strigăt înfricoşător şi unanim a venit din partea mulţimii compacte, strânse din toate regiunile Palestinei: „Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri"

CAPITOLUL XXVIII REFLECŢII ASUPRA VIZIUNILOR

o;

ri de câte ori, în timpul meditaţiilor asupra Patimilor Domnului nos-

)tiU/ jmi imaginez că aud înfricoşătorul strigăt al evreilor: „Sângele lui Tce asupra noastră şi asupra copiilor noştri", extraordinare şi îngrozitoare iziuni mi se înfăţişează înaintea ochilor în acelaşi timp cu urmările acelui blestem solemn. îmi imaginez un cer mohorât acoperit de nori sângerii, din care se scurg săbii şi pumnale de foc care se coboară asupra mulţimii zgomotoase. Iar acest blestem, pe care şi l-au atras asupra lor, îmi pare a le pătrunde până în măduva oaselor până şi pruncilor nenăscuţi. îi văd înconjuraţi din toate părţile de întuneric. Cuvintele pe care le rostesc iau, în ochii mei, forma unor flăcări negre care ricoşează împotriva lor, pătrunzând în corpul unora şi învârtindu-se doar în jurul altora.

Aceştia din urmă sunt cei convertiţi după moartea lui Iisus, şi care au fost numeroşi, pentru că atât Iisus, cât şi Măria nu au încetat să se roage pentru mântuirea acestor mizerabile creaturi.

Atunci când, în. timpul viziunilor de acest fel, mă îndrept cu gândul înspre sfintele suflete ale lui Iisus şi Măriei şi înspre cele ale duşmanilor lui Hristos, tot ce se întâmplă în ei îmi apare sub diferite forme. Văd numeroşi diavoli prin mulţime, agitându-i şi încurajându-i pe evrei, şoptindu-leja urechi, intrându-le în guri, incitându-i şi mai tare împotriva lui Iisus, dar cu toate acestea tremurând la vederea inefabilei sale iubiri şi a răbdării cereşti.

Nenumăraţi îngeri îi înconjurau pe Iisus, pe Măria şi pe cei câţiva sfinţi prezenţi acolo. înfăţişarea acestor îngeri trăda rolul pe care îl jucau; unii reprezentau consolarea, alţii rugăciunea sau unele dintre lucrările milei.

Mai văd adesea şi voci, uneori consolatoare, alteori ameninţătoare, sub înfăţişarea unor licăriri de lumină, strălucitoare sau colorate, ieşind din gurile acestor apariţii; şi le văd sentimentele, suferinţele interioare, într-un cuvânt fiecare gând, sub înfăţişarea unor raze întunecate sau strălucitoare. Atunci înţeleg totul perfect, dar mi-este imposibil să le explic şi altora. Mai mult decât atât, mi-e atât de rău şi sunt atât de copleşită de durerea pe care 0 simt pentru păcatele mele şi ale lumii, sunt atât de devastată de priveliştea suferinţelor Domnului nostru, încât nu-mi pot imagina cum de es te posibil să ofer o relatare coerentă a acestor evenimente. Multe din aceste lucruri, dar în special apariţia diavolilor şi a îngerilor, relatate de către alţii care au avut viziuni al Patimilor lui Iisus Hristos, sunt fragmente ale percepţiilor interioare simbolice ale acestei specii, care variază în funcţie de starea sufletească a spectatorului. De aici şi numeroasele contradicţii pentru că multe din lucruri sunt în mod natural uitate sau omise.

Sora Emmerich vorbea uneori despre aceste subiecte, fie în timpul viziunilor Patimilor, fie înainte ca ele să înceapă; dar cel mai adesea refuza să vorbească despre ele, de teamă să nu creeze confuzie în viziuni. Este uşor de văzut cât de greu trebuie să îi fi fost ca în mijlocul atâtor felurite apariţii să păstreze o minimă coerenţă a povestirii. Nu ar fi de mirare să întâlnim unele omisiuni şi confuzii în descrierile ei.

CAPITOLUL XXIX IISUS CONDAMNAT LA RĂSTIGNIRE ilat, care nu dorea să cunoască adevărul, ci doar să iasă cu faţa curată din acest necaz, a devenit mai nesigur ca niciodată; conştiinţa îi şoptea „Iisus este nevinovat;" soţia lui spunea „este un sfânt;" superstiţiile îl făceau să se teamă că Iisus era un duşman al zeilor lui; iar laşitatea îl umplea de groază, căci dacă Iisus era un zeu s-ar fi răzbunat pe judecătorul său. Era atât iritat, cât şi speriat de ultimele cuvinte ale lui Iisus şi a făcut o nouă încercare de a-1 elibera, dar evreii l-au ameninţat imediat că-1 vor pârî împăratului. Această ameninţare 1-a îngrozit şi a hotărât să le facă pe plac, deşi era ferm convins de nevinovăţia lui Iisus şi perfect conştient că prin pronunţarea condamnării la moarte ar încălca orice lege a justiţiei, pe lângă faptul că ar încălca promisiunea făcută soţiei sale dimineaţa. Astfel 1-a sacrificat el pe Iisus vrăjmăşiei evreilor şi a încercat să-şi înăbuşe remuş-cările spălându-se pe mâini înaintea mulţimii, spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră." în van ai pronunţat, o, Pilat, aceste cuvinte, căci sângele Lui se află şi pe capul tău; nu-ţi poţi spăla sângele Lui de pe suflet, aşa cum nu ti—1 poţi spăla nici de pe mâini. De abia încetaseră aceste înfricoşătoare cuvinte: „Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri", că Pilat a şi început pregătirile pentru pronunţarea sentinţei. A cerut roba pe care o purta în ocaziile oficiale, şi"a pus pe cap un fel de diademă, lucrată cu pietre preţioase, şi-a schimbai

P

a şj a pUS să-i fie adus un baston. Era înconjurat de soldaţi, precedat 1 fiterii aparţinând tribunalului şi urmat de scribi, care duceau suluri de amente şi cărţi folosite la înscrierea numelor şi datelor. Un om mergea f rrunte, ducând o trompetă. Procesiunea a mărşăluit în această ordine de i nalatul lui Pilat până la forum unde, vizavi de stâlpul la care fusese b'ciuit Iisus, era aşezat un scaun înalt, folosit la aceste ocazii speciale. Acest tribunal se numea Gabbatha; era o terasă rotundă, la care se ajungea pe nişte scări; deasupra era un scaun pentru Pilat, iar în spatele acestui scaun era o bancă destinată celor cu funcţii mărunte, în timp ce un număr de soldaţi erau aşezaţi în jurul terasei şi pe scări. Mulţi farisei părăsiseră palatul şi merseseră la Templu, astfel încât doar Caiafa, Ana şi douăzeci şi opt de preoţi l-au urmat pe guvernatorul roman în forum. Cei doi tâlhari fuseseră duşi acolo în momentul în care Pilat îl arătase pe Iisus mulţimii, spunând: „Ecce homo!"

Când arcaşii l-au adus la tribunal şi l-au aşezat între cei doi răufăcători Domnul nostru purta încă mantaua purpurie, coroana de spini pe cap şi mâinile încătuşate. De îndată ce Pilat s-a aşezat li s-a adresat din nou duşmanilor lui Iisus cu aceste cuvinte: „Iată împăratul vostru!"

Dar strigătele „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!" răsunau din toate părţile. „Să răstignesc pe împăratul vostru?" a întrebat Pilat. „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezar!" au răspuns Marii Preoţi.

Pilat a înţeles că era cu totul de prisos să mai spună ceva şi a început pregătirile pentru pronunţarea sentinţei. Cei doi tâlhari îşi primiseră sentinţele de răstignire cu ceva timp în urmă, dar Marii Preoţi le obţinuseră o amânare, pentru ca Domnul nostru să sufere o umilinţă în plus - aceea de a fi executat împreună cu doi criminali de cea mai joasă speţă. Crucile celor doi tâlhari erau lângă ei; cea a Domnului nostru nu fusese adusă, pentru că nu fusese condamnat încă la moarte.

Sfânta Fecioară, care după biciuirea lui Iisus se retrăsese la o oarecare depărtare, s-a apropiat din nou pentru a auzi condamnarea la moarte a ll ilui şi Dumnezeului ei. Iisus stătea în mijlocul arcaşilor, la baza scărilor care duceau la tribunal. A răsunat trompeta pentru a se face tăcere, iar apoi josnicul şi laşul judecător a pronunţat, cu o voce nehotărâtă, tremurătoare, condamnarea la moarte a Celui Drept. Vederea acestei fiinţe laşe şi pucitare, vrednice de dispreţ, pe care fără doar şi poate că înaltul rang o a s n ^ u-şi încapă în piele de mândrie, aproape că m-a copleşit, iar bucuria feroce a călăilor - feţele triumfătoare ale Marilor Preoţi, pentru a nu mai vorbi de starea deplorabilă în care fusese adus Mântuitorul nostru iubit şi de durerea chinuitoare a Mamei Sale - mi-au sporit suferinţa. Am ridicat privirea şi i-am văzut pe evreii cei cruzi devorându-şi victima din priviri, pe soldaţii care asistau impasibili şi mulţimea de demoni oribili care mergeau de colo până colo amestecându-se în mulţime. Simţeam ca eu ar fi trebuit să fiu în locul lui Iisus, iubitul meu Mire, pentru că atunci sentinţa nu ar mai fi fost nedreaptă; dar eram atât de copleşită de durere, iar suferinţa îmi era atât de intensă, încât nu îmi pot aminti cu exactitate tot ce am văzut. Voi încerca, totuşi, să ofer o relatare cât mai corectă.

După un lung preambul, constând în principal în cele mai exagerate şi pompoase elogii aduse împăratului Tiberiu, Pilat a vorbit despre acuzaţiile aduse lui Iisus de Marii Preoţi. El a spus că aceştia îl condamnaseră la moarte pentru deranjarea liniştii publice şi pentru a le fi încălcat legile spunându-şi Fiu al lui Dumnezeu şi împărat al evreilor; şi că oamenii ceruseră în unanimitate ca hotărârea lor să fie pusă în aplicare. în ciuda convingerii sale asupra nevinovăţiei lui Iisus, josnicul şi mizerabilul judecător nu s-a jenat să spună că la rândul său considera decizia lor ca una corectă şi că în consecinţă va pronunţa condamnarea prin aceste cuvinte: „îl condamn pe Iisus din Nazaret, împăratul evreilor, la răstignire;" şi a poruncit călăilor să aducă crucea. îmi amintesc, cred, şi că el a luat în mâini un băţ lung, 1-a rupt şi 1-a aruncat la picioarele lui Iisus.

La auzul cuvintelor lui Pilat, Mama lui Iisus şi-a pierdut pentru câteva momente cunoştinţa, căci era încredinţată de pe acum că iubitul ei Fiu va muri de cea mai înjositoare şi dureroasă dintre morţi. Ioan şi sfintele femei au îndepărtat-o, de teamă ca neomenoasele creaturi care îi înconjurau să nu mai păcătuiască şi prin batjocorirea durerii ei. Dar de îndată ce şi-a revenit puţin, ea a implorat să fie dusă iarăşi la fiecare din locurile sfinţite de suferinţele Fiului ei pentru a le stropi cu lacrimi; şi astfel a pus stăpânire Maica Domnului nostru pe aceste locuri sfinte, în numele Bisericii.

Pilat a scris apoi sentinţa, iar cei ce stăteau în spatele lui au copiat-o de trei ori. Cuvintele pe care le scrisese difereau de cele pe care le pronunţase; vedeam clar că mintea sa era îngrozitor de agitată - un înger al mâniei a apărut pentru a-i conduce mâna. Esenţa sentinţei scrise era aceasta: ,P& teama unei revolte, am fost nevoit să mă supun dorinţelor Marilor Preoţi/ ale Sanhedrinului şi ale poporului, care au cerut cu vehemenţă moartea l ul din Nazaret, pe care îl acuzau de deranjarea ordinii publice şi de a le fi

hT sfemiat şi încălcat legile. L-am încredinţat lor pe Iisus, deşi acuzaţiile a eau a fi neîntemeiate. Am făcut asta de teama unei plângeri la împărat m că aş încuraja revoltele şi aş provoca nemulţumirea evreilor prin refuzul dreptului lor la justiţie."

El a scris apoi inscripţia pentru cruce, în timp ce copiştii lui au copiat de câteva ori sentinţa, pentru ca aceasta să poată fi trimisă în diferite părţi ale ţării.

Marii Preoţi au fost extrem de nemulţumiţi de cuvintele sentinţei, despre care au spus că nu sunt adevărate şi au încercuit gălăgioşi tribunalul, în încercarea de a-1 convinge să schimbe inscripţia şi să nu scrie împăratul evreilor, ci că el a spus că ar fi împăratul evreilor.

Pilat s-a enervat şi le-a răspuns nerăbdător „Ce am scris, am scris!"

Ei erau îngrijoraţi, de asemenea, ca nu cumva crucea Domnului nostru să fie mai mare decât cele ale tâlharilor, dar acest lucru era necesar, pentru că altfel inscripţia lui Pilat nu ar mai fi încăput. Atunci ei au încercat să-1 convingă să nu mai pună deloc această inscripţie vătămătoare. Dar Pilat era hotărât, iar cuvintele lor nu au avut nici un efect asupra lui; au fost deci nevoiţi să lungească crucea, adăugându-i o bucată de lemn. Ca urmare, forma crucii era ciudată - cele două braţe arătau precum crengile unui copac, iar forma aducea foarte mult cu cea a literei Y, cu partea inferioară lungită astfel încât să răsară dintre cele două braţe, care fuseseră adăugate separat şi erau mai subţiri decât corpul crucii. La baza crucii a fost bătută o bucată de lemn, pentru picioare.

In timp ce Pilat pronunţa nedreapta sentinţă am văzut-o pe soţia lui, Claudia Procles, trimiţându-i înapoi zălogul pe care i-1 dăduse. Seara ea a părăsit palatul şi s-a alăturat prietenilor Domnului nostru care au ascuns-o intr-o grotă subterană din casa lui Lazăr din Ierusalim. în aceeaşi zi, mai arziu, l-am văzut pe un prieten al Domnului nostru sculptând cuvintele >udex injustus şi numele Claudiei Procles pe o piatră verzuie, aflată în spatele terasei numite Gabbatha - această piatră se găseşte încă în fundaţia unei biserici sau case din Ierusalim, aflată pe locul care se numea Gabbatha. audia Procles a devenit creştină, 1-a urmat pe Sfântul Pavel şi a devenit Cea mai bună prietenă a acestuia. ar . e în dată ce Pilat a pronunţat sentinţa Iisus a fost dat pe mâinile Şi or, iar hainele pe care şi le dăduse jos în curtea lui Caiafa i-au fost aduse pentru a le îmbrăca la loc. Cred că vreun suflet mai milos le spălase pentru că păreau curate. Ticăloşii care îl înconjurau pe Iisus i-au dezlegat mâinile pentru a-şi schimba hainele şi i-au smuls cu brutalitate mantaua purpurie cu care îl îmbrăcaseră în bătaie de joc, redeschizându-i astfel toate rănile. El şi-a pus cu mâini tremurătoare pânza de in, iar ei i-au aruncat pelerina peste umeri. Coroana de spini fiind prea mare şi împiedicând roba pe care Mama Sa i-o făcuse să-i treacă peste cap, aceştia i-au tras-o violent în jos, fără a le păsa de durerea pe care i-o provocau astfel. Haina de lână albă i-a fost aruncată peste umeri, apoi centura largă şi mantaua. După aceea i-au legat din nou mijlocul cu un inel acoperit cu spini ascuţiţi de fier, iar de acesta au legat frânghiile cu care era dus; toate acestea cu obişnuita lor cruzime şi brutalitate.

Cei doi tâlhari stăteau unul de-a dreapta, iar celălalt de-a stânga lui Iisus, cu mâinile legate şi cu lanţuri în jurul gâturilor. Ei erau acoperiţi de răni negre, efecte ale biciuirii din ziua precedentă. Comportamentul celui care ulterior s-a convertit era calm şi liniştit, în timp ce celălalt, dimpotrivă, era bădăran şi insolent şi s-a alăturat arcaşilor în maltratarea şi insultarea lui Iisus, care îşi privea însoţitorii cu iubire şi compasiune, sacrificându-se pentru mântuirea lor. Arcaşii au adunat toate instrumentele necesare răstignirii şi au făcut pregătirile pentru îngrozitorul şi durerosul drum al Calvariei.

Ana şi Caiafa au abandonat în cele din urmă disputa cu Pilat şi s-au retras furioşi, luând cu ei bucăţile de pergament pe care era scrisă sentinţa; s-au depărtat în grabă, de teamă să nu întârzie la Templu pentru sacrificiul pascal. Astfel l-au părăsit Marii Preoţi fără să ştie pe adevăratul Miel Pascal.

Ei s-au dus într-un templu de piatră pentru a ucide şi sacrifica un miel care era doar un simbol şi l-au părăsit pe adevăratul Miel Pascal, care era condus înspre Altarul Crucii de către călăii cei cruzi; erau foarte atenţi să nu se pângărească pe din afară, în timp ce sufletele le erau complet pângărite de furie, ură şi invidie. Ei spuseseră: „Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!" Iar cu aceste cuvinte au îndeplinit ceremonia şi au aşezat mâna călăului pe creştetul Victimei. Astfel au luat naştere cele două cărări - cea care ducea la altarul aparţinând legii iudaice, cealaltă care ducea la Altarul Graţiei: Pilat, păgânul mândru şi şovăielnic robul lumii, care s-a cutremurat în prezenţa lui Dumnezeu şi cu toate aces tea s-a închinat la falşii săi zei, a ales o cale de mijloc şi s-a întors la palat.

Nedreapta sentinţă a fost pronunţată în jurul orelor zece ale dimineţii-

CAPITOLUL XXX PURTAREA CRUCII

C

ând Pilat a părăsit palatul o parte din soldaţi l-au urmat şi erau aliniaţi în coloane în faţa palatului; câţiva i-au însoţit pe răufăcători. Douăzeci si opt de farisei înarmaţi au sosit la forum călare pentru a-1 escorta pe Iisus la locul execuţiei, iar printre aceştia erau cei şase duşmani ai lui Iisus care ajutaseră la prinderea din Grădina Măslinilor. Arcaşii l-au condus pe Iisus în mijlocul curţii, sclavii i-au aruncat crucea la picioare, iar cele două braţe erau bine legate de piesa centrală. Iisus a îngenuncheat lângă ea, a îmbrătişat-o cu sfintele lui braţe şi a sărutat-o de trei ori adresând, în acelaşi timp, o emoţionantă rugăciune de mulţumire Tatălui său Ceresc pentru munca de mântuire pe care o începuse. Printre păgâni exista obiceiul ca preotul să îmbrăţişeze crucea, iar Iisus şi-a îmbrăţişat crucea în acest mod, augustul altar pe care urma să fie oferit sângerosul şi mântuitorul sacrificiu. Arcaşii l-au pus imediat să se ridice şi apoi să îngenuncheze iarăşi şi aproape fără nici un ajutor i-au pus crucea grea pe umărul drept, lăsând greutatea ei pe braţul lui stâng. Am văzut îngerii veniţi să îl ajute, căci altfel nu ar fi reuşit nici măcar să o ridice de la pământ. în timp ce Iisus era încă în genunchi şi se ruga, călăii au aşezat braţele crucilor, care erau puţin curbate şi nu fuseseră încă legate de piesa centrală, pe spinările celor doi tâlhari şi le-au legat strâns mâinile de ele. Părţile de mijloc ale crucilor erau cărate de sclavi, părţile transversale urmând a fi legate de acestea doar înaintea răstignirii. O trompetă a anunţat plecarea călăreţilor lui Pilat, iar unul dintre fariseii din escortă a venit la Iisus, care era încă îngenuncheat, şi i-a spus: „Ridică-te, ne-au ajuns minunatele tale predici; ridică-te şi să mergem." L-au ridicat brutal căci El nu era în stare să se ridice fără ajutor, Şi î-au pus pe umeri greutatea crucii pe care şi noi trebuie să o purtăm după l potrivit adevăratei şi sfintei Sale porunci de a îl urma. Aşa a început marşul triumfător al împăratului împăraţilor, un marş pe cât de umilitor pe Pământ, pe atât de glorios în ceruri.

Cu ajutorul frânghiilor, pe care călăii le legaseră de piciorul crucii, doi rcaşi o susţineau pentru a nu se agăţa de ceva, iar alţi patru soldaţi ţineau anghiil e pe care i le legaseră lui Iisus pe sub haine. Priveliştea Domnului r u, tremurând sub povara Sa, mi-a amintit puternic de Isaac, care îşi e lemnul destinat propriului sacrificiu în munţi. Trompeta lui Pilat a răsunat ca semn al plecării, căci el însuşi intenţiona să meargă însp re Calvaria de teama unei revolte. Era călare, în armură, înconjurat de ofiţeri şi de un corp de cavalerie şi era urmat de vreo trei sute de infanterişti veniţi de la frontierele Italiei şi Elveţiei. Procesiunea era deschisă de u n trompetist, care sufla în trompetă la fiecare colţ şi rostea sentinţa. Un număr de femei şi copii mergeau în spatele procesiunii purtând funii, cuie, pene şi coşuri umplute cu diferite lucruri; alţii, mai puternici, duceau ţăruşi, scări şi părţile centrale ale crucilor celor doi tâlhari, iar câţiva farisei îi urmăreau călare. Un băiat care avea grijă de inscripţia scrisă de Pilat pentru cruce mai ducea, la capătul unei prăjini lungi, coroana de spini care îi fusese dată jos lui Iisus, dar el nu părea la fel de rău şi împietrit la inimă ca restul. Apoi l-am zărit pe Binecuvântatul Salvator şi Mântuitor - cu picioarele umflate şi însângerate - cu spatele încovoiat, aproape să se prăbuşească sub greutatea crucii, cu întreg corpul acoperit de răni şi sânge. El părea pe jumătate leşinat de oboseală (nu mai mâncase şi nu mai dormise de la cina din noaptea trecută), slăbit de sângele pierdut şi uscat de setea produsă de febră şi durere. Ţinea crucea pe umărul drept cu braţul drept, braţul stâng îi atârna aproape lipsit de vlagă, dar când şi când încerca să-şi ridice mantaua lungă, pentru ca picioarele-i însângerate să nu se încurce în ea. Cei patru arcaşi care ţineau frânghiile ce îi ţineau mijlocul mergeau la o oarecare depărtare de El; cei doi din faţă îl trăgeau înainte, iar cei din spate îl trăgeau înapoi, astfel încât se putea deplasa doar cu mare greutate. Mâinile îi erau tăiate de frânghiile cu care fuseseră legate; faţa îi era însângerată şi desfigurată; părul şi barba îmbibate de sânge; greutatea crucii şi a lanţurilor făcea ca haina de bumbac să i se lipească de răni şi să le redeschidă: îi erau adresate doar cuvinte urâte şi de batjocură, dar El continua să se roage pentru persecutorii Săi, iar chipul Lui exprima iubire şi resemnare. Mai mulţi soldaţi înarmaţi mergeau alături de procesiune, iar în spatele lui Iisus veneau cei doi tâlhari; braţele crucilor lor, separate de mijloc, le erau puse în spinare, iar mâinile le erau legate strâns de cele două capete. Aceştia purtau şorţuri largi, cu un fel de pelerine fără mâneci care le acopereau partea superioară a corpurilor, iar pe capete aveau pălării de paie. Tâlharul cel bun era calm, dar celălalt era, dimpotrivă, furios, şi nu se oprea din înjurat şi blestemat. Procesiunea era încheiată de fariseii rămaşi/ călări, care mergeau de colo până colo pentru a menţine ordinea. Pilat ş1 curtenii săi erau la o oarecare depărtare în urmă; el se afla în mijlocul

ofiţerilor, îmbrăcat în armură, precedat de un escadron de cavalerie şi at de trei sute de pedestraşi. A traversat forumul şi a intrat pe una din (r"zile principale, căci mărşăluia prin cetate de teama vreunei revolte.

Iisus a fost condus pe o stradă îngustă, mărginaşă, pentru ca cesiunea sg nu jţ deranjeze pe oamenii care mergeau la Templu şi, de asemenea, pentru ca strada principală să le rămână doar lui Pilat şi crupului său. Mulţimea se dispersase şi pornise în diferite direcţii aproape imediat după citirea sentinţei, iar cea mai mare parte a evreilor fie s-au întors la casele lor, fie la Templu pentru a grăbi pregătirile necesare sacrificării Mielului Pascal; dar o parte se îmbulzeau pentru a vedea trista procesiune trecând. Soldaţii romani împiedicau pe oricine să se alăture procesiunii, astfel că majoritatea curioşilor erau nevoiţi să ocolească pe străzi lăturalnice sau să se grăbească pentru a ajunge la Calvaria înaintea lui Iisus. Strada pe care era dus Iisus era îngustă şi murdară; El a suferit mult parcurgând-o, pentru că soldaţii erau aproape şi îl hărţuiau. Unii stăteau pe acoperişurile caselor şi la ferestre, insultându-1; sclavii care munceau pe străzi aruncau în El cu mizerii şi noroi; până şi copiii, incitaţi de duşmanii lui, îşi umpluseră şorţuleţele cu pietre ascuţite, pe care le aruncau înaintea porţilor în timp ce Iisus trecea, astfel că acesta era nevoit să calce pe ele.

CAPITOLUL XXXI PRIMA CĂDERE A LUI IISUS C trăda despre care am vorbit, după ce o cotea puţin la stânga, devenea ~*mai abruptă şi mai largă; pe sub ea trecea un apeduct subteran care pornea de la Muntele Sion, iar în apropierea ei era o groapă care, după ce ploua, se umplea adesea cu apă şi noroi. în centrul ei era amplasată o piatră mare care le permitea oamenilor să treacă mai uşor peste ea. Când Iisus a ajuns în acest loc era cu totul epuizat şi incapabil să meargă, iar cum arcaşii 1 răgeau şi îl împingeau fără urmă de milă, El a căzut chiar pe această Piatră, iar crucea a căzut lângă El. Călăii cei cruzi au fost nevoiţi să se Prească, l-au insultat şi l-au lovit fără milă, dar întreaga procesiune s-a " ' ' u cru care a provocat o oarecare confuzie. Degeaba şi-a ridicat El mâna pentru ca să îl ajute cineva să se ridice: „Ah, a exclamat, totul se va termina în curând"; şi s-a rugat pentru duşmanii Săi. „Ridicaţi-1, au spus fariseii, altfel va muri în mâinile noastre." în urma procesiunii erau multe femei şi copii; primele plângeau, iar cei din urmă erau speriaţi. Iisus a primit, totuşi, un ajutor de sus şi şi-a ridicat capul; dar acei oameni cruzi, departe de a încerca să-i aline suferinţele, i-au pus iarăşi coroana de spini pe cap înainte de a-1 scoate din noroi, iar de îndată ce s-a ridicat i-au pus la loc crucea în spate. Coroana de spini de pe cap îi sporea nespus durerea şi îl obliga să se aplece într-o parte pentru a face loc crucii, care îi apăsa greu pe umeri.

CAPITOLUL XXXII A DOUA CĂDERE A LUI IlSUS Fmediat după pronunţarea nedreptei sentinţe, năpăstuita mamă a lui JLlisus părăsise forumul, însoţită de Ioan şi de alte câteva femei. Ea era preocupată de a parcurge toate locurile sfinţite de Domnul nostru şi de a le uda cu lacrimi. Dar când sunetul trompetei, oamenii grăbiţi şi zăngănitul călăreţilor au vestit pornirea procesiunii înspre Calvaria, nu a putut rezista tentaţiei mistuitoare de a-şi mai revedea o dată iubitul Fiu şi 1-a implorat pe Ioan să o ducă într-unui din locurile prin care acesta trebuia să treacă. Ioan a condus-o la un palat a cărui intrare dădea în strada pe care Iisus o traversase după prima cădere; cred că era locuinţa marelui preot Caiafa, al cărui tribunal se afla în zona numită Sion. Ioan a cerut şi a obţinut de la un servitor bun la inimă permisiunea de a sta la intrarea pomenită mai sus, împreună cu Măria şi cu însoţitorii ei. Maica Domnului era palidă, ochii îi erau

roşii de plâns şi era bine înfăşurată într-o manta gri-albastră. Zarva şi cuvintele insultătoare ale mulţimii furioase se auzeau bine; iar în acel moment un crainic a anunţat cu glas puternic că cei trei răufăcători urmau să fie răstigniţi. Servitorul a deschis uşa; oribilele zgomote deveneau tot mai distincte, iar Măria s-a aruncat în genunchi. După ce s-a rugat cu fervoare, ea s-a întors către Ioan şi a spus: „Să rămân? Să plec? Voi avea puterea de a suporta o astfel de privelişte?" Ioan i-a răspuns: „Dacă nu rămâi pentru a-1 vedea trecând, vei suferi după aceea." Au rămas deci ă uşă, cu ochii aţintiţi as>upra procesiunii aflate încă la depărtare, dar a avansa încet. Când cei care purtau instrumentele necesare execuţiei apropiat, iar Mama lui Iisus le-a văzut expresiile insolente şi f urnfătoare, ea nu s-a mai putut stăpâni, dar şi-a unit mâinile ca şi cum ar fi aşteptat ajutor din partea cerului. Unul dintre ei şi-a întrebat însoţitorii: Cine este femeia care jeleşte astfel?" Un altul i-a răspuns: „Este Mama Galileeanului." Când oamenii cei cruzi au auzit asta, departe de a fi impresionaţi, au început să-şi bată joc de durerea celei mai năpăstuite dintre mame: au arătat înspre ea, iar unul dintre ei a luat piroanele care urmau să fie folosite la răstignirea lui Iisus şi i le-a arătat într-o manieră jignitoare; dar ea a întors capul, şi-a aţintit ochii la Iisus, care se apropia, şi s-a sprijinit de stâlp de teamă ca nu cumva să leşine iar de durere, căci obrajii îi erau mai palizi ca moartea, iar buzele aproape albastre. Primii au trecut fariseii călare, urmaţi de băiatul care ducea inscripţia. Apoi venea iubitul ei Fiu. Acesta era gata să se prăbuşească sub greutatea crucii, iar capul, încoronat încă cu spini, îi cădea agonizând pe umăr. I-a aruncat Mamei sale o privire plină de compasiune şi durere, s-a clătinat şi a căzut pentru a doua oară în genunchi şi în mâini. Pentru Măria această privelişte a fost o adevărată tortură. A uitat orice altceva; nu-i mai vedea nici pe soldaţi, nici pe călăi; tot ce vedea era prea-iubitul ei Fiu şi repezindu-se din uşă în mijlocul grupului care îl insulta şi maltrata, s-a aruncat în genunchi lângă el şi 1-a îmbrăţişat. Singurele cuvinte pe care le-am auzit au fost: „Fiule iubit!" şi „Mamă!" dar nu ştiu dacă aceste cuvinte au fost cu adevărat rostite sau dacă mi le-am închipuit.

A urmat un moment de confuzie. Ioan şi sfintele femei au încercat să o ridice pe Măria de la pământ, iar arcaşii au ocărât-o, unul din ei spunând: »Ce mai vrei cu el, femeie? Nu s-ar afla în mâinile noastre dacă l-ai fi crescut cum trebuie."

Câţiva dintre soldaţi au părut mişcaţi; şi deşi au obligat-o pe Sfânta fecioară să se retragă la intrare, nici unul nu. a atins-o. Ioan şi femeile au inconjurat-o în timp ce ea se prăbuşea aproape leşinată pe o piatră de lângă lntrare Şi pe care au rămas urmele mâinilor ei. Această piatră era foarte Ur ă şi a fost mai apoi dusă la prima biserică catolică construită în e rusalim, lângă lacul Betsaida, în perioada episcopatului Sfântului Iacov e Mic. Cei doi discipoli care o însoţeau pe Mama lui Iisus au dus-o în casă au ^chis uşa. în acest timp arcaşii îl ridicaseră pe Iisus, obligându-1 să ducă crucea într-un alt mod. Braţele crucii fiind detaşate de piesa centrală s' încurcându-se în frânghiile cu care era legat, El le susţinea pe braţ şi astfel greutatea corpului crucii era mai mică, aceasta târându-se mai mult n e pământ. Am văzut numeroşi oameni adunaţi în grupuri; cea mai mare parte se amuzau insultându-1 pe Domnul nostru în fel şi chip, dar câteva femei acoperite cu voaluri jeleau. Copiii erau îmbrăcaţi în tunici pestriţe; doi dintre ei, cei mai mari, aru ' • alexandru, s-au alăturat mai apoi discipolilor; cel de-al treilea era H mai nuc, dar după câţiva ani a mers să locuiască împreună cu Sfântul mn f n De îndată ce a început Simon să poarte crucea pentru lisus, inima i-a fost profund atinsă de har.

CAPITOLUL XXXIII SlMON DIN ClRENA. A TREIA CĂDERE A LUI IlSUS rocesiunea ajunsese la o arcadă formată într-un perete vechi al cetăţii, de partea cealaltă a unei pieţe în care se sfârşeau trei străzi, când lisus s-a împiedicat de o piatră mare aşezată în mijlocul arcadei; crucea i-a alunecat de pe umăr, El a căzut pe piatră şi nu s-a mai putut ridica. Mai mulţi oameni cu înfăţişări respectabile aflaţi în drum spre Templu s-au oprit şi au exclamat cu compasiune: „Priviţi-1 pe sărmanul acesta; cu siguranţă va muri!" dar duşmanii lui nu s-au arătat îndurători.

Această cădere a provocat o nouă întârziere, căci Domnul nostru nu se putea ridica, iar fariseii le-au spus soldaţilor: „Nu va ajunge viu la locul execuţiei, dacă nu găsiţi pe cineva care să-i ducă crucea." în acel moment se întâmpla să treacă pe acolo Simon din Cirena, un păgân, însoţit de cei trei copii ai săi. Acesta era grădinar; tocmai terminase lucrul la o grădină de lângă zidul estic al cetăţii şi ducea o legătură de vreascuri curăţate. Soldaţii, cunoscând după haine că era păgân, l-au înşfăcat şi i-au poruncit să îl ajute pe lisus la purtarea crucii. La început el a refuzat, dar a fost silit să se supună, deşi copiii speriaţi plângeau şi făceau o mare gălăgie. Câteva femei i-au potolit şi s-au îngrijit de ei. Simon era foarte supărat şi şi-a exprimat iritarea că era obligat să meargă alături de un om aflat într-o stare atât de deplorabilă de murdărie şi mizerie, dar lisus a gemut şi i-a aruncat o privire atât de blândă şi de cerească, încât acesta a fost emoţionat şi, renunţând să se nna 1 împotrivească, 1-a ajutat să se ridice. în acest timp călăii i-au legat un braţ a' crucii de umeri şi a mers în spatele Domnului nostru uşurându-1 în ma re măsură de greutate; iar când totul a fost pregătit procesiunea s-a pus î n mişcare. Simon era un om zdravăn şi părea să aibă în jur de patruzeci de CAPITOLUL XXXIV VĂLUL VERONICĂI

P

-^n timp ce procesiunea trecea de-a lungul unei străzi lungi, a avut loc un Xincident care 1-a impresionat puternic pe Simon. Un număr de persoane respectabile se îndreptau spre Templu; mulţi dintre ei s-au ferit din drum când l-au văzut pe lisus de teama fariseică de a nu fi pângăriţi în timp ce alţii, dimpotrivă, s-au oprit pentru a-şi exprima mila faţă de suferinţa Lui. Dar când procesiunea a ajuns cam la două sute de paşi de locul în care Simon începuse să îl ajute pe Domnul nostru la purtarea crucii Sale, uşa unei case frumoase de pe partea stângă s-a deschis şi o femeie cu o înfăţişare maiestuoasă, cu o fetiţă de mână, a ieşit şi a păşit chiar în fruntea procesiunii. Numele curajoasei femei care îndrăznise să înfrunte mulţimga furioasă era Serafia; era soţia lui Sirah, unul dintre sfetnicii Templului, iar mai târziu a rămas cunoscută sub numele de Veronica, acesta venind de la cuvintele vera icon (adevăratul chip), pentru a comemora purtarea ei curajoasă din acea zi.

Serafia preparase un minunat vin aromat pe care intenţiona să i-1 ofere cu pietate Domnului nostru pentru a-i răcori durerosul drum al Calvariei. Ea stătuse o vreme în stradă, iar în cele din urmă se întorsese în casă pentru a aştepta. Când am văzut-o prima oară era înfăşurată într-un văl lung şi ţinea de mână o fetiţă de nouă ani pe care o adoptase; de asemenea, pe braţ 11 atârna un văl larg, iar în timp ce procesiunea se apropia, încerca să ascundă vasul cu vin. Cei ce mergeau în fruntea procesiunii au încercat să o ea ea * ° parte; dar ea şi-a făcut loc prin gloată, printre soldaţi şi arcaşi, a la lisus, a îngenuncheat în faţa Lui şi i-a dat vălul, spunând în acelaşi : "Ingăduiţi-mi să şterg faţa Domnului meu." lisus a luat vălul cu na sta ngă, şi-a şters faţa însângerată şi i 1-a înapoiat mulţumindu-i.

Serafia 1-a sărutat şi 1-a pus sub manta. Fata i-a oferit timidă vinul, j a soldaţii cei brutali nu i-au permis să îl bea. Impetuozitatea acelui act curajos al Serafiei luase gărzile prin surprindere şi provocase o oprire de moment neplanificată, de care Serafia profitase pentru a-i da vălul Stăpânului Divi n' Atât fariseii, cât şi gărzile s-au înfuriat foarte tare, nu doar de oprirea bruscă, cât de dovada publică de veneraţie care îi era adusă lui Iisus şi s-au răzbunat lovindu-1 şi insultându-1, în timp ce Serafia se reîntoarse grăbită în casă.

De îndată ce a ajuns în camera ei a pus vălul de lână pe o masă, căzând aproape inconştientă în genunchi. Un prieten care a intrat la scurt timp î n cameră a găsit-o îngenuncheată, cu copilul plângând lângă ea şi, spre surprinderea lui, a văzut chipul însângerat al Domnului nostru imprimat pe văl; asemănarea era perfectă, deşi priveliştea era sfâşietoare şi dureoasă.

El a ridicat-o pe Serafia şi i-a arătat vălul. Ea a îngenuncheat la loc înaintea lui şi a exclamat printre lacrimi: „Acum pot lăsa într-adevăr totul în urma mea cu inima uşoară, căci Domnul meu mi-a oferit o amintire de la El." Acest văl era făcut dintr-o lână foarte fină; lungimea era de trei ori mai mare decât lăţimea şi se purta de obicei pe umeri. Obiceiul era ca aceste văluri le să fie oferite celor aflaţi la necaz, extenuaţi sau bolnavi, pentru a-şi şterge feţele şi erau făcute cu scopul de a exprima grija sau compasiunea.

Veronica a păstrat acest văl până la moarte şi 1-a agăţat la capul patului; el i-a fost dăruit apoi Sfintei Fecioare care 1-a lăsat Apostolilor, iar aceştia l-au transmis mai departe Bisericii.

Serafia şi Ioan Botezătorul erau veri, tatăl ei şi Zaharia fiind fraţi. Când Ioachim şi Ana o aduseseră pe Sfânta Fecioară, care avea doar patru ani, la Ierusalim pentru a o lăsa între virginele din Templu, ei locuiseră în casa lui Zaharia, situată lângă piaţa de peşte. Serafia era cu cel puţin cinci ani mai în vârstă decât Sfânta Fecioară, fusese prezentă la căsătoria cu Sfântul Iosif şi mai era pe deasupra înrudită şi cu bătrânul Simeon, care prorocise în legătură cu Copilul Iisus când îi fusese pus în braţe. Ea fusese crescută împreună cu fiii lui cărora, la fel ca şi Serafiei, acesta le insuflase dorinţa arzătoare de a-1 vedea pe Domnul nostru. Când Iisus a făcut doisprezece ani şi a rămas să predice la Templu, Serafia, care pe atunci nu era măritată, îi trimitea zilnic mâncare la un mic han, aflat la o jumăiate de kilometru de Ierusalim, unde locuia când nu era la Templu. Măria plânsese acolo doua zile pe când mergea de la Betleem spre Ierualim pentru a-şi oferi Copilul la i Cei doi bătrâni care conduceau hanul erau esenieni şi se cunoşteau Temp S£ânta pamjlie. Aici exista un fel de adăpost pentru săraci, iar Iisus bl discipolii săj se adăpostiseră adesea acolo pe timpul nopţii. Ş1 Serafia se

măritase destul de târziu; soţul ei, Sirah, se trăgea din a cea castă, şi era membru al Sanhedrinului. La început i se opusese putere Domnului nostru, iar soţia lui suferise mult din pricina Taşamentului ei faţă de Iisus şi faţă de sfinte, dar Iosif din Arimateea şi Nicodim îl aduseseră la sentimente mai bune, iar el îi permisese Serafiei să i urmeze pe Domnul nostru. Când Iisus a fost acuzat pe nedrept la curtea lui Caiafa, soţul Serafiei se alăturase lui Iosif şi lui Nicodim în încercarea de a obţine eliberarea Domnului nostru şi tustrei îşi părăsiseră locurile din Consiliu. în perioada procesiunii triumfătoare a Domnului nostru şi a intrării în Ierusalim în Duminica Floriilor Serafia avea în jur de cincizeci de ani şi atunci am văzut-o dându-şi vălul jos şi întinzându-1 pe jos pentru ca El să1 calce. Era acelaşi văl pe care i-1 dăduse lui Iisus la această a doua procesiune, care din afară părea mult mai puţin glorioasă decât prima, dar care de fapt o depăşea cu mult. Cu acest văl şi-a câştigat ea numele de Veronica, iar el mai este încă arătat pentru veneraţia credincioşilor.

CAPITOLUL XXXV

A PATRA ŞI A CINCEA CĂDERE A LUI ILSUS. FIICELE IERUSALIMULUI procesiunea s-a oprit la o oarecare depărtare de poarta sud-vestică, care -*- era mare şi era ataşată la fortificaţii. Drumul era abrupt şi bolovănos; la început trecea pe sub o boltă arcuită, apoi peste un pod, iar în cele din urmă pe sub o a doua boltă. Zidul părţii stângi a porţii o ia la început înspre sud, a poi deviază puţin către vest, iar în cele din urmă merge înspre sud la 'oalele Muntelui Sion. Când procesiunea s-a apropiat de poartă, arcaşii cei rutali l-au împins pe Iisus într-o apă stătătoare din apropiere. Simon din ^-lrena, încercând să evite apa, a dezechilibrat crucea, ceea ce a provocat a V ra cădere a lui Iisus în mijlocul noroiului, iar Simon a avut mari greutăţi a ndica din nou crucea. Iisus a exclamat atunci pe un ton limpede, dar emoţionant şi trist: „Ierusalime, Ierusalime, eu ţi-aş fi adunat copiii precum îşi adună găina puii sub aripe şi tu nu vrei!" Când fariseii au auzit aceste cuvinte s-au înfuriat şi mai tare şi au reînceput să-1 insulte şi să-1 lovească încercând să-1 oblige să se ridice din noroi. Cruzimea lor faţă de Iisus 1-â iritat într-atât pe Simon din Cirena, încât în cele din urmă acesta a exclamat„Dacă mai continuaţi cu purtarea voastră brutală, îmi lepăd crucea şi nu o duc mai departe chiar dacă mă omorâţi."

Chiar dincolo de poartă se vedea o cărare îngustă şi pietroasă care ducea înspre nord, înspre Calvaria. Drumul principal din care pornea aceasta se împărţea imediat în trei ramificaţii: una spre sud-vest, care ducea la Betleem, prin valea Gihonului; o a doua înspre sud înspre Emaus şi Joppa; o a treia, de asemenea înspre sud-vest înconjurând Calvaria şi se termina la poarta care ducea la Betsur. De la poarta pe care fusese adus Iisus s-ar fi putut vedea cu uşurinţă poarta Betleemului. Ofiţerii ataşaseră o inscripţie pe o garnizoană aflată la începutul drumului Calvariei, pentru a-i informa pe trecători că Iisus şi cei doi tâlhari fuseseră condamnaţi la moarte. în acest loc se adunase un grup de femei care plângeau şi jeleau.

Multe purtau în braţe copii, cea mai mare parte erau fecioarele şi femeile din Ierusalim care precedaseră procesiunea, dar câteva veniseră de la Betleem, de la Hebron şi din alte împrejurimi pentru a sărbători Pastele.

Iisus a fost pe punctul de a cădea din nou, dar Simon, aflat în spate şi observând că acesta nu se putea ţine pe picioare, s-a grăbit să îl ajute. El s-a sprijinit deci pe Simon, fiind salvat de la o nouă cădere. Când femeile şi copiii la care m-am referit mai sus au văzut starea deplorabilă în care fusese adus Domnul nostru au scos ţipete puternice, au gemut şi, potrivit obiceiului iudaic, i-au oferit cârpe pentru a-şi şterge faţa. Iisus s-a întors înspre ele şi a spus: „Fiice al Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: «Ferice de cele sterpe, ferice de pântece cari n-au născut, şi de ţâţele cari n-au alăptat!»Atunci vor începe să zică munţilor: «deţi peste noi!»Şi dealurilor: «coperiţi-ne!»Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?" Apoi le-a adresat câteva cuvinte de consolare, pe care nu mi le amintesc cu exactitate.

Procesiunea s-a oprit un moment. Călăii, care porniseră primii/ ajunseseră la Calvaria cu instrumentele de execuţie şi erau urmaţi de o sută din soldaţi romani care porniseră cu Pilat; acesta însoţise procesiunea doar până la porţi, după care se întorsese în cetate.

Iisus

CAPITOLUL XXXVI

PE MUNTELE G OLGOTA .

A ŞASEA ŞI A ŞAPTEA CĂDERE A LUI IlSUS

P

rocesiunea s-a pus din nou în mişcare. între zidurile cetăţii şi Calvaria drumul era abrupt şi bolovănos, iar Iisus de abia mai putea merge cu novară cea grea pe umeri. Dar cruzii săi duşmani, departe de a simţi chiar si cea mai mică urmă de compasiune sau cel puţin de a-1 ajuta, au continuat să-1 zorească prin intermediul loviturilor puternice şi al celor mai groaznice blesteme. în cele din urmă au ajuns într-un loc în care cărarea cotea brusc spre sud; aici El s-a împiedicat şi a căzut pentru a şasea oară.

Căderea a fost groaznică, dar gărzile l-au lovit şi mai tare pentru a-1 obliga să se ridice şi de îndată ce a ajuns la Calvaria s-a prăbuşit din nou pentru a şaptea oară.

Simon din Cirena era plin de indignare şi de milă. Fără a ţine seama de oboseală, el dorea să rămână pentru a-1 putea ajuta pe Iisus, însă arcaşii întâi l-au ocărât, iar apoi l-au alungat şi curând după aceasta el s-a alăturat grupului de discipoli. Călăii le-au poruncit apoi muncitorilor şi băieţilor care duceau instrumentele pentru execuţie să plece şi curând au sosit fariseii, căci ei fiind călare trebuiseră să o apuce pe drumul lin şi uşor care dădea înspre estul Calvariei. De pe culmea Calvariei se vedea perfect întreaga cetate a Ierusalimului. Această culme circulară, cam de mărimea* unui manej, era încercuită de un zid scund şi avea cinci intrări separate.

Acesta părea să fie numărul obişnuit prin acele părţi, căci existau cinci drumuri înspre băi, înspre locul de botez, înspre apa Betsaidei şi existau de asemenea multe oraşe cu câte cinci porţi. Pe lângă alte ciudăţenii ale Ţării Sfinte există aici o adâncă semnificaţie profetică, aceea că numărul cinci, care apărea atât de des, era acelaşi cu numărul rănilor Mântuitorului n °stru, care ne vor deschide porţile Raiului.

Călăreţii s-au oprit pe partea de vest a urcuşului, acolo unde panta nu ra atât de abruptă; căci latura pe care fuseseră urcaţi criminalii era atât ruptă, cât şi bolovănoasă. Aproximativ o sută de soldaţi se aflau Şpândiţi pe munte şi, fiind nevoie de spaţiu, tâlharii nu au fost suiţi pe . m^ ci li s-a poruncit să se oprească înaintea ei şi să se întindă la pământ maini le legate de cruci. Soldaţii stăteau şi îi păzeau, în timp ce mulţimile d °ameni care nu se temeau că ar putea fi pângăriţi, stăteau lângă platformă sau pe înălţimile din apropiere. Aceştia aparţineau în majoritat claselor inferioare - străini, sclavi şi păgâni, iar o parte dintre ei erau femei Era douăsprezece fără un sfert când Iisus, cu crucea în spate, s-a prăbuşit exact pe locul în care urma să fie răstignit. Călăii cei barbari l-au tras de frânghiile cu care îi legaseră mijlocul după care au dezlegat braţele crucii şi le-au aruncat la pământ. Priveliştea Binecuvântatului nostru Domn din acel moment ar fi impresionat şi cea mai împietrită inimă; el stătea sau mai degrabă se încovoia sub cruce, abia susţinându-şi propria greutate; cerescul său chip era palid ca al unui muribund, deşi rănile şi sângele îl desfiguraseră într-o măsură înspăimântătoare; dar inimile acelor cruzi oameni erau, vai, mai tari chiar decât fierul şi fără nici cea mai mică urmă de compătimire l-au aruncat pe jos cu brutalitate, exclamând: „Cel mai

puternic dintre împăraţi, suntem gata să-ţi pregătim tronul." Iisus s-a pus de îndată sub cruce, iar ei l-au măsurat şi au însemnat locurile pentru mâini şi picioare. în timpul acesta fariseii nu conteneau să-şi insulte docila Victimă. Când au terminat cu măsurătoarea, l-au dus la o peşteră săpată în stâncă, folosită înainte ca şi pivniţă, au deschis uşa şi l-au împins înăuntru cu atâta brutalitate, încât dacă nu ar fi fost îngerii să-1 ajute, şi-ar fi rupt picioarele de la căzătura pe podeaua de piatră brută. I-am auzit foarte clar gemetele de durere, dar ei au închis repede uşa şi au postat gărzi înaintea ei, în timp ce arcaşii continuau pregătirile pentru răstignire. Centrul platformei de care am pomenit era cea mai ridicată parte a Calvariei - o ridicătură rotundă, înaltă cam de două picioare, iar cine vroia să ajungă în vârf trebuia să urce două sau trei trepte. în vârful acestei ridicături călăii au săpat gropile celor trei cruci, iar pe cele destinate tâlharilor le-au pus de-a dreapta şi de-a stânga celei a Domnului nostru; ambele erau mai scunde şi mai puţin prelucrate decât a lui. Apoi au dus crucea Mântuitorului pe locul unde intenţionau să-1 răstignească şi au pus-o într-o poziţie care să permită o uşoare alunecare a ei în groapa pregătită. Au legat strâns cele două braţe de corpul crucii, au bătut în cuie scândura care urma să susţină picioarele, au făcut găurile pentru piroane şi au săpat în lemn diferite lăcaşuri în locurile în care urmau să se afle capul şi spatele Domnului nostru, pentru ca trupul să se sprijine de cruce, nu să atârne. Scopul lor era prelungir ea torturilor, pentru că, dacă întreaga greutate a trupului ar fi fost susţinută doar de mâini, găurile ar fi fost sfâşiate şi s-ar fi deschis, iar moartea ar fi venit repede decât doreau ei. Apoi călăii au introdus în pământ bucăţile de care urmau să sprijine crucea şi au făcut câteva pregătiri similare. CAPITOLUL XXXVII PLECAREA LUI MĂRIA ŞI A SFINTELOR FEMEI DE PE CALVARIA

D

eşi după trista întâlnire cu Fiul ei care purta crucea Sfânta Fecioară a leşinat, ea şi-a recăpătat repede cunoştinţa; căci iubirea şi dorinţa rzătoare de a-1 mai vedea o dată îi insuflaseră o putere supranaturală, împreună cu însoţitorii ei a mers în casa lui Lazăr, la poalele cetăţii, unde se aflau deja Marta, Magdalena şi alte sfinte. Cu toate erau triste şi întunecate, dar Magdalena nu-şi putea înfrâna lacrimile şi vaietele. Erau şaptesprezece cu toţii; împreună au început să refacă drumul crucii, adică să urmeze fiecare pas făcut de Iisus în cea mai dureroasă dintre călătorii. Mulţi numărau fiecare pas, şi iluminaţi interior, le arătau însoţitorilor locurile care fuseseră sfinţite de suferinţe. în inima Măriei a pătruns atunci profeţia tăioasă ca o sabie a bătrânului Simeon, emoţionanta devoţiune practicată atât de constant în Biserică. Măria le-a împărtăşit-o însoţitorilor ei, iar aceştia au lăsat-o la rândul lor generaţiilor viitoare - un dar cu adevărat preţios al Domnului nostru pentru iubita sa Mamă şi care s-a transmis din inima ei în inimile copiilor ei prin slăvită voce a tradiţiei.

Când sfintele au ajuns la casa Veronicăi au intrat, căci în acel moment Pilat şi ofiţerii săi treceau pe drum, înspre casă. Au izbucnit în lacrimi nestăvilite când au zărit chipul lui Iisus imprimat pe văl şi i-au mulţumit lui Dumnezeu pentru privilegiul pe care i-1 oferise credinciosului rob. Au luat vasul cu vin aromat pe care evreii i-1 refuzaseră lui Iisus şi au pornit împreună înspre Golgota. Numărul lor crescuse considerabil, căci li se alăturaseră mulţi bărbaţi şi femei, pioşi, pe care suferinţele Domnului nostru îi umpluseră de milă şi au urcat pe latura apuseană a Calvariei, unde panta nu era atât de abruptă. Mama lui Iisus, însoţită de nepoata ei, M aria (fiica lui Cleopa), Ioan şi Salomeea au ajuns chiar până la platforma rotundă; dar Marta, Măria lui Heli, Veronica, JohAna Chusa, Suzana şi ana, mama lui Marcu, au rămas jos cu Magdalena, care abia se putea ţine e Picioare. Mai în jos, pe munte, se afla un alt grup de sfinte, iar câţiva oameni, risipiţi între cele trei grupuri, duceau mesaje de la unul la altul. nseii călare mergeau de colo până colo printre oameni, iar cele cinci 1 era u păzite de soldaţi romani. Măria, parcă în transă, avea privirea îns ,mtită pre locul fatal - era cu adevărat o privelişte făcută pentru a îngrozi şi a sfâşia inima unei mame. Acolo se aflau teribila cruce, ciocanele frânghiile, piroanele, iar în dreptul acestor înfricoşătoare instrumente de tortură se pregăteau călăii cei brutali, pe jumătate beţi şi aproap e dezbrăcaţi, înjurând şi blasfemiind. Suferinţele Sfintei Fecioare erau mult sporite de faptul că nu îşi putea vedea Fiul: ştia că încă trăieşte şi simţea dorinţa arzătoare de a-1 mai vedea o dată, în timp ce gândul la torturile pe care mai trebuia să le îndure îi umplea inima de durere. în timpul dimineţii căzuse grindina, dar soarele ieşise din nou dupj ora zece, iar o ceaţă roşie, subţire a început să îl întunece înspre douăsprezece.

CAPITOLUL XXXVIII PIRONIREA LUI IISUS PE CRUCE

P

regătirile pentru răstignire fiind încheiate, patru arcaşi au intrat în peştera în care era închis Domnul nostru şi l-au scos afară cu obişnuita lor brutalitate, în timp ce gloata privea şi folosea un limbaj insultător, iar soldaţii romani priveau la acestea cu indiferenţă, gândindu-se doar la păstrarea ordinii. Când Iisus a fost din nou adus, femeile i-au dat unui bărbat nişte bani şi l-au implorat să le plătească arcaşilor oricât ar cere pentru a-i permite să bea vinul adus de Veronica; dar călăii cei cruzi, în loc să-i da vinul lui Iisus, l-au băut ei înşişi. Ei aduseseră două vase, unul cu oţet şi fiere, iar celălalt cu un amestec de smirnă şi pelin; i-au oferit Domnului nostru un pahar cu această din urmă băutură, pe care a gustat-o, dar nu a băut-o.

Pe platformă erau optsprezece arcaşi; cei şase care îl biciuiseră pe Iisus, cei patru care îl duseseră pe Calvaria, cei doi care ţinuseră frânghiile care susţineau crucea şi alţi şase veniţi pentru a-1 răstigni. Aceştia erau străini plătiţi fie de evrei, fie de romani; erau nişte bărbaţi scunzi şi îndesaţi, cU chipuri feroce, semănând mai degrabă cu nişte fiare decât cu nişte fiinţ e umane şi se îndeletniceau fie cu băutura, fie cu pregătirile pentru răstignire-

Această scenă era pentru mine cu mult mai înfricoşătoare datorita prezenţei demonilor, invizibili celorlalţi. Vedeam grupuri mari de spiri te rele sub forma broaştelor râioase, a şerpilor, a balaurilor cu gheare ascuţit ectelor veninoase, împingându-i pe aceşti netrebnici la o şi mai mare ?1 a • e şi întunecând complet aerul. Acestea se strecurau în gurile şi în crUZ.i e XI ^ ătoase şi a j u toarelor, le şedeau pe umeri, le umpleau minţile cu imagini îi incitau la a-1 ponegri şi insulta pe Domnul nostru cu o şi mai P âre brutalitate. în jurul lui Iisus stăteau, pe de altă parte, îngeri care ■ leau, iar vederea lor m-a consolat nu puţin, iar aceştia erau însoţiţi de mici îngeri' ai slavei, cărora le-am văzut doar capul. Printre ei erau şi îngeri ai milei şi ai consolării. Aceştia din urmă se apropiau adesea de Sfânta Fecioară şi de restul oamenilor pioşi adunaţi acolo, şoptindu-le cuvinte liniştitoare care să îi ajute să reziste.

Călăii au smuls mantaua Domnului nostru, centura de care fuseseră legate frânghiile şi propria lui centură, când şi-au dat seama că era imposibil să-i scoată haina de lână pe care Mama lui i-o ţesuse, din cauza coroanei de spini; i-au smuls dureroasa coroană redeschizând astfel toate rănile şi, apucând de haină, i-au smuls-o fără milă pentru capul rănit şi însângerat. Iubitul nostru Domn şi Mântuitor stătea în faţa cruzilor duşmani dezbrăcat cu totul în afară de pelerina scurtă de pe umeri şi a pânzei din dreptul şoldurilor. Pelerina era din lână; aceasta se lipise de răni, iar durerea pe care a simţit-o când i-au scos-o cu brutalitate a fost de nedescris. El stătea în faţa lor clătinându-se precum un plop tremurător, căci durerea şi pierderile de sânge îl slăbiseră atât de mult încât nu se mai putea ţine pe picioare mai mult de câteva momente. Era acoperit de răni deschise, iar umerii şi spatele îi erau sfâşiate până la os de la îngrozitoarea biciuire pe care o suferise. Era pe punctul de a cădea când călăii, de teamă să nu moară şi să îi priveze de plăcerea barbară a răstignirii, l-au dus lângă o stâncă mare şi l-au trântit pe ea; dar de îndată ce s-a aşezat i-au sporit suferinţa punându-i înapoi pe cap coroana de spini. Apoi i-au oferit nişte oţet cu fiere pe care 1-a refuzat în tăcere. Călăii nu i-au permis să se odihnească prea mult, ci i-au poruncit să se ridice şi să se aşeze pe cruce pentru a-1 putea pironi. Apoi, apucându-i mâna dreaptă, i-au tras-o în adâncitura pregătită pentru piron şi legându-i-o strâns cu o funie, unul dintre ei i-a îngenuncheat pe sfântul piept, altul i-a ţinut mâna întinsă, iar Un a * treilea, luând un piron lung şi gros, 1-a apăsat pe palma deschisă a veneratului braţ, întotdeauna deschisă pentru a împărţi binecuvântări şi crotire nerecunoscătorilor evrei şi cu un ciocan mare de fier i 1-a bătut prin car *e până în lemnul crucii. Domnul nostru a scos un geamăt profund, dar înăbuşit, iar sângele i- a ţâşnit stropind braţele arcaşilor. Am numărat loviturile ciocanului, dar imensa mea durere m-a făcut să uit numărul lor. Piroanele erau mari capetele aveau cam mărimea unei monede şi erau groase cât degetul mare iar capetele ieşeau prin spatele crucii. Sfânta Fecioară stătea nemişcată; din când în când îi puteai distinge gemetele de jale; părea aproape leşinată de durere, iar Magdalena era chiar lângă ea.

Când călăii au străpuns mâna dreaptă a Domnului nostru ei şi-au dat seama că mâna stângă nu ajungea în adâncitura pe care o săpaseră pentru piron. Astfel că i-au legat-o cu frânghii şi, proptindu-şi picioarele pe cruce, i-au tras mâna stângă până a ajuns în locul care îi fusese destinat.

Acest proces îngrozitor i-a provocat Domnului nostru o agonie de

nedescris, pieptul i-a tresăltat, iar picioarele i s-au încordat. Apoi au îngenuncheat iarăşi pe El, i-au legat braţele şi i-au introdus cel de al doilea piron în mâna stângă; a curs iarăşi sânge, iar gemetele slabe s-au făcut din nou auzite printre loviturile de ciocan, dar nimic nu putea stârni mila călăilor cu inimi împietrite. Braţele lui Iisus, deşi întinse într-un mod nefiresc, nu se mai suprapuneau pe braţele înclinate ale crucii; între ele şi adânciturile săpate pentru mâini exista un spaţiu larg. Fiecare insultă şi tortură provocate Domnului nostru provocau o nouă împunsătură în inima Sfintei sale mame; aceasta se făcuse albă ca un cadavru, dar cum fariseii încercau să-i sporească durerea prin cuvinte şi gesturi jignitoare, discipolii au condus-o la un grup de femei pioase care stăteau puţin mai departe. în partea de jos a crucii călăii au prins o bucată de lemn sub care urmau să fie pironite picioarele lui Iisus, pentru ca greutatea trupului să nu-şi găsească sprijin doar în mâinile sale rănite şi pentru ca oasele picioarelor să nu-i fie rupte la pironirea pe cruce. în acest lemn fusese săpată o gaură prin care să intre pironul după ce îi va fi străpuns picioarele şi de asemenea era un loc pentru călcâie. Aceste măsuri de precauţie erau luate pentru ca nu cumva rănile să-i fie sfâşiate de greutatea trupului şi & să moară înainte de a fi suferit toate torturile pe care sperau să-1 vadă îndurându-le. întreg trupul Domnului nostru fusese întins în sus şi se contractase de la maniera brutală în care călăii îi întinseseră mâinile, iaf genunchii îi erau îndoiţi. Atunci ei i-au îndreptat şi i-au legat strâns cu frânghii, dar imediat şi-au dat seama că picioarele nu îi ajungeau la bucata de lemn pe care ar fi trebuit să se spijine şi s-au înfuriat. Câţiva au propus saparea unor noi adâncituri pentru piroanele care îi străpungeau mâinile, u că ar fi fost mai greu să mute bucata de lemn, dar ceilalţi nu erau de ord şi continuau să vocifereze: „El nu se va mai întinde, însă îl vom ajuta o i" şi-au însoţit cuvintele cu cele mai înfricoşătoare blesteme şi înjurături . jggându-i o funie de piciorul drept, i l-au întins cu violenţă până când acesta a ajuns la lemn, după care l-au legat cât au putut de strâns. Agonia provocată lui Iisus de această tensiune violentă a fost de nedescris; de pe buze i-au scăpat cuvintele: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu", iar călăii i-au sporit durerea legându-i pieptul şi braţele de cruce, de teamă ca piroanele să nu-i sfâşie mâinile. Apoi i-au prins piciorul stâng de cel drept, după ce mai întâi i le găuriseră cu un fel de burghiu, asta pentru că nu putuseră găsi o poziţie în care să le pironească pe amândouă deodată. După aceea au luat un piron extrem de lung şi i l-au introdus complet prin ambele picioare în crucea de sub el, operaţiune mai dureroasă decât de obicei, datorită neobişnuitei întinderi a trupului; am numărat treizeci şi şase de lovituri de ciocan. Pe toată durata răstignirii Domnul nostru s-a rugat neîncetat şi a repetat acele pasaje ale Psalmilor pe care le împlinea, deşi din când în când durerile extraordinare îi provocau gemete slabe. La fel se rugase şi pe când ducea crucea şi la fel a continuat să se roage până la moarte. L-am auzit repetând toate profeţiile; le-am repetat după el şi am remarcat adesea anumite pasaje pe când reciteam Psalmii, dar durerea m-a obosit prea tare acum pentru a le pune la un loc.

Când răstignirea lui Iisus a luat sfârşit comandantul soldaţilor romani a poruncit ca inscripţia lui Pilat să fie bătută în vârful crucii. Fariseii s-au

înfuriat foarte tare, iar batjocurile soldaţilor romani care arătau înspre împăratul lor răstignit le-a sporit mânia. Ei s-au grăbit să ajungă la ierusalim, hotărâţi să nu precupeţească nici un efort pentru a-1 convinge pe guvernator să le permită înlocuirea inscripţiei.

Era douăsprezece şi un sfert când Iisus a fost răstignit, iar în momentul in care crucea a fost ridicată Templul a răsunat de sunetul trompetelor care ^totdeauna anunţau sacrificarea Mielului Pascal.

CAPITOLUL XXXIX RIDICAREA CRUCII călăii au terminat răstignirea Domnului nostru au legat funii de V^trunchiul crucii, au legat capetele funiilor în jurul unei grinzi lungi care era fixată bine în pământ la mică distanţă şi cu ajutorul acestor funii au ridicat crucea. Unii o ţineau, în timp ce ceilalţi o trăgeau înspre groapa pregătită pentru a o primi. Crucea cea grea a căzut în groapă zdruncinându-se înfricoşător - Iisus a scos un strigăt slab, iar rănile i s-au deschis în cel mai îngrozitor mod, sângele i-a ţâşnit din nou, iar oasele pe jumătate dislocate s-au lovit unele de altele. Arcaşii au împins crucea pentru a o introduce cu totul în groapă făcând-o să vibreze şi mai tare, plantând împrejur cinci ţăruşi pentru a o susţine.

Priveliştea crucii ridicate în mijlocul mulţimii mari de oamenii adunaţi împrejurul ei era terifiantă, dar în acelaşi timp emoţionantă. Nu erau acolo doar jignitorii soldaţi, fariseii mândri şi gloata brutală de evrei, ci şi străini din toate părţile. Când aceştia au văzut-o ridicându-se la înălţime aerul a răsunat de aclamaţii şi strigăte de batjocură, iar după ce a vibrat un moment în aer s-a prăbuşit cu o căzătură grea în gaura săpată în stâncă pentru ea. Dar în acelaşi timp au răsunat şi cuvinte de iubire şi compasiune; şi mai trebuie să spunem că aceste cuvinte, aceste sunete, veneau de la cei mai sfinţi dintre oameni Măria, Ioan, sfintele femei - şi de la toţi cei cu inima curată? Ei s-au închinat şi au adorat „Cuvântul făcut Trup", pironit de cruce; ei şi-au ridicat mâinile ca şi cum ar fi vrut să-i ofere ajutor Sfântului Sfinţilor, pe care îl văzuseră pironit pe o cruce şi aflat în puterea furioşilor săi duşmani. Dar când s-a auzit sunetul solemn al căderii crucii în gaura săpată în stâncă pentru ea, s-a lăsat o tăcere grea, toate inimile s-au umplut cu un sentiment de veneraţie - un sentiment nemaitrăit până atunci şi pe care nimeni nu şi-1 putea explica, nici măcar sieşi; toate creaturile iadului au tresărit îngrozite şi şi-au revărsat ura încercând să-i aţâţe pe duşmanii lui Iisus la o şi mai mare furie şi brutalitate. Sufletele aflate i* 1 purgatoriu s-au umplut de bucurie şi speranţă, căci sunetul era pentru ele un vestitor al fericirii, începutul apariţiei Eliberatorului lor. Astfel a f°s amplasată pentru întâia oară pe pământ crucea Domnului nostru şi P drept cuvânt ar putea fi ea comparată cu pomul vieţii din Paradis, că rănile lui Iisus erau ca nişte fântâni sacre din care curgeau patru ra ate atât purificării lumii de blestemul păcatului, cât şi fertilizării steia pentru a produce fructele mântuirii. aCC Ridicătura pe care fusese amplasată crucea era doar puţin mai înaltă It împrejurimile; picioarele lui Iisus erau îndeajuns de aproape de

ământ pentru ca prietenii lui să i le poată săruta, iar faţa îi era îndreptată înspre .„va nnrfJ-vest.

CAPITOLUL XL

P

RĂSTIGNIREA TÂLHARILOR

e durata răstignirii lui Iisus cei doi tâlhari fuseseră lăsaţi să zacă la pământ la o oarecare depărtare; braţele le erau prinse de crucile pe care urmau să fie executaţi, iar câţiva soldaţi îi păzeau. Acuzaţia care le fusese adusă era aceea de a fi asasinat o evreică ce călătorea împreună cu copiii ei dinspre Ierusalim spre Joppa. Fuseseră prinşi, pe când erau deghizaţi ca negustori bogaţi, într-un castel în care locuia uneori şi Pilat când îşi antrena trupele, şi stătuseră întemniţaţi multă vreme până să fie judecaţi. Tâlharul aflat în partea stângă era cu mult mai vârstă decât celălalt; un adevărat ticălos, care îl corupsese pe cel mai tânăr. Erau de regulă numiţi Dismas "Şi Gesmas, şi cum le-am uitat numele reale, îi voi distinge prin aceste nume, numindu-1 pe cel bun Dismas, iar pe cel rău Gesmas. Amândoi făceau parte dintr-o bandă de hoţi care jefuiau graniţele Egiptului. Iar pe timpul masacrului pruncilor, Sfânta Familie se refugiase într-o peşteră locuită de aceşti hoţi. Copilul lepros tămăduit prin scăldarea în apa cu care fusese spălat Iisus nu era altul decât acest Dismas, iar mila mamei sale, care primise şi găzduise Sfânta Familie, fusese răsplătită prin vindecarea puului ei; această purificare exterioară fusese un simbol al purificării interioare săvârşite mai apoi în sufletul lui Dismas pe Muntele Calvariei, angele Sfânt vărsat pe cruce pentru mântuirea noastră. Dismas nu ră , ," 1 ! nic despre Iisus, dar inima nu îi era împietrită, căci priveliştea ter ni extr eme a Domnului nostru îl emoţionase mult. Când călăii au întâr^nat ndicarea crucii lui Iisus, le-au poruncit tâlharilor să se ridice fără a Pro ' re ' C ^°* ceru * se întuneca văzând cu ochii şi vădea semnele Pleni unei furtuni. După ce le-au dat smirnă şi oţet, i-au dezbrăcat de zdrenţe, le-au legat braţele cu frânghii şi, cu ajutorul unor scări, i-au târât până la locurile lor de pe cruci. Apoi călăii le-au legat braţele de cruce cu nişte funii împletite din coajă de copac şi le-au legat încheieturile, coatele genunchii şi picioarele în aşa fel încât, trăgând cu putere de funii, le-au rupt încheieturile până le-a ţâşnit sângele. Au scos strigăte stridente, iar tâlharul cel bun a exclamat în timp ce îl ridicau: „îngrozitoare este tortura aceasta, dar dacă ne-ar fi tratat ca pe bietul galileean am fi fost de mult morţi."

CAPITOLUL XLI IlSUS ATÂRNÂND PE CRUCE ÎNTRE DOI TÂLHARI r Tperibila zdruncinătură provocată de căderea crucii în groapă a împlântat X şi mai adânc spinii coroanei, pe care iubitul nostru Mântuitor o purta încă pe cap, în sfânta lui carne, iar sângele a ţâşnit din nou în valuri nu doar din cap, ci şi din mâini şi din picioare. Atunci arcaşii au amplasat nişte scări lângă cruce, au urcat şi, înainte de a o ridica, au dezlegat frânghiile cu care îl legaseră pe Domnul nostru de cruce, de teamă

ca şocul să nu deschidă rănile mâinilor şi picioarelor şi ca piroanele să nu-i mai poată susţine trupul. Sângele fusese oprit într-o oarecare măsură de poziţia orizontală şi de presiunea frânghiilor. Dar când acestea au fost îndepărtate sângele a început să curgă din nou, provocând dureri atât de agonizante de la un capăt la altul al nenumăratelor sale răni, încât şi-a înclinat capul şi a rămas ca mort timp de şapte minute. S-a luat o pauză; călăii erau ocupaţi cu împărţirea hainelor sale; trompetele din Templu tăcuseră; iar toţi actorii acestei îngrozitoare tragedii păreau sfârşiţi - unii de durere, iar alţii de eforturile depuse pentru atingerea netrebnicelor scopuri şi de bucuria p e care o simţeau acum, după ce reuşiseră să îl aducă în pragul morţii pe cel pe care îl invidiaseră atâta timp. Cu simţăminte amestecate de teamă şi m1' mi-am aruncat ochii pe Iisus - Iisus, Mântuitorul meu - Mântuitorul luni»-L-am văzut inert şi aproape fără viaţă. M-am simţit de parcă eu urma I mor; mâinile şi picioarele îmi erau aprinse de o căldură febrilă; fiecare ven nerv şi membru era chinuit de o durere de nedescris. Nu vedeam nin| clar, cu excepţia iubitului meu Mire atârnând pe cruce. I-am contemp chipul desfigurat, capul încercuit cu teribila coroană de spini, care j edica să şi-1 ridice fără o îngrozitoare suferinţă, gura uscată şi pe âtate deschisă din cauza epuizării, părul şi barba îmbibate cu sânge.

Pi otul îi era brăzdat de dungi şi răni, iar coatele, încheieturile şi umerii t-f de umflate, încât îi erau aproape dislocate; sângele îi curgea fără - cetare din rănile căscate ale mâinilor, iar carnea de pe coaste era atât de fâsiată, încât le puteai număra. Picioarele şi coapsele, precum şi braţele, erau întinse până la dislocare, carnea şi muşchii atât de dezgolite încât fiecare os era vizibil, iar întreg trupul îi era acoperit de răni negre şi verzi.

Sângele scurs din răni fusese la început roşu, dar devenise treptat tot mai deschis şi mai diluat, iar înfăţişarea trupului său era cea a unui cadavru pregătit pentru înmormântare. Şi totuşi, în ciuda rănilor oribile care îl acopereau, în ciuda stării umilitoare în care fusese adus, chipul său păstra acea expresie indescriptibilă de demnitate şi bunătate care îi umpluse întotdeauna pe privitori de veneraţie.

Tenul Domnului nostru fusese alb, la fel ca al Măriei, şi cu o nuanţă roşietică; dar expunerea la intemperiile ultimilor trei ani îl întunecase considerabil. Pieptul îl avea lat, dar nu păros ca cel al Sfântului Ioan Botezătorul; umerii largi, iar braţele viguroase; genunchii îi erau puternici şi căliţi, după cum se întâmplă de obicei cu cei care obişnuiesc să meargă sau să îngenuncheze mult, iar picioarele lungi cu muşchi puternici; labele picioarelor erau bine dezvoltate, iar palmele frumoase, cu degete lungi şl subţiri care, deşi nu delicate precum cele ale femeilor, nu se asemănau totuşi cu cele ale unui om care munceşte din greu. Gâtul îi era destul de lung, iar capul bine făcut şi proporţionat; fruntea era lată şi înaltă; faţa ovală; părul, departe de a fi bogat, avea o culoare maro-aurie, cu cărare pe mi jloc şi căzându-i pe umeri; barba nu îi era foarte lungă, dar era ascuţită şi espărţită sub bărbie. Când l-am văzut pe cruce părul îi era aproape smuls, ar ce mai rămăsese din el era încâlcit şi îmbibat de sânge; trupul îi era doar ° ra nă şi membrele îi păreau a fi dislocate. d r^c^ e celor doi tâlhari au fost amplasate una de-a dreapta, iar cealaltă j 6 a stan " ga lui Iisus; printre ei ar fi putut să treacă un călăreţ. Nu poate fi în aglnat ru'rnic mai tulburător decât imaginea tâlharilor pe cruce; sufereau car f

°r' *ar cel din stânga nu contenea să blesteme şi să înjure. Funiile cu le e USesera e a ^ 8 ţi erau foarte strânse şi le provocau multă durere; chipurile cru .. llv ide, iar ochii inflamaţi şi gata să le iasă din orbite. înălţimea or doi tâlhari era mult mai mică decât cea a Domnului nostru. CAPITOLUL XLII PRIMUL CUVÂNT AL LUI IISUS PE CRUCE

D

e îndată ce călăii i-au răstignit pe cei doi tâlhari şi au împărţit între ei hainele lui Iisus, şi-au strâns uneltele, i-au mai adresat Domnului nostru câteva insulte şi au plecat. Fariseii, de asemenea, s-au oprit în fata lui Iisus, l-au privit dispreţuitori, i-au adresat câteva insulte după care au părăsit acel loc. Soldaţii romani, din care o sută fuseseră amplasaţi în jurul Calvariei, au fost înlocuiţi de alţii cincizeci a căror comandă fusese încredinţată lui Abenadar, arab prin naştere, care la botez a luat numele de Ctesiphon; iar al doilea în rang era Cassius care, devenind creştin, a rămas cunoscut sub numele de Longinus: Pilat îl folosea adesea ca mesager. Mai apoi au venit doisprezece farisei, doisprezece saduchei, precum şi mai mulţi scribi şi câţiva bătrâni, însoţiţi de evreii care încercaseră să îl convingă pe Pilat să schimbe inscripţia de pe crucea lui Iisus: erau furioşi căci guvernatorul roman îi refuzase fără drept de apel. Ei au înconjurat platforma şi au alungat-o pe Sfânta Fecioară pe care Sfântul Ioan a condus-o la sfintele femei. Când au trecut pe lângă crucea lui Iisus au clătinat dispreţuitori din cap exclamând în acelaşi timp: „Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile mântuieşte-te pe tine însuţi şi pogonră-te de pe cruce! Hristosul, împăratul lui Israel, să se pogoare acum de pe cruce, ca să vedem

şi să credem!" Soldaţii au folosit la rândul lor un limbaj de batjocură.

Chipul şi întregul trup al lui Iisus au devenit şi mai lipsite de culoare; părea să fie pe punctul de a leşina, iar Gesmas (tâlharul cel rău) a exclamat: „Diavolul care îl posedă este pe cale să îl părăsească." Apoi un soldat a luat un burete, 1-a umplut cu oţet, 1-a pus pe o trestie şi i 1-a dat lui Iisus, care a părut să bea. „Dacă eşti Tu împăratul Iudeilor, a spus soldatul, mântuieşte-te pe tine însuţi, coborând de pe cruce." Aceste lucruri se întâmplau în perioada în care prima trupă de soldaţi era înlocuită de cea condusă de Abenadar. Iisus şi-a ridicat puţin capul şi a spus: „Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac." Iar Gesmas a strigat: „Nu eşti tu Hristosul? Mântuieşte-te pe tine însuţi, şi mântuieşte-ne ?'

pe noi." Dismas (tâlharul cel bun) tăcea, dar era adânc impresionat de rugăciunea lui Iisus pentru duşmanii săi. Când Măria a auzit vocea FiuH 11 ei s-a repezit înainte, incapabilă să se mai abţină, urmată de Ioan, Salomeea şi de Măria lui Cleopa şi s-a apropiat de cruce, lucru pe care centurionul cU inimă bună nu îl prevăzuse. Rugăciunile lui Iisus au coborât asup ra , ru i u i cel bun cel mai mare dintre haruri; el şi-a amintit deodată că r s si Măria fuseseră cei care îl vindecaseră de lepră în copilărie şi a exclat cu glas tare & răspicat: „Cum poţi să-1 insulţi când El se roagă pentru rine? A tăcut şi ţi-a suportat jignirile cu răbdare; cu adevărat este Profet - El ste împăratul nostru - el este Fiul lui Dumnezeu." Acest neaşteptat reproş, venit din gura unui răufăcător mizerabil care murea pe cruce a provocat un freamăt nemaipomenit printre privitori; ei au adunat pietre şi au vrut să le arunce în el; dar centurionul Abenadar nu le-a permis.

Sfânta Fecioară se simţea liniştită şi întărită de rugăciunea lui Iisus, iar Dismas i-a spus lui Gesmas care îl blasfemia încă pe Iisus: „Nu te terni tu de Dumnezeu, tu, care eşti subt aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim

răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău.

Aminteşte-ţi că eşti în pragul morţii şi căieşte-te." Era iluminat şi emoţionat; şi-a mărturisit păcatele lui Iisus şi a spus: „Doamne, dacă mă vei condamna, pe bună dreptate va fi." Iar Iisus i-a răspuns: „îmi vei cunoaşte mila." Dismas, cuprins de cea mai mare căinţă, a început pe loc să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru harul care se coborâse asupra lui şi să reflecteze la nenumăratele păcate ale vieţii sale trecute. Toate aceste evenimente au avut loc la ora douăsprezece şi jumătate după răstignire; dar în acest timp a avut loc o schimbare a vremii care i-a ului pe privitori, umplându-i de veneraţie şi groază.

CAPITOLUL XLIII ECLIPSA DE SOARE. AL DOILEA ŞI AL TREILEA CUVÂNT AL LUI ILSUS PE CRUCE

De la orele zece căzuse puţină grindină - în timp ce Pilat pronunţa -Ţ- sentinţa - iar după aceea vremea se înfrumuseţase, până înspre ouăsprezece, când o ceaţă groasă, roşiatică, a început să întunece soarele. spre orele şase, potrivit modului de măsurare al evreilor, soarele s-a necat b fusc- Mi s-a arătat şi cauza acestui extraordinar fenomen; dar n păcate am uitat-o în parte, iar pentru ceea ce nu am uitat nu-mi găsesc vintele; dar am fost ridicată de la pământ şi am văzut aştrii şi planetele P asându-se de la orbitele lor fireşti. Am văzut luna ca o imensă minge de foc rostogolindu-se de parcă s-ar fi îndepărtat de pământ. M-am t deodată înapoi în Ierusalim şi am zărit luna răsărind în spatele Muntelui Măslinilor, palidă şi plină, îndreptându-se cu repeziciune către soarele întunecat şi învăluit de ceaţă. La stânga soarelui am văzut un corp mare şi întunecos ce semăna cu un munte şi care curând a acoperit soarele pe de-a întregul. Centrul acestui corp era de un galben închis, iar un cerc roşu precum un inel de foc îl înconjura. Cerul s-a întunecat, iar astrele păreau sâ dea o lumină roşie şi sângerie. Oameni şi fiare erau cuprinşi de groazăduşmanii lui Iisus au încetat cu batjocurile, în timp ce fariseii au încercat să ofere explicaţii filosofice asupra celor ce se întâmplau, dar nu au reuşit şi au fost reduşi la tăcere. Mulţi erau cuprinşi de remuşcări, se băteau cu pumnii în piept şi strigau: „Fie ca sângele Lui să cadă asupra ucigaşilor Săi!" Alţii, aflaţi fie lângă cruce, fie la depărtare, au căzut în genunchi şi au implorat mila lui Iisus care, deşi în culmea suferinţei, şi-a întors plin de milă ochii înspre ei. Orişicum întunericul sporea şi toţi, cu excepţia Măriei şi a celor mai devotaţi prieteni ai lui Iisus, au părăsit crucea. Dismas şi-a ridicat atunci capul şi pe un ton umil şi plin de speranţă i-a spus lui Iisus: „Doamne, adu-ţi aminte de Mine când vei veni în împărăţia Ta." Iar Iisus i-a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu mine în rai." Magdalena, Măria

lui Cleopa şi Ioan stăteau lângă crucea Domnului nostru şi îl priveau, în timp ce Sfânta Fecioară, plină de iubirea de mamă, şi-a implorat Fiul să-i permită să moară împreună cu El. Dar acesta, aruncându-i o privire de o inefabilă gingăşie, s-a întors înspre Ioan şi a spus: „Femeie, iată fiul tău;" apoi i-a spus lui Ioan: „lată pe mama ta." Ioan 1-a privit pe Mântuitorul aflat pe moarte şi a salutat pe preaiubita lui mamă (pe care, începând de atunci, a

considerat-o ca pe propria mamă) în cel mai respectuos mod cu putinţă.

Sfânta Fecioară a fost atât de copleşită de durere la auzul cuvintelor lui Iisus, încât aproape că a leşinat şi a fost dusă de către sfintele femei la mică distanţă de cruce.

Nu ştiu dacă Iisus a pronunţat cu adevărat aceste cuvinte, dar am simţit în şinele meu că el i-a oferit-o pe Măria lui Ioan ca mamă, iar pe Ioan Măriei ca fiu. în viziunile de acest fel eşti adesea conştient de lucruri care nu sunt scrise, iar cuvintele pot exprima doar o parte din ele, deşi celui care i se arată ele îi sunt atât de clare încât nu necesită nici o explicaţie. Din aces motiv nu mi s-a părut deloc surprinzător că Iisus a numit-o pe Sfânta Fecioară „Femeie" şi nu „Mamă". Mi-am dat seama că El încerca să arate c acea femeie despre care se spune în Scriptură că va zdrobi capul 6a lui şi că acela era momentul în care acea prevestire se va împlini prin Ş tea Fiului ei. Ştiam că Iisus, oferindu-i-o ca mamă lui Ioan, le-a oferit-o m mă tuturor celor care cred în El, care se fac copii ai lui Dumnezeu, şi nu ■ t făcuţi din carne şi sânge, sau prin voia omului, ci dintr-a lui Dumnezeu. Nu

' s-a părut de mirare nici că cea mai curată, cea mai umilă şi mai supusă d'ntre femei care, salutată fiind de înger ca „plină de har", şi în al cărei fânt pântec Cuvântul s-a făcut pe dată trup, că ea deci, aflând de la Fiul ei muribund că urma să devină Mama spirituală a unui alt fiu, a repetat aceleaşi cuvinte umilă şi ascultătoare şi că de îndată i-a adoptat ca fii ai ei pe toţi copiii lui Dumnezeu, fraţi ai lui Iisus. Aceste lucruri sunt mai uşor de aflat prin harul divin decât de exprimat în cuvinte. Mi-1 amintesc pe Mirele meu celest spunându-mi odată: „Totul se află în inima acelor copii ai Bisericii care cred, speră şi iubesc."

CAPITOLUL XLIV

SPAIMA SIMŢITĂ DE LOCUITORII IERUSALIMULUI. AL PATRULEA CUVÂNT AL LUI IISUS PE CRUCE T-n jur de unu şi jumătate am fost purtată în Ierusalim pentru a vedea ce se J petrece acolo. Locuitorii erau cu totul copleşiţi de groază şi nelinişte; străzile erau întunecoase şi sumbre, iar unii oameni îşi căutau orbecăind drumul în timp ce alţii, aşezaţi pe pământ cu capetele acoperite, se loveau cu pumnii în piept sau se căţărau pe acoperişurile caselor, priveau la cer şi ucneau *n lamentări amare. Până şi animalele scoteau strigăte de jale şi se ascundeau; păsările zburau jos şi cădeau pe pământ. L-am văzut pe Pilat iscutând cu Irod despre starea de lucruri îngrijorătoare: ambii erau extrem 5 ag!taţi şi priveau înfăţişarea cerului de pe terasa pe care stătuse Irod lăsase mulţimea furioasă să-1 insulte pe Iisus. „Aceste întâmplări nu în firea lucrurilor," au exclamat amândoi: „trebuie că sunt provocate pjl mânia zeilor, nemulţumiţi de cruzimea aplicată lui Iisus din Nazaret." fo Ş1 ' mconjuraţi de gărzi, şi-au îndreptat paşii tremurători înspre Q ,, Platului lui Irod. Pilat şi-a întors capul când au trecut pe lângă na / locul în care îl condamnase pe Iisus la răstignire. Piaţa era? aproape pustie. Câţiva oameni puteau fi văzuţi intrând la loc în case cât mai repede cu putinţă, iar alţi câţiva alergau de colo până colo jelind, în tim D

ce la distanţă puteau fi distinse două sau trei grupuri mici. Pilat a trimis după câţiva dintre bătrâni şi i-a întrebat ce ar putea prevesti surprinzătorul întuneric; le-a spus că el însuşi îl considera o terifiantă mărturie a mâniei zeilor pentru răstignirea galileeanului care cu siguranţă trebuie să fi f Ost profetul şi împăratul lor. El a adăugat că nu are nimic să-şi reproşeze în acea privinţă, pentru că se spălase pe mâini de întreaga afacere şi era deci nevinovat. Bătrânii, la fel de neînduplecaţi ca întotdeauna, i-au răspuns pe un ton ursuz că nu era nimic neobişnuit în desfăşurarea evenimentelor, că acestea puteau fi explicate cu uşurinţă de către filosofi şi că ei nu se căiau de nimic din ce făcuseră. Orişicât, mulţi oameni se convertiseră, iar printre ei erau soldaţii care se prăbuşiseră la pământ la cuvintele Domnului nostru, când fuseseră trimişi să îl prindă în Grădina Măslinilor.

O mulţime se adunase în faţa casei lui Pilat şi în locul strigătului: „Răstigneşte-l, răstigneşte-l!" care răsunase dimineaţă se putea auzi: „Jos cu judecătorul strâmb!" „Fie ca sângele celui drept să cadă asupra ucigaşilor Săi!" Pilat era foarte speriat; a trimis după mai multe gărzi şi a încercat să arunce întreaga vină asupra evreilor. El a repetat că această crimă nu era a lui; că el nu era un supus al acestui Iisus pe care ei îl condamnaseră la moarte pe nedrept şi care le era împărat, profet şi Sfânt; că ei singuri erau vinovaţi şi că trebuia să fie limpede pentru toată lumea ca el îl condamnase pe Iisus doar constrâns.

Templul era înţesat de evrei care erau absorbiţi de sacrificarea Mielului Pascal; dar când întunericul a crescut într-atâta că nu mai puteai distinge o faţă de alta ei au fost cuprinşi de frică, spaimă şi groază pe care şi le-au manifestat prin strigăte de jale şi lamentaţii. Marii Preoţi au încercat să păstreze ordinea şi calmul. Au fost aprinse toate lămpile; dar confuzia creştea cu fiecare moment, iar Ana părea paralizat de groază. L-am văzut încercând să se ascundă într-un loc, apoi în altul. Când am părăsit Temple şi am păşit în stradă am remarcat că, deşi nu bătea nici o adiere de vânt, uşile şi ferestrele caselor se zbăteau ca în timpul unei furtuni, i ar întunericul devenea din ce în ce mai dens.

Groaza răspândită pe Muntele Calvariei de întunecarea bruscă era &e nedescris. La început, atenţia tuturor a fost îndepărtată de loviturile d e ciocan, de vociferarea mulţimii, de ţipetele celor doi tâlhari la prinderea p de cuvintele jignitoare ale fariseilor, de mişcările de trupe şi de ■ ătele de beţivani ale călăilor, iar schimbarea care acoperea treptat faţa S fi rii nu fusese remarcată; dar întunericul crescând, orice zgomot a încetat, te vocile au amuţit, iar căinţa şi teroarea au pus stăpânire pe inimile turor, în timp ce cei de faţă s-au îndepărtat pe rând de lângă cruce. Atunci dat-o Iisus pe Măria ca mamă Sfântului Ioan şi tot atunci ea a fost "ndepârtată, copleşită de durere. Cum întunericul se făcea din ce în ce mai dens, tăcerea a devenit absolut înspăimântătoare; toţi păreau loviţi de eroază; unii priveau la cer în timp ce alţii, cuprinşi de remuşcări, se întorceau către cruce, se băteau în piept şi se converteau. Deşi fariseii erau de fapt la fel de înspăimântaţi ca şi restul, au încercat totuşi la început să trateze problema cu indiferenţă, spunând că ei nu vedeau nimic inexplicabil în aceste întâmplări, dar în cele din urmă chiar şi ei şi-au pierdut siguranţa şi au fost reduşi la tăcere. Discul soarelui era de un galben închis, semănând mai degrabă cu un munte văzut în lumina lunii şi era încercuit de un inel strălucitor de foc; au răsărit stelele, dar lumina pe care o dădeau era roşie şi sân-

gerie; păsările erau atât de speriate încât cădeau la pământ; fiarele tremurau şi gemeau; caii şi măgarii fariseilor se înghesuiau unii într-alţii cât puteau de mult şi îşi băgau capetele între picioare. Ceaţa groasă pătrunsese totul.

In jurul crucii domnea nemişcarea. Iisus atârna pe ea singur, părăsit de toţi - discipoli, prieteni, până şi Mama sa fusese goniă de lângă el; nici umil din miile de oameni pe care îi ajutase nu îi era aproape pentru a-i alina amara agonie - sufletul îi era copleşit de un sentiment de nespusă amărăciune şi durere - totul era în El întunecat, sumbru şi jalnic. întunericul care domnea împrejur era doar un semn al celui care îi cotropise interiorul; s-a întors, cu toate acestea, înspre Tatăl Său Ceresc, s-a rugat pentru duşmanii Săi, a oferit cupa suferinţelor Lui pentru mântuirea lor, a continuat să se roage aşa cum făcuse pe tot parcursul Patimilor Sale şi a repetat acele pasaje ale Psalmilor care îşi găseau împlinirea în El. Am văzut îngeri stând în preajma Lui. Din u l-am privit pe Iisus - iubitul meu Mire - pe cruce, agonizând şi murind, a e acestea într-o sumbră singurătate. în acel moment îndura chinuri pe e nici o pană omenească nu le poate descrie - suferinţa Lui l-ar fi copleşit pe un biet şi slab muritor lipsit de orice mângâiere, divină sau omenească e ar fi fost silit să traverseze deşertul de durere fără alinare, ajutor sau rmnă su ' sţinut doar de credinţă, speranţă şi milă.

Suferinţele sale erau de nedescris; dar prin ele a ajuns să obţină harul de care vom avea nevoie pentru a ne împotrivi ispitei disperării care ne v asalta la ceasul morţii - înspăimântătorul ceas în care vom simţi că părăsim tot ce avem mai drag. Când minţile noastre, slăbite de boală, îşi pi er. puterea de a judeca, când până şi speranţele de milă şi iertare sunt învăluite de ceaţă şi nesiguranţă, atunci trebuie să ne îndreptăm spre Iisus, să ne unim sentimentele de disperare cu singurătatea de nedescris pe care El a îndurat-o pe cruce şi să fim convinşi că vom obţine o victorie glorioasă împotriva duşmanilor noştri drăceşti. Iisus i-a oferit atunci Tatălui Său Etern sărăcia, părăsirea, lucrările şi, mai presus de orice, suferinţa Sa amară, pe care nerecunoştinţa noastră L-a făcut să o îndure pentru ispăşirea păcatelor şi slăbiciunilor noastre; astfel că nimeni dintre cei uniţi cu Iisus la sânul Bisericii noastre nu trebuie să dispere la momentul îngrozitor care precedă părăsirea acestei vieţi, chiar dacă se simte lipsit de lumină şi linişte.

Căci trebuie să ştie că un creştin nu mai este nevoit să pătrundă în acest întunecat deşert singur şi lipsit de apărare, pentru că Iisus şi-a pus propria părăsire lăuntrică şi exterioară de pe cruce în acest abis al singurătăţii şi, în consecinţă, el nu va mai trebui să înfrunte singur moartea sau să părăsească această lume lipsit de spirit şi de alinare cerească. Toată teama şi disperarea morţii trebuie prin urmare, înlăturată; căci Iisus, care este adevărata noastră lumină, Calea, Adevărul şi Viaţa, ne-a precedat pe drumul cel trist, l-a copleşit cu binecuvântări şi şi-a luat crucea asupra Lui, la a cărei vedere toate spaimele noastre se vor linişti. Iisus şi-a lăsat testamentul (dacă putem spune astfel) în prezenţa Tatălui său lăsând moştenire Bisericii şi păcătoşilor toate beneficiile morţii şi Patimilor Sale. Nici un suflet păcătos nu a fost uitat; El s-a gândit la toţi şi la toate; S-a rugat şi pentru ereticii care au încercat să arate că, fiind Dumnezeu, el nu a suferit aşa cum ar fi făcut-o un om în locul lui. Strigătul scos în culmea agoniei nu a fost doar un semn al suferinţei intense pe care o îndura, ci şi o încurajare a tuturor sufletelor chinuite care îl recunosc pe Dumnezeu ca Tată să-şi lase, cu încredere filială, toate necazurile la picioarele Lui. Erau aproape orele trei când a

strigat cu o voce puternică: „Eloi, eloi, lamma sabacthani?" „Dumnezeul M<M> Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?". Aceste cuvinte ale Domnului

nostru au spart tăcerea mormântală care durase atât; fariseii s-au întors înspre El, iar unul dintre ei a spus: „Strigă pe Ilie!" „Lasă, să vedem dacă va veni Ilie ca să-L mântuiască." Când Măria a auzit vocea Sfântului ei Fiu nu s-a

tut abţine şi s-a repezit la piciorul crucii, urmată de Ioan, de Măria, rrial j • deo'pa, de Măria Magdalena şi de Salomeea. Un detaşament de treizeci de călăreţi din Iudeea şi din împrejurimile cetăţii Joppa care u ja ierusalim pentru festival a trecut tocmai în momentul în care T erea se lăsase în jurul crucii, cei de faţă fiind transfiguraţi de teamă şi de simţiri.

Când l-au zărit pe Iisus atârnând pe cruce, când au văzut uzimea cu care fusese tratat şi au remarcat semnele ieşite din comun ale mâniei dumnezeieşti care copleşiseră faţa naturii, s-au umplut de groază şi au exclamat: „Dacă Templul lui Dumnezeu nu s-ar afla în Ierusalim, această cetate ar trebui arsă până la temelii pentru a fi luat asupra-şi o atât de îngrozitoare crimă." Aceste cuvinte venite de pe buzele unor străini -care păreau a fi persoane de vază - i-au impresionat puternic pe privitori şi din toate părţile s-au auzit murmure puternice şi exclamaţii de durere; unii s-au adunat în grupuri, exprimându-şi nestingheriţi durerea, deşi o parte a mulţimii a continuat să blasfemieze şi să ocărască totul în jurul lor. Fariseii au fost nevoiţi să vorbească pe o voce mai umilă, căci se temeau de tulburarea locuitorilor Ierusalimului. Ei au ţinut deci o consfătuire cu centurionul Abenadar şi au hotărât împreună că poarta cetăţii, aflată în apropiere, ar trebui închisă pentru a împiedica răspândirea veştilor şi că ar trebui să trimită la Pilat şi Irod după 500 de oameni care să prevină naşterea unei revolte. în acest timp, centurionul trebuia să facă tot ce "îi stătea în putinţă pentru a păstra ordinea şi pentru a-i împiedica pe farisei să-1 mai insulte pe Iisus, de teamă că mulţimea se va înfuria.

Puţin după orele trei s-a luminat, luna a început să descopere discul soarelui, iar soarele a început din nou să strălucească, deşi slab, înconjurat de o ceaţă roşie; treptat s-a luminat, iar stelele s-au stins, dar cerul era încă mohorât. Văzând că se luminează, duşmanii lui Iisus şi-au recăpătat aroganţa; şi atunci au exclamat: „Iată, cheamă pe Ilie."

CAPITOLUL XLV AL CINCELEA, AL ŞASELEA ŞI AL ŞAPTELEA CUVÂNT AL LUI ILSUS PE CRUCE. MOARTEA SA

' I 1reptat a început să se lumineze, iar chipul livid şi obosit al Domnului X nostru se putea vedea. Trupul i se albise din cauza sângelui pierdut; şi l-am auzit exclamând: „Sunt stors precum strugurele în teasc. Sângele îmi va curge până va ieşi apă, dar vin nu se va mai face aici." Nu sunt sigură dacă El a

pronunţat cu adevărat aceste cuvinte, aşa încât să fie auzite şi de alţii, sau dacă au fost doar un răspuns la rugăciunile mele interioare. Mai apoi am avut o viziune în ce priveşte aceste cuvinte şi l-am văzut pe Iafet făcând vin în acest loc.

Iisus era aproape leşinat; limba i se uscase şi a spus: „Mi-e sete."

Discipolii aflaţi în jurul crucii l-au privit cu mare părere de rău, iar El a adăugat: „N-aţi fi putut să-mi daţi puţină apă?" Prin aceste cuvinte i-a lăsat să înţeleagă că nimic nu îi împiedicaseră să facă asta în timpul întunecării.

Ioan a fost copleşit de remuşcări şi a răspuns: „Nu ne-am gândit la asta, o, Doamne." Iisus a mai rostit câteva cuvinte al căror înţeles era: „Trebuia ca şi prietenii şi apropiaţii Mei să mă uite şi să nu-mi dea să beau, pentru ca să se întâmple ce îmi era scris." Această scăpare i-a afectat profund. Discipolii le-au oferit bani soldaţilor pentru a-i lăsa să-i dea puţină apă: aceştia au refuzat, dar au înmuiat un burete în oţetul cu fiere şi se pregăteau să i-l ofere lui Iisus, când centurionul Abenadar, a cărui inimă se înmuiase, a luat buretele, 1-a stors, a turnat pe el oţet proaspăt şi legându-1 de o trestie, a pus trestia în vârful unei lănci şi i-a dat lui Iisus să bea. L-am auzit pe Domnul nostru spunând ceva, dar îmi amintesc doar aceste cuvinte: „Când glasul mi se va stinge, se vor deschide gurile morţilor." Câţiva privitori au strigat: „Iarăşi

blasfemiază." Dar Abenadar le-a poruncit să tacă.

Sunase ceasul morţii Domnului nostru; începuse lupta cu moartea; o năduşeală rece i-a acoperit membrele. Ioan stătea la piciorul crucii ş 1 ştergea picioarele lui Iisus cu pelerina sa. Magdalena se ghemuise l a pământ în spatele crucii înnebunită de durere. Sfânta Fecioară stătea în tre Iisus şi tâlharul cel bun, ajutată de Salomeea şi de Măria lui Cleopa, cu ocnij aţintiţi asupra chipului Fiului ei muribund. Iisus a spus apoi: „S-a sfârşitşi, ridicându-şi capul, a strigat cu glas puternic: „Tată, în mâinile tale ' m â'ntez spiritul." Aceste cuvinte spuse pe un ton limpede şi tulburător au in tm f văzut cer şi pe pământ; şi imediat a lăsat jos capul şi şi-a dat duhul. sufletul, sub forma unui meteor strălucitor, intrând în pământ la ■ orul crucii. Ioan şi sfintele femei au căzut în genunchi la pământ, r nturionul Abenadar nu îşi mişcase ochii de la chipul desfigurat al Domnului nostru şi era cu totul copleşit de ceea ce se întâmpla. Când Domnul nostru a pronunţat ultimele cuvinte, înainte de a se stinge, cu voce puternică, pământul s-a cutremurat, iar stânca Calvariei s-a spart în două dând naştere unei prăpăstii adânci între crucea Domnului nostru şi cea a lui Gesmas. Vocea lui Dumnezeu - solemna şi teribila voce - răsunase în întreg universul; ea spărsese tăcerea solemnă care pusese stăpânire pe natură. Totul se împlinise. Sufletul Domnului nostru îi părăsise trupul; strigătul său ultim umpluse piepturile de groază. Pământul convulsionat îşi adusese omagiul Creatorului: pumnalul durerii pătrunsese în inimile tuturor celor care îl iubeau. Acesta a fost momentul de graţie al lui Abenadar: calul tremura sub el; inima îi era mişcată; îi fusese spartă precum piatra cea tare; şi-a aruncat lancea cât colo, s-a lovit cu pumnii în piept şi a strigat: „Binecuvântat fie Cel mai Mare dintre Dumnezei, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob; cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! „ Cuvintele sale i-au convins pe mulţi dintre soldaţi, care i-au urmat exemplul şi s-au convertit.

Din acest moment Abenadar a devenit un om nou; el L-a adorat pe adevăratul Dumnezeu şi nu i-a mai slujit pe duşmanii Acestuia. Şi-a predat calul şi lancea unui subaltern numit Longinus care, adresând câteva cuvinte soldaţilor, a încălecat şi a preluat comanda. Abenadar a părăsit apoi lvaria §* a plecat prin valea Gihonului la peşterile din valea Hinnomului, unde erau ascunşi discipolii, le-a anunţat moartea Domnului, iar apoi s-a întors în cetate pentru a-1 vedea pe Pilat. De îndată ce Abenadar şi-a re noscut în ^ public credinţa în divinitatea lui Iisus, un mare număr de o aţi i-a urmat exemplul, la fel ca şi câţiva dintre privitori şi chiar câţiva

ei. Mulţi dintre ei s-au lovit cu pumnii în piept, au jelit şi s-au întors ^ T' m timP ce a4u Şi"au sfâşiat hainele şi şi-au pus praf în cap; toţi erau fem groază şi spaimă. Ioan s-a ridicat, iar câteva dintre sfintele are erau în HP „ ° apropiere au venit la Sfânta Fecioară şi au îndepărtat-o de Pe pxciorul crucii Când Iisus, Domnul vieţii şi al morţi, şi-a pus sufletul în mâinii Tatălui său lăsând moartea să-I pună stăpânire pe trup, acest trup sfânt s-cutremurat şi s-a albit; nenumăratele răni acoperite cu sânge închega* păreau nişte semne negre; obrajii I s-au înfundat şi mai mult, nasul I s. ascuţit, iar ochii acoperiţi de sânge au rămas pe jumătate deschişi, ş, ridicat pentru un moment capul obosit, încă încoronat cu spini, apoi şi \ lăsat să cadă, în agonie, în timp ce buzele uscate şi sfâşiate, întredeschise lăsau să se vadă limba însângerată şi uscată. în momentul morţii palmele Sale strânse s-au deschis şi au revenit la forma lor normală, la fel ca şi braţele; trupul I-a înţepenit, iar întreaga greutate s-a lăsat pe picioare-genunchii s-au îndoit, iar picioarele s-au răsucit puţin într-o parte.

Ce cuvinte ar putea, vai, să exprime adânca durere a Sfintei Fecioare?

Ochii i s-au închis şi o paloare de moarte i s-a întipărit pe chip; nefiind în stare să se ţină pe picioare a căzut la pământ, dar a fost imediat ridicată şi ajutată de Ioan, Magdalena şi de ceilalţi. Şi-a privit încă o dată Fiul, cel zămislit prin Sfântul Duh, carne din carnea sa, suflet din sufletul său, atârnând pe cruce între doi tâlhari, răstignit, batjocorit, dispreţuit de cei pe care venise să-i mântuiască pe pământ; şi pe drept cuvânt ar ti putut ea fi numită „împărăteasa martirilor".

Soarele era încă întunecat şi înceţoşat; iar în timpul cutremurului aerul fusese închis şi apăsător, dar treptat a devenit mai clar şi proaspăt.

Era în jur de ora trei când Iisus a murit. La început fariseii fuseseră foarte speriaţi de cutremur; dar după primul şoc şi-au revenit, au început să arunce cu pietre în crăpătură şi au încercat să-i măsoare adâncimea cu frânghii. Dându-şi seama că oricum nu puteau ajunge la capătul ei au devenit îngrijoraţi, au ascultat neliniştiţi gemetele penitenţilor care jeleau şi se loveau cu pumnii în piept, după care au părăsit Calvaria. Mulţi dintre privitori fuseseră convertiţi cu adevărat şi cea mai mare parte s-au întors la Ierusalim cu totul copleşiţi de frică. La porţi şi în principalele puncte ale oraşului fuseseră puşi soldaţi, pentru a împiedica posibilitatea unei revolteCassius a rămas pe Calvaria împreună cu aproximativ cincizeci de soldaţiPrietenii lui Iisus stăteau în jurul crucii, îl contemplau pe Domnul nostru Ş jeleau; multe dintre sfintele femei se întorseseră la casele lor, tăcute § copleşite de durere. CAPITOLUL XLVI CUTREMURUL. APARIŢIA MORŢILOR ÎN IERUSALIM văzut sufletul lui Iisus, în momentul în care a murit, apărând sub /Vforma unei sfere strălucitoare înconjurată de îngeri, printre care lam noscut pe Gavril, străpungând pământul de la baza Crucii. De aseenea i-am văzut pe aceşti îngeri aruncând câteva duhuri rele în gheenă şi I am auzit pe Iisus poruncind câtorva suflete din Purgatoriu să reintre în trupurile lor pentru a-i speria pe păcătoşi şi pentru a depune mărturie despre divinitatea Lui.

Cutremurul care făcuse crăpătura cea mare de pe muntele Calvariei a produs multe stricăciuni pe tot cuprinsul Palestinei, dar efectele cele mai puternice au fost simţite în Ierusalim. Locuitorii Ierusalimului tocmai începuseră să se bucure de reîntoarcerea luminii când groaza le-a fost trezită din nou de şocurile cutremurului şi de zgomotul şi confuzia create de prăbuşirea caselor şi a zidurilor. Panica a fost crescută de apariţia morţilor care le vorbeau păcătoşilor ce fugeau tremurând să se ascundă, în limba cea mai aspră şi plină de reproşuri. înalţii Preoţi reîncepuseră sacrificarea Mielului Pascal bucurându-se de revenirea luminii care fusese oprită de întunericul neaşteptat când pământul de sub ei s-a cutremurat, clădirile din jur s-au prăbuşit iaf perdeaua templului s-a rupt în două de sus până jos. Teroarea din jur i-a redus la tăcere pe cei de afară, dar după o vreme au început să strige şi să se jeluiască. Confuzia din interiorul Templului nu a fost aşa de mare cum era de aşteptat pentru că ordinea şi regulile erau foarte stricte, mai ales pentru cei care intrau acolo pentru a aduce jertfe şi pentru cei care părăseau ernplul după ce aduseseră jertfele respective. Aglomeraţia era mare dar preoţii îndeplineau ritualurile cu atâta solemnitate încât au captivat complet minţile celor de faţă. Prima dată au sacrificat mielul apoi au Praştiat sângele lui acompaniaţi de cântări şi de sunetul trompetelor.

11

sa f ' u i rn irea se putea citi pe faţa tuturor celor care priveau sa -f10" ^ totul a căzut în confuzie. Tăcerea s-a aşternut peste Templu, Porfl T 6 SaU °Pr^ S* a încePut o îmbulzeală generală pentru a ajunge la Puţi ta em P^u i- Toată lumea se grăbea să iasă afară cât mai repede cu ' • ?i cum să nu fugă şi cum să nu tremure când în mijlocul lor apăruseră oameni care muriseră de câţiva ani! Aceste persoane îi priveau cu asprime şi îi mustrau pentru crima comisă în ziua aceea prin ucidere „omului drept" . Chiar şi în mijlocul acestei confuzii au fost făcute câteva încercări, de către preoţi, de a reinstaura ordinea împiedicându-i să fugă Pe cei care se aflau în partea centrală a Templului şi care se împingeau în cei ce erau înaintea lor şi coborau treptele care duceau spre ieşirea din Templ u Unii chiar au continuat sacrificările în câteva părţi ale Templului şi ^ străduiau să-i liniştească pe oameni.

Templul arăta precum un muşuroi de furnici în care cineva a aruncat cu pietre sau care a fost distrus de un băţ înfipt în el. Furnicile din acea parte în care au căzut pietrele sau pe care le-a deranjat băţul sunt pline de frică şi confuzie, fug dintr-o parte în alta şi nu fac nimic; în timp ce furnicile din acele părţi care nu au fost deranjate continuă să lucreze în tăcere şi chiar se apucă să repare părţile afectate.

Marele Preot Caiafa şi suita lui nu şi-au pierdut cumpătul şi diabolica linişte din inimile lor a reuşit să calmeze într-o oarecare măsură confuzia.

Mai apoi s-au îngrijit atât cât puteau ei de bine ca oamenii să nu vadă aceste minuni ca şi mărturii ale inocenţei lui Iisus. Garnizoana romană aparţinând de fortul Antonia a făcut mari eforturi pentru a menţine ordinea, din această cauză tulburarea festivităţilor nu a fost urmată de o revoltă, chiar dacă fiecare inimă era plină de frică şi nelinişte, nelinişte pe care Fariseii s-au străduit (în unele cazuri cu succes) să o potolească.

1ş încercau să continue sacrificările când a urmat o pauză neaşteptată 1 l i ^ ,

îmi mai amintesc încă câteva incidente uimitoare: în primul rând, cele două coloane de la intrarea în Sfânta Sfintelor între care era legată o draperie deosebită, au fost scuturate din temelii. Coloana din stânga a căzut înspre sud iar cea din dreapta înspre nord rupând astfel draperia de sus şi până jos cu un sunet îngrozitor dezvăluind pe Sfânta Sfintelor privirii tuturor celor de faţă. O piatră mare s-a desprins din zidul de la intrarea in sanctuar şi a căzut lângă locul în care bătrânul Simeon obişnuia s îngenuncheze, iar arcada a fost şi ea ruptă. Pământul s-a ridicat şi multe alte coloane s-au prăbuşit în diverse părţi ale Templului.

Marele Preot Zaharia care a fost ucis între poartă şi altarul din Temp a apărut în sanctuar. Acesta a strigat ameninţări înspăimântătoare şi! vorbit despre moartea celui de-al doilea Zaharia şi a lui Ioan Botezător m si despre moartea violentă a celorlalţi profeţi8. Cei doi fii ai Marelui P re cjmeon, numit şi cel Drept, (urmaşi ai bătrânului Simeon care a fetit atunci când Iisus a fost în Templu) şi-au făcut apariţia în partea P era ocupată de obicei de cunoscătorii legii. Aceştia la rândul lor au bit în cuvinte teribile despre moartea profeţilor, despre sacrificarea legii rhi care era acum pe cale de a fi schimbată şi i-au îndrumat pe toţi cei rezenti să se convertească şi să urmeze învăţăturile Celui pe care l-au râstienit. Un alt profet care a apărut a fost profetul Ieremia. Acesta a stat lângă altar şi a anunţat că vechiul ritual al sacrificării s-a sfârşit şi că unul nou e pe cale să înceapă. Cum aceste apariţii au avut loc în spaţii în care nu aveau acces decât preoţii, doar Caiafa şi încă câţiva ştiau despre ele'iar aceştia încercau pe cât posibil fie să le nege ca fiind nereale, fie să le uite.

Aceste minuni au fost urmate de altele şi mai extraordinare. Uşile sanctuarului s-au deschis de la sine şi o voce s-a auzind spunând aceste cuvinte: „Lăsaţi-ne să părăsim acest loc" şi i-am văzut pe toţi îngerii Domnului părăsind Templul. Cei treizeci şi doi de farisei care s-au dus la Calvaria după ce Iisus îşi dăduse duhul au fost aproape toţi convertiţi lângă Cruce. Ei s-au întors la Templu în mijlocul confuziei şi au fost uimiţi de tot ceea ce se întâmplase acolo. Au vorbit aspru cu A na şi Caiafa după care au părăsit Templul. Ana a fost dintotdeauna cel mai înverşunat duşman al lui Iisus şi a făcut tot ce se putea face împotriva Lui, dar evenimentele supranaturale care avuseseră loc l-au făcut să-şi piardă încrederea în sine şi nu ştia unde să se mai ascundă. Caiafa era în realitate deosebit de alarmat şi neliniştit, dar mândria lui era aşa de mare că şi-a stăpânit simţurile şi încerca să-1 liniştească pe Ana. A chiar reuşit pentru o vreme dar apariţia morţilor a năruit efectul cuvintelor lui şi Ana a căzut din nou pradă fricii şi remuşcărilor.

In timp ce în Templu se petreceau aceste lucruri, confuzia şi panica din aI eraU ^ fel de marL Mor t ii umblau P e străzi Şi m ulte ziduri şi .a.U fost scuturate de cutremur, iar părţi din ele au căzut. Superstitiozitateaa înnăscută a lui Pilat ! ~a făcut Pe acesta să simtă şi mai tare şi rr ^ paralizat §i mut de teamă, palatul său fusese scuturat din temelii Pământul s-a cutremurat sub picioarele lui.

Alerga sălbatic din cameră cameră, iar morţii stăteau permanent în in faţa lui reproşându-i cuvinte] nedrepte pe care i le-a spus lui » Zah ■

ucis de^ !f faC6 referire aici era tatăl lui Ioan Botezătorul care a fost torturat, iar dupăe ' pentru că nu a vrut să-1 lase pe Ioan în mâinile tiranului. Acesta a fost Prietenii lui în incinta Templului.

Iisus. A crezut că aceştia erau

2e

j-Galileeanului şi s-a ascuns într-o

cameră din interior unde a oferit jertfe s-i-a rugat pe zeii săi să-1 ajute. Irod era de asemenea alarmat dar s-a ascuns de privirile tuturor în palatul său.

Mai mult de o sută de oameni care muriseră în diverse epoci au reintrat în corpurile lor şi au apărut în diferite părţi ale Ierusalimului. Acele suflete pe care Iisus le-a eliberat din Purgatoriu şi-au descoperit feţele şi Se plimbau încoace şi încolo pe străzi, şi deşi trupurile lor erau cele pe care le ocupau când erau încă pe pământ, aceste corpuri nu păreau să atingă pământul cănd păşeau. Ei au intrat în casele urmaşilor lor, au propovăduit nevinovăţia lui Iisus şi i-au mustrat pe cei care luaseră parte la uciderea Lui. I-am văzut mergând pe străzile principale; erau de obicei câte doi şi se deplasau plutind prin aer fără ca să-şi fi mişcat picioarele. Feţele unora erau palide iar ale altora erau de un galben deschis, bărbile le erau lungi iar vocile le sunau ciudat, sepulcral. Hainele lor sobre erau aşa cum se obişnuia să se poarte la timpul în care au murit. Când au ajuns în locul unde a fost rostită sentinţa la moarte a lui Iisus, înainte ca procesiunea să fi pornit spre Golgota, s-au oprit pentru o clipă şi au exclamat cu o voce puternică: „Slăvit fie Iisus în vecii vecilor şi fie ca duşmanii Lui să piară!"

Pe la ora patru toţi morţii se întorseseră în mormânt. Sacrificările din Templu au fost în aşa mod întrerupte, şi confuzia datorată diverselor minuni petrecute a fost aşa de mare, încât doar câţiva au reuşit să mănânce Mielul Pascal în seara aceea.

CAPITOLUL XLVII

P

CEREREA LUI IOSIF DIN ARIMATEEA DE A LUA TRUPUL LUI IISUS

e când şocul în care fusese aruncat oraşul începea să se atenueze cât de cât Fariseii din Consiliu au trimis o solie lui Pilat cerândui ca picioarele celor crucificaţi să fie rupte pentru a le pune capăt vieţii înainte de răsăritul Zilei de Sabat. Pilat a trimis imediat câţiva executanţi l a Calvaria pentru a le îndeplini dorinţa. Atunci Iosif din Arimateea a cerut .x. auzise de moartea lui Iisus iar el şi Nicodim se hotărâseră să îl U ^ ^ pe' într-un mormânt nou pe care Nicodim îl săpase în capătul m fdinii sale, nu departe de Calvaria. Pilat era încă plin de nelinişte şi mare Ş1" ,ost uimirea văzând că o persoană care deţinea o poziţie atât de înaltă um Iosif se grăbea să înmormânteze în mod onorabil un criminal pe e el îl condamnase la moarte. Acesta a trimis după centurionul Abeadar care vorbise cu discipolii ce erau ascunşi în peşteri şi 1-a întrebat dacă ele evreilor era cu adevărat mort. Abenadar a făcut o descriere detaliată a morţii Mântuitorului, a ultimelor Sale cuvinte şi a ultimului ţipăt pe care 1a scos înainte de a-şi da duhul precum şi despre cutremurul care a făcut acea mare crăpătură în stâncă. Singurul lucru care părea să-1 fi surprins pe Pilat a fost acela că moartea lui Iisus a survenit aşa de repede, pentru că cei care erau răstigniţi trăiau de obicei mai mult. Cu toate că a spus aşa de puţine lucruri, fiecare cuvânt scos de Iosif îl făcea să-i crească supărarea şi părerea de rău. Dintr-o dată i-a dat lui Iosif ordin prin care acesta era lăsat să-1 ia pe Regele Evreilor de pe Cruce şi să-1 înmormânteze conform ritualului. Se pare că Pilat încerca prin aceasta să compenseze cumva

judecata crudă şi nedreaptă de mai înainte şi era foarte bucuros să facă ceva care era sigur că ar fi deranjat pe înalţii preoţi pentru că ştia de dorinţa acestora de a-1 îngropa în infamie pe Iisus împreună cu cei doi hoţi. A trimis imediat un mesager pe Calvaria pentru a vedea dacă ordinul lui este executat. Cred că mesagerul acela era Abenadar pentru că l-am văzut asistând la luarea de pe Cruce a lui Iisus.

Când Iosif din Arimateea a părăsit palatul lui Pilat s-a întâlnit cu Nicodim care-1 aştepta în casa unei femei credincioase, ce era situată peste drum de o stradă mare şi nu era departe de aleea pe care Iisus fusese batjocorit în mod ruşinos când a început să-şi ducă Crucea. Femeia aceasta vindea ierburi aromate, iar Nicodim a cumpărat de la ea multe uleiuri care erau necesare pentru îmbălsămarea trupului lui Iisus. Ea a făcut rost de cele m ai alese sortimente din alte locuri iar Iosif a mers să cumpere un giulgiu m ai ales. Servitorii lui au făcut rost de scări, ciocane, cuie de lemn, vase cu a Pă şi bureţi dintr-un şopron alăturat şi le-au pus într-o roabă identică cu ac eea în care discipolii lui Ioan Botezătorul au pus trupul acestuia când l-au a dus de la castelul lui Maheu.

CAPITOLUL XLVIII TĂIEREA ÎNTR-O PARTE A LUI ILSUS. MOARTEA CELOR DOI HOŢI timp ce acestea se petreceau în Ierusalim, tăcerea sălăşluia asupra JLCalvariei. Mulţimea care fusese pentru o vreme aşa de gălăgioasă se împrăştiase acum. Cu toţii erau panicaţi, iar dacă în unii panica a produs o căinţă sinceră, asupra altora nu a avut nici un efect benefic. Măria, Ioan, Magdalena, Măria lui Cleopa şi Salomeea stăteau jos sau în picioare în fata Crucii, cu vălurile puse şi plângeau în tăcere. Câţiva soldaţi stăteau rezemaţi de terasa care înconjura platforma. Cassius se plimba în jos şi-n sus, cerul era întunecat şi totul în jur purta pecetea tristeţii. Şase arcaşi şi-au făcut apariţia puţin mai târziu, aducând cu ei scări, spade, frânghii şi nişte drugi de fier cu scopul de a rupe picioarele criminalilor pentru a le grăbi moartea. Când aceştia s-au apropiat de Crucea Domnului, cei apropiaţi Lui sau dat câţiva paşi înapoi, iar Fecioara Măria se temea că ei o să-i insulte până şi cadavrul. Temerile ei nu erau tocmai nefondate pentru că atunci când şi-au legat scările de Cruce au spus că doar se preface că e mort; totuşi peste câteva momente, văzând că e rece şi ţeapăn l-au lăsat şi şi-au mutat scările la celelalte două cruci pe care cei doi hoţi atârnau încă vii. Au luat drugii de fier şi au rupt mâinile hoţilor deasupra şi dedesubtul cotului în timp ce alt arcaş le-a rupt picioarele deasupra şi dedesubtul genunchilor.

Gesmas a scos nişte ţipete îngrozitoare înainte ca soldatul să-1 omoare administrându-i trei lovituri puternice de ciomag în piept. Dismas a scos un ţipăt puternic după care şi-a dat duhul. El a fost primul dintre muritori care a avut bucuria de a se alătura Mântuitorului. Atunci au desfăcut sforile, cele două trupuri căzând libere la pământ, iar călăii le-au tras până într-un loc aflat între Calvaria şi zidurile oraşului şi i-au îngropat acolo.

Arcaşii nu erau convinşi că Iisus era mort cu adevărat, iar femeile, gândindu-se la brutalitatea cu care aceştia au rupt picioarele hoţilor/ tremurau neştiind ce ultragii puteau să aducă aceştia trupului lui Iisus. Dar Cassius, un ofiţer de douăzeci şi şapte de ani ai cărui ochi slabi şi saşii ŢII

deveniseră prilejul de amuzament al companionilor săi, a fost luminat de Spiritul Sfânt şi fiind dezgustat de comportamentul nemilos al soldaţilor Şi sensibilizat de durerea sfintelor, a hotărât să demonstreze, pentru a le mai durerea, că Iisus e cu siguranţă mort. Bunătatea inimii lui 1-a grăbit şi - voia lui acesta a împlinit o profeţie. Şi-a luat lancea şi a urcat repede pe ja tele unde era Crucea, s-a oprit între crucea hoţului cel bun şi cea a ivr tuitorului şi apucând lancea cu ambele mâini a înfipt-o aşa de adânc în tea dreaptă a trupului lui Iisus încât vârful acesteia a trecut prin inimă şi esit prin partea stângă. Când Cassius şi-a scos lancea din trupul Lui, apă ' sânge a ţâşnit din rană şi a zburat peste faţa şi corpul acestuia. Această scalare" a avut un efect asemănător cu cel al însufleţirii date de apa botezului: harul şi salvarea au intrat imediat în sufletul său. A sărit de pe cal s-a aruncat în genunchi, şi-a lovit pieptul şi a mărturisit în faţa celorlalţi credinţa sa în divinitatea lui Iisus.

Fecioara Măria şi cei care o însoţeau stăteau în apropiere cu ochii aţintiţi asupra Crucii, dar când Cassius şi-a înfipt lancea în trupul lui Iisus aceştia au fost foarte surprinşi şi au alergat spre el. Măria arăta ca şi cum lancea i-ar fi străpuns ei inima şi nu Fiului ei mult iubit, astfel că abia se mai putea ţine pe picioare. între timp Cassius rămăsese îngenuncheat, mulţumind lui Dumnezeu nu numai pentru harul ce-i fusese dat dar şi pentru însănătoşirea ochilor săi care-i cauzaseră atâta slăbiciune şi necaz.

Această însănătoşire a avut loc exact în momentul în care întunericul, cu ce îi învăluia sufletul a fost înlăturat. Toate inimile s-au strâns la vederea sângelui lui Iisus care se scurgea într-o gaură din pământul de la baza Crucii. Măria, Ioan, sfintele şi Cassius au adunat sângele şi apa în vase şi au şters urmele cu bucăţi de pânză9.

Cassius, a cărui vedere a fost complet refăcută în aceeaşi clipă în care ochii sufletului i-au fost deschişi, a fost adânc mişcat şi şi-a continuat rugăciunea de mulţumire. Soldaţii erau uimiţi de miracolul care avusese loc, s-au aruncat în genunchi de-o parte şi de alta a acestuia bătându-se în piept şi mărturisind credinţa în Iisus. Apa şi sângele continuau să curgă din rana adâncă a Mântuitorului; au curs în groapa din stâncă iar sfintele le-au Pus în vase în timp ce Măria şi Magdalena le amestecau cu lacrimile lor.

şi a18 înirieric h a adăugat: „Cassius a fost botezat cu numele de Longinus şi a fost numit diacon din I t T °at cre^m/a- Totdeauna a păstrat sângele lui Iisus, se uscase, dar a fost găsit în sicriul lui Sfânt n A f ° St înmormântat într-o localitate situată nu la mare distanţă de locul unde a trăit dus a î « a 8^ acest oraş se găseşte un lac cu o insulă şi trebuie că trupul lui Longinus a fost acest ţ . ?'

Sora Emmerich pare să numească Mantua conform descrierii şi există o tradiţie de 1 m acest oraş. Nu ştiu care Sfântă Clara a trăit în apropiere.

Arcaşii care au primit ordin de la Pilat să nu atingă trupul lui Iisus nu sa mai întors deloc.

Toate aceste evenimente s-au petrecut lângă Cruce cu puţin înainte d ora patru, în timp ce Iosif şi Nicodim adunau cele necesare înmormântări' lui Iisus. Servitorii lui Iosif care au fost trimişi înainte să

cureţe mormântul i-au anunţat pe apropiaţii lui Iisus că acesta intenţiona să ia trupul Mântuitorului şi dorea să-1 pună în mormântul cel nou. Ioan s-a întors imediat în oraş împreună cu sfintele, în primul rând pentru ca Măria să-şj mai recapete din putere şi în al doilea rând pentru a cumpăra câteva din lucrurile necesare pentru înmormântare.

Măria avea o mică locuinţă în clădirile din imediata vecinătate a Cenaclului. Ei n-au intrat în oraş pe poarta cea mai apropiată de Calvaria pentru că aceasta era închisă şi era păzită de soldaţii puşi acolo de farisei, ci au intrat pe poarta care dă spre Betleem.

CAPITOLUL XLIX DESCRIEREA UNOR PĂRŢI ALE VECHIULUI IERUSALIM jn acest capitol vor fi prezentate descrierile câtorva locuri făcute de Sora JLEmmerich cu diverse ocazii. Acestea vor fi urmate de descrierea mormântului şi grădinii lui Iosif din Arimateea, astfel că vom fi nevoiţi să întrerupem descrierea înmormântării Domnului.

Prima poartă care era amplasată în partea de est a Ierusalimului, la miazăzi de colţul de sud-est al Templului, dădea în suburbia numită Ofel. Poarta Oii se afla la miazănoapte faţă de colţul de nord-est al Templului. Intre aceste două porţi se afla o a treia care dădea într-o stradă aflată în partea de răsărit a Templului şi care era locuită în mare parte de cioplitori în piatră şi diverşi alţi muncitori. Casele de pe această stradă se rezemau de fundaţia Templului şi mai toate aparţineau lui Nicodim, care le Ş 1 construise, şi pentru care lucrau mai toţi muncitorii ce le ocupau. Nu cu mult timp în urmă Nicodim construise o frumoasă poartă ca intrare spr e aceste străzi, numită Poarta lui Moria. Tocmai fusese terminată, când Iisus a intrat în oraş pe această poartă în Duminica Floriilor. Astfel El a intrat pe | noua poartă a lui Nicodim, prin care nimeni nu mai trecuse şi a fost . tat în cavoul lui Iosif din Arimateea în care nimeni încă nu mai rmantat. După acestea poarta a fost zidită şi exista o tradiţie unea că Creştinii vor intra din nou într-o zi pe această poartă. Chiar car.e ijjeje noastre, pe locul vechii porţi se află o poartă zidită care a fost numită de turci Poarta de Aur. Drumul care pornea din Poarta Oii şi mergea spre apus trecea aproape mijlocul distanţei dintre partea de nord-est a Muntelui Sion şi Calvaria. ne la această poartă şi până la Golgota era o distanţă de trei kilometri şi umătate iar de la Palatul lui Pilat şi până la Golgota erau cam trei kilometri. Fortăreaţa Antonia era situată la nord-vest de muntele Templului pe 0 stâncă izolată. Cineva care s-ar fi dus dinspre Palatul lui Pilat spre apus ar fi avut fortăreaţa aceasta tot timpul în partea stângă. Pe unul din zidurile acesteia se afla un podium de pe care se comanda forumului şi de pe care Pilat obişnuia să ţină cuvântări oamenilor: ca atunci când, de exemplu, promulga o lege nouă. Când Domnul Iisus îşi purta Crucea prin oraş, Muntele Calvariei se afla mai tot timpul în partea Lui dreaptă. Acest drum care mergea o bună bucată spre sud-est ducea spre o poartă ce era făcută într-un zid din interiorul oraşului, înspre Sion. Dincolo de acest zid, spre stânga, era un fel de suburbie în care erau mai multe grădini decât case. în

zidul exterior al oraşului, în această direcţie, se aflau câteva morminte deosebit de frumoase a căror intrare era construită din piatră. în această* parte era casa lui Lazăr, ale cărui grădini frumoase se întindeau până acolo unde partea de apus a zidului exterior a Ierusalimului o lua înspre miazăzi.

Cred că o mică poartă privată a fost făcută în zidul oraşului, prin care Iisus şi discipoli săi au trecut în nenumărate rânduri cu permisiunea lui Lazăr, şi care ducea spre aceste grădini. Poarta care se afla în colţul dinspre nord-vest al zidului dădea spre Bedsur, acesta fiind situat mult mai la nord de Emaus şi Iopa. Poarta de vest a Ierusalimului era mai joasă ca oricare alta: terenul pe care era construită cobora înspre zidul exterior, iar apoi în apropierea acestuia urca din nou; pe această pantă se aflau grădini şi vii, ri 1 n spatele cărora şerpuia un drum cu poteci care duceau spre zid şi spre urnuri. In cealaltă parte, unde nu era zid, terenul cobora spre vale, astfel zidurile care înconjurau partea de jos a oraşului păreau construite pe ° terasă. Pe dealul din exterior se află vii şi grădini şi în zilele noastre. Când 1Sus a a Juns la capătul Drumului Crucii, în partea Lui stângă se afla partea a oraşului unde erau grădinile şi de acolo venea Simon din Cirena când a întâlnit procesiunea. Poarta prin care Iisus a părăsit oraşul nu era tocmai în partea de apus a oraşului, ci mai degrabă în partea de sud-vest Zidul din partea stângă, cum treci de poartă, mergea aproximativ spre sud iar apoi se îndrepta spre vest ca să o ia din nou spre sud, pe lângă muntele Sion. în această parte se afla un turn, asemeni unei fortăreţe. Poarta p rjn care Iisus a părăsit oraşul se afla nu la mare distanţă de o altă poartă situată mai la sud, care dădea înspre vale şi de unde începea un drum ce o lua spre stânga, înspre Betleem. Drumul o lua spre nord înspre muntele Calvariei imediat cum treceai de poarta prin care Iisus a părăsit Ierusalimul când îşi purta Crucea. Muntele Calvariei era foarte abrupt în partea de răsărit, înspre oraş, şi cobora încet înspre apus. Şi în această parte a muntelui, de unde se vedea drumul spre Emaus, se afla o pajişte unde l-am văzut pe Luca culegând diferite plante în timp ce se îndrepta spre Emaus împreună cu Cleopa. Tot pe acest drum cei doi l-au întâlnit pe Iisus. Lângă ziduri, în partea de est şi de sud a Calvariei se aflau de asemenea grădini, morminte şi vii. Crucea a fost pusă în partea de nord-est, la poalele muntelui Calvariei. Grădina lui Iosif din Arimateea era situată în apropierea porţii Betleemului, la o depărtare de Calvaria de şapte minute de mers. Era o grădină foarte frumoasă, cu copaci înalţi, coline şi arbuşti care făceau multă umbră; iar toate astea se aflau pe o ridicătură de pământ ce se întindea lângă zidul oraşului10. Cineva care ar veni dinspre partea de nord a văii şi ar intra în grădină ar avea în partea stângă un mic urcuş ce se întinde până lângă zidul oraşului, iar în partea dreaptă, la capătul grădinii, o stâncă izolată, unde se găsea peştera mormântului. Grota în care era săpat mormântul era deschisă spre răsărit, iar în partea de sud-vest şi respectiv nord-vest a aceleiaşi stânci se aflau încă două morminte mai mici care erau de asemenea noi şi aveau partea din faţă afundată. O potecă, ce pornea din partea de apus a acestei stânci, mergea de jur împrejurul ei. Pământul din 10

Trebuie remarcat aici că în cei patru ani în care Sora Emmerich a avut viziunile, ea a descris tot ce s-a întâmplat în Locurile Sfinte din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. » r nenumărate rânduri le-a văzut profanate şi lăsate pustii, dar tot timpul venerate în public sau in particular. A văzut multe pietre şi bucăţi de stâncă, care au fost martori tăcuţi ai Patimilor ŞJ

învierii Domnului nostru şi care au fost puse acolo de Sfânta Elena în Biserica Sfântului Morman cu ocazia construirii acelei clădiri. Când Sora Emmerich era vizitată în duh obişnuia să se închin la locurile unde stătuse Sfânta Cruce şi unde se aflase Sfântul Lăcaş. Trebuie de asemene 3 menţionat că uneori obişnuia să vadă o distanţă mai mare între locul unde s-a aflat Mormântul Ş locul unde era Crucea decât distanţa dintre capelele care poartă numele celor două locuri « in Biserica de la Ierusalim.

mormântului era mai sus decât cel de la intrare, iar cineva care ar fi ' .. s g intre în peşteră trebuia să coboare câteva trepte. Peştera era ficient de largă pentru ca patru oameni să stea lipiţi de pereţii acesteia, în f ecare parte, fără a-i împiedica pe cei care purtau Trupul. în partea opusă a sii era scobită o gaură în stâncă în care era pregătit mormântul. Acesta era la o înălţime de aproximativ şaptezeci de centimetri faţa de pământ şi era legat de rocă numai într-o parte, precum un altar. Doi oameni încăpeau acolo, unul la cap şi unul la picioare; ba mai era loc şi pentru un al treilea în partea din faţă, chiar şi în cazul în care uşa de la intrare era închisă. Uşa era făcută dintr-un fel de metal, probabil alamă, şi avea două uşi separate.

Aceste uşi puteau fi închise cu o piatră care era răsturnată peste ele, iar piatra folosită în acest scop era ţinută în afara cavernei. Imediat după ce Domnul nostru a fost aşezat în mormânt, piatra a fost pusă în faţa uşii. Era foarte mare şi nu putea fi mişcată fără efortul mai multor oameni. în partea opusă intrării în peşteră se afla o bancă de piatră; daca cineva s-ar fi urcat pe ea ar fi putut să urce pe stâncă, această stâncă fiind acoperită de iarbă, iar de pe stâncă se puteau vedea zidurile oraşului, partea mai înaltă a muntelui Sion şi câteva turnuri. De acolo se mai vedeau şi poarta Betleem şi fântâna lui Gihon. Pe partea din interior stânca era albă cu vine roşii şi albastre.

CAPITOLUL L COBORÂREA DE PE CRUCE Lje când toată lumea plecase din preajma Crucii şi doar câteva gărzi mai -*- erau împrejur, am văzut cinci persoane, care cred că erau discipoli şi care au venit prin vale din Betania, s-au apropiat de Calvaria, iar după câteva momente în care s-au uitat la Cruce, au plecat în mare grabă. în trei a nduri diferite am întâlnit în apropiere doi oameni care se uitau împrejur Ş* care discutau unul cu celălalt foarte neliniştiţi. Aceşti oameni erau Iosif ln Arimateea şi Nicodim. Prima dată i-am văzut în momentul crucificării ^Probabil când au făcut ca hainele lui Iisus să fie luate înapoi de la soldaţi). vremea aceea ei nu se aflau departe de Calvaria. A doua oară i-am văzut ' după ce au stat să vadă dacă mulţimea se răspândeşte, au plecat în oraş să facă nişte pregătiri. A treia oară i-am văzut când se întorceau de I mormânt spre Cruce şi se uitau în jurul lor în toate direcţiile ca şi cum ar fi aşteptat un moment prielnic. Mai apoi s-au hotărât împreună cum să i trupul Mântuitorului de pe Cruce, după care s-au întors în oraş.

Următoarea lor grijă a fost cum să ducă cele trebuincioase pentru îmbălsămarea trupului, iar servitorii lor au adus câteva unelte cu care să-L desprindă de pe Cruce, precum şi două scări pe care le găsiseră într-un

şopron din apropierea casei lui Nicodim. Fiecare din aceste două scări erau făcute dintr-un drug de lemn pe care erau fixate, la intervale egale, bucăţi de lemn ce formau treptele. Mai erau acolo şi nişte cârlige, acestea puteau fi ataşate la oricare din capetele drugului de lemn şi cu ajutorul lor scara putea fi fixată. Probabil că în aceste cârlige puteau fi agăţate orice unelte de care era nevoie. Femeia de la care cumpăraseră mirodeniile le aranjase foarte bine. Nicodim cumpărase o sută de livre de rădăcini, ceea ce echivalează, după cum mi s-a spus, cu aproximativ şaptesprezece kilograme. Toate aceste mirodenii se aflau în nişte butoiaşe făcute din scoarţă de copac. Butoiaşele erau legate pe după gât şi atârnau pe pieptul celor care le purtau. Unul dintre aceste butoiaşe era plin cu un fel de pulbere. Mai aveau şi nişte genţi din pergament sau piele în care se aflau nişte legături de ierburi, iar Iosif avea şi o cutie cu alifii, însă nu ştiu din ce era făcută această cutie. Servitorii duceau diverse vase, burdufuri, bureţi şi unelte pe un fel de targa şi de asemenea un lămpaş aprins, pentru foc.

Aceştia au ieşit din oraş înaintea stăpânului lor pe o altă poartă (probabil Poarta Betaniei) şi s-au îndreptat spre Muntele Calvariei. în timp ce erau încă în oraş au trecut pe lângă casa în care Fecioara Măria, Sfântul Ioan şi sfintele femei se găseau în căutarea diferitelor lucruri trebuincioase pentru îmbălsămarea trupului lui lisus, iaa Ioan şi femeile i-au urmat pe aceştia la o anumită distanţă. Erau cam cinci; femei şi câteva dintre ele purtau nişte suluri mari de pânză de in sub mantiile lor. Se obişnuia ca femeile să-şi înfăşoare trupul într-o pânză lunga de cel puţin un metru de fiecare dată când ieşeau seara afară sau cânii doreau să se închine în secret. începeau să-şi înfăşoare pânza în jurul unui braţ şi continuau să o înfăşoare pe restul trupului aşa de strâns încât abia puteau să păşească.

Le-am văzut astfel înfăşurate şi pânza nu numai că era înfăşurată în jurul ambelor braţe dar le acoperea chiar şi capul. De această dată îmbrăcămintea mi se părea şi mai evidentă pentru că era o -nte de doliu. Iosif şi Nicodim erau de asemenea îmbrăcaţi în îm.br Calese de doliu, cu mâneci negre şi nişte eşarfe mari. Ei purtau nişte kain .. junKi şi largi de un gri obişnuit pe care şi le trăseseră până peste cap man , care puteau să ascundă tot ceea ce duceau cu ei. Cei doi s-au -! H ptat spre poarta ce dădea spre muntele Calvariei. Străzile erau pustii ' tăcute pentru că frica ţinea pe toată lumea în casă. Marea majoritate ; DUSeră să se căiască şi numai câţiva mai sărbătoreau. Când Iosif şi Nicodim au ajuns la poartă, au găsit-o închisă iar drumul principal, străzile • orjce Colţ erau pline de soldaţi. Acestea erau străjile pe care fariseii le ceruseră de pe la ora două şi pe care încă le mai ţineau în stare de luptă, pentru că încă se mai temeau de o revoltă a oamenilor. Iosif le-a arătat un ordin semnat de Pilat ca să-i lase să treacă iar soldaţii le-au spus că ei i-ar lăsa bucuroşi să treacă, numai că au încercat de mai multe ori să deschidă uşa dar nu au reuşit, şi că probabil poarta a primit un şoc şi s-a blocat într-o parte. Şi le-a mai spus că arcaşii trimişi să rupă oasele hoţilor au fost nevoiţi să se întoarcă în oraş pe altă poartă. Dar când Iosif şi Nicodim s-au atins de clanţă, aceasta s-a deschis ca de la sine, spre marea mirare a celor din jur.

Era încă întuneric şi cerul era înnorat când au ajuns pe Muntele Calvariei. Acolo i-au găsit pe servitorii care tocmai ajunseseră şi pe femeile sfinte care plângeau în faţa Crucii. Cassius împreună cu încă câţiva soldaţi care fuseseră convertiţi au rămas la o anumită distanţă şi în tot ceea ce

făceau se vedea o anumită rezervă şi respect. Iosif şi Nicodim le-au povestit Fecioarei Măria şi Sfântului Ioan cum toată ziua au încercat să-L salveze pe lisus de la moartea aceea infamă şi cum au reuşit să prevină ruperea oaselor Mântuitorului pentru a se împlini Profeţia. Apoi au mai vorbit şi despre rana pe care Cassius o făcuse cu lancea lui. înainte încă de venirea centurionului Abenadar, aceştia au început în cea mai mare pietate sarcina lor dureroasă şi sfântă de a da jos de pe cruce şi a îmbălsăma minunatul ru P al Mântuitorului. Fecioara Măria şi Magdalena stăteau jos în faţa Crucii în timp ce în partea lor dreaptă, între crucea lui Dismas şi cea a lui !sus, celelalte femei pregăteau giulgiul, mirodeniile, apa, bureţii şi vasele, acelaşi timp Cassius s-a apropiat şi i-a spus lui Abenadar despre iraculoasa însănătoşire a ochilor săi. Cu toţii erau adânc marcaţi iar mile le erau încărcate de durere şi iubire, dar în acelaşi timp cu toţii [, Srau ° tăcere solemnă şi orice mişcare era gravă şi plină de Liniştea pietate. aceasta nemişcată era doar rareori întreruptă de câte un cuvânt de jale sau de câte un geamăt înfundat pe care unul sau altul din cei prezenţi îl scăpa în ciuda seriozităţi şi a atenţiei cu care-şi făceau munca lor sfântă Magdalena, în ciuda tuturor celor de faţă sau a oricăror considerente de altă natură, şi-a dat drumul durerii fără nici un fel de oprelişti.

Nicodim şi Iosif şi-au aşezat scările în spatele Crucii şi au urcat n e acestea ţinând în mâini o pânză de care erau legate trei curele lungi. Cei doi au legat trupul Mântuitorului sub braţe şi sub genunchi de Cruce iar de braţe au avut grijă aşezând sub ele bucăţi de pânză. Apoi au scos piroanele împingându-le din partea cealaltă a Crucii cu ajutorul unor cuie pe care le fixaseră cu vârful pe vârful piroanelor. în acest fel Sfintele Mâini ale Mântuitorului nu au fost mişcate prea mult, iar cuiele au ieşit cu uşurinţă din răni pentru că acestea se lărgiseră din pricina greutăţii trupului, care fiind susţinut acum de pânză, nu mai atârna în cuie. Partea de jos a trupului care după moartea Mântuitorului se îndoise de la genunchi era acum din nou în poziţia firească, fiindcă trupul era susţinut de o pânză, legată de braţele Crucii. în timp ce Iosif scosese cuiul din palma stângă, lăsând braţul stâng ce era susţinut de pânză să cadă încet peste trup, Nicodim legase braţul drept a lui Iisus de Cruce, precum şi capul încoronat care căzuse pe umărul drept. Apoi a scos cuiul din partea dreaptă şi a lăsat încet braţul să cadă pe lângă corp cu ajutorul fâşiei de pânză în care era înfăşurat. în acelaşi timp, centurionul Abenadar, cu multă trudă a reuşit să scoată pironul ce-i străpungea picioarele. Cassius, plin de credinţă a luat cuiele şi le-a aşezat la picioarele Fecioarei Măria.

Mai apoi, Iosif şi Nicodim, după ce şi-au rezemat scările în faţa Crucii, aproape vertical şi foarte aproape de trupul lui Iisus, au desfăcut cureaua superioară şi au legat-o de unul dintre cârligele de pe scară. La fel au procedat şi cu celelalte două curele după care le-au trecut dintr-un cârlig în altul până ce trupul a fost coborât suficient de mult pentru ca centurionul care era urcat pe un scaun să-1 poată prinde în braţe de sub genunchi. In acest timp Iosif şi Nicodim ce ţineau de partea de sus a trupului coborau p e scară oprindu-se la fiecare pas cu o grijă greu de imaginat, asemeni a doi oameni care ar deplasa trupul unui prieten grav rănit. Şi astfel trupul pH n de răni al Mântuitorului nostru a ajuns pe pământ.

Era cea mai înduioşătoare scenă cu putinţă. Cu toţii se purtau cu cea m^i mare grijă, ca şi cum le-ar fi fost frică să-i provoace lui Iisus vreo suferinţaEra ca şi când şi-ar fi concentrat în trupul sfânt al Mântuitorului toata tea şi veneraţia pe care o simţiseră câtă vreme El era încă în viaţă. h" fiecăruia erau fixaţi asupra minunatului trup şi-i urmăreau orice mişîn timp ce-şi ridicau mâinile spre cer, vărsând lacrimi şi manifestându-şi ate felurile cu putinţă necazul şi chinul. Cu toate acestea toţi erau foarte Îmi şi chiar şi cei care se ocupau de sfântul trup rareori îşi vorbeau şi umai când era absolut necesar, iar atunci o făceau pe un ton foarte scăzut.

Tot timpul cât a durat scoaterea forţată a cuielor cu ajutorul ciocanului, Fecioara Măria, Magdalena şi toţi cei de faţă simţeau cum fiecare lovitură le străpungea inimile. Sunetul acesta le amintea de toate suferinţele lui Iisus şi nu puteau să-şi controleze tremurul de frică la gândul că o să audă din nou strigătul lui pătrunzător de suferinţă, deşi în acelaşi timp erau plini de mâhnire la văzul buzelor lui tăcute care dovedeau, atât de clar, că era mort cu adevărat. După ce trupul a fost dat jos de pe Cruce, l-au înfăşurat în pânză de la genunchi şi până la brâu, după care l-au pus în braţele Fecioarei Măria ce, copleşită de durere şi afecţiune, şi-a întins braţele pentru a primi atât de preţioasa sarcină ce-i era oferită.

CAPITOLUL LI ÎMBĂLSĂMAREA TRUPULUI LUI IlSUS Ţ?ecioara Măria s-a aşezat pe o haină mare întinsă pe pământ şi şi-a -L rezemat genunchiul drept (care era un pic ridicat) şi spatele de nişte mantii ce erau făcute sul în aşa fel încât formau un fel de pernă. Toată atenţia i-a fost oferită Mamei îndurerate şi nimic din ceea ce ar fi putut-o ajuta să-şi ducă la bun sfârşit sfânta sarcină ce o avea în legătură cu trupul mult iubitului ei Fiu nu a fost lăsat deoparte. Minunatul cap al lui Iisus se odihnea pe genunchii Măriei iar trupul îi era întins pe un giulgiu. Fecioara era co pleşită de iubire şi durere acum când îşi strângea în braţe pentru u «mă dată preaiubitul Fiu căruia nu i-a putut împărtăşi iubirea ei în ur >gile ceasuri ale martiriului Lui şi i-a privit pentru ultima dată rănile şi ia îmbrăţişat faţa plină de sânge, în timp ce Magdalena stătea cu faţa lipită de Picioarele Lui. Bărbaţii s-au retras într-o mică peşteră situată în partea de sud-vest a variei unde au început să pregătească cele trebuincioase pentru îmbălsamare, dar Cassius împreună cu încă câţiva soldaţi care se convertiseră, an rămas la o distanţă respectabilă. Toţi cei care nu se simţeau bine s-au întors în oraş, iar soldaţii care mai rămăseseră stăteau de gardă pentru a preveni orice fel de întrerupere a ultimelor onoruri ce-i erau rezervate trupului lnj Iisus. Ba chiar unii dintre soldaţi au şi dat o mână de ajutor de fiecare dată când era nevoie. Sfintele ţineau vasele, bureţii, pânza, alifiile şi mirodeniile când era nevoie de ele, dar când nu era nevoie stăteau la o anumită distantă privind-o atente pe Fecioara Măria în timp ce-şi îndeplinea dureroasa-i sarcină. Magdalena nu a părăsit nici o clipă trupul lui Iisus, iar Ioan o ajuta în permanenţă pe Măria şi era tot timpul într-un continuu du-te-vino între

bărbaţi şi femei ajutându-i şi pe unii şi pe alţii. Femeile aduseseră cu ele nişte burdufuri mari din piele pline cu apă, iar pe un foc făcut cu cărbuni puseseră un vas plin. Acestea le ofereau Măriei şi Magdalenei, în funcţie de ceea ce cereau, vase pline cu apă curată şi bureţi pe care mai târziu îi storceau în burdufuri.

Chiar şi în cele mai greu de imaginat chinuri pe care a trebuit să le îndure, Măria nu şi-a pierdut nici pentru o clipă curajul şi tăria". Măria nu putea nicidecum să lase trupul Fiului ei în starea jalnică în care se afla în urma suferinţelor pe care le îndurase şi astfel, cu cea mai desăvârşită seriozitate, a început să-i spele şi să-i primenească trupul de urmele loviturilor violente la care fusese expus. Cu deosebită atenţie i-a îndepărtat cununa de spini deschizând-o în partea din spate, iar mai apoi a tăiat unul câte unul spinii care intraseră adânc în capul Lui, pentru a nu lărgi şi mai tare rănile. Coroana a fost aşezată lângă cuie iar mai apoi Măria a smuls spinii ce mai rămăseseră în piele cu un fel de cleşte rotunjit şi plină de tristeţe i-a arătat prietenilor ei12. Spinii aceştia au fost puşi împreună cu cununa, dar cu siguranţă câţiva dintre ei au fost păstraţi separat.

11

în Vinerea Mare din data de 30 martie 1820, în timp ce Sora Emmerich „privea" coborârea de pe Cruce, în prezenţa celui care scrie rândurile acestea, a început să se stingă şi părea că murise.

După o vreme însă şi-a recăpătat cunoştinţa şi într-o stare de profundă suferinţă a explica' următoarele: „în timp ce priveam trupul lui Iisus aşezat pe genunchii Fecioarei Măria mi-am zis-

Ce mare e puterea ei! Nu a leşinat nici măcar o dată! Călăuza mea mi-a reproşat acest gând - în care era mai multă surprindere decât milă - şi mi-a spus, Suferă atunci tot ce a suferit Ea!. Şi chiar io clipa aceea am simţit cum un chin groaznic m-a străpuns precum o sabie încât am crezut că aifl murit." După asta a fost aşa de bolnavă încât era aproape moartă.

12 Sora Emmerich spunea că forma cleştilor îi amintea de foarfecele cu care a fost tăiat părul lui Samson. în viziunea sa referitoare la cel de-al treilea an al vieţii publice a lui Iisus I-a văzut p e Mântuitor în ziua de paşte la Misael - un oraş aparţinând leviţilor din tribul lui Aser - şi în timp ce o parte din Cartea Judecătorilor era citită in sinagogă, Sora Emmerich a văzut viaîa lui S o f

Fata Mântuitorului era aşa de desfigurată de rănile cu care era erită încât era greu de recunoscut. Barba şi părul îi erau pline de sânge. vf ia i-a spălat capul şi faţa, iar cu ajutorul unor bureţi înmuiaţi în apă i-a * depărtat sângele închegat din păr. Cu fiecare rană pe care o curăţa, gro- 1 ăvia cruzimii la care fusese supus Iisus devenea din ce în ce mai evidentă ■ toate acestea făceau ca în sufletul ei mila şi afecţiunea să crească clipă de lipă îi spălă rănile capului, ochii care erau plini de sânge, nările şi urechile cu un burete şi o bucată de pânză care îi era întinsă pe degetele de la mâna dreaptă. Tot în acelaşi fel i-a curăţat şi gura pe jumătate deschisă, limba, dinţii şi buzele. Ce mai rămăsese din părul lui Iisus, Măria 1-a împărţit în trei'părţi: câte o parte căzând pe fiecare dintre tâmple iar o parte peste ceafă, iar după ce i-a descâlcit şi netezit părul din faţă i 1-a trecut pe după urechi13. După ce i-a curăţat şi primenit capul, Fecioara Măria a sărutat obrajii sfinţi ai fiului ei drag şi i-a acoperit faţa cu un văl, iar mai apoi a început să se îngrijească de gâtul, umerii, pieptul, spatele, braţele şi de palmele străpunse ale lui Iisus. Toate oasele pieptului şi toate încheieturile erau contorsionate şi nu au mai putut fi îndreptate. Pe umeri, acolo unde apăsase crucea, era o rană înfricoşătoare şi de la brâu în sus tot corpul îi era acoperit de vânătăi şi de urmele adânci lăsate de bici. în partea stângă a pieptului, acolo unde ieşise vârful lăncii lui Cassius, era o rană mică, iar în partea dreaptă era o tăietură mare făcută de aceeaşi lance care-i străpunsese inima dintr-o parte în alta. Măria îi spălă toate rănile iar Magdalena, îngenunchiată, o ajuta din când în când, dar fără a se dezlipi de picioarele lui Iisus pe care le spălase cu lacrimi şi le ştersese cu parul ei.

Capul, pieptul şi picioarele Mântuitorului erau acum spălate, iar trupul Lui sfânt, vânăt precum carnea lipsită de sânge, plin de pete gri şi de semne roşii acolo unde pielea fusese sfâşiată, se odihnea pe genunchii °ra Emmerich, când vorbea despre personaje de importanţă istorică obişnuia să explice cum îşi 5 * au Părul. „Eva",a spunea ea, „îşi împărţea părul în două părţi, iar Măria în trei." Şi se pare că Q ° importanţă deosebită acestor lucruri. t ?Punea despre părul lui Samson: „Parul său blond, care era lung şi fin, era împletit în ju- §uviţe, precum un coifSursa iar; capetele acestor şuviţe erau legate pe frunte şi pe tâmple. Părul Penh- ^ Puterii sale, ci era doar o mărturie a U cins irea legământului prin care se legase să-1 crească Şapt . ' numelui Domnului.

Puterile care erau legate de aceste şapte şuviţe erau cele de m ] a[Uri ale Duhului Sfânt.

Pe când părul i-a fost tăiat de un Nazaretean trebuie să-şi fi rupt tot „ le gămintele şi deci pierduse mult din harul ce-i fusese dăruit. Nu o văd pe Dalila tăindu-i şi.a\, ^' crec' ca ° buclăU îieratrămăsese pe frunte. îi rămăsese harul penitenţei şi în urma căinţei plină j ? Puterea cât să-şi distrugă duşmanii. în felul acesta viaţa lui Samson este profetică şi Fecioarei Măria ce acoperise părţile pe care le spălase cu un giulgi „• începuse să îmbălsămeze toate rănile. Sfintele au îngenunchiat lângă ea S' i-au întins o cutie din care Măria a luat o alifie preţioasă cu care a începm să-i acopere rănile. După ce i-a uns părul, a luat sfintele mâini ale Mântuitorului în mâna sa sfântă, le-a sărutat plină de respect, după car e a început să umple rănile largi, făcute de cuie, cu această alifie sau cu mirodenii dulci. De asemenea a umplut urechile, nările şi rănile laterale cu acest preţios amestec. între timp, Magdalena ştersese şi îmbălsămase picioarele lui Iisus, după care le spălase din nou cu lacrimile ei şi îşi li piSe de nenumărate ori obrazul de picioarele Lui.

Apa folosită la spălarea trupului nu a fost aruncată ci a fost turnată în burdufurile în care erau storşi bureţii. De mai multe ori l-am văzut p e Cassius sau pe unul dintre soldaţi ducându-se la fântâna lui Gihon, care nu era prea departe, pentru a aduce apă proaspătă. Când Fecioara Măria a terminat de umplut toate rănile cu alifie, i-a înfăşurat capul cu fâşii de pânză dar, pentru moment, faţa i-a lăsat-o descoperită. Apoi a închis ochii pe jumătate deschişi ai lui Iisus şi şi-a ţinut mâna peste ei pentru o vreme.

I-a închis şi gura, după care a îmbrăţişat trupul sfânt al preaiubitului ei Fiu, lipindu-şi plină de afecţiune şi smerenie obrazul de obrazul Lui. După ce Nicodim şi Iosif au aşteptat o vreme, Iosif s-a apropiat şi a rugat-o să le permită să ia trupul Fiului de lângă ea pentru a sfârşi cu îmbălsămarea deoarece se apropia Sabatul. încă o dată Măria a îmbrăţişat trupul lui Iisus şi şi-a luat rămas bun de la El cu cele mai dureroase cuvinte cu putinţă, după care bărbaţii au ridicat trupul din braţele ei cu ajutorul unui giulgiu şi l-au dus la o anumită distanţă. Cât timp se îngrijise de trupul lui Iisus, durerea adâncă ce o simţea fusese acoperită de iubirea şi smerenia cu care îşi ducea la bun sfârşit sarcina-i sfântă. însă acum durerea o copleşise din nou şi cu capul acoperit de văl a căzut în braţele sfintelor. Magdalena se simţea ca şi cum Preaiubitul ei îi era luat cu forţa şi chiar a alergat grăbită câţiva paşi, cu mâinile întinse în faţă, dar după o clipă s-a întors la Măria.

Trupul Sfânt a fost atunci dus într-un loc care era situat undeva mai jo s de vârful Golgotei, unde se găsea o stâncă care avea o suprafaţă netedă şi deci putea fi folosită pentru îmbălsămarea trupului. Primul lucru pe care l-am văzut a fost o ţesătură subţire de in, care semăna foarte tare cu o broderie şi care m-a făcut să mă gândesc la perdeaua brodată care este 14 ag hiuri tă între cor şi navă pe timpul Postului Mare . Broderia era făcută cu mari, probabil pentru ca apa să poată trece cu uşurinţă prin ea. Am ° C • văzut de asemenea o altă pânză desfăcută. Trupul Mântuitorului f^ese aşezat pe broderia de in, iar alţi câţiva bărbaţi ţineau cealaltă pânză desfăcută deasupra Lui. Atunci Nicodim şi Iosif au îngenuncheat şi sub eastă pânză au desfăcut ţesătura pe care o înfăşuraseră în jurul şoldurilor Mântuitorului când L-au luat de pe Cruce; după care pe sub ţesătura care acoperea trupul au băgat nişte bureţi umezi cu care au început să spele partea de jos a trupului. Mai apoi au ridicat trupul cu ajutorul unor fâşii de pânză pe care le-au trecut pe sub şalele şi genunchii lui Iisus şi i-au spălat spatele fără ca să întoarcă trupul. Au continuat astfel sa-1 spele până ce din bureţi nu mai curgea decât apă curată, atunci când erau storşi. După asta au turnat smirnă pe tot trupul şi l-au întins cu grijă pentru că încă se afla în poziţia în care Domnul nostru murise - cu mijlocul şi genunchii îndoiţi. în continuare i-au pus sub şolduri o pânză lată de un metru şi lungă de trei după care i-au aşezat în poală legături de ierburi aromate şi au presărat pe tot trupul o pudră pe care o adusese Nicodim. Apoi au înfăşurat partea de jos a trupului şi au legat strâns în jur ţesătura pe care o puseseră dedesubt. După asta au uns rănile de pe coapse şi au pus legături de ierburi între picioare, care acum erau perfect întinse şi le-au învelit peste tot cu aceste mirodenii.

Apoi Ioan a condus încă o dată pe Fecioara Măria şi pe celelalte sfinte până lângă trup. Atunci Măria a îngenunchiat la capul lui Iisus şi i-a pus sub cap o bucată de pânză foarte frumoasă care-i fusese dăruită de soţia lui Pilat şi pe care o purtase în jurul gâtului pe sub mantie. Cu ajutorul celor -

lalte sfinte a pus de la umeri şi până pe obraji legături de ierburi, mirodenii Şi pudră aromată, după care a legat strâns această bucată de pânză în jurul capului şi a umerilor. Magdalena a turnat o sticluţă de alifie în rana dintr-o Parte, iar Sfintele au mai pus nişte ierburi în rănile de la mâini şi de la Picioare. Apoi bărbaţii au pus mirodenii pe tot restul corpului, i-au încrucişat sfintele mâini înţepenite pe piept şi au legat giulgiul cel mare în jurul trupului până pe piept, ca şi cum ar înfăşa un copil. Apoi, după ce au e gat capătul unei panglici lungi pe subsiori, au început să o înfăşoare în jurul capului şi al întregului trup. în cele din urmă, au pus trupul lui Iisus „

a ăt

Ceasta se

referă la un obicei al Diocezei de Munster. Pe timpul Postului Mare în biserici se ' ° Perdea făcută din broderie, reprezentând cele Cinci Răni, instrumentele Patimilor etc.

în giulgiul cel mare, lung de cinci metri, pe care Iosif din Arimateea îi cumpărase, şi l-au înfăşurat în el. Trupul era aşezat pe diagonala giulgi ujuastfel încât un colţ al giulgiului a fost ridicat de la picioare până la piept, ia celălalt a fost tras peste cap şi peste umeri, în timp ce celelalte două capet au fost înfăşurate de două ori în jurul corpului.

Sfânta Fecioară, celelalte sfinte şi bărbaţii erau cu toţii îngenuncheaţi în jurul trupului lui Iisus pentru a-şi lua rămas bun de la El, când s-a petrecut un miracol tulburător. Urma trupului sfânt al lui Iisus, cu toate rănile lui, a apărut pe ţesătura ce-1 acoperea, ca şi cum ar fi binevoit să le lase o imagine a lui prin toate voalurile cu care era înfăşurat, pentru a le mulţumi pentru grija şi dragostea ce i-o arătaseră. Plini de lacrimi, au îmbrăţişat minunatul trup şi plini de pioşenie au sărutat frumoasa urmă pe care o lăsase. Şi mai mare le-a fost uimirea când au ridicat giulgiul cu care era acoperit şi au văzut că toate fâşiile în care era înfăşurat trupul rămăseseră albe ca la început şi că numai giulgiul de deasupra fusese impregnat cu forma aceea minunată. Nu era un semn făcut de rănile sângerânde, de vreme ce trupul era învelit şi înfăşurat în pânză şi mirodenii, ci era un portret supranatural care era o mărturie a puterii creative statornicite în trupul lui Iisus. Am văzut multe lucruri legate de istoria acestui giulgiu dar nu aş putea să le descriu într-o manieră coerentă. După înviere, giulgiul a rămas în posesia prietenilor lui Iisus, dar de două ori a căzut în mâinile fariseilor, iar mai târziu a fost venerat în mai multe locuri. L-am văzut într-un oraş din Asia, în posesia unor creştini care nu erau catolici. Am uitat numele oraşului care era situat într-o provincie aproape de ţara celor Trei Regi.

CAPITOLUL LII TRUPUL MÂNTUITORULUI ESTE PUS ÎN

B

MORMÂNT

ărbaţii au pus Trupul Sfânt într-un fel de roabă făcută din piele, p e care au acoperit-o cu o pânză de culoare gri; de această pânză au ataşat doi drugi lungi de lemn care îmi aminteau de Chivotul Legii.

Nicodim şi Iosif purtau pe umeri partea din faţă a drugilor în timp ce Abenadar şi susţineau partea din spate. După ei veneau Fecioara Măria, Măria lui sora ei mai în vârstă, Magdalena şi Măria lui Cleopa iar mai pe urmă

de femei care stătuseră la distanţă - Veronica, Ioana, Chusa, Măria ^1 eea Salomeea din Ierusalim, Suzana şi Ana, nepoata Sfântul Iosif, iar mă de tot erau Cassius şi soldaţii. Celelalte femei, Marta lui Naim, rv Samariteanca şi Mara Sufanita, erau în Betania cu Marta şi Lazăr. Doi Atre soldaţi, purtând torţe aprinse au pornit primii pentru a face un pic A lumină în grota mormântului şi astfel întreaga procesiune a înaintat în eastă ordine preţ de şapte minute, Sfinţii şi Sfintele cântând psalmi pe -iuri dulci dar pline de jale. L-am văzut pe Iacov cel Mare, fratele lui Ioan, stând pe un deal dincolo de vale, privindu-i cum treceau şi imediat s-a întors să le spună celorlalţi discipoli ce văzuse.

Procesiunea s-a oprit la intrarea în grădina lui Iosif care a fost deschisă prin îndepărtarea unor drugi, aceştia fiind folosiţi mai târziu ca şi pârghii pentru a rostogoli piatra care acoperea uşa mormântului. Când au ajuns lângă stâncă au pus Trupul Sfânt pe o scândură lungă acoperită cu o pânză.

Caverna, care fusese proaspăt săpată, a fost curăţată pe margini de servitorii lui Nicodim, astfel că interiorul acesteia era curat şi plăcut privirii. Sfintele s-au aşezat în faţa grotei în timp ce cei patru bărbaţi au dus înăuntru trupul Mântuitorului, au acoperit parţial cavitatea în care urma să fie pus cu mirodenii aromate şi au întins peste ele o pânză peste care cu pioşenie au aşezat Trupul Sfânt. După ce şi-au arătat din nou dragostea pe care o simţeau vărsând lacrimi şi îmbrăţişându-se, au părăsit cu toţii grota.

Apoi Sfânta Fecioară a intrat, s-a aşezat aproape de capul preaiubitului ei Fiu şi aplecată de mijloc a vărsat multe lacrimi. Când Măria a părăsit grota, Magdalena, plină de grabă şi de râvnă, a intrat şi a aruncat peste trup nişte flori şi nişte ramuri pe care le culesese din grădină. Apoi şi-a împreunat mâinile şi suspinând a început să sărute picioarele lui Iisus, dar fiindcă bărbaţii îi spuseseră că trebuie să închidă mormântul, s-a întors la celelalte temei. Au acoperit mai apoi trupul cu capetele pânzei pe care era aşezat, iar Pe deasupra au pus cuvertura cenuşie şi au închis uşile care erau făcute mtr-un metal de culoarea bronzului. în faţa lor erau două beţe, unul drept jos iar celălalt de-a curmezişul, astfel încât formau o cruce perfectă. a cea mare cu care intenţionau să închidă mormântul şi care era încă în ,a grotei avea forma unei lăzi sau a unei pietre de cavou 15. Era atât de a

a acest 6 Emmerich vorbea despre cuferele în care ţăranii îşi ţineau hainele. Partea de jos e ma Ea av r Cu ' mică decât partea superioară şi din această cauză se aseamănă cu un cavou. un asemenea cufăr pe care-1 numea lădoiul ei. De foarte multe ori a descris piatra

lungă încât un om s-ar fi putut culca pe ea şi era atât de grea încât numai cu ajutorul pârghiilor putea fi mişcată până în faţa uşii mormântului. Intrarea în grotă era închisă de o poartă făcută din nuiele împletite. Tot ce se făcea în grotă trebuia făcut la lumina torţelor, pentru că lumina soarelui nu pătrundea niciodată acolo.

CAPITOLUL LIII ÎNTOARCEREA DE LA MORMÂNT. IOSIF DIN ARIMATEEA ESTE ÎNTEMNIŢAT abătui se apropia, iar Iosif şi Nicodim s-au întors în Ierusalim pe o portiţă apropiată de grădină, portiţă care-i fusese îngăduit lui Iosif să o construiască în zidul oraşului. Ei i-au făgăduit Fecioarei Măria,

5

Magdalenei lui Ioan precum şi celorlalte femei care se întorceau la Calvaria pentru a se ruga acolo, că această poartă precum şi cea a camerei de oaspeţi o să le fie deschise ori de câte ori o să bată. Sora mai în vârstă a Fecioarei Măria, Măria lui Heli, s-a întors în oraş împreună cu Măria, mama lui Marcu, şi cu încă nişte femei. Servitorii lui Nicodim au revenit la Calvaria pentru a aduce câteva lucruri pe care le lăsaseră acolo. Soldaţii care erau cu ei au rămas împreună cu cei care păzeau poarta din apropierea Calvariei, iar Cassius s-a dus la Pilat cu lancea şi i-a povestit acestuia ceea ce văzuse şi i-a promis că o să-i dea un raport complet despre tot ceea ce o să se întâmple în continuare cu condiţia să-i dea comanda gărzilor pe care fariseii le vor cere cu siguranţă să fie puse în jurul mormântului. Pilat 1-a ascultat cu o frică ascunsă, dar tot ce i-a răspuns a fost că superstiţia lui e aproape de nebunie.

Iosif şi Nicodim s-au întâlnit mai târziu în oraş cu Petru, cu Iacov cel Mare şi Iacov cel Mic. Cu toţii erau foarte trişti şi au vărsat multe lacrimi dar Petru era de-a dreptul copleşit de durere. I-a îmbrăţişat pe toţi şi Şi" a reproşat faptul că nu a putut fi prezent la moartea Mântuitorului şi l e"a mulţumit tuturor pentru că au acordat Trupului Sfânt toată atenţia ceruta de datini. Au căzut de acord ca uşa camerei de sus să fie deschisă pentru ei comparând-o cu acest cufăr, dar cu toate acestea descrierea pe care a făcut-o acestei pietre nu ne- a dat niciodată o imagine clară a formei ei.

■ de câte ori vor bate în ea, iar mai apoi au plecat cu toţii în căutarea 1 rlalti discipoli care se răspândiseră în toate direcţiile. Mai târziu am "zut-o'pe Fecioara Măria şi pe cei care o acompaniau intrând în camera de După un timp a venit Abenadar şi pe rând marea majoritate a us Apostolilor şi discipolilor s-au adunat în acel loc. Sfintele s-au adunat în ^

. . . . «

i

•

T-«

•

» >r

•

T-«I

.

_ _1

_

•_i_

____^__________________ *

_

partea clădirii în care locuia Fecioara Măria. Ele au adus nişte mâncare şi au ai vărsat lacrimi, după care au început să-şi povestească una alteia ceea ce văzuseră. Mai apoi bărbaţii şi-au schimbat veştmintele şi i-am văzut stând la lumina lămpii şi sărbătorind Sabatul. Ei au mâncat nişte miel în camera unde se servea masa, dar nu am văzut nici un fel de ritual, pentru că mâncaseră deja Mielul Pascal cu o seară înainte. Cu toţii aveau sufletele răvăşite şi pline de necaz. Sfintele, la rândul lor, şi-au petrecut timpul în rugăciune, la lumina lămpii, împreună cu Fecioara Măria. Mai târziu, când noaptea se aşternuse de-a binelea, de la Betania au venit Lazăr, văduva lui Naim, Dina, femeia Samariteană şi Mara din Sufan şi din nou cu toţii au povestit despre ceea ce se întâmplase în ajun şi au vărsat din nou multe lacrimi.

[Potrivit viziunilor Surorii Emmerich, cele trei femei amintite în text locuiau de o vreme în Betania într-un fel de comunitate organizată de Marta cu scopul de a-i sprijini pe discipoli atunci când lisus era plecat şi pentru împărţirea şi distribuirea ajutoarelor ce erau colectate. Văduva lui Naim, al cărei fiu Marţial fusese înviat de lisus, potrivit celor spuse de Sora Emmerich, pe data de 28 a lunii Marcheswnn (18 noiembrie) şi-a schimbat numele în Maroni. Ea era fiica unui unchi din partea tatălui lui Sfântul Petru. Primul ei soţ a fost fiul unei surori a Elisabetei, care la rândul ei era fiica unei surori a mamei Sfintei Ana. După moartea primului soţ, Maroni, neavând nici un copil s-a măritat cu Elind, o rudă de-a Sfintei Ana, după care a plecat din Casalut, de lângă Tabor şi s-a mutat la Naim, nu foarte departe, unde şi-a pierdut şi cel de-al doilea soţ.

Dina Samariteană era cea care vorbise cu lisus la Fântâna lui Iacov. Ea usese născută lângă Damasc din părinţi jumătate evrei, jumătate păgâni. ce Ştia au murit când ea era încă tânără şi fiind îngrijită de o femeie [ rica tă, inima ei a fost coruptă încă din tinereţe. Ea a avut mai mulţi soţi . re erau cu ea pe rând, iar ultimul dintre ei locuia în Sicar, unde îl urmase j . *} e 1 §i schimbase numele din Dina în Salomeea. Avea trei fiice mari şi doi fii, care mai târziu s-au alăturat discipolilor. Sora Emmerich susţinea că viaţa acestei Samaritene a fost profetică - căci prin persoana ei Iisus vorbis întregii secte Samaritene. Aceştia erau la fel de legaţi de greşelile lor tot atât cât era şi ea de adulterurile pe care le făcuse.

Mara din Sufan era moabită şi venea din cartierul Sufan, fiind 0 urmaşă a lui Orfa, văduva lui Chelion, fiul lui Noemi. Orfa s-a căsătorit din nou în Moab. Prin Orfa, cumnata lui Rut, Mara, era legată de familia Iui David din care venea Mântuitorul nostru Iisus. Sora Emmerich 1-a văzut pe Iisus scoţând patru diavoli din Mara şi şi-a câştigat iertarea pe data de 9 septembrie în cel de-al doilea an al vieţii publice a lui Iisus. Ea locuia la Ainon după ce fusese repudiată de soţul ei, ce era un fariseu bogat şi care ţinuse pe fiul ce-1 aveau împreună. Ea mai avea împreună cu el încă trei copii, rezultatul adulterurilor ce le săvârşise.

„Am văzut", spunea Sora Emmerich - „am văzut cum oaia rătăcită din turma lui David a fost curăţată prin ea şi acceptată în sânul Bisericii. Nu pot să spun câte dintre aceste rădăcini se împletesc una cu cealaltă, se pierd din vedere, iar apoi sunt aduse din nou la lumină."]

Iosif din Arimateea se întoarse acasă târziu şi mergea trist pe strada Sionului împreună cu încă câţiva discipoli şi câteva femei, când, dintr-o dată, un grup de oameni înarmaţi care aşteptau ascunşi în apropierea tribunalului lui Caiafa s-au năpustit asupra lor şi l-au prins pe acesta, în timp ce cei care-1 acompaniau au luat-o la fugă cuprinşi de frică. După ce l-au prins, l-au închis într-un turn lipit de zidul oraşului, nu departe de tribunal.

Aceşti soldaţi erau păgâni şi deci nu ţineau Sabatul, astfel încât Caiafa a putut sa apeleze la serviciile lor în această situaţie. Intenţia lor era să-1 lase pe Iosif să moară de foame şi să păstreze tăcerea asupra dispariţiei lui.

Aici se termină relatarea celor petrecute în ziua Patimilor Mântuitorului nostru dar o să mai adăugăm câteva pasaje referitoare la Sâmbăta Sfântă, la coborârea în iad şi la înviere.

CAPITOLUL LIV DESPRE NUMELE CALVARIEI

yn timp ce mă gândeam la numele de Golgota, Calvaria, Capul CăpăţânU/ JLam fost dusă în spirit pe stânca pe care a fost răstignit Iisus. Atunci am nit foarte contemplativă şi am văzut (în spirit) toate epocile de la Ari m şi până la Iisus. Şi în aceste viziuni mi s-a dezvăluit originea acestui O să spun tot ce-mi amintesc în legătură cu acest subiect.

L-am văzut pe Adam după ce a fost alungat din Rai jelindu-se în grota i care Iisus transpirase sânge şi apă pe Muntele Măslinilor. Am văzut cum lui Eva i s-a promis un fiu, pe Set, în peştera ieslei de la Betleem şi cum 1-a născut în aceeaşi grotă. Am văzut-o de asemenea pe Eva stând în nişte nesteri lângă Hebron unde mai târziu s-a construit mănăstirea eseniană de la Maspa.

Atunci am văzut ţara în care a fost clădit Ierusalimul aşa cum arăta după Potop. Pământul era în continuă mişcare, negru, pietros şi foarte diferit de cum fusese înainte. La o adâncime imensă sub muntele Calvariei (care fusese format de curgerea apelor) am văzut mormântul lui Adam şi Eva. La unul dintre schelete îi lipsea capul şi o coastă iar celălalt cap fusese pus împreună cu scheletul căruia nu-i aparţinea. Oasele lui Adam şi ale Evei nu fuseseră lăsate toate în acest mormânt, pentru că Noe luase cu el câteva pe arcă şi au fost transmise din generaţie în generaţie de către Patriarhi. Noe şi Avraam obişnuiau să pună câte unul din aceste oase pe altarul cu jertfe, pentru a-i aduce aminte lui Dumnezeu de promisiunile făcute. Când Iacov i-a dat lui Iosif roba lui multicoloră, o dată cu aceasta i-a-dat şi câteva din oasele lui Adam, pentru a le păstra ca şi Moaşte. Iosif le-a purtat tot timpul în sân şi au fost puse împreună cu oasele lui în prima raclă pe care fiii lui Israel au adus-o din Egipt. Am văzut lucruri similare, dar unele le-am uitat, iar altele nu le mai pot descrie.

In ceea ce priveşte originea numelui de Calvaria o să spun aici tot ce

Ştiu. Văd muntele aşa cum era pe vremea proorocului Enoh. Nu era pe vremea aceea precum era atunci când l-au răstignit pe Mântuitor, ci era un deal, cu multe ziduri şi caverne, cu morminte deasupra. L-am văzut pe proorocul Enoh coborând în aceste caverne, nu pot să spun dacă în realitate sau numai ca într-o viziune, şi l-am văzut luând un craniu de pe o piatră de ormânt pe care se mai aflau nişte oase. Cineva care era lângă el - cred că ra Un m ger - i-a spus: „Acesta este craniul lui Adam." Proorocul vroia să-1 u el dar cel ce-1 însoţea i-a interzis. Am văzut pe acest craniu câţiva peri d e culoare blondă.

Am aflat că după ce profetul a povestit ceea ce i se întâmplase, locul a a Primit numele de Calvaria. în cele din urmă am văzut că Crucea lui Iisus a fost pusă exact deasupra craniului lui Adam. Mi s-a spus asemenea că acel loc era exact centrul Pământului şi în acelaşi timp mi S- * spus numerele şi măsurile referitoare la toate ţările, atât în general cât pentru fiecare în parte, dar le-am uitat. Mai mult, am văzut acest centru \ lumii de sus, ca şi cum aş fi privit cu ochii unei păsări. în acest fel, cel car priveşte vede mult mai clar decât pe o hartă toate ţările, munţii, deserturile mările, oraşele şi chiar şi cele mai mici unghere, indiferent dacă se aflj departe sau aproape.

CAPITOLUL LV

CRUCEA ŞI TEASCUL e când mă gândeam la următoarele cuvinte sau gânduri ale lui Iisus când era pe Cruce: „Sunt stors precum strugurii puşi în teasc pentru prima dată; sângele Meu trebuie să curgă până ce o să devină apă, dar vin nu o să se mai facă aici," mi-a fost dată următoarea explicaţie sub forma unei alte viziuni legate de Calvaria. Am văzut o ţară muntoasă dinainte de Potop; era mult mai puţin sălbatică şi mai puţin stearpă decât a devenit după aceea şi era plină de vii şi ogoare. L-am văzut pe Patriarhul Iafet, un bătrân semeţ şi mohorât, înconjurat de nenumărate cirezi de vite şi turme de oi şi mulţi urmaşi. Copiii lui şi el şi-au săpat locuinţe în pământ şi le-au acoperit cu ţărână pe care creştea iarbă şi flori.

Era plin de vii peste tot prin jur şi se încerca o noua metodă de stoarcere a vinului pe muntele Calvariei în prezenţa lui Iafet. Am văzut de asemenea metoda veche de stoarcere a vinului,, dar nu pot să dau decât următoarea descriere a acesteia. La început oamenii erau mulţumiţi doar cu mâncatul strugurilor, mai apoi au stors strugurii în pietre scobite, iar mai târziu în trunchiuri de copac scobite. Cu această ocazie un nou model de presă, care se asemăna cu Sfânta Cruce, a fost inventată. Aceasta consta dintr-un trunchi de copac scobit pe dinăuntru şi aşezat în poziţie verticală cu un coş plin de struguri aşezat deasupra lui-Deasupra acestui coş era legat un drug de lemn peste care era pusă o greutate, iar în ambele părţi ale trunchiului erau braţe legate de coş pri n nişte deschizături făcute în acest scop. Aceste braţe, când erau puse înj mişcare prin apăsarea capetelor,

P

sfărâmau strugurii. Mustul curgea din trunchi prin cinci găuri şi se aduna într-un vas de piatră, de unde curgea

sânt făcut din coajă de copac căptuşită cu răşină într-un bazin ^"în stânca pe care Iisus a fost aşezat înainte de a fi Răstignit. La baza Săpa lui se găsea un fel de sită care trebuia să oprească cojile, care mai apoi teascu ^^ într .o p ar te. Când au făcut teascul au plinit coşul cu struguri, care l-au bătut în cuie în vârful trunchiului, au apăsat drugul şi au ă care în mişcare braţele laterale pentru a face vinul să curgă. Toate aceste îmi P nteau de Răstignire datorită asemănării dintre Cruce şi teasc. Cei ce făceau vinul aveau o trestie lungă ce avea pe capătul ei mai mulţi ţepi, aşa încât arăta precum un scaiete uriaş, şi de câte ori canalul sau trunchiul se înfundau, trestia aceasta era trecută prin ele. Aceasta îmi amintea de lance şi de burete. Mai erau acolo de asemenea şi nişte burdufuri şi vase făcute din scoarţă de copac şi căptuşite cu răşină. Am văzut mai mulţi tineri având doar o pânză înfăşurată în jurul şoldurilor, precum Iisus, lucrând la teasc. Iafet era foarte bătrân, purta o barbă lungă şi o mantie făcută din pielea unor animale sălbatice şi se vedea că este mulţumit de noul teasc.

Era o zi de sărbătoare şi au sacrificat pe un altar de piatră nişte animale ce alergau libere prin vie: măgari tineri, capre şi oi. Dar acest altar nu era în locul în care Avraam venise să sacrifice pe fiul său Isaac; probabil că era pe muntele Moria. Am uitat multe dintre regulile referitoare la vin, oţet şi cojile strugurilor, cât şi din cele referitoare la modul în care erau aranjate la dreapta şi la stânga (teascului)... şi le regret, pentru că oricare dintre aceste lucruri neînsemnate avea un sens profund. Dacă va fi voia Domnului ca eu să le cunosc, atunci o să mi le arate din nou.

CAPITOLUL LVI

APARIŢII CU OCAZIA MORŢII LUI IISUS j_jrintre morţii care s-au ridicat din morminte şi care erau cu siguranţă în număr de o sută, la Ierusalim, nu era nici o rudă de-a lui Iisus. Am văzut în mai multe părţi ale Ţării Sfinte alţi morţi ridicându-se din mor minte şi mărturisind despre divinitatea lui Iisus. Astfel l-am văzut pe oh, un om foarte cucernic, care-şi dăduse toate averile la săraci şi la iserică, arătându-se multor oameni din jurul Hebronului. Acest Sadoh ise cu un secol înaintea lui Iisus şi era fondatorul unei comunităţi de esenieni. Credea în venirea lui Mesia şi avusese câteva revelaţii în legătură cu venirea Lui. Am văzut pe alţi câţiva morţi arătându-se discipolilor ascunşi ai lui Iisus şi înştiinţându-i despre diferite lucruri. Spaima şi dezolarea stăpâneau şi în cele mai îndepărtate colţuri ale Palestinei, căci nu numai în Ierusalim se întâmplaseră minunile acelea înspăimântătoare. La Tirza turnurile închisorii unde cei trimişi de Iisus fuseseră închişi s-au prăbuşit. în Galileea unde Iisus călătorise de mai multe ori am văzut multe clădiri, în special casele fariseilor care îl persecutaseră cel mai mult pe Iisus şi care pe vremea aceea sărbătoreau, scuturându-se din temelii şi căzând peste nevestele şi copiii lor. Multe accidente s-au petrecut în apropierea lacului Genazaret. Mai multe clădiri au căzut la Capernaum, iar zidul de piatră care străjuia grădina centurionului Zorobabel s-a crăpat pe toată lungimea lui. Lacul s-a revărsat în vale şi apele au coborât până la Capernaum, ce se găsea la doi kilometri depărtare. Casa lui Petru şi

locuinţa Fecioarei Măria din faţa oraşului au rămas în picioare. Lacul a fost puternic zdruncinat iar ţărmul s-a surpat în câteva locuri, iar forma lui a fost modificată simţitor şi a devenit aproape cum arată astăzi. Cele mai mari schimbări au survenit mai ales în partea de sud-est, lângă Tariheea, pentru că în această parte era un drum pietruit între lac şi un fel de heleşteu care stăvilea apele Iordanului de fiecare dată când acesta părăsea lacul. Tot acest drum a fost distrus de cutremur. Multe accidente au avut loc şi în partea de răsărit a lacului, în locul în care porcii aparţinând locuitorilor din Gergesa s-au aruncat în lac, cât şi la Gergesa, Gerasa şi pe întreg cuprinsul regiunii Corazin. Muntele pe care avusese loc cea de-a doua înmulţire a pâinilor a fost zdruncinat, iar piatra deasupra căreia se înfăptuise minunea a crăpat în două. în Decapolis, oraşe întregi au fost culcate la pământ şi chiar în câteva localităţi din Asia a fost resimţit cutremurul, cel mai tare în est şi nord-est de Paneas. în Galileea de Sus mulţi farisei şi-au găsit casele ruinate când s-au întors de la sărbătoarea de Paşte. Cât erau încă la Ierusalim, unii dintre ei au aflat de ceea ce se întâmplase şi din aceasta cauză duşmanii lui Iisus nu au prigonit aşa de rău comunitatea creştină de la Pentacost. O parte din templul lui Garizim s-a sfărâmat. Un idol era aşezat deasupra unei fântâni, într-un templu mai mic, dar acoperişul templului a căzut în fântână împreună cu idolul. Jumătate din sinagoga din Nazaret, din care Iisus fusese izgonit, s-a prăbuşit, precum şi acea parte a muntelui unde duşmanii lui l-au forţat să plece. La Macherus precum şi lfl

elelalte oraşe care aparţineau lui Irod nu s-a întâmplat nimic pentru că cea regiune era în afara zonei de căinţă şi de ameninţare, precum acei ameni care nu au căzut la pământ în Grădina Măslinilor şi deci nu s-au ridicat. în multe alte părţi unde erau duhuri rele le-am văzut dispărând în mijlocul clădirilor şi munţilor care se prăbuşeau. Cutremurul mi-a amintit de convulsiile posedaţilor, când duşmanul simte că trebuie să plece. La Gergesa, o parte din muntele de pe care diavolii s-au aruncat împreună cu porcii în mlaştină a căzut în aceeaşi mlaştină şi, în acea clipă, am văzut o mulţime de duhuri rele care s-au aruncat în prăpastie precum un nor întunecat .

Dacă nu mă înşel, la Nice am văzut o singură apariţie de care-mi amintesc doar foarte puţin. Era un port cu doar câteva vase şi lângă el era o casă cu un turn înalt în care am văzut un păgân a cărui slujbă era să păzească vasele din port. Acesta trebuia să se urce des în turn şi să vadă ce se întâmpla pe mare. Auzind un mare zgomot dinspre vasele din port, s-a urcat degrabă în turn să vadă ce se întâmplase şi atunci a văzut nişte chipuri întunecate care zburau deasupra portului şi care îi spuseră pline de durere: „De vrerea ţi-e să scapi, fă aceste corăbii să plece din port, pentru că noi trebuie să ne întoarcem în adâncuri: marele Pan e mort." I-au mai spus încă câteva lucruri, după care au început să-i dea ordine ca să-1 facă să înţeleagă cine erau şi au început să-i spună că la întoarcerea dintr-o călătorie pe care trebuia să o facă în curând să-i primească bine pe trimişii care vor veni să răspândească învăţăturile celui care tocmai murise.

Duhurile rele erau forţate de puterea Domnului să-1 înştiinţeze pe acest om bun despre înfrângerea lor şi să o răspândească în lume. Imediat ce a îndepărtat vasele la o distanţa la care erau în siguranţă, o furtună groaznică s-a ridicat de pe mare, iar diavolii s-au aruncat urlând în mare şi jumătate din oraş a fost culcat la pământ, dar casa lui a rămas în picioare. în curând acesta a plecat într-o călătorie lungă şi a răspândit vestea morţii marelui an, pentru că acesta este numele Mântuitorului nostru. Mai târziu a ajuns a RQrria unde relatările lui au stârnit multă uimire. Numele lui era Tamus Tramus. CAPITOLUL LVII GĂRZI SUNT PUSE ÎN JURUL MORMÂNTULUI LUI IlSUS

V

ineri noaptea, târziu, i-am văzut pe Caiafa şi pe câţiva dinte liderii evreilor sfătuindu-se despre ce trebuiau să facă în continuare referitor la minunile ce avuseseră loc şi despre efectele pe care acestea le-au avut asupra oamenilor. Ei au continuat să discute până dimineaţa, iar mai apoi s-au grăbit spre casa lui Pilat să-i spună că, aşa cum seducătorul acela spunea cât timp era în viaţă, „După trei zile o să înviu," ar fi potrivit să se dea ordin că mormântul să fie păzit până a treia zi, pentru că altfel discipolii lui ar putea răpi trupul acestuia şi spune oamenilor. «A înviat», şi această din urmă greşeală ar

putea fi mai rea decât prima. Pilat era hotărât să nu mai aibă nimic de-a face cu toată treaba asta şi singurul lui răspuns a fost: „Şi voi aveţi gărzi, deci duceţi-vă şi păziţi-l precum vreţi." Cu toate acestea 1-a însărcinat pe Cassius să-1 ţină la curent cu tot ce se întâmpla şi să-i dea raport despre orice situaţie care putea să apară. I-am văzut pe aceşti oameni, în număr de doisprezece, părăsind oraşul înainte de răsăritul soarelui, fiind însoţiţi de

nişte soldaţi care nu purtau uniformă romană, fiind soldaţi de pe lângă Templu. Aceştia legaseră în vârful unor prăjini lungi nişte lămpaşe în aşa fel încât să poată vedea orice obiect din jurul lor în ciuda întunericului din jur şi de asemenea pentru a avea un pic de lumină în peştera mormântului.

Imediat ce au ajuns la mormânt şi s-au încredinţat că trupul lui Iisus era acolorau legat o frânghie peste uşa mormântului, iar o a doua peste piatra din faţa uşii, sigilând totul cu un sigiliu în formă de semicerc. Apoi s-au întors în oraş, iar gărzile s-au postat în partea opusă uşii de la intrare. Erau cinci sau şase gărzi şi făceau cu schimbul, câte trei. Cassius nu şi- a părăsit nici pentru o clipă postul şi de obicei stătea în picioare sau şedea la intrarea în peşteră, acolo de unde se vedea partea mormântului unde odihneau picioarele Mântuitorului. El primise multe binecuvântări <» e sufletului şi îi fusese dat să înţeleagă multe mistere. Nefiind obişnuit cu această stare de iluminare spirituală era mai tot timpul departe de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Se schimbase cu totul, devenise un om nou şi Ş 1'^ petrecut tot restul zilei în penitenţă făcând dovezi înfocate de recunoştinţ a şi de adorare umilă a lui Dumnezeu.

CAPITOLUL LVIII

O PRIVIRE ASUPRA DISCIPOLILOR LUI ILSUS ÎN DUMINICA SFÂNTĂ /Credincioşii discipoli ai lui Iisus s-au adunat în Cenaclu pentru a \^y sărbători ajunul Sabatului. Erau în număr de douăzeci, îmbrăcaţi în haine lungi albe şi cu mijlocul încins. Camera era luminată cu o lampă, iar după ce au luat masa s-au despărţit şi cea mai mare parte dintre ei s-a întors acasă. S-au mai întâlnit şi în dimineaţa următoare şi au şezut împreună citind şi rugându-se pe rând, iar dacă un prieten intra pe uşă ei se ridicau şi îl salutau plini de căldură. în acea parte a casei în care locuia Fecioara Măria era o cameră mare, împărţită în compartimente mai mici precum nişte celule şi aici dormeau sfintele. Când s-au întors de la mormânt una dintre ele a aprins o lampă care era atârnată în mijlocul camerei şi toate s-au adunat în jurul Fecioarei Măria şi au început să se roage pe un ton plin de jale. La scurt timp după asta în cameră au intrat Marta, Maroni, Dina şi Mara, ce tocmai sosiseră împreună cu Lazăr de la Betania, unde sărbătoriseră Sabatul. Fecioara Măria şi ceilalţi le-au povestit în detaliu despre moartea şi îngroparea lui Iisus, fiecare relatare fiind însoţită de multe lacrimi. Era deja târziu când Iosif din Arimateea a intrat împreună cu încă câţiva discipoli şi a întrebat dacă vreuna dintre femei dorea să se ducă acasă, pentru că erau pregătiţi să le însoţească. Câteva au încuviinţat şi au plecat imediat, dar înainte de a ajunge la tribunalul lui Caiafa, nişte oameni înarmaţi l-au oprit pe Iosif din Arimateea, l-au arestat şi l-au închis într-un turn părăsit.

Acele dintre femei care nu au părăsit Cenaclul s-au dus la culcare în compartimentele precum celulele de care s-a amintit mai înainte. Ele şi-au e gat văluri lungi pe cap, s-au aşezat triste pe podea şi s-au rezemat de culcuşurile ce erau aşezate lângă perete. După o vreme s-au ridicat, au ns a Şternuturile care erau făcute sul în culcuşuri, şi-au scos sandalele, ln gatoarele şi o parte din veştminte şi s-au culcat, încercând să doarmă Pu,m. La miezul nopţii s-au ridicat, s-au îmbrăcat şi şi-au aranjat paturile, pa care s-au adunat în jurul lămpii să se roage împreună cu Fecioara Când Mama lui Iisus şi sfintele ei companioane şi-au terminat rusa H noapte (acea îndatorire sfântă care era practicată de toţi copiii credincios' Domnului şi de toate inimile sfinte care fie se simţeau atrase spre rugăciu de o taină sfântă, fie urmau o regulă dată de Du mn ezeu şi Biserică), a auzit o b ătaie în uşă, pe care au deschis-o imed iat. în casă a intrat Ioa împreună cu câţiva discipoli ce le promiseseră că le vor conduce la Templu Fe me ile şi-a u î mb răc a t ha in ele şi au p orn it în g rab ă. E ra ap ro ap e tre i dimineaţa când au pornit spre Templu, pentru că se obişnuia să se ajungă acolo înainte de a se miji de ziuă în ziua imediat următoare celei în care au mâncat Mielul Pascal. Tocmai din acest motiv Templul era deschis încă de la miezul nopţii, pentru că aducerea de jertfe începea foarte devreme. Cu to ţ ii au po rn it c am la a ce ea şi o ră la ca re p re o ţii au sigila t mo rmâ n tu l. Oricum, de această dată Templul arăta total diferit de cum arăta de obicei cu această ocazie, pentru că de data asta nu s-au mai făcut nici un fel de jertfe şi locul era apro ap e go l, căci majoritatea plecaseră datorită celor întâmplate cu o zi înainte. în opinia mea Fecioara Măria a vizitat Templul cu unicul scop de

a-şi lua rămas bun de la locul unde-şi petrecuse tinereţea. Templul era deschis, lămpile ardeau, iar oamenii puteau să intre pe holul preoţilor care era un privilegiu rezervat acestei zile şi a zilei imediat următoare cinei de Paşte. După cum am mai spus şi înainte, Templul era aproape gol, cu excepţia câte unui preot sau templier care se mişca de colo până colo şi totul purta semnele confuziei în care fusese aruncat de extraor dinarele şi înspăimântătoarele evenimente petrecute cu o zi înainte.

Mai m u l t , f u s e s e mu r d ă r i t d e p r e z e n ţa mo r ţ i l o r ş i m ă î n t r e b a m d a c ă v a fi posibil vreodată să fie purificat din nou.

Fiii lui Simeon şi nepotul lui Iosif din Arimateea s-au întristat foarte tare când au auzit de arestarea unchiului lor, dar cu toate acestea au primit-o foarte bine pe Fecioara Măria şi pe cei ce o însoţeau şi i-au condus prin tot Templul, lucru pe care l-au făcut fără dificultate deoarece ei erau supraveghetori ai Templului. Sfintele au rămas în tăcere în timp ce, pline de veneraţie, contemplau semnele vizibile ale mâniei lui Dumnezeu, ascultând pline de interes detaliile uimitoare relatate de ghizii lor. Efectele cu tremurului erau încă vizibile, pentru că nu fusese făcut mare lucru pentru a repara găurile şi crăpăturile din podea şi din pereţi. în acea parte a Templului în care vestibulul se unea cu sanctuarul, zidul a fost aşa de tare zdruncinat de cutremur, încât se crăpase suficient ca un om să poată trece 1 iar restul zidului arăta ca şi cum ar fi stat să se

prăbuşească în orice Pn ' t perdeaua care era agăţată în sanctuar fusese ruptă în două iar pe 1110 ini atârnau franjuri. în jur erau numai ziduri sfărâmate, pietricele ăstiate şi coloane întregi sau bucăţi de coloane căzute la pământ.

Măria a vizitat toate acele părţi ale templului pe unde păşise Iisus şi re în ochii ei erau sfinte. Se închina şi săruta fiecare din aceste locuri şi cu 1 rrimi în ochi explica celorlalţi de ce venerează fiecare din locurile respective, la care aceştia i-au urmat imediat exemplul. Evreii venerau întotdeauna locurile sfinţite de prezenţa puterii divine şi obişnuiau să-şi pună mâinile cu pioşenie pe aceste locuri, să le sărute şi să se închine pe pământul din faţa lor. Nu cred că era nimic surprinzător în acest obicei pentru că toţi ştiau, vedeau şi simţeau că Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov era un Dumnezeu viu care trăia în mijlocul oamenilor în Templul din Ierusalim. Aşadar ar fi fost cu mult mai surprinzător dacă nu ar fi venerat acele locuri în care se manifestase puterea divină, pentru că Templul şi locurile sfinte erau pentru ei ceea ce sunt pentru creştini Sfintele Moaşte.

Pătrunsă de veneraţie şi respect, Fecioara Măria se plimba prin Templu împreună cu cei care o însoţeau şi le-a arătat acestora locul în care stătea pe vremea când era doar un copil, locurile unde şi-a petrecut copi lăria, locul în care a fost logodită cu Sfântul Iosif şi locul în care 1-a adus prima dată pe Iisus şi unde a ascultat profeţia lui Simeon. Amintirea cuvintelor acestuia a făcut-o să verse lacrimi de amărăciune, pentru că profeţia fusese împlinită şi sabia amărăciunii îi străpunse din nou inima. I-a oprit din nou când au ajuns în acea parte a Templului în care 1-a găsit pe Iisus predicând atunci când, fiind în vârstă de doisprezece ani, se pierduse de mama lui şi a sărutat locul în care stătuse atunci Iisus. După ce Sfintele au văzut fiecare loc sfinţit de prezenţa lui Iisus şi după ce au plâns şi s-au rugat în fiecare din aceste locuri, s-au întors la Sifen.

Fecioara Măria nu a părăsit Templul înainte de a fi vărsat multe lacrimi în timp ce privea starea dezolantă în care ajunsese acesta; un aspect dezolant care era amplificat de contrastul dintre starea actuală şi starea lui normală din ziua de sărbătoare. în loc de cântece şi imnuri de bucurie o tăcere plină de jale stăpânea vastul edificiu, iar în locul mulţimii voioase şi Pline de evlavie, privirea rătăcea asupra unui loc pustiu şi trist. Adevărat, o u °amne, această schimbare este un semn al înfricoşătoarei crime comise de Poporul ales şi atunci îşi aminti cum Iisus a deplâns soarta Templului spunând: „Distruge Templul şi în trei zile o să-1 clădesc din nou." S-a gândit la distrugerea Templului care era Trupul lui Iisus şi care fusese distrus de duşmanii Săi şi a suspinat cu o dorinţă arzătoare de a vedea apusul celei de-a treia zile, când cuvintele eternului adevăr aveau să se împlinească.

Se mijea de ziuă când Măria şi însoţitorii ei au ajuns la Cenaclu şi s-au retras în clădirea din dreapta, în timp ce Ioan şi alţi câţiva discipoli au intrat din nou în Cenaclu, unde cam douăzeci de oameni adunaţi în jurul unei lămpi se rugau. Din când în când noii veniţi se apropiau de uşă, intrau timid înăuntru, se apropiau de cei din jurul lămpii şi-i salutau cu câteva cuvinte pline de tristeţe care erau însoţite de lacrimi. Cu toţii îl priveau pe Ioan plini de respect pentru că el rămăsese cu Iisus până la moartea Lui, dar acest respect era amestecat cu ruşinea şi confuzia pe care o simţeau când se gândeau la purtarea lor plină de laşitate atunci când, în ceasul suferinţei, l-au abandonat pe Stăpânul şi Domnul lor. Ioan vorbea cu toţi plin de milă şi bunătate; purtându-se modest şi lipsit de îngâmfare precum un copil şi îi era teamă să primească laude. I-am văzut pe toţi luând masa împreună dar erau mai tot timpul tăcuţi; nici un sunet nu se auzea din casă iar uşile erau bine închise, chiar dacă era puţin probabil ca cineva să-i fi deranjat, căci casa aparţinea lui Nicodim, iar acesta le-o lăsase lor pe tot timpul sărbătorilor.

Sfintele au rămas în cameră până la căderea nopţii. Aceasta era luminată de o singură lampă, iar uşile erau închise şi la geamuri erau trase draperiile.

Uneori se adunau în jurul Fecioarei şi se rugau împreună sub lampă, iar alteori se retrăgeau în colţurile camerei, îşi acopereau capetele cu voaluri negre şi fie stăteau pe cenuşă (în semn de doliu), fie se rugau cu faţa la perete. Cele care erau mai bolnăvicioase au mâncat puţin, iar celelalte au postit.

M-am uitat la ele şi le-am văzut rugându-se sau jelind patimile preaiubitului lor Stăpân. Când gândurile mele m-au purtat de la contemplarea Fecioarei Măria la Fiul ei Sfânt, am văzut Sfântul Mormânt a cărui intrare era păzită de şase sau şapte santinele - Cassius stând în faţa UŞ11 adâncit în gânduri, uşa din exterior închisă, iar piatra prăvălită peste ea. I n ciuda uşii groase care era între mine şi trupul Mântuitorului îl puteam vedea foarte clar: era aproape transparent şi înconjurat de o lumină divină, iar "ol îngeri îl priveau dintr-o parte. Dar atunci gândurile mele s-au întors spre sufletul Salvatorului meu şi atunci mi-a fost arătată o imagine clară, detalii ■ complicată a coborârii Lui în Iad din care mi-amintesc numai o mică parte, care o s-o povestesc cât pot mai bine.

CAPITOLUL LIX

O DESCRIERE COMPLETĂ A COBORÂRII ÎN IAD

C

ând Iisus, după ce a strigat o dată puternic, şi-a dat duhul, i-am văzut sufletul divin sub forma unui meteor strălucitor cum străpungea pământul de la baza Crucii împreună cu îngerul Gavril şi alţi îngeri. Duhul Lui Sfânt era legat atât de suflet cât şi de trupul care rămăsese pe Cruce, dar nu aş putea explica cum vine aceasta, cu toate că văzusem asta clar în mintea mea. Locul în care intrase sufletul lui Iisus era împărţit în trei părţi precum trei lumi diferite şi am simţit că aceste locuri erau rotunde şi separate una de cealaltă printr-o emisferă.

Am văzut un loc strălucitor şi frumos în partea opusă pragului iadului; era decorat cu flori şi o briză plăcută adia prin acel loc şi acolo sălăşluiau multe suflete care aşteptau să fie primite în Rai după de fuseseră trimise acolo din Purgatoriu. Pragul iadului, locul în care sufletele îşi aşteptau Mântuirea, era împărţit în diferite compartimente şi era înconjurat de a atmosferă ceţoasă. Domnul nostru era luminos şi înconjurat de îngeri care l-au condus triumfători printre două dintre aceste compartimente; cel din stânga fiind ocupat de patriarhii care au trăit înainte de Avraam iar cel din dreapta era ocupat de patriarhii care trăiseră între Avraam şi Sfântul Ioan Botezătorul. Aceste suflete nu l-au recunoscut la început pe Iisus, dar cu toate acestea erau pline de bucurie şi speranţă. Nu era un loc cât de mic în acel spaţiu care să nu fi fost plin de bucurie. Trecerea lui Iisus putea fi comparată cu adierea unui vânticel, cu o strălucire puternică de lumină, sau cu căderea fină a unor boabe de rouă, dar a fost rapidă precum trecerea unui vârtej. După ce a trecut printre cele două compartimente a găsit un loc mtunecat în care stăteau Adam şi Eva; le-a vorbit, iar ei i sau închinat c aziaţi şi plini de bucurie, după care l-au urmat împreună cu îngerii ce-1 conjurau în compartimentul din stânga în care erau patriarhii care isera înainte de Avraam. Această încăpere era un fel de Purgatoriu şi -v a duhuri rele se învârteau printre celelalte suflete şi încercau să le neliniştească şi să le înspăimânte. Intrarea se făcea pe un fel de uşă care era închisă, dar îngerii au bătut în ea şi cred că i-am auzit spunând: „Deschideţi uşile." Când Iisus a intrat triumfător demonii s-au împrăştiat strigând cu toţii deodată: „Ce avem noi cu tine? Ce vrei să faci aici? O să ne răstigneşti şi pe noi?" îngerii i-au gonit după ce-i legaseră cu nişte lanţuri. Bietele suflete care erau închise în acest loc aveau doar o vagă idee şi simţeau doar vag prezenţa lui Iisus, dar în clipa în care le-a spus cine este ele au strigat de bucurie şi l-au primit cu cântece de fericire şi extaz. Atunci sufletul Mântuitorului a pornit spre dreapta, înspre locul acela unde era cu adevărat Purgatoriul şi acolo a întâlnit sufletul hoţului cel bun care era purtat de îngeri înspre sânul lui Avraam precum şi cel al hoţului rău care era tras de demoni înspre Iad. Iisus le-a vorbit amândurora, după care a intrat în sânul lui Avraam fiind însoţit de mulţi îngeri şi multe suflete ale sfinţilor precum şi de demonii care fuseseră puşi în lanţuri şi scoşi din încăperea respectivă.

Acest loc cred că era mult mai sus decât locurile înconjurătoare şi pot să1 descriu doar prin ceea ce am simţit când am intrat acolo; iar ceea ce am simţit se aseamănă cu ceea ce simte cineva care a stat multă vreme în cavouri şi dintr-o dată intră într-o biserică. Demonii care erau legaţi în

lanţuri nu vroiau să intre şi se opuneau din toate puterile, dar îngerii i-au forţat să se mişte înainte. Aici se găseau toţi oamenii drepţi care trăiseră înainte de Hristos; patriarhii, Moise, judecătorii şi regii în partea stângă, iar în partea dreaptă profeţii şi strămoşii Mântuitorului precum şi cei apropiaţi lui: Ioachim, Ana, Iosif, Zaharia, Elisabeta şi Ioan. Nu era nici un demon în acest loc şi singura prigoană simţită de cei de aici era o dorinţă arzătoare de a vedea împlinindu-se cele făgăduite de Dumnezeu.

Când a intrat Mântuitorul aceştia l-au primit cu imnuri de bucurie şi recunoştinţă precum şi mulţumiri pentru că-şi ţinuse promisiunea. Ei s-au închinat în faţa Lui, iar spiritele rele care au fost aduse cu forţa în sânul lui Avraam atunci când a intrat Iisus au fost forţate să mărturisească înfrângerea lor ruşinoasă. Multora dintre aceste suflete sfinte li s-a poruncit de către Iisus să se întoarcă din nou pe pământ şi să reintre în corpurile lor şi să facă astfel o dovadă solemnă şi impresionantă a Adevărului. Acesta a fost momentul în care mulţi morţi au ieşit din morminte la Ierusalim. Le-am văzut mai puţin ca şi nişte persoane înviate ci mai degrabă ca şi cadavre puse în mişcare de o forţă divină şi care, după ce şi-au îndeplinit misiunea încredinţată, au fost ulcati din nou precum însemnele puterii sunt luate înapoi de la un executant după ce acesta a executat ordinele date de superiorii săi.

Mai apoi l-am văzut pe Domnul nostru, împreună cu cortegiul său triumfător, intrând într-un fel de purgatoriu în care se găseau acei păgâni buni care, având o vagă idee despre Adevăr, îşi aşteptau Mântuirea.

Acest Purgatoriu era foarte adânc şi aici erau câţiva demoni care au fost obligaţi să mărturisească dezamăgirea pe care au suferit-o din cauza idolilor. Sufletele bieţilor păgâni s-au aruncat la picioarele lui Iisus şi au început să se roage Lui plini de bucurie. Şi aceşti demoni au fost legaţi în lanţuri şi scoşi afară. L-am văzut pe Mântuitor făcând nenumărate alte lucruri dar în acelaşi timp sufeream aşa de tare că nu-mi mai pot aminti aceste lucruri aşa cum aş vrea. în cele din urmă l-am văzut apropiindu-se de centrul acestui mare abis, care este Iadul însăşi iar expresia feţei Lui era foarte aspră.

Partea din exterior a Iadului era înspăimântătoare. Acesta era o clădire imensă, aparent foarte masivă, iar granitul din care era făcută, deşi era negru, avea o strălucire metalică, iar uşile întunecate şi grele erau închise cu nişte lacăte încât nimeni nu se putea uita la ele fără să tremure de frică. Gemete şi urlete puternice de disperare se auzeau dinăuntru cu toate că marile uşi erau închise. O, Doamne, cine ar putea descrie urletele şi zbieratele care izbeau urechile când încuietorile au fost deschise şi uşile s-au. deschis larg în ambele părţi, şi cine, O, Doamne, ar putea ilustra expresia răvăşită a celor ce locuiau în acest loc nenorocit!

Forma sub care mi s-a arătat Ierusalimul Ceresc este în general aceea a unui oraş cu formă regulată şi frumoasă. Iadul mi s-a arătat sub aceeaşi formă, dar tot ce era înăuntru era din contră,' închis, plin de confuzie şi aglomerat; fiecare obiect amintea de durere şi necaz, iar semnele puterii şi mâniei lui Dumnezeu sunt vizibile pretutindeni. Disperarea, precum un vultur, ciuguleşte din fiecare inimă, iar discordia şi mizeria sunt stăpânele acestui loc. în Ierusalimul Ceresc totul este pace şi armonie eternă; mceputul, realizarea şi finalitatea oricărui lucru sunt de o fericire pură şi Perfectă. Oraşul e plin de clădiri minunate, decorate în aşa fel

încât să încânte orice privire şi să farmece orice simţ. Locuitorii acestei aşezări sunt plini de extaz şi veselie. Grădinile sunt pline de flori minunate, iar copacii Sunt încărcaţi de fructe gustoase dătătoare de viaţă eternă. în oraşul numit sunt numai temniţe întunecate, peşteri, deserturi înspăimântătoare, mlaştini puturoase pline de reptile veninoase şi dezgustătoare. în Rai vezi fericirea şi pacea înţelegerii dintre sfinţi; în iad imagini nesfârşite ale discordiei pline de nenorocire şi orice fel de păcat şi alterare care se arată fie în cele mai îngrozitoare forme posibile sau sub forma unor chinuri teribile. Absolut totul în acest loc duce cu gândul la oroare şi nici un cuvânt de mângâiere sau idee de consolare nu sunt primite. Un singur gând îngrozitor, care spune că dreptatea Dumnezeului atotputernic pedepseşte pe cei condamnaţi doar cu ceea ce merită, este singurul care apasă asupra inimilor tuturor. Viciile apar aici în cele mai crunte culori cu putinţă fiind dezvelite de masca sub care se ascundeau în această lume, iar pe şarpele infernal îl văd devorând pe acei care nutreau aceste vicii în adânc. într-un cuvânt iadul este templul chinului şi al disperării, în timp ce regatul lui Dumnezeu este Templul Păcii şi al Fericirii. Acest lucru este uşor de înţeles când îl vezi, dar e aproape imposibil de descris.

Explozia teribilă de blasfemii, suduiri, strigăte de disperare şi exclamaţii înspăimântătoare care, precum bubuitul unui tunet, s-a revărsat în afară când uşile iadului au fost deschise de îngeri, sunt greu de închipuit.

Iisus a vorbit prima dată cu Iuda, iar atunci îngerii i-au obligat pe toţi demonii să-1 recunoască şi să se închine Mântuitorului. Aceştia ar fi preferat oricare altă prigoană decât să accepte această umilire, dar cu toţii au fost obligaţi să se supună. Mulţi erau legaţi în lanţuri într-un cerc car^ era aşezat în jurul altor cercuri. în mijlocul iadului am văzut o prăpastie adâncă şi întunecată în care a fost aruncat Lucifer după ce fusese bine legat cu lanţuri. Din adâncul înspăimântător al acestei Gheene se ridicau nori grei de fum de pucioasă care i-au învăluit arătarea-i înspăimântătoare în fuioare negre de fum, ascunzându-1 de privirea celor din jur. Domnul însuşi poruncise toate acestea şi dacă-mi amintesc bine mi s-a spus că o să fie eliberat pentru scurt timp cu cincizeci sau şaizeci de ani înainte de anul Domnului 2000. Sorocul altor evenimente mi-a fost dezvăluit tot atunci, dar nu mi le mai amintesc. Ce ştiu e că un anumit număr de demoni o să fie eliberaţi mult mai repede decât Lucifer, pentru a-i ispiti pe oameni Şi pentru a servi ca instrumente ale răzbunării Domnului. Mă gândesc că unii trebuie să fi fost eliberaţi chiar în aceste zile iar alţii o să fie sloboziţi în scurt timp.

Ar fi absolut imposibil pentru mine să descriu toate lucrurile care mi-au fost arătate. Au fost atât de multe încât nu le-am putut reduce suficient încât să le pot numi clar pe fiecare în parte. Pe lângă faptul că suferinţele mele sunt foarte mari, când vorbesc despre aceste lucruri le văd cu ochii minţii luminate în culori atât de vii că vederea lor e suficientă pentru a mă slăbi, ca şi atunci când mi-aş da duhul. în continuare am văzut mulţimi nesfârşite de suflete răscumpărate care au fost eliberate din Purgatoriu şi din pragul iadului şi care l-au urmat pe Iisus până într-un loc minunat situat undeva deasupra Ierusalimului Ceresc. în acest loc, cu puţin timp în urmă, văzusem sufletul cuiva care-mi era foarte drag. Sufletul hoţului cel bun a fost de asemenea primit în acest

loc şi făgăduiala Domnului că, „în această zi vei fi împreună cu mine în Rai" a fost împlinită.

Nu-mi stă în putere să explic când au avut loc toate aceste evenimente şi nici măcar jumătate din lucrurile pe care le-am văzut şi auzit nu pot să le povestesc, pentru că unele erau de neînţeles chiar şi pentru mine, iar altele ar fi greşit înţelese dacă aş încerca să le povestesc. L-am văzut pe Iisus în multe locuri diferite. L-am văzut chiar şi în mare, sfinţind şi izbăvind orice creatură. Spiritele rele fugeau la vederea Lui şi se aruncau în adânc. De asemenea i-am văzut sufletul în diferite părţi ale pământului; mai întâi în mormântul lui Adam sub Golgota şi, când a ajuns acolo, sufletele lui Adam şi Eva au venit la El iar el a vorbit cu ei pentru o vreme. Apoi a vizitat mormintele profeţilor care erau îngropate foarte adânc dar El a trecut prin pământ cât ai clipi din ochi. Sufletele acestora au intrat imediat în trupurile lor, iar El le-a vorbit şi le-a dezvăluit cele mai minunate mistere. Apoi l-am văzut înconjurat de o mulţime aleasă de profeţi dintre care l-am recunoscut pe David şi împreună au vizitat acele părţi ale pământului care fuseseră sfinţite de miracolele şi suferinţele Lui. Le-a explicat acestora plin de afecţiune şi bunătate diferitele simboluri din Vechea Lege referitoare la viitor şi le-a arătat cum El a împlinit toate profeţiile. Sufletul lui Iisus era înconjurat de toate aceste suflete fericite şi răspândea o lumină puternică nespus de frumoasă şi plină de grandoare. Spinteca triumfător aerul recând uneori peste râuri cu viteza luminii, ca mai apoi să treacă prin cele m ai tari stânci până în centrul pământului sau să se întoarcă din nou la suprafaţă fără a face cel mai mic zgomot.

Nu-mi amintesc nimic mai mult despre coborârea lui Iisus în Purgatoriu, unde se dusese pentru a le arăta celor închişi acolo măreţia Ispă?

h pe care o câştigase pentru ei prin moartea şi suferinţele Sale. Şi toate acestea le-am văzut în foarte puţin timp. De fapt tot timpul acesta mi-a părut doar o clipă. în acelaşi moment Domnul nostru mi-a arătat o altă imagine în care am văzut imensa milă pe care o acordă în zilele noastre bietelor suflete aflate în Purgatoriu şi chiar i-a eliberat pe câţiva dintre cei care i-au greşit înainte de Răstignire. Văzut-am în această zi pe Iisus eliberând multe suflete. Unele îmi erau cunoscute iar altele nu le ştiam, dar a numi vreunul dintre ele nu pot.

Domnul nostru, prin coborârea în Iad, a plantat (de mi-e permis să spun aşa) în grădina spirituală a Bisericii, un copac misterios, ale cărui fructe - anume ispăşirea adusă de El - sunt destinate eliberării continue a bietelor suflete din Purgatoriu. Credincioşii trebuie să aibă grijă de copac şi să-i adune roadele pentru a le oferi acelei părţi suferinde a Bisericii care nu poate să facă nimic pentru sine. Acesta este meritul exclusiv al lui Iisus şi trebuie să muncim împreună cu El dacă vrem să primim partea noastră.

Trebuie să ne câştigăm pâinea cu sudoarea frunţii. Tot ce a sădit Iisus pentru noi de-a lungul timpului trebuie să facă fructe pentru totdeauna, dar noi trebuie să adunăm aceste fructe la timp, altfel nu le vom putea avea pentru totdeauna. Biserica este cea mai prudentă şi mai plină de griji mamă. Anul ecleziastic este o grădină imensă şi splendidă în care toate aceste fructe sunt adunate la un loc astfel încât să putem să le folosim pe parcursul timpului. Fiecare an conţine suficiente fructe pentru a satisface nevoile tuturor, dar vai de acel grădinar neglijent sau necinstit care o să

lase vreunul din pomii aceştia ce-i sunt încredinţaţi să moară şi nu izbuteşte să adune acele binefaceri care ar reda sănătatea unui bolnav, puterea unuia slab sau care ar da mâncare pentru unul flămând! Căci în ziua judecăţii Stăpânul o să ceară socoteală nu numai pentru fiecare copac, dar şi pentru fiecare dintre fructele produse în grădină.

CAPITOLUL LX AJUNUL ÎNVIERII

A

proape de sfârşitul Sabatului, Ioan a venit să le viziteze pe sfinte. A încercat să le consoleze un pic dar cu greu reuşea să se abţină să nu plângă, aşa că a stat doar puţin timp împreună cu ele. De asemenea au primit vizita lui Petru şi a lui Iacov cel Mare, după care s-au retras în cămăruţele lor şi şi-au dat frâu liber necazului aşezându-se pe cenuşă şi punându-şi vălul.

Fecioara Măria nu încetase nici pentru o clipă să se roage şi îşi păstrase tot timpul privirea asupra imaginii interioare a lui Iisus, fiind consumată de dorinţa de a-1 mai vedea încă o dată pe Cel pe care îl iubise atât de mult.

Dintr-o dată lângă ea a apărut un înger care a rugat-o să se ridice şi să se ducă la uşa casei lui Nicodim, pentru că Domnul era aproape. Inima Fecioarei a tresăltat de bucurie. Repede şi-a pus haina pe ea şi le-a părăsit pe sfinte fără ca să le spună unde se duce. Am văzut-o mergând grăbită spre o mică intrare făcută în zidul oraşului, aceeaşi pe care intrase când s-a întors împreună cu însoţitorii ei de la Mormânt.

Era în jurul orei nouă seara şi Măria aproape ajunsese la intrare, când am văzut-o oprindu-se dintr-o dată într-un loc pustiu şi uitându-se în sus plină de încântare, pentru că pe zidul oraşului văzuse sufletul Mântu itorului strălucind, fără de vreo rană şi înconjurat de patriarhi. El a coborât spre ea şi întorcându-se spre cei ce îl urmau le-a spus: „Iat-o pe Măria, iat-o pe Mama Mea". Mi se pare că a salutat-o cu un sărut, după care a dispărut.

Fecioara Măria a îngenuncheat şi plină de veneraţie a sărutat pământul unde stătuse Iisus, iar urma mâinilor şi a genunchilor ei a rămas imprimată pe pietre. Vederea Lui a făcut-o nespus de fericită şi imediat s-a întors la celelalte sfinte care pregăteau balsamuri şi mirodenii. Nu le-a spus ce văzuse dar îşi recăpătase tăria şi puterea minţii, era perfect refăcută şi deci i-a liniştit pe toţi şi încerca să le întărească credinţa.

Când s-a întors Măria, toate sfintele stăteau la o masă lungă ce era acoperită cu o faţă de masă care ajungea până la podea şi pe care erau împrăştiate legături de ierburi ce le amestecau şi le aranjau acestea. Lângă s e găseau flacoane cu alifie şi apă precum şi flori sălbatice dintre care amintesc una care se asemăna cu floarea de iris sau cu crinul. a gdalena, Măria fiica lui Cleopa, Salomeea, Ioana şi Măria Salomeea de nenumărate coruri de îngeri care cântau imnuri de adoraţie şi bucurie.

Ce se întâmpla acum era probabil asemănător cu ceea ce se întâmplase la moartea Mântuitorului când mai multe suflete au reintrat în corpurile lor şi şi-au făcut apariţia în Templu sau în alte părţi ale Ierusalimului. Este puţin probabil ca aceste corpuri pe care sufletele le puneau în mişcare să fie cu adevărat vii, deoarece în acest caz ar fi fost obligaţi să moară a doua oară, pe când ei s-au întors la starea lor iniţială fără nici un fel de dificultate. Este totuşi de presupus că apariţia acestora sub formă umană este similară cu

apariţia Mântuitorului atunci când (dacă putem să ne exprimăm astfel) îşi însoţise trupul în faţa tronului Tatălui Ceresc. în acest moment stânca a fost atât de tare zguduită, de la vârf şi până la bază, încât trei dintre gărzi au căzut la pământ şi aproape şi-au pierdut cunoştinţa. Ceilalţi trei erau în oraş pe vremea aceea fiind plecaţi să aducă ceva. Gărzile care fuseseră astfel aruncate la pământ au pus acest şoc pe seama unui cutremur; dar Cassius, care, deşi neştiind ce ar putea prevesti acest lucru, totuşi a simţit în inima lui că acesta este începutul unui eveniment uimitor şi a stat cu răsuflarea tăiată să vadă ce o să se întâmple în continuare. Foarte curând s-au întors şi soldaţii care fuseseră plecaţi la Ierusalim.

Din nou le-am văzut pe sfinte. Terminaseră de pregătit mirodeniile şi acum se odihneau în cămăruţele lor fără a se fi întins în pat, ci doar rezemându-se de păturile care erau făcute sul. Doreau să se ducă la Mormânt înainte de răsăritul soarelui, pentru că se temeau să nu fie surprinse de duşmanii lui Iisus, dar Fecioara Măria, care de când îşi văzuse din nou Fiul era plină de curaj, le-a liniştit pe sfinte şi chiar le-a recomandat să doarmă un pic, iar mai apoi să se ducă fără de frică la Mormânt, pentru că nici un rău nu avea să se abată asupra lor. Ele i-au urmat imediat sfatul şi s-au aşezat să doarmă.

Era cam ora unsprezece noaptea când Fecioara Măria, mişcată de o iubire neţărmuită, s-a ridicat, şi-a pus o haină cenuşie şi a părăsit singură casa.

Când am văzut-o plecând astfel n-am putut să-mi reprim spaima şi să-mi spun în sinea-mi: „Cum de poate această Mamă Sfântă să se aventureze singură pe străzi la această oră, acum când este atât de istovită de chin şi frică?" Am văzut-o mai întâi ducându-se la casa lui Caiafa, iar mai apoi la palatul lui Pilat, ce se afla la o mare distanţă. Am văzut-o pe tot parcursul acestei plimbări solitare umblând prin aceleaşi locuri pe unde păşise Fiul ei împovărat cu Crucea Lui grea. S-a oprit în fiecare loc în care Mântuitorul a îndurat ceva anume sau unde a primit noi lovituri de la duşmanii lui barbari. Mersul ei se asemăna cu cel al unei persoane care caută ceva, deseori se apleca şi atingea pietrele de pe caldarâm cu mâinile şi dacă sângele sfânt al Fiului ei era pe aceste pietre le acoperea cu săruturi. Dumnezeu îi dăduse atunci suficientă lumină şi har pentru a distinge cu uşurinţă fiecare loc sfinţit de suferinţele lui Hristos. Am însoţit-o pe tot parcursul peregrinajului ei plin de pioşenie şi am încercat să o imit în tot ceea ce făcea atât cât îmi permitea sănătatea-mi slăbită.

Măria s-a îndreptat atunci spre Calvaria, dar când aproape ajunsese acolo s-a oprit dintr-o dată şi am văzut trupul şi sufletul sfânt al Mântuitorului stând în faţa ei. Un înger a păşit în faţă. Cei doi îngeri pe care-i văzusem stând în mormânt erau lângă El, precum şi alte mii de suflete pe care le răscumpărase şi care-1 urmau pretutindeni. Trupul lui Iisus era luminos şi foarte frumos, dar nu arăta ca şi un trup viu, chiar dacă se auzea o voce venind din El. L-am auzit povestindu-i Măriei tot ce făcuse în Purgatoriu, iar mai apoi a asigurat-o din nou că o să-şi trezească la viaţa din nou trupul sfânt şi că atunci o să i se arate şi că trebuie să aştepte lângă stânca din muntele Calvariei acolo unde 1-a văzut căzând, până când o să i se arate iarăşi. Mântuitorul s-a îndreptat atunci spre Ierusalim, iar Fecioara Măria, punându-şi din nou vălul, s-a închinat în locul pe care El îl indicase. Atunci era, cred, trecut de miezul nopţii

pentru că peregrinajul Măriei pe Drumul Crucii durase cel puţin o oră.

După aceea am văzut sufletele sfinte care fuseseră răscumpărate de Iisus mergând la rândul lor pe tristul Drum al Crucii şi contemplând fiecare loc în care El îndurase atât de mult pentru ei. îngerii care-1 însoţeau au adunat de pe jos bucăţile de carne care fuseseră smulse din trupul Său de numeroasele lovituri primite, precum şi sângele cu care era stropit pământul în locurile în care căzuse.

Am mai văzut încă o dată trupul Sfânt al Mântuitorului întins aşa cum ii văzusem pentru prima dată în mormânt. îngerii îi schimbau îmbră cămintea care o adunaseră de pe trupul lui şi erau ajutaţi de puteri supranaturale în tot acest timp. Când l-am văzut data următoare era înfăşurat în giulgiul Său, înconjurat de o lumină orbitoare şi având doi lri geri de o parte şi de alta a Sa. Nu pot să explic cum exact s-au întâmplat oate acestea, pentru că aceste lucruri sunt dincolo de înţelegerea noastră umană şi chiar dacă mi-ar fi clare mie atunci când le văd, ele devin mtunecate şi pline de mister când încerc să le explic altora.

Cu prima rază de soare care prevestea răsăritul le-am văzut n e Magdalena, Măria fiica lui Cleopa, Ioana Chusa şi pe Salomeea părăsind Cenaclul înfăşurate strâns în mantiile lor. Ele aveau legături cu mirodenii, iar una dintre ele purta o lumânare pe care încerca să o ţină aprinsă ferind-o de vânt sub mantie. Le-am văzut îndreptându-şi paşii şovăitori spre portiţa casei lui Nicodim.

CAPITOLUL LXIII

ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU k m văzut sufletul Mântuitorului stând între doi îngeri care purtau -iJLveştminte de războinici. El era strălucitor, luminos şi sclipea precum soarele în miezul zilei. A trecut prin stâncă, a atins trupul Sfânt intrând în el, iar într-o clipă cele două au fost unite şi au devenit una. Atunci l-am văzut mişcându-şi mâinile şi picioarele, iar trupul Mântuitorului, fiind reunit cu sufletul şi cu divinitatea Lui, s-a ridicat şi şi-a dat jos giulgiul cu care era acoperit. întreaga peşteră era luminoasă şi strălucitoare. în aceeaşi clipă am văzut un monstru înspăimântător ridicându-se din adâncul pământului de sub Mormânt. Acesta avea coada precum un şarpe şi şi-a ridicat capul lui de balaur, mândru, ca şi cum ar fi vrut să-1 atace pe Iisus. Şi dacă-mi amintesc bine avea un cap de om. Dar Iisus ţinea în mână un toiag alb de care era agăţat un drapel mare şi şi-a pus piciorul pe capul balaurului, iar cu toiagul i-a sfărâmat coada de trei ori, după care monstrul a dispărut. Am avut aceeaşi viziune de multe ori înainte de înviere şi am văzut un monstru identic cu cel pomenit mai înainte încercând să se ascundă în momentul concepţiei Mântuitorului. Acesta se asemăna foarte mult cu şarpele care îi ispitise pe părinţii noştri în Grădina Edenului, doar că era cu mult mai înfricoşător. Cred că această viziune se referea la cuvintele profetice care spuneau: „Prin sămânţa femeii voi strivi capul Şarpelui" şi că totul era făcut astfel încât să demonstreze victoria Domnului nostru asupra morţii, pentru că exact în momentul în care l-am văzut strivind capul şarpelui, mi-a dispărut şi imaginea mormântului.

Atunci am văzut trupul plin de glorie al Mântuitorului ridicându-se Şi l-am văzut trecând prin stâncă precum aceasta ar fi fost făcută dintr-un material moale. Pământul s-a cutremurat şi un înger în haine de războinic a coborât din Rai cu viteza unui fulger, a intrat în mormânt, a ridicat piatra, a pus-o în partea dreaptă şi s-a aşezat pe ea. La vederea acestei imagini soldaţii s-au aruncat la pământ şi au rămas acolo ca şi cum ar fi fost morţi.

Când Cassius a văzut lumina care strălucea în mormânt s-a apropiat de locul în care trupul Sfânt fusese aşezat, s-a uitat, a pipăit pânzele în care acesta fusese înfăşurat şi a părăsit Mormântul cu intenţia de a se duce să-1 anunţe pe Pilat de cele petrecute. Oricum a mai zăbovit un pic pentru a vedea ce se mai întâmplă pentru că, cu toate că simţise cutremurul, văzuse pe înger mutând piatra şi privise mormântul gol, dar încă nu-1 văzuse pe Iisus. în clipa în care îngerul a intrat în mormânt şi pământul s-a cutremurat l-am văzut pe Iisus arătându-i-se mamei sale pe Calvaria. Trupul Lui era frumos şi luminos, iar frumuseţea Lui era aceea a unei fiinţe cereşti. Era îmbrăcat într-o mantie largă, care pentru o clipă a fost de un alb strălucitor în timp ce zbura prin aer mişcându-se înainte şi înapoi cu fiecare adiere de vânt, ca mai apoi să strălucească în mii de culori când razele soarelui se reflectau pe ea. Rănile lui mari şi deschise străluceau puternic şi se vedeau de la distanţă. Rănile din palme erau aşa de mari încât un deget putea să treacă prin ele cu uşurinţă şi raze de lumină porneau din ele răspândindu-se spre degete. Sufletele patriarhilor s-au înclinat în faţa Mamei Salvatorului nostru, iar Iisus a vorbit cu ea despre înviere, dar am uitat ce spunea. I-a arătat rănile, iar Măria s-a închinat să-i sărute picioarele, însă El i-a luat mâna, a ridicat-o şi a dispărut.

Când am ajuns la o anumită distanţă de Mormânt am văzut o lumină strălucind puternic acolo şi am mai văzut un punct luminos pe cerul de deasupra Ierusalimului. una pe alta ce să facă cu piatra de la uşă şi pe cine ar fi mai potrivit să roage să o mute pentru că fuseseră tot timpul aşa de cuprinse de jale că nu se gândiseră înainte la piatră. Dorinţa lor era de a turna mir peste trupul lui Iisus şi apoi de a răspândi flori din cele mai aromate şi rare peste trupul lui, dând în acest fel toate onorurile cuvenite Stăpânului lor Divin.

Salomeea, care adusese mai multe lucruri decât ceilalţi, era o femeie bogată care locuia în Ierusalim, o rudă de-a Sfântului Iosif, dar nu era mama lui Ioan. Sfintele s-au hotărât atunci să lase mirodeniile pe piatra mormântului până când o să vină cineva să o mute din loc.

Gărzile erau încă întinse pe pământ şi tremurul care încă îi mai stăpânea arăta cât de mare fusese spaima lor, iar piatra cea mare era aruncată într-o parte, astfel încât uşa putea fi deschisă fără dificultate. Am văzut pânzele în care Iisus fusese înfăşurat răspândite prin mormânt, iar giulgiul era în locul în care-1 lăsaseră, dar era împăturit în două în aşa fel încât se vedea că în el nu mai rămăseseră decât balsamurile care fuseseră aranjate în jurul corpului, iar bandajele erau afară din mormânt. Pânza în care Măria înfăşurase capul lui Iisus era încă acolo.

Le-am văzut pe femei intrând în grădină, dar când au văzut lumina produsă de lămpile santinelelor şi pe soldaţi închinându-se în jurul mormântului, cele mai multe dintre ele s-au înspăimântat şi s-au dus spre

Golgota. Măria Magdalena însă a fost mult mai curajoasă şi, urmată de Salomeea, a intrat în grădină în timp ce celelalte femei au rămas afară.

Magdalena a pornit spre mormânt şi, pentru o clipă, când a ajuns lângă cei ce păzeau mormântul s-a înspăimântat şi s-a dat înapoi câţiva paşi până lângă Salomeea, dar amândouă şi-au revenit degrabă şi au trecut printre gărzile căzute în genunchi intrând în peştera unde era mormântul. Şi-au dat imediat seama că piatra fusese mutată, dar că uşile erau încă închise şi credeau că era Cassius cel care făcuse asta. Magdalena a deschis uşile în grabă, s-a uitat nerăbdătoare înăuntru şi mare le-a fost surpriza când au văzut că pânzele în care înfăşuraseră trupul lui Iisus erau puse într-o parte şi că locul unde aşezaseră trupul era acuma gol. O lumină cerească umplea peştera şi un înger stătea în partea dreaptă. Magdalena era năucită de dezamăgire şi nelinişte. Nu ştiu dacă a auzit vorbele pe care i le-a adresat îngerul, dar a părăsit grădina în grabă şi a alergat spre oraş pentru a-i informa pe Apostolii care se adunaseră împreună despre ce se întâmplase. Nu ştiu dacă îngerul a vorbit cu Maia Salomeea pentru că ea nu a intrat în peşteră, dar am văzut-o părăsind grădina imediat după Magdalena pentru a le anunţa pe sfinte de ce văzuse. Acestea erau fericite si înfricoşate de ştirea aceasta, dar nu se puteau hotărî dacă să se ducă la grădină sau nu. între timp Cassius rămăsese lângă mormânt în speranţa de a-1 vedea pe Iisus, convins fiind că acesta o să li se arate sfintelor. Nevăzând nimic s-a îndreptat spre palatul lui Pilat pentru a-1 informa despre ceea ce văzuse, oprindu-se totuşi să le povestească sfintelor ce s-a întâmplat şi să le roage să se ducă la mormânt. Acestea i-au urmat sfatul şi s-au dus degrabă în grădină. Când au ajuns la uşa mormântului au văzut doi îngeri îmbrăcaţi în straie preoţeşti de albul cel mai pur. Femeile erau foarte speriate, şi-au acoperit feţele cu mâinile şi s-au aplecat până la pământ. Atunci unul dintre îngeri le-a vorbit şi le-a rugat să nu le fie teamă şi să nu-1 caute pe Domnul lor aici pentru că era viu, a înviat şi nu mai era în mormânt. Le-a arătat mormântul gol şi le-a poruncit să meargă şi să povestească discipolilor ceea ce au văzut şi au auzit. Le-a mai spus de asemenea că Iisus o să meargă înaintea lor în Galileea şi le-a amintit cuvintele pe care le spusese Mântui torul cu câtva timp în urmă: „Fiul Omului va fi lăsat în mâinile păcătoşilor, va fi răstignit, iar în cea de-a treia zi va învia." Atunci îngerii au dispărut lăsându-le pe femei pline de bucurie, cu toate că încă erau destul de speriate. Ele au plâns, s-au uitat la mormântul gol şi la fâşiile de pânză, după care au pornit imediat spre oraş. Dar erau aşa de copleşite de tot ce se întâmplase încât abia mergeau şi se opreau din când în când în speranţa că o să-1 vadă pe Iisus sau măcar pe Magdalena.

Intre timp Magdalena ajunsese la Cenaclu. A bătut la uşă şi era atât de emoţionată încât era cu totul diferită decât de obicei. Unii dintre discipoli dormeau încă, iar cei care se treziseră vorbeau unii cu alţii. Petru şi Ioan au deschis uşa, dar ea doar a strigat fără ca să fi intrat în casă: „Au luat trupul lui Iisus şi nu ştiu unde l-au dus" şi s-a întors imediat la grădină.

Petru şi Ioan s-au întors în casă şi după ce le-au spus câteva cuvinte celorlalţi au urmat-o cât de repede puteau iar Ioan a luat-o înaintea lui Petru. Atunci am văzut-o pe Magdalena intrând în grădină şi îndreptânduse spre mormânt. Arăta foarte agitată din cauza alergatului şi a necazului.

Hainele îi erau ude de rouă, iar vălul îi căzuse într-o parte şi părul ei

minunat, de care era atât ue mândră înainte, cădea acum desfăcut pe umeri precum o mantie. Fiind S1ngură i-a fost frică să intre în peşteră, aşa că s-a oprit pentru o clipă afară şi a îngenuncheat pentru a vedea mai bine înăuntru. Se chinuia să-şi pună pe spate părul lung care-i cădea peste faţă şi-i întuneca privirea, când a văzut pe cei doi îngeri care stăteau în mormânt şi l-am auzit pe unul dintre ei spunându-i: „De ce plângi femeie?" Iar ea a răspuns cu o voce plină de lacrimi (pentru că era cu adevărat răvăşită acum când aflase că trupul lui Iisus dispăruse cu adevărat), „Pentru.că l-au luat pe Domnul meu şi unde l-au pus nu ştiu".

Nu a mai spus nimic, dar văzând giulgiul gol a ieşit din mormânt şi a început să se uite în jur. Simţea în inima ei nu numai că o să-1 vadă pe Iisus, dar că era chiar atunci lângă ea; iar prezenţa îngerilor nu părea să o remarce, de altfel nici nu şi-a dat bine seama că cei doi erau îngeri, mintea ei era ocupată cu un singur gând: „Iisus nu e aici! Unde e Iisus?"

Am văzut-o învârtindu-se împrejur, precum un nebun, cu părul fluturându-i liber în vânt, acesta deranjând-o foarte tare şi-1 tot dădea de pe faţă şi, împărţindu-1 în două, şi 1-a aşezat peste umeri.

Atunci şi-a ridicat capul, s-a uitat în jur şi a văzut o persoană înaltă, îmbrăcată în alb, care stătea la zece paşi de mormânt în partea de răsărit a grădinii unde era o mică ridicătură de pământ în direcţia oraşului. Această persoană era aproape ferită de privirea ei datorită unui palmier şi ea s-a arătat uluită când persoana aceea i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „De ce plângi femeie? Pe cine cauţi?" Ea la început a crezut că era grădinarul; şi persoana aceea chiar avea o sabie în mână şi o pălărie mare pe cap (aparent făcută din scoarţă de copac). îmbrăcămintea era identică cu aceea purtată de grădinarul descris în pilda pe care Iisus le-o povestise femeilor sfinte pe când era în Betania, cu puţin înainte de Patimi. Corpul său nu era strălucitor, întreaga sa apariţie era mai degrabă aceea a unui om îmbrăcat în alb şi văzut într-o lumină crepusculară. La cuvintele: „Pe cine cauţi tu?", ea i-a răspuns fără zăbavă: „Domnule, de dumneata L-ai luat de aici, spune-mi unde L-ai pus ca să mă duc să-L aduc înapoi". Ea se uita neliniştită în jur când Iisus i-a zis: „Mărie!", atunci ea I-a recunoscut vocea numaidecât şi întorcându-se spre El a răspuns: „Rabboni (învăţătorule)!" S-a aruncat în genunchi în faţa Lui şi şi-a întins mâinile pentru a-I atinge picioarele dar El i-a poruncit să rămână pe loc şi a adăugat: „Nu mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu, ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mâ sui la,Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru", şi atunci s-a făcut nevăzut. Motivul pentru care Iisus a spus: „Nu mă atinge!" mi-a fost explicat mai târziu, dar îmi amintesc numai vag de această explicaţie. Cred că a rostit acele cuvinte din cauza profunzimii sentimentelor Magdalenei care, într-o anumită măsură, uitase de minunea care se petrecuse şi avea aceleaşi simţăminte ca şi când ceea ce privea era încă un trup supus morţii şi nu trupul plin de har al lui Iisus. Cât despre cuvintele lui Iisus: „încă nu M-am suit la Tatăl Meu", mi s-a spus că înţelesul lor era că încă nu se arătase Tatălui său după înviere pentru a-I mulţumi pentru victoria asupra morţii şi pentru răscumpărarea sufletelor.

Ce vroia să spună cu aceste cuvinte era că primele fructe ale bucuriei aparţin lui Dumnezeu şi că ea ar trebui să se gândească şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru înfăptuirea glorioasei minuni a mântuirii şi pentru victoria pe care o aduse asupra morţii. Iar dacă ea I-

ar fi sărutat picioarele, cum obişnuia înainte de a fi răstignit, nu s-ar fi gândit la nimic în afară de Stăpânul ei Ceresc şi ar fi uitat de minunatele lucruri care se întâmplaseră şi care au făcut atâta bucurie în Rai. Am văzut-o pe Măria ridicându-se repede, imediat ce Domnul plecase şi dând fuga la mormânt să se uite din nou înăuntru deoarece credea că visează. I-a văzut pe cei doi îngeri stând încă acolo şi i-au vorbit despre învierea Domnului la fel cum vorbiseră şi celorlalte femei. Ea a văzut de asemenea giulgiul gol, după care, fiind sigură că nu e doar o iluzie ci că apariţia Domnului a fost reală, a plecat degrabă spre Golgota pentru a-i căuta pe însoţitorii ei. Aceştia se plimbau în jur aşteptând cu nerăbdare ca ea să se întoarcă, întrezărind o vagă speranţă că o să audă sau o să vadă un semn de la Iisus.

Acest eveniment s-a petrecut în mai puţin de două sau trei minute.

Era trei şi jumătate când Iisus i s-a arătat lui Magdalena, iar Ioan şi Petru au intrat în grădină chiar când aceasta pleca. Ioan, care era înaintea lui Petru, s-a oprit o clipă la intrarea în mormânt şi s-a uitat înăuntru. A văzut fâşiile de pânză într-o parte şi a aşteptat până ce a ajuns şi Petru, când au intrat în mormânt au văzut giulgiul gol aşa cum am povestit mai înainte.

Ioan a crezut imediat în înviere şi atunci au realizat cuvintele spuse de Iisus mainte de răstignire precum şi alte pasaje din Scriptură referitoare la acest eveniment care până atunci era de neînţeles pentru ei. Petru a pus fâşiile de Pânză sub haină şi s-au întors amândoi degrabă în oraş pe poarta mică din zid ce aparţinea lui Nicodim.

Sfântul Mormânt arăta la fel când cei doi Apostoli au intrat înăuntru ca şi atunci când intrase Magdalena. Cei doi îngeri erau aşezaţi unul la intrare şi celălalt la capătul mormântului, la fel ca şi atunci când minunatul Lui trup era încă acolo. Nu cred că Petru şi-a dat bine seama de prezenţa lor acolo. Mai târziu l-am auzit pe Ioan spunând discipolilor din Emanus că atunci când s-au uitat înăuntru a văzut un înger. Probabil că la vederea acestuia s-a speriat şi de aceea 1-a lăsat pe Petru să intre primul. E la fel de probabil, însă, că lipsa menţionării acestui lucru în Evanghelie se datorează raptului că nu dorea să arate cum că el a fost mai privilegiat decât Petru.

Gărzile începeau să-şi revină, s-au ridicat, şi-au luat lăncile de pe jos şi lămpaşele care erau lângă uşă, şi care răspândeau o lumină plăpândă şi tremurătoare peste obiectele din jur, şi i-am văzut părăsind grădina cu siguranţă înspăimântaţi şi tremurând în timp ce se îndreptau spre oraş. între timp Magdalena s-a întâlnit cu sfintele femei şi le-a povestit acestora întâlnirea din grădină cu Domnul şi despre cuvintele îngerilor de după aceea, şi ele i-au povestit apoi ceea ce văzuseră. Magdalena a plecat degrabă spre Ierusalim iar sfintele femei au plecat înspre acea parte a grădinii în care se aşteptau să-i găsească pe cei doi Apostoli.

Chiar înainte de a-i fi întâlnit pe aceştia, Iisus li s-a arătat şi lor. Era îmbrăcat într-o robă albă, lungă care-I acoperea mâinile şi le-a zis: „Pace vouă." Ei s-au oprit plini de mirare şi au căzut cu toţii la picioarele Lui. El le-a vorbit câteva cuvinte, şi-a întins mâna ca şi cum ar fi dorit să le arate ceva, după care s-a făcut nevăzut. Femeile sfinte au plecat direct spre Cenaclum şi le-au spus ucenicilor care erau adunaţi cu toţii acolo că L-au văzut pe Iisus. Discipolii erau necredincioşi şi nu vroiau să le creadă nici pe ele, nici pe Magdalena. Credeau că şi unele şi altele suferă de

halucinaţii din cauza oboselii. Dar când Petru şi Ioan au intrat în cameră şi au povestit ceea ce şi ei văzuseră aceştia nu ştiau ce să mai spună rămânând muţi de uimire.

Petru şi Ioan au părăsit în curând Cenaclum-ul foarte tăcuţi şi adânciţi în gânduri din cauza celor petrecute în ultima vreme. Nu după mult timp s-au întâlnit cu Iacov cel Mic şi cu Tadeu care dorea să-i însoţească la mormânt. Atât Iacov cel Mic şi Iacov cel Mare cât şi Tadeu erau năuciţi pentru că-L văzuseră pe Iisus cu un pic înainte ca aceştia să se fi întâlnit cu Petru şi Ioan. L-am văzut de asemenea pe Iisus trecând pe lângă Petru şi Ioan şi cred că acesta din urmă 1-a recunoscut, pentru că s-a ridicat dintr-o dată, dar nu cred că Petru 1-a văzut.

CAPITOLUL LXV

RELATAREA GĂRZILOR PUSE SĂ PĂZEASCĂ MORMÂNTUL

C

assius a mers degrabă la casa lui Pilat cam la o oră după înviere, pentru a-i spune despre întâmplările miraculoase ce au avut loc.

Acesta încă nu se trezise, dar i-a permis lui Caussius să intre în dormitorul său. Acesta. i-a relatat tot ce se întâmplase cu cea mai energică voce cu putinţă. I-a povestit acestuia cum stânca a fost străpunsă şi cum un înger a coborât din cer şi a împins piatra la o parte. A mai vorbit de asemenea despre giulgiul gol şi a adăugat că mai mult ca sigur că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, că El a înviat cu adevărat. Pilat a ascultat totul şi a început să tremure de frică dar şi-a stăpânit agitaţia şi i-a răspuns lui Cassius următoarele: „Eşti prea superstiţios, a fost o prostie să te duci la mormântul galileanului; zeii lui au profitat de slăbiciunea ta şi ţi-au creat toate aceste viziuni ca să te înspăimânte. Te sfătuiesc să păstrezi tăcerea asupra a ceea ce ai văzut şi să nu spui asemenea poveşti prosteşti preoţilor, dacă nu vrei să ai parte de neplăceri din partea lor." El se prefăcu a crede că trupul lui Iisus a fost dus de discipolii săi şi că santinelele, fiind mituite, au adormit sau, poate fiind vrăjite, au făcut aceste declaraţii false pentru a-şi justifica greşelile. Când Pilat i-a spus tot ceea ce avusese de spus pe această temă, Cassius 1-a lăsat, iar acesta a plecat să aducă jertfe zeilor săi.

La scurt timp după aceea, la palatul lui Pilat au sosit cei patru soldaţi care păziseră mormântul şi au început să-i povestească acestuia tot ce auzise deja de la Cassius, dar acesta nu mai vroia să audă nimic şi i-a trimis pe soldaţi la Caiafa. Restul gărzilor erau adunate în curtea Templului împreună cu o mulţime de farisei bătrâni care, după ce s-au sfătuit o vreme, i-au luat pe soldaţi deoparte şi, sub presiunea mitei şi a ameninţărilor, au reuşit să-i determine să spună că au adormit şi în acest timp discipolii au venit şi au luat trupul lui Iisus. Soldaţii au ezitat totuşi pentru că ceea ce aveau să spună colegii lor lui Pilat nu se potrivea cu orice ar fi născocit ei acum, dar fariseii au promis să aranjeze totul cu Guvernatorul. în timp ce ei !Jică se mai certau, cei patru soldaţi s-au întors de la întâlnirea cu Pilat şi fariseii au încercat numaidecât să-i convingă să ascundă adevărul, dar ace ştia au refuzat propunerea lor şi au spus că nu vor spune altceva decât Cee a ce au spus în prima lor declaraţie. Miraculoasa eliberare din închisoare a lui Iosif era cunoscută de toţi, iar când fariseii i-au acuzat pe soldaţi că i-

au lăsat pe Apostoli să ia trupul lui Iisus din mormânt şi i-au ameninţat pe aceştia că dacă nu aduc înapoi trupul lui Iisus vor fi aspru pedepsiri, soldaţii le-au răspuns acestora că şi lor le e la fel de greu să aducă înapoi trupul lui Iisus precum celor care l-au întemniţat pe Iosif să-1 aducă p e acesta înapoi în temniţă. Aceştia au vorbit cu un curaj deosebit încât toate promisiunile şi ameninţările nu au fost de nici un folos. Aceştia au mai spus că vor spune adevărul şi numai adevărul şi că sentinţa ce I-a fost dată lui Iisus a fost nedreaptă şi nemeritată şi că singura cauză a întreruperii sărbătoriri Paştelui a fost crima comisă prin trimiterea Lui la moarte.

Fariseii fiind foarte furioşi au pus să fie închişi cei patru soldaţi. Ceilalţi, care acceptaseră mita oferită de aceştia, spuneau după aceea că trupul lui Iisus a fost furat de discipoli cât timp aceştia dormeau. Mai apoi fariseii, saducheii şi herodienii au răspândit această minciună nu numai în sina gogă dar şi printre oameni împreună cu cele mai defăimătoare minciuni la adresa lui Iisus.

Toate aceste precauţii nu le-au fost însă de prea mare folos pentru că după înviere mulţi dintre cei care muriseră s-au arătat celor din neamul lor a căror inimă nu era împietrită şi i-au sfătuit să se convertească. Aceşti morţi ridicaţi din mormânt au fost văzuţi şi de discipolii care, copleşiţi de spaimă şi zdruncinaţi în credinţă s-au refugiat prin ţară. Aceştia i-au ajutat şi încurajat să se întoarcă şi să-şi refacă curajul pierdut. Trezirea acestor morţi nu se asemăna nici pe departe cu învierea lui Iisus. El s-a ridicat din mormânt într-un trup Sfânt care nu mai era supus morţii şi s-a ridicat în Slavă în faţa tuturor discipolilor. Pe de altă parte trupurile moarte, despre care vorbeam mai devreme, erau cadavre înţepenite, iar sufletele care odată ocupaseră aceste trupuri, au fost lăsate să intre în ele şi să le readucă la viaţă doar pentru o vreme, iar după încheierea misiunii care le-a fost data acestea au părăsit din nou corpurile şi s-au întors din nou în măruntaiele pământului unde au să rămână până la învierea din ziua judecăţii. Nici măcar cu învierea lui Lazăr nu poate fi comparată, pentru că el s-a întors la o nouă viaţă şi a murit a doua oară.

CAPITOLUL LXVI SFÂRŞITUL POSTULUI MARE

3

uminica următoare, dacă-mi amintesc bine, i-am văzut pe evrei spălând şi sfinţind Templul.16 Au adus sacrificii, au curăţat resturile şi s-au străduit să înlăture efectele cutremurului. Au pus scânduri şi covoare peste găurile din pardoseală şi fisurile din pereţi şi au continuat sărbătorirea Paştelui care fusese întreruptă chiar în mijloc. Au spus că neplăcerile au fost cauzate de prezenţa unor păcătoşi şi au încercat să justifice în fel şi chip apariţia mortiior în oraş. Ei făceau apel la o viziune de-a lui Ezechiel, dar nu-mi mai amintesc la care. I-au ameninţat cu excomunicarea şi alte pedepse grele pe toţi cei care o să sufle o vorbă despre evenimentele petrecute. Au reuşit să-i aducă la tăcere pe câţiva care, conştienţi de propria lor vină,, doreau să-şi scoată aceste lucruri din minte, dar nu acesta este şi cazul celor ce mai aveau un pic de demnitate; aceştia au rămas tăcuţi pentru o vreme, ascunzându-şi credinţa, dar mai apoi, recăpătându-şi curajul, au făcut cunoscută lumii credinţa lor în Hristos. înalţii Preoţi erau foarte necăjiţi la auzul veştii referitoare la rapiditatea cu care învăţătura lui Hristos se răspândea de-a lungul ţării.

Pe vremea când Ştefan era diacon, întregul Ofel şi partea de răsărit a Sionului erau prea mici pentru toate comunităţile de Creştini, şi o parte dintre ei au fost obligaţi să se mute în regiunea dintre Ierusalim şi Betania.

L-am văzut pe Ana într-o asemenea stare de furie încât se comporta* precum un posedat, iar în cele din urmă a fost închis şi nu şi-a mai făcut niciodată apariţia în public. Caiafa nu s-a manifestat la fel în exterior dar sufletul său era măcinat de furie şi gelozie într-o asemenea măsură încât judecata i-a fost zdruncinată. ^ L-am văzut pe Pilat în joia Paştelui căutându-şi soţia prin tot oraşul, dar fără succes, ea fiind ascunsă în casa lui Lazăr, în Ierusalim. Nimeni nu se gândea s-o caute acolo deoarece în casa aceea nu se găsea nici o altă femeie. Ştefan îi ducea mâncare şi o informa despre ce se întâmplă în oraş. Ştefan era văr primar cu Sfântul Pavel, cei doi fiind fii a doi fraţi. In ziua de după Paşte Simeon din Cyrene s-a dus la Apostoli şi i-a rugat să-1 boteze şi să-1 înveţe.

Viziunile Sorei Emmerich, care au durat din 18 februarie şi până în 6 aprilie 1823, se sfârşesc aici.

ADDENDA DESPRE LONGINUS

P

e data de 15 martie 1821, Sora Emmerich a povestit cele ce urmează ca şi părţi ale unei viziuni pe care o avusese cu o noapte înainte referitoare la Sfântul Longinus, a cărui celebrare avea loc chiar în acea zi, cu toate că ea nu ştia acest lucru.

Longinus, al cărui nume cred că era altul, avea o slujbă jumătate civilă jumătate militară în casa lui Pilat, care-i încredinţase îndatorireea de a supraveghea tot ce se întâmplă în casă şi de a-1 informa despre acestea. El era un om de încredere şi săritor, dar înainte de a fi convertit îi lipsea fermitatea şi tăria de caracter. Era foarte impetuos în tot ceea ce făcea şi îi plăcea să fie privit ca o persoană importantă, dar cum era saşiu şi avea vederea destul de slabă, prietenii lui făceau adesea glume pe seama lui. L-am văzut

de multe ori în această noapte şi în acelaşi timp am văzut povestea Patimilor. Nu ştiu cum anume, doar îmi amintesc că avea legătură cu el.

Longinus era într-o poziţie inferioară şi trebuia să-1 informeze pe Pilat despre tot ce vedea. în noaptea în care Iisus a fost dus în faţa lui Caiafa, el se găsea în curtea exterioară printre soldaţi şi se mişca în continuu într-o parte şi-n alta. Când Petru s-a speriat la auzul vorbelor servitoarei de lângă foc el a fost cel care a spus: „Nu eşti tu unul din discipolii acestui om?"

Când Iisus_a fost dus pe Calvaria, Longinus din ordinul lui Pilat 1-a urmat pe ^acesta îndeaproape, iar Domnul i-a aruncat o privire care i-a înmuiat inima. După aceea 1-âm văzut pe Golgota împreună cu soldaţii. Era călare şi avea o spadă în mână. L-am văzut după moartea lui Iisus, acasă la Pilat, spunând că nu ar trebui să fie rupte picioarele lui Iisus, după care s-a întors din nou la Calvaria. Lancea lui era făcută din mai multe bucăţi care se băgau una în cealaltă astfel încât, trăgându-le afară, lancea putea fi făcută de trei ori mai lungă decât era în mod normal. Tocmai făcuse acest lucru când i-a venit ideea de a străpunge trupul Mântuitorului. A fost convertit pe muntele Calvariei şi la scurt timp după aceea i-a spus lui Pilat despre convingerea lui cum că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Nicodim a reuşit să-1 convingă pe Pilat să fie folosită lancea lui Longinus şi am văzut multe lucruri privitoare la ceea ce s-a întâmplat după aceea cu această lance. După convertire Longinus a părăsit armata şi s-a alăturat discipolilor. El şi alti doi soldaţi care fuseseră convertiţi în faţa Crucii au fost printre primii care au primit botezul, după Pentecost.

L-am văzut pe Longinus şi pe aceşti doi oameni îmbrăcaţi în haine lungi/ albe, întorcându-se în locurile lor natale. Ei au trăit acolo, într-un loc pustiu şi mlăştinos. în acest loc au murit şi cei patruzeci de martiri.

Longinus nu a fost preot ci diacon şi a mers dintr-o parte în alta predicând numele lui Iisus şi spunând povestea Patimilor şi a învierii. El a convertit un mare număr de oameni şi a vindecat muţi bolnavi lăsându-i să atingă o bucată din lancea sfântă pe care o purta cu el. Evreii erau foarte furioşi pe eî şi pe cei doi însoţitori ai lui pentru că răspândeau vestea învierii lui Iisus şi a cruzimii şi vicleniei duşmanilor Lui. La cererea acestora nişte soldaţi romani au fost trimişi în ţara Lui pentru a-1 lua şi judeca sub acuzaţia de a fi părăsit armata fără voie şi pentru că deranja ordinea publică. Când au sosit el tocmai îşi lucra pământul. I-a luat pe soldaţi în casa lui şi i-a tratat cu toată ospitalitatea. Ei nu-1 cunoşteau iar când i-au povestit motivul pentru care erau aici, acesta i-a adus şi pe cei doi care locuiau într-un fel de schit, nu prea departe, şi le-a spus soldaţilor că el şi ceilalţi doi erau oamenii pe care-i căutau. Acelaşi lucru se întâmplase cu sfântul grădinar, Focas. Soldaţii erau foarte încurcaţi pentru că între ei se legase o prietenie puternică. L-am văzut cum era dus împreună cu cei doi într-un mic oraş învecinat unde au fost interogaţi.

Nu au fost puşi în închisoare ci erau liberi să meargă unde doreau, purtând doar un semn distinctiv pe umăr. Mai târziu au fost toţi trei decapitaţi pe un deal aflat între acel oraş şi casa lui Longinus şi au fost îngropaţi acolo. Soldaţii au pus capul lui Longinus într-o lance şi l-au dus la Ierusalim ca dovadă că şi-au îndeplinit misiunea. Cred că acestea se întâmplau la doar câţiva ani după moartea lui Iisus.

După aceea am avut o viziune despre lucruri care s-au petrecut mai târziu. O ţărancă oarbă din satul lui Longinus a plecat împreună cu fiul ei intr-un pelerinaj la Ierusalim sperând să-şi recapete vederea în oraşul în care ochii lui Longinus au fost însănătoşiţi. Ea era călăuzită de fiul ei, dar acesta a murit şi a fost lăsată singură şi nemângâiată.. Atunci Sfântul Longinus i s-a arătat şi i-a spus că o să-şi recapete vederea atunci când o să-i scoată capul din locul în care fusese aruncat de farisei. Acest loc era un puţ anc car e avea marginile clădite din cărămizi şi toate mizeriile şi dejecţiile gasului se scurgeau în prin câteva canale. Am văzut câţiva oameni conducând-o în acest loc, iar ea a coborât în puţ până la gât şi a scos afară Sfântul

D ESPRE A BENADAR e 1 aprilie 1823 Sora Emmerich a spus că în ziua aceea e sărbătoarea Sfântului Ctesifon, centurionul care a asistat la Răstignire. Cu o noapte înainte văzuse diverse momente din viaţa acestuia, dar a suferit foarte tare, ceea ce combinat cu perturbările exterioare a făcut-o să uite mare parte din ceea ce văzuse. Ea a povestit următoarele: Abenadar, mai târziu numit Ctesifon, s-a născut într-o ţară situată între Babilon şi Egipt, în Semiluna Fertilă, la dreapta locului unde Iov a trăit în ultima parte a vieţii. Mai multe case dreptunghiulare cu acoperişul plat erau construite în acel loc pe o pantă lină. Am văzut casa lui Abenadar care era mare şi spaţioasă, aşa cum te-ai aştepta să vezi la un om bogat, dar era foarte joasă. Toate casele erau construite aşa, probabil din cauza vântului, pentru că erau foarte expuse. Abenadar s-a înrolat voluntar în garnizoana fortăreţei Antonia de la Ierusalim. El a intrat în serviciul roman cu scopul de a se bucura de mai multe facilităţi în studiul artelor, fiind un om învăţat. Era un om hotărât, avea faţa mică şi nişte trăsături aspre, iar tenul îi era de culoare închisă.

Abenadar fusese convins devreme de cuvintele lui Iisus şi de un miracol pe care-1 văzuse că salvarea se afla doar în mijlocul evreilor şi astfel, a primit legea lui Moise. Pe vremea când nu era încă un discipol al lui Iisus, nu-1 pizmuia pe acesta, ba mai mult, îl venera în secret. El era din fire serios şi liniştit iar când a venit la Golgota pentru a schimba garda, a făcut ordine peste tot şi i-a făcut pe toţi să se poarte decent. în acea clipă adevărul 1-a copleşit şi a mărturisit public Sfinţenia lui Iisus.

Fiind un oro bogat şi doar voluntar, nu i-a fost greu să abandoneze armata imediat. A asistat la coborârea de pe Cruce şi înmormântarea Domnului nostru, ia r toate acestea l-au pus în legătură cu apropiaţii lui Iisus. După Pentecost a fost unul dintre primii care au fost botezaţi în lacul Betsaida şi unde a primit numele de Ctesifon. El avea un frate care trăia în Arabia şi i' a povestit despre miracolele pe care le văzuse. Fiind chemat pe calea salvării, a venit la Ierusalim unde a fost botezat cu numele de Ceciliu şi a fost însărcinat împreună cu Ctesifon să-i ajute pe diaconii din noua formată comunitate Creştină.

Ctesifon 1-a urmat pe Sfântul Apostol Iacov cel Mare în Spania şi s-a întors împreună cu el. După o vreme a fost trimis din nou, de către Apostoli, în Spania unde a dus trupul Sfântul Iacov, care fusese martirizat

P

în Ierusalim. A fost făcut episcop şi a locuit mai tot timpul într-un fel de insulă sau peninsulă nu departe de Franţa. A vizitat Franţa şi a făcut câţiva discipoli şi acolo. Locul în care locuia se numea ceva de genul Vergui şi a fost mai târziu distrus de o inundaţie. Nu-mi amintesc ca Ctesifon să fi fost martirizat. A scris câteva cărţi care conţineau detalii referitoare la Patimile lui Hristos. De asemenea au mai existat câteva cărţi care i-au fost atribuite în mod eronat, iar altele pe care el le scrisese au fost atribuite altor scriitori. Roma a respins respectivele scrieri căci multe dintre ele erau apocrife. Unul dintre gardienii Mormântului care nu s-a lăsat mituit de evrei era un compatriot şi prieten de-al lui. Numele lui era ceva de genul Sulei sau Suleii. După ce a fost întemniţat o vreme, acesta s-a retras într-o peşteră de pe Muntele Sinai unde a trăit vreme de şapte ani.

Dumnezeu a pogorât multe haruri asupra acestui om, astfel că Dionisie a scris câteva cărţi foarte elevate în stilul lui Denis Areopagitul. Un alt scriitor s-a folosit de lucrările" lui, iar în acest mod ne-au parvenit şi nouă unele părţi din el. Totul mi-a fost făcut cunoscut în legătură cu aceste scrieri, inclusiv numele lor, împreună cu numele cărţii dar l-am uitat.

Acest prieten de-al lui Ctesifon 1-a urmat mai târziu pe acesta în Spania.

Printre însoţitorii lui Ctesifon în acea ţară erau acest frate Ceciliu şi încă câţiva oameni al căror nume erau Italecius, Hesicius şi Eupharius. Un alt arab numit Sulima a fost convertit în primele zile ale Bisericii, iar-un compatriot de-al lui Ctesifon, pe nume Sulensis, a devenit creştin mai târziu pe vremea diaconilor.